Drept in Economie: Cuprins

DREPT IN ECONOMIE
CUPRINS
CAPITOLUL I
PROCEDURA REORGANIZARII JUDICIARE
SI A FALIMENTULUI
1. Consideratii generale....................................................................................................................6
2. Cadrul legal...................................................................................................................................6
3. Notiunea de procedura a reorganizarii judiciare si a falimentului în reglementarea legala în
vigoare...............................................................................................................................................6
3.1. Definitie legala...........................................................................................................................6
3.2. Insolventa...................................................................................................................................6
4. Caracterele procedurii..................................................................................................................6
5. Conditiile aplicarii procedurii.......................................................................................................6
5.1. Conditii cu privire la persoanele carora li se aplica procedura..................................................6
5.2. Conditii cu privire la insolventa.................................................................................................7
5.3. Conditii cu privire la bunurile asupra carora se aplica
procedura.............................................7 6. Organele care aplica
procedura.....................................................................................................7
7. Declansarea procedurii. Aspecte procedurale.............................................................................12
7.1. Cererea de deschidere a procedurii..........................................................................................12
7.2. Opozitii la cererea de deschidere a procedurii.........................................................................14
8. Efectele deschiderii
procedurii....................................................................................................14
8.1. Deschiderea procedurii............................................................................................................14
8.2. Efectele deschiderii procedurii asupra debitorului, administratorilor statutari ai acestuia.
Efecte neretroactive asupra patrimoniului debitorului....................................................................14
8.3. Efectele deschiderii procedurii fata de creditori......................................................................15
9. Efectele retroactive ale deschiderii procedurii cu privire la actele încheiate anterior deschiderii
procedurii........................................................................................................................................15
9.1. Anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor…………
……………………………………………………………………………...15
9.2. Anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale catre
terti..................................................................................................................................................16
9.3. Regimul juridic al actelor/contractelor aflate în curs de derulare............................................16
10.Reorganizarea............................................................................................................................16
10.1. Primele masuri.......................................................................................................................16
10.2. Planul de reorganizare............................................................................................................19
10.3. Executarea planului de reorganizare......................................................................................22
10.4. Încetarea reorganizarii............................................................................................................22
11. Falimentul.................................................................................................................................23
11.1. Cazuri de declansare a procedurii falimentului.....................................................................23
11.2. Încheierea prin care se decide intrarea în faliment................................................................23
11.3. Masurile procedurale care urmeaza intrarii în faliment.........................................................24
11.4. Efectuarea lichidarii...............................................................................................................24
11.5. Distribuirea sumelor realizate în urma lichidarii...................................................................25
11.6. Raportul final asupra lichidarii..............................................................................................26
11.7. Închiderea procedurii.............................................................................................................26
11.8. Efectele închiderii procedurii.................................................................................................27
12. Raspunderea membrilor organelor de conducere......................................................................27
CAPITOLUL II
OBLIGATIILE COMERCIALE
1. Notiuni generale........................................................................................................................28
2. Reguli privind formarea obligatiilor comerciale.........................................................................29
2.1. Momentul formarii contractului. Teorii...................................................................................29
2.2. Oferta..........................................................................................................................30
2.3. Acceptarea ofertei.......................................................................................................30
3. Reguli speciale în executarea obligatiilor comerciale...................................................30
3.1. Solidaritatea între debitori..........................................................................................30
3.2. Regimul juridic al dobânzilor.....................................................................................30
3.3. Termenul de gratie......................................................................................................31
3.4. Retractul litigios..........................................................................................................31
3.5. Data actelor comerciale...............................................................................................31
3.6. Stabilirea adevaratului pret sau pretului curent..........................................................32
3.7. Locul de executare a obligatiilor comerciale..............................................................32
3.8. Probele în materie comerciala.....................................................................................32
3.9. Prescriptia extinctiva în materie comerciala...............................................................32
3.10. Suspendarea si întreruperea prescriptiei...................................................................32
CAPITOLUL III
CONTRACTE COMERCIALE
1. Consideratii generale privind contractele comerciale....................................................33
2. Contractul de vânzare-cumparare comerciala................................................................34
2.1. Notiunea contractului de vânzare-cumparare comerciala...........................................34
2.2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumparare comerciala....................34
2.3. Delimitarea contractului de vânzare-cumparare comerciala de alte contracte...........35
2.4. Comercialitatea contractului de vânzare-cumparare comerciala................................35
2.5. Conditiile de validitate ale contractului de vânzare-cumparare comerciala...............35
2.6. Efectele contractului de vânzare-cumparare comerciala............................................36
2.7. Consecintele nerespectarii obligatiilor comerciale.....................................................38
2.8. Executarea coactiva....................................................................................................40
2.9. Reguli speciale privind anumite vânzari.....................................................................40
3. Contractul de mandat comercial....................................................................................41
3.1. Consideratii generale..................................................................................................41
3.2. Notiune si definitie.....................................................................................................41
3.3. Natura juridica si caracterele contractului de mandat comercial................................41
3.4. Delimitarea contractului de mandat comercial de alte contracte................................41
3.5. Conditiile de valabilitate ale mandatului comercial....................................................41
3.6. Efectele contractului de mandat comercial.................................................................42
3.7. Încetarea contractului de mandat comercial...............................................................42
4. Contractul de comision..................................................................................................43
4.3. Natura juridica si caracterele contractului de comision..............................................43
4.4. Conditiile de valabilitate ale comisionului.................................................................43
4.5. Efectele contractului de comision...............................................................................43
4.6. Efectele executarii contractului de comision..............................................................43
4.7. Încetarea contractului de comision.............................................................................43
5. Contractul de consignatie..............................................................................................44
5.3. Natura juridica si caracterele contractului de consignatie..........................................44
5.4. Conditiile de valabilitate ale contractului de consignatie...........................................44
5.5. Efectele contractului de consignatie...........................................................................44
5.6. Încetarea contractului de consignatie..........................................................................45
6. Contractul de cont curent...............................................................................................46
6.1. Notiunea contractului de cont curent..........................................................................46
6.2. Caracterele juridice ale contractului de cont curent....................................................46
6.3. Efectele contractului de cont curent............................................................................46
6.4. Încheierea contului curent...........................................................................................46
6.5. Încetarea contractului de cont curent..........................................................................46
7. Contractul de report.......................................................................................................46
7.1. Notiunea contractului de report..................................................................................46
7.2. Conditiile reportului....................................................................................................46
7.3. Natura juridica a contractului de report......................................................................46
7.4. Efectele contractului de report....................................................................................46
7.5. Încetarea contractului de report..................................................................................46
8. Contractul de garantie reala mobiliara...........................................................................47
9. Contractul de leasing.....................................................................................................47
9.1. Contractul de leasing financiar...................................................................................48
9.2. Contractul de leasing operational...............................................................................48
CAPITOLUL IV
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
1.2. Caracteristici comune ale titlurilor de valoare............................................................49
1.3. Utilitatea comerciala a titlurilor de valoare................................................................49
1.4. Clasificarea titlurilor de valoare..................................................................................49
2. Cambia...........................................................................................................................51
2.2. Caractere juridice........................................................................................................51
2.3. Conditii de validitate ale cambiei...............................................................................52
2.4. Cambia în alb..............................................................................................................53
2.5. Transmiterea cambiei (girul).......................................................................................53
2.6. Acceptarea cambiei.....................................................................................................54
2.7. Avalul cambiei............................................................................................................54
2.8. Plata cambiei si consecintele neplatii acesteia............................................................54
2.9. Exceptiile cambiale.....................................................................................................55
2.10. Prescriptia.................................................................................................................55
3. Biletul la ordin...............................................................................................................55
3.2. Conditii de forma si de executare...............................................................................55
4. Cecul..............................................................................................................................55
4.2. Conditii de valabilitate si de executare.......................................................................55
CAPITOLUL I
PROCEDURA REORGANIZARII JUDICIARE
SI A FALIMENTULUI
1. Consideratii generale
Din punct de vedere etimologic, denumirea de procedura a falimentului deriva din faillir,
cuvânt care înseamna în limba franceza a esua si din cuvântul latinesc fallo – fallere, cu
sensul de a însela, a nu izbuti, a gresi. Reorganizarea judiciara si falimentul reprezinta o
institutie juridica complexa de drept comercial (fiind aplicabila exclusiv comerciantilor),
care, pe de o parte, se refera la starea si capacitatea persoanelor, iar pe de alta parte, se
refera direct la bunurile acestor persoane, asupra carora instituie un regim de
indisponibilizare si le afecteaza scopului procedurii, fie de redresare, fie de lichidare a
activului în vederea acoperirii pasivului.
2. Cadrul legal
Legea nr. 64/1995- denumita în continuare Legea – publicata în M.Of.
130/29.06.1995 – a reprezentat introducerea unei reglementari unitare în materie. Legea
nr. 64/1995 a fost modificata prin O.G. 38/1996, abrogata prin O.U.G. 58/1997 si ulterior
prin Legea nr. 99/1999. În baza art. XI din Legea 99/1999, Legea nr. 64/1995 a fost
republicata în M. Of. Nr. 608/13.12.1999, rectificata în M.Of. 89/28.02.2000, iar ulterior
a mai fost modificata prin O.G. 38/2002 (aprobata prin Legea nr. 82/2003). În temeiul
dispozitiilor art. VIII alin. (1) din Legea nr. 149/2004, Legea 64/1995 a fost republicata
în M.Of. 1066/17.11.2004, ulterior fiind modificata prin Legea nr. 249/2005, publicata în
M.Of nr. 678/28.07.2005.
3. Notiunea de procedura a reorganizarii judiciare si a falimentului în reglementarea
legala în vigoare
3.1. Definitie legala. Conform Legii (art. 2.), procedura reorganizarii judiciare si a
falimentului este acea procedura instituita în vederea acoperirii pasivului debitorului, în
insolventa, prin reorganizarea comerciantului si a activitatii acestuia, prin lichidarea unor
bunuri din averea lui pâna la stingerea pasivului sau prin faliment.
3.2. Insolventa. Notiunea de insolventa implica o situatie patrimoniala dificila sau de
criza a unui comerciant, determinând imposibilitatea îndeplinirii de catre acesta la termen
si în bune conditii a obligatiilor de plata asumate. Conform legii, insolventa este „acea
stare a patrimoniului debitorului, caracterizata prin incapacitatea vadita de plata a
datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile” – art. 1 alin (2) din Lege.
4. Caracterele procedurii
• Caracter colectivist, de aparare în comun a intereselor tuturor creditorilor
comerciantului aflat în stare de insolventa, prin efectuarea unei publicitati având ca scop
informarea creditorilor în scopul înscrierii acestora la masa credala. Prin aceasta,
procedura falimentului se deosebeste de procedura executarii silite, exercitata în
conditiile Codului de Procedura Civila în mod individual de fiecare creditor.
• Caracter generalizat. Procedura falimentului este o procedura care vizeaza
întreaga „avere a debitorului”, si nu doar unul sau unele bunuri din patrimoniul acestuia,
cum este cazul executarii silite mobiliare sau imobiliare de drept comun. Legea
precizeaza în art. 3: „Averea debitorului cuprinde totalitatea bunurilor si drepturilor
patrimoniale ale acestuia – inclusiv cele dobândite în cursul procedurii stabilite de
prezenta Lege – care pot face obiectul unei executari silite, în conditiile Codului de
procedura civila.” Remarcam faptul ca procedura falimentului se poate aplica si asupra
unor bunuri, care la data declansarii procedurii nu se mai afla în patrimoniul debitorului,
dar care sunt readuse cu efect retroactiv prin anularea unor acte „suspecte” încheiate de
catre debitor în perioada anterioara deschiderii procedurii.
• Caracter egalitar. Egalitatea de tratament a creditorilor este realizata prin
acordarea tuturor creditorilor a posibilitatii de a participa concomitent la masa credala si
de a-si satisface creantele proportional cu ponderea pe care fiecare dintre acestia o detine
în pasivul patrimoniului debitorului.
• Caracter unitar. Procedura falimentului este unica si se desfasoara simultan pentru
toate creantele detinute împotriva patrimoniului debitorului. Nu se poate concepe
desfasurarea în acelasi timp a doua sau mai multe proceduri cu privire la averea aceluiasi
debitor. De asemenea, procedura are un caracter unic sau unitar, în sensul ca este aceeasi
pentru oricare comerciant, indiferent de forma de organizare sau de marimea
patrimoniului acestuia, cu exceptia unor cazuri reglementate expres, cum ar fi procedura
falimentului bancilor.
• Caracter judiciar. Procedura reorganizarii judiciare si a falimentului se realizeaza
prin intermediul si cu participarea organelor judecatoresti, fiind astfel o procedura
judiciara fortata în cadrul careia de cele mai multe ori se realizeaza în mod colectiv o
executare silita a activelor din patrimoniul debitorului.
• Caracter profesionist. Se aplica persoanelor fizice sau juridice care au calitatea de
comerciant, dar si persoanelor fizice care lucreaza în mod individual, asociatiilor
familiale si societatilor agricole.
5. Conditiile aplicarii procedurii
5.1. Conditii cu privire la persoanele carora li se aplica procedura
Procedura reorganizarii judiciare si a falimentului se aplica exclusiv comerciantilor
persoane fizice sau juridice, notiunea de comerciant având sensul conturat de prevederile
Codului Comercial. Art. 1 din Legea nr. 64/1995 defineste sfera de aplicare a procedurii,
prin mentionarea categoriilor de comercianti fata de care aceasta se aplica. Articolul
mentionat prevede: „Procedura se aplica oricareia dintre urmatoarele categorii de
comercianti, aflati în insolventa si denumiti debitori: a) comerciantii; b) societatile
agricole; c) grupurile de interes economic”.
Din dispozitiile textului de lege rezulta ca pentru aplicarea procedurii reorganizarii
judiciare si a falimentului, legea impune doua conditii:
- debitorul sa faca parte din categoriile de persoane carora li se aplica procedura;
- debitorul sa se afle în insolventa.
Legea nr. 64/1995 se aplica urmatoarelor categorii de comercianti:
1) societatile comerciale;
2) cooperativele de consum si cooperativele mestesugaresti, denumite organizatii
cooperatiste, asociatiile teritoriale ale cooperativelor de consum si mestesugaresti,
constituite potrivit Decretului-lege nr. 66/1990 privind organizarea si functionarea
cooperatiei mestesugaresti, cu modificarile ulterioare, respectiv Legii nr. 109/1996
privind organizarea si functionarea cooperatiei de consum si a cooperatiei de credit, cu
modificarile ulterioare, precum si societatile cooperative;
3) persoanele fizice care actioneaza individual sau în asociatii familiale.
4) orice alta persoana juridica de drept privat care desfasoara si activitati
economice. Aceasta prevedere ,, orice alta persoana juridica de drept privat care
desfasoara si activitati economice” a fost introdusa prin Legea nr. 249/2005.
Anumite categorii de comercianti sunt exceptate de la aplicarea procedurii prevazute de
Legea nr. 64/1995, fiind supuse unor reglementari legale specifice, dupa cum urmeaza: a)
societati comerciale cu capital majoritar de stat; b) regiile autonome – conform art. 149
din lege, procedura aplicabila regiilor autonome aflate în stare de insolventa se va stabili
prin lege speciala; c) societatile bancare – procedura de reorganizare judiciara si faliment
a bancilor se realizeaza în baza unei legi speciale – Legea nr. 83/1998; d) societatile de
asigurari – în baza Legii nr. 32/2000 cu modificarile ulterioare.
4) societatilor agricole, constituite si functionând în baza Legii nr. 36/1991, si celor care
exercita profesiuni liberale (avocati, medici, meseriasi, agricultori etc.), care nu sunt
considerati comercianti. Procedura se poate aplica si unui comerciant strain, persoana
fizica sau juridica, în cazul în care are în România un sediu secundar – o sucursala,
agentie, reprezentanta, carora le sunt aferente bunuri aflate în România.
Grupurile de interes economic (GIE) constituie o entitate noua, reglementata prin Legea
nr. 161/2003.
Potrivit art. 118 din Lege, grupul de interes economic este o asociere între doua sau mai
multe persoane fizice sau juridice , constituita pe o perioada determinata, în scopul
înlesnirii sau al dezvoltarii activitatii economice a membrilor sai, precum si al
îmbunatatirii rezultatelor activitatii respective.
Potrivit art. 127 din Lege, grupul de interes economic poate avea calitatea de comerciant
sau de necomerciant, în functie de caracterul comercial sau necomercial al activitatii pe
care o desfasoara.
În temeiul art. 1 din Legea nr. 64/1995, grupul de interes economic este supus procedurii
reorganizarii judiciare si a falimentului, atât în cazul în care are calitatea de comerciant,
cât si în cazul în care are calitatea de necomerciant.
5.2. Conditii cu privire la insolventa
Procedura se aplica exclusiv comerciantilor aflati în insolventa definita de lege ca fiind
„acea stare a patrimoniului debitorului, caracterizata prin incapacitatea vadita de plata a
datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile” – art. 1 alin (2) din Lege.
Insolventa exista chiar în cazul în care, din lipsa de disponibilitati banesti, nu poate
fi achitata o singura datorie scadenta. Sarcina probei starii de insolventa incumba
persoanei care afirma existenta acesteia. Starea de insolventa poate fi probata prin orice
mijloace de proba admisibile în dreptul comercial. Definirea notiunii de insolventa se
bazeaza pe notiunea relativa de incapacitate vadita de plata.
5.3. Conditii cu privire la bunurile asupra carora se aplica procedura
Procedura se aplica asupra întregii averi a debitorului. „Averea debitorului cuprinde
totalitatea bunurilor si drepturilor patrimoniale ale acestuia – inclusiv cele dobândite în
cursul procedurii stabilite de prezenta lege – care pot face obiectul unei executari silite, în
conditiile Codului de procedura civila” – art. 3 din Lege. Averea debitorului cuprinde atât
bunurile si drepturile aflate în patrimoniul debitorului la data declansarii procedurii, cât si
bunurile iesite din patrimoniul debitorului, dar readuse în acesta ca urmare a procedurii.
6. Organele care aplica procedura
Organele care aplica procedura (art. 5 alin 1 din Lege) sunt: instantele judecatoresti;
judecatorul-sindic; administratorul judiciar si lichidatorul.
Organele mentionate au îndatorirea sa asigure efectuarea cu celeritate a actelor si a
operatiunilor prevazute de lege, precum si realizarea în conditiile legii, a drepturilor si
obligatiilor participantilor la aceste acte si operatiuni.
La realizarea procedurii reorganizarii judiciare si a falimentului participa si alte persoane:
adunarea creditorilor, comitetul creditorilor, adunarea generala a membrilor sau
asociatilor/actionarilor si reprezentantul membrilor sau asociatilor/actionarilor.
Potrivit legii (art. 6), procedura reorganizarii judiciare si a falimentului este de
competenta exclusiva a tribunalului în a carui raza teritoriala se afla sediul debitorului,
astfel cum figureaza acesta în registrul comertului, respectiv în registrul societatilor
agricole, si sunt exercitate de un judecator-sindic desemnat de presedintele tribunalului.
În afara de tribunal, competenta este si Curtea de apel. Potrivit art. 8 alin. 1 din lege,
Curtea de apel este instanta de recurs, pentru hotarârile date de judecatorul-sindic.
Termenul de recurs este de 10 zile de la comunicarea hotarârii, daca legea nu prevede
altfel (art. 8 alin. 2). Recursul va fi judecat de complete specializate, în termen de 30 de
zile de la înregistrarea dosarului la curtea de apel. Citarea partilor se face prin publicitate.
În vederea solutionarii recursului, se trimit la curtea de apel în copie certificata, sub
semnatura grefierului-sef al tribunalului, numai actele care intereseaza rezolvarea
recursului (art. 8 alin. 3). Hotarârile judecatorului-sindic nu vor putea vi suspendate de
instanta de recurs (art. 8 alin. 4). Prevederile alin. (4) nu se aplica în cazul judecarii
recursului împotriva urmatoarelor hotarâri ale judecatorului-sindic:
a) hotarârea de respingere a contestatiei debitorului;
b) hotarârea prin care se decide intrarea în faliment;
c) hotarârea de solutionare a contestatiei la planul de distribuire a fondurilor
obtinute din lichidare si din încasarea de creante (art. 8 alin. 5).
Judecatorul-sindic are statutul juridic al unui judecator al tribunalului.
Conform art. 9 din Legea nr. 64/1995, republicata, astfel cum a fost acest articol
modificat prin Legea nr. 249/2005, judecatorul-sindic este nominalizat, în fiecare caz, în
conformitate cu prevederile Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciara, cu
modificarile si completarile ulterioare, dintre judecatorii desemnati ca judecatori sindici,
în temeiul art. 47 din aceasta lege”.
Articolul 47 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata
prevede ca presedintii instantelor desemneaza judecatorii care urmeaza sa îndeplineasca,
potrivit legii, si alte atributii decât cele privind activitatea de judecata.
În temeiul acestei dispozitii a legii, presedintele tribunalului îi desemneaza pe
judecatorii tribunalului care vor avea calitatea de judecator-sindic si, deci, vor exercita
atributiile prevazute de lege pentru aplicarea procedurii reorganizarii judiciare si a
falimentului.
Potrivit art. 11 alin. 1, Principalele atributii ale judecatorului-sindic, în cadrul
prezentei legi, sunt:
a) darea hotarârii de deschidere a procedurii;
b) judecarea contestatiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor
pentru începerea procedurii;
c) desemnarea administratorului sau a lichidatorului, stabilirea atributiilor acestora,
controlul asupra activitatii lor si, daca este cazul, înlocuirea lor. Desemnarea are caracter
provizoriu pâna la prima adunare a creditorilor, care poate decide mentinerea sau
schimbarea administratorului ori a lichidatorului numit de judecatorul sindic. Pentru
desemnarea provizorie, judecatorul sindic tine cont de eventuale cereri ale creditorilor
petenti si poate respinge aceste cereri numai motivat;
d) judecarea cererilor de a se ridica debitorului dreptul de a-si mai conduce
activitatea;
e) judecarea actiunilor introduse de administrator sau de lichidator pentru anularea
unor transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii;
f) judecarea contestatiilor debitorului ori ale creditorilor împotriva masurilor luate de
administrator sau de lichidator;
g) confirmarea planului de reorganizare sau, dupa caz, de lichidare, dupa votarea lui
de catre creditori;
h) hotarârea de a se continua activitatea debitorului, în caz de reorganizare;
i) solutionarea obiectiilor la rapoartele administratorului sau lichidatorului;
j) autentificarea actelor juridice încheiate de lichidator, pentru a caror validitate este
necesara forma autentica;
k) darea hotarârii de închidere a procedurii.
Potrivit art. 12, ,,hotarârile judecatorului-sindic sunt definitive si executorii. Ele pot fi
atacate separat cu recurs”.
Administratorul. Potrivit art. 23 alin. 1 din Lege, ,, în cadrul primei sedinte a adunarii
creditorilor sau ulterior, creditorii care detin cel putin 50% din valoarea totala a creantelor
pot decide desemnarea unui administrator - persoana fizica sau societate comerciala -,
stabilindu-i si remuneratia”.
Potrivit art. 23 alin. 4 ,,administratorul, persoana fizica sau societate comerciala,
inclusiv reprezentantul acesteia, trebuie sa aiba calitatea de practician în reorganizare si
lichidare, în conditiile legii”.
,,Nu poate fi desemnat administrator sau lichidator persoana fizica care nu poate fi
fondator, administrator, director, cenzor sau reprezentant al unei societati comerciale,
potrivit art. 6 alin. (2) si art. 138 din Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale,
republicata” (art. 23 alin. 5).
,,Înainte de desemnarea sa administratorul trebuie sa faca dovada ca este asigurat
pentru raspundere profesionala, prin subscrierea unei polite de asigurare valabile care sa
acopere eventualele prejudicii cauzate în îndeplinirea atributiilor sale. Riscul asigurat
trebuie sa reprezinte consecinta activitatii administratorului pe perioada exercitarii
calitatii sale”. (art. 23 alin. 7)
,,Este interzis administratorului, sub sanctiunea revocarii din functie si a repararii
eventualelor prejudicii cauzate, sa diminueze, în mod direct sau indirect, valoarea sumei
asigurate prin contractul de asigurare” (art. 23 alin. 8).
Art. 24 din Legea nr. 64/1995 stabileste ca ,, Principalele atributii ale
administratorului, în cadrul prezentei legi, sunt:
a) examinarea activitatii debitorului în raport cu situatia de fapt si întocmirea unui
raport amanuntit asupra cauzelor si împrejurarilor care au dus la aparitia starii de
insolventa, cu mentionarea persoanelor carora le-ar fi imputabila, precum si asupra
posibilitatii reale de reorganizare efectiva a activitatii debitorului ori a motivelor care nu
permit reorganizarea si supunerea acelui raport judecatorului-sindic într-un termen stabilit
de acesta, dar care nu va putea depasi 60 de zile de la desemnarea administratorului;
b) întocmirea actelor prevazute la art. 33 alin. (1), în cazul în care debitorul nu si-a
îndeplinit obligatia respectiva înauntrul termenelor legale, precum si verificarea,
corectarea si completarea informatiilor cuprinse în actele respective, când acestea au fost
prezentate de debitor;
c) elaborarea planului de reorganizare a activitatii debitorului, în functie de cuprinsul
raportului mentionat la lit. a) si în conditiile si termenele prevazute la art. 91;
d) supravegherea operatiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;
e) conducerea integrala, respectiv în parte, a activitatii debitorului, cu precizarea
expresa, în acest caz, a atributiilor sale si a conditiilor de efectuare a platilor din contul
averii debitorului;
f) stabilirea datelor sedintelor adunarii creditorilor;
g) introducerea de actiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în
dauna drepturilor creditorilor, precum si a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor
operatiuni comerciale încheiate de debitor si a constituirii unor garantii acordate de
acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
h) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor si luarea masurilor corespunzatoare pentru
conservarea lor;
i) sesizarea de urgenta a judecatorului-sindic în cazul în care constata ca nu exista
bunuri în averea debitorului ori ca acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile
administrative;
j) mentinerea sau denuntarea unor contracte încheiate de debitor;
k) verificarea creantelor si, atunci când este cazul, formularea de obiectiuni la acestea;
l) urmarirea încasarii creantelor referitoare la bunurile din averea debitorului sau la
sumele de bani transferate de catre debitor înainte de deschiderea procedurii;
m) cu conditia confirmarii de catre judecatorul-sindic, încheierea de tranzactii,
descarcarea de datorii, descarcarea fidejusorilor, renuntarea la garantii reale;
n) sesizarea judecatorului-sindic în legatura cu orice problema care ar cere o solutionare
de catre acesta;
o) orice alte atributii stabilite prin încheiere de catre judecatorul-sindic, cu exceptia
celor prevazute de lege în competenta exclusiva a acestuia.
Conform art. 25 alin. 1 ,,administratorul va depune la dosarul cauzei un raport lunar,
cuprinzând descrierea modului în care s-a achitat de atributiile sale, precum si justificarea
cheltuielilor efectuate”.
,,Debitorul persoana fizica, reprezentantul membrilor sau al asociatilor/actionarilor,
oricare dintre creditori, precum si orice alta persoana interesata pot face contestatie
împotriva masurilor luate de administrator”. (alin. 2)
Potrivit alin. 3, ,,contestatia trebuie sa fie înregistrata în termen de 5 zile de la
depunerea raportului prevazut la alin. (1)”.
,,Judecatorul-sindic va solutiona contestatia, în termen de 10 zile de la înregistrarea ei,
în Camera de consiliu, cu citarea contestatorului si a administratorului, putând, daca va
considera necesar, sa suspende executarea masurii contestate” (alin. 4).
,,Judecatorul-sindic va sanctiona cu amenda judiciara de la 5.000.000 lei la
10.000.000 lei refuzul, fara motive temeinice, al practicianului în reorganizare si lichidare
de a accepta desemnarea ca administrator”. (art. 26 alin. 1)
,,Procedura reorganizarii judiciare si a falimentului începe pe baza unei cereri
introduse la tribunal de catre persoanele abilitate de lege. În exercitarea atributiei de
control prevazute la art. 11 alin. (1) lit. c) judecatorul-sindic poate desfiinta masurile
ilegale luate de administrator, chiar daca nu au fost contestate, putând, daca va considera
necesar, sa citeze în Camera de consiliu administratorul si persoanele interesate”. (alin. 2)
,,În orice stadiu al procedurii, pentru motive temeinice, judecatorul-sindic poate
dispune, prin încheiere, înlocuirea administratorului”. (alin. 3)
,,În vederea adoptarii masurii mentionate la alin. (3), judecatorul-sindic îi va cita în
Camera de consiliu pe administrator si comitetul creditorilor”. (alin. 4)
,,Judecatorul-sindic va sanctiona administratorul cu amenda judiciara de la 5.000.000
lei la 20.000.000 lei în cazul în care acesta, din culpa sau cu rea-credinta, nu îsi
îndeplineste sau îndeplineste cu întârziere atributiile prevazute de lege sau stabilite de
judecatorul-sindic”. (alin. 5)
,,Daca prin fapta prevazuta la alin. (5) administratorul a cauzat un prejudiciu,
judecatorul-sindic va putea, la cererea oricarei parti interesate, sa-l oblige pe
administrator la acoperirea prejudiciului produs”. (alin. 6)
Potrivit art. 27, ,,în vederea îndeplinirii atributiilor sale administratorul va putea
desemna persoane de specialitate. Numirea si nivelul retributiilor acestor persoane vor fi
supuse aprobarii judecatorului-sindic”.
Lichidatorul. În cazul când se dispune trecerea la procedura falimentului este necesara
numirea unui lichidator, care sa realizeze operatiunile de lichidare a bunurilor din
patrimoniul debitorului.
În cazul în care dispune trecerea la faliment, judecatorul-sindic va desemna un lichidator.
Atributiile administratorului înceteaza la momentul stabilirii atributiilor lichidatorului de
catre judecatorul-sindic (art. 28 alin. 2 din lege). Poate fi desemnat lichidator si
administratorul desemnat anterior (alin. 3).
Potrivit art. 29, ,,principalele atributii ale lichidatorului, în cadrul prezentei legi, sunt:
a) examinarea activitatii debitorului în raport cu situatia de fapt si întocmirea unui
raport amanuntit asupra cauzelor si împrejurarilor care au dus la insolventa, cu
mentionarea persoanelor carora le-ar fi imputabila, si supunerea acelui raport
judecatorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depasi 60 de
zile de la desemnarea lichidatorului, daca un raport cu acest obiect nu fusese întocmit
anterior de administrator;
b) conducerea activitatii debitorului;
c) introducerea de actiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în
dauna drepturilor creditorilor, precum si a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor
operatiuni comerciale încheiate de debitor si a constituirii unor garantii acordate de
acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
d) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor si luarea masurilor corespunzatoare pentru
conservarea lor;
e) mentinerea sau denuntarea unor contracte încheiate de debitor;
f) verificarea creantelor si, atunci când este cazul, formularea de obiectiuni la acestea;
g) urmarirea încasarii creantelor din averea debitorului, rezultate din transferul de
bunuri sau de sume de bani efectuat de acesta înaintea deschiderii procedurii;
h) primirea platilor pe seama debitorului si consemnarea lor în contul averii debitorului;
i) vânzarea bunurilor din averea debitorului în conformitate cu prevederile prezentei
legi;
j) încheierea de tranzactii, descarcarea de datorii, descarcarea fidejusorilor, renuntarea
la garantii reale sub conditia confirmarii de catre judecatorul-sindic;
k) sesizarea judecatorului-sindic cu orice problema care ar cere o solutionare de catre
acesta;
l) orice alte atributii stabilite prin încheiere de catre judecatorul-sindic”.
Potrivit art. 30 alin. 1, ,,actele încheiate de lichidator, pentru a caror validitate
este necesara forma
autentica, vor fi supuse autentificarii judecatorului-sindic.
Potrivit art. 30 alin. 2, ,,judecatorul-sindic va pronunta o încheiere de autentificare, în
baza careia actul va putea fi înscris în registrele de publicitate”.
Adunarea creditorilor. Potrivit art. 14 alin. 1, ,,adunarea creditorilor va fi convocata
si prezidata de catre administrator sau, dupa caz, de catre lichidator, daca legea sau
judecatorul-sindic nu dispune altfel; secretariatul sedintelor adunarilor creditorilor este în
sarcina administratorului sau, dupa caz, a lichidatorului”.
,,Creditorii cunoscuti vor fi convocati de administrator sau de lichidator în cazurile
prevazute de lege si ori de câte ori va fi necesar” (alin. 2).
,,Adunarea creditorilor va fi convocata si la cererea creditorilor detinând creante în
valoare de cel putin 30% din valoarea totala a acestora” (alin. 3).
Conform art. 15 alin. 1, ,,convocarea creditorilor va trebui sa cuprinda ordinea de zi a
sedintei”.
,,Orice deliberare asupra unei chestiuni necuprinse în convocare este nula, cu
exceptia cazului în care la sedinta participa titularii tuturor creantelor”. (alin. 2)
,,Creditorii pot fi reprezentati în adunare prin împuterniciti, pentru fiecare adunare, cu
procura speciala si legalizata sau, în cazul creditorilor bugetari si al celorlalte persoane
juridice, cu delegatie semnata de conducatorul unitatii”. (alin. 3)
,,Nu se va tine seama de declaratiile scrise trimise de creditori, cu exceptia cazurilor în

care legea admite votul prin adeziune. În cazul în care este permisa votarea prin
corespondenta, creditorii îsi pot transmite votul printr-un înscris în format electronic
caruia i s-a încorporat, atasat sau asociat o semnatura electronica extinsa, bazata pe un
certificat calificat valabil” (alin. 4)
,,La sedintele adunarii creditorilor vor participa 2 delegati ai salariatilor debitorului,
votând pentru creantele reprezentând salariile si alte drepturi banesti”. (alin. 5)
,,Daca examinarea chestiunilor supuse deliberarii creditorilor nu se poate finaliza într-o
singura zi, deliberarea va continua de drept în prima zi lucratoare urmatoare, fara o noua
înstiintare, procedându-se astfel în continuare pâna la rezolvarea tuturor chestiunilor”.
(alin. 6)
,,Procesul-verbal al adunarii creditorilor va fi semnat de presedintele sedintei si va
cuprinde în rezumat dezbaterile tinute, votul creditorilor pentru fiecare chestiune si
deciziile adoptate”. (alin. 7)
Comitetul creditorilor. Potrivit art. 16 alin. 1, ,,în cadrul sedintelor adunarii creditorilor
acestia vor putea desemna un comitet al creditorilor si vor avea dreptul sa analizeze
situatia debitorului, rapoartele întocmite de comitetul creditorilor, masurile luate de
administrator sau de lichidator si efectele acestora si sa propuna, motivat, si alte masuri”.
,,Cu exceptia cazurilor în care legea cere o majorare speciala, sedintele vor avea loc în
prezenta titularilor de creante însumând cel putin 30% din valoarea totala a creantelor
împotriva averii debitorului, iar deciziile adunarii creditorilor se adopta cu votul
titularilor unei majoritati, prin valoare, a creantelor prezente” (alin. 2).
,,Calculul valorii totale a creantelor prevazute la alin. (2) împotriva averii debitorului se
va determina prin raportare la urmatoarele criterii:
a) ulterior afisarii tabelului definitiv si pâna la confirmarea unui plan de reorganizare,
astfel cum reiese din cuprinsul tabelului definitiv;
b) ulterior confirmarii planului de reorganizare si pâna la afisarea tabelului definitiv
consolidat, astfel cum reiese din planul de reorganizare confirmat; si
c) ulterior afisarii tabelului definitiv consolidat, astfel cum reiese din cuprinsul
acestuia”. (alin. 3)
,,Planul de reorganizare va fi supus votului adunarii creditorilor”. (alin. 4)
Potrivit art. 17 alin. 1, ,,judecatorul-sindic va desemna, daca este necesar, în raport cu
proportiile cazului, un comitet format din 3-7 creditori dintre cei cu creantele garantate si
chirografare cele mai mari, prin valoare”.
,,Desemnarea se va face fie prin hotarârea de deschidere a procedurii, fie dupa
prezentarea sau întocmirea listei de creditori, daca lista nu este disponibila la data
deschiderii procedurii” (alin. 2).
,,În cadrul primei sedinte a adunarii creditorilor acestia vor putea alege un comitet
format din 3-7 creditori dintre cei cu creante garantate si cei chirografari, care se ofera
voluntar; comitetul astfel desemnat va înlocui comitetul desemnat anterior de judecatorul-
sindic”. (alin. 3)
,,Daca nu se va obtine majoritatea necesara, judecatorul-sindic va putea desemna
comitetul potrivit criteriilor prevazute la alin. (1) sau va putea mentine comitetul
desemnat anterior” (alin. 4).
,,În cursul activitatii sale judecatorul-sindic va putea cere asistenta comitetului
creditorilor sau a unui delegat al acestuia” (alin. 5).
Potrivit art. 18 alin. 1, ,,comitetul creditorilor face parte dintre cei îndreptatiti ca, atunci
când debitorul nu si-a declarat intentia de reorganizare în conditiile art. 33, respectiv art.
39, ori nu a fost propus de debitor sau nu a fost confirmat un plan de reorganizare, sa
ceara judecatorului-sindic sa ridice debitorului dreptul de administrare”.
,,Comitetul creditorilor poate fi autorizat de judecatorul-sindic sa introduca actiuni
pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial - facute de debitor în frauda
creditorilor -, atunci când astfel de actiuni nu au fost introduse de administrator sau de
lichidator” (alin. 2).
Adunarea generala a membrilor sau asociatilor/actionarilor. Reprezentantul membrilor
sau asociatilor/actionarilor. Potrivit art. 19. alin. (1), ,, pe perioada desfasurarii procedurii
prevazute de prezenta lege adunarea generala a asociatilor/actionarilor va fi convocata ori
de câte ori se va considera necesar si va fi prezidata de administrator sau lichidator, daca
legea ori judecatorul-sindic nu dispune altfel”.
,,Adunarea generala a asociatilor/actionarilor va fi convocata si la cererea
asociatilor/actionarilor reprezentând cel putin 10% din capitalul social sau o cota mai
mica, daca în actul constitutiv se prevede astfel”. (alin. 2)
,,Prevederile alin. (1) si (2) se aplica în mod corespunzator adunarii generale a
membrilor grupurilor de interes economic si, respectiv, ai societatilor cooperative; în
cazul acestor persoane juridice, procentul prevazut la alin. (2) se raporteaza la numarul
membrilor acestora”. (alin.3)
,,Membrilor sau, dupa caz, asociatilor/actionarilor li se vor notifica, în conditiile legii,
în mod obligatoriu:
a) hotarârea de deschidere a procedurii;
b) propunerea de îndeplinire a unor acte, operatiuni si plati care depasesc conditiile
obisnuite de exercitare a activitatii curente;
c) solicitarea de intrare în faliment, precum si hotarârea judecatorului-sindic de intrare
în faliment a debitorului;
d) propunerea de vânzare în bloc sau de vânzare a imobilelor;
e) raportul final si bilantul general, întocmite de lichidator;
f) hotarârea de închidere a procedurii” (alin. 4).
Potrivit art. 20 alin. 1, ,,în cadrul sedintelor adunarii generale a membrilor sau, dupa
caz, a asociatilor/actionarilor, acestia vor desemna, pe cheltuiala lor, un reprezentant,
persoana fizica sau juridica, care sa le reprezinte interesele si vor avea dreptul sa
analizeze situatia debitorului, rapoartele întocmite de reprezentantul membrilor ori, dupa
caz, al asociatilor/actionarilor, masurile luate de administrator sau de lichidator si efectele
acestora si sa propuna, motivat, si alte masuri”.
,,Cu exceptia cazurilor în care legea cere o majoritate speciala, sedintele vor avea loc în
prezenta asociatilor/actionarilor reprezentând cel putin jumatate din capitalul social, iar
deciziile se adopta cu majoritate simpla, raportata la capitalul social reprezentat. În toate
cazurile însa deciziile se adopta doar cu votul asociatilor/actionarilor reprezentând cel
putin o treime din capitalul social” (alin. 2).
,,Comunicarea sau notificarea oricarui act de procedura catre membri sau, dupa caz,
asociati/actionari se realizeaza la adresa reprezentantului membrilor ori, dupa caz, al
asociatilor/actionarilor, aleasa de acesta” (alin. 4).
,,Reprezentantul membrilor sau, dupa caz, al asociatilor/actionarilor este împuternicit sa
exercite orice drepturi ori atributii pe care le poate exercita debitorul persoana fizica, cu
exceptia cazurilor în care legea prevede ca acestea vor fi exercitate de membri sau, dupa
caz, asociati/actionari, individual ori în alte conditii” (alin. 5).
,,În cazurile prevazute la art. 19 alin. (4) lit. b), c), d) si e), reprezentantul membrilor
sau, dupa caz, al asociatilor/actionarilor va putea formula obiectii în conditiile stabilite de
lege, dar nu va participa la exercitarea votului pentru aprobarea masurilor respective,
daca un astfel de vot este prevazut de lege” (alin. 6).
Conform art. 21 alin. 1, ,,judecatorul-sindic va desemna un reprezentant dintre primii 3
asociati/actionari titulari ai partilor sociale/actiunilor cele mai mari, prin valoare”.
,,Desemnarea se va putea face fie prin hotarârea de deschidere a procedurii, fie ulterior”
(alin. 2)
,,În cadrul primei sedinte a adunarii generale a asociatilor/actionarilor sau ulterior,
acestia vor putea alege, pe cheltuiala lor, un reprezentant, persoana fizica sau juridica;
reprezentantul astfel desemnat va înlocui reprezentantul desemnat anterior de
judecatorul-sindic” (alin. 3)
,,În cursul activitatii sale judecatorul-sindic va putea cere asistenta reprezentantului
asociatilor/actionarilor sau a unui delegat al acestuia” (alin. 4).
Potrivit art. 22, ,,reprezentantul membrilor sau, dupa caz, al asociatilor/actionarilor
poate îndeplini urmatoarele atributii:
a) propunerea de desemnare a unui administrator;
b) consultarea cu administratorul sau lichidatorul cu privire la desfasurarea si
administrarea procedurii;
c) examinarea actelor savârsite de debitor, administrator sau lichidator, a activitatii si
situatiei financiare a debitorului, precum si a posibilitatii de continuare a activitatii
acestuia;
d) formularea si negocierea unui plan de reorganizare, precum si informarea si
consilierea membrilor sau, dupa caz, a asociatilor/actionarilor cu privire la continutul
oricarui alt plan propus;
e) efectuarea oricaror alte activitati necesare pentru protejarea intereselor membrilor
sau, dupa caz, ale asociatilor/actionarilor”
7. Declansarea procedurii. Aspecte procedurale

7.1. Cererea de deschidere a procedurii
Procedura reorganizarii judiciare si falimentului se declanseaza în baza unor cereri
adresate tribunalului de la sediul debitorului de catre (A) debitor sau (B) creditori. Prin
art. 31 alin. 2, se da o competenta speciala, în sensul ca ,,Banca Nationala a României,
Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare si Comisia de Supraveghere a Asigurarilor vor
putea introduce cerere împotriva persoanelor juridice aflate sub supravegherea si
controlul acestora, care, potrivit datelor de care autoritatile respective dispun, îndeplinesc
criteriile prevazute de dispozitiile legale speciale pentru pornirea procedurii prevazute de
prezenta lege”. Aceste cereri sunt denumite de lege „cereri introductive”.
7.1.1. Cererea debitorului
A. Obligativitatea introducerii cererii. În forma initiala a Legii nr. 64/1995 era prevazuta
posibilitatea acordata debitorului de a formula o cerere de declansare a procedurii, dar în
reglementarea actuala aceasta posibilitate a devenit o obligatie. De altfel, potrivit art. 32
alin. 1 din Legea nr. 64/1995, ,,debitorul aflat în stare de insolventa este obligat sa
adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozitiilor prezentei legi, în termen de
maximum 30 de zile de la aparitia starii de insolventa.” Exista, de asemenea, posibilitatea
formularii unei cereri de declansare a procedurii de catre debitorul care nu se afla în
insolventa, dar care cunoaste ca aparitia starii de insolventa este iminenta.
Pentru a împiedica cererile de declansare a procedurii reorganizarii judiciare si a
falimentului care ar putea fi introduse cu rea-credinta de catre un comerciant, pentru a
întârzia sau a se sustrage de la îndeplinirea obligatiilor asumate, Legea nr. 64/1995
prevede în art. 32 alin. 4 ca „introducerea prematura, cu rea-credinta sau tardiva de catre
debitor a unei cereri de deschidere a procedurii atrage raspunderea patrimoniala a
debitorului persoana fizica sau a reprezentantilor legali ai persoanelor juridice debitoare,
pentru prejudiciile pricinuite”.
B. Conditii cu privire la cerere si la admisibilitatea acesteia. Potrivit art. 32 din Legea nr.
64/1995, debitorul aflat în stare de insolventa este obligat sa adreseze tribunalului o
cerere pentru a fi supus dispozitiilor acestei legi.
Prin urmare, daca debitorul constata ca, datorita starii în care se afla patrimoniul sau, este
în incapacitate vadita de plata a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile, el
trebuie sa ceara tribunalului sa fie supus procedurii reorganizarii judiciare si a
falimentului.
Cererea trebuie facuta în 30 de zile de la aparitia starii de insolventa.
Legea permite deschiderea procedurii chiar înainte de ivirea starii de insolventa, daca
aceasta este
iminenta. Dar, în acest caz, cererea este facultativa, fiind lasata la aprecierea debitorului.
Potrivit art. 33 alin. 1, ,, Cererea debitorului va trebui sa fie însotita de urmatoarele acte:
a) bilantul si copii de pe registrele contabile curente;
b) o lista completa a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile si bancile
prin care debitorul îsi ruleaza fondurile; pentru bunurile grevate se vor mentiona datele
din registrele de publicitate;
c) o lista a numelor si a adreselor creditorilor, oricum ar fi creantele acestora: certe sau
sub conditie, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, necontestate sau contestate,
aratându-se suma, cauza si drepturile de preferinta;
d) o lista cuprinzând platile si transferurile patrimoniale efectuate de debitor în cele 120
de zile anterioare formularii cererii introductive;
e) contul de profit si pierderi pe anul anterior depunerii cererii;
f) o lista a membrilor grupului de interes economic sau, dupa caz, a asociatilor cu
raspundere nelimitata, pentru societatile în nume colectiv si cele în comandita;
g) o declaratie prin care debitorul îsi arata intentia de intrare în faliment sau de
reorganizare,conform unui plan, prin restructurarea activitatii sau prin lichidarea, în tot
sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale; daca aceasta declaratie nu va fi
depusa pâna la expirarea termenului stabilit la alin. (2), se prezuma ca debitorul este de
acord cu începerea falimentului;
h) o declaratie pe propria raspundere sau un certificat de la registrul societatilor agricole
ori, dupa caz, oficiul registrului comertului în a carui raza teritoriala se afla domiciliul
profesional/sediul social, din care sa rezulte daca a mai fost supus procedurii prevazute de
prezenta lege într-un interval de 5 ani anterior formularii cererii introductive.
Conform art. 35 din Lege, nu vor fi primite de tribunal cererile de reorganizare ale
debitorilor care în ultimii 5 ani precedenti au mai facut o astfel de cerere sau au fost
obiectul unei astfel de cereri introduse de creditori.
7.1.2. Cererea creditorilor
A. Creditorii îndreptatiti sa formuleze o cerere introductiva. Cererea introductiva poate fi
înregistrata de catre orice creditor al debitorului, comerciant sau necomerciant, fara a se
face – în aceasta faza – nici o diferentiere între creditorii chirografari si creditorii ai caror
creante sunt garantate (art. 36). Legea nu impune conditia existentei unei pluralitati de
creditori si nici cerinta formularii cererii de catre mai multi creditori. Pe cale de
consecinta, cererea poate fi formulata doar de un singur creditor în mod independent si
indiferent daca mai exista sau nu si alti creditori.
B. Conditii de admisibilitate. Admisibilitatea cererii creditorului este conditionata de
îndeplinirea cumulativa a urmatoarelor conditii:
• Conditii cu privire la creanta: a) Caracterele creantei. Cererea creditorului este
admisibila numai în masura în care creanta acestuia este certa, lichida si exigibila; b)
Cuantumul creantei. Admisibilitatea cererii introductive a creditorului este conditionata
de „importanta” valorica a creantei. Cuantumul creantei care conditioneaza
admisibilitatea cererii introductive difera în functie de raportul juridic din care izvoraste
creanta: daca creanta izvoraste din raporturi de munca sau raporturi obligationale civile,
creanta trebuie sa aiba un cuantum superior valorii însumate a 6 salarii medii pe
economie, stabilite în conditiile legii si calculate la data formularii cererii introductive
(art. 36 alin. 1 lit. a din Legea 64/1995); în celelalte cazuri, creanta trebuie sa aiba un
cuantum superior echivalentului în lei al sumei de 3.000 euro (art. 36 alin. 1 lit. b),
calculat la data formularii cererii introductive; în cazul unui creditor care detine creante
din ambele categorii mentionate, cuantumul total al creantelor trebuie sa fie superior
valorii însumate a 6 salarii medii pe economie, stabilite în conditiile legii si calculate la
data formularii cererii introductive (art. 36 alin. 1 lit. c).
Conform art. 36 alin. 2, ,,daca între momentul formularii cererii de catre un creditor si cel
al judecarii acestei cereri de catre judecatorul-sindic sunt formulate cereri de catre alti
creditori, judecatorul sindic va dispune conexarea acestora si va stabili îndeplinirea
conditiilor prevazute la alin. (1) referitoare la cuantumul minim al creantelor în raport cu
valoarea însumata a creantelor tuturor creditorilor care au formulat cereri”.
• Conditii cu privire la debitor. Pe lânga conditionarile privind creanta, legea continua sa
mentina conditia cu privire la încetarea platilor de catre debitor timp de cel putin 30 de
zile.
7.2. Opozitii la cererea de declansare a procedurii
7.2.1. Opozitia creditorilor la cererea introductiva a debitorului
Creditorii debitorului pot depune opozitie împotriva deschiderii procedurii. Legea nu
prevede termenul în care trebuie formulata opozitia, ci doar faptul ca, în cazul în care
creditorii se opun deschiderii procedurii în termen de 15 zile de la publicarea notificarii,
judecatorul-sindic va tine, în termen de 10 zile, o sedinta la care vor fi citati debitorul si
creditorii care se opun deschiderii procedurii, în urma careia va solutiona, deodata, printr-
o sentinta, toate opozitiile (art. 38 alin. 1 din Lege).
7.2.2. Contestatia debitorului fata de cererile introductive ale creditorilor

Debitorul poate face contestatie în termen de 5 zile de la primirea copiei cererii
creditorului/creditorilor, care este comunicata de catre judecatorul sindic. La cererea
debitorului, pentru motive temeinice, judecatorul sindic îi poate obliga pe creditorii care
au introdus cererea sa consemneze, în termen de maximum 15 zile, la o banca, o cautiune
de cel mult 10% din valoarea creantelor. Cautiunea va fi restituita creditorilor, daca
cererea lor va fi admisa. Daca cererea va fi respinsa, cautiunea poate fi folosita pentru a
acoperi pagubele suferite de debitor, ca urmare a introducerii cererii. În cazul când
cautiunea nu este consemnata în termen, cererea introductiva va fi respinsa (art. 38 alin. 4
din Lege).
8. Efectele deschiderii procedurii
Potrivit Legii nr. 64/1995, deschiderea procedurii reorganizarii judiciare si a falimentului
produce anumite efecte juridice. Efectele nu privesc persoana debitorului, ci patrimoniul
sau. Aceste efecte se refera la drepturile si obligatiile debitorului, precum si la drepturile
tertilor privind valorificarea creantelor împotriva debitorului.
8.1. Deschiderea procedurii
Daca cererea debitorului îndeplineste conditiile de admisibilitate judecatorul sindic va
pronunta o sentinta de deschidere a procedurii, data deschiderii procedurii fiind data
pronuntarii sentintei.
8.2. Efectele deschiderii procedurii asupra debitorului, administratorilor statutari ai
acestuia. Efecte neretroactive asupra patrimoniului debitorului
8.2.1. Obligatiile debitorului derivând din deschiderea procedurii: a) obligatia de a
comunica acte si informatii; b) obligatia de publicitate fata de terti a deschiderii
procedurii.
8.2.2. Indisponibilizarea actiunilor sau partilor sociale detinute de catre administratori.
Dupa deschiderea procedurii, administratorii statutari ai societatii comerciale debitoare
pot înstraina actiunile sau partile lor sociale, detinute la debitorul care face obiectul
procedurii, numai cu acordul judecatorului sindic.
8.2.3. Ridicarea dreptului de administrare a activitatii si averii debitorului. Ridicarea
dreptului de administrare intervine numai atunci când: debitorul nu a declarat intentia de
reorganizare; judecatorul sindic a dispus începerea falimentului; la cererea creditorilor,
comitetului creditorilor, a reprezentantului membrilor sau, dupa caz, al
asociatilor/actionarilor, având ca justificare pierderile continue din averea debitorului sau
lipsa probabilitatii de realizare a unui plan rational de activitate(art. 50 alin. 5 din Lege).
Potrivit alin. 6 al art. 50 din Lege, judecatorul-sindic va examina în termen de 15 zile
cererea de ridicare a dreptului de administrare al debitorului , într-o sedinta la care vor fi
citati debitorul, creditorii, administratorul, comitetul creditorilor si reprezentantul
membrilor sau, dupa caz, al asociatilor/actionarilor.
Dreptul de administrare al debitorului înceteaza de drept la data la care se dispune
începerea procedurii falimentului.
În toate cazurile de ridicare a dreptului debitorului de administrare a averii, judecatorul-
sindic va da dispozitie tuturor bancilor la care debitorul are disponibil în conturi sa nu
dispuna de acestea fara un ordin al sau sau al administratorului/lichidatorului (art. 51 alin.
1 din Lege). Încalcarea acestor dispozitii ale judecatorului-sindic atrage raspunderea
bancilor, precum si o amenda judiciara de la 4.000.000 lei la 10.000.000 lei (art. 51 alin.
2 din Lege).
8.2.4. Supravegherea activitatii. Dupa deschiderea procedurii, desfasurarea activitatii
debitorului se afla sub supravegherea creditorilor, a adunarii actionarilor si a
judecatorului sindic, indiferent daca administrarea activitatii debitorului a fost ridicata
sau nu.
8.2.5. Interdictia constituirii de garantii
Potrivit art. 55 din Legea nr. 64/1995, republicata, bunurile înstrainate de administrator
sau lichidator, în exercitiul atributiilor sale prevazute de aceasta lege, sunt dobândite
libere de orice sarcini, precum ipoteci, garantii reale mobiliare sau drepturi de retentie, de
orice fel, ori masuri asiguratorii.
8.2.6. Întocmirea unui raport asupra cauzelor care au condus la încetarea platilor
8.3. Efectele deschiderii procedurii fata de creditori
8.3.1. Suspendarea tuturor actiunilor judiciare si extrajudiciare pentru realizarea
creantelor asupra debitorului sau a bunurilor sale
Art. 42 din Lege prevede ca de la data deschiderii procedurii se suspenda toate actiunile
judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creantelor asupra debitorului sau bunurilor
sale.Din textul legal rezulta ca toate actiunile individuale, anterioare deschiderii
procedurii, având ca scop realizarea creantelor asupra debitorului sau bunurilor sale, vor
fi suspendate pe data începerii procedurii. Deci, ca efect al începerii procedurii, orice
urmarire individuala împotriva debitorului se suspenda.
Efectul suspensiv al începerii procedurii are menirea sa protejeze pe creditori.
Procedura reorganizarii judiciare si a falimentului este o procedura colectiva, prin care se
urmareste redresarea debitorului si plata pasivului sau lichidarea patrimoniului
debitorului, prin procedura falimentului, în vederea satisfacerii creantelor creditorilor.
Având în vedere acest scop al procedurii, de la data începerii ei, nu mai sunt posibile
urmari individuale, deoarece ele ar leza interesele colective ale creditorilor.
În conceptia Legii nr. 64/1995, suspendarea interzice continuarea actiunilor începute si,
cu atât mai mult, începerea unor actiuni noi.
Conform art. 43 alin. 1 din lege, creditorul titular al unei creante garantate cu ipoteca, gaj
sau alta garantie reala mobiliara ori drept de retentie, de orice fel, poate solicita
judecatorului-sindic ridicarea suspendarii actiunii cu privire la creanta sa si valorificarea
imediata, în cadrul procedurii, a bunului asupra caruia poarta garantia sau dreptul de
retentie, în una din urmatoarele situatii:
- atunci când valoarea obiectului garantiei este pe deplin acoperita de valoarea
totala a creantelor si partilor de creante garantate cu acel obiect;
- obiectul garantiei nu prezinta o importanta vitala pentru reusita unei reorganizari
care, în cazul concret, ar avea sanse efective de realizare;
- atunci când nu exista o protectie corespunzatoare a creantei garantate în raport cu
obiectul garantiei datorita:
- diminuarii valorii partii garantate dintr-o creanta cu rang inferior, ca urmare a
acumularii dobânzilor, majorarilor si penalitatilor de orice fel la o creanta garantata cu
rang superior;
- lipsei unei asigurari a obiectului garantiei împotriva riscului pieirii sau
deteriorarii.
8.3.2. Suspendarea cursului prescriptiei
Pentru a proteja pe titularii actiunilor care au fost suspendate, legea reglementeaza si
suspendarea cursului prescriptiei privind aceste actiuni.
Potrivit art. 44 din lege, deschiderea procedurii suspenda orice termene de prescriptie a
actiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creantelor asupra debitorului sau a
bunurilor sale.
8.3.3. Suspendarea curgerii dobânzilor creantelor negarantate
Articolul 45 din Legea nr. 64/1995 prevede ca nici o dobânda, majorare sau penalitate de
orice fel ori cheltuiala nu va putea fi adaugata creantelor nascute anterior deschiderii
procedurii si negarantate cu ipoteca, gaj sau alta garantie reala mobiliara ori drept de
retentie, de orice fel, sau partilor negarantate din creantele garantate cu astfel de garantii,
de la data deschiderii procedurii, în afara de cazul în care, prin programul de plata a
creantelor cuprins în planul de reorganizare, se deroga de la prevederile de mai sus.
Prin urmare, deschiderea procedurii are efecte diferite asupra curgerii dobânzilor,
majorarilor si penalitatilor privind creantele nascute anterior deschiderii procedurii.
Dupa deschiderea procedurii curg si, deci, se iau în considerare la stabilirea drepturilor
creditorilor, numai dobânzile, majorarile si penalitatile aferente creantelor garantate, nu si
în privinta creantelor chirografare, afara de cazul când prin planul de reorganizare s-a
stabilit altfel.
Aceeasi distinctie opereaza si în privinta cheltuielilor.
8.3.4. Interdictia înstrainarii actiunilor sau partilor sociale
Potrivit art. 46 alin. 1 din lege, dupa deschiderea procedurii este interzis administratorilor
debitorilor, persoane juridice sa înstraineze, fara acordul judecatorului-sindic, actiunile
ori partile lor sociale sau de interes, detinute la debitorul care face obiectul procedurii
reorganizarii judiciare si a falimentului .
Interdictia înstrainarii actiunilor si partilor sociale sau de interes de catre prsoanele
mentionate are drept scop protejarea creditorilor.
Pentru a asigura o eficienta acestei interdictii, alin. 2 al art. 46 din lege prevede ca
judecatorul-sindic va dispune indisponibilizarea actiunilor ori a partilor sociale sau de
interes în registrele speciale de evidenta sau în conturile înregistrate electronic.
Actele facute cu încalcarea interdictiei sunt lovite de nulitate.
9. Efectele retroactive ale deschiderii procedurii cu privire la actele încheiate anterior
deschiderii procedurii
9.1. Anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor
Art. 60 din Lege da administratorului sau, dupa caz, lichidatorului posibilitatea de a initia
actiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor
creditorilor, pe parcursul unei perioade de 3 ani, perioada anterioara deschiderii
procedurii.
9.2. Anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale catre terti
9.2.1. Actele a caror anulare se poate cere
A. Acte de transfer cu titlu gratuit efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii,
cu exceptia sponsorizarilor în scop umanitar, inclusiv actele simulate – cum ar fi donatiile
deghizate – în masura în care se poate proba simularea.
B. Operatiuni comerciale în care prestatia debitorului depaseste vadit pe cea primita,
efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.
C. Acte încheiate de debitor cu intentia de a leza drepturile creditorilor. Sunt anulabile
actele de orice natura încheiate de catre debitor în cei 3 ani anteriori deschiderii
procedurii.
D. Transferuri de proprietate din perioada imediat anterioara deschiderii procedurii. Se
poate solicita anularea actelor de transfer de proprietate catre un creditor pentru stingerea
unei datorii anterioare sau în folosul acestuia, efectuate în cele 120 de zile anterioare
deschiderii procedurii, daca suma pe care creditorul ar putea sa o obtina în caz de
faliment al debitorului este mai mica decât valoarea actului de transfer.
E. Constituirea ori perfectarea unei garantii reale pentru o creanta care era chirografara,
în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii.
F. Platile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii
procedurii, daca scadenta lor fusese stabilita pentru o data ulterioara deschiderii
procedurii.
G. Operatiuni comerciale, încheiate, în anul anterior deschiderii procedurii, cu persoane
aflate în raporturi juridice cu debitorul, daca sunt în paguba intereselor creditorilor.
9.2.2. Situatia tertilor dobânditori si subdobânditori în cazul anularii actului (art. 64 si 65)
A. Tertul dobânditor de buna-credinta în cadrul unui transfer patrimonial, anulat de catre
tribunal, va trebui sa restituie averii debitorului bunul transferat sau, daca bunul nu mai
exista, valoarea acestuia de la data transferului efectuat de catre debitor. Ca urmare a
acestei restituiri, tertul dobânditor va obtine o creanta împotriva averii debitorului de
aceeasi valoare cu restituirea, având alaturi de ceilalti creditori dreptul de a o recupera ca
urmare a procedurii colective.
B. Tertul dobânditor de rea-credinta în cadrul unui transfer patrimonial va restitui bunul
sau valoarea acestuia la data transferului fara a avea posibilitatea înregistrarii creantei
sale împotriva averii debitorului.
C. Tertul dobânditor cu titlu gratuit de buna-credinta va restitui bunurile în starea în care
se gasesc, iar în lipsa acestora, va restitui diferenta de valoare cu care s-a îmbogatit.
D. Tertul dobânditor cu titlu gratuit de rea-credinta va restitui, în toate cazurile, bunul sau
întreaga valoare, precum si fructele percepute.
E. Tertul subdobânditor va putea fi obligat sa restituie bunul sau valoarea acestuia în
cazul îndeplinirii cumulative a doua conditii: o conditie obiectiva: nu a platit valoarea
corespunzatoare a bunului; o conditie subiectiva: cunostea sau trebuia sa cunoasca faptul
ca transferul initial este susceptibil de a fi anulat.
9.3. Regimul juridic al actelor/contractelor aflate în curs de derulare
Legea consacra un drept de optiune al administratorului sau, dupa caz, al lichidatorului de
a mentine sau denunta contractele aflate în curs de executare, care au fost încheiate de
catre debitor anterior deschiderii procedurii. Legea face diferentieri pe categorii de
contracte si precizeaza care sunt drepturile corelative ale cocontractantilor debitorului.
10. Reorganizarea
Procedura reorganizarii consta fie în reorganizarea activitatii debitorului, fie în lichidarea
unor bunuri din patrimoniul debitorului. Legea consacra principiul preeminentei
reorganizarii fata de faliment.
10.1. Primele masuri
Art. 75 din lege prevede ca, în urma deschiderii procedurii, administratorul va trimite o
notificare tuturor creditorilor mentionati în lista depusa de debitor în conformitate cu art.
33 sau art. 39 ori, dupa caz, întocmita în conditiile art. 40, debitorului si oficiului
registrului comertului sau, dupa caz, registrului societatilor agricole unde debitorul este
înmatriculat, pentru efectuarea mentiunii. Daca creditorii cu sediul sau cu domiciliul în
strainatate au reprezentanti în tara, notificarea va fi trimisa acestora din urma.
Notificarea prevazuta se va publica totodata, pe cheltuiala averii debitorului, într-un ziar
de larga circulatie.
Conform art. 76 alin. 1, notificarea va cuprinde:
a) termenul limita de depunere, de catre creditori, a opozitiilor la hotarârea de
deschidere a procedurii, pronuntata ca urmare a cererii formulate de debitor, în conditiile
art. 38 alin. (1), precum si termenul de solutionare a opozitiilor, care nu va depasi 10 zile
de la data expirarii termenului de depunere a acestora;
b) termenul limita pentru înregistrarea cererii de admitere a creantelor asupra averii
debitorului, care va fi de maximum 60 de zile de la deschiderea procedurii, precum si
cerintele pentru ca o creanta înregistrata sa fie considerata valabila;
c) termenul de verificare a creantelor, întocmire, afisare si comunicare a tabelului
preliminar al creantelor, care nu va depasi 30 de zile de la expirarea termenului prevazut
la lit. b);
d) termenul de definitivare a tabelului creantelor, care nu va depasi 30 de zile de la
expirarea termenului prevazut la lit. c);
e) locul, data si ora primei sedinte a adunarii creditorilor.
Daca debitorul are bunuri supuse transcriptiei, inscriptiei sau înregistrarii în registrele de
publicitate, va fi trimisa instantelor, autoritatilor sau institutiilor care tin aceste registre o
copie de pe hotarârea de deschidere a procedurii, spre a se face mentiune.(art. 77)
Cu exceptia salariatilor ale caror creante vor fi înregistrate de administrator conform
evidentelor contabile, toti ceilalti creditori, ale caror creante sunt anterioare datei de
deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creantelor în termenul fixat în
hotarârea de deschidere a procedurii; declaratiile de creante vor fi înregistrate într-un
registru care se va pastra la grefa tribunalului. (art. 78 alin. 1).
(2) Prevederile alin. (1) se aplica, în mod corespunzator, titularilor de actiuni la
purtator.
(3) Cererea de admitere a creantelor trebuie facuta chiar daca acestea nu sunt stabilite
printr-un titlu.
(4) Creantele nescadente sau sub conditie la data deschiderii procedurii vor fi admise
provizoriu la masa credala si vor fi îndreptatite sa participe la distribuiri de sume în
masura îngaduita de prezenta lege.
(5) Sunt considerate sub conditie si acele creante care pot fi valorificate împotriva
debitorului numai dupa executarea unui codebitor principal.
Cererea va cuprinde: numele/denumirea creditorului, domiciliul/sediul, suma datorata,
temeiul creantei, precum si mentiuni cu privire la eventualele drepturi de preferinta sau
garantii. (art. 79 alin.1).
La cerere vor fi anexate documentele justificative ale creantei si ale actelor de constituire
de garantii (alin.2).
(3) Posesorii de titluri de valoare la ordin sau la purtator pot solicita administratorului
restituirea titlurilor originale si pastrarea la dosar a unor copii certificate de acesta.
Administratorul va face mentiunea pe original despre prezentarea acestora. Originalele
vor fi prezentate din nou la orice repartitie de sume între creditori, precum si la
exercitarea votului în adunarea creditorilor.
Potrivit art. 80 alin.1, toate creantele vor fi supuse procedurii de verificare prevazute de
prezenta lege, cu exceptia creantelor constatate prin titluri executorii.
(2) Nu sunt supuse acestei proceduri creantele bugetare rezultând dintr-un titlu
executoriu necontestat în termenele prevazute de legi speciale.
(3) Prin creante bugetare, în sensul prezentei legi, se întelege creantele izvorâte din
impozite, taxe, contributii, amenzi si alte venituri bugetare, precum si accesoriile
acestora, respectiv dobânzi, penalitati si penalitati de întârziere.
(4) Toate creantele prezentate pentru a fi admise si înregistrate la grefa tribunalului vor
fi prezumate valabile si corecte daca nu sunt contestate de catre debitor, administrator sau
creditori.
Conform art. 81 alin. 1, administratorul va proceda de îndata la verificarea fiecarei cereri
si a documentelor depuse si va putea efectua o cercetare amanuntita pentru a stabili
legitimitatea, valoarea exacta si prioritatea fiecarei creante.
(2) În vederea îndeplinirii atributiei prevazute la alin. (1), administratorul va putea
solicita explicatii de la debitor, va putea sa poarte discutii cu fiecare creditor, solicitându-
i, daca considera necesar, informatii si documente suplimentare.
Art. 82. - Creantele negarantate si partile negarantate ale creantelor garantate, care nu
sunt scadente la data înregistrarii cererii de admitere, vor fi înscrise în tabelul de creante
cu întreaga lor valoare, însa, în cursul falimentului, orice distribuire de suma pentru astfel
de creante se va face cu observarea dispozitiilor art. 124.
Art. 83. - (1) Creantele constând în obligatii, care nu au fost calculate în valoare
monetara sau a caror valoare este supusa modificarii, vor fi calculate de catre
administrator si înscrise în tabelul de creante cu valoarea nominala pe care ele o aveau la
data deschiderii procedurii. Judecatorul-sindic va decide asupra oricarei contestatii
împotriva calculului facut de administrator pentru astfel de creante.
(2) Creantele exprimate în valuta vor fi înregistrate la valoarea lor în lei, la cursul
Bancii Nationale a României existent la data deschiderii procedurii.
Art. 84. - O creanta a unui creditor cu mai multi debitori solidari va fi înscrisa în toate
tabelele de creante ale debitorilor cu valoarea nominala, pâna va fi complet acoperita.
Nici o reducere a sumei creantei prevazute în tabelul de creante nu va fi facuta în vreunul
dintre tabelele de creante ale debitorilor, pâna ce creditorul a fost deplin satisfacut, în
numerar sau în bunuri. Daca totalul sumelor distribuite creditorului, în toate actiunile cu
debitorii, va depasi totalul sumei care îi este datorata, acesta va trebui sa restituie sumele
primite în plus, care vor fi reînscrise ca fonduri în averea debitorilor, proportional cu
sumele pe care fiecare dintre debitori le-a platit peste ceea ce era datorat.
Art. 85. - (1) Un creditor care, înainte de înregistrarea unei cereri de admitere, a primit
o plata partiala pentru creanta sa de la un codebitor sau de la un fidejusor al debitorului
poate avea creanta înscrisa în tabelul de creante numai pentru partea pe care nu a încasat-
o înca.
(2) Un codebitor sau un fidejusor, care este îndreptatit la restituire ori la despagubire
din partea debitorului pentru suma platita, va fi trecut în tabelul de creante cu suma pe
care a platit-o creditorului. În acest caz, creditorul comun are dreptul de a cere sa i se
plateasca, pâna la achitarea integrala a creantei sale, cota cuvenita codebitorului sau
fidejusorului, ramânând creditor al acestuia doar pentru suma neachitata.
(3) Codebitorul sau fidejusorul debitorului, care pentru asigurarea regresului sau are
asupra bunurilor acestuia un drept de garantie, concura la masa credala, pentru a face
posibila realizarea garantiei sale, dar pretul obtinut din vânzarea bunurilor grevate va fi
atribuit creditorului, scazându-se din suma ce este datorata.
Art. 86. - (1) Ca rezultat al verificarilor facute, administratorul va întocmi si va
înregistra la tribunal un tabel preliminar cuprinzând toate creantele împotriva averii
debitorului, precizând ca sunt: chirografare, garantate, cu prioritati, sub conditie sau
nescadente si aratând pentru fiecare numele/denumirea creditorului, suma pentru care s-a
cerut verificarea si suma cu care a fost trecut în tabel.
(2) La creantele garantate cu un drept de preferinta se vor arata titlul din care izvoraste
preferinta, rangul acesteia si motivele pentru care creantele sau drepturile de preferinta au
fost trecute partial în tablou sau au fost înlaturate.
(3) Tabelul preliminar va fi, totodata, afisat de grefa la usa instantei, întocmindu-se în
acest sens un proces-verbal de afisare, si va fi comunicat debitorului.
(4) O data cu afisarea tabelului, administratorul va trimite imediat notificari creditorilor,
ale caror creante sau drepturi de preferinta au fost trecute partial în tabelul preliminar sau
înlaturate, precizând totodata si motivele.
Art. 87. - (1) Debitorul, creditorii si orice alta parte interesata vor putea sa formuleze
contestatii cu privire la creantele si drepturile de preferinta trecute de administrator în
tabelul preliminar al creantelor.
(2) Contestatiile trebuie depuse la tribunal cu cel putin 10 zile înainte de data stabilita,
prin sentinta de deschidere a procedurii, pentru definitivarea tabelului de creante.
(3) La termenul stabilit prin sentinta de deschidere a procedurii pentru definitivarea
tabelului de creante, judecatorul-sindic va solutiona deodata, printr-o singura sentinta,
toate contestatiile, chiar daca pentru solutionarea unora ar fi nevoie de administrare de
probe; în acest din urma caz, judecatorul-sindic poate sa admita, în tot sau în parte,
creantele, în mod provizoriu, la masa credala, atât în ceea ce priveste deliberarile, cât si
repartitiile.
(4) Daca se admite creanta fara dreptul de preferinta pretins, aceasta va participa la
repartitiile sumelor obtinute din valorificarea bunurilor negrevate de garantii.
(5) Din sumele care s-ar obtine din valorificarea bunurilor supuse dreptului de
preferinta contestat se va consemna partea ce s-ar cuveni acelei creante.
Art. 88. - (1) Dupa ce toate contestatiile la creante au fost solutionate, administratorul
va înregistra, de îndata, la tribunal si va avea grija sa fie afisat la sediul acestuia tabelul
definitiv al tuturor creantelor împotriva averii debitorului, aratând suma, prioritatea si
situatia - garantata sau negarantata - a fiecarei creante.
(2) Dupa înregistrarea tabelului definitiv, numai titularii creantelor înregistrate în
tabelul definitiv pot sa participe la votul asupra planului de reorganizare, la adunarile
creditorilor si la orice repartitii de sume în caz de faliment.
Art. 89. - (1) Dupa expirarea termenului de depunere a contestatiilor, prevazut la art. 87
alin. (2), si pâna la închiderea procedurii, orice parte interesata poate face contestatie
împotriva trecerii unei creante sau a unui drept de preferinta în tabloul definitiv al
creantelor, în cazul descoperirii existentei unui fals, dol sau erori esentiale care au
determinat admiterea creantei sau a dreptului de preferinta, precum si în cazul
descoperirii unor titluri hotarâtoare si pâna atunci necunoscute.
(2) Judecarea contestatiei se va face de judecatorul-sindic, dupa citarea contestatorului
si a celorlalte parti interesate.
(3) Pâna la judecarea irevocabila a contestatiei, judecatorul-sindic va putea declara
creanta sau dreptul de preferinta contestat ca admis numai provizoriu.
Art. 90. - (1) Cu exceptia cazului în care notificarea deschiderii procedurii s-a facut cu
încalcarea dispozitiilor art. 7, titularul de creante anterioare deschiderii procedurii, care
nu depune cererea de admitere a creantelor pâna la expirarea termenului prevazut la art.
76 alin. (1) lit. b), este decazut, cât priveste creantele respective, din urmatoarele drepturi:
1. dreptul de a participa si de a vota în cadrul adunarii creditorilor;
2. dreptul de a participa la distribuirile de sume în cadrul reorganizarii si falimentului;
3. dreptul de a-si realiza creantele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociatilor
cu raspundere nelimitata ai persoanei juridice debitoare, ulterior închiderii procedurii, sub
rezerva ca debitorul sa nu fi fost condamnat pentru bancruta simpla sau frauduloasa ori sa
nu i se fi stabilit raspunderea pentru efectuarea de plati ori transferuri frauduloase.
(2) Decaderea va putea fi invocata oricând, de orice parte interesata, pe cale de actiune
sau exceptie.
10.2. Planul de reorganizare
Reorganizarea se efectueaza în baza unui Plan – de reorganizare a activitatii sau de
lichidare a unor bunuri din patrimoniul debitorului – propus de participanti, publicat,
votat de catre creditori si confirmat de catre judecatorul sindic.
Art. 91. - (1) Urmatoarele categorii de persoane vor putea propune un plan de
reorganizare în conditiile de mai jos:
a) debitorul, o data cu formularea cererii sale introductive sau ulterior, pâna la afisarea
tabelului definitiv al creantelor, daca acesta si-a prezentat intentia de reorganizare în
conditiile prevazute la art. 33, respectiv art. 39;
b) administratorul, de la data desemnarii sale si pâna la împlinirea unui termen de 30 de
zile de la data afisarii tabelului definitiv al creantelor;
c) comitetul creditorilor, reprezentantul membrilor sau, dupa caz, al
asociatilor/actionarilor, în termen de 30 de zile de la data afisarii tabelului definitiv al
creantelor.
(2) La cererea oricarei parti interesate, judecatorul-sindic poate scurta, pentru motive
temeinice, perioadele prevazute la alin. (1).
(3) Planul va prevedea fie reorganizarea si continuarea activitatii debitorului, fie
lichidarea unor bunuri din averea acestuia.
(4) Nu vor putea propune un plan de reorganizare debitorul care, într-un interval de 5
ani anterior formularii cererilor introductive, a mai fost subiect al procedurii instituite în
baza prezentei legi si nici debitorul care a fost condamnat definitiv pentru: bancruta
frauduloasa, gestiune frauduloasa, abuz de încredere, înselaciune, delapidare, marturie
mincinoasa, infractiuni de fals ori infractiuni prevazute în Legea concurentei nr. 21/1996,
cu modificarile si completarile ulterioare.
(5) Nerespectarea termenelor prevazute la alin. (1) conduce la decaderea partilor
respective din dreptul de a depune un plan de reorganizare si, ca urmare, la trecerea, din
dispozitia judecatorului-sindic, la faliment.
Art. 92 (3) Executarea planului de reorganizare nu va putea depasi 2 ani, socotiti de la
data confirmarii.
(4) Planul de reorganizare va mentiona:
a) categoriile de creante care nu sunt defavorizate;
b) tratamentul categoriilor de creante defavorizate;
c) daca si în ce masura debitorul, membrii grupului de interes economic, asociatii din
societatile în nume colectiv si asociatii comanditati din societatile în comandita vor fi
descarcati de raspundere;
d) ce despagubiri urmeaza a fi oferite titularilor tuturor categoriilor de creante, în
comparatie cu valoarea estimativa ce ar putea fi primita prin distribuire în caz de
faliment; valoarea estimativa se va calcula la data propunerii planului.
Art. 95. - (1) Se prezuma ca o categorie de creante este defavorizata de plan daca, pentru
oricare dintre creantele categoriei respective, planul prevede o modificare fie a creantei,
fie a conditiilor de realizare a acesteia.
(2) Nu se considera modificare a creantei sau a conditiilor de realizare a acesteia
situatia în care planul propus prevede revenirea la conditiile de realizare a creantei
anterioare survenirii evenimentelor care au condus la modificarea conditiilor respective,
cum ar fi neplata uneia sau mai multor rate scadente ale unui împrumut, la termenele si în
conditiile stipulate în contract, care conduce la accelerarea platii întregului rest al
împrumutului.
(5) Planul va specifica masurile adecvate pentru punerea sa în aplicare, cum ar fi:
A. pastrarea, în întregime sau în parte, de catre debitor, a conducerii activitatii sale,
inclusiv dreptul de dispozitie asupra bunurilor din averea sa, cu supravegherea activitatii
sale de catre un administrator desemnat în conditiile legii;
B. obtinerea de resurse financiare pentru sustinerea realizarii planului si sursele de
provenienta ale acestora;
C. transmiterea tuturor sau a unora dintre bunurile averii debitorului catre una sau mai
multe persoane fizice sau juridice, constituite anterior sau ulterior confirmarii planului;
D. fuziunea debitorului, în conditiile legii;
E. lichidarea tuturor sau a unora dintre bunurile averii debitorului, separat sau în bloc,
libere de orice sarcini, sau distribuirea acestora catre creditorii debitorului, în contul
creantelor pe care acestia le au fata de averea debitorului;
F. modificarea sau stingerea garantiilor reale, cu acordarea obligatorie, în beneficiul
creditorului garantat, a unei garantii sau protectii echivalente, în conditiile prevazute de
art. 43 alin. (2) lit. c);
G. prelungirea datei scadentei, precum si modificarea ratei dobânzii, penalitatii sau a
oricarei alte clauze din cuprinsul contractului sau a celorlalte izvoare ale obligatiilor sale;
H. modificarea actului constitutiv al debitorului, în conditiile legii;
I. emiterea de titluri de valoare de catre debitor sau oricare dintre persoanele
mentionate la lit.C si D, în conditiile prevazute de Legea nr.31/1990 privind societatile
comerciale, republicata, si de Legea nr.297/2004 privind piata de capital. Pentru
înscrierea în plan a unei emisiuni de titluri de valoare, este necesar acordul expres, în
scris, al creditorului care urmeaza sa primeasca titlurile de valoare emise, acord ce se va
da înainte de admiterea planului de catre judecatorul-sindic, în conformitate cu
prevederile art.97 alin.(3).
a) în schimbul urmatoarelor categorii de bunuri: numerar, drepturi reale principale,
drepturi de proprietate intelectuala, titluri de valoare;
b) prin conversie a creantelor; sau
c) prin orice alta metoda adecvata;
J. inserarea în actul constitutiv al debitorului - persoana juridica -sau al persoanelor
mentionate la lit. C. si D. a unor prevederi:
a) de prohibire a emiterii de actiuni fara drept de vot;
b) de determinare, în cazul diferitelor categorii de actiuni ordinare, a unei distributii
corespunzatoare a votului între aceste categorii; si
c) în cazul categoriilor de actiuni preferentiale cu dividend prioritar fata de alte
categorii de actiuni, de reglementare satisfacatoare a numirii administratorilor
reprezentând categoriile de actiuni respective în ipoteza neonorarii obligatiei de plata a
dividendelor. Art. 96. - Daca proiectul planului de reorganizare, în vederea redresarii prin
continuarea activitatii, prevede restrângeri de personal din ratiuni economice, se vor
indica masurile deja luate si se vor expune actiunile si perspectivele de natura sa duca la
reorientarea profesionala a personalului.
Art. 97. - (1) Câte o copie de pe planul propus va fi depusa la grefa tribunalului si la
registrul comertului sau, dupa caz, la registrul societatilor agricole si va fi comunicata
debitorului, administratorului, comitetului creditorilor si reprezentantului membrilor sau,
dupa caz, al asociatilor/ actionarilor.
(2) Judecatorul-sindic va convoca o sedinta, în termen de 20 de zile de la înregistrarea
planului la tribunal, la care vor fi citati cei care au propus planul si persoanele mentionate
la alin. (1) si în care planul va fi admis sau respins de judecatorul-sindic, dupa audierea
persoanelor citate.
(3) Judecatorul-sindic va putea admite un plan propus de partile legal îndreptatite, care
contine toate informatiile si care denota sanse obiective de realizare. Judecatorul-sindic
poate sa ceara parerea unui expert practician în reorganizare si lichidare autorizat,
confirmând posibilitatea de realizare a planului, înainte de admiterea lui. Plata expertului
va fi suportata din averea debitorului.
(4) Daca mai multe planuri au fost propuse si admise la intervale relativ scurte de timp,
judecatorul-sindic va cauta sa le supuna împreuna la vot în adunarea creditorilor.
Art. 98. - (1) Dupa admiterea planului, judecatorul-sindic va dispune convocarea
adunarii creditorilor într-un termen cuprins între 30 si 45 de zile, dar nu mai devreme de
afisarea tabelului definitiv al creantelor. Debitorul si administratorul vor fi convocati.
(2) Judecatorul-sindic va dispune, în termen de 48 de ore de la admitere, publicarea
unui anunt referitor la propunerea planului în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-
a, si în doua ziare cu larga raspândire, cu indicarea celui care l-a propus, a datei când se
va vota cu privire la plan si a faptului ca este admisibila votarea prin scrisoare, cu
legalizarea semnaturii creditorului de catre notarul public, comunicata prin orice mijloace
si înregistrata la tribunal cu cel putin 5 zile înainte de data fixata pentru exprimarea
votului, precum si a datei de confirmare a planului, care va avea loc în maximum 15 zile
de la data exprimarii votului asupra planului.
(3) Actionarii si creditorii cu titluri de valoare la purtator vor trebui sa depuna
originalele la administrator cu cel putin 5 zile înainte de data fixata pentru exprimarea
votului, sub sanctiunea decaderii din dreptul de a vota.
(4) Din momentul publicarii, toate partile interesate vor fi socotite ca au cunostinta
despre plan si data de exprimare a votului. În toate cazurile, debitorul va asigura
posibilitatea consultarii planului la sediul sau, pe cheltuiala solicitantului.
Art. 99. - (1) La începutul sedintei de vot administratorul judiciar va informa creditorii
despre voturile valabile exprimate în scris.
(2) Urmatoarele categorii de creditori vor vota separat:
a) creditorii titulari de creante garantate;
b) creditorii bugetari;
c) creditorii chirografari.
Un plan va fi socotit acceptat de o categorie de creditori daca titularii majoritatii
creantelor din acea categorie voteaza în favoarea planului.
(21) Creditorii care, direct sau indirect, controleaza, sunt controlati sau se afla sub
control comun cu debitorul, în sensul legislatiei pietei de capital, pot participa la sedinta,
dar pot vota cu privire la plan
doar în cazul în care acesta le acorda mai putin decât ar primi în cazul falimentului.
(3) Nu vor fi incluse în cvorum si nu vor participa la votarea asupra planului de
reorganizare, propus de debitorul persoana fizica, creantele al caror titular este sot, ruda
sau afin, pâna la gradul al patrulea inclusiv, cu debitorul.
(4) Fiecare creanta beneficiaza de un drept de vot, pe care titularul acesteia îl exercita în
categoria de creante din care face parte creanta respectiva.
(5) abrogat priun dispozitiile art. unic, pct. 13 din Legea nr. 249/2005.
(6) Creantele urmatoarelor categorii de persoane vor constitui categorii distincte de
creante si vor participa la vot, în cazul în care titularii acestora sunt îndreptatiti sa voteze
conform alin. (2):
a) titularii fiecarei categorii de creante subordonate, în conformitate cu prevederile art.
122 pct. 9;
b) membrii, asociatii si actionarii, pentru drepturile reziduale derivând din calitatea lor.
(7) Un plan va fi socotit acceptat de catre o categorie de creante daca în categoria
respectiva planul este acceptat în urmatoarele conditii cumulative:
a) de catre o majoritate de doua treimi din valoarea creantelor din acea categorie;
b) de catre cel putin jumatate din numarul titularilor de creante din categoria respectiva.
(8) abrogat priun dispozitiile art. unic, pct. 13 din Legea nr. 249/2005.
(9) În cazul în care planul prevede ca, pentru creantele dintr-o anumita categorie, nu se
va primi nimic, se considera ca acestea au respins planul si nu e necesara votarea planului
de catre creantele categoriei respective.
Art. 100. - La data stabilita, un plan va fi confirmat de catre judecatorul-sindic, daca
sunt întrunite urmatoarele conditii:
A. cel putin doua dintre categoriile de creante mentionate la art.99 alin.(2) accepta
planul;
B. în situatia în care exista doar doua categorii de creditori planul este acceptat de
creditorii care detin 2/3 din valoarea masei credale;
C. daca exista o singura categorie de creditori planul este acceptat de creditorii care
detin 75% din valoarea masei credale.
Art. 101. - (1) Când hotarârea care confirma un plan intra în vigoare, activitatea
debitorului este reorganizata în mod corespunzator; creantele si drepturile creditorilor si
ale celorlalte parti interesate sunt modificate astfel cum este prevazut în plan. În cazul
unei executari silite, planul confirmat va fi socotit ca o hotarâre definitiva împotriva
debitorului.
(2) Creditorii conserva actiunile lor, pentru întreaga valoare a creantelor, împotriva
codebitorilor si fidejusorilor debitorului, chiar daca au votat pentru acceptarea planului.
(3) Daca nici un plan nu este confirmat si termenul pentru propunerea unui plan, în
conditiile art. 91, a expirat, judecatorul-sindic va dispune începerea de îndata a procedurii
falimentului, în conditiile art. 106 si urmatoarele.
(4) Remuneratiile persoanelor angajate în temeiul art. 10, al art. 23 alin. (1), al art. 27,
al art. 28 si al art. 97 alin. (3) si alte cheltuieli administrative vor fi achitate la momentul
prevazut, dupa caz, de lege, cu exceptia cazurilor în care partile interesate ar accepta, în
scris, alte termene de plata. Planul trebuie sa precizeze cum va fi asigurata aceasta plata.
(5) Plata va putea fi facuta trimestrial, pe baza de acte legale
10.3. Executarea planului de reorganizare
10.3.1. Obligatia îndeplinirii masurilor stabilite prin planul confirmat de reorganizare
În îndeplinirea planului de reorganizare, debitorului îi revin anumite obligatii.
În primul rând, activitatea debitorului trebuie reorganizata corespunzator planului;
creantele si drepturile creditorilor si ale celorlalte parti interesate trebuie modificate astfel
cum s-a prevazut în plan (art. 101 din lege).
În cazul unei executari silite, planul confirmat va fi socotit ca o hotarâre definitiva
împotriva debitorului.
În al doilea rând, debitorul este obligat sa puna în practica masurile avute în vedere
pentru redresarea activitatii. Este vorba de masurile organizatorice, economice,
financiare, juridice, care sunt menite sa duca la însanatosirea activitatii debitorului si,
implicit, la asigurarea resurselor necesare pentru plata creantelor creditorilor. În acest
sens, art. 102 alin. 3 din lege prevede ca debitorul va fi obligat sa îndeplineasca, fara
întârziere, schimbarile de structura prevazute în plan.
10.3.2. Administrarea activitatii si averii debitorului pe perioada reorganizarii
Art. 102 alin. 1 din lege prevede ca, în urma confirmarii unui plan de reorganizare,
debitorul îsi va conduce activitatea sub supravegherea administratorului si în
conformitate cu planul confirmat.
Deci, în cursul reorganizarii, debitorul are dreptul de a-si conduce activitatea, dar sub
supravegherea administratorului. Se întelege ca dreptul de conducere a activitatii trebuie
exercitat în sensul aducerii la îndeplinire a prevederilor planului de reorganizare.
În cazul reorganizarii unei persoane juridice, conducerea se asigura de catre persoanele
legal împuternicite sa le reprezinte, sub supravegherea administratorului.
Atributiile administratorului privind supravegherea sunt cele stabilite de judecatorul-
sindic.
Legea (art. 102 alin. 2) prevede ca actionarii, asociatii si membrii cu raspundere limitata
nu au dreptul sa intervina în conducerea activitatii ori în administrarea averii debitoarei,
cu exceptia si în limita cazurilor expres si limitativ prevazute în lege si în planul de
reorganizare.
Dreptul de conducere al debitorului înceteaza atunci când judecatorul-sindic dispune,
motivat, încetarea reorganizarii si trecerea la procedura falimentului, în conditiile art. 106
si urm. din lege.
10.3.3. Furnizarea utilitatilor pe parcursul reorganizarii
Conform art. 103 alin. 1 din lege, în cursul reorganizarii, furnizorii de servicii –
electricitate, gaze naturale, apa, servicii telefonice si alte asemenea – nu au dreptul sa
schimbe, sa refuze sau sa întrerupa temporar un astfel de serviciu catre debitor sau catre
averea acestuia.
Evident, aceste interdictii sunt menite sa asigure debitorului conditiile pentru continuarea
activitatii si realizarea masurilor stabilite prin planul de reorganizare.
Potrivit legii (art. 103 alin. 2), la cererea furnizorului de servicii, judecatorul-sindic poate
sa dispuna ca debitorul sa depuna o cautiune la o banca, ca o conditie pentru îndatorirea
furnizorului de a-i presta serviciile sale în cursul desfasurarii procedurii reglementate de
Legea nr. 64/1995.
Cautiunea nu va putea depasi 30% din costul serviciilor prestate debitorului si neachitate.
10.3.4. Obligatii de raportat
În cursul reorganizarii, debitorul sau, dupa caz, administratorul, trebuie sa prezinte
judecatorului-sindic anumite rapoarte privind desfasurarea activitatii debitorului.
Astfel, debitorul sau, dupa caz, administratorul trebuie sa prezinte trimestrial rapoarte
asupra situatiei financiare a averii debitorului. Aceste rapoarte sunt înregistrate la grefa
tribunalului, iar debitorul sau, dupa caz, administratorul va notifica aceasta tuturor
creditorilor, în vederea consultarii rapoartelor respective.
Apoi, administratorul este obligat sa prezinte situatia cheltuielilor efectuate pentru
desfasurarea activitatii, în vederea recuperarii lor, în conditiile art. 101 alin. 4 din lege.
10.4. Încetarea reorganizarii
Procedura reorganizarii înceteaza în urmatoarele doua situatii: a) planul de reorganizare a
fost în întregime adus la îndeplinire, creditorii recuperându-si creantele conform planului
(art. 130); b) intrarea debitorului în faliment. Daca debitorul nu se conformeaza planului
sau desfasurarea activitatii aduce pierderi averii sale, administratorul sau oricare dintre
creditori poate solicita judecatorului sa aprobe intrarea în faliment.
11. Falimentul
Legea nr. 64/1995 reglementeaza, pe lânga procedura reorganizarii judiciare, procedura
falimentului.
Falimentul se aplica în cazurile prevazute de lege si are drept scop prefacerea în bani a
bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea satisfacerii creantelor creditorilor.
Procedura falimentului consta într-un ansamblu de acte juridice si operatiuni care privesc:
hotarârea de intrare în faliment; stabilirea masei active; efectuarea lichidarii bunurilor din
patrimoniul debitorului; distribuirea sumelor de bani realizate din lichidarea bunurilor din
patrimoniul debitorului; închiderea procedurii falimentului.
Toate actele juridice si operatiunile pe care le implica procedura falimentului sunt
realizate de organele abilitate de lege cu aplicarea acestei proceduri.
11.1. Cazuri de declansare a procedurii falimentului:
Art. 106 alin. 1 din lege, judecatorul-sindic va decide, prin încheiere, intrarea în faliment
în urmatoarele cazuri:
A.a) debitorul si-a declarat intentia de a intra în faliment ori nu si-a declarat intentia de
reorganizare; si
b) nici unul dintre celelalte subiecte îndreptatite nu a propus un plan de
reorganizare, în conditiile prevazute la art. 91, sau nici unul dintre planurile propuse nu a
fost acceptat si confirmat;
B.a) debitorul si-a declarat intentia de reorganizare, dar nu a propus un plan de
reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat si confirmat; si
b) nici unul dintre celelalte subiecte îndreptatite nu a propus un plan de
reorganizare, în conditiile prevazute la art. 91, sau nici unul dintre planurile propuse nu a
fost acceptat si confirmat;
C. obligatiile de plata si celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite, în conditiile
stipulate prin planul confirmat, sau desfasurarea activitatii debitorului în decursul
reorganizarii aduce pierderi averii sale;
D. a fost aprobat raportul administratorului prin care se propune intrarea în faliment a
debitorului, potrivit art. 57.
11.2. Încheierea prin care se decide intrarea în faliment
Potrivit art. 106 alin. 2 din legea nr. 64/1995, prin încheierea prin care se decide intrarea
în faliment, judecatorul-sindic va pronunta dizolvarea societatii debitoare si va dispune:
a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
b) desemnarea unui lichidator, precum si stabilirea atributiilor si a remuneratiei
acestuia, în conformitate cu criteriile aprobate prin hotarâre a Guvernului;
c) termenul maxim de predare a gestiunii averii de la debitor/administrator catre
lichidator, împreuna cu lista actelor si operatiunilor efectuate dupa deschiderea
procedurii, mentionata la art. 49 alin. (2);
d) întocmirea si predarea catre lichidator, în termen de maximum 10 zile de la intrarea
în faliment, a unei liste cuprinzând numele si adresele creditorilor si toate creantele
acestora la data intrarii în faliment, cu indicarea celor nascute dupa deschiderea
procedurii;
e) notificarea intrarii în faliment.
Potrivit alin. 3 din lege, încheierea va indica si termenele prevazute la art. 107 alin. (2).
Conform art. 107 alin. 2, notificarea va cuprinde:
a) termenul-limita pentru înregistrarea cererii de admitere a creantelor mentionate la
alin. (3), în vederea întocmirii tabelului suplimentar, care va fi de maximum 45 de zile de
la data intrarii în faliment, precum si cerintele pentru ca o creanta înregistrata sa fie
considerata valabila;
b) termenul de verificare a creantelor mentionate la alin. (3), întocmire, afisare si
comunicare a tabelului preliminar al acestora, care nu va depasi 30 de zile de la expirarea
termenului prevazut la lit. a);
c) termenul de depunere la tribunal a contestatiilor, care va fi de cel putin 10 zile înainte
de data stabilita, prin încheierea de intrare în faliment, pentru definitivarea tabelului
suplimentar;
d) termenul de definitivare a tabelului suplimentar al creantelor mentionate la alin. (3)
si de întocmire a tabelului definitiv consolidat, care nu va depasi 30 de zile de la
expirarea termenului prevazut la lit. b). Potrivit art. 107 alin. 3, vor fi supuse verificarii
toate creantele asupra averii debitorului, nascute dupa data deschiderii procedurii.
Art. 108. - În cazul intrarii în faliment dupa confirmarea unui plan de reorganizare,
titularii creantelor participa la distribuiri cu valoarea acestora, astfel cum au fost
prezentate în planul confirmat, mai putin cota încasata în cursul reorganizarii.
Art. 109. - Garantiile reale si personale constituite pentru îndeplinirea obligatiilor
asumate prin planul de reorganizare ramân valabile în favoarea creditorilor pentru plata
sumelor datorate acestora potrivit planului de reorganizare.
Art. 110. - (1) Creditorii nu sunt obligati sa restituie sumele încasate în cursul
reorganizarii.
(2) Actele cu titlu gratuit, efectuate între data confirmarii planului de reorganizare si
intrarea în faliment, vor fi anulate.
(3) Celelalte acte efectuate în intervalul mentionat la alin. (2), exceptându-le pe cele
facute cu respectarea dispozitiilor art. 52 alin. (1) si (2) si pe cele permise expres de
planul de reorganizare, sunt prezumate ca fiind în frauda creditorilor si vor fi anulate, cu
exceptia cazului în care cocontractantul dovedeste buna sa credinta la momentul
încheierii actului.
11.3. Masurile procedurale care urmeaza intrarii în faliment
Intrarea debitorului în faliment este urmata de masuri procedurale desfasurate sub
supravegherea judecatorului sindic si care vizeaza în principiu: notificarea creditorilor cu
privire la intrarea debitorului în faliment; sigilarea bunurilor debitorului; inventarierea
bunurilor din patrimoniul debitorului; stabilirea masei credale. În sens juridic, obiectul
procedurii falimentului îl constituie masa activa, formata din totalitatea bunurilor si
drepturilor patrimoniale cuprinse în patrimoniul debitorului. În masa activa intra nu
numai bunurile si drepturile existente în patrimoniul debitorului la data deschiderii
procedurii, ci si cele dobândite de debitor în cursul procedurii, prin valorificarea unor
creante ale debitorului, anularea unor acte juridice încheiate anterior procedurii etc. În
masa activa sunt cuprinse numai bunurile si drepturile patrimoniale ale debitorului care
sunt susceptibile de executare silita, în conditiile Codului de procedura civila. În masa
pasiva sunt cuprinse datoriile debitorului.
Art. 111. - (1) Vor fi puse sub sigilii: magazinele, magaziile, depozitele, birourile,
corespondenta comerciala, arhiva, dispozitivele de stocare si prelucrare a informatiei,
contractele, marfurile si orice alte bunuri mobile apartinând averii debitorului.
(2) Nu vor fi puse sub sigilii:
a) obiectele care vor trebui valorificate de urgenta, spre a se evita deteriorarea lor
materiala sau pierderea din valoare;
b) registrele de contabilitate;
c) cambiile si alte titluri de valoare scadente sau care urmeaza a fi scadente în scurt
timp, precum si actiunile ori alte titluri de participatie ale debitorului, care vor fi luate de
lichidator pentru a fi încasate sau pentru a efectua activitatile de conservare cerute;
d) numerarul pe care lichidatorul îl va depune la banca în contul averii debitorului.
(3) Când debitorul are bunuri si în alte judete, judecatorul-sindic va trimite notificari
tribunalelor din acele judete, în vederea sigilarii de urgenta a bunurilor.
(4) Documentele întocmite de alte tribunale, certificând ca sigiliile au fost aplicate, vor
fi trimise judecatorului-sindic.
(5) În timpul actiunii de sigilare, lichidatorul va lua masurile necesare pentru
conservarea bunurilor.
Art. 112. - (1) Daca averea debitorului poate fi inventariata complet într-o singura zi,
lichidatorul va putea proceda imediat la inventariere, fara a aplica sigiliile. În toate
celelalte cazuri el va proceda la inventariere în cel mai scurt timp posibil. Debitorul va
trebui sa fie de fata si sa asiste la inventar, daca judecatorul-sindic dispune astfel. Daca
debitorul nu se va prezenta, el nu va putea contesta datele din inventar.
(2) Lichidatorul, pe masura desfasurarii inventarierii, ia în posesie bunurile, devenind
depozitarul lor judiciar.
Art. 113. - (1) Inventarul va trebui sa descrie toate bunurile debitorului, chiar si pe cele
nepuse sub sigiliu, si sa indice valoarea lor aproximativa la data inventarului. La cererea
comitetului creditorilor sau a lichidatorului, judecatorul-sindic poate numi un expert, pe
cheltuiala averii debitorului, pentru evaluarea bunurilor.
(2) Actul de inventar va fi semnat de lichidator, de debitor si de expert, daca este cazul
11.4. Efectuarea lichidarii
Lichidarea bunurilor debitorului va începe imediat dupa afisarea tabelului creantelor
definitiv consolidat si va fi efectuata de lichidator sub controlul judecatorului sindic, cu
exceptia cazurilor prevazute expres de lege. Lichidarea se realizeaza prin vânzarea
bunurilor debitorului.
Modalitati de vânzare a bunurilor
(a) Bunurile pot fi vândute în bloc, ca un ansamblu în stare de functionare. Daca bunurile
nu se pot vinde prin licitatie publica, acestea vor fi vândute prin negociere directa (art.
114 alin. 2 din Legea nr. 64/1995, modificat prin dispozitiile art. unic, pct. 16 din Legea
nr. 249/2005).
(b) Vânzarea bunurilor în mod individual. În masura în care nu se aproba vânzarea
bunurilor în bloc sau, daca este mai profitabil ca bunurile sa fie vândute separat,
lichidatorul va vinde bunurile în mod individual.
(c) Vânzarea directa a imobilelor se poate face doar în baza aprobarii judecatorului
sindic, pe baza propunerii lichidatorului, în care sunt identificate bunul si sarcinile de
care este grevat.
(d) Bunurile vor fi vândute prin negociere directa, iar daca aceasta nu se poate, atunci vor
fi vândute la licitatie. (a se vedea art. 115 alin. 2 litera c din Legea nr. 64/1995, astfel cum
a fost modificat prin art. unic, pct. 17, din Legea nr. 249/2005).
(e) Valorile mobiliare vor fi vândute în conformitate cu reglementarile privind pietele de
capital si valorile mobiliare.
Evaluarea bunurilor
Potrivit art. 114 alin. 3 din legea nr. 64/1995, lichidatorul va angaja în numele debitorului
un evaluator, persoana fizica sau juridica, ce va evalua bunurile din averea debitorului, în
conformitate cu standardele internationale de evaluare.
Colectarea sumelor care rezulta în urma vânzarii bunurilor
Contractele de vânzare-cumparare vor fi încheiate de catre lichidator. Sumele realizate
din vânzari vor fi depuse în contul deschis în conformitate cu art. 4 alin. (2) din Lege,
recipisele fiind predate judecatorului sindic. Veniturile obtinute din administrarea
cladirilor sau a altor bunuri ale averii debitorului vor fi depuse în contul averii acestuia si
vor fi împartite creditorilor în acelasi timp cu pretul obtinut din vânzarea acelor bunuri.
11.5. Distribuirea sumelor realizate în urma lichidarii
11.5.1. Planul de distribuire
Fondurile obtinute din vânzarea bunurilor debitorului se distribuie catre creditori La
fiecare 3 luni, calculate de la data începerii lichidarii, lichidatorul va prezenta
judecatorului sindic un raport asupra fondurilor obtinute din lichidare si din încasarea de
creante si un plan de distribuire între creditori. Raportul va prevedea si plata retributiei
sale si a celorlalte cheltuieli cu taxele, timbrele si altele similare aferente procedurii.
11.5.2. Ordine de distribuire
În elaborarea planului de distribuire se va tine cont de ordinea platii creantelor indicata de
art. 122.
Potrivit art. 122, Creantele vor fi platite, în cazul falimentului, în urmatoarea ordine:
1. taxele, timbrele si orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezenta lege,
inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea si administrarea bunurilor din averea
debitorului, precum si plata remuneratiilor persoanelor angajate în conditiile prevazute de
lege;
2. creantele reprezentând creditele, cu dobânzile si cheltuielile aferente, acordate de
institutii de credit dupa deschiderea procedurii, precum si creantele rezultând din
continuarea activitatii debitorului dupa deschiderea procedurii;
3. creantele izvorâte din raporturi de munca, pe cel mult 6 luni anterioare deschiderii
procedurii;
4. creantele bugetare;
5. creantele reprezentând sumele datorate de catre debitor unor terti în baza unor obligatii
de întretinere, alocatii pentru minori sau de plata a unor sume periodice destinate
asigurarii mijloacelor de existenta;
6. creantele reprezentând sumele stabilite de judecatorul-sindic pentru întretinerea
debitorului si a familiei sale, daca acesta este persoana fizica;
7. creantele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile si dobânzile aferente, cele
rezultate din livrari de produse, prestari de servicii sau alte lucrari, precum si din chirii;
8. alte creante chirografare;
9. creantele subordonate, în urmatoarea ordine de preferinta:
a) creditele acordate persoanei juridice debitoare de catre un asociat sau actionar detinând
cel putin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot în adunarea generala a
asociatilor, ori, dupa caz, de catre un membru al grupului de interes economic;
b) creantele izvorând din acte cu titlu gratuit;
10. abrogat prin dispozitiile art. unic, pct. 18 din Legea nr. 249/2005.
11.5.3. Principiile dupa care se realizeaza distribuirea
A. Principiul egalitatii creditorilor din cadrul aceleiasi categorii. Conform art. 123,
creditorii cu acelasi rang de prioritate vor primi din sumele obtinute, ca urmare a
lichidarii, sume proportionale cu suma alocata pentru fiecare creanta, prin tabelul
definitiv consolidat. Altfel spus, creditorii din aceeasi categorie sunt tratati în mod egal,
participând la distribuire proportional cu ponderea pe care o detin creantele lor în cadrul
tabelului consolidat. În cazul insuficientei sumelor necesare acoperirii valorii integrale a
creantelor cu acelasi rang de prioritate, titularii acestora vor primi o cota falimentara,
reprezentând suma proportionala cu procentul pe care creanta lor îl detine în categoria
creantelor respective. (art. 124 alin 2).
B. Principiul satisfacerii în întregime a creantelor din categoria ierarhic superioara.
Titularii de creante dintr-o categorie vor participa la distribuirea sumelor rezultate din
lichidare numai dupa satisfacerea în întregime a titularilor de creante din categoria
ierarhic superioara, potrivit ordinii prevazute la art. 122.
11.5.4. Distribuirea fondurilor obtinute din vânzarea bunurilor debitorului, grevate, în
favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garantii reale mobiliare (art. 120)
Art. 120 alin. 1 din Lege prevede ca fondurile obtinute din vânzarea bunurilor din averea
debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garantii reale
mobiliare ori drepturi de retentie, de orice fel, vor fi distribuite în urmatoarea ordine:
1. taxe, timbre si orice alte cheltuieli aferente vânzarii bunurilor respective, inclusiv
cheltuielile necesare pentru conservarea si administrarea acestor bunuri, precum si plata
retributiilor persoanelor angajate în conditiile art. 28;
2. creantele creditorilor garantati, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorarile si
penalitatile de orice fel, precum si cheltuielile.
Conform art. 120 alin. 2, în cazul în care sumele realizate din vânzarea acestor bunuri ar
fi insuficiente pentru plata în întregime a respectivelor creante garantate, creditorii vor
avea, pentru diferenta, creante chirografare care vor veni în concurs cu cele cuprinse în
categoria corespunzatoare, potrivit naturii lor, prevazute la art. 122. Daca dupa plata
sumelor prevazute la alin. (1) rezulta o diferenta în plus, aceasta va fi depusa, prin grija
lichidatorului, în contul averii debitorului.
De asemenea, potrivit alin. 3 al art. 120, un creditor cu creanta garantata este îndreptatit
sa participe la orice distribuire de suma, facuta înaintea vânzarii bunului supus garantiei
lui. Sumele primite din acest fel de distribuiri vor fi scazute din cele pe care creditorul ar
fi îndreptatit sa le primeasca ulterior din pretul obtinut prin vânzarea bunului supus
garantiei sale, daca aceasta este necesar pentru a împiedica un astfel de creditor sa
primeasca mai mult decât ar fi primit daca bunul supus garantiei sale ar fi fost vândut
anterior distribuirii.
11.6. Raportul final asupra lichidarii
Art. 128. - (1) Dupa ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va
supune judecatorului-sindic un raport final împreuna cu un bilant general; copii de pe
acestea vor fi comunicate tuturor creditorilor si debitorului si vor fi afisate la usa
tribunalului. Judecatorul-sindic va convoca adunarea creditorilor la un termen de
maximum 30 de zile de la afisarea raportului final. Creditorii pot formula obiectii la
raportul final cu cel putin 5 zile înainte de data convocarii.
(2) La data sedintei, judecatorul-sindic va solutiona, prin încheiere, toate obiectiunile la
raportul final, îl va aproba sau va dispune, daca este cazul, modificarea corespunzatoare a
acestuia.
(3) Creantele care la data înregistrarii raportului final vor fi înca sub conditie nu vor
participa la vreo distribuire.
Art. 129. - Dupa ce judecatorul-sindic aproba raportul final al lichidatorului acesta va
trebui sa faca distribuirea finala a tuturor fondurilor din averea debitorului. Fondurile
nereclamate în termen de 90 de zile de catre cei îndreptatiti la ele vor fi depuse de catre
lichidator la banca, în contul averii debitorului, iar extrasul de cont, la tribunal.
11.7. Închiderea procedurii falimentului
Art. 130. - În orice stadiu al procedurii prevazute de prezenta lege, judecatorul-sindic va
putea da o sentinta de închidere a procedurii, daca se constata ca nu exista bunuri în
averea debitorului ori ca acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile
administrative si nici un creditor nu se ofera sa avanseze sumele corespunzatoare.
Art. 131. - (1) O procedura de reorganizare prin continuarea activitatii sau lichidare pe
baza de plan va fi închisa, printr-o sentinta, în urma îndeplinirii tuturor obligatiilor de
plata asumate în planul confirmat. Daca o procedura începe ca reorganizare, dar apoi
devine faliment, aceasta va fi închisa în conformitate cu alin. (2).
(2) O procedura de faliment va fi închisa atunci când judecatorul-sindic a aprobat
raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite
si când fondurile nereclamate au fost depuse la banca. În urma unei cereri a
lichidatorului, judecatorul-sindic va pronunta o sentinta, închizând procedura, iar în cazul
persoanelor juridice dispunând si radierea acestora.
Art. 132. - Judecatorul-sindic va pronunta o sentinta de închidere a procedurii chiar
înainte ca bunurile din averea debitorului sa fi fost lichidate în întregime, daca creantele
au fost complet acoperite prin distribuirile facute.
Art. 133. - (1) În cazul procedurii deschise în urma formularii cererii introductive de catre
debitor, în conditiile art. 32, daca judecatorul-sindic constata, la expirarea termenului
pentru înregistrarea cererilor de admitere a creantelor, ca nu s-a depus nici o cerere, va
pronunta o sentinta de închidere a procedurii si de revocare a hotarârii de deschidere a
procedurii.
(2) În cazul prevazut la alin. (1), închiderea procedurii nu produce efectele prevazute la
art. 136. Cu toate acestea, operatiunile de administrare, legal facute asupra averii
debitorului, îsi vor produce efectele, iar drepturile dobândite pâna la revocare ramân
neatinse.
Art. 134. - Sentinta de închidere a procedurii va fi notificata de judecatorul-sindic
debitorului, tuturor creditorilor, membrilor sau, dupa caz, asociatilor/actionarilor, directiei
teritoriale a finantelor publice si oficiului registrului comertului sau, dupa caz, registrului
societatilor agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea mentiunii, si se va
afisa în extras la sediul tribunalului.
11.8. Efectele închiderii procedurii
11.8.1. Fata de judecatorul sindic, administrator si lichidator (Art. 135). Prin închiderea
procedurii judecatorul-sindic, administratorul/lichidatorul si toate persoanele care i-au
asistat sunt descarcati de orice îndatoriri sau responsabilitati cu privire la procedura,
debitor si averea lui, creditori, titulari de garantii, actionari sau asociati.
11.8.2. Fata de debitor (Art. 136). (1) Prin închiderea procedurii de faliment, debitorul
persoana fizica va fi descarcat de obligatiile pe care le avea înainte de intrarea în
faliment, însa sub rezerva de a nu fi gasit vinovat de bancruta frauduloasa sau de plati ori
transferuri frauduloase; în astfel de situatii el va fi descarcat de obligatii numai în masura
în care acestea au fost platite în cadrul procedurii, cu exceptia cazului prevazut la art. 90
alin. (1) pct. 3.
(2) Nu beneficiaza de descarcarea de obligatii prevazuta la alin. (1) debitorul persoana
fizica care a beneficiat, într-o procedura de reorganizare sau de faliment anterioara, de o
masura similara, intervenita cu cel mult 5 ani anterior deschiderii procedurii subsecvente.
(3) Pe data confirmarii unui plan de reorganizare, debitorul este descarcat de diferenta
dintre valoarea obligatiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului si cea
prevazuta în plan, cu exceptia cazului în care sunt îndeplinite cumulativ urmatoarele
conditii:
a) planul de reorganizare al debitorului persoana fizica prevede lichidarea totala sau
substantiala a bunurilor din averea debitorului;
b) planul prevede ca debitorul nu va mai continua activitatea comerciala dupa
executarea planului; si
c) la momentul confirmarii planului, debitorul nu ar beneficia de masura descarcarii de
obligatii în cazul în care s-ar afla într-o procedura de faliment.
(4) Descarcarea de obligatii a debitorului nu atrage descarcarea de obligatii a
fidejusorului sau codebitorului principal.
11.8.3. Fata de creditori Cu exceptia celor trei cazuri în care debitorul nu este descarcat
de obligatiile sale, creditorii care au participat la procedura falimentului nu-si vor mai
putea recupera partea din creante nesatisfacute în cadrul procedurii. Creditorii care nu au
luat parte la procedura si la distribuirea sumelor rezultate nu-l vor mai putea urmari pe
debitor, în conditiile dreptului comun, pentru recuperarea creantelor anterioare
deschiderii procedurii.
12. Raspunderea membrilor organelor de conducere
Judecatorul sindic poate dispune ca o parte a datoriilor debitorului persoana juridica sa fie
acoperite de catre membrii organelor sale de conducere care prin fapta lor au generat
starea de insolvabilitate a debitorului. Aceasta prevedere legala este o aplicare a
principiului repararii prejudiciului cauzat, urmând practic regulile raspunderii civile
delictuale. În masura în care faptele persoanelor din conducerea debitorului constituie
infractiuni, acestea vor avea, evident, si o raspundere penala, care se cumuleaza cu cea
civila.
Raspunderea pentru acoperirea unei parti a pasivului debitorului intervine în cazul
savârsirii urmatoarelor fapte enumerate limitativ de art. 137 din lege:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al
unei alte persoane;
b) au facut acte de comert în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activitati care ducea în mod vadit
persoana juridica la încetarea de plati;
d) au tinut o contabilitate fictiva, au facut sa dispara unele documente contabile sau
nu au tinut contabilitatea în conformitate cu legea;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au marit, în
mod fictiv, pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinatoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în
scopul întârzierii încetarii de plati;
g) în luna precedenta încetarii platilor au platit sau au dispus sa se plateasca cu
preferinta unui creditor, în dauna celorlalti creditori.
2) Aplicarea dispozitiilor alin. (1) nu înlatura aplicarea legii penale pentru faptele care
constituie infractiuni.
Art. 138. - Sumele depuse potrivit art. 137 alin. (1) vor intra în averea debitorului si vor fi
destinate, în caz de reorganizare, completarii fondurilor necesare continuarii activitatii
debitorului, iar în caz de faliment, acoperirii pasivului.
Art. 139. - În vederea luarii masurilor prevazute la art. 137, judecatorul-sindic va dispune
masuri asiguratorii, din oficiu sau la sesizarea facuta de catre administrator/lichidator, de
catre oricare dintre creditori, membri sau, dupa caz, asociati/actionari.
Art. 140. - (1) Executarea silita împotriva persoanelor prevazute la art.137 alin.(1) se
efectueaza de catre executorul judecatoresc conform Codului de procedura civila.
(2) Dupa închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silita vor fi
repartizate de catre executorul judecatoresc, în conformitate cu prevederile prezentei legi,
în temeiul tabelului
definitiv consolidat pus la dispozitia sa de catre lichidator.
CAPITOLUL II
OBLIGATIILE COMERCIALE
1. Notiuni generale
Una dintre problemele mult discutate în literatura de specialitate este existenta unei teorii
generale a obligatiilor specifica obligatiilor comerciale. Dupa cum am vazut, raportul
juridic comercial prezinta o serie de particularitati, impuse îndeosebi de cerintele si
exigentele comertului, exprimate succint în sintagma Credit, Celeritate, Securitate.
Raspunsul la problema sus-mentionata poate fi dat numai tinând seama de cele doua mari
tendinte ale dreptului comercial: în cazul în care nu se recunoaste autonomia dreptului
comercial, cum ar fi în sistemul englez sau în cel elvetian, unde exista un unic „Cod al
obligatiilor”, evident nu se recunoaste existenta unei teorii a obligatiilor distincte si
specifice dreptului comercial. În sistemul de drept francez, german si roman, unde exista
o reglementare distincta a raporturilor juridice comerciale sub forma unor „coduri
comerciale”, care subliniaza si particularitatile obligatiilor comerciale, au fost unii autori
partizani ai existentei unei teorii generale a obligatiilor comerciale specifice si distincte
de dreptul privat.
Codul Comercial în vigoare cuprinde un titlu relativ restrâns intitulat „Despre obligatii
comerciale în general” (art.46-59), care contine o serie de reglementari derogatorii de la
dreptul civil al obligatiilor, în special referitoare la executarea contractului. În afara de
aceasta scurta reglementare, Codul Comercial mai cuprinde si o serie de reglementari
dedicate unor contracte, precum vânzarea-cumpararea, mandatul etc., care sunt cunoscute
si în dreptul civil, dar adaptate nevoilor comertului prezinta anumite particularitati. Exista
si unele reglementari date prin legi speciale unor contracte care, prin esenta si finalitatea
lor, au caracter comercial si care constituie un important izvor al dreptului comercial,
cum ar fi contractul de consignatie, leasing, gaj comercial, franciza etc. Toate aceste
contracte urmeaza a fi examinate pe scurt în continuare, dupa ce, în prealabil, vom
evidentia trasaturile si reglementarile specifice dreptului comercial în domeniul
obligatiilor.
2. Reguli privind formarea obligatiilor comerciale
2.1. Momentul formarii contractului. Teorii
Stabilirea cu exactitate a momentului încheierii contractului are o deosebita importanta.
Daca, în cazul contractelor încheiate între prezenti, nu se ridica probleme în ceea ce
priveste momentul formarii contractului, în schimb, în situatia contractelor încheiate prin
corespondenta sau inter absentes, problema momentului formarii contractului a suscitat o
serie de discutii si teorii.
Momentul formarii contractului este important, pentru ca în raport cu acesta se vor
aprecia o serie de elemente esentiale, cum ar fi: capacitatea partilor pentru ca respectivul
contract sa fie valabil încheiat; existenta viciilor de consimtamânt; tardivitatea revocarii
ofertei sau acceptarii; efectele pe care urmeaza sa le produca contractul; termenele
stipulate în contract, precum si prescriptia extinctiva; determinarea pretului, daca pretul
este cel curent din ziua contractarii; solutionarea conflictelor de legi în timp (tempus regit
actum); determinarea locului contractului.
În legatura cu formarea contractelor s-au emis mai multe teorii, si anume:
a.Teoria declaratiunii acceptarii. Conform acestei teorii, con-tractul se considera încheiat
în momentul în care destinatarul ofertei îsi manifesta vointa sa de acceptare. În acest sens,
pentru existenta consimtamântului este suficient ca cele doua vointe identice sa existe
fara a fi necesara si o informare reciproca a celor doua parti.
b.Teoria expeditiunii acceptarii. În temeiul acestei teorii, se considera ca un contract este
format în momentul în care acceptarea a fost expediata sau, în orice caz, acceptantul a
îndeplinit toate formalitatile necesare pentru ca acceptarea sa ajunga la ofertant.
Fundamentul acestei teorii este acelasi ca si în cazul teoriei declaratiunii acceptarii, fiind
suficient ca cele doua vointe identice sa existe pentru ca, astfel, contractul sa fie format.
Aceasta teorie a fost adoptata de numeroase legislatii, argumentele în favoarea ei fiind, în
primul rând, o oarecare certitudine cu privire la momentul formarii contractului.
c.Teoria receptiunii acceptarii. Conform acestei teorii, contractul se considera încheiat în
momentul în care acceptarea ajunge în sfera de activitate a ofertantului. Temeiul acestei
teorii îl reprezinta faptul ca, din momentul în care acceptarea a ajuns la destinatar,
depinde numai de ofertant sa ia cunostinta de acceptare.
d.Teoria informatiunii. În temeiul acestei teorii, contractul nu este considerat ca încheiat
pâna când acceptarea nu a ajuns la cunostinta ofertantului. Ea se bazeaza pe considerentul
ca întâlnirea vointelor, necesara pentru formarea contractului, nu are loc mai înainte ca
ofertantul sa fi luat cunostinta de acceptare, deoarece pentru a exista consimtamântul
ambelor parti trebuie sa existe o informare reciproca cu privire la vointele celor doua
parti. Aceasta teorie a fost adoptata si de sistemul român de drept, art.35 din Codul
Comercial consacrând teoria informatiunii.
2.2. Oferta
Oferta reprezinta comunicarea pe care o persoana o adreseaza alteia în vederea încheierii
unui contract. Aceasta manifestare de vointa, prin însasi finalitatea ei, nu poate produce
efectele specifice decât în masura si din momentul în care este adusa la cunostinta
celeilalte parti.
Oferta trebuie sa fie ferma, adica sa ateste vointa autorului sau de a se angaja, sa fie
precisa si completa, adica sa precizeze suficient toate elementele contractului spre a carui
încheiere tinde, astfel încât sa se poata realiza perfectarea acestuia printr-o simpla
acceptare.
Cu privire la forma ofertei exista numeroase divergente între diferite sisteme de drept.
Astfel, unele legislatii prevad forma scrisa necesara ad validitatem în privinta contractelor
comerciale, iar în alte legislatii, forma scrisa este necesara numai spre a putea fi
prezentata instantelor de judecata în caz de litigiu (ad probationem). Însa practica celor
mai multe state a statuat în sensul ca pentru contracte comerciale nu se cere nici o
conditie de forma. Ca urmare, oferta poate fi dovedita prin orice mijloace de proba,
inclusiv martori, daca partile nu adopta o alta solutie, regula sus-mentionata fiind
dispozitiva.
În ceea ce priveste revocarea ofertei, de asemenea, exista practici diferite, în functie de
momentul la care destinatarul a luat cunostinta de aceasta revocare. Astfel, cele mai multe
legislatii admit revocabilitatea ofertei, continuând traditia dreptului roman, unde
revocarea ofertei se justifica prin absenta unui act formal (stipulatio), singurul care putea
genera actiunea în dreptul comun. Legislatia altor state consacra principiul irevocabilitatii
ofertei, care statueaza ca oricine accepta o oferta în termenul prevazut de ofertant trebuie
sa considere ca, prin efectul acceptarii sale, contractul este format. Solutia acceptata de
practica este urmatoarea: revocarea ofertei nu poate sa produca efecte decât daca soseste
la destinatar mai înainte ca acesta sa fi expediat acceptarea ori sa fi savârsit un act
echivalent, desi contractul nu este înca încheiat. Oferta este irevocabila numai când ea
contine un termen de acceptare sau arata în mod expres ca este ferma sau irevocabila si
când revocarea nu e facuta cu buna-credinta.
2.3. Acceptarea ofertei
Acceptarea consta, în genere, într-o declaratie adresata de destinatarul ofertei catre
ofertant. Ea poate fi expresa sau sa conste dintr-un alt fapt care sa exprime vointa de
acceptare a destinatarului ofertei, cum ar fi începutul de executare a unui contract,
expedierea lucrului ori a pretului sau promisiunea de expediere a acestuia si orice alt act
care ar putea fi considerat ca echivalent al declaratiei de a accepta oferta. Vointa de a
accepta trebuie sa rezulte în toate cazurile dintr-un fapt pozitiv, care sa o exprime în mod
clar, si nu dintr-o atitudine pasiva a destinatarului sau din tacerea sa, deoarece, în acest
din urma caz, ar fi foarte greu sa se constate vointa de acceptare si mai ales sa se poata
preciza momentul acceptarii.Conform art. 39 din Codul comercial, ,,acceptarea
conditionata sau limitata se considera ca un refuz al primei propuneri si formeaza o noua
propunere”. În ceea ce priveste continutul sau, acceptarea, spre a-si produce efectele
specifice, trebuie sa corespunda în mod exact ofertei. Aceasta decurge din însasi esenta
contractului, care reprezinta întâlnire de vointe identice în continutul lor.
3. Reguli speciale în executarea obligatiilor comerciale
Obligatiile comerciale sunt prevazute în titlul V din Codul comercial român (art. 35-59),
titlu intitulat ,,Despre obligatiile comerciale”. Codul comercial consacra anumite reguli
speciale privind executarea obligatiilor. Aceste reguli derogatorii de la dreptul comun se
justifica prin considerente care tin de specificul activitatii comerciale: asigurarea
creditului, a celeritatii executarii obligatiilor etc.
3.1. Solidaritatea între debitori
Cu privire la obligatiile comerciale, art. 42 din Codul Comercial instituie principiul
solidaritatii debitorilor. Astfel, codebitorii se prezuma ca s-au obligat solidar, fiecare din
acestia fiind obligati la plata întregii datorii. Dupa cum se observa, acest principiu este
diferit de prevederile art.1041 din Codul Civil, care stabileste ca solidaritatea nu se
presupune si ca ea trebuie sa rezulte dintr-un text al legii sau din conventia expresa a
partilor, astfel încât debitorii raspund în raporturile civile numai pro parte si pot în
consecinta sa invoce atât beneficiul diviziunii, cât si beneficiul discutiunii.
În temeiul alin. 2 al art. 42 Cod com., solidaritatea se extinde si la fidejusorul
necomerciant care garanteaza personal o obligatie comerciala. În schimb, art.42 alin.3 din
Codul Comercial restrânge sfera solidaritatii, stipulând ca „prezumtia solidaritatii nu se
aplica debitorilor necomercianti”.
3.2. Regimul juridic al dobânzilor
Conform art. 43 Cod com., „Datoriile comerciale lichide si platibile în bani produc
dobânda de drept din ziua când devin exigibile.” În consecinta, nu este necesara punerea
în întârziere ca în dreptul civil. Astfel, dobânzile aferente întârzierilor la plata curg de
drept în favoarea creditorului obligatiei comerciale (Dies interpelat pro hominem),
deoarece în materie comerciala se aplica regula: „Banii au valoare prin detinerea lor.” De
asemenea, în relatiile comerciale, spre deosebire de cele civile, este permis anatocismul
(calcularea si perceperea dobânzilor la dobânda).
Conform art. 1 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligatii
banesti, partile sunt libere sa stabileasca în conventii rata dobânzii pentru întârzierea în
plata unei obligatii banesti.
Art. 2 din acelasi text de lege precizeaza ca, în cazul în care, potrivit dispozitiilor legale
sau prevederilor contractuale, obligatia este purtatoare de dobânzi fara sa se arate rata
dobânzii, se va plati dobânda legala.
Art. 3. - Dobânda legala se stabileste, în materie comerciala, când debitorul este
comerciant, la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de Banca Nationala a României.
Potrivit art. 7 din Codul comercial, sunt comercianti cei care fac fapte de comert, având
comertul ca o profesiune obisnuita, si societatile comerciale.
În toate celelalte cazuri dobânda legala se stabileste la nivelul taxei oficiale a scontului
stabilit de Banca Nationala a României, diminuat cu 20%.
Nivelul taxei oficiale a scontului, în functie de care se stabileste dobânda legala, este cel
din ultima zi lucratoare a fiecarui trimestru, valabil pentru întregul trimestru urmator.
Nivelul taxei oficiale a scontului se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I,
prin grija Bancii Nationale a României.
Art. 4. - În relatiile de comert exterior sau în alte relatii economice internationale, atunci
când legea româna este aplicabila si când s-a stipulat plata în moneda straina, dobânda
legala este de 6% pe an.
Art. 5. - În raporturile civile dobânda nu poate depasi dobânda legala cu mai mult de 50%
pe an.
Dobânda trebuie sa fie stabilita prin act scris. În lipsa acestuia se datoreaza numai
dobânda legala.
Art. 6. - Prin dobânda se întelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar si
alte prestatii sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obliga drept echivalent al
folosintei capitalului.
Art. 7. - Plata anticipata a dobânzilor se poate efectua pe cel mult 6 luni. Dobânda astfel
încasata ramâne bine dobândita creditorului, indiferent de variatiile ulterioare.
Art. 8. - Dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate.
Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza si pot produce dobânzi în temeiul unei
conventii speciale încheiate în acest sens, dupa scadenta lor, dar numai pentru dobânzi
datorate pe cel putin un an.
Dispozitiile alin. 1 si 2 nu se aplica contractului de cont curent, precum si atunci când
prin lege s-ar dispune altfel.
Art. 9. - În raporturile civile obligatia de a plati o dobânda mai mare decât cea stabilita în
conditiile prezentei ordonante este nula de drept.
Art. 10. - Dobânzile percepute sau platite de Banca Nationala a României, de banci, de
Casa de Economii si Consemnatiuni, de cooperativele de credit - banci populare - si de
Ministerul Finantelor, precum si modul de calcul al acestora se stabilesc prin reglementari
specifice.
Conform reglementarilor în vigoare (O.G. nr. 9/2000, aprobata prin Legea nr. 356/2002),
dobânda legala este stabilita în materie comerciala pentru platile în lei la nivelul dobânzii
de referinta a Bancii Nationale a României, comunicata lunar de aceasta institutie.
3.3. Termenul de gratie
Conform art. 44 Cod com., judecatorul nu poate acorda în obligatiile comerciale termenul
de gratie prevazut de art. 1021 Cod civil. Potrivit art. 1021 Cod civil, ,,partea în privinta
careia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau sa sileasca pe cealalta a executa
conventia, când este posibil, sau sa-i ceara desfiintarea cu daune-interese. Desfiintarea
trebuie sa se ceara înaintea justitiei, care, dupa circumstante, poate acorda un termen
partii actionate”. Interdictia aplicarii termenului de gratie are ca principal scop si efect
asigurarea executarii la termen si întocmai a obligatiilor comerciale. Din art. 44 Cod com.
Rezulta conditiile în care opereaza interdictia legala a acordarii termenului de gratie:
a) obligatia debitorului sa aiba caracter comercial;
b) obligatia debitorului sa rezulte dintr-un contract sinalagmatic;
c) contractul trebuie sa prevada un termen ferm de executare.
3.4. Retractul litigios
Art. 45 din Codul comercial prevede interdictia aplicarii retractului litigios, prevazut de
art. 1402, 1403 si 1404 Cod civil cesiunilor de drepturi derivând din fapte comerciale. În
materie comerciala, cesiunea creantelor litigioase este curenta si, în aceste conditii,
retractul litigios (posibilitatea unui debitor a carui creanta a fost cedata de a se elibera de
întreaga sa obligatie prin plata catre cesionar a pretului cesiunii, a spezelor contractului si
a dobânzii ulterioare cesiunii) ar fi împotriva principiilor comertului, care prezuma scopul
speculativ, de obtinere a unui profit, al operatiunilor comerciale.
3.5. Data actelor comerciale
În dreptul comercial este permisa proba datei actelor prin orice mijloc de proba admis de
lege (art. 57 Cod com.). Art. 57 alin. 1 Cod com. prevede ca ,,data actelor si contractelor
comerciale trebuie sa arate locul, ziua, luna si anul”. Admitând în dreptul comercial orice
mijloc de proba admis de legea civila, inclusiv prezumtiile, si statuând ca data din titlurile
la ordin (cambie, bilet la ordin, cec) si girurile lor se prezuma adevarate pâna la proba
contrara – art. 57, alin. 3, Cod com. (prezumtie relativa), sistemul nostru de drept
comercial sporeste încrederea si puterea circulatorie a titlurilor la ordin si usureaza proba
actelor comerciale.
3.6. Stabilirea adevaratului pret sau pretului curent
Pretul este un element esential al contractelor bilaterale (sinalagmatice), inclusiv al
contractelor comerciale. Potrivit art. 1302 C. civ., ,,vinderea facuta pe încercate este
întotdeauna presupusa conditionala pâna la încercare”. Ca element al contractului, pretul
se stabileste de catre partile contractante sau de un tert (art. 1303 si 1304 Cod civil). În
contractele comerciale, partile se pot referi la „pretul curent” sau „adevaratul pret”, care
poate fi determinat în functie de preturile de bursa sau dupa mercurialele locului unde
contractul a fost încheiat. În lipsa acestora, pretul poate fi determinat prin orice mijloc de
proba (art. 40, 41, art. 60, 61 Cod comercial), în unele cazuri chiar de instanta de
judecata. Daca pretul este stabilit în moneda straina, iar cursul acesteia nu a fost stabilit
de parti în contract, plata va putea fi facuta si în moneda tarii respective, dupa cursul de
schimb din ziua scadentei, la locul platii.
3.7. Locul de executare a obligatiilor comerciale
Conform art. 59 Cod com., obligatiile comerciale se executa la locul stabilit în contract
sau la locul rezultat din natura operatiunii sau din intentia partilor. Locul poate fi stabilit
expres sau tacit. În lipsa unei clauze exprese, contractul se va executa la sediul,
domiciliul sau resedinta debitorului. Art. 1104 Cod civil stabileste locul platii doar la
domiciliul debitorului: ,,plata se face în locul aratat în conventie. Daca locul nu este
aratat, plata se va face în locul în care se gasea obiectul obligatiei în timpul contractarii.
În orice alt caz, plata se face la domiciliul debitorului.
3.8. Probele în materie comerciala
Art. 46 Cod comercial enumera unele din mijloacele de proba, cu precizarea ca în materie
comerciala nu se aplica interdictia probarii cu martori în contra sau peste cuprinsul unui
înscris a carui valoare depaseste 250 lei, interdictie prevazuta de art. 1191 Cod civ. Pe
lânga mijloacele de proba admise de legea civila (înscrisuri, martori, prezumtii), în
dreptul comercial exista si mijloace specifice de proba, si anume: facturile acceptate
(înscrisuri constatatoare, într-o anumita forma, care prevede livrarea produsului, precum
si pretul, TVA-ul, etc.), corespondenta (prin mihjloace clasice sau prin mijloace moderne
de comunicare – telegrame, fax, e-mail) si registrele comerciantilor. Cu privire la
registrele pe care trebuie sa le tina comerciantii (registrele comerciantilor), acestea sunt
reglementate de Legea contabilitatii, Legea nr. 82/1991 si sunt urmatoarele: registrul-
jurnal, registrul-inventar, registrul copier si registrul cartea mare. Aceste registre, daca
sunt tinute în regula, pot constitui probe în justitie în favoarea comerciantului. Conform
art. 52 C. com., ,,registrele comerciantilor, chiar netinute în regula, fac proba contra lor
(comerciantilor respectivi)”. Restrictii cu privire la probe: a) judecatorul poate primi
proba cu martori (acceptarea sau nu a probei cu martori este lasata la aprecierea
judecatorului); b) proba cu martori este admisa pentru actele unde este ceruta forma
scrisa. În materie comerciala modalitatile de proba sunt diverse, tinând cont de faptul ca
legiuitorul comercial este mai putin formalist. Cu toate acestea, exista aspecte specifice
dreptului comercial, în care forma scrisa a actului este ceruta ad validitatem: cambia si
biletul la ordin, cecul, contractul de societate, contractul de înrolare, contractul de
împrumut maritim. În cazul altor acte comerciale, forma scrisa este ceruta doar ad
probationem: contractul de asociere în participatiune, contractul de asigurare, contractul
de gaj si contractul de consignatie.
3.9. Prescriptia extinctiva în materie comerciala
Codul comercial cuprinde în Cartea a IV-a, Titlul II ,,Despre prescriptie” (art. 945- 956 C.
com.), anumite dispozitii privitoare la prescriptia extinctiva în materie comerciala.
Decretul nr. 167/1958 reprezinta dreptul comun în materia prescriptiei, acest act normativ
abrogând în mod expres o serie de articole din Codul comercial (cele care reglementau
termene de prescriptie mai lungi de 3 ani). Cu toate acestea, au ramas în vigoare unele
dispozitii care stabilesc termene speciale de prescriptie în materie comerciala, adica
termenele de 3 ani si mai scurte.
Codul comercial stabileste si anumite termene speciale de prescriptie:
a) Art. 952 C.com. stabileste un termen de prescriptie de 2 ani pentru actiunile
mijlocitorilor pentru plata dreptului lor.
b) Art. 956 C.com. reglementeaza termene de prescriptie privind actiunile contra
carausului în temeiul contractului de transport: 6 luni, daca expedierea a fost facuta în
Europa; un an, daca expedierea s-a facut în tari extra-europene. Alte reglementari
specifice dreptului comercial prevad termene speciale de prescriptie, dupa cum urmeaza:
termenul de 6 luni pentru actiunile în daune ale fondatorilor împotriva societatii (art. 34
din Legea nr. 31/1990), termen care curge de la data publicarii în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a, a hotarârii adunarii generale a actionarilor care a decis
dizolvarea anticipata; termenul de 3 ani pentru restituirea dividendelor fictive (art. 67 din
Legea nr. 31/1990), termenul de un an pentru actiunea în daune pentru prejudiciile
cauzate prin fapte de concurenta neloiala (art. 12 din Legea nr 11/1991).
3.10. Suspendarea si întreruperea prescriptiei
Prescriptia se suspenda în conditiile stabilite de art. 13-15 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, prescriptia se suspenda:
- pe perioada cât cel împotriva caruia curge este împiedicat de un caz de forta majora sa
faca acte de întrerupere;
- pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din fortele armate ale României,
care sunt pe picior de razboi;
- pâna la rezolvarea reclamatiei administrative;
Prescriptia se întrerupe prin:
- recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta în folosul celui caruia
curge prescriptia;
- introducerea unei cereri de chemare în judecata ori de arbitrare;
- act începator de executare.
Prescriptia curge de când se naste dreptul la actiune.
CAPITOLUL III
CONTRACTE COMERCIALE
1. Consideratii generale privind contractele comerciale
Contractul, respectiv acordul de vointa al partilor trbuie sa îndeplineasca conditiile
prevazute de art. 942-969 C. civ., dobândind însa natura juridica de contract comercial,
datorita faptului ca obiectul pe care îl trateaza este comercial.
Codul comercial exprima în mod sintetic acelasi punct de vedere în cele doua alineate ale
art. 1. Astfel, în primul alineat, referindu-se la obiectul codului comercial, se face
precizarea de principiu conform careia: ,,În comert se aplica legea de fata”.
Codul comercial, în enumerarea multiplelor fapte (acte) sau operatii pe care le considera
comerciale se refera si la anumite contracte (art. 374-490). Pentru constituirea lor, este
însa nevoie sa se recurga la codul civil, condul comercial precizând în alineatul 2 al
primului articol ca: ,,Unde ea (legea, respectiv codul comercial) nu dispune, se aplica
Codul civil”.
În concluzie, în materia contractului comercial, acesta, sub aspect formal, este de drept
civil, dar sub aspect substantial este de drept comercial.
Cauzele care au determinat constituirea unor forme paralele ale unor contracte, care la
origine au fost civile, îsi gasesc explicatia în incompatibilitatea acestora cu functia
economica a comertului. Cu titlu, de exemplu, contractele de vânzare-cumparare, mandat
sau comision.
Aceste contracte civile pot sa îndeplineasca si una din functiile economice ale comertului,
devenind comerciale. Pentru aceasta a fost însa necesar ca regulile sale originare sa se
modifice pentru ca activitatea contractuala sa devina compatibila cu functia economica a
comertului. Or, comertul are nevoie de reguli juridice si de institutii favorabile celeritatii
tranzactiilor si sigurantei creditului, ceea ce nu ofera dreptul comun.
2. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPARARE COMERCIALA
2.1. Notiunea contractului de vânzare-cumparare comerciala
Din punct de vedere economic, vânzarea este o varianta mai evoluata a schimbului, în
care îsi are originea. Datorita importantei sale pentru activitatea comerciala, contractul de
vânzare-cumparare comerciala face obiectul unei reglementari legale speciale, sediul
materiei acestui contract regasindu-se numai în parte în Codul comercial, regulile
generale fiind cuprinse în Codul civil, Cartea a III-a, Titlul V (art. 1294-1404).
Distinct de regulile aplicabile oricarui contract de vânzare-cumparare comerciala, unele
legi speciale reglementeaza si reguli specifice privind anumite vânzari. În concluzie,
contractul de vânzare-cumparare comerciala este supus unei duble subordonari legale,
civila si comerciala, dupa principiul instituit de art. 1 C.com.
Codul comercial nu ofera o definitie a contractului de vânzare-cumparare comerciala,
astfel ca, apelând la Codul civil (art. 1294 C.civ.), vom defini contractul de vânzare-
cumparare comerciala ca un contract prin care o parte (vânzatorul) se obliga sa transmita
dreptul de proprietate asupra unui bun catre cealalta parte (cumparatorul), care se obliga
în schimb sa plateasca vânzatorului o suma de bani drept pret, adaugând la aceasta
elementul de comercialitate prevazut de art. 3 C.com., si anume intentia de revânzare si
obtinerea de profit.
2.2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumparare comerciala
Din definitia data mai sus rezulta ca acest contract este sinalagmatic (bilateral), cu titlu
oneros, comutativ, consensual si translativ de proprietate.
Vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin încheierea sa da nastere
la obligatii reciproce între partile contractante. Vânzatorul are obligatia sa predea efectiv
marfa vânduta; sa-l asigure pe cumparator de conformitatea marfii predate cu clauzele
contractuale si sa-i predea vânzatorului documentatia tehnica (pentru bunuri de folosinta
îndelungata, de ex.: televizor, computer, bunuri electrocasnice – robot de bucatarie).
Cumparatorul are doua obligatii: plata pretului si luarea în primire a lucrului vândut.
Vânzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele parti urmaresc anumite interese
patrimoniale, adica primirea unui echivalent în schimbul prestatiei la care se obliga.
Vânzatorul urmareste sa primeasca pretul, iar cumparatorul urmarste sa primeasca bunul
cumparat în schimbul pretului stabilit.
Vânzarea este un contract comutativ, deoarece existenta si întinderea obligatiilor
reciproce sunt cunoscute de parti din momentul încheierii contractului si nu depind, ca în
contractele aleatorii, de un eveniment viitor si incert, care ar face sa existe sanse de câstig
si pierdere pentru ambele parti contractante.
Vânzarea este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul acord de vointa al
partilor (solo consensu), fara îndeplinirea vreunei formalitati si fara remiterea lucrului
(marfii) vândut si a pretului în momentul încheierii contractului (,,vinderea este
perfecta...îndata ce partile s-au învoit...” – art. 1295 C. civ.).
Prin exceptie de la principiul consensualismului, în cazurile special prevazute de lege
vânzarea devine un contract solemn. De exemplu, terenurile – indiferent ca sunt situate în
intravilanul ori extravilanul localitatilor – pot fi înstrainate (dobândite) prin acte juridice
între vii, sub sanctiunea nulitatii absolute (virtuale), numai daca actul a fost încheiat în
forma autentica (art. 46 alin. 1 din Legea nr. 18/1991).
Notiunea de ,,înstrainare” (a terenurilor) vizeaza transmiterea proprietatii. Astfel fiind,
pentru constituirea sau transmiterea dezmembramintelor dreptului de proprietate (uzul;
uzufructul; dreptul de abitatie; dreptul de servitute; dreptul de superficie) nu se cere
respectarea formei autentice.
Forma autentica nu este ceruta nici în cazul înstrainarii dreptului de proprietate asupra
constructiilor, care nu au fost scoase niciodata din circuitul civil general.
Daca înstrainarea are ca obiect o constructie cu terenul aferent, dar contractul nu a fost
autentificat, cumparatorul dobândeste numai un drept de superficie (drept de proprietate
asupra constructiei si un drept de folosinta asupra terenului), în privinta proprietatii
terenului actul valorând numai ca un antecontract de vânzare-cumparare.
Vânzarea este un contract translativ de proprietate din momentul încheierii lui. Aceasta
înseamna ca, prin efectul realizarii acordului de vointa (solo consensu) si independent de
predarea lucrului vândut si de plata pretului, se produce nu numai încheierea contractului,
dar opereaza si transferul dreptului de proprietate de la vânzator la cumparator. Pentru a fi
translativ de proprietate, un contract de vânzare-cumparare trebuie sa îndeplineasca mai
multe conditii:
- obiectul contractului sa-l formeze bunuri individual determinate (res certa), pentru ca în
cazul unor bunuri determinate numai generic (res genera), dreptul de proprietate se
transfera în momentul individualizarii bunului;
- vânzatorul sa fie proprietarul lucrului vândut;
- partile sa nu fi amânat transferul proprietatii printr-o clauza speciala pentru un moment
ulterior încheierii contractului.
Din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumparatorul suporta si riscul pieirii
lucrului, potrivit principiului res perit domino (lucrul piere pentru stapân, pentru
proprietar), daca vânzatorul-debitor al obligatiei de predare – dovedeste intervertirea unei
cauze straine exoneratoare de raspundere, adica natura fortuita, iar nu culpabila, a pieirii
lucrului. În cazul când cauza straina a fost dovedita, vânzatorul va suporta riscurile numai
daca a fost pus în întârziere cu privire la executarea obligatiei de a preda lucrul vândut
(art. 1074 alin. 2 C. civ.) si nu reuseste sa dovedeasca faptul ca lucrul ar fi pierit si la
cumparator daca l-ar fi predat la termen (art. 1156 alin. 2 C. civ.).
2.3. Delimitarea contractului de vânzare-cumparare comerciala de alte contracte
Pentru a întelege mai bine natura contractului de vânzare-cumparare comerciala este
necesar ca acesta sa se delimiteze de alte contracte asemanatoare, cum ar fi: contractul de
schimb; contractul de report; aportul de bunuri adus în societatile comerciale; contractul
de antrepriza; contractul de furnitura; contractul de leasing.
2.4. Comercialitatea contractului de vânzare-cumparare comerciala
Vânzarea-cumpararea comerciala se distinge prin elemente de comercialitate din care
decurg particularitati ce îi sunt proprii si care o individualizeaza ca institutie juridica
distincta fata de vânzarea-cumpararea din dreptul civil.
Trasatura caracteristica a vânzarii-cumpararii comerciale o constituie intentia interpunerii
în schimbul marfurilor, materializata prin intentia de revânzare. Cumpararea este facuta
în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedata de o cumparare facuta în
scop de revânzare (art. 3 pct. 1 si 2 C.com.). Deosebirea între cele doua tipuri de vânzari
nu este scopul imediat de dobândire a bunului în schimbul pretului, ci scopul mediat, care
este revânzarea bunului si care confera caracter de comercialitate contractului, fiind
evidenta functia economica a acestui contract de interpunere în schimbul bunurilor.
Conditiile pe care trebuie sa le îndeplineasca, cumulativ, intentia de revânzare sunt: sa
existe în momentul cumpararii; sa fie cunoscuta cocontractantului; sa priveasca, în
principal, bunul cumparat.
Bunurile ce pot face obiectul vânzarii-cumpararii comerciale sunt numai bunurile mobile
(cuprinse în prevederile art. 3 C.com. si 963 C.civ.), întrucât operatiunile cu imobile sunt
considerate înca civile.
2.5. Conditiile de validitate ale contractului de vânzare-cumparare comerciala
Conform art. 948 C.civ., conditiile de validitate ale oricarui contract sunt consimtamântul
partilor, capacitatea acestora de a contracta, obiectul determinat si cauza licita. În
continuare vom expune numai aspectele care difera de cele ale contractului de vânzare-
cumparare civila si care intereseaza astfel activitatea comerciala.
A. Consimtamântul partilor. Promisiunea de vânzare sau de cumparare. Dintre viciile de
consimtamânt, numai dolul îmbraca o forma speciala în materia vânzarii comerciale.
Particularitatile dolului în materie comerciala deriva din faptul ca acesta nu se apreciaza
cu aceeasi rigoare ca în dreptul civil, instanta de judecata fiind chemata sa aprecieze
calitatea mijloacelor folosite de vânzator pentru a-si vinde marfa. Reticenta (tacerea) este
sanctionata ca dol numai atunci când vânzatorul nu a adus la cunostinta cumparatorului
faptul determinant în darea consimtamântului. Promisiunea de vânzare este un
antecontract care se încheie în vederea perfectarii în viitor a contractului de vânzare-
cumparare propriu-zis.
B. Capacitatea partilor. Pe lânga conditiile generale privind capacitatea de a încheia acte
juridice, contractul comercial de vânzare-cumparare este supus unor interdictii speciale,
cum ar fi interdictia încheierii de catre prepus a unor operatiuni de natura comertului cu
care este însarcinat – art. 397 C.com. – si interdictia încheierii de catre asociati cu
raspundere nelimitata a unor operatiuni care ar atinge interesele societatii comerciale –
art. 82 din Legea nr. 31/1990.
C. Obiectul contractului. Se aplica, în acest sens, conditiile generale în materie civila, cu
precizarea ca bunurile imobile nu pot face obiectul contractului comercial, cu exceptia
mentionata (categoria imobilelor prin destinatie). Astfel, obiectul contractului îl formeaza
marfa vânduta (bunul vândut), în schimbul careia cumparatorul ploateste vânzatorului
pretul stabilit. Ex. de bunuri mobile: producte, marfuri, obligatii ale statului (titluri de
credit) sau alte titluri de credit (mobiliare) care circula în comert. Obiectul contractului de
vânzare-cumparare poate fi, astfel cum prevede art. 1310 C.civ., orice bun care este în
comert si care are o valoare de schimb, afara numai daca vreo lege a oprit aceasta. De la
regula libertatii depline de vânzare a bunurilor care sunt în comert si care pot forma
obiect de cesiune, codul comercial a consacrat doua derogari, si anume: operatiile asupra
bunurilor imobile si vânzarea lucrului altuia.
Jurisprudenta si doctrina, în absenta unei interdictii a vânzarii lucrului altuia au statuat ca
vânzarea lucrului altuia poate avea loc în cazul vânzarii lucrurilor mobile ,,de gen”, când
transferul proprietatii are loc prin ,,numarare, cântarire, masurare”. În recunoasterea
vânzarii lucrului altuia, jurisprudenta româna a socotit ca transmisiunea proprietatii nu
este de esenta vânzarii.
Pozitia vânzarii lucrului altuia a fost transata în mod diferit în legislatia italiana. Codul
civil italian nu preia în art. 1429 opinia transata din art. 1599 Cod civil francez, dar
instituie o nulitate relativa. Solutia este însa total diferita în materie comerciala. Codul
comercial italian, în art. 59, legalizeaza vânzarea lucrului altuia.
În sistemul dreptului civil român, care nu a reprodus nulitatea unei astfel de conventii, s-a
facut aplicatia art. 1306 si 1310, acceptându-se tacit valabilitatea unei astfel de conventii.
Solutia a fost teoretic argumentata pe coexistenta, în momentul vânzarii, a doua obligatii.
Prima, obligatia de a da (de predare a lucrului) si a doua, obligatia de a procura bunul
care a format obiectul unei astfel de vânzari, obligatia de a face.
Adevarata dimensiune a problemei validitatii vânzarii lucrului altuia a aparut în materie
comerciala.Codul comercial român nu contine o prevedere care sa reglementeze o astfel
de vânzare, desi ea este frecventa în materie comerciala.
Datorita dezvoltarii comertului si în scopul legalizarii unei practici în materie comerciala,
proiectul din anul 1940 al Codului comercial a introdus o prevedere care sa legitimeze
vânzarea lucrului altuia. Astfel, art. 397 prevedea ca: ,,Vânzarea lucrului altuia este
valabila. Vânzatorul este obligat sa dobândeasca bunul si sa-l predea cumparatorului; în
caz contrar, raspunde de daune”.
Textul respectiv a fost inspirat de proiectul franco-italian al obligatiei, care a instituit o
nulitate relativa. S-a argumentat ca în interesul comertului este valabila o astfel de
obligatie a vânzatorului de a procura lucrul vândut, contractul reziliindu-se în caz de
neexecutare.
Proiectul de cod comercial din 1940, care, datorita evenimentelor nu a mai putut fi
aplicat, consacra, în acelasi ritm cu evolutia comertului modern, legitimarea în materie
comerciala a vânzarii lucrului altuia.
Bunul vândut este obiectul prestatiei vânzatorului si trebuie sa îndeplineasca urmatoarele
conditii:
- bunul trebuie sa existe;
- vânzatorul sa fie proprietarul bunului vândut;
- pretul sa fie sincer (real, pe care partile sa-l fi stabilit nu în mod fictiv, ci în scopul de a
fi cerut si platit în realitate) si serios (adica sa nu fie derizoriu, disproportionat în raport
cu valoarea lucrului vândut).
2.6. Efectele contractului de vânzare-cumparare comerciala
Efectele juridice produse de contractul comercial, desi sunt aceleasi ca în dreptul civil,
prezinta totusi unele particularitati:
A. Transmiterea dreptului de proprietate si a riscurilor
Partile contractante pot cadea de acord ca numai dupa plata integrala a pretului lucrului
asupra caruia s-a convenit, iar proprietatea poate trece din acel moment de la vânzator la
cumparator. În materie comerciala, unde obiectul conventiei consta întotdeauna dintr-un
bun imobil, conventia pactum reservati domini este frecvent aplicata. Validitatea
conventiei de rezerva a dreptului de proprietate pâna la plata pretului sau pâna la plata
ultimei rate, când s-a convenit ca plata pretului se face în acest mod, poate gasi
numeroase justificari legale. Astfel, poate fi invocata existenta unei clauze suspensive
care produce, temporar, efectul stoparii conventionale a transmisiunii de drept a
proprietatii.
Derogarea de la regula de drept comun, în materie comerciala, a transferului de drept a
proprietatii, poate avea consecinte directe asupra riscului provenit prin disparitia lucrului.
Astfel, în cazul clauzei de rezerva a proprietatii pâna la plata pretului, riscul va fi suportat
de vânzator fiindca nu si-a pierdut dreptul de proprietate.
O particularitate în materie comerciala are loc în cazul transmiterii dreptului de
proprietate ulterior încheierii contractului pentru bunuri determinate generic apartinând
vânzatorului ori procurate de acesta. În acest caz, se face distinctia între bunuri de gen
nelimitat si bunuri de gen limitat. Sunt de gen nelimitat acele bunuri determinate prin
anumite calitati particulare si de gen limitat cele care sunt astfel specificate, încât se
deosebesc de genul caruia apartin (fara a se confunda cu bunurile individual determinate),
împrumutând efecte juridice si de la cele de gen nelimitat si de la cele individual
determinate (exemplu: produse ale unei anumite fabrici). Conform art. 62 C.com. (care se
refera la bunuri de gen nelimitat – exemplu: produse comercializate de un distribuitor),
putem concluziona ca imposibilitatea subiectiva de executare nu exonereaza de
raspundere, în schimb cea obiectiva si absoluta antreneaza asemenea efecte. Pentru
bunurile de gen limitat, vânzatorul este însa exonerat de raspundere în caz fortuit.
Alte reguli speciale stabilite de Codul comercial se refera la transmiterea dreptului de
proprietate si a riscurilor produsa într-un moment diferit de acela al acordului de vointa
între parti: în cazul bunurilor determinate generic care circula de pe o piata pe alta prin
intermediul carausului si în cazul marfurilor care se transporta pe apa.
Pentru prima situatie, transferul proprietatii si al riscurilor se efectueaza în momentul
predarii bunurilor catre caraus, în vederea transportului. Individualizarea marfurilor se
face la predarea lor pentru transport carausului, aceasta operatiune producând efecte si în
raporturile dintre vânzator si cumparator, operând transmiterea proprietatii si a riscurilor
în baza contractului de vânzare-cumparare comerciala. Astfel, daca bunurile pier fortuit
în cursul transportului, riscul este suportat de catre cumparator.
Cea de a doua situatie este reglementata de art. 63 C.com., care consacra conditia
suspensiva a sosirii în buna stare a vasului transportator la destinatie. În consecinta, daca
bunurile pier fortuit în cursul transportului riscurile cad în sarcina vânzatorului (art. 1018
C.civ.). Pentru producerea acestor efecte sunt necesare anumite conditii stipulate în art.
63-66 C.com. în legatura cu desemnarea vasului si termenul pentru sosirea la destinatie.
Aceste reguli sufera modificari în cazul aplicarii conditiilor INCOTERMS CIF si FOB.
B. Obligatiile partilor
În afara de obligatiile reglementate de dreptul comun în materie (art. 1313 C.civ.), partile,
prin vointa lor, pot stabili si alte obligatii în sarcina lor.
a) Obligatiile vânzatorului
Obligatiile vânzatorului sunt urmatoarele: obligatia de predare si obligatia de garantie.
În afara acestor obligatii, vânzatorul mai are o obligatie subsidiara. El va trebui sa
conserve lucrul pâna la preluarea acestuia fata de catre cumparator, devenind un simplu
detentor precar, deoarece a pierdut proprietatea.
Aceasta este o obligatie accesorie obligatiei principale de predare. Ea instituie pe
,,debitor” într-un ,,custode” al bunului. Încetarea starii de custodie intervine în momentul
în care creditorul obligatiei de predare se prezinta sa ridice bunul.
În privinta obligatiei de predare a lucrului, Codul comercial, în art. 59, prevede ca aceasta
trebuie executata ,,la locul aratat în contract sau la locul care ar rezulta din natura
operatiei sau din intentia partilor contractante...”
Sintetizând ampla redactare a art. 59 se desprinde ca acesta are în vedere trei situatii de
predare a lucrului:
a) la locul aratat în contract sau care rezulta din intentia partilor sau din natura
contractului;
b) la locul unde cel obligat îsi avea stabilimentul sau comercial sau cel putin domiciliul
ori resedinta la data semnarii contractului;
c) la locul unde se gasea lucrul în momentul contractarii, daca nu s-a dispus altfel.
Obligatia de garantie
Modul de realizare a acestei obligatii este precizat de art. 1336 C.civ. si consta în
asigurarea linistitei posesiuni a lucrului, precum si de raspundere pentru viciile lucrului.
În materia dreptului comercial aceasta obligatie are unele particularitati.
a) Asigurarea linistitei posesii a lucrului
Obligatia de asigurare a linistitei posesii a lucrului este definita de art. 1337 C.civ. ca
fiind raspunderea de evictiune.
b) Situatia speciala a raspunderii pentru evictiune în cazul bunurilor mobile,
respectiv în materia dreptului comercial.
Obiectul garantiei de evictiune are în vedere numai bunurile imobile, nu si bunurile
mobile.
Acest lucru este confirmat de prezumtia de proprietate a bunurilor mobile, rezultând din
faptul posesiunii. Conform art. 1909 C.civ., ,,lucrurile miscatoare se prescriu prin faptul
posesiunii lor, fara sa fie trebuinta de vreo curgere în timp”.
În aceste conditii nu poate subzista obligatia de garantie pentru bunurile mobile vândute,
daca acestea sunt bunuri corporale, cât timp cumparatorul nu poate invoca prevederile art.
1909 C.civ. Per a contrario, o astfel de raspundere subzista însa în cazul vânzarii
bunurilor mobile incorporale, cum ar fi fondul de comert, universalitati de drept, drepturi
de proprietate intelectuala, drepturi de proprietate industriala, brevete de inventie.
c) Raspunderea de viciile lucrului vândut
Normele de drept civil, înscrise în art. 1352-1359, referitoare la raspunderea vânzatorului
de viciile lucrului vândut sunt completate în materia comerciala cu prevederile art. 70
C.com. Desi acest text se refera la ,,marfuri sau producte din alta piata”, el completeaza
prevederile dreptului comun, adaugând un element deosebit de însemnat, referitor la
viciile lucrului, derogând de la dreptul civil.
Conform art. 1352 C.civ. vânzatorul este raspunzator de viciile ascunse ale lucrului
vândut. Art. 70 C.com. extinde raspunderea vânzatorului , în cazul buunurilor provenind
din alta piata, si la viciile aparente.
Pentru a exista raspunderea comerciala, atât pentru viciile ascunse, cât si pentru cele
aparente, este nevoie ca, din cauza acestora, lucrul sa nu mai poata fi întrebuintat potrivit
destinatiei sale, sau întrebuintarea sa fie micsorata astfel încât cumparatorul nu l-ar fi
cumparat.
Raspunderea specifica dreptului comercial, prevazuta de art. 70 C.com.
Textul respectiv este derogator de la prevederile Codului civil, el instituind o raspundere
a vânzatorului si pentru viciile aparente ale lucrului. Prevederea respectiva se refera la
situatia cumparatorului unor bunuri, marfuri sau producte provenind din alta piata. Astfel,
daca viciile sunt aparente, cumparatorul trebuie sa le denunte vânzatorului în termen de 2
zile de la primire. De asemenea, în acelasi termen de 2 zile el trebuie sa denunte si viciile
ascunse. Pentru verificarea calitatii si starii în care se afla lucrul vândut, la cererea
cumparatorului sau a vânzatorului, instanta judecatoreasca competenta teritorial va
dispune, conform art. 71 C.com., numirea unui expert sau indisponibilizarea lucrului la
un depozitar public.
Obligatia de informare a cumparatorului
Alaturi de obligatiile prevazute, tind sa obtina o individualitate proprie alte doua obligatii
ale vânzatorului: obligatia de informare a cumparatorului si obligatia de securitate,
reglementate prin Ordonanta Guvernului nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor în
vederea asigurarii calitatii produselor si serviciilor.
În general, obligatia de informare este considerata ca fiind accesorie obligatiei de predare
sau chiar de prelungire a acesteia.
b) Obligatiile cumparatorului
Cumparatorul are trei obligatii:
a) preluarea bunului cumparat;
b) plata spezelor de încheiere a contractului si de preluare a lucrului;
c) plata pretului
a) Obligatia de preluare a bunului

Obligatia de preluare este o consecinta fireasca si directa a consensualitatii contractului
de vânzare. Conform art. 1295 C.civ., ,,vinderea este perfecta între parti si proprietatea
este de drept stramutata la cumparator, îndata ce partile s-au învoit asupra lucrului si
asupra pretului, desi lucrul înca nu se va fi predat si pretul înca nu se va fi numarat”.
Din momentul perfectarii acordului de vointa, vânzatorul devine un detentor precar al
lucrului, iar cumparatorul, ca titular al dreptului de proprietate, trebuie sa se îngrijeasca
de lucrul devenit proprietatea sa si sap suporte riscul pierderii lucrului.
Preluarea bunului devine astfel ,,cherabila”.
b) Plata spezelor de încheiere a contractului de vânzare-cumparare, precum si spezele
referitoare la preluarea bunului vor fi suportate de cumparator, astfel cum dispun
prevederile art. 1305 si 1317 C.civ.
c) Obligatia de plata a pretului
Principala obligatie a cumparatorului, înscrisa în art. 1361 C.civ. consta în plata pretului.
Aceasta este obligatia sa corelativa fata de dobândirea dreptului de proprietate asupra
lucrului care a format obiectul vânzarii.
Codul comercial contine, într-o anumita masura, norme deosebite fata de cele ale
dreptului civil. Prevederile art. 1303 si 1304 C.civ. sunt însa cele aplicabile si în materie
comerciala, pretul urmând sa fie serios si determinat de parti sau de un arbitru.
Deosebirea fata de prevederile amintite este evidentiata de art. 60 C.com. care prevede
ca: ,,vânzarea facuta pe un pret nedeterminat în contract este valabila” daca partile au
convenit asupra unui mod de a-l determina. Prevederea respectiva constituie o derogare
de la regula înscrisa în art. 1303 C.civ. conform careia în mod riguros ,,pretul vânzarii
trebuie sa fie serios si determinat de parti”.
Derogarea facuta de catre Codul comercial evidentiaza particularitatile modului de
constituire a contractului comercial.
În caz de neplata a pretului, conform art. 43 C.com., cumparatorul urmeaza a fi obligat sa
plateasca dobânzi, care vor curge de drept.
Totodata, este îndreptatit sa ceara rezolutiunea contractului în conditiile art. 1021 C.civ.
Dovada platii se poate face de catre cumparator în conditiile art. 46 C.com., cu mentiunea
ca dovada platii nu se poate face prin dispozitie de plata în copie, ci numai prin extrase de
cont care dovedesc efectuarea platii prin virament.
2.7. Consecintele nerespectarii obligatiilor contractuale
Exceptia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)
Definitia
Exceptia de neexecutare a contractului este un mijloc de aparare aflat la dispozitia uneia
dintre partile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligatiei
ce-i incumba, fara ca partea care pretinde aceasta executare sa-si execute propriile
obligatii.
Prin invocarea acestei exceptii, partea care o invoca obtine, fara interventia instantei
judecatoresti, o suspendare a executarii propriilor obligatii, pâna în momentul în care
cealalta parte îsi va executa obligatiile ce-i revin. De îndata ce aceste obligatii vor fi
îndeplinite, efectul suspensiv al exceptiei de neexecutare a contractului înceteaza.
Reglementare
În codul nostru civil nu exista un text general care sa reglementeze exceptia de
neexecutare a contractului, dar ea este consacrata în câteva cazuri, în materie de vânzare,
de schimb si depozit remunerat.
“Vânzatorul nu este dator sa predea lucrul, daca cumparatorul nu plateste pretul si nu are
dat de vânzator un termen pentru plata”, dispune art. 1322 Cod civil. Tot astfel,
cumparatorul are si el dreptul de a opune exceptia de neexecutare.
În cazul contractului de schimb, partea ce a primit lucrul ce i s-a dat în schimb de catre
cealalta parte, fara ca acesta sa fi fost proprietarul lucrului respectiv, nu poate fi
constrânsa sa predea lucrul pe care, la rândul sau, l-a promis, ci numai sa întoarca pe cel
primit (art. 1407 Cod civil).
În materia contractului de depozit, “depozitarul poate sa opreasca depozitul pâna la plata
integrala cuvenita din cauza depozitului”(art. 1619 Cod civil).
Temeiul juridic
În doctrina, exceptia de neexecutare a contractului este fundamanetata, de majoritatea
autorilor, pe reciprocitatea si interdependenta obligatiilor nascute din contractele
sinalagmatice., dar este sustinut si punctul de vedere potrivit caruia fundamentul
exceptiei de neexecutare este principiul bunei-credinte si echitatii, în baza caruia nici una
dintre parti nu ar putea solicita celeilalte parti executarea angajamentelor sale, fara a oferi
si ea ce datoreaza.
Conditiile invocarii exceptiei de neexecutare a contractului
Pentru invocarea exceptiei de neexecutare a contractului se cer întrunite urmatoarele
conditii:
-obligatiile reciproce ale partilor sa-si aiba temeiul în acelasi contract. De exemplu,
cumparatorul nu poate refuza sa plateasca pretul pe motiv ca vânzatorul îi datoreaza o
suma de bani pe care i-a împrumutat-o;
-este necesar ca din partea celuilalt contractant sa existe o neexecutare, chiar partiala, dar
suficient de importanta;
-neexecutarea sa nu se datoreze faptei însesi a celui ce invoca exceptia, fapta ce l-a
împiedicat pe celalalt sa-si execute obligatia;
-partile sa nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligatiile reciproce. Daca
un astfel de termen a fost convenit, înseamna ca partile au renuntat la simultaneitatea de
executare a obligatiilor si deci nu mai exista temeiul pentru invocarea exceptiei de
neexecutare;
-pentru invocarea exceptiei de neexecutare nu se cere ca debitorul sa fi fost pus în
întârziere.
Invocarea exceptiei de neexecutare are loc direct între parti, fara a fi necesar sa se
pronunte instanta judecatoreasca. Este însa posibil ca partea careia i se opune aceasta
exceptie sa sesizeze instanta judecatoreasca ori de câte ori pretinde ca invocarea ei s-a
facut în mod abuziv.
Exceptia de neexecutare poate fi opusa nu numai celeilalte parti, ci tuturor persoanelor
ale caror pretentii se întemeiaza pe acel contract. Asadar, ea poate fi invocata si fata de un
creditor al celeilalte parti care solicita obligarea la executare pe calea actiunii oblice. În
schimb nu poate fi opusa acelor terti care invoca un drept propriu si absolut distinct
nascut din contractul respectiv.
Efectul invocarii exceptiei de neexecutare a contractului
Efectul invocarii exceptiei de neexecutare a contractului consta în suspendarea obligatiei
asumate de partea care foloseste aceste mijloc de aparare, pâna la momentul la care
cealalta parte îsi va îndeplini obligatia a carei neexecutare a determinat invocarea
exceptiei.
Rezolutiunea contractului se produce de drept când o parte ofera executarea si cealalta nu
îsi executa obligatia sa. Clauzele contractuale exprese prin care partile prevad
rezolutiunea contractului pentru neexecutarea obligatiilor uneia din ele se numesc pacte
comisorii.
Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu conditia rezolutorie
expresa care constituie o modalitate a contractului. În cazul conditiei rezolutorii,
rezolutiunea depinde de un eveniment viitor si nesigur, strain de comportamentul
debitorului si nu are caracter sanctionator. Dimpotriva, în cazul pactului comisoriu,
rezolutiunea se datoreaza neexecutarii obligatiilor contractuale de catre debitor si se pune
în valoare la initiativa creditorului.
Având în vedere consecintele lor asupra fiintei contractelor, pactele comisorii sunt
interpretate de practica judiciara restrictiv si cu mai mare severitate. Intentia partilor de a
stipula o asemenea clauza trebuie sa rezulte fara echivoc din cuprinsul actului juridic.
Dupa modul în care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care produc efectele
rezolutiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri:
a)Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuala prin care partile prevad ca, în
cazul în care una dintre ele nu executa prestatiile ce le datoreaza, contractul se
desfiinteaza;
b)Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care partile convin ca în cazul în care o
parte nu-si executa obligatiile, cealalta parte este în drept sa considere contractul ca
desfiintat. Instanta sesizata de partea care nu si-a executat obligatia va putea totusi sa
constate ca, desi obligatia nu a fost îndeplinita la termen totusi ea a fost executata înainte
de a fi avut loc declaratia de rezolutiune. Astfel, instanta nu poate acorda un termen de
gratie, dar va putea sa constate ca rezolutiunea nu a avut loc;
c)Pactul comisoriu de gradul III consta în clauza prin care se prevede ca, în cazul în care
una dintre parti nu îsi va executa obligatiile sale, contractul se considera rezolvit de plin
drept. Aceasta înseamna ca instanta de judecata nu este îndreptatita sa acorde termen de
gratie si sa se pronunte referitor la oportunitatea rezolutiunii contractului.
d)Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauza contractuala prin care partile prevad ca,
în cazul neexecutarii obligatiei, contractul se considera desfiintat de drept, fara a mai fi
necesara punerea în întârziere si fara interventia instantei de judecata. O asemenea
stipulatie are drept efect desfiintarea neconditionata a contractului, de îndata ce a expirat
termenul de executare, fara ca obligatia sa fi fost adusa la îndeplinire. Instanta de judecata
sesizata de una dintre parti nu va avea alta posibilitate decât aceea de a constata faptul ca
rezolutiunea contractului a operat de plin drept.
În legatura cu toate pactele comisorii este necesar a fi facuta observatia generala ca
singurul în drept a aprecia daca este cazul sa se aplice rezolutiunea este creditorul care si-
a executat sau se declara gata sa-si execute obligatiile. Înscrierea în contract a unui pact
comisoriu expres nu înlatura posibilitatea acestuia de a cere executarea silita a
contractului si de a nu se ajunge la rezolutiune.
Debitorul care nu si-a executat obligatiile nu are dreptul de a pretinde rezolutiunea
contractului, chiar daca în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de
tipul cel mai sever.
Reguli speciale sunt reglementate de Codul comercial cu privire la rezolutiunea
contractului prin art. 67, care stabileste conditiile ce trebuie îndeplinite pentru ca
rezolutiunea de drept sa opereze. Astfel, ,,când, mai înainte de expirarea termenului fixat
pentru executarea conventiei, una din parti a oferit celeilalte predarea lucrului vândut sau
plata pretului si acesta nu-si îndeplineste la termenul fixat obligatiunea sa, atunci
conditiunea rezolutorie se înedeplineste de drept în favoarea partii care îsi executase
obligatiunea sa”.
De asemenea, art. 69 C.com. reglementeaza aplicarea art. 1370 C.civ. în comercial
(rezolutiunea pentru nerespectarea termenului esential). Pentru a deveni operanta
rezolutiunea de drept prevazuta de art. 69 este necesar ca fie vânzatorul, fie cumparatorul
sa se afle în fata unui contract care contine o data fixa pentru executarea obligatiei de
plata a pretului sau de predare a marfii vândute.
În aceste conditii, mai înainte de scadenta obligatiei si de plata sau de livrarea marfii,
contractantul care urmareste executarea contractului trebuie sa ofere executarea la termen
a prestatiei sale. Daca partea cocontractanta nu vine în întâmpinarea partenerului de
contract care a facut propria sa oferta, contractul se considera rezolutionat de drept,
rezolutiunea operând ca si cum ar fi intervenit un pact comisoriu de gradul II-III.
În alineatele 2 si 3 ale art. 67 se prevede ca, în cazul în care a intervenit între parti o astfel
de oferta, în conditiile precizate, rezolutiunea nu va putea fi dispusa decât prin hotarâre
judecatoreasca, prin aplicatiunea reguliiu de drept comun a conditiei rezolutorii tacite.
2.8. Executarea coactiva
Codul comercial, prin art. 68, reglementeaza executarea coactiva (participarea partii
interesate în obtinerea executarii obligatiei). Sunt reglementari speciale atât pentru
situatia neexecutarii de catre vânzator a obligatiei de predare a lucrului, cât si pentru
situatia neexecutarii de catre cumparator a obligatiei de a lua în primire lucrul vândut.
Astfel, conform art. 68 C.com., ,,când cumparatorul uhnui lucru miscator nu-si
îndeplineste obligatia sa, vânzatorul are facultatea sau a depune lucrul vândut la o casa
acreditata de comert, pe socoteala si cheltuiala cumparatorului, sau de a-l vinde”. Din
acest text de lege rezulta ca executarea coactiva nu este obligatorie. Precizam ca aceasta
executare coactiva trebuie sa aiba loc imediat dupa îndeplinirea termenului. Potrivit art.
69 C.com., ,,daca termenul stipulat într-un contract de vânzare a unui lucru imobil este
esential naturii operatiei, partea care voieste executarea conventiei fara sa tina seama de
expirarea termenului stipulat în favoarea sa, trebuie sa înstiinteze pe cealalta parte în
termen de 24 de ore de la expirarea termenului”. Singurul element nou care îl aduce art.
69 pentru institutia vânzarii coactive este urgentarea procedurii vânzarii lucrului.
Sensul de termen esential înscris în art. 69 este o consecinta a caracterului sau
conventional, fixat de parti prin conventii. Prin analogie, în afara caracterului
conventional constituie termen esential si acela care este intim legat de executarea
obligatiei.
Termenul ,,esential” constituind o exceptie de la regula înscrisa în art. 68, este de stricta
interpretare. În caz de dubiu, vânzarea coactiva trebuie facuta cu îndeplinirea procedurii
prevazute de art. 68.
2.9. Reguli speciale privind anumite vânzari
În anumite cazuri, datorita particularitatilor lor, exista unele reglementari specifice, cum
ar fi pentru vânzarea dupa greutate, numar si masura (se are în vedere vânzarea bunurilor
determinate generic), vânzarea pe încercate si vânzarea cu plata pretului în rate, aceasta
din urma fiind reglementata de HG nr. 280/1990 (vânzarea afectata de modalitati),
vânzarea drepturilor litigioase, vânzarea în afara spatiilor comerciale, reglementata prin
OG nr. 106/1999.
3. CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL
3.1. Consideratii generale
În vederea dezvoltarii comertului sau, în conditiile unei piete concurentiale deschise, si în
vederea optimizarii randamentului factorilor de productie, comerciantul a simtit nevoia
crearii si dezvoltarii unor relatii bazate pe încredere, ce implica participarea unui numar
diversificat de persoane la realizarea activitatii sale comerciale. Importanta si rolul
acestor persoane auxiliare în materia obligatiilor comerciale implica reglementarea în
Codul comercial a contractului de mandat comercial si de comision.
3.2. Notiune si definitie
Mandatul comercial se deosebeste de cel reglementat în materie civila nu prin structura,
cât prin functie. Mandatului comercial îi sunt astfel aplicabile principiile generale
referitoare la mandatul civil, cu specificatia ca functia deosebita a mandatului comercial
este de a mijloci afaceri comerciale. Pentru aceasta, normele speciale ce reglementeaza
mandatul comercial sunt cuprinse în art. 374 – 391 C. com.
Conform art. 374 C.com., ,,mandatul comercial are de obiect tratarea de afaceri
comerciale pe seama si pe socoteala mandantului. Mandatul comercial nu se presupune a
fi gratuit”.
3.3. Natura juridica si caracterele contractului de mandat comercial
a)Caracterul civil sau comercial al contractului de mandat se determina în functie de
obiectul acestuia. Mandatul civil are ca obiect încheierea actelor juridice, pe când
mandatul comercial are ca obiect încheierea unor acte juridice care sunt fapte de comert
pentru mandant. Asadar, deosebirea consta în natura actelor juridice pe care mandatarul
urmeaza sa le încheie cu tertul.
b) Dupa scopul urmarit de parti, mandatul comercial este întotdeauna cu titlu oneros,
fiecare parte urmarind procurarea unui avantaj. Deci, mandatul comercial nu se
presupune a fi gratuit niciodata si chiar daca în contract nu a fost stabilita o suma pentru
remuneratia mandatarului, aceasta se poate determina de catre instanta, conform art. 386
Cod comercial.
c) Dupa continutul contractului, mandatul comercial este un contract sinalagmatic
(bilateral). Mandatul civil, fiind în principiu un contract cu titlu gratuit, este considerat un
contract sinalagmatic imperfect, deoarece obligatia mandantului de a plati remuneratia
datorata pentru executarea mandatului nu se naste din contractul însusi, chiar daca se
naste cu ocazia contractului.
d) Dupa modul de formare, este un contract consensual, care se încheie prin simplul
acord de vointa al partilor. De retinut însa ca daca mandantul îl însarcineaza pe mandatar
cu încheierea unor acte pentru care este ceruta forma scrisa solemna ad validitatem,
contractul de mandat trebuie sa respecte aceeasi forma solemna, de regula forma
autentica. În practica, mandatul este constatat de obicei printr-un înscris numit procura
sau împuternicire.
e) Mandatul nu se confunda cu reprezentarea. Mandatul civil implica în mod obisnuit
reprezentarea, pe când mandatul comercial se poate executa atât prin reprezentare, cât si
fara reprezentare, caz în care mandatarul încheie acte juridice în nume propriu (cazul
contractului de comision).
f) O alta deosebire a mandatului comercial fata de cel civil se refera la puterile
mandatarului. În civil, puterile mandatarului trebuie sa fie riguros reglementate, mandatul
fiind de doua feluri: general si special. Si mandatul comercial poate fi de doua feluri:
general, când mandatul se da pentru toate afacerile mandantului, sau special, când
mandatul se da pentru o anumita afacere în particular a mandantului. Art. 375 alin. 3
C.com. prevede ca ,,mandatul pentru o anume afacere cuprinde împuternicire si pentru
toate actele necesare executarii lui chiar când nu ar fi anume aratate”. Puterile
mandatarului nu sunt la fel de riguros delimitate în mandatul comercial, acesta conferind
mandatarului o mai mare libertate de actiune si independenta decât în cel civil, libertate
reclamata de natura si cerintele activitatii comerciale.
3.4. Delimitarea contractului de mandat comercial de alte contracte: fata de contractul de
comision; contractul individual de munca; contractul de antrepriza; contractul de agent;
contractul de management.
3.5. Conditiile de valabilitate ale mandatului comercial
Conform art. 948 C.civ., pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial
trebuie sa respecte conditiile cerute pentru validitatea oricarui contract: consimtamântul
partilor, capacitatea acestora de a contracta, obiectul determinat si cauza licita. În cele ce
urmeaza, vom evidentia numai unele aspecte specifice.
a) Capacitatea partilor. Îndeplinirea conditiilor cerute de lege impune ca mandantul sa
aiba capacitatea deplina de exercitiu necesara încheierii de catre el însusi a actelor
juridice (fapte de comert pentru mandant) ce formeaza obiectul contractului, deci
capacitatea de a încheia acte de comert, si ca mandatarul sa aiba capacitate deplina de
exercitiu (pentru a-si exprima un consimtamânt valabil) în încheierea actelor de comert.
b) Consimtamântul partilor. Precum am mentionat mai sus, mandatul comercial se
încheie prin acordul de vointa al ambelor parti. Specific mandatului comercial este faptul
ca, potrivit art. 376 Cod comercial, comerciantul care nu vrea sa primeasca însarcinarea
mandantului are obligatia sa înstiinteze pe acesta de refuzul sau cât mai urgent posibil.
Legea îl considera mandatar chiar daca nu a acceptat mandatul, obligându-l sa pastreze
bunurile care i s-au expediat si sa le conserve pe cheltuiala mandantului, pâna când acesta
va putea sa ia masurile necesare.
c) Obiectul contractului. Acest aspect a fost tratat mai sus la punctul 3, a). Precizam ca
actele juridice care se încheie în baza mandatului privesc, cel mai adesea, vânzarea-
cumpararea de marfuri.
3.6. Efectele contractului de mandat comercial
Efectele contractului de mandat comercial ridica trei probleme: obligatiile partilor,
privilegiul mandatarului si efectele pe care le produce executarea mandatului.
a) Obligatiile partilor. Întocmai ca orice contract, si contractul de mandat comercial da
nastere la obligatii în sarcina partilor contractante, obligatii ce sunt atât cele prevazute la
contractul de mandat civil, cât si cele prevazute de Codul comercial.
Obligatiile mandatarului sunt: i) obligatia de a executa mandatul; ii) obligatia de a îsi
îndeplini obligatiile izvorâte din contract cu buna-credinta si diligenta unui bun
proprietar; iii) obligatia de a aduce la cunostinta tertului cu care încheie actul
împuternicirea în baza careia actioneaza (contemplatio domini); iv) obligatia de a face
cunoscuta mandantului executarea contractului; v) obligatia de a plati dobânzi la sumele
cuvenite mandantului.
Obligatiile mandantului sunt: i) obligatia de a pune la dispozitia mandatarului toate
mijloacele necesare executarii mandatului; ii) obligatia de a plati remuneratia datorata
mandatarului pentru executarea contractului; iii) obligatia de a restitui cheltuielile facute
de mandatar pentru executarea mandatului.
b) Privilegiul mandatarului. Acest privilegiu special de retentie asupra lucrurilor
mandantului pe care mandatarul le detine în vederea executarii contractului, sau care se
gasesc la dispozitia sa, sau pentru care poate proba prin posesiunea legitima a politei de
încarcare sau a celei de transport ca i s-au expediat, este prevazut în art. 387 C.com., care
prevede totodata ca acest privilegiu persista chiar în cazul vinderii lucrurilor, purtând în
continuare asupra pretului. Conform dispozitiilor legale, creantele amintite au precadere
asupra oricaror creante împotriva mandantului sau chiar vânzatorului care revendica, desi
platile si cheltuielile au fost facute înainte sau dupa ce lucrurile au intrat în posesia
mandatarului. Valorificarea privilegiului de catre mandatar se face conform art. 388
C.com.
c) Efectele executarii mandatului. Încheierea de catre mandatar a actelor juridice în baza
contractului de mandat comercial creeaza raporturi juridice între mandant si tert, dar
numai în limita puterilor conferite mandatarului sau a ratificarii mandantului a celor
facute peste aceste limite.
3.7. Încetarea contractului de mandat comercial
Contractul înceteaza conform art. 1552 C.civ. si art. 390 C.com., art. 391 C.com.
reglementând si situatia renuntarii sau revocarii contractului fara justa cauza, caz în care
întreruperea executarii contractului conduce la raspundere pentru prejudiciile cauzate cu
daune-interese. Întrucât încrederea – care este baza mandatului – nu se poate impune,
singurul drept al mandatarului, când contractul este arbitrar retras, este o actiune în
daune, nu în reintegrare. Art. 391 alin. 2 C.com. dispune ca, în cazul încetarii contractului
prin moartea unei parti, retributia cuvenita mandatarului va fi determinata dupa ceea ce s-
a executat, proportional cu ceea ce s-ar fi datorat pentru executarea integrala a
mandatului.
4. CONTRACTUL DE COMISION
În realizarea activitatii lor, comerciantii folosesc în multe ocazii un mandat special, fara
reprezentare, denumit contract de comision, acesta fiind specific dreptului comercial si
reglementat de art. 405-412 C.com.
Conform art. 405 C.com., „comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de
catre comisionar în socoteala comitentului”. Acest contract comercial presupune ca o
persoana (comitentul) sa dea altei persoane (comisionarul), care accepta, împuternicirea
de a face un act sau o serie de acte comerciale în nume propriu, dar în interesul acestui
comitent. În aceste conditii, comisionarul se afla exclusiv în raporturi cu reprezentantul
(comitentul), în timp ce în relatiile cu tertii actioneaza în nume propriu, ca si cum ar fi
vorba despre actiunea comisionarului.
4.3. Natura juridica si caracterele contractului de comision
Caracterele juridice ale contractului de comision reies din definitia de mai sus si din
dispozitiile legale în materie si sunt, succint, urmatoarele: a) contract (sinalagmatic)
bilateral; da nastere la drepturi si obligatii în sarcina ambelor parti, atât a comisionarului,
cât si a comitentului; b) contract cu titlu oneros; prin încheierea contractului, ambele parti
urmaresc procurarea unui avantaj patrimonial; c) contract consensual; se încheie prin
simplul acord de vointa al partilor.
4.4. Conditiile de valabilitate ale comisionului
Conform art. 948 C.civ., pentru a fi valabil încheiat, contractul de comision trebuie sa
îndeplineasca conditiile cerute pentru validitatea oricarui contract: consimtamântul
partilor, capacitatea acestora de a contracta, obiectul determinat si cauza licita. Aspectele
specifice sunt asemanatoare cu acelea de la contractul de mandat, cu mentiunea expresa
ca pentru comisionar este necesara capacitatea sa deplina de exercitiu (pentru ca încheie
acte juridice proprio nomine), el dobândind astfel si calitatea de comerciant.
4.5. Efectele contractului de comision
Se creeaza doua categorii de raporturi juridice: între comitent si comisionar si între
comisionar si tert (comisionarul se obliga direct si personal fata de terti), fiindca între
comitent si tert nu se nasc nici un fel de raporturi juridice. Obligatiile comisionarului
sunt: i) obligatia de a executa mandatul încredintat de comitent; ii) obligatia de a-si
îndeplini obligatiile izvorâte din contract cu buna-credinta si diligenta unui bun
proprietar; iii) obligatia de a da socoteala comitentului asupra îndeplinirii mandatului
primit. Obligatiile comitentului sunt: i) obligatia de a plati remuneratia (comisionul)
datorata comisionarului pentru executarea contractului; ii) obligatia de a restitui
cheltuielile facute de comisionar pentru executarea contractului.
4.6. Efectele executarii contractului de comision
Comisionarul încheie acte juridice în nume propriu, actionând în baza împuternicirii
primite si, conform art. 406 C.com., fiind parte contractanta cu tertul, are calitatea de
debitor sau creditor fata de tert. În baza contractului de comision, între comitent si tert nu
se stabilesc nici un fel de raporturi juridice, în cazul nerespectarii obligatiilor din
contractul încheiat între comisionar si tert, raspunderea apartinând partii contractante în
culpa. În situatia nerespectarii obligatiei de catre tert, comitentul poate cere
comisionarului, în temeiul contractului de comision, sa intenteze actiunea
corespunzatoare împotriva tertului sau sa-i cedeze lui aceasta actiune. Mentionam ca
legea dispune raspunderea comisionarului fata de comitent numai pentru încheierea
actelor juridice, nu si pentru executarea lor, conform art. 412 C.com. Tot acest articol
prevede posibilitatea stabilirii de catre parti prin contract a unei obligatii de garantie a
executarii contractului, numita provizionul star del credere sau pentru credit.
4.7. Încetarea contractului de comision
Fiind vorba de o varietate a contractului de mandat, se aplica identitatea cauzelor de
încetare a comisionului cu cele ale mandatului, datorita naturii juridice a comisionului ca
mandat fara reprezentare.
5. CONTRACTUL DE CONSIGNATIE
Codul comercial nu contine nici o reglementare referitoare la „contractul de consignatie”.
S-a elaborat o reglementare detaliata prin Legea nr. 178 din 30 iulie 1934, „pentru
contractul de consignatie”, publicata în „Monitorul Oficial” nr. 173/1934 si modificata
ulterior prin Legea nr. 34/1936, publicata în „Monitorul Oficial” nr. 77 din 1 aprilie 1936,
care este si în prezent în vigoare.
Art. 1 din Legea 178/1934 defineste contractul de consignatie ca fiind conventia prin care
una din parti, numita consignant, încredinteaza celeilalte parti, numita consignatar,
marfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala consignantului. Caracteristica
acestei forme de vânzare consta în interpunerea în raporturile dintre proprietarul-furnizor
si cumparator a consignatarului, care îndeplineste functii de intermediar. Din punctul de
vedere aratat, consignatia se analizeaza ca o specie a contractului de comision, deoarece
cosignantul detine, analogic vorbind, pozitia de comitent, iar consignatarul pe cea de
comisionar. Pe baza acestor elemente, contractul de consignatie poate fi definit ca „acel
contract prin care o parte, numita consignant, încredinteaza celeilalte parti, numita
consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute, în nume propriu, dar pe seama
consignantului, la un pret stabilit anticipat, cu obligatia consignatarului de a remite
consignantului pretul obtinut sau de a-i restitui bunul nevândut”.
5.3. Natura juridica si caracterele contractului de consignatie
Contractul de consignatie, asa cum este reglementat de Legea 178/1934, a fost
caracterizat în doctrina vremii ca fiind un contract consensual, oneros, sinalagmatic, de
comandament, încheiat intuitu personae, principal, comutativ si, în sfârsit, comercial.
Contractul de consignatie se încheie în scris, deoarece, potrivit art. 2 din Legea 178/1934,
el se poate dovedi numai prin proba scrisa. Deci, forma scrisa a contractului este ceruta
ad probationem.
Delimitarea contractului de consignatie de alte contracte: a) fata de contractul de
comision; b) fata de contractul de mandat comercial; c) fata de contractul de depozit; d)
fata de contractul de vânzare sub conditie.
5.4. Conditiile de valabilitate ale contractului de consignatie
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de consignatie trebuie sa îndeplineasca conditiile
cerute pentru validitatea contractului de comision, cu observatia ca art. 1 din Legea nr.
178/1934 se refera numai la „marfuri sau obiecte mobile”.
5.5. Efectele contractului de consignatie
Contractul de consignatie da nastere la anumite obligatii între partile contractante.
Totodata, prin încheierea actelor de vânzare-cumparare se nasc anumite obligatii între
consignatar si terti.
a) Obligatiile partilor. Între parti se nasc raporturi juridice asemanatoare celor izvorâte
din contractul de mandat privitor la raporturile dintre mandant si mandatar. În acest sens,
pot fi invocate dispozitiile art. 405 alin. 2 C.com., care, desi se refera la contractul de
comision, sunt aplicabile si contractului de consignatie.
Obligatiile consignantului sunt: i) obligatia de a preda consignatarului bunurile care
urmeaza sa fie vândute; ii) obligatia de a plati remuneratia datorata consignatarului pentru
executarea contractului; iii) obligatia de a restitui cheltuielile facute de consignatar cu
îndeplinirea însarcinarii primite.
Obligatiile consignatarului sunt: i) obligatia de a lua masurile necesare pentru pastrarea si
conservarea bunurilor primite (art. 5-9 din Lege); ii) obligatia de a executa mandatul dat
de consignant (art. 11-14 din Lege); iii) obligatia de a da socoteala consignantului asupra
îndeplinirii mandatului sau.
Sanctiuni
Conform art. 23 din Legea nr. 178/1934 ,,se va pedepsi cu închisoare de la 2 luni pâna la
2 ani si cu amenda de la 10000 - 100000 lei, fara a se putea acorda circumstante
atenuante, consignatarul:
1. Care-si va insusi bunurile încredintate în consignatie, sau le va instraina în alt mod
sau în alte conditiuni decât acelea prevazute în contract, sau nu le va restitui
consignantului la cerere.
2. Care nu va remite consignantului sumele de bani, cambiile sau valorile încasate sau
primite de el, drept pret al bunurilor vândute.
3. Care la cererea consignantului nu va face de îndata notificarile prevazute la art. 13,
al. 3 din prezenta lege.
Art. 24. - Se va pedepsi cu închisoare de la o luna pâna la un an, fara a se putea
acorda circumstante atenuante, consignatarul:
1. Care, cu rea credinta, nu va face consignantului înstiintarile prevazute la art. 18 din
prezenta lege.
Se considera de rea credinta consignatarul care, în termen de trei zile libere de la
cererea scrisa a consignantului, nu i-a facut înstiintarea sus aratata.
2. Care, cu buna stiinta, va face consignantului înstiintari neexacte privitoare la
situatiunea vânzarilor si incasarilor facute de el
3. Care nu va notifica consignantului orice urmarire indreptata asupra bunurilor
încredintate lui in consignatie sau asupra valorilor rezultate din vânzarea lor, de indata ce
va fi avut cunostinta de acele urmariri.
4. Care va inlatura, va distruge, va deteriora sau va face sa se inlature, distruga sau
deterioreze ambalajele, etichetele, marcile sau orice alte semne exterioare aplicate de
consignant asupra marfurilor incredintate în consignatie.
5. Care va depozita sau muta marfurile încredintate lui în consignatie în contra
dispozitiunilor contractului
6. Care nu va pune la dispozitia consignantului, la cererea acestuia, registrele speciale
de consignatie în cazul când contractul prevede tinerea unor asemenea registre.
b) Efectele executarii contractului de consignatie. În cazul efectelor executarii
contractului de consignatie sunt aplicabile regulile comisionului. Prin intermediul
reprezentarii indirecte se realizeaza o transmitere automata catre reprezentat a drepturilor
dobândite de catre comisionar de la tert. Nerespectarea obligatiilor din contractul de
consignatie atrage raspunderea partii în culpa. Potrivit legii, aceasta raspundere este o
raspundere civila sau o raspundere penala.
5.6. Încetarea contractului de consignatie
În privinta încetarii contractului de consignatie, având în vedere natura sa juridica si
caracterul intuitu personae, sunt aplicate regulile mandatului.
6. CONTRACTUL DE CONT CURENT
6.1. Notiunea contractului de cont curent
Institutie tipica comertului de banca, contractul de cont curent reglementeaza creantele
reciproce în afaceri. Sub aspect juridic, acest contract este cel prin care doua persoane
care se gasesc în raporturi de afaceri (de regula, o banca si clientul ei), denumiti
corentisti, se învoiesc ca în loc sa-si remita reciproc si succesiv bani sau alte valori
izvorâte din prestatiile facute de una catre alta, sa le înscrie într-un cont, în partide de
debit si credit, iar la închiderea contului, la un anumit termen, soldul creditor rezultat din
compensare sa fie achitat de partea debitoare.
Prestatiile sau transmisiunile de valori care se concretizeaza prin creante în favoarea
uneia dintre parti, care sunt depuse în contul curent, se numesc remize sau rimese, care
pot fi obligatorii sau facultative. Dupa trecerea rimesei în contul curent, aceasta ia
denumirea de post, partida sau articol.
Contractul de cont curent este reglementat de art. 370-373 C.com., care se refera la
efectele pe care le produce între partile contractante, fiind mentionat si în art. 6 C.com.,
care stabileste ca contractul de cont curent este civil sau comercial, dupa calitatea
persoanelor contractante si cauza pentru care a fost încheiat. Contractul de cont curent se
deosebeste de alte operatiuni juridice sau contracte cu functiuni apropiate, cum ar fi
contractul de deschidere de credit sau de deschidere de credit în cont curent, contractul de
depozit în cont curent etc.
6.2. Caracterele juridice ale contractului de cont curent: contract consensual: contract cu
titlu oneros; contract sinalagmatic (bilateral); contract neformal; contract de executare
succesiva; contract accesoriu.
6.3. Efectele contractului de cont curent
Contractul de cont curent produce efecte juridice principale (esentiale) – transferul de
proprietate, novatia, indivizibilitatea si compensatia si efecte juridice secundare –
dobânzile, comisionul si diverse cheltuieli.
6.4. Încheierea contului curent
Încheierea contului curent spre a se constata care dintre corentisti este creditor si pentru
ce suma (sold creditor) se realizeaza la scadenta termenelor stabilite prin conventie si, în
lipsa, la 31 decembrie, în fiecare an.
6.5. Încetarea contractului de cont curent
Acest contract poate înceta de drept în cazurile expres prevazute de lege si la cererea unei
parti, conform art. 373 C.com.
7. CONTRACTUL DE REPORT
7.1. Notiunea contractului de report
Contractul de report este folosit în general în situatia în care o persoana proprietara a unor
titluri de credit are nevoie de numerar. Conform art. 74 C.com., contractul de report
consta în cumpararea pe bani gata a unor titluri de credit care circula în comert si
revânzarea simultana cu termen si pe un pret determinat catre aceeasi persoana a unor
titluri de aceeasi specie. Acest contract se dovedeste a fi un contract juridic complex, o
dubla vânzare, cea de a doua fiind cu termen si la un pret determinat. Persoana care vinde
(temporar) sau da în report se numeste reportat, iar cea care cumpara – reportator.
Reportatorul primeste de la reportat o remuneratie, denumita pret de report sau premiu,
care constituie pretul serviciului prestat de reportat. Diferenta dintre suma data si cea
încasata de reportator (profitul) poarta denumirea de report.
7.2. Conditiile reportului: a) sa existe acordul de vointa al ambelor parti; b) manifestarile
de vointa sa fie simultane si sa aiba loc între aceleasi persoane; c) vânzarea si revânzarea
sa aiba ca obiect titluri de credit care circula în comert.
7.3. Natura juridica a contractului de cont curent
Acest contract este unul sui generis, deosebit de vânzare-cumparare prin faptul ca
necesita remiterea materiala a titlurilor de credit, operând un dublu transfer de proprietate
între aceleasi persoane si la termene diferite asupra unor titluri de credit de aceeasi
specie.
7.4. Efectele contractului de report
Contractul de report produce efecte juridice privitoare la transferul de proprietate asupra
titlurilor de credit si fructele civile ale acestora. Daca în privinta efectului translativ de
proprietate sunt aplicabile dispozitiile dreptului comun, referitor la fructele civile produse
de titlurile de credit precizam ca acestea se cuvin reportatorului (el a devenit proprietarul
acestora) în lipsa de stipulatie contrara între parti în cadrul contractului.
7.5. Încetarea contractului de report
Acest contract înceteaza ca urmare a producerii efectelor sale, partile putând opta pentru
prelungirea contractului pentru unul sau mai multe termene succesive (art. 75 C.com).,
dar cu pastrarea conditiilor initiale.
8. CONTRACTUL DE GARANTIE REALA MOBILIARA
Contractul de garantie reala mobiliara, cunoscut si sub numele de contract de gaj,
reprezinta un contract numit, în baza caruia debitorul constituie în favoarea creditorului o
garantie asupra unui bun mobil corporal sau încorporal în vederea garantarii executarii
unei obligatii civile sau comerciale.
Garantia reala mobiliara este reglementata în Titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind unele
masuri pentru accelerarea reformei economice („Legea”), care a abrogat în mod expres
prevederile din Codul Comercial referitoare la gaj si are urmatoarele caractere juridice: a)
este un contract solemn în sensul ca este necesara forma scrisa a acestuia ad validitatem;
b) este un contract unilateral, creând obligatii numai în sarcina debitorului obligatiei de
garantie; c) este un contract cu titlu oneros comutativ, în baza acestui contract urmarindu-
se crearea unor avantaje materiale uneia dintre partile la acest contract; d) este un contract
constitutiv de drepturi reale; e) este un contract accesoriu contractului prin care se
creeaza obligatia principala; f) contractul este un titlu executoriu prin efectul legii.
Conform prevederilor Titlului VI din Legea 99/1999, garantia reala mobiliara are
urmatoarele caracteristici: a) reprezinta un drept real creat în vederea garantarii
îndeplinirii unei obligatii; b) garantia se poate constitui cu sau fara deposedarea
proprietarului bunului respectiv; c) confera creditorului garantiei dreptul de a urmari
bunul respectiv în mâinile oricarei persoane s-ar afla respectivul bun; d) garantia poate
avea ca obiect orice tip de obligatie, inclusiv obligatii viitoare sau sub conditie,
determinata sau determinabila; e) garantia astfel creata acopera atât obligatia garantata,
cât si accesoriile acesteia: dobânzi, penalitati sau alte costuri.
Obiectul garantiei reale mobiliare îl constituie orice bun mobil corporal sau incorporal,
conform art. 6 alin. 1 din Lege, ca si bunurile enumerate în acest scop în art. 6 alin. 5,
cum ar fi: stocurile de marfa, soldurile creditoare ale conturilor bancare, certificate de
depozit, actiunile si partile sociale; drepturi de proprietate intelectuala; instrumente
negociabile, politele de asigurare, drepturile de creanta garantate, fondul de comert sau
universalitatea bunurilor mobile ale debitorului, inclusiv bunurile viitoare, echipamente,
masini agricole. Împreuna cu bunurile afectate garantiei, legea considera constituita
garantia si asupra produselor obtinute din valorificarea acestor bunuri.
Garantia reala mobiliara se constituie de regula printr-un înscris sub semnatura privata
sau încheiat în forma autentica. În cazul unor bunuri al caror regim juridic este în mod
special reglementat de alte acte normative, în afara formalitatilor precizate în Lege, este
necesara si îndeplinirea unor formalitati specifice. De exemplu, în cazul actiunilor
afectate unei obligatii de garantie, acestea vor fi indisponibilizate potrivit regulilor pietei
pe care sunt tranzactionate sau prin mentiune în registrul actionarilor societatii conform
regulilor de drept comun.
În principal, ca efect al contractului de garantie, creditorul are dreptul sa intre în posesia
bunului, sa îl retina si sa îl valorifice în cazul în care debitorul nu îsi executa obligatiile
astfel garantate la termen sau în conditiile agreate. Mai mult, creditorul are dreptul de a
inspecta bunul pe durata contractului si dreptul de a trece la executarea garantiei daca are
temeiuri comercial rezonabile de a crede ca bunul este pus în pericol sau plata este pe
cale a fi împiedicata. Debitorul, având posesia bunului, are dreptul de a administra bunul
pe toata durata contractului si de a dispune de acesta si de produsele acestuia, inclusiv
prin închiriere, constituirea unei alte garantii sau vânzarea acestuia.
Debitorul are obligatia de a pastra bunul în cele mai bune conditii si de a evita orice
degradare sau depreciere a acestuia, sa întretina si sa foloseasca bunul cu diligenta unui
bun proprietar si sa tina o evidenta clara a bunului si a produselor acestuia, daca este
cazul.
Contractul de garantie înceteaza prin executarea obligatiei al carei accesoriu este, prin
actul eliberator al creditorului sau prin hotarâre judecatoreasca.
Legea stabileste un anumit sistem specific de publicitate a garantiilor reale mobiliare prin
intermediul Arhivei Electronice de Garantii Reale Mobiliare (A.E.G.R.M.) – un sistem
informatic de evidenta a prioritatii garantiilor reale mobiliare structurat pe persoane si
bunuri.
În cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligatiei garantate, creditorul poate
trece la executarea garantiei, Legea punând la dispozitia sa doua posibilitati: fie
procedura de executare mobiliara reglementata de Codul de Procedura Civila, fie
procedura speciala reglementata de Lege.
9. CONTRACTUL DE LEASING
Contractul de leasing este un contract prin care o parte, denumita locator/finantator,
transmite, pentru o perioada determinata, dreptul de folosinta asupra unui bun al carui
proprietar este, celeilalte parti, denumita utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plati
periodice, denumita rata de leasing, iar la sfârsitul perioadei de leasing
locatorul/finantatorul se obliga sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului de a
cumpara bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.
Contractul de leasing este reglementat de Ordonanta Guvernului nr. 51 privind
operatiunile de leasing si societatile de leasing aprobata în baza prevederilor Legii nr.
90/1998 si modificata în baza prevederilor Legii nr. 99/1999.
Contractul de leasing are urmatoarele caractere juridice: este un contract consensual, în
sensul ca forma scrisa a acestuia nu este necesara ad validitatem; este un contract
bilateral, creând obligatii numai în sarcina debitorului obligatiei de garantie; este un
contract cu titlu oneros comutativ, în baza acestui contract urmarindu-se crearea unor
avantaje materiale uneia dintre partile la acest contract; contractul este titlu executoriu
prin efectul legii în cazul în care utilizatorul nu preda bunurile la sfârsitul perioadei de
leasing.
Obiect al contractului de leasing îl pot constitui bunuri imobile, precum si bunuri mobile
de folosinta îndelungata, aflate în circuitul civil, cu exceptia înregistrarilor pe banda
audio si video, a pieselor de teatru, manuscriselor, brevetelor si a drepturilor de autor.
Din punct de vedere al legislatiei fiscale din România, sunt identificate doua tipuri de
contracte de leasing, si anume:
9.1. Contractul de leasing financiar, care reprezinta orice contract de leasing ce
îndeplineste cel putin una dintre urmatoarele conditii: a) riscurile si beneficiile dreptului
de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului
la momentul când contractul de leasing produce efecte; b) contractul de leasing prevede
expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului catre
utilizator la momentul expirarii contractului; c) perioada de leasing depaseste 75% din
durata normala de utilizare a bunului ce face obiectul leasingului; în întelesul acestei
definitii, perioada de leasing include orice perioada pentru care contractul de leasing
poate fi prelungit.
9.2. Contractul de leasing operational – orice contract de leasing încheiat între locator si
locatar, care nu îndeplineste conditiile contractului de leasing financiar. În calitate de
utilizator poate figura orice persoana fizica sau juridica româna sau straina, iar în calitate
de finantator, orice societate de leasing persoana juridica româna sau straina care
îndeplineste conditiile prevazute de lege în acest sens – obiectul de activitate al societatii
este unic, activitati de leasing, si capitalul social este de minimum 500 milioane lei.
În conformitate cu art. 6 din OG 51/1997 republicata, contractul de leasing trebuie sa
prevada în mod obligatoriu urmatoarele clauze: partile, obiectul contractului, valoarea
totala a contractului, valoarea ratelor de leasing, perioada de utilizare în sistem de leasing
a bunului, clauza privind obligatia asigurarii bunului.
În principal, în baza contractului de leasing, locatorul are obligatia de a respecta dreptul
utilizatorului de a-si alege furnizorul si asiguratorul bunului, sa încheie contractul de
vânzare-cumparare al bunului cu furnizorul indicat de utilizator; sa respecte dreptul de
optiune al utilizatorului la încetarea contractului; sa garanteze folosinta linistita si utila a
bunului. La rândul sau, utilizatorul are obligatia de a primi bunul obiect al contractului de
leasing, de a exploata bunul conform destinatiei acestuia, de a achita ratele de leasing, sa
suporte cheltuielile de întretinere a bunului, sa nu greveze bunul respectiv cu sarcini fara
acordul finantatorului.
Raspunderea partilor este reglementata în mod separat si se refera atât la cauzele exprese
de raspundere stabilite de lege în sarcina finantatorului, cât si la cazurile de raspundere
ale utilizatorului, atât în ceea ce priveste raspunderea contractuala, cât si raspunderea
pentru bunul obiect al contractului de leasing. În afara de prevederile exprese ale legii în
acest sens, partile sunt libere sa stabileasca atât alte clauze aditionale în cadrul
contractului de leasing, cât si clauze de agravare a raspunderii acestora în ceea ce priveste
executarea obligatiilor decurgând din respectivul contract.
CAPITOLUL IV
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
Titlurile de valoare sau de credit reprezinta înscrisuri care încorporeaza anumite valori
patrimoniale si care constata existenta unei obligatii comerciale sau drept de creanta pe
care posesorul acestuia îl poate executa dupa trecerea unui anumit interval de timp.
Circulatia acestor titluri care încorporeaza valori patrimoniale nu este conditionata de
efectuarea unor formalitati, cum ar fi cele prevazute de legislatia civila pentru cesiunea de
creanta, ci, prin încorporarea drepturilor în titlu, se simplifica circulatia acestora, iar
exceptiile personale ale debitorului fata de titularul initial nu mai pot fi ridicate.
Emiterea si circulatia titlurilor de valoare sau a titlurilor de credit reprezinta fapte de
comert obiective, conform prevederilor art. 3 din Codul Comercial.
1.2. Caracteristici comune ale titlurilor de valoare:
a) caracter constitutiv – dreptul de creanta este încorporat direct în titlul de valoare
respectiv si poate fi exercitat numai în temeiul înscrisului respectiv;
b) caracter formal – înscrisul care constata dreptul respectiv trebuie sa îmbrace o anumita
forma si sa contina toate mentiunile prevazute cu caracter obligatoriu de lege;
c) caracter literal – întinderea si natura dreptului continut în titlu se pot determina numai
în masura si în conditiile mentionate în înscrisul respectiv. Astfel, nu pot fi admise nici un
fel de alte mijloace de proba în vederea determinarii cuprinsului sau întinderii
obligatiilor/drepturilor respective în afara titlului însusi. Titlul confera posesorului legitim
certitudinea dreptului sau în conditiile mentionate în acesta;
d) titlul confera un caracter autonom creantei respective – dupa emiterea titlului,
emitentul acestuia nu este obligat în virtutea raportului juridic originar (fundamental), ci
exclusiv în virtutea semnarii titlului. Mai mult, în circulatia titlului, fiecare nou posesor
este considerat a avea un drept nou, originar propriu, autonom si nu un drept cedat. Deci,
dobânditorul are un drept autonom, adica un drept care este independent fata de dreptul
transmitatorului. Ca o consecinta a acestui fapt, dobânditorului titlului nu se pot opune
exceptiile care puteau fi opuse transmitatorului.
1.3. Utilitatea comerciala a titlurilor de valoare: a) instrumente de plata – pot servi la
stingerea unei obligatii banesti; b) instrumente de credit – pot fi cedate înainte de
scadenta fie în proprietate, fie în garantie, pentru a se obtine un credit, mobilizând o
creanta baneasca; c) instrumente de garantie – având în vedere caracterul constitutiv si
autonom al titlurilor de valoare, acestea pot fi folosite ca mijloace alternative de garantare
a executarii unor obligatii comerciale, aceasta fiind functia cea mai des utilizata în
practica pentru titlurile de valoare.
1.4. Clasificarea titlurilor de valoare:
a)Dupa continutul acestora: titluri de valoare care dau dreptul la plata unei sume de
bani – efecte de comert, negociabile, care reprezinta si titluri de credit: cambia, biletul la
ordin si cecul; titluri care confera drepturi complexe patrimoniale si nepatrimoniale –
valorile mobiliare, în principal actiunile si obligatiunile emise de societatile comerciale
detinute public; titluri de valoare care confera dreptul la anumite cantitati de marfuri –
titluri reprezentative ale marfurilor: conosamentul, recipisa de depozit, warantul.
Conosamentul este înscrisul eliberat de comandantul sau armatorul navei cu care se
transporta marfurile, care atesta încarcarea marfurilor pentru a fi transportate. Posesorul
legitim al înscrisului este considerat proprietarul marfurilor.
Recipisa de depozit este un înscris care confera titularului dreptul de proprietate asupra
marfurilor depozitate în magazii specializate (docuri, antrepozite etc.). Warantul este
înscrisul care confera calitatea de titular al unui drept de garantie reala mobiliara asupra
marfurilor depozitate.
b) Dupa modul de circulatie al acestora: titluri nominative, în cuprinsul carora este
mentionat numele posesorului legitim. Potrivit legii, titlul nominativ se poate transmite
prin cesiune. Cesiunea consta în înscrierea în titlu a numelui cesionarului si predarea
titlului; titlurile la ordin – titlurile care cuprind drepturi ce pot fi exercitate numai de catre
o anumita persoana si care se transmit prin gir – cambia si biletul la ordin. Operatiunea
girului, prin care se realizeaza transmiterea titlului, consta dintr-o mentiune translativa de
drepturi facuta de posesorul titlului, chiar în titlu, cu precizarea numelui dobânditorului;
titlurile la purtator, care nu determina persoana titularului drepturilor si care se transmit
prin simpla traditiune a titlului respectiv (transmiterea materiala a înscrisurilor).
c) Dupa cauza: titlurile cauzale, care mentioneaza cauza obligatiei – actiunile,
conosamentul; titlurile abstracte, care încorporeaza dreptul respectiv, fara a mentiona
cauza obligatiei, având valoare juridica prin ele însele – cambia, biletul la ordin, cecul.
În activitatea comerciala sunt folosite unele înscrisuri care înprumuta anumite
caracteristici ale titlurilor de valoare, fara a fi veritabile titluri comerciale de valoare. De
aceea, ele sunt denumite titluri de valoare improprii. Sunt avute în vedere: biletele de
calatorie cu mijloacele de transport (metrou, tranvai, troleibuz, autobuz, tren etc.), biletele
de loterie, biletele pentru statiunea de odihna, biletele de intrare la teatru etc.
2. CAMBIA
Cambia este unul dintre titlurile de credit cu mare aplicabilitate în activitatea comerciala.
Cambia este un titlu de valoare în baza caruia o persoana, numita tragator, da ordin unei
alte persoane, numita tras, sa plateasca la scadenta o anumita suma de bani unei terte
persoane – beneficiar – sau la ordinul acesteia. Asa cum rezulta din definitie, cambia
implica participarea a trei persoane: tragatorul (emitentul), trasul si beneficiarul.
Tragatorul (emitentul) este persoana care emite titlul; el da dispozitia sa se plateasca o
suma de bani. Prin semnatura sa, tragatorul îsi asuma obligatia de a face sa se plateasca
suma de bani beneficiarului de catre tras. Emitentul înscrisului poarta denumirea de
tragator, deoarece ,,trage” titlul asupra debitorului care este obligat sa efectueze plata.
Trasul este persoana careia i se adreseaza dispozitia (ordinul) de a plati o suma de bani.
Beneficiarul este persoana careia sau la ordinul careia urmeaza sa se faca plata catre tras.
Cambia este emisa sau transmisa în principal în scopul stingerii unui raport juridic
fundamental izvorât dintr-un contract comercial. În cadrul mecanismului cambial, un rol
important este jucat nu numai de catre raportul fundamental în baza caruia cambia a fost
emisa initial, dar si de functia acesteia de titlu de valoare formal si complet. Astfel, în
baza raportului fundamental, debitorul urmarit poate opune creditorului o exceptie
specifica raporturilor lor personale, dar fiecare semnatar ulterior al cambiei, în virtutea
titlului însusi, este tinut raspunzator de plata acestuia fata de posesorul legitim al cambiei.
Pe de alta parte, raportul juridic fundamental în baza caruia cambia a fost emisa este
exterior si, de regula, preexistent fata de raportul juridic cambial. Prin emiterea cambiei
catre beneficiar se sting, de fapt, doua obligatii: obligatia trasului fata de tragator, ca si
obligatia tragatorului fata de beneficiar. Beneficiarul poate stinge mai departe alte
obligatii ale sale prin transmiterea cambiei prin gir în favoarea creditorului sau, înscriind
pe spatele acesteia ordinul de a se plati acea suma de bani creditorului sau.
Noul raport juridic de drept cambial nu antreneaza desfiintarea raportului fundamental,
astfel ca posesorul cambiei accepta un instrument de plata simplificat, dar nu renunta la
garantiile suplimentare ce pot fi atasate raportului fundamental. În acest fel se poate
explica faptul ca obligatia cambiala, desi este o obligatie abstracta, este nula daca este
semnata fara cauza sau daca se bazeaza pe o cauza ilicita.
Legislatia aplicabila în materie este Legea nr. 58/1934, care corespunde principiilor
fundamentale mentionate în Conventia Internationala referitoare la legea uniforma a
cambiei si biletului la ordin din 1930, semnata la Geneva,cuprinzând legea uniforma
asupra cambiei si biletului la ordin, modificata si completata de catre Ordonanta
Guvernului nr. 11/1993 împreuna cu reglementarile specifice emise de catre Banca
Nationala a României.
2.2. Caracterele juridice
Pe lânga caracterele generale ale titlurilor de valoare, cambia are si urmatoarele caractere
proprii:
a) titlu de credit utilizat ca efect de comert sau efect financiar datorita caracterului
abstract si literal al înscrisului;
b) are ca obiect întotdeauna plata unei sume de bani;
c) este un titlu complet – în sensul ca va trebui sa cuprinda toate mentiunile necesare
pentru identificarea obligatilor cambiali sau a sumelor de bani ce vor fi platite; lipsa unor
astfel de mentiuni nu poate fi suplinita cu alte documente, iar calitatea obligatului
cambial mentionata pe titlu nu poate fi contestata;
d) titlu la ordin , transmisibil prin gir. Dreptul cuprins în cambie poate fi exercitat de
beneficiar sau de persoana careia acesta i-a transmis cambia prin gir. Clauza ,,la ordin”
este subînteleasa în orice cambie. Deci, emitentul cambiei autorizeaza pe posesorul ei sa
o transmita altei persoane oricând doreste si la infinit. Legea permite transmiterea
cambiei si pe calea dreptului comun a cesiunii de creanta. În acest scop, în cambie trebuie
sa se faca mentiunea ,,nu la ordin”;
e) titlu abstract – în sensul ca, odata emisa cambia, drepturile si obligatiile decurgând din
aceasta devin independente de raportul juridic fundamental în baza caruia cambia a fost
emisa;
f) creeaza obligatii autonome, în sensul ca obligatiile create în baza raportului juridic
cambial sunt independente, fiecare semnatura pusa pe cambie fiind sursa unui nou raport
juridic distinct;
g) creeaza obligatii neconditionale, în sensul ca obligatiile create în baza raportului
juridic cambial nu pot fi afectate de nici un fel de conditie;
h) creeaza obligatii juridice solidare – în sensul ca, prin transmiterea cambiei pe calea
girului, ultimul posesor legitim al acesteia poate cere plata sumei de bani prevazute în
cambie de la oricare dintre semnatarii acesteia, fara a exista o ordine prestabilita.
Functiile cambiei sunt urmatoarele:
a) instrument de schimb valutar. Cambia a aparut ca o necesitate impusa de nevoile
existentei unui instrument juridic prin care sa se realizeze schimbul valutar. Notiunea de
cambie este preluata din dreptul italian si are la baza cuvântul ,,cambio”, care înseamna
schimb. În dreptul francez se foloseste expresia ,,lettre de change”, care înseamna
,,scrisoare de schimb”. Deci, cambia era menita sa realizeze un schimb. La origine era
vorba de un schimb de moneda. Functia cambiei de instrument de schimb valutar are, în
prezent, o valoare istorica. Ea ar mai putea prezenta interes în raporturile comerciale
internationale.
b) instrument de credit. Principala functie a cambiei este aceea de instrument de credit.
Într-adevar, deoarece suma de bani prevazuta în cambie nu trebuie achitata imediat, ci la
un anumit termen, prin intermediul cambiei se acorda debitorului un credit pe intervalul
de timp determinat de acesta.
c) instrument de plata. Cambia are si functia de instrument de plata. Aceasta functie este
asemanatoare functiei pe care o îndeplineste moneda. Cambia prezinta însa avantajul ca
evita folosirea de numerar.
2.3. Conditiile de validitate ale cambiei
2.3.1. Conditiile emiterii cambiei:
2.3.1.1. Conditii de fond: sunt supuse legilor comerciale, cambia fiind, în baza art. 3 din
Codul Comercial, o fapta de comert. Trebuie îndeplinite conditiile prevazute de Codul
civil pentru validitatea actelor juridice: consimtamântul, capacitatea, obiectul si cauza
(art. 948 C.civ.). Astfel, conditiile de fond ale cambiei sunt: consimtamântul si cauza;
capacitatea si obiectul.
a) Consimtamântul si cauza cambiei prezinta o particularitate. În aprecierea lor trebuie
avut în vedere caracterul general si abstract al obligatiilor cambiale. Orice obligatie
cambiala se desprinde de cauza care i-a dat nastere si se manifesta ca o obligatie de sine-
statatoare.
b) Capacitatea ceruta pentru asumarea unor obligatii cambiale este cea prevazuta de
dispoizitiile Decretului nr. 31/1954 pentru încheierea actelor juridice. Într-adevar, Codul
comercial contine dispozitii speciale pentru capacitatea ceruta persoanei fizice pentru a fi
comerciant, dar nu reglementeaza nici o conditie de capacitate pentru încheierea actelor
juridice comerciale.
c) Obiectul cambiei îl constituie prestatiile la care se obliga persoanele implicate în
raporturile cambiale. Fiecare obligatie cambiala are un obiect concret, care este
determinat de natura obligatiei asumate (tragator, tras, avalist etc.).
Nerespectarea conditiilor pentru validitatea cambiei atrage dupa sine sanctiunea nulitatii,
în conditiile reglementate în dreptul comun.
2.3.1.2. Conditii de forma:
2.3.1.2.1. Forma scrisa.
Legea nr. 58/1934 nu prevede în mod expres conditia formei scrise. Aceasta conditie
este subînteleasa de vreme ce art. 1 din lege se refera la ,,textul înscrisului”, iar cambia
trebuie semnata si poate fi transmisa prin gir tot prin semnatura. Cambia poate fi scrisa în
limba româna ori într-o limba straina, indiferent daca persoanele implicate cunosc ori nu
aceasta limba. O cambie trebuie scrisa doar într-o singura limba (româna sau straina)
pentru a nu crea confuzii. O cambie poate fi scrisa de mâna, batuta la masina ori tiparita.
Se admit si formularele tipizate, care se completeaza în spatiile libere. În toate cazurile
însa, semnatura trebuie sa fie manuscrisa, adica sa apartina persoanei care semneaza.
2.3.1.2.2. Mentiunile obligatorii:
a) denumirea de cambie
Întrucât legea impune ca în înscris sa fie inclusa mentiunea de cambie, înseamna ca nu
sunt admise expresii echivalente. În consecinta, nu ar putea fi folosite notiunile de ,,trata”
sau ,,polita”, care erau folosite de reglementarile anterioare, chiar daca în trecut erau larg
cunoscute ; ordinul neconditionat de plata a unei sume de bani determinate. Ordinul de
plata trebuie exprimat sub forma unui ordin propriu-zis (,,platiti”, ,,veti plati” etc.) sau în
alta forma ,,mai politicoasa”, ,,va autorizez sa platiti” etc. Daca suma de bani a fost
aratata în cifre si litere, în caz de necponcordanta între ele prevaleaza suma aratata în
litere (art. 6 din lege).
b) numele trasului
Legea cere ca înscrisul sa prevada numele persoanei care trebuie sa execute plata, adica
numele trasului. Se are în vedere numele si prenumele persoanei fizice sau, dupa caz,
denumirea (firma) persoanei juridice. În cazul neindicarii trasului, cambia este lovita de
nulitate. În calitate de tras poate fi indicata orice persoana fizica sau juridica. Potrivit
legii, în calitate de tras poate fi indicat însusi tragatorul (art. 3). Legea permite si
posibilitatea indicarii mai multor persoane în calitate de tras, dar în mod cumulativ, adica
numai daca fiecare din aceste persoane accepta plata întregii sume (obligatie solidara);
indicarea scadentei. Potrivit legii, înscrisul trebuie sa indice scadenta, adica data la care
obligatia cambiala devine exigibila si posesorul cambiei poate cere plata sumei de bani
mentionata în înscris. Scadenta trebuie sa fie unica. Legea interzice cambia cu plata în
rate. O cambie cu scadente succesive este lovita de nulitate (art. 36 din lege). Modalitatile
de stabilire a scadentei sunt prevazute de lege. Art. 36 din Legea nr. 58/1934 prevede ca o
cambie poate fi trasa: la vedere; la un anume timp de la vedere; la un anumit timp de la
data emisiunii; la o zi fixa.
c) indicarea locului unde trebuie facuta plata. Înscrisul trebuie sa prevada locul unde
debitorul (trasul) va face plata. Întrucât legea cere sa se indice locul platii, se considera ca
trebuie sa se arate numai localitatea, iar nu domiciliul ori sediul debitorului. Deci, în
cambie trebuie precizata localitatea unde se va face plata si nu adresa completa a
debitorului (strada, nr. etc.). Legea permite indicarea mai multor locuri de plata. În acest
caz, posesorul cambiei o poate prezenta pentru acceptare sau plata la oricare idntre aceste
locuri (art. 2 alin. 5 din lege). În lipsa unei mentiuni privind locul unde trebuie facuta
plata, legea prezuma ca loc al platii, locul aratat lânga numele trasului, care este
considerat si loc al domiciliului trasului (art. 2 alin. 5 din lege).
d) numele celui caruia sau la ordinul caruia se va face plata
Potrivit legii, în cambie trebuie sa se arate persoana careia i se va face plata sau la ordinul
careia plata trebuie facuta. În cambie pot fi indicati mai multi beneficiari, în mod
cumulativ ori alternativ. De asemenea, tragatorul este îndreptatit sa se indice pe sine în
calitate de beneficiar (art. 3 din lege).
e) data si locul emiterii
Înscrisul trebuie sa cuprinda data si locul emiterii cambiei de catre tragator. Data se
indica prin ziua, luna si anul emiterii cambiei. În cazul când în titlu nu figureaza data de
emisiune, cambia este lovita de nulitate. Totodata, precizarea datei emiterii cambiei
permite stabilirea capacitatii tragatorului în momentul tragerii cambiei. În cambie ttrebuie
sa se mentioneze locul emisiunii. Deci, înscrisul ntrebuie sa cuprinda localitatea în care a
fost emisa cambia. Mentionarea locului emiterii cambiei prezinta interes pentru
determinarea legii aplicabile pentru formarea cambiei (locus regit actum).
f) semnatura tragatorului
Faptul ca vointa exprimata în cambie apartine tragatorului este atestat de semnatura
acestuia pe înscrisul în cauza. De aceea, pentru a produce efecte, cambia trebuie semnata
de tragator. În absenta semnaturii tragatorului, cambia este lovita de nulitate. Semnatura
trebuie sa fie autografa (manu proprio). Ea se compune din numele si prenumele ori
numele si initiala prenumelui, respectiv firma tragatorului (art. 8 din legea nr. 58/1934).
2.3.1.2.3. Mentiunile facultative
1) Clauze care influenteaza obligatia cambiala. Legea permite mentionarea unor clauze
care influenteaza obligatia cambiala.
a) clauza ,,nu la ordin”. O atare caluza are ca efect interzicerea transmiterii cambiei prin
gir. În acest caz, cambia este transmisibila numai în forma si cu efectele unei cesiuni din
dreptul comun (art. 13 alin. 2 din lege).
b) clauza ,,fara cheltuieli” sau ,,fara protest”. Aceasta clauza înscrisa în cambie scuteste
pe beneficiarul cambiei de obligatia de a aresa protestul de neacceptare sau neplata, care
este cerut pentru exercitarea actiunii în regres (art. 51 din lege).
2) Clauze care nu influenteaza obligatia cambiala.
a) clauza ,,fara procura”. Aceasta caluza confirma ca posesorul cambiei pretinde suma
mentionata în titlu în virtutea unui drept propriu.
b) clauza ,,valoare data în garantie”. O asemenea mentiune atesta faptul ca titlul a fost dat
în scopul garantarii executarii altei obligatii. Deci, clauza arata cauza transmiterii titlului,
dar nu are nici un efect asupra obligatiei cambiale.
3) Clauze considerate nescrise. Legea interzice includerea în cambie a unor mentiuni.
Dar, întrucât aceste mentiuni nu sunt în contradictie cu obligatiunile cambiale, aceste
mentiuni sunt considerate nescrise.
Clauza de descarcare a tragatorului de obligatia de plata. Potrivit legii, tragatorul
raspunde de acceptarea si plata cambiei. El se poate descarca de raspunderea pentru
acceptarea cambiei de catre tras, nu însa si de raspunderea pentru plata cambiei. Orice
clauza prin care tragatorul se descarca de raspunderea de plata a cambiei se socoteste
nescrisa (art. 11 din lege).
4) Clauze care atrag nulitatea obligatiei cambiale. Unele clauze altereaza natura
obligatiilor cambiale si, în consecinta, ele conduc la nulitatea cambiei. Fac parte din
aceasta categorie: clauza prin care se stipuleaza o conditie a obligatiei cambiale; clauza
privind plata cambiei printr-o alta prestatie în locul sumei de bani; clauza privind
completarea elementelor esentiale ale cambiei prin alte înscrisuri etc.
2.4. Cambia în alb
Cambia poate fi emisa de traîgator, în mod deliberat, fasa a cuprinde toate mentiunile
obligatorii prevazute de lege, urmând ca acestea sa fie completate ulterior, cu excluderea
interventiei tragatorului, de catre primitorul cambiei sau de un posesor succesiv al
acesteia (art. 12 din lege). Di dispozitiile legii rezulta ca poate fi lasata în alb oricare
dintre mentiunile obligatorii, cu exceptia semnaturii tragatorului. Fara semnatura
tragatorului nu poate exista o obligatie cambiala. Cambia în alb este completata fie de
primitorul ei, fie de posesorul succesiv al cambiei. Temeiul juridic al completarii este
dreptul de completare care se transmite dobânditorului odata cu remiterea titlului. Acest
drept poate fi exercitat în limitele întelegerii dintre tragator si primitorul cambiei
(contract de completare). Întelegerea de completare poate fi expresa ori tacita, în acest
din urma caz întelegerea poate rezulta din celelalte mentiuni ale cambiei ori din cuprindul
raportului fundamental care a determinat emiterea cambiei. Cambia în alb poate fi
completata oricând, însa înainte de prezentarea ei la plata. Dreptul de completare trebuie
exercitat în termen de 3 ani de la data emiterii titlului (art. 12 din lege). Dupa expirarea
acestui termen, posesorul cambiei decade din dreptul de completare.
2.5. Transmiterea cambiei – girul
Girul este actul juridic prin care posesorul cambiei – girant – transmite altei persoane –
giratar – printr-o declaratie scrisa si semnata pe cambie si prin predarea titlului, toate
drepturile izvorând din titlul respectiv. Girantul este persoana titulara a dreptului,
legitimata în conditiile legii si care este posesoarea titlului. Giratarul poate fi orice
persoana, indiferent daca este o persoana straina sau care este implicata în raportul
cambial (tragator, tras etc.). La fel cum emiterea cambiei se justifica prin existenta
prealabila a unor raportri juridice între persoanele implicate în raportul cambial (raporturi
juridice fundamentale), tot astfel si girul are la baza un raport juridic preexistent între
girant si giratar. Prin gir, beneficiarul ordona trasului sa plateasca suma de bani înscrisa
pe titlu giratarului sau altei persoane desemnate la ordinul acestuia. Prin gir se creeaza un
nou raport juridic distinct prin care se garanteaza si plata de catre obligatul principal catre
giratar a sumei de bani înscrise pe cambie. Între gir si cesiune exista importante deosebiri.
Astfel, prin gir, giratarul dobândeste un drept propriu si autonom, fara sa i se poata opune
exceptiile care puteau fi opuse girantului; în cazul cesiunii, cesionarul dobândeste
drepturile pe care le-a avut cedentul si deci exceptiile pe care debitorul le putea invoca
cedentului pot fi opuse si cesionarului. Apoi, prin gir, girantul garanteaza plata de catre
obligatul principal (trasul) a sumei de bani fata de giratar; în cesiunea de creanta,
cedentul garanteaza numai existenta creantei, iar nu si insolvabilitatea debitorului. Girul
este trecut pe titlu, pe când în cazul cesiunii este necesara notificarea catre debitor sau
acceptarea din partea acestuia.
Pentru a fi valabil, girul trebuie sa îndeplineasca anumite conditii de forma, si anume,
trebuie scris pe cambie sub forma unui ordin de plata a sumei de bani adresat debitorului
principal.
Efectele girului sunt urmatoarele: a) efectul translativ – ca efect al legii, prin gir se
transmit toate drepturile izvorâte din cambie, inclusiv eventualele drepturi accesorii
acesteia; b) efectul de garantie – în baza girului, girantul îsi asuma obligatia de a garanta
acceptarea la plata a cambiei de catre tras astfel fiind tinut personal pentru plata sumei de
bani în cazul în care trasul refuza acceptarea la plata; c) efectul de legitimare – ca efect al
girului, giratarul este legitimat în calitate de creditor al sumelor mentionate în cambie si
este socotit ca un posesor legitim al acesteia.
2.6. Acceptarea cambiei
Acceptarea la plata a cambiei reprezinta manifestarea de vointa a trasului în sensul
asumarii si executarii la scadenta a obligatiei de a plati suma de bani mentionata în
cambie. Prezentarea cambiei la acceptare este o obligatie facultativa a posesorului
cambiei, astfel încât cambia poate fi prezentata de catre posesorul ei legitim la plata fara
o acceptare prealabila a acesteia. În cazul în care scadenta cambiei este precizata ca fiind
la un anumit timp de la vedere, prezentarea cambiei spre acceptare este obligatorie. De
asemenea, aceasta formalitate este obligatorie în cazul în care tragatorul sau girantul au
inserat în titlu o clauza speciala în acest sens.
Cambia se prezinta spre acceptare de catre posesorul acesteia catre tras pâna la data
scadentei, cu exceptia cazurilor în care acceptarea este obligatorie. Prezentarea cambiei
spre acceptare se face la domiciliul trasului. Acceptarea se va înscrie pe cambie prin
cuvântul „acceptat” sau orice alta expresie echivalenta. Simpla semnatura a trasului poate
echivala cu acceptare. Acceptarea cambiei la plata trebuie sa fie neconditionata.
2.7. Avalul cambiei
Avalul poate fi definit ca un act juridic prin care o persoana, numita avalist, se obliga sa
garanteze obligatia asumata de unul dintre debitorii cambiali, numit avalizat. Plata unei
cambii poate fi garantata de catre un tert, pentru întreaga suma prevazuta în cambie sau
pentru o parte din ea. Avalul este deci o garantie înscrisa pe cambie, asumata de un
semnatar al cambiei sau de o terta persoana de a plati integral sau partial suma
mentionata pe cambie, în aceleasi conditii ca si cel garantat. Avalul reprezinta o garantie
pentru plata sumei de bani, si nu pentru persoana debitorului. Spre deosebire de gir, al
carui scop principal este transmiterea cambiei si numai în subsidiar garantarea acceptarii
la plata, unicul scop al avalului îl reprezinta constituirea unei garantii. Prin aval se
creeaza un nou raport juridic independent, de garantare a platii cambiei.
2.8. Plata cambiei si consecintele neplatii acesteia
Cambia trebuie prezentata la plata în mod obligatoriu de catre posesorul legitim al titlului
catre tras, chiar în cazul în care acesta a refuzat acceptarea cambiei, sau avalistului,
trasului sau altor debitori în regres daca s-au îndeplinit formalitatile legale. Plata cambiei
se poate cere la scadenta, care este determinata de la emiterea titlului sau determinabila
ulterior de catre posesorul acesteia. Cambia trebuie prezentata la plata în ziua scadentei
sau în maximum doua zile lucratoare dupa expirarea scadentei acesteia. În cazul
scadentei la vedere, cambia trebuie platita la prezentare. Locul si adresa platii sunt cele
indicate în titlu, iar în lipsa acestora, plata se face la locul si adresa indicate lânga numele
trasului.
Pentru a fi valabila, plata trebuie sa fie facuta de o persoana capabila si care nu a fost
declarata în faliment. Plata la scadenta, în conditiile legii, facuta de catre trasul acceptant
duce la stingerea obligatiei cambiale a trasului, ca si a celor ale tuturor debitorilor
cambiali.
Posesorul cambiei care nu a primit suma de bani prevazuta în cambie poate obtine
satisfacerea dreptului sau prin mijloace cambiale – actiunile cambiale sau prin mijloace
extracambiale, care sunt de fapt actiuni în justitie reglementate de dreptul comun
(îmbogatirea fara justa cauza, actiunea cauzala formulata în baza raportului juridic
fundamental). Actiunile cambiale pot fi actiuni directe, îndreptate împotriva celor direct
obligati la plata, si anume acceptantul la plata si avalistul acestuia, sau actiuni în regres,
care sunt actiuni contra oricarui alt obligat cambial, adica împotriva tragatorului,
girantilor si avalistilor acestora.
Având în vedere ca, în temeiul legii, cambia reprezinta titlu executoriu, posesorul cambiei
are la îndemâna executarea cambiala ca o forma specifica de executare a obligatiilor
asumate în baza raportului juridic cambial. În aceste conditii, odata îndeplinite
formalitatile pentru constituirea dreptului de regres, cambia poate fi învestita cu formula
executorie de catre judecatoria locului platii si, pe baza cambiei astfel investite, se poate
trece direct la executarea silita a debitorului.
2.9. Exceptiile cambiale
Debitorul cambial se poate opune pretentiilor posesorului prin invocarea anumitor
exceptii, limitate însa de caracterul autonom al cambiei ca titlu de valoare. Exceptiile
cambiale sunt de doua tipuri: a) exceptii cambiale obiective: absolute – cele pe care le
poate invoca orice debitor împotriva oricarui creditor (prescriptia, nevalabilitatea formala
a cambiei etc.) – sau relative – cele pe care numai anumiti debitori le pot invoca
împotriva oricaror posesori ai cambiei (falsificarea semnaturilor, nevalabilitatea obligatiei
cambiale etc.); b) exceptii cambiale subiective: absolute – pe care orice debitor cambial le
poate opune anumitor posesori ai cambiei (lipsa de legitimare, incapacitatea posesorului
cambiei etc.) – sau relative – care privesc un anumit raport cambial si pot fi invocate de
un anumit debitor si de un anumit posesor al cambiei (vicii de consimtamânt sau exceptii
privind raportul juridic fundamental).
2.10. Prescriptia
Actiunile cambiale directe se prescriu în termen de 3 ani de la data scadentei cambiei.
Actiunile de regres se prescriu în termen de un an de la data protestului de neacceptare a
platii. Actiunile exercitate de debitorii de regres contra altor debitori de regres se prescriu
în termen de 6 luni de la data platii cambiei sau de la data actiunii în regres împotriva
respectivului debitor.
3. BILETUL LA ORDIN
Biletul la ordin este înscrisul prin care emitentul (debitorul) se obliga sa plateasca
beneficiarului sau la ordinul beneficiarului o suma de bani la locul si scadenta aratata în
titlu. Biletul la ordin este un titlu de valoare asemanator cambiei. De aceea, biletul la
ordin este reglementat, ca si cambia, de Legea nr. 58/1934 asupra cambiei si biletului la
ordin, modificata si completata de catre Ordonanta Guvernului nr. 11/1993, împreuna cu
reglementarile specifice emise de catre Banca Nationala a României, printr-un numar
restrâns de articole – art. 104-107. În art. 106 se precizeaza în mod expres ca, în masura
în care nu sunt incompatibile, toate dispozitiile relative la cambie sunt aplicabile si
biletului la ordin.
3.2. Conditii de forma si de executare
Conditiile esentiale pe care trebuie sa le îndeplineasca biletul la ordin sunt aceleasi ca si
cele prevazute pentru cambie, cu exceptia faptului ca într-un bilet la ordin nu va figura
numele trasului si biletul la ordin nu poate fi acceptat la plata.
Mentiunile obligatorii ale biletului la ordin
Biletul la ordin trebuie sa cuprindamentiunile prevazute de art. 104 din lege. Aceste
mentiuni sunt urmatoarele:
a) denumirea biletului la ordin
b) promisiunea neconditionata de a plati o suma de bani determinata
c) indicarea scadentei
d) locul unde trebuie facuta plata
e) numele aceluia caruia sau la ordinul caruia trebuie facuta plata
f) data si locul emiterii biletului la ordin
g) semnatura emitentului. Înscrisul trebuie sa poarte semnatura personala a
emitentului (manu proprio).
4. CECUL
Cecul, ca titlu de credit, este folosit de catre titularii de conturi bancare; prin intermediul
lor, tragatorul (titularul de cont) da ordin bancii la care are un disponibil banesc, sa
plateasca la prezentarea titlului o anumita suma de bani. În vederea emiterii unui cec,
tragatorul acestuia trebuie sa aiba disponibil în contul bancar (acoperire). Suma de bani
trebuie sa fie certa, lichida si exigibila si asupra acesteia tragatorul (emitentul) sa aiba
dreptul de a dispune prin cec. Emiterea unui cec fara acoperire reprezinta infractiune. Mai
mult, între tragator si banca trebuie sa existe o conventie cu privire la dreptul acestuia de
a emite cecuri pe formularele special puse la dispozitia sa de catre banca. Regimul juridic
al cecului este reglementat de Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificata si completata
prin Ordonanta Guvernului nr. 11/1993 si normele speciale emise în acest sens de catre
Banca Nationala a României.
4.2. Conditii de valabilitate si executare
Cecul trebuie sa fie emis în forma scrisa, eventual pe formularele special emise de catre
banci în acest sens si trebuie sa cuprinda urmatoarele mentiuni obligatorii: denumirea de
cec, ordinul neconditionat de plata a unei sume de bani, numele celui care trebuie sa
plateasca, locul platii, data si locul emiterii, semnatura emitentului.
Cecul este transmisibil prin gir, care trebuie scris pe cec si semnat de catre giratar. Daca
titlul contine clauza „nu la ordin”, atunci acesta poate fi transmis prin cesiune pe calea
dreptului comun. Cecul la purtator se transmite prin simpla traditiune a titlului.
Avalul reprezinta o garantie a platii integrale sau partiale a cecului. Nu se admite un aval
din partea bancii asupra careia cecul este tras deoarece legea interzice în mod expres
acceptarea de catre banca a cecului tras asupra ei. Avalul trebuie dat în scris pe titlu prin
cuvintele „pentru aval” sau alte expresii echivalente. Avalistul este tinut responsabil
pentru plata cecului în acelasi mod ca si persoana pentru care a dat avalul.
Plata cecului nu este supusa nici unei formalitati de acceptare la plata, cecul fiind un
instrument de plata la vedere. Prezentarea cecului la plata se face la banca, în termenele
stabilite de lege: 8 zile de la emitere daca este platibil în localitatea în care a fost emis, si
15 zile în cazul în care cecul este platibil în alta localitate decât cea în care a fost emis.
Termenele se calculeaza de la data mentionata pe cec ca si data a emiterii cecului. În
cazul în care cecul nu este platit la prezentare, beneficiarul acestuia nu are actiune directa
împotriva trasului, adica a bancii la care tragatorul îsi are deschise conturile.
Refuzul la plata da dreptul beneficiarului platii la formularea actiunilor în regres
împotriva girantilor, tragatorilor si celorlalti obligati de regres. Pentru exercitarea acestor
actiuni, cecul trebuie sa fi fost prezentat la plata în termenele prevazute de lege si refuzul
de plata al trasului (bancii) sa fie constatat printr-o declaratie oficiala a bancii semnata si
datata pe cec. Aceste formalitati trebuie îndeplinite înainte de expirarea termenului de
prezentare. Beneficiarul cecului refuzat la plata are la dispozitie aceleasi mijloace ca si în
materie cambiala pentru a solicita executarea obligatiilor asumate de catre obligati în
baza titlului.
Cecul reprezinta titlu executoriu pentru suma înscrisa pe acesta si pentru accesorii.
Competenta pentru învestirea cu formula executorie este judecatoria de la locul platii.

Drept in Economie: Cuprins

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept in Economie: Cuprins

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPT IN ECONOMIE

,,Nu se va tine seama de declaratiile scrise trimise de creditori, cu exceptia cazurilor în

7. Declansarea procedurii. Aspecte procedurale

7.2.2. Contestatia debitorului fata de cererile introductive ale creditorilor

a) Obligatia de preluare a bunului

S-ar putea să vă placă și