UNIVERSITATEA “AL. I.

CUZA”- IAŞI
CENTRUL DE STUDII EUROPENE

-suport seminar-

TITULAR SEMINAR:
Asist. Drd. Ana-Maria BERCU

2005-2006
 Programa analitică:

1. Consideraţii generale privind instituţiile Uniunii Europene şi procesul decizional în cadrul

Comunităţii.
2. CEJ şi TPI – instituţii fundamentale ale procesului judiciar european.
3. Reparaţii judiciare în dreptul comunitar – acţiuni directe şi indirecte.
4. Libera circulaţie a bunurilor.
5. Libera circulaţie a capitalurilor.
6. Libera circulaţie a persoanelor.
7. Drept concurenţial – politici concurenţiale.
8. Drept vamal – politici vamale.
9. Drept social – politici sociale.
10. Discriminare, nondiscriminare şi tratament egal.

Obiectiv fundamental:
- cunoaşterea şi înţelegerea mecanismelor juridice ce stau la baza funcţionării sistemului judiciar
european;

Obiective operaţionale:
- să prezinte rolul şi importanţa instituţiilor Uniunii Europene;
- să descrie procesul decizional în cadrul Comunităţii;
- să analizeze speţe din dreptul european privind libera circulaţie a bunurilor, capitalurilor şi
persoanelor;
- să prezinte legislaţia europeană ce stă la baza discriminării, nondiscriminării şi tratamentului
egal;
- să analizeze jurisprudenţa prezentată pe teme de drept concurenţial, vamal şi social.

2
 TEMA DE SEMINAR NR. 1
Consideraţii generale privind instituţiile Uniunii Europene şi procesul decizional în cadrul
Comunităţii.

1.1. Apariţia şi dezvoltarea Comunităţii europene

Ideea de integrare europeană nu este nouă. La începutul secolului al XIX-lea C. H. de Saint Simon
şi E. Renan vorbeau de Statele Unite ale Europei, de faptul că Europa trebuie eliberată de hegemonia
unei singure puteri, iar remediul la acestă situaţie era văzut în crearea unei Europe Unite, articulate în
jurul principiului parlamentarismului. Sub influenţa acestei idei, dar şi sub cea a iluminismului şi
romantismului, în secolul al XIX-lea au fost create asociaţii care vizau o construcţie europeană de tipul
celei existente în Statele Unite ale Americii.
Dincolo de aceste idei utopice, ideea unei Europe Unite a revenit în actualitate după cel de-al
doilea război mondial având motivaţii precise: nevoia de cooperare pe plan economic cu scopul refacerii
economiei aflate în dificultate la sfârşitul războiului, teama de propagare şi extindere a comunismului,
prevenirea declanşării unui nou război între statele europene.
Unul dintre apelurile cele mai importante pentru naşterea unei Europe Unite
l-a avut Winston Churchill la 19 septembrie 1946 în discursul său la Universitatea din Zűrich. După ce a
invocat pericolele ce pândesc Europa, W. Churchill propune “un remediu suveran”, “recrearea familiei
europene în cadrul unei construcţii regionale care s-ar putea numi Statele Unite ale Europei”. Acest
discurs a fost considerat ca punct de plecare în cristalizarea şi precipitarea mişcării europene după cel
de-al doilea război mondial.
Astfel, la 5 mai 1949 s-a creat Consiliul Europei ce avea drept membri fondatori zece state:
Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi Suedia.
Rolul Consiliului Europei nu era axat pe domeniul politic sau pe cel economic, ci era circumscris
domeniului social şi cultural. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) reprezintă prima
realizare pe plan politic a Consiliului Europei, Convenţie ce a fost semnată la Roma la 4 noiembrie
1950.
Pe plan economic un important pas îl reprezintă iniţierea în 1947 a unui plan de refacere
economică a Europei finanţat de Guvernul SUA -Planul Marshall- , iar pe plan politico-militar se
evidenţiază înfiinţarea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).
În memorandumul Departamentului de Stat se menţiona faptul că este vorba de un plan
european pe care naţiunile Europei îl vor realiza împreună. Un asemenea plan ar fi trebuit să se bazeze
pe o federaţie economică europeană de tipul Benelux-ului. Europa nu se putea reface după război şi

3
 nu-şi putea consolida independenţa dacă economia îi era divizată. Ca un prim pas spre crearea acestei
federaţii economice europene în 1948 a luat fiinţă Organizaţia Interguvernamentală pentru Cooperare
Economică Europeană. Cele 18 state membre au precizat în statutul organizaţiei că scopul lor era acela
de a crea o singură piaţă la nivelul căreia barierele în cale liberei circulaţii a mărfurilor şi capitalurilor
sunt înlăturate.
Următorul pas a fost reprezentat de semnarea Tratatului de la Paris, tratat ce stabilea
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – CECO- adoptat la 18 aprilie 1951, intrat în vigoare la
25 iulie 1952 (durata sa de valabilitate fiind de 50 ani), încheiat între Belgia, Franţa, Germania, Italia,
Luxemburg şi Olanda.
În art. 4 al acestui tratat sunt recunoscute ca fiind incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi
oţelului şi că vor fi interzise:
a. taxele la import şi la export ori taxele având efect echivalent şi restricţiile cantitative privind circulaţia
mărfurilor;
b. măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi între consumatori, în
special în privinţa preţurilor şi condiţiilor de livrare ori a tarifelor şi condiţiilor de transport, precum şi
măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului;
c. subsidiile şi ajutoarele acordate de către state ori taxe speciale impuse de state în orice formă ar fi
ele;
d. practicile restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţei.
În cadrul acestui tratat se acordă o atenţie specială creării unei instituţii europene capabilă să preia
atribuţiile statelor naţionale în domeniul producţiei de oţel şi de cărbune.
Această instituţie s-a numit Înalta Autoritate Supanaţională a CECO sub controlul căreia a fost
plasată producţia naţională a oţelului şi cărbunelui. De asemenea, Tratatul de la Paris a prevăzut că
Înalta Autoritate va fi sprijinită în activitatea sa de un Consiliu de Miniştri creat ca urmare a unei iniţiative
olandeze şi care are atribuţii stabilite în tratat, în special în scopul armonizării acţiunii Înaltei Autorităţi şi
a guvernelor care sunt răspunzătoare pentru politicile economice generale ale ţărilor lor, şi de o
Adunare Comună compusă, la început, din membri ai parlamentelor naţionale, numiţi de acestea şi în
faţa căreia Înalta Autoritate este răspunzătoare pentru aplicarea Tratatului, contra ei putând fi depusă o
moţiune de cenzură.
Activitatea acestor trei instituţii europene a fost integrată într-un cadru juridic (reprezentat de
Tratat) şi a beneficiat de asistenţa unei Curţi de Justiţie. Principala obligaţie a Curţii de Justiţie era de a
asigura respectarea dreptului născut din interpretarea şi aplicarea Tratatului.
Prin crearea Înaltei Autorităţi Supranaţionale statele membre au declinat o parte din
suveranitatea lor naţională acestei instituţii. Înalta Autoritate a dobândit puterea de a lua decizii

4
obligatorii pentru statele naţionale în materia producţiei oţelului şi cărbunelui. Delimitarea competenţei
între atribuţiile Înaltei Autorităţi şi cele ale statelor naţionale s-a făcut printr-o decizie a Curţii Europene
de Justiţie, consacrându-se astfel “principiul subsidiarităţii” care din acest moment va deveni un
principiu de integrare europeană.1
După anii 50, ca urmare a eşecului în stabilirea unui sistem european de apărare şi a unei
comunităţi politice europene, a devenit din ce în ce mai grea realizarea acestor deziderate, astfel că
pentru cei şase era clar că integrarea economică trebuie să o preceadă pe cea politică. În această
direcţie s-a trecut de la ideea integrării politice la aceea a unei integrări economice sectoriale.
Transpunerea în viaţă a acestei integrări a făcut obiectul de activitate al unei Comisii
Interguvernamentale la care luau parte miniştrii de externe ai celor şase, prezidată de ministrul belgian
de externe Paul Henry Spaak.

1.2.Crearea Comunităţii Economice Europene şi a Euroatom

La 2 iunie 1955 la Messina-Italia este discutat şi aprobat Memorandumul ţărilor Benelux-ului (iniţiat
la 20 mai 1955) prin care se afirma principiul unei integrări economice ce trebuie să preceadă integrarea
politică.
Raportul întocmit de Comitetul instituit special, format din reprezentanţi guvernamentali şi prezidat
de P. H. Spaak, denumit şi raportul Spaak , a fost stabilit în forma sa finală în aprilie 1956. S-a pornit
de la ideea conform căreia “o fuziune a pieţelor naţionale este absolut necesară, o diviziune a muncii
corectă, pe o scară mare, poate stăvili risipirea resurselor economice, iar o mai mare siguranţă că
resursele necesare de aprovizionare sunt permanent accesibile, face posibilărenunţarea la activităţile
productive care nu acordă atenţie costurilor.”2
Fuziunea pieţelor ar fi însemnat, aşa cum prevedea raportul, stabilirea unei uniuni vamale,
ănlăturarea restricţiilor vamale, libera circulaţie a serviciilor şi o politică agricolă comună, în condiţiile
unui regim concurenţial comun şi al armonozării legislaţiilor. Potrivit Raportului, ar mai fi fost necesare,
stabilirea unui drept de a se apela la un organ judiciar ce ar trebui să aibă competenţe în condiţiile
apariţiei unor litigii şi supravegherea din partea unui organism parlamentar. S-a impus în aceste condiţii
crearea unor instituţii precum: Consiliul de miniştri, Comisia Europeană. Atribuţiile unei Adunări
parlamentare şi cele ale unei Curţi de Justiţie urmau a fi îndeplinite de instituţiile înfiinţate potrivit
Tratatului CECO. Aceleaşi constatări şi concluzii au fost formulate şi referitor la energia atomică.

1 Decizia Curţii Europene de Justiţie nr. 30 /1959- cazul Limburg vs. Înalta Autoritate Supranaţională a CECO.
2 Manolache, Octavian-“Tratat de Drept Comunitar”, ed. ALLBECK, Bucureşti, 2001, p. 5.

5
 Raportul Spaak a fost adoptat la Veneţia la 29 mai 1956 ca bază de negocieri privind încheierea
unor tratate. La 27 martie 1957 au fost semnate la Roma, Tratatul ce stabilea Comunitatea
Economică Europeană şi Tratatul pirvind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
Aceste tratate la care se adugă Tratatul asupra CECO reprezintă “cadrul legislativ fundamental al
integrării economice europene”.3 Intrarea în vigoare a celor două trataet a avut loc la 1 ianuarie 1958 ca
urmare a ratificării lor de părţile contractante.
Scopurile Comunităţii Economice Europene au fost prevăzute în primele opt articole din Tratatul de
la Roma. De referinţă sunt articolele 2, 3, 4, 5, şi 8, după cum urmează:4
Art.2: “Comunitatea va avea ca obiective stabilirea unei pieţe comune, apropierea treptată a politicii
economice a statelor membre, promovarea unei stabilităţi economice sporite, precum şi o creştere
accelerată a standardului de viaţă al cetăţenilor statelor membre.”
Art. 3:”Pentru realizarea obiectivelor expuse în preambul şi în art. 2, activitatea se va orienta în
următoarele direcţii, şi anume:
a. eliberarea barierelor vamale dintre statele membre, a restricţiilor cantitative la exporturile şi
importurile de mărfuri dintre ele,
b. stabilire unor tarife vamale comune şi a unor politici comerciale comune în raport cu terţe ţări,
c. eliminarea obstacolelor în calea liberei circilaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor,
d. adoptarea unor politici comune în domeniul agriculturii,
e. adoptarea unor politici comune în domeniul transporturilor,
f. instituirea unor practici care să asigure menţinerea liberei concurenţe în cadrul pieţei comune,
g. aplicarea unor măsuri prin intermediul cărora se va realiza coordonarea politicii economice a
statelor membre,
h. apropierea legislaţiei statelor membre în scopul bunei funcţionări a pieţei comune,
i. crearea unui fond social european destinat să contribuie la creşterea standardului de viaţă al
cetăţenilor Comunităţii,
j. stabilirea unei Bănci Europene de Investiţii care să susţină financiar procesul de extindere a
Comunităţii Economice Europene (CEE)”.
Art. 4:”Sarcinile încredinţate Comunităţii prin Tratat vor fi realizate de următoarele instituţii:
Adunare, Consiliu, Comisia, Curtea de Justiţie. Consiliul şi Comisia vor fi asistate de un Comitet
economico-social ce va acţiona în calitate de consultant.”

3 L. Cartou-“Communautes Europeennes”, Dalloz, 1991, p. 4 -40.

4 www.europa.eu.int

6
 Art. 5 stabileşte “pacta sunt servanda”, ceea ce înseamnă că obligaţiile vor fi îndeplinite cu bună
credinţă de statele ce au semnat Tratatul. Statele se obligă să se abţină de la orice măsură care ar
periclita tratatele.
Art. 8:”Piaţa Comună va fi progresiv stabilită într-o perioadă de tranziţie de 8-12 ani. Această
perioadă va fi împărţătă în trei intervale a câte 4 ani. În cadrul intervalelor vor fi iniţiate o serie de măsuri
şi acţiuni ce vor fi îndeplinite în comun de statele membre.”
Un alt moment reprezentativ este semnarea în 1965 a Tratatului de fuziune ce realiza unificarea
instituţiilor create de Tratatul de la Paris şi cele două tratate de la Roma.
Prin Tratatul de fuziune Înalta Autoritate a Comunităţii Europene şi Comisiile Comunităţii
Economice Europene şi a Euroatom devin Comisia Comunităţilor Europene. Cele trei consilii fuzionează
în ceea ce numim Consiliul de Miniştri (mai târziu, în 1986, prin Actul Unic Europen va fi statuată
denumirea de Consiliu al Europei).
Următorul moment semnificativ îl constituie Actul Unic European, care din punct de vedere juridic
este un tratat, semnat în 1986 de cele 12 state membre ( pe lângă cele 6 state ce au format iniţial
Comunitatea Europeană, au mai aderat: Marea Britanie, Danemarca, Irlanda şi Norvegia în ianuarie
1973, Grecia admisă în 1 ianuarie 1981, Spania şi Portugalia, după formularea cererilor în 1977, au fost
admise începând cu 1 ianuarie 1986).
Actul Unic European, semnat la 17 şi 28 februarie 1986 la Luxemburg, a fost elaborat în urma
desfăşurării la Milano a unei Conferinţe ce a fost convocată la întrunirea Consiliului European de la
începutul anului 1985, în scopul modificării Tratatului de la Roma sub diferite aspecte. Potrivit AUE,
Consiliul European va fi compus din şefii de state şi de guverne ale ţărilor membre şi preşedintele
Comisiei Comunităţilor Europene, asistaţi de miniştrii de externe şi de membrii Comisiei. El se va întruni
de două ori pe an. Un nou articol (art. 8a) prevedea realizarea unei pieţe interne. “Comunitatea va
adopta măsuri în scopul stabilirii progresive a unei pieţe intene până la 31 decembrie 1999. Piaţa
internă va cuprinde o zonă fără frontiere interne în care libera circulaţie a bunurilor, persoanelor şi
capitalurilor va fi asigurată în conformitate cu prevederile tratatului.”5
AUE a îmbunătăţit, de asemenea, poziţia Parlamentului în procesul elaborării legislaţiei comunitare
prin introducerea unei noi proceduri de cooperare între Consiliu şi Parlament-procedura de codecizie.

1.3. Instituirea Uniunii Europene

Un pas deosebit de important în procesul integrării europene a fost făcut în decembrie 1991 la
Maastricht unde Consiliul Europei a adoptat tratatul asupra uniunii politice şi tratatul asupra uniunii
5 www.europa.eu.int, Actul Unic European

7
 economice şi monetare, ambele constituind un for unic sub denumirea de Tratatul asupra Uniunii
Europene. Tratatul a fost semnat în februarie 1992, urmând a intra în vigoare la 1 ianuarie 1993, dar
referendumul negativ al Danemarcei a făcut ca intrarea sa în vigoare să se facă abia în noiembrie 1993.
Tratatul asupra Uniunii Europene modifică şi completează cele trei tratate. Prin Tratatul de la
Maastricht, termenul de Comunitate Economică Europeană este înlocuit cu cel de Uniune Europeană.
Tratatul de la Maastricht urmărea:6
a.promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, în special prin crearea unui
spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniuni
economice şi monetare, comportând la sfârşitul ei o monedă unică;
b. afirmarea identităţii pe scena internaţionalăîn special prin punerea în aplicare a unei politici
externe şi de securitate comune, inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărindu-se astfel
identitatea Europei şi independenţa ei în scopul promovării păcii, progresului şi securităţii în Europa şi în
lume. (art. B);
c. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea unei
cetăţenii a Uniunii (art. 8A);
d.dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, asigurându-se
siguranţa şi securitatea popoarelor lor în condiţiile facilitării liberei circulaţii a persoanelor;
e.menţinerea a ceea ce s-a dobândit din punct de vedere comunitar (“l’acquis communitaire”) şi
dezvoltarea acestuia în scopul de a examina, într-o procedură anume prevăzută, în ce măsură politicile
şi formele de cooperare statornicite prin acest tratat ar trebui să fie revizuite în vederea asigurării
eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare.
Tratatul de la Maastricht cuprindea 7 titluri ce reglementau cele trei axe constitutive. Primele
patru titluri reglementau prima axă a Uniunii, respectiv Comunităţile Europene; titlul 5 reglementează şi
completează cea de-a doua axă, respectiv cea referitoare la politicile interne şi de securitate comune;
titlul 6 reglementează şi completează dispoziţiile cu privire la cea de-a treia axă constitutivă, respectiv
administrarea justiţiei comunitare şi afacerile interne; titlul 7 cuprindea dispoziţii finale.
Tratatul asupra UE reiterează şi completează principii care stau la baza Uniunii, şi anume:
- respectul pentru identitatea naţională a statelor membre (art. F1);
- respectul drepturilor fundamentale;
- respectarea rpincipiului subsidiarităţii (art. 3B);
Un alt element de noutate adus de Tratatul de la Maastricht îl reprezintă introducerea cetăţeniei
europene (art. 8A).

6 Manolache, O.-op.cit., p. 10.

8
 Una dintre cele mai importante modificări aduse de Tratatul de la Maastricht o reprezintă ideea
unificării economice şi monetare. Tratatul introduce în corpul său un plan în trei etape elaborat de Jack
Delors. Acest plan este integrat în partea a treia- “Politici monetare”din titlul 6. Prima etapă a planului
Delors se considera că a fost îndeplinită de către toate statele membre (eliberarea tuturor restricţiilor şi
realizarea liberei circulaţii a mărfurilor şi capitalurilor între statele membre, cooperarea dintre băncile
centrale ale statelor membre şi aderarea acestora la mecanismul ratelor de schimb). A doua etapă
începea în ianuarie 1994 şi se realiza în cadrul unui nivel ridicat de convergenţă economică a statelor
mambre. Patru criterii de convergenţă vor fi monitorizate de statele membre:
a. stabilitatea preţurilor şi un nivel scăzut al inflaţiei;
b. finanţe publice sănătoase, fără deficit bugetar excesiv;
c. rate de schimb stabile realizate pe baza mecanismului ratelor de schimb;
d. dobânzi reduse.
În a doua etapă se prevedea, de asemenea, realizarea sistemului european al băncilor centrale
care va defini şi implementa politica monetară a Comunităţii. Tot în cadrul acestei etape s-a prevăzut
crearea Băncii Centrale Europene care va avea vocaţie legislativă în domeniul monetar şi financiar.
Cea de-a treia etapă va începe, dacă majoritatea statelor membre îndeplinesc criteriile de
convergenţă monitorizate de Comisie. Dacă până la sfârşitul anului 1997 nu era fixată nici o dată, cel
de-al treilea stadiu avea să înceapă la 1 ianuarie 1999 pentru statele care îndeplineau criteriile. De
asemenea, se prevedea că Unitatea Europeană de Cont sau Euro va deveni monedă unică pentru
statele aflate în cea de-a treia etapă.
Intrarea ţărilor membre ale UE în ultima etapă de aplicare a prevederilor Tratatului de la Maastricht-
adoptarea monedei unice la 1 ianuarie 1999- era condiţionată de îndeplinirea celor 4 mari criterii de
convergenţă amintite mai sus. Privind stabilitatea preţurilor era necesar ca inflaţia ţărilor care urmau să
adopte moneda unică europeană să nu fie mai mare de 1,5 puncte procentuale faţă de media celor mai
performante trei state comunitare în materie de inflaţie. Deficitul bugetar nu trebuia să fie mai mare de
3% din PIB al fiecărei ţări; datoria publică nu trebuie să depăşească 60% din PIB. Ratele de schimb nu
trebuie să depăşească marjele normale de +/- 2,25% faţă de ecu, prevăzute în cadrul Sistemului
Monetar European. Rata dobânzii nu trebuia să fie mai mare de 2 puncte procentuale faţă de media
dobânzilor pe termen lung în cele mai performante trei state în domeniu.7
În faza finală a realizării uniunii economice şi monetare trebuia să intre cel puţin şapte (ulterior opt)
ţări care să îndeplinească criteriile de convergenţă. În cursul anului 1996, în aproape toate ţările UE au
fost puse în aplicare o serie de programe de austeritate, foarte nepopulare, care să permită ţărilor
respective, ca începând din 1997, să se încadreze în criteriile de aderare. Cu toate acestea, la 1
7 Revista “Euro” editată de “Ziarul financiar” , decembrie, 2001.

9
 ianuarie 1999, numai 11 ţări au fost pregătite să adopte euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa,
Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, şi Spania. Doi ani mai târziu, după multe
eforturi şi Grecia a reuşit să îndeplinescă criteriile de aderare. Danemarca a respins prin referendum
adoptarea euro, iar Marea Britanie şi Suedia au ales să rămână în afara zonei euro. România ar
îndeplini în acest moment doar al doilea criteriu: deficit bugetar şi datoria publică.
Următorul moment semnificativ îl reprezintă semnarea Tratatului de la Amsterdam, la 2 octombrie
1997, urmare a desfăşurării Conferinţei interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht,
începută la 29 martie 1996, la Torino. Noul Tratat cuprinde trei părţi:
1. Modificări aduse tratatelor;
2. Simplificare;
3. Prevederi generale şi finale.
Au mai fost adoptate o anexă cu echivalenţa vechii şi noii numerotaţii şi protocoale anexate.
Conferinţa a mai adoptat 51 de declaraţii şi a luat notă de alte 8. Tratatul a fost supus ratificării de către
statele membre ale UE, potrivit procedurilor naţionale respective.
Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999 după depunerea la 3 martie 1999 a
ultimului instrument de ratificare.
Prin Tratatul de la Amsterdam au fost aduse importante modificri unor dispoziţii din Tratatul de
la Maastricht:
- art.A[1]par.2 a fost înlocuit în sensul că Tratatul constituie o nouă etapă în procesul creării unei
uniuni fără încetare mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai deschis şi
cât mai aproape posibil de cetăţeni;
- art.B[2] este formulat diferit, în sensul că Uniunea îşi propune ca obiective:
• promovarea progresului economic şi social şi a “unui înalt nivel de folosire a forţei de muncă şi
realizarea unei dezvoltări durabile şi echilibrate, în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne,
prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare,
comportând în cele din urmă o monedă unică în conformitate cu prevederile tratatului”8
• afirmarea identităţii pe scena internaţională, în special prin punerea în aplicare a unei politici
externe şi de securitate comune, inclusiv elaborarea progresivă a unei politici de apărare comune, care
ar putea să ducă la o “apărare comună”, în conformitate cu art. J7[17];
• întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre, prin instituirea unei
cetăţenii a Uniunii;

8 www.europa.eu.int, Tratatul de la Amsterdam.

10
• menţinerea şi dezvoltare Uniunii ca un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în care libera
circulaţie a persoanelor este asigurată în asociere cu măsuri specifice cu privire la controalele la
graniţele exterioare, azil, emigrare şi procedura şi combaterea criminalităţii;
• menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui în scopul de a examina măsura
în care politicile instituite de tratat ar trebui să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor
şi instituţiilor comunitare.
La Consiliul european de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999 s-a decis începerea negocierilor de
aderare cu alte cinci state (cereri de aderare au depus 10 state, printre care şi România la 22 iunie
1995)-România, Slovacia, Letonia, Lituania şi Bulgaria-, astfel că procesul de aderare grupează 13
state în momentul actual într-un cadru unic.
La 15 februarie 2000 au avut loc conferinţe interguvernamentale cu fiecare dintre ţările incluse în
cel de-al doilea grup al ţărilor candidate, inclusiv România, fapt ce marchează deschiderea oficială a
negocierilor de aderare cu aceste ţări.
Tot în cadrul Consiliului european dela Helsinki s-a pus problema unei reforme instituţionale la
nivelul Uniunii Europene, problemă ce şi-a găsit soluţionarea la 26 februarie 2001 când s-a semnat
Tratatul de la Nisa. Acesta din urmă modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatele care
instituie Comunităţile Europene şi unele acte asociate acestora.
Tratatul de la Nisa este format din două părţi: una se referă la modificările de fond, celaltă cuprinde
dispoziţii finale şi tranzitorii. S-au mai adoptat patru protocoale şi anume:
1. Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul Comunităţii
Europene şi care rpiveşte extinderea Uniunii Europene;
2. Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatele Comunităţii
Europene şi a Euroatom şi care priveşte statutul Curţii de Justiţie;
3. Protocolul care a fost anexat la Tratatul aspra Comunităţii Europene şi care de referă la
consecinţele financiare ale expirării Tratatului CECO şi la fondurile de cercetare privind cărbunele şi
oţelul;
4. Protocolul asupra art. 67 din Tratatul Comunităţii Europene, precum şi 24 de declaraţii, luându-
se notă de alte 3 declaraţii.
Intrarea în vigoare a acestui tratat este prevăzută pentru prima zi a celei de-a doua luni ce urmează
aceleia în care este depus instrumentul de ratificare de către ultimul stat semnatar care îndeplineşte
această formalitate.
Consiliul european reunit la Laeken, în Belgia, la 14-15 decembrie 2001, constatând că UE a
abordat o nouă direcţie, a convocat Convenţia europeană asupra viitorului Europei.
Această Convenţie este orientată pe trei direcţii:

11
 a. apropierea cetăţenilor de proiectul european şi de instituţiile Uniunii;
b. să structureze viaţa politică şi spaţiul politic european într-o Uniune lărgită;
c. să facă din Uniune un factor de stabilitate şi un reper în organizarea noii lumi.
Conştienţi că Europa este un continent purtător al civilizaţiei, că locuitorii săi au descoperit
valorile ce fundamentează umanismul – egalitate, libertate, democraţie, stat de drept – responsabilii
europeni au decis în iunie 2003 semnarea unui proiect de Tratat constituţional, care în noiembrie
2004 a întrunit adeziunea statelor membre, fiind adoptat.
Având o structură bipartită, Constituţia încearcă să reunească principiile care stau la baza
demersului fondator european, precum şi să definească şi să orienteze cadrul instituţional al Uniunii.
Astfel, în prima parte sunt definite obiectivele Uniunii, drepturile fundamentale şi competenţele acesteia,
cadrul instituţional şi de exercitare a acestor competenţe, viaţa democratică din Uniune şi apartenenţa
internaţională a acesteia. Cea de-a doua parte, intitutlaţă Crta drepturilor fundamentale ale Uniunii,
precizează, instituie şi explicitează modalităţile de exercitare a acestor drepturi-deminitatea, libertăţile,
egalitatea, solidaritatea, cetăţenia, justiţia- în cadrul Uniunii. În fine, proiectul mai cuprinde trei
protocoale- Protocolul asupra rolului Parlamentelor naţionale şi Uniunea Europeană, Protocolul asupra
aplicării principiilor proporţionalităţii şi subsidiarităţii, Protocolul asupra reprezentării cetăţenelor şi
cetăţenilor în Parlamentul European şi asupra ponderii voturilor în Consliul European şi Consiliul de
Miniştri.
Principiile fundamentale ale Uniunii sunt enumerat şi spre deosebire de Tratatele precedente,
minuţios descrise în protocoalele anexate. Dacă delimitarea competenţelor Uniunii de cele ale statelor
membre se face pe baza principiului atribuirii, exercitarea propriu-zisă a competenţelor se face pe baza
principiului subsidiarităşii şi a proporţionalităţii. În virtutea primului principiu, Uniunea nu va interveni în
domeniile care nu sunt exclusiv în competenţa sa decât atunci când statele membre nu au capacitatea
de a face faţă sarcinii atingerii obiectivelor respective. Conform principiului proporţionalităţii, Uniunea nu
va depăşi, prin măsurile pe care le va implementa, obiectivele propuse de Constituţie.
Constituţia confirmă diferenţa dintre cele trei tipuri de competenţe-exclusiv ale Uniunii,
partajate şi de coordonare. În art. 12 sunt prezentate domeniile ce ţin de competenţa exclusivă a
Uniunii: politica monetară comună, pentru statele care au adoptat moneda unică, euro; politica
comercială comună, Uniunea vamală şi conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii
comune privind pescuitul. Primul şi ultimul dintre acestea sunt domenii noi, a căror adăugare pe lista
celor de competenţă comună se impunea de la sine: politica monetară comună nu ar putea face
obiectul nici unei ingerinţe naţionale, în timp ce repartizarea protecţiei patrimoniului marin către Uniune
pune capăt contradicţiilor dintre statele membre asupra tipurilor şi metodelor de pescuit. (Cazul
conflictului franco-spaniol asupra pescuitului în Golful Biscaya, devenit critic în anul 2001).

12
 Domeniile de competenţă partajată, enumerate la art. 13, rămân în cea mai mare măsură cele
stipulate în Tratatul de la Maastricht: piaţa internă, agricultura şi pescuitul (cu excepţia menţionată mai
sus), transportul şi reţelele trans-europene, energia, politica socială, pentru aspectele menţionate în
Carta socială, coeziune economică, socială şi teritorială, mediul, protecţia consumatorilor, problemele
comune de securitate în materi de sănătate publică.
La capitolul competenţelor partajate se adaugă „spaţiul libertăţii, justiţiei şi securităţii” ce
confirmă supoziţia conform căreia structura Uniunii bazate pe cei trei piloni-Comunităţile, Politica
Extrenă şi de securitate Comună (PESC), justiţia şi Afacerile Interne (JAI)- este deja una perimată
În fine, se introduce o nouă categorie de competenţe, cea a acţiunilor de spijin, de coordonare
sau de complementare (cunoscută generic ca fiind „categoria domeniilor de cooperare”), sub incidenţa
căreia intră domeniile industriei, protecţiei şi îmbunătăţirii sănătăţii umane, educaţiei, formării
profesionale, tineretului şi sportului, culturii, protecţiei civile. În aceste domenii, considerate practic ca
fiind îndeosebi de competenţa statelor membre, acestea vor fi obligate să se supună numai actelor
juridice obligatorii adoptate de Uniune.

13
TEMA DE SEMINAR NR. 2
Curtea Europeană de justiţie şi Tribunalul de primă instanţă – instituţii fundamentale ale
procesului judiciar european

Sistemul jurisdicţional al Uniunii

Sistemul jurisdicţional al Uniunii europene vine să completeze sfera instituţiilor care stau la baza
Uniunii Europene. Examinarea acţiunilor instituţiilor comunitare, ca şi cele ale statelor membre, precum
şi acţiunile cetăţenilor statelor membre, a fost încredinţată unui cadru legal comunitar reprezentat de
organe de jurisdicţie cu o competenţă specială comunitară.
Astfel, Curtea de justiţie şi Tribunalul / Curtea de primă instanţă au obligaţia de a asigura
interpretarea şi aplicarea Tratatului.

2.1. Scurt istoric al Curţii europene de justiţie

Necesitatea înfiinţării unei astfel de instituţii s-a resimţit încă din perioada lucrărilor pregătitoare
elaborării Tratatului de la Paris (CECO). Curtea era văzută ca un organ de control de control al legalităţii
actelor emise de Înalta Autoritate şi Consiliul special al miniştrilor (instituţii CECO) şi, în acelaşi timp, să
asigure echilibrul între aceste instituţii şi statele membre şi să garanteze neamestecul instituţiilor CECO
în problema suveranităţii statelor membre.
Ulterior, cele două Tratate de la Roma, acte institutive ale CEE şi CECA, ca şi cele două Protocoale
ce le completează prevăd înfiinţarea Curţii de Justiţie, având acelaşi rol ca şi curtea înfiinţată prin
Tratatul de la Paris. Aceasta era o Curte de Justiţie unică care îşi exercita atribuţiile stabilite prin fiecare
tratat în parte, potrivit dispoziţiilor fiecăruia dintre ele.
Instituţie comună a celor trei Comunităţi distincte, a fost recunoscută ca fiind Curtea de Justiţie de la
Luxemburg, fiind guvernată de dispoziţii aproape identice atât din raţiuni de ordin practic, cât, mai ales,
pentru facilitarea unităţii de interpretare a prevederilor tratatelor comunitare.
De la înfiinţarea sa, din anul 1952 şi până în przent, Curtea de la Luxemburg a fost sesizată cu
peste 8600 de cauze. Numărul acestora afost într-o continua creştere şi ca urmare s-a simţit nevoia
degravării acesteia, lucru realizat prin înfiinţarea Tribunalului/Curţii de Primă Instanţă (TPI), înfiinţat în
1989 de Consiliul de miniştri la cererea CEJ. Rolul TPI este acela de a ameliora protecţia jurisdicţională
a justiţiabililor şi de a permite CEJ să se concentreze asupra sarcinii sale principale, de interpretare
unitară a dreptului comunitar.

14
 CEJ reprezintă o jurisdicţie internă a Comunităţilor şi nu una internaţională, hotărârile acesteia
având forţă obligatorie şi executorie pe teritoriul statelor membre (art. 44 din Tratatul CECO, art. 187 din
Tratatul CEE şi art. 159 din Tratatul CECA).

2.2. Curtea europeană de justiţie

Curtea de justiţie este compusă în prezent din 25 judecători. Acest număr va putea creşte o dată cu
dobândirea calităţii de membru al Uniunii de către alte state. Iniţial numărul acestora era limitat la 6, dar
având în vedere creşterea numărului statelor membre ale Comunităţii europene, acesta a fost mărit
periodic. Prin Tratatul de la Nisa s-a introdus regula, până atunci nescrisă, ca fiecare stat membru să
aibă un resortisant al său în compunerea Curţii de justiţie. Tratatele comunitare anterioare nu au
interzis, până la acest Tratat, o eventuală numire a unei persoane dintr-un stat nemembru ca judecător.9
Curtea de justiţie a fost instituită prin prevederile Tratatului asupra Uniunii Europene (art. 35) care
stipula: „Curtea de justiţie a Comunităţii Europene este competentă , sub rezerva condiţiilor prezentului
articol, să statueze asupra validitărţii şi interpretării deciziilor-cadru şi deciziilor, asupra convenţiilor
stabilite în virtutea prezentului titlu, precum şi asupra validităţii şi interpretării măsurilor lor de aplicare.”
De asemenea şi tratatele anterioare fac referire la instituţia Curţii de justiţie: art. 7 (ex. Art. 4) din TCE,
art. 3 din Tratatul Euroatom, art. 9 din Tratatul de la Amsterdam.
Judecătorii trebuie să fie aleşi dintre persoanele a căror independenţă este mai presus de orice
îndoială şi care posedă calificările cerute pentru numirea în cele mai înalte funcţii jurisdicţionale în ţările
lor respective ori care sunt jurişti cu o competenţă recunoscută.
Judecătorii nu pot să deţină vreo funcţie politică sau administrativă şi nu pot exercita o activitate
profesională, remunerată sau nu, afară de cazul în care Consiliul acordă o dispensă în acest sens.10
Judecătorii vor fi numiţi prin acordul comun al guvernelor statelor membre, nemaifiind necesară o
procedură specifică de conformare sau ratificare din partea organismelor comunitare.
Guvernul fiecărui stat propune un candidat care este naţional al acestuia. În cadrul unor consultări
informale alte state membre pot să convingă acel guvern să propună un alt candidat. Alegerea
judecătorilor pe baza propunerilor făcute de guvernele statelor membre au dus la o politizare a
procedurii de recrutare a viitorilor judecători ai Curţii de justiţie. Desemnarea unui judecător din partea
fiecărui stat membru duce la o diversificare a gândirii juridice ceea ce reprezintă o importantă latură a
vieţii juridice la nivel comunitar.
9R. Dehousse-“The European Court of Justice, MacMillan Press Ltd., 1998, p. 63-66.
10Statutul Curţii de justiţie (art.4), aprobat prin Protocolul anexat, prin Tratatul de la Nisa (art.7), abrogându-se şi înlocuindu-
se Protocoalele din 17 aprilie 1957 Privind Statutul aceleiaşi Curţi de Justiţie.

15
 Judecătorii sunt numiţi pe o perioadă de şase ani. La fiecare trei ani va exista o înlocuire parţială a
acestora. Doisprezece sau treisprezece dintre ei vor fi înlocuiţi alternativ. Dacă un judecător urmează
să înlocuiască un membru al Curţii al cărui mandat nu a expirat, el va fi numit doar pe perioada de
mandat care a mai rămas de îndeplinit pentru acel judecător pentru a nu perturba succesiunea normală
a înlocuitorilor.
La expirarea mandatelor judecătorii pot fi numiţi din nou. În prezent din fiecare stat membru al
Uniunii europene este ales câte un judecător. Calitatea de judecător al Curţii de justiţie încetează prin
înlocuirea normală, legală, prin deces sau prin demisie. Un judecător îşi poate pierde funcţia sau dreptul
său la o pensie sau alte beneficii suplimentare numai dacă, în opinia unanimă a judecătorilor şi a
avocaţilor generali ai Curţii, nu mai îndeplineşte condiţiile necesare ori nu mai face faţă obligaţiilor pe
care le suscită funcţia sa.
Curtea este asistată de opt avocaţi generali care au obligaţia ca acţionând cu completă
imparţialitate şi independenţă, să prezinte în şedinţă publică, concluzii motivate, în cauzele care, potrivit
Statutului Curţii reclamă intervenţia lor (art. 222CE).
Consiliul poate mări numărul acestora dacă i s-a făcut o propunere din partea Curţii. Statutul lor
este acelaşi cu cel al judecătorilor Curţii. La fiecare trei ani patru dintre ei vor fi înlocuiţi. Germania,
Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania au câte un avocat general permanent. Celelalte state iau parte la
un sistem ce presupune rotaţia a trei avocaţi în ordine alfabetică. Avocatul general îşi exprimă opinia la
sfârşitul procedurii orale, ea devenind publică, existând riscul ca acesta să facă afirmaţii care să nu
convină guvernului său.
Curtea numeşte, dintre avocaţii generali, pe primul avocat general pe o perioadă de un an, aşa
încât pe durata mandatelor de şase ani, aproape toţi avocaţii generali vor putea îndeplini această
funcţie.
Judecătorii aleg dintre ei un preşedinte al Curţii pe o perioadă de trei ani. La expirarea acestui
termen el poate fi reales. Preşedintele conduce activitatea juridică a Curţii şi administraţia acesteai. El
prezidează dezbaterile cauzei şi deliberările. El are şi atribuţiuni executive ce ţin de buna administrare a
justiţiei, între care menţionaăm , desemnarea judecătorului-raportor pentru fiecare cauză, concomitent
cu încredinţarea ei unei Camere a Curţii, stabilirea termenelor pentru intervenţii sau a datelor la care va
începe procedura orală, acordarea, înîmprejurări speciale, a unor priorităţi pentru unele cauze.
În general Curtea se întruneşte într-o cameră sau într-o Mare Cameră în conformitate cu
prevederile din Statutul Curţii. Tratatul de la Nisa prevede instituirea unor camere ale Curţii formate din
trei sau cinci judecători. Anterior acestei prevederi puteau fi şapte judecători per cameră. Actualmente
sunt şapte camere a câte opt judecători per cameră, unii dintre judecători fiind membri a mai multor
camere.

16
 Marea Cameră cuprinde unsprezece judecători şi este prezidată de preşedintele Curţii. Potrivit
reglementării în vigoare, Camerele întreprind cercetări prealabile tuturor cauzelor aflate pe rolul Curţii şi
decid asupra cererilor privind sprijin pentru asistenţă juridică în cazul cînd o parte nu au mijloacele
necesarespre a face faţă costului procedurii, precum şi atunci când apar divergenţe în legătură cu
recuperarea cheltuielilor de judecată stabilite.
Curtea de justiţie îşi exercită atribuţiile în conformitate cu prevederile Tratatului de la Nisa care a
modificat prevederile art. 48 din Tratatul de la Maastricht.
Curtea poate să acţioneze în primul rând ca o curte administrativă11 , în sensul protejării
subiectelor de drept, a statelor membre, precum şi a persoanelor. Anterior adoptării Tratatului de la Nisa
s-a considerat că pot fi incluse în categoria acţiunilor care au această finalitate acţiunile sau procedurile
referitoare la:12
- legalitatea actelor adoptate de Parlamentul european şi de Consiliu, împreună, a actelor Consiliului,
ale Comisiei şi ale BCE, precum şi a actelor Parlamentului destinate să producă efecte faţă de terţi,
Curtea fiind competentă să se pronunţe în cauzele de domeniul art. 230 alin. 2 CE, art.33 alin. 1 şi 4
din CECO şi art. 146 alin. 2 şi 3 din Euratom.; procedura privind validarea şi interpretarea actelor
instituţiilor comunitare sau privind interpretarea Tratatelor comunitare, când sunt în cauză trimiterile
pentru o hotărâre preliminară conform art. 234, art. 68 par. 1 CE, art. 35 par.3 din Tratatul de la
Maastricht, art. 41 CECO şi art. 150 Euratom sau în legătură cu cererile Consiliului sau Comisiei
sau a unui stat membru pentru darea unei hotărâri asupra unei probleme de interpretare a Titlului IV
CE sau a actelor instituţiilor Comunităţii bazate pe acest Titlu (recurs în interesul legii13)- art. 68 par.
3 CE;
- inacţiunea Parlamentului, Consiliului, Comisiei sau BCE în încălcarea Tratatelor comunitare în
cazurile şi potrivit procedurilor stabilite la art. 232 alin. 1, 2 şi 4 CE, art. 35 CECO şi art. 148 alin. 1
şi 2 Euratom.
Potrivit Tratatului de la Nisa, art. 225 par. 1 CE şiart. 140 A par. 1 Euratom au fost înlocuite, cu
efectul că sunt încredinţate spre soluţionare Curţii de primă instanţă. S-a introdus în Tratatul asupra CE
un nou art.-229A- în sensul că, sub rezerva altor dispoziţii ale Tratatului CE, Consiliul hotărînd în
unanimitate pe baza propunerii Comisiei şi după consultarea Parlamentului, poate să adopte dispoziţii
pentru a atribui Curţii de justiţie, în măsura pe care el o stabileşte, competenţa pentru a soluţiona litigiile
legate de aplicarea actelor adoptate în baza Tratatului care crează drepturi comunitare de proprietate
industrială.

11 Manolache,O.-op.cit, p. 106.
12 Idem, p. 106-107.
13 M. Chavrier-“La Cour apres Le Traite d’Amsterdam-palingenesie ou palinodies” în RMCUE, nr. 441, 2000, p. 546.

17
 2.3. Recursurile în faţa CEJ
În dreptul, noţiunea de „recurs” are înţelesul de acţiune în primă instanţă şi nu de cale de atac, aşa
cum este ea întâlnită în dreptul român.. Acest sens este consacrat de Tratatele comunitare şi a fost
preluat de majoritatea doctrinarilor români şi străini. Formele recursului în faţa CEJ sunt următoarele:
a. Recursul în anulare;
b. Recursul în carenţă;
c. Recursul în interpretare;
d. Recursurile în plină jurisdicţie.

a. Recursul în anulare constă în posibilitatea pe care o au statele, instituţiile comunitare,

persoanele fizice şi juridice de a ataca în faţa Curţii un act obligatoriu emis de Consiliu sau de Comisie
şi de a obţine, în anumite condiţii, desfiinţarea acestuia. Este reglementat prin art. 33 din Tratatul
CECO, art. 146 din Tratatul CECO şi art. 173 din TCE. Este un mijloc de control al conformităţii actelor
comunitare, un control de legalitate şi urmăreşte desfiinţarea unui act ilegal, nu modificare lui.
Actele susceptibile de recurs:
- conform Tratatului de la Paris: numai deciziile şi recomandările Înaltei Autorităţi (art. 33 CECO),
precum şi deliberările Adunării şi ale Consiliului;
- conform Tratatelor de la Roma, numai actele ce au forţă obligatorie, emanând de la Consiliu sau
de la Comisie (regulamentele şi directivele).

b. Recursul în carenţă constă în posibilitatea pusă la dispoziţia statelor, a instituţiilor comunitare,

precum şi a întreprinderilor sau chiar a particularilor, în situaţii strict determinate, de a ataca în faţa
Curţii abstenţiunea, refuzul Comisie sau al Consiliului de miniştri de a decide în materii în care aceste
instituţii comunitare au, prin tratate, obligaţia de a lua o anumită măsură. Fiind un mijloc de contro
jurisdicţional, recursul în carenţă garantează exercitarea puterilor comunitare.

c. Recursul în interpretare
Tratatele institutive prevăd posibilitatea realizării unei activitţi de interpretare de către Curte, cu titlu
incidental, prealabil, în afara unui litigiu propriu-zis dedus direct în faţa instanţei comunitare. În temeiul
art. 177 din Tratatul de la Roma, trebuie să existe un litigiu pe rol în faţa unei jurisdicţii naţionale, care
să sesizeze Curtea, cerând interpretarea sau aprecierea de validitate asupra actului comuniatr în cauză.

d. Recursul în plină juridicţie dă posibilitatea Curţii de a aprecia toate elementele de fapt şi de

drept ale cauzei deduse în faţa sa, modificând acea hotărâre a instituţiei comunitare ce a fost pusă în

18
discuţie, în sensul de a stabili o altă soluţie obligatorie pentru părţi. Cele mai frecvente astfel de
recursuri sunt:
d1). Recursul în responsabilitate: - în exerciţiul atribuţiunilor Comunităţile (având personalitate
juridică) pot produce pagube ce trebuie reparate, antrenându-le, în acest sens, răspunderea civilă.
d11). Recursul în responsabilitate extracontractuală - pot formula recurs în repararea pagubelor
toate persoanele interesate, fizice sau juridice, ce cad sub incidenţa Tratatului de la Paris sau sunt în
afara Comunităţii şi fac dovada unui prejudiciu cauzat de greşeala de serviciu a unei instituţii comunitare
sau de fapta personală a unui agent al orgnizaţiei aflat în exercitarea atribuţiunilor sale.
d12). Recursul în responsabilitate contractuală - Curtea poate soluţiona un litigiu ivit în legătură
cu un contract încheiat de Comunitate.
d2). Recursul în constatarea neîndeplinirii de către state a obligaţiilor decurgând din
Tratatele institutive
în virtutea prevederilor din Tratatele ce instituie Comunităţile europene, se conferă executivelor
comunitare, Înalta Autoritate (CECO) şi Comisiile (CEE, CEEA), misiunea de a veghea la aplicarea
tratatelor, misiune în virtutea căreia instituţiile de mai sus trebuie să urmărească modul şi măsura în
care statele semnatare îşi îndeplinesc obligaţiile ce derivă din Tratate.
Potrivit acestor competenţe, instituţia executivă are posibilitatea să constate, pe cale de decizie că
un stat membru nu şi-a îndeplinit o obligaţie din Tratatele comuniatre, decizie ce poate fi atacată în faţa
Curţii, în urma unui contencios în plină jurisdicţie, urmează să se pronunţe asupra măsurilor luate de
instituţia executivă, confirmându-le, modificându-le sau anulându-le.
d3). Recursul împotriva sancţiunilor
În prevederile Tratatului de la Paris găsim reglementat recursul împotriva sancţiunilor aplicate
statelor membre (art. 88). Tratatul de la Roma reglementează recursul împotriva sancţiunilor date
particularilor. Se argumentează astfel, caracterul supranaţional al Curţii, deoarece resortisanţi ai statelor
membre pot ataca în faţa instanţei, măsuri dictate, uneori, de instituţia care reprezintă voinţa acestor
state, respectiv Consiliul. Pe de altă parte,, aceeaşi resortisanţi sunt siliţi să respecte „măsurile dictate
împotriva lor de o instituţie situată deasupra statelor (Comisia) şi fără prealabilă consultare a acestora”.

2.4. Curtea de primă instanţă

Creşterea numărului de acţiuni introduse la Curtea de justiţie , durata procedurilor a condus la

necesitatea înfiinţării unui nou organ jurisdicţional care să preia o serie din atribuţiile Curţii de justiţie, să
revitalizeze acţiunea justiţiară comunitară.

19
 Acţiunea instituirii unei Curţi de primă instanţă nu a fost atât de facilă, aşa încât abia prin Actul Unic
European, în 1986, s-a decis crearea acesteia. După consultarea Comisiei şi a Parlamentului, Consiliul
a putut crea pe lângă Curtea de justiţie acestă Curte de primă instanţă care să preia competenţele în
domeniul examinării şi a deciderii în primă instanţă asupra unor categorii de acţiuni şi proceduri
introduse de către persoanele fizice şi juridice, sub rezerva unui drept de recurs la Curtea de Justiţie
numai privind aspectele de drept şi în conformitate cu condiţiile stabilite de Statut.
Potrivit art. 48 din statutul Curţii de justiţie, Curtea de primă instanţă este compusă în prezent din 25
judecători; trebuie să fie ales cel puţin câte unul din fiecare stat membru. Ea se organizează în Camere
de trei sau cinci judecători sau într-o Mare Cameră.
Competenţa Curţii de primă instanţă a fost stabilită iniţial prin prevederile Tratatului CE. Au fost date
în competenţa acesteia toate cazurile privind personalul şi toate acţiunile împotriva unei instituţii
comunitare introduse de o persoană cu privire la concurenţă, antidumping şi oţel, însă prin Decizia nr.
88/591 din 24 oct. 1988 care a acordat competenţe determinate Curţii de primă instanţă, în art.3 par.1 s-
a reţinut în competenţa Curţii de Justiţie.
Prin Tratatul de la Nisa Curtea de primă instanţă a dobândit o poziţie importantă în cadrul sistemului
jurisdicţional comunitar.Art. 220 CE consacră autonomia Curţii de primă instanţă. Prin intermediul art.10
din Tratatul de la Nisa s-a abrogat Decizia Consiliului nr. 88/591 din 24 oct 1988, cu excepţia art.3.
În conformitate cu art. 225 CE, competenţa Curţii de primă instanţă este concepută pe trei categorii:
a. în virtutea paragrafului 1, ea este competentă să soluţioneze în primă instanţă acţiunile avute în
vedere în:
- art. 230 (acţiunea în anulare);
- art. 232 (acţiunea privind abţinerea instituţiilor comunitare de a acţiona);
- art. 235 (acţiunea în răspundere contractuală şi necontractuală);
- art. 236 (acţiunile introduse de funcţionarii publici comunitari);
- art. 238 (clauza de arbitraj).
Sunt exceptate acţiunile care sunt atribuite unei camere jurisdicţionale, precum şi cele pe care
statutul le rezervă Curţii de justiţie.
Deciziile date de Curtea de primă instanţă în temeiul acestui prim paragraf pot face obiectul unui
recurs la Curtea de justiţie.
b. în baza paragrafului 3, ea este competentă să soluţioneze trimiterile pentru darea unei hotărâri
preliminare conform art. 234, în domeniile specifice determinate în Statut.
c. în virtutea paragrafului 2 ea are competenţa de a soluţiona acţiunile care sunt introduse
împotriva deciziilor camerelor jurisdicţionale care sunt constituite în aplicarea art.225 A.

20
 Curtea de primă instanţă consideră că în Statutul Curţii ar trebui definite dispoziţiile esenţiale ale
procedurii de reexaminare, precizându-se:
- rolul părţilor în procedura în faţa Curţii, în scopul salvgardării drepturilor lor;
- efectul procedurii de reexaminare asupra caracterului executoriu al deciziei Curţii de primă instanţă;
- efectul deciziei Curţii de justiţie asupra litigiului dintre părţi.
Într-o Declaraţie privind art. 225 par. 2 şi 3, Conferinţa interguvernamentală a considerat că este
necesară o procedură pentru a asigura funcţionarea corectă a acestordispoziţii şi efectuarea unei
evaluări, dar nu mai târziu de trei ani de la adoptarea Tratatului de la Nisa.

2. 5. Camerele jurisdicţionale

Datorită faptului că numărul cauzelor introduse la Curtea de primă instanţă a depăşit numărul celor
soluţionate, prin intermediul art. 225 din Tratatul de la Nisa s-a considerat oportun înfiinţarea unor
Camere jurisdicţionale independente şi specializate în soluţionarea unor litigii de natură tehnică.
Astfel, conform art.225 alin. 1, Consiliul hotărând în unanimitate, pe baza propunerilor Comisiei şi
după consultarea Parlamentului şi a Curţii de justiţie, sau pe baza cererii acestei Curţi şi după
consultarea Parlamentului şi a Comisiei, poate să creeze Camere jurisdicţionale însărcinate cu
soluţionarea în primă instanţă a unor categorii de acţiuni introduse pe domenii specifice. Unul din
posibilele domenii este acela prevăzut în Declaraţia anexă la Tratatul de la Nisa relativă la art. 225 A din
Tratatul CE, în sensul solicitărilor adresate de Conferinţa reprezentanţilor statelor membre Curţii de
justiţie sau Comisiei de a pregăti cât mai repede o Cameră jurisdicţională competentă în a soluţiona în
primă instanţă litigiile dintre comunitate şi funcţionarii să.
S-a remarcat şi o creştere a numărului de litigii în domeniul proprietăţii intelectuale ceea ce a
însemnat crearea unei camere jurisdicţionale pe acest domeniu (acţiunile relative la mărcile
comerciale).
Alin.2 al aceluiaşi art.225 prevede că decizia de constituire a unei asemenea Camere presupune şi
precizarea modului de organizare şi funcţionare, precum şi competenţele care îi sunt atribuite.
Membrii acestor camere sunt aleşi funcţiei de capacitatea cerută pentru a ocupa funcţii
jurisdicţionale, funcţie de independenţa de care dispun aceştia.
Conform art. 225 alin. 3, deciziile acestor camere pot fi supuse recursului, însă limitat la problemele
de drept sau, dacă decizia de constituire a Camerei prevede acest lucru, al unui drept de apel asupra
problemelor de fapt, la Curtea de primă instanţă.
Regulile de procedură după care funcţionează aceste Camere sunt stabilite în acord cu cele ale
Curţii de justiţie, după care sunt supuse votului de unanimitate a Consiliului.

21
 Prin Tratatul de la Nisa a fost abrogat art. 54 din statutul Curţii de justiţie privitor la declinarea de
competenţă. Dacă o cerere sau un alt document procedural este depus din eroare la grefierul Curţii de
justiţie, acesta va fi trimis imediat grefierului Curţii de primă instanţă. Într-o situaţie inversă se va
proceda în mod asemănător.

2.6. Procedura în faţa CEJ

Dispoziţiile cu privire la procedura de urmat în faţa CEJ sunt cuprinse în:

a. textul Tratatelor;
b. Protocoalele adiţionale privind Statutul CEJ;
c. Regulamentul de procedură;
d. Instrucţiunile pentru grefier;
e. Regulamentul adiţional relativ la comisiile rogatorii.
Procedura în faţa CEJ este contradictorie, publică, mixtă (scrisă şi orală), de tip inchizitorial şi
(teoretic) gratuită.
Procedura ordinară cuprinde mai multe faze succesive:
a. faza scrisă (urmată de o eventuală faza de anchetă);
b. faza orală;
c. faza deliberărilor, materializată prin hotîrâri ale instanţei.

a. Faza scrisă
Prima fază a procedurii începe printr-o sesizare a Curţii de către un stat membru, un resortisant al
unui stat membru (persoană fizică sau persoană juridică), de către o instituţie sau un organ al
Comunităţilor sau, mai rar, de către o instanţă naţională cu o plângere care se depune la grefier.
Plângerea este obligatorie. Termenele variază funcţie de obiectul cauzei, de la o lună la cinci ani şi care
sunt prevăzute expres în textul Tratatelor.
Când actul emană de la o instituţie comunitară, termenul începe cu ziua imediat următoare
notificării sau la 15 zile după publicare în JOCE. Termenele nu pot fi suspendate (exceptând cazurile de
forţă majoră sau cazul fortuit).

b. Faza orală începe cu audierea publică. Şedinţa începe prin citirea raportului de audiere de către
judecătorul raportor. Preşedintele Camerei deschide dezbaterea. Părţile nu au dreptul să pledeze
personal pentru ele pledând agenţii, avocaţii sau consilierii. Pledoariile se prezintă în limitele memoriilor

22
înaintate în scris. Apoi se dă cuvântul avocatului general care prezintă concluziile sale asupra cauzei.
După ascultarea avocatului general, preşedintele închide procedura orală şi anunţă luarea cauzei în
deliberare. Redeschiderea procedurii orale se poate admite numai în caz excepţional.

c. Deliberarea şi hotărârea
Deliberarea este secretă şi are loc în Camera de Consiliu. Pentru a nu fi probleme provocate de
limba de redactare, fiecare judecător poate cere ca problema ce se ridică şi urmează a fi supusă la vot
să fie formulate într-una din cele 11 limbi oficiale ale Comunităţilor europene, indicată de el.
Hotărârea este dată în numele Curţii şi nu în numele majorităţii judecătorilor. La dezbateri nu se
admite procedura opiniei separate. Hotărârea se citeşte în şedinţă publică şi trebuie să fie semnată de
preşedinte, de judecătorul raportor, de judecătorii care au luat parte la deliberare şi de grefier. Minuta
hotărârii, parafată şi ea, va fi depusă la grefă şi câte o copie certificată a hotărârii se notifică părţilor.

23
Tema 3
Reparaţii judiciare în dreptul comunitar-acţiuni directe şi acţiuni indirecte

3.1. Reparaţii judiciare în dreptul comunitar-acţiuni directe

Drepturile şi obligaţiile care guvernează relaţiile dintre oameni, fără reparaţii judiciare efective,
nu au valoare practică pentru cei implicaţi. Monitorizarea respectării drepturilor şi a îndeplinirii obligaţiilor
trec în mâna unui observator imparţial şi independent, justiţia.
În această direcţie, Tratatul asupra Comunităţii Europene stabileşte un vast domeniu al
reparaţiilor judiciare. Acestea pot fi:
a. directe, în sensul că acţiuea este făcută de reclamant chiar la CEJ sau TPI;
b. inacţiunea, în sensul că un tribunal naţional cere sprijinul CEJ în cazuri ce implică dreptul
comunitar.

Acţiuni împotriva statelor membre

Implementarea dreptului comunitar la nivelul statelor membre reprezintă o problemă de
parteneriat şi implicare. E vorba în principal de implementarea directivelor ce nu au forţă juridică decât
dacă sunt adoptate de autorităţile naţionale. Acestea sunt fie neglijente, fie reticente în îndeplinirea
obligaţiilor ce le revin. Ca urmare, Curţii Europene de Justiţie îi revine sarcina de a asigura îndeplinirea
obligaţiilor. Statele membre ce nu îşi respectă obligaţiile vor fi chemate fie de Comisie conform
prevederilor art. 226 (169 TCE), fie de un alt stat membru art. 227 (170 TCE).

a. Acţiuni înaintate de Comisie

Fiind „gardianul tratatelor” Comisia este împuternicită, potrivit art. 226 (169 TCE), să
monitorizeze modul de implementare a legislaţiei comunitare la nivelul statelor membre. Dacă acestea
nu se supun cerinţelor, soluţia ultimă este de a le aduce în faţa CEJ. Acţiunile înaintate de Comisie se
derulează de-a lungul a trei etape:
- notificarea oficială a încălcării;
- aducerea acţiunii în faţa CEJ;
- aplicarea oricărei decizii luate de CEJ.
În practică, aceste etape sunt precedate de o etapă informală, în care Comisia angajează
discuţii cu statul în cauză, însă impune şi un termen limită până la care acesta din urmă să soluţioneze

24
favorabil problema (1 an). De cele mai multe ori statul monitorizat rezolvă pozitiv problema, Comisia
încetând acţiunea.
Dacă, după etapa informală, Comisia nu este mulţumită de răspuns, aceasta va înainta statului
membru o notificare oficială a încălcării, fiind invitat să răspundă observaţiilor făcute. În condiţiile în care
Comisia nu va fi satisfăcută va emite o opinie motivată în care stabileşte motivele pentru care statul
membru se face vinovat. Totodată, Comisia va stabilit şi termenul-limită până la care statul membru va
trebui să răspundă.
Dacă statul membru nu reuşeşte să răspundă la opinia Comisiei, în termenul prevăzut, atunci
poate fi adus în faţa CEJ (art. 226(169 TCE)). Finalitatea acestei acţiuni este aceea că statul membru
se face vinovat de nerespectarea condiţiilor impuse prin neîndeplinirea obligaţiilor impuse de tratat. De
regulă, statul membru invocă anumite situaţii care au dus la neîndeplinirea obligaţiilor. De exemplu,
Italia a fost acuzată de eşecul în furnizarea de date statistice referitoare la transportul rutier, conform
Directivei 78/546. Motivul invocat a fost un incendiu în clădirea Ministerului Transporturilor care a
afectat întraga bază de date ce conţinea respectivele informaţii statistice. Curtea a respins însă această
apărare, argumentând că, momentul incendiului a trecut de mult, timp în care baza de date ar fi putut fi
refăcută (Cazul 101/84, Comission V. Italy (1985) ECR 2629 până la 2537). Un alt motiv invocat este
reciprocitatea, în sensul îndeplinirii obligaţiilor ce le revin prin tratat de îndeplinirea obligaţiilor de către
alţi semnatari. Atunci când Franţa a fost acuzată de interzicerea ilegală a exportului de miei, guvernul
francez s-a apărat spunând că nici Marea Britanie nu şi-a îndeplinit obligaţiile, fără a fi trasă la
răspundere de către Comisie. CEJ nu a acceptat acest argument, spunând că TCE conţine
mecanismele adecvate pentru rezolvarea unor astfel de probleme (Cazul 232/78, Comission v. France
(1979) ECR 2729 până la 2733).

Aplicarea deciziei CEJ

Înainte de Tratatul asupra Uniunii Europene, deciziile CEJ luate în baza art. 226 (169 TCE) nu
puteau fi puse în aplicare. Statul membru era cel care trebuia să ia măsuri în acestă direcţie, însă, de
cele mai multe ori era neinteresat, continuând în neîndeplinirea obligaţiilor. Prevederile art. 228
(171)TCE dau posibilitatea Comisie de a emite o opinie motivată specificând punctele în care statul
membru a eşuat să se conformeze deciziei CEJ. Dacă statul nu îşi revizuieşte poziţia în termenul limită
precizat de Comisie, acesta este adus în faţa CEJ, specificându-i-se penalităţile financiare pe care va
trebui să le plătească.

25
 b. Acţiuni înaintate de alte state membre

Conform art. 227 (170 TCE), statele membre UE pot acţiona în justiţie alte state membre dacă
acestea consideră că ultimele nu şi-au respectat obligaţiile prevăzute de tratat. Aceasta constituie o
procedură excepţională întrucât, potrivit prevederilor art. 226 (169 TCE), Comisia este cea care
înaintează acţiuni împotriva statelor membre. Procedura prevăzută de art. 227 (170 TCE) este cu atât
mai importantă cu cât şi Comisia poate să greşească. De aceea, statul care introduce acţiunea în faţa
CEJ trebuie să fie sprijinit de Comisie. Cazul France v. United Kingdom, cazul 141/78, 1979 ECR 2923
este în măsură a demonstra aplicabilitatea procedurii excepţionale. Acţiunea a fost introdusă de
guvernul francez, sprijinit de Comisie, împotriva Marii Britanii, invocând ilegalitatea reglementărilor
privind dimensiunile ochiurilor plaselor de pescuit, prevăzute de legislaţia britanică. CEJ a soluţionat
acţiunea favorabil statului francez.

3.2 Reparaţii judiciare în dreptul comunitar- acţiuni indirecte

Dreptul comunitar se adresează în primul rând individului care este încurajat să îl aplice şi să îl
invoce în faţa tribunalelor naţionale. Dacă, tribunalele naţionale ar aplica dreptul comunitar independent
unele de altele s-ar ajunge la soluţii diferite pentru aceleaşi cauze. Pentru a fi respectat principiul privind
aplicarea unitară a dreptului la nivelul tuturor statelor membre UE s-a creat oportunitatea adresării la
CEJ ori de câte ori este necesar.
Baza legală o constituie prevederile art. 234 (177 TCE) : „Curtea de Justiţie va avea jurisdicţie
pentru deliberări preliminare care privesc:
a. interpretarea tratatului;
b. validitatea şi interpretarea actelor instituţiilor Comunităţii şi ale Băncii Centrale
Europene;
c. interpretarea statutelor şi instituţiilor înfiinţate printr-un act al Consiliului, acolo unde
statutele prevăd acest lucru.
Când o astfel de problemă este ridicată unui tribunal sau curte dintr-un stat membru , acesta
poate, dacă consideră necesară o decizie pentru luarea unei hotărâri judecătoreşti, să ceară Curţii de
Justiţie să dea o decizie asupra acelei probleme.
Când o astfel de problemă este ridicată într-un caz care se află în dezbaterea unei curţi sau a
unui tribunal împotriva deciziei căruia nu există reparaţii judiciare în legislaţia naţională, acea curte sau
acel tribunal va aduce chestiunea în faţa Curţii de Justiţie.”
Această prevedere suscită însă şi unele întrebări, cum ar fi:

26
 - Ce înseamnă curte sau tribunal pentru aplicarea acestei proceduri?
- Care este locul legislaţiei naţionale, a Curţii naţionale sau a procedurilor naţionale în
procedura dezbaterii preliminare?
- Care este deosebirea dintre oportunitatea şi obligaţia de a aduce cazul în faţa CEJ?
- Care sunt efectele deliberării preliminare?

1. Conceptul de „curte sau tribunal” al unui stat membru

Niciodată Curtea nu a formulat criterii precise pentru interpretarea acestor termeni. Cel mai mult
s-a apropiat de aşa ceva în cazul Pretore di Salo ( cazul 14/86, Pretore di Salo v. X (1987) ECR 2545).
Guvernul italian, nediscutând statutul lui Pretore ca judecător, a argumentat că acesta nu a acţionat în
atribuţiile sale judiciare în problema prezentată în litigiu. Curtea a respins argumentaţia pe motiv că
solicitarea poate veni din partea oricărei curţi sau tribunal care acţionează în contextul general al
exercitării atribuţiilor sale pentru a rezolva, independent şi conform legii, cazuri care intră în jurisdicţia
sa.
Pornind de la această opinie se remarcă faptul că CEJ are o concepţie foarte generoasă în
raport de ce anume este o „Curte sau un tribunal „. Acest lucru a făcut caCEJ să valideze foarte uşor
statutul judiciar al Curţilor Administartive, al Tribunalelor de arbitraj pentru asigurările sociale şi al
judecătorului de arbitraj italian.
Cazul Broekmener defineşte şi susţine cele afirmate anterior. Reclamantului, în acţiunea
principală, i s-a refuzat înregistrarea ca liber profesionist în Olanda de către autorităţi. Guvernul olandez
a atacat capacitatea acelui comitet de a solicita o deliberare preliminară. Deoarece Comitetul era un
organism care, cu consimţământul autorităţilor publice, emite decizii în cazuri de litigiu, recunoscute ca
decizii finale, a fost recunoscut de CEJ drept curte sau tribunal în sensul art. 234 (177 TCE).

2. Poziţia legislaţiei naţionale, a curţilor naţionale şi a procedurilor naţionale

Ca urmare a implementării conştiente a dreptului comunitar la nivelul statelor membre, este

firesc să apară probleme între aplicarea prevederilor comunitare la nivelul statelor membre şi legislaţia
şi procedurile naţionale. Întrebarea care se pune este în ce măsură CEJ poate să intervină în legislaţia
naţională sau care sunt modalităţile prin care poate controla maniera şi circumstanţele în care curţile
naţionale îi încredinţează litigiile.
S-a constatat că natura raportului dintre legislaţia naţională şi dreptul comunitar este una fără
echivoc, în sensul existenţei a două ordini juridice distincte, greu de menţinut şi chiar de justificat.

27
 Cazul Chanel (cazul 31/1968, Chanel v. Cepeha Handelsmaatschappij (1970) ECR 403)
prezintă o situaţie de acest gen, în sensul că litigiul adus în faţa CEJ face referire la o decizie a Curţii
districtuale Arrondismentsbank din Rotterdam împotriva căreia s-a făcut apel, pentru a solicita o
deliberare preliminară conform art. 234 (177 TCE). În acest caz apelul a fost făcut după primirea
solicitării de deliberare preliminară. În plus, Curtea naţională a informat CEJ de suspendarea deciziei
respective ca urmare a apelului. CEJ a hotărât, având în vedere circumstanţele cazului şi comunicările
făcute de Curtea naţională, să amâne verdictul până se judecă apelul. Apelul a avut succes, iar
solicitarea pentru deliberarea preliminară a fost anulată de Curtea de apel. În consecinţă, cazul Chanel
a fost scos de pe lista cauzelor CEJ.

3. Curţi obligate de o instanţă superioară

Problema care se pune este aceea dacă o curte naţională obligată prin decizia unei curţi
naţionale superioare poate să ceară deliberare preliminară CEJ. În acest sens apare spre soluţionare
Cazul Rheinmuhlen. O decizie a unei Curţi fiscale inferioare a fost atacată în faţa Tribunalului fiscal
federal. Acesta, după ce a înaintat solicitarea pentru deliberarea preliminară, a neglijat decizia Curţii
inferioare înaintându-i iarăşi aczul pentru luarea unei decizii finale. Aceasta din urmă a fost nemulţumită
de decizia Curţii superioare şi a hotărât să trimită chiar ea solicitarea unei deliberări preliminare. Ca
atare, CEJ a trebuit să hotărască dacă o instanţă inferioară are dreptul de a solicita deliberare
preliminară, răspunsul fiind afirmativ.
Obiectivul procedurii de deliberare preliminară este realizarea aceloraşi efecte ale dreptului
comuniatr în toate statele membre. Din acest motiv, Curţile inferioare pot cere o deliberare preliminară
CEJ dacă se consideră că litigiul naşte probleme ce necesită clarificări, iar decizia/hotărârea Curţii
superioare intră în conflict cu dreptul comunitar.

4. CEJ şi legislaţia naţională

De principiu, CEJ nu are ingerinţe asupra legislaţieistatelor membre UE. Curtea este autorizată
să ia decizii numai în domeniul dreptului comunitar. Dacă totuşi i se solicită acest lucru, va da un
răspuns care însă nu va ţine seama de specificul statului respectiv. De exemplu Cazul Desebais (cazul
286 /86, Ministere public v. Deserbais (1988) ECR 4907).
Răspunsul dat de CEJ Curţii franceze a fost:
„Art. 30 et seq din Tratat trebuie interpretat astfel încât să prevică statul emmbru de la aplicarea
legislaţiei naţionale care dă dreptul de a folosi numele unui tip de brânză cu conţinut minim de grăsimi

28
pentru produse de acelaşi tip importante din alt stat membru, când aceste produse au fost fabricate şi
desfăcute legal sub acel nume în acel stat membru, iar consumatorii sunt informaţi cum se cuvine.”

5. Oportunitatea de a solicita şi obligaţia de a solicita o deliberare preliminară

Art. 234 (177-3 TCE) impune tribunalelor naţionale să solicite deliberare preliminară, dacă nu
există reparaţii judiciare în acdrul legislativ naţional împotriva deciziei acelui tribunal. În toate celelalte
cazuri solicitarea este opţională.

Solicitarea opţională
Curţile naţionale care nu intră sub incidenţa art. 234 (177-3 TCE) au libertatea de a cere sau nu
o deliberare preliminară. Chiar dacă una dintre părţi solicită o deliberare preliminară, tribunalul naţional
poate să nu o facă, iar curtea naţională poate interpreta dreptul comuniatr fără asistenţa CEJ. Această
a doua variantă a fost cunoscută în doctrina comunitară sub denumirea de teoria „actului clar” (acte
clair) care a şi iscat numeroase controverse.
Doctrina acte clair este descrisă ca teoria (care se aplica deja tratatelor internaţionale înainte de
adoptarea tratatelor comunitare) conform căreia nu este necesară solicitarea deliberării preliminare
dacă problema de drept comunitar este atât de clară încât nu mai necesită explicaţii suplimentare. În
aceste situaţii curţile naţionale sunt perfect capabile să aplice dreprul comunitar.

Solicitări obligatorii
Prevederea art. 234 (177-3 TCE) este clară-dacă nu există posibilitatea acordării reparaţiilor
judiciare de către instanţa naţională, atunci se impune solicitarea unei deliberări preliminare. Apar însă
probleme care umbresc aparenta claritate a acestor obligaţii. O problemă este ce se înţelege printr-un
tribunal „pentru deciziile căruia nu există reparaţii judiciare în legislaţia naţională”. În interpretarea
acestui aspect, CEJ s-a ghidat după jurisdicţia reală a tribunalelor naţionale şi nu după ierarhia lor
judiciară.

6. Efectele deliberării preliminare

Sub imperiul art. 234 (177 TCE), CEJ nu se rezumă doar la simpla interpretare a dreptului
comunitar. Tribunalele naţionale pot solicita o deliberare preliminară în chestiuni legate de validitatea
actelor comunitare. În fapt, procedura deliberării preliminare completează controlul judiciar asupra

29
actelor comunitare şi, într-o anumită măsură, compensează reparaţiile foarte stricte pe care indivizii le
pot avea împotriva acţiunii comunitare.
Reguli de interpretare
Interpretarea dată de CEJ este obligatorie pentru tribunalul care a cerut-o. Ca şi consecinţă şi
celelalte tribunale sunt obligate în virtutea armonizării legislative.
O chestiune extrem de importantă este şi aceea că decizia CEJ se aplică şi situaţiilor anterioare
dezbaterii preliminare, fiind atenuată aparenta îndepărtare de principiul neretroactivităţii.

30
 Temele de seminar 4,5,6,7
Cele patru libertăţi fundamentale

1. Libera circulaţie a bunurilor

Filosofia economică constituie fundamentul tratatelor de bază. Crearea unei pieţe interne fără
bariere este rezultatul logic al acestei filosofii, fiind considerat cel mai eficient mecanism pentru
distribuirea bunurilor şi serviciilor.
Conceptul de piaţă internă este relaţionat cu cele patru libertăţi fundamentale consacrate prin TCE:
libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, capitalurilor şi serviciilor.
Ne vom concentra atenţia asupra modalităţilor în care instituţiile UE au încercat stabilirea unei pieţe
comunitare a bunurilor fără frontiere. În acest sens se au în vedere:
a. eliminarea taxelor vamale, a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent;
b. măsuri luate pentru ca taxarea indirectă să nu distorsioneze comerţul intracomunitar;
c. legislaţia pozitivă adoptată pe baza programului Pieţei Unice Europene cu scopul eliminării
barierelor în comerţ prin armonizarea standardelor.
Taxele vamale reprezintă una dintre cele mai vechi forme de protecţie a comerţului naţional . ca
atare, prin prevederi legislative la nivelul statelor membre UE s-a încercat eliminarea barierelor vamale,
considerate adevărate obstacole în calea comerţului.
Prin intermediul prevederilor TCE s-a reuşit eliminarea taxelor vamale şi a taxelor cu efect
echivalent, care au acelaşi efect de constrângere la nivelul activităţilor comerciale.
Legiuitorii au avut în vedere două posibilităţi prin care să interzică practicarea taxelor vamale sau a
măsurilor cu efect echivalent:
a. abordarea reactivă, ce presupune interzicerea totală a practicării taxelor vamale.
b. abordarea proactivă, care presupune adoptarea măsurilor de o aşa manieră încât să facă
interzicerea mai puţin constrângătoare.
Legiuitorii Comunităţii au abordat prima variantă (art. 14 şi 15 TCE stau la baza legislaţiei emise de
Consiliu pentru implementarea primei etape a eliminării taxelor vamale).
Pentru a intra pe deplin în vigoare, interzicerea taxelor vamale şi ataxelor cu efect echivalent trebuia
invocată nu numai de instituţiile Comunităţii, ci şi de indivizi în faţa tribunalelor naţionale. Prin actele de
aderare se stabilea interzicerea taxelor vamale şi a celor cu efect echivalent.
În ceea ce priveşte taxele cu efect echivalent, acestea nu sunt definite în nici un document
comunitar. Art. 25 (12 TCE) spune succint că acestea sunt interzise. Rămâne în sarcina CEJ să

31
determine gama şi mijloacele prin care se realizează abolirea. Curtea nu s-a rezumat numai la a emite
hotărâri anume adresate, ci a profitat de cazuri pentru a stabili îndrumări explicative.
O primă oportunitate pentru clarificarea acestui concept a venit odată cu atacarea a două directive
ale Comisiei de către Germania, reglementările cerând Germaniei eliminarea unor taxe impuse
importurilor anumitor produse agricole (Cazurile 52 şi 55/65, Germany v. Commission (1966) ECR 159
până la 169-170). Germania a afirmat că taxele erau de natură administrativă, având în vedere sarcinile
preluate de administraţie în interesul şi la cererea persoanelor. Curtea a decis că taxele au efect
discriminator şi protecţionist, ca urmare, Germania a fost respinsă.
CEJ nu a reuşit să găsească o definiţie exactă pentru conceptul de taxă, nici în urma jurisprudenţei,
astfel încât, termenului i se dă o interpretare nuanţată, ca fiind orice povară financiară care împiedică
libera circulaţie a bunurilor, indiferent de denumirea dată în legislaţia naţională a statelor.
Prin prevederile TCE (art. 9-12, prevederi pentru eliminarea taxelor vamale şi a altor speze cu efect
echivalent, art. 30-36, restricţiile cantitative asupra importului sau exportului şi a măsurilor ce au efect
echivalent) se stipulează restricţiile cantitative asupra importurilor şi exporturilor şi spezele ce au un
efect prohibitiv echivalent. Acolo unde au fost introduse aceste taxe comerţul a avut de suferit. Ca
urmare, a fost necesară luarea unor măsuri pentru a le elimina. O primă măsură a fost aceea de a le
suspenda, a doua măsură cea de eliminare a restricţiilor cantitative, iar a treia măsură se referă la
contracararea măsurilor cu efect echivalent.
CEJ a luat decizii privitoare la eliminarea „măsurilor cu efect echivalent”. O definiţie valabilă şi astăzi
a fost dată în urma unui caz în care procurorul public belgian a înaintat o acţiune împotriva câtorva
comercianţi care au importat whisky din Franţa fără certificat de origine valid emis de autorităţile vamale
britanice, aşa cum prevede legislaţia belgiană. Curtea a recunoscut că este foarte dificil pentru cei ce
importă whisky din altă ţară decât Marea Britanie să obţină un astfel de certificat, această cerinţă
stânjenind comerţul. Ca urmare, CEJ a elaborat o formulă generală care să definească interdicţiile
stabilite de art. 30 TCE:
„Toate reglementările comerciale emise de statele membre care pot cauza întârzieri, direct sau
indirect, în realitate sau potenţial, în comerţul intracomunitar pot fi considerate ca fiind măsuri cu efect
echivalent restricţiilor cantitative.” (Cazul 8/74, Procureur du Roi v. Dassonville (1974) ECR 837).
Atât de importantă a devenit această formulă încât aproape că a obţinut statutul de articol adiţional
al TCE. Formula a fost fără echivoc, ceea ce a dus la utilizarea acesteia de către CEJ în luarea unor
decizii ulterioare.

32
 Cazul Dijon şi principiul recunoaşterii reciproce

În abordarea procesului de eliminare a barierelor comerciale, un rol deosebit de important l-a avut
sentinţa dată în cazul Dijon (Cazul 120/1978 Rewe v. Bundesmonopolverwaltung fur Branntwein (1979)
ECR 469). Litigiul a apărut atunci când unei firme i-a fost interzis importul unui lichior datorită tăriei
necorespunzătoare, produsul fiind incompatibil cu legislaţia germană care stabilea tăria minimă pentru
acel tip de lichior (mai puţin de 25 % alcool).
CEJ nu a acceptat justificarea autorităţilor germane, spunând că acest lucru putea fi eliminat printr-o
etichetare corespunzătoare şi că legislaţia încalcă art. 30 TCE. În paragraful 8 al Deciziei CEJ în acest
caz, Curtea a făcut două declaraţii cu impact profund asupra abordării generale a Pieţei Interne. Pe de o
parte, a decis ca în absenţa reglementărilor comunitare referitoare la producţia şi comercializarea
alcoolului şi a oricărui alt produs, este de competenţe autorităţilor naţionale să reglementeze producţia
şi comercializarea acelui produs pe teritoriul lor. Aceasta pentru a satisface cerinţele obligatorii care ţin
de eficienţa supravegherii financiare, a protecţiei sănătăţii publice, a onestităţii tranzacţiilor comerciale şi
a protecţiei consumatorului. Pe de altă parte, CEJ a decis că un articol produs şi comercializat în condiţii
legale într-un stat membru poate circula liber pe teritoriul Comunităţii.
Principiul recunoaşterii reciproce constituie unul dintre instrumentele pentru asigurarea comerţului
liber. În aceeaşi direcţie s-au afirmat şi instrumente precum:
- respectarea anumitor principii care guvernează aranjamentele detaliate privind armonizarea
procedurilor;
- limite de timp pentru eliberarea autorizaţiilor;
- costurile acestor proceduri (să nu fie excesive);
- abolirea rezervelor care favorizeaza produsele naţionale (ex: clauze: "cumpăraţi naţional");
- eliminarea aranjamentelor preferenţiale în favoarea livrării unor producători naţionali sau produse
dezavantajate.

Comisia a prezentat în 1985 un document intitulat Cartea Albă ce viza desăvârşirea Pieţei Unice.
Cartea Albă a propus o distincţie între acele domenii ale pieţei interne în care armonizarea este
esenţială şi cele în care este suficientă aplicarea principiului de recunoaştere reciprocă a diferitelor
cerinţe fundamentale din legislaţiile naţionale. Prin Actul Unic European, care şi-a propus definitivarea
Pieţei Interne, ca urmare a Cărţii Albe, majoritatea directivelor se bazează pe această abordare. Ca
urmare, instituţiile UE nu au mai încercat armonizarea tuturor aspectelor din activitatea comercială, ci
concentrarea acestora pentru stabilirea unor cerinţe esenţiale.
Principalele domenii de acţiune a Cărţii Albe au fost:

33
 - eliminarea barierelor comerciale, fizice şi tehnice;
- libera circulaţie a capitalurilor;
- armonizarea legislaţiei agenţilor economici şi a măsurilor aferente;
- condiţii de liberă circulaţie pentru servicii bancare sau asigurări;
- armonizarea fiscală;
- eliminarea controalelor interne în domeniul circulaţiei persoanelor.
Abordarea Integrării Europene cunoaşte 3 (trei) stadii de dezvoltare, care se transpun prin
"trei trepte de viteză" în procesul aderării:
1° ) Clasică (parcurgerea etapelor cerute pentru îndeplinirea condiţiilor de armonizare, integrare şi
convergenţă) – aplicată ţărilor vest-europene care au aderat la CEE/UE înainte de apariţia Cărţii Albe.
2° ) Noua abordare (New-Approach) introdusă prin renunţarea la reglementarea unitară, centralizată a
iniţiativei legislative comunitare (Directivele) şi acceptarea existenţei mai multor izvoare de drept
comunitar (Tratatul; Legislaţia Secundară; Interpretările Curţii Europene de Justiţie şi Legislaţia Internă
a Statelor Membre, pentru cazurile precizate).
3° ) Abordarea globală (Global Approach), bazată în principal pe considerente de decizie politică şi
care vizează "saltul peste etape" al ţărilor asociate în procesul de armonizare şi integrare, în condiţiile
în care – prin "măsuri similare" de reformă structurală, legislativă, economică, socială etc. – reuşesc să
producă efecte favorabile,.necesare procesului de apropiere şi integrare.
Abordarea globală îşi găseşte expresia practică în conţinutul şi recomandările Cărţii Albe –
strategie de armonizare şi preaderare a ţărilor asociate, est-europene, în tranziţie.
Cartea Alba propune:
- Identificarea măsurilor cheie din fiecare sector al Pieţei Interne (P.I.)
- Sugerarea secvenţei (ordinii) în armonizarea legislaţiilor
- Importanţă egală pentru :
* legislaţie;
* structuri adecvate pentru implementare;
* stabilirea propriilor priorităţi sectoriale;
* întărirea reformei economice şi restructurarea industrială;
* stimularea comerţului.

2. Libera circulaţie a persoanelor

În dreptul comunitar, primele prevederi referitoare la libera circulaţie a persoanelor apar în

cadrul Tratatului de la Roma (1957), care stabileşte "eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în

34
calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalului" şi statuează faptul că "în scopul aplicării
prezentului Tratat, şi fără a aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta, este interzisă
orice discriminare pe motiv de naţionalitate".
Deşi Tratatul de la Roma afirma datoria Comunităţii de a asigura libera circulaţie a persoanelor,
până la sfârşitul anilor '80 eforturile depuse în acest sens au reuşit să reglementeze parţial aspectele
legate de libera circulaţie a anumitor categorii de persoane: lucrătorii şi familiile acestora, furnizorii de
servicii şi agenţii economici. Curtea Europeana de Justiţie a jucat un rol extrem de important în
consolidarea acestui proces, atât prin semnalarea şi eliminarea neclarităţilor, cât şi prin semnalarea
golurilor legislative.
Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţii Europene a fost definită de Actul Unic
European (1987) drept una dintre cele patru libertati fundamentale ale Pieţei Interne. Acest nou
statut a dus la accelerarea procesului de extindere a dreptului de liberă circulaţie asupra unor noi
categorii de persoane (studenti, persoane ce nu depun activităţi economice, dar au resurse suficiente
de trai).
Conceptul de “cetăţenie europeană” a fost prima oară introdus prin Tratatul de la Maastricht
(1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulaţie şi de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii tuturor
cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat în domeniul de interes
comun al statelor membre şi politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe şi
politica referitoare la imigraţie (Titlul VI - cooperarea în domeniul justitiei şi afacerilor interne, cunoscut şi
sub numele de al Treilea Pilon al UE).
Prin politica sa, Uniunea Europeană are în vedere crearea unei zone europene de libertate,
securitate şi justiţie în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent
de naţionalitate. În acelaşi timp, se desfăşoară un amplu proces de implementare a unor standarde
comune în ceea ce priveşte controlul la frontierele externe ale Uniunii şi politicile de vize, azil şi
imigraţie. Marea Britanie şi Irlanda nu au acceptat să ia parte la măsurile din cadrul Titlului IV al
Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar în cadrul măsurilor referitoare la politica de vize.
Libera circulatie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi
a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a produselor, libera
circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor. Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul
fundamental de a se deplasa şi de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul
tuturor, libertatea de circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de un nivel corespunzător de securitate şi
justiţie. La Amsterdam, aceasta dublă cerinţă a fost înscrisă în Tratat sub forma înfiinţării progresive a
unei zone de libertate, securitate şi justiţie. Abolirea controalelor la frontieră nu a fost însă pe deplin
înfăptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza Convenţiei de

35
Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995).
Protejarea drepturilor fundamentale ale omului reprezintă unul dintre principiile de bază ale
dreptului comunitar, dar nici Tratatul de la Roma şi nici Tratatul asupra Uniunii Europene nu conţin o
listă a drepturilor fundamentale.
Obiectivul demersurilor privind respectarea drepturilor omului în Uniune este acela de a asigura
protejarea acestor drepturi în proiectarea, aplicarea si interpretarea legislatiei comunitare.
În contextul necesitatii de compatibilitate cu drepturile fundamentale recunoscute si protejate de
constitutiile statelor membre, Curtea Europeana de Justitie a recunoscut o serie de drepturi cunoscute
ca fiind fundamentale (ex. aspecte ale liberei circulatii: tratamentul egal,
nediscriminarea, libertatea de asociere, libertatea de profesare, libertatea comerciala, libertatea
industriala, libertatea concurentiala). Toate acestea au facut obiectul unor procese desfasurate în fata
Curtii de Justitie, daraceasta nu a dat o definitie abstracta a scopului protejarii drepturilor fundamentale
ale individului. Astfel, au aparut probleme în distingerea unui drept economic fundamental de altul si în
distingerea acestora de “libertatile fundamentale” mentionate explicit în Tratatul de la Roma – libera
circulatie a persoanelor, libera circulatie a bunurilor, libertatea de a furniza servicii si libertatea de
stabilire.
În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE, Parlamentul
European si Comisia Europeana au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce aduce într-
un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-o serie de documente
internationale, europene si nationale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face
nici o deosebire între cetateni, întrunind – pentru prima data – în cadrul unui document unic drepturile
tuturor persoanelor care se gasesc în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al
Cartei vorbeste despre dreptul oricarui cetatean sau cetatene ai Uniunii de a avea libertatea de a
cauta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru. Tot acest
articol, în alineatul 3 dispune ca « rezidentii tarilor parti, care sunt autorizati sa munceasca pe teritoriul
statelor membre, au dreptul la conditii de munca echivalente cu acelea de care beneficiaza cetatenii sau
cetatenele Uniunii Europene ».
Carta cuprinde si importante elemente de supra-nationalitate, în special în legatura cu cetatenia
europeana si consecintele sale. Astfel, în spiritul prevederilor Tratatului Uniunii europene, modificat la
Amsterdam, se recunoaste dreptul de vot oricarui cetatean al Uniunii si dreptul de a fi ales în cadrul
alegerilor pentru Parlamentul European, în oricare stat membru al Uniunii în aceleasi conditii ca si
rezidentii acelui stat. În acelasi timp, toti cetatenii Uniunii Europene au dreptul sa circule liber în spatiul
european, sa aiba acces la documente si sa se adreseze Mediatorului European pentru exercitarea
dreptului de petitionare.

36
 Libera circulatie a persoanelor este unul dintre obiectivele fundamentale prevazute în
dispozitiile Tratatului de la Roma ce trebuie îndeplinit în vederea realizarii pietei comune. Esenta acestei
libertati consta în eliminarea discriminarilor între cetatenii statului membru pe teritoriul caruia se afla
acestia sau îsi desfasoara activitatea si cetatenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe
teritoriul acestui stat. Aceste discriminari se pot referi la conditiile de intrare, deplasare, munca, angajare
sau remuneratie. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizeaza libera circulatie
a persoanelor în spatiul comunitar.
Libera circulatie a persoanelor si eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte
a unui concept mult mai larg, cel de piata interna – ce nu poate fi realizata în conditiile existentei unor
frontiere interne si a restrictionarii circulatiei indivizilor. Sensul conceptului de libera circulatie a
persoanelor a evoluat foarte mult de la momentul aparitiei sale. Primele prevederi legate de acest
domeniu considerau individul doar ca agent economic - ca angajat sau furnizor de servicii.
Conceptul initial s-a extins treptat pentru a cuprinde si aspectele legate de notiunea de cetatean
al Uniunii, indiferent de orice dimensiune economica sau de diferente legate de nationalitate. Acest
lucru se intentioneaza a se aplica si cetatenilor tertelor tari, pentru ca ulterior eliminarii controalelor la
frontierele interne sa nu mai fie nevoie sa se verifice nationalitatea.
Baza legala a liberei circulatii a persoanelor este constituita de:
- Articolul 14 (7A) din Tratatul de la Roma, ce stabileste piata interna, acesta incluzând libera circulatie a
persoanelor;
- Articolul 18 (8A) din Tratatul de la Roma, ce statueaza dreptul cetatenilor Uniunii de a circula si de a
rezida liber pe teritoriul statelor membre;
- Articolul 61 (73I) din Tratatul de la Roma si urmatoarele, cuprinse sub Titlul IV (IIIA) „Vize, azil,
imigratie si alte politici legate de libera circulatie a persoanelor’’;
- Articolul 45 din Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale.

Politica în domeniul vizelor

Cea mai importanta etapa în evolutia spre o piata interna reala, în care sa nu mai existe
obstacole în calea liberei circulatii a persoanelor, este reprezentata de încheierea celor doua acorduri
Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) si Conventia de Implementare Schengen
(semnata la 19 iunie 1990 si intrata în vigoare la 26 martie 1995). În prezent Conventia este semnata de
13 state membre; Irlanda si Marea Britanie nu sunt membre ale Conventiei, dar au avut posibilitatea sa
opteze pentru aplicarea anumitor parti ale corpului de legislatie Schengen. Din momentul aplicarii
Conventiei pentru Italia si Austria (1 aprilie 1998), au fost eliminate controalele la frontierele interne ale

37
tuturor statelor semnatare, cu exceptia Greciei. În plus, Islanda si Norvegia (membre ale Uniunii
Pasapoartelor Nordice) au statut de membrii asociati. Directiva Consiliului din 28 februarie 2002
reglementeaza cererea Irlandei de a participa la câteva dispozitii ale acquis-ului Schengen, un pas
premergator spre adoptarea deplina a aquisului Schengen de catre acest stat.
Implementarea Conventiei Schengen are ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne
pentru toate persoanele, incluzând bineînteles masuri de întarire a controalelor la frontierele externe.
Aceste masuri implica o politica de vize comuna, posibilitatea procesarii cererilor de azil, cooperare
judiciara si politieneasca, precum si un schimb eficient de informatii. La frontierele externe ale spatiului
Schengen, cetatenii UE trebuie doar sa prezinte un document de identificare valid, iar cetatenii tertelor
tari cuprinse în lista comuna a tarilor ai caror cetateni au nevoie de viza de intrare trebuie doar sa
posede o viza unica valabila în întregul spatiu Schengen. Totusi, fiecare stat membru are libertatea de a
cere viza în cazul cetatenilor altor terte tari.
Acquis-ul în domeniul politicii vizelor este reprezentat de art. 9-27 din Conventia de
Implementare a Acordului Schengen si de o serie de alte acte normative referitoare la: implementarea
acquis-ului Schengen în tarile UE, stabilirea unui model tip de viza – Regulamentul Consiliului 334/2002
CE de modificare a Regulamentului 1683/1995 sau stabilirea unui model uniform de formular de cerere
de viza, eliberata de statele membre titularilor unui document de calatorie nerecunoscut de statul
membru care stabileste formularul – Regulamentul Consiliului 333/2002 CE.
În privinta tarilor ai caror cetateni au nevoie de viza pentru a intra în spatiul comunitar,
Regulamentul Consiliului 539/2001 CE fixeaza lista tarilor terte ai caror resortisanti sunt supusi obligatiei
de viza pentru a trece frontierele externe ale statelor membre UE. Regulamentul stabileste si lista tarilor
ai caror cetateni sunt exceptati de la aceasta obligatie. În prezent lista negativa a UE, cu privire la tarile
ai caror cetateni au nevoie de viza pentru a intra în spatiul comunitar, cuprinde un numar de 134 de tari
(Anexa I la Regulamentul 539/2001). Directiva Consiliului 2001/40 CE reglementeaza cadrul legal
privind recunoasterea reciproca a deciziilor de îndepartare a rezidentilor statelor terte. Astfel, daca un
stat membru UE ia decizia de îndepartare a unui cetatean de pe teritoriul sau, decizia este valabila pe
întreg spatiul tarilor membre UE.
Reglementarea liberei circulatii a cetatenilor în spatiul comunitar, cetateni posesori ai unei vize
de lunga durata, este facuta de Regulamentul Consiliului 1091/2001, care se refera la libera circulatie a
persoanelor ce poseda o viza cu durata mai mare de 30 de zile. În perspectiva crearii unui spatiu
comunitar în care controalele la frontiere vor dispare, iar libera circulatie a cetatenilor va fi deplina este
nevoie de crearea unei securitati a frontierelor externe si de o solidaritate a statelor UE în acest sens.
Fortele de politie coopereaza în depistarea si prevenirea criminalitatii si au drept de urmarire a
criminalilor fugari si a traficantilor de droguri pe teritoriul unui stat învecinat din spatiul Schengen. Pentru

38
functionarea cât mai eficienta a Conventiei, a fost introdusa o masura tehnica compensatorie esentiala
– Sistemul de Informatii Schengen (SIS), sistem ce furnizeaza informatii referitoare la intrarea
cetatenilor tertelor tari, problemele legate de vize si de cooperarea politieneasca. Accesul la SIS este
restrictionat în principal la politie si la autoritatile responsabile cu controlul la frontiere. Reglementarea
legala a acestui sistem este data de art. 92-125 din Conventia de Implementare a Acordului Schengen.

Controlul frontierelor si migratia

Disparitia frontierelor si libera circulatie a persoanelor în tot spatiul comunitar poate duce la
aparitia unor probleme legate de migratia clandestina. Art. 3-8 din Conventia Schengen reglementeaza
modul de supraveghere si control al frontierelor externe. Pe lânga stabilirea unei liste a tarilor terte ai
caror cetateni au nevoie de viza (Anaxa I la Regulamentul 539/2001) sau nu (Anexa II la Regulamentul
539/2001) pentru a intra în spatiul comunitar, au fost luate o serie de masuri privind controlul si
securitatea frontierelor UE în tarile ce constituie frontiere externe ale spatiului. În acest sens se înscrie
initiativa Portugaliei 2001/C73/05 privind întarirea supravegherii si controlul frontierelor. În vederea
crearii unui spatiu sigur cu frontiere sigure si a combaterii migratiei ilegale este nevoie de o cooperare a
statelor în acest domeniu. Programe privind cooperarea între administratiile vamale ale statelor membre
sau între serviciile de politie, precum EUROPOL, ori programe de cooperare în domeniul judiciar,
precum programul GROTIUS, duc la realizarea unei solidaritati între state si la crearea unui spatiu
comunitar sigur. În acest sens sunt Regulamentul Consiliului 743/2002 CE ce stabileste un cadru
general comunitar de activitate în vederea facilitarii cooperarii judiciare în materie civila sau Decizia
Consiliului din 28 februarie 2002 referitoare la masurile de control si sanctiunile penale în domeniul
drogurilor.

Probleme legate de azil

Conventia de la Dublin, ce defineste tara responsabila pentru analizarea cererilor de azil

înaintate într-un stat membru, a intrat în vigoare la 1 septembrie 1997 în 12 state membre, la 1
octombrie 1997 în Austria si Suedia si la 1 ianuarie 1998 în Finlanda. Conventia stabileste principiul
conform caruia un singur stat membru este responsabil cu analiza cererilor de azil.
Tendinta este de a crea un sistem comun în vederea tinerii unei evidente cu privire la cererile de azil. În
acest sens Regulamentul Consiliului 407/2002 CE din 28 februarie 2002 fixeaza câteva modalitati de
aplicare a Regulamentului Consiliului 2725/2000 CE ce se refera la crearea sistemului EURODAC
pentru compararea ampretelor digitale. În acelasi timp, azilantii si refugiatii trebuie sa beneficieze pe

39
perioada desfasurarii procedurii de acordare a dreptului de azil, de asigurarea unui standard minim de
viata si de respectarea drepturilor lor. Pe de alta parte, este necesara întarirea cooperarii administratiilor
vamale în domeniul problemelor legate de azil si organizarea bazei de date comune întreg spatiului
comunitar cu privire la tarile furnizoare de azilanti.

Protectia datelor cu caracter personal

În cadrul liberei circulatii a persoanelor un aspect destul de important îl constituie protectia

datelor cu caracter personal. Politicile privind controlul frontierelor, al migratiei, politicile în domeniul
dreptului de azil sunt strâns legate de crearea unui cadru juridic necesar cooperarii bilaterale si
multilaterale între state în vederea realizarii unui spatiu comunitar sigur al liberei circulatii a cetatenilor.
Conventia pentru protejarea datelor persoanale fata de prelucrarea automatizata a datelor cu caracter
personal, adoptata la Strasbourg la 28 ianuarie 1981 face parte din lista aquis-ului comunitar în
domeniul liberei circulatii a persoanelor si contine prevederi cu privire la asigurarea securitatii datelor,
garantii pentru protectia drepturilor persoanelor fizice ale caror date se prelucreaza automatizat,
categoriile speciale de date precum si regulile fluxului transfrontalier de date în cadrul cooperarii
internationale.

Recunoasterea reciproca a calificarilor profesionale

Domeniul recunoasterii reciproce a calificarilor profesionale se refera la sistemele de

recunoastere a diverselor calificari si profesii la nivel comunitar, pe baza de reciprocitate. O serie de
Directive reglementeaza libera circulatie a persoanelor care îndeplinesc anumite servicii precum:
medici, farmacisti, asistenti medicali, avocati, arhitecti, etc

Circulatia fortei de munca

Regulamentul Consiliului 1612 din 15 octombrie 1968 privind libera circulatie a lucratorilor în
cadrul comunitatii, si Decizia Comisiei 93/569 CEE de aplicare a Regulamentului contin prevederi
referitoare la ridicarea restrictiilor de deplasare si sedere pentru muncitorii si familiile lor în interiorul
Comunitatii. Ei trebuie sa îndeplineasca anumite conditii si sa aiba dovada unui permis de sedere pe
teritoriul statului unde lucreaza. Prin Decizia Consiliului din 7 mai 2002 s-a creat un Comitet consultativ
pentru libera circulatie a persoanelor care are menirea de a propune masuri de îmbunatatire si de
uniformizare a legislatiei în domeniul circulatiei fortei de munca în spatiul comunitar.

40
 Coordonarea sistemelor de asistenta sociala

Regulamentul Consiliului (CEE) 574/72 din 21 martie 1972 stabilind procedura de implementare
a Regulamentului 1408/71/CEE privind aplicarea schemelor de asistenta sociala angajatilor si familiilor
acestora, care circula în cadrul Comunitatii stabileste procedura de implementare a Regulamentului
1408/71/CEE. Regulamentul se refera si la membrii familiei (soti/sotii si copii sub 12 ani), indiferent de
nationalitate, care se afla împreuna cu un cetatean al unui stat membru care este angajat pe teritoriul
altui stat membru al Uniunii Obiectivele si politicile de protectie sociala la nivel Comunitar sunt
prevazute de Recomandarea Consiliului 92/442 CEE, iar Recomandarea Consiliului 92/441 CEE se
refera la instituirea unor criterii comune în materie de resurse si prestatii facute în cadrul sistemului de
protectie sociala. În privinta protectiei muncii si a sanatatii muncitorilor Recomandarea Comisiei 90/326
CEE instituie o lista europeana a bolilor profesionale. Trebuie mentionat faptul ca toate drepturile legate
de libera circulatie a persoanelor fac subiectul unor limitari pe motive de politica publica, securitate
publica si sanatate publica – Articolele 48(3), 56(1) si 66 din Tratatul de la Roma. Aceste exceptii
trebuie interpretate strict, iar limitele aplicarii si scopul acestora sunt stabilite clar prin principiile generale
ale dreptului comunitar (de exemplu, principiile nediscriminarii, proportionalitatii si protectiei drepturilor
fundamentale). Libera circulatie a persoanelor este legata - cel putin sub aspectul dreptului de stabilire -
de libertatea de a presta servicii, dar aceasta intra sub incidenta libertatii de circulatie a serviciilor si este
tratata separat. De asemenea, referirea la persoane în mod general ridica întrebari referitoare la
persoanele juridice.

41
Temele de seminar 8,9,10
Politica Concurenţei

Drumul regelementării concurenţei a fost deschis de Actul Sherman din 1870 din Statele Unite ale
Americii ce avea drept scop prevenirea formării cartelurilor şi monopolurilor.
Astfel că, luând modelul american statele Europei, dintre cele puternic industrializate, au instituit
reglementări legislative care să împiedice comportamentul anticoncurenţial.
Crearea pieţei extinse la nivelul Comunităţii ar fi însemnat pentru unele state şi o modalitate de
eludare a legii prin promovarea unor practici anticoncurenţiale.
Ca urmare, prin prevederile Tratatelor ce instituie Comunitatea Europeană se urmărea:
- evitarea practicilor şi a acordurilor restrictive;
- prevenirea abuzului de poziţie dominantă pe piaţă;
- respectarea regulilor şi dee sectorul public.
Un obiectiv economic principal îl constituie păstrarea unei anumite stabilităţi a preţurilor la
nivelul Comunităţii. În cazul 48/68, Imperial Chemical Industries v. Commission (1972) ECR 619, CEJ a
hotărât că este necesar a se menţine un nivel scăzut al preţurilor pentru a facilita circulaţia bunurilor în
statele membre ale Comunităţii şi a activităţilor comerciale în funcţie de productivitate şi adaptabilitatea
companiilor în cauză.
Prevederile art. 81-89 (85-94 TCE) sunt redactate în termeni generali, putând fi interpretate de
CEJ. Ca urmare, legislaţiei derivate îi revine rolul de a reglementa politica în domeniul concurenţei.
Obiectul politicii concurenţei în Uniunea Europeană vizează evitarea distorsiunilor din comerţul
intracomunitar. Dreptul comunitar implică numai proceduri de penalizare împotriva firmelor sau a
autorităţilor naţionale dacă activităţile acestora afectează comerţul dintre statele membre, indiferent de
măsura în care a fost acesta afectat. Chiar dacă este vorba de un acord între două firme din acelaşi
stat, dacă afectează relaţiile intracomunitare acesta poate fi penalizat. CEJ a stabilit o regulă generală
prin decizia dată în cazul Brasserie de Haecht v. Wilkin, în care a declarat că prin practica specificată
mai sus trebuie „să se influenţeze, direct sau indirect, comerţul dintre statele membre, în sensul
împărţirii pieţei şi obstrucţionării interpretării economice vizate de Tratat”.
Dreptul comunitar în domeniul concurenţei care se aplică întreprinzătorilor privaţi emană în
general din prevederile antitrust ale Tratatului (art 81 (85 TCE)), din reglementările pentru controlul
monopolului (art. 82 (86 TCE)), împreună cu jurisprudenţa şi legislaţia derivată care se bazează pe
acestea.
O problemă importantă o reprezintă raportul dreptului concurenţial comunitar-drept concurenţial
naţional. CEJ nu a avut prea multe ocazii pentru a clarifica situaţia. În cazul Wilhelm and Others v.

42
Bundeskartellem, mai multe concerne germane au fost amendate de Autoritatea Germană a Cartelurilor
pentru a fi format un cartel ilegal, care încalcă legislaţia concurenţei din Germania. Companiile au atacat
deciziile pe motiv că autoritatea germană în cauză nu putea deschide legal o cauză pentru o încălcare
care făcea deja obiectul unui proces deschis de Comisie în cadrul dreptului concurenţei în Uniunea
Europeană. CEJ a decis că regulile concurenţei la nivel naţional şi comunitar acţionează distinct:
primele acţionează într-un context pur naţional, în timp ce cele de la nivel comunitar penalizează
comportamentul actorilor comunitari în materia concurenţei.
Ca urmare, autorităţile naţionale pot acţiona în conformitate cu propria lor legislaţie şi atunci
când Comisia a deschis deja o acţiune referitoare la aplicabilitatea regulilor comunitare într-un anume
acord.

Acorduri între firme (art. 81 (85 TCE))

Prin prevederile art. 81 (85-1 TCE) sunt considerate ca fiind incompatibile cu piaţa comună
următoarele acorduri:
„toate acordurile dintre întreprinderi, decizii ale asociaţiilor întreprinderilor sau practicile
concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca efect prevenirea, restricţionarea
sau distorsionarea concurenţei în piaţa comună, în particular acelea care:
a. fixează direct sau indirect preţuri de cumpărare sau de vânzare, sau orice alte
condiţii impuse de Tratat;
b. limitează sau controlează producţia, pieţele, dezvoltarea tehnologică sau investiţiile;
c. împart pieţe sau surse de aprovizionare;
d. aplică condiţii diferite la tranzacţii similare, punând comercianţii într-o poziţie care îi
dezavantajează din punctul de vedere al concurenţei.”
CEJ a interpretat termenul „acorduri” atât ca fiind contracte scrise cât şi acorduri verbale. Pe
cale de consecinţă, termenul include şi acordurile neoficiale (gentelmen’s agreements) şi acordurile
impuse.

Abuzul de poziţie dominantă (art. 82 (86 TCE))

Concurenţa liberă şi loială poate fi ameninţată şi de efectul negativ al concentrării puterii
economice. Drept urmare s-a urmărit controlarea puternicii poziţii economice a celor în măsură să
domine piaţa, precum şi a avantajelor care derivă din această poziţie.
Art. 82 (86-1 TCE) prevede: „orice abuz de poziţie dominantă al uneia sau a mai multor
întreprinderi în cadrul pieţei comune, sau în cadrul unei părţi importante a acesteia, va fi interzis ca fiind
incompatibil cu piaţa comună în măsura în care poate afecta comerţul dintre statele membre.”

43
 Pentru a intra în sfera de aplicabilitate a acestei prevederi trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
a. firma sau firmele implicate să ocupe o poziţie dominantă în cadrul pieţei comune sau
în cadrul unei părţi importante din aceasta;
b. practica respectivă trebuie să constituie un abuz de poziţie dominantă;
c. comeţul dintre statele membre să fie afectat.
Noţiunea de „poziţie dominantă” nu a fost definită prin prevederile Tratatului, CEJ şi Comisiei
revenindu-le misiunea de a face acest lucru. Prin cazul Continental Can (Monitorul Oficial nr. L 17 din
1972), Comisia a dat o definiţie cuprinzătoare: „întreprinderile care deţin o poziţie dominantă sunt cele
care se pot angaja în activităţi independente care le permit să acţioneze fără să ţină cont de concurenţă,
cumpărători şi furnizori. Capacitatea de a acţiona independent constituie criteriul decisiv în definirea
conceptului de „poziţie dominantă”.
CEJ a definit termenul astfel: „o poziţie economică puternică de care se bucură o întreprindere,
care îi permite să prevină concurenţa pe o piaţă relevantă, dându-i puterea de a se comporta într-o
măsură apreciabilă independent de competitorii, clienţii şi în ultimul rând de consumatorii săi. (Cazul
27/76, United Brands v. Commission (1978) ECR 207).
Art. 82 (86) relevă o serie de abuzuri:
a. impunerea directă sau indirectă a unor preţuri de achiziţionare sau vânzare
inechitabile, sau impunerea altor condiţii comerciale inechitabile;
b. limitarea producţiei, a pieţelor sau dezvoltării tehnologice, prejudiciind astfel
consumatorii;
c. aplicarea pentru terţi a unor condiţii diferite la tranzacţii asemănătoare, plasându-i
astfel într-o poziţie dezavantajoasă din punctul de vedere al concurenţei;
d. condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea unor terţe părţi a unor obligaţii
suplimentare care, prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, nu au nici o
legătură cu obiectul contractelor.
Jurisprudenţa CEJ a completat lista. Şi preţurile discriminatorii sunt interzise. În cazul British
Telecom (Monitorul Oficial nr. L 360 /36 din 1982), Comisia a decis ca ilegală practicarea tarifelor
telefonice distincte pentru servicii de mesagerie vocală în funcţie de tipul apelului- intern sau extern.
Principalul instrument ce stabilea regulile procedurale referitoare la concurenţă este
Regulamentul 17/62 (Monitorul Oficial 1959-92, p. 87 Ediţie Specială). În art. 1 se stipulează că
practicile descrise de srt. 81 (85) şi 82 (86) TCE sunt interzise chiar dacă nu a existat nici o decizie
anterioară în acest sens.

44
 Comisia poate începe investigaţiile fie din proprie iniţiativă, fie la cererea unui stat membru sau
a vreunei persoane private interesate.
Potrivit art. 11-1 din Regulament, Comisia are dreptul să obţină informaţiile de care are nevoie
de la guverne, autorităţi naţionale, firme, întreprinderi etc. Comisia are dreptul să investigheze prin
intermediul datelor de orice natură.

Politica socială europeană

Scopurile şi obiectivele generale ale politicii sociale comunitare vizau „promovarea îmbunătăţirii
condiţiilor de muncă, ridicarea standardului de viaţă al muncitorilor”. Art. 137 (118 TCE) stabilea
domeniile în care se urmărea o mai „strânsă cooperare” între statele membre, cum ar fi ocuparea forţei
de muncă, dreptul muncii şi condiţiile de muncă, formarea profesională de bază şi avansată, asigurări
sociale, prevenirea bolilor profesionale şi a accidentelor la locul de muncă, dreptul la asociere şi la
negocieri colective.
Cadrul legislativ privind politica socială la nivelul UE a fost modest încă de la început, întrucât
se considera că realizarea Pieţei Comune este un element catalizator pentru uniformizarea nivelurilor
de protecţie socială la nivelul Uniunii.
Actul Unic European adaugă două noi articole la capitolul „Politica socială”. Este vorba de art.
138 (118 a) care cere statelor membre să acorde o atenţie deosebită îmbunătăţirii mediului de lucru,
sănătăţii şi securităţii muncitorilor, stabilind o serie de obiective în domeniul armonizării politicii sociale.
Art. 139 (118 b) cere Comisiei să promoveze dialogul dintre angajaţi şi angajatori, care să ducă la o
relaţie bazată pe consens.
În mai 1989 a fost adoptată Carta Socială Europeană. Iniţial Carta a fost considerată ca fiind un
document obligatoriu, însă opoziţia Marii Britanii faţă de implicarea Comunităţii în domeniul politicii
sociale, a făcut ca aceasta să ia forma unei Declaraţii Solemne. Aceasta stabileşte 13 principii
fundamentale:
a. dreptul la liberă circulaţie dintr-un stat membru în altul, în scopul angajării;
b. dreptul la o remuneraţie corespunzătoare;
c. dreptul de a exercita orice profesie în aceeaşi condiţii care se aplică muncitorilor din statul
gazdă;
d. dreptul de a îmbunătăţi condiţiile de muncă şi de viaţă;
e. dreptul la protecţie socială în cadrul sistemelor naţionale existente împreună cu un venit
minim pentru cei care nu sunt capabili să găsească de lucru saau pentru cei care nu mai
au dreptul de a beneficia de pe urma ajutorului de şomaj;

45
 f. dreptul la liberă asociere şi la negociere colectivă;
g. dreptul la formare profesională;
h. dreptul latratament egal pentru femei şi bărbaţi;
i. dreptul la informare, consultare şi participare al muncitorilor;
j. dreptul la protecţia sănătăţii şi securităţii la locul de muncă;
k. protejarea copiilor şi adolescenţilor;
l. un standard de viaţă minim garantat pentru persoanele în vârstă;
m. integrare socială şi profesională îmbunătăţită pentru persoanele cu deficienţe.
Art. 27 al Cartei stipulează că este obligatoriu pentru statele membre să implementeze aceste
prevederi. Rezultatul a fost dezamăgitor, singurul rezultat fiind Regulamentul 91/533 asupra obligaţiilor
angajatorului de a-şi informa angajaţii despre termenii şi condiţiile contractului lor de angajare.
O altă etapă care să prevadă includerea problemelor sociale într-un capitol distinct al Tratatului
o constituie includerea în Tratatul de la Maastricht a unei secţiuni distincte- „Protocolul social”. Acest
instrument stabilea procedurile de luare a deciziei, care sunt ale Uniunii, dar care nu se aplicau şi Marii
Britanii, întrucât aceasta din urmă a avut o poziţie contrară.
Politica socială europeană a cunoscut o nouă etapă o dată cu adoptarea Tratatului de la
Amsterdam care a adus mai multă substanţă şi susţinere, prin detalierea capitolelor Titlului VIII despre
politica socială.
A adăugat şi un nou capitol intitulat Capitolul pentru ocuparea forţei de muncă. Tratatul de la
Amsterdam aduce modificări fundamentale. Pe lângă obiectivele de politică socială promovate prin
Carta Socială a Comunităţii Europene (1989) şi prin Carta Socială a Consiliului Europei (adoptată în
1961), al doilea paragraf al Tratatului trasează limitele atingerii acestor obiective. Una dintre ele are
tangenţă cu principiul subsidiarităţii, ţinând cont că atât Comunitatea, cât şi statele membre ating aceste
obiective tinând cont de „diversele forme ale practicilor la nivel naţional”. O altă limită se referă la
„realismul economic”, din moment ce se cere ca măsurile respective să ţină cont de „nevoia de a
menţine competitivitatea economiei Comunităţii”.
Prevederile Tratatului fac referire şi la a se evita „impunerea unor constrângeri administrative,
financiare şi juridice care ar putea împiedica crearea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii”. Se
demonstrează astfel orientarea către „un realism economic” ce caracterizează politica socială a zilelor
noastre.
Acum se consacră şi un nou principiu – dialogul între „partenerii sociali”, management şi forţa
de muncă. Comisiei îi revine rolul de a promova consultarea dintre management şi forţa de muncă. Ea
trebuie să faciliteze acest dialog, luând măsurile necesare în vederea asigurării unui sprijin echilibrat
pentru ambele părţi.

46
 Politica socială în Uniunea Europeană a creat propriul său cadru instituţional. Principalul fond
stabilit în contextul politicii sociale este Fondul Social European. Acesta are rolul de a „îmbunătăţi
oportunităţile de ocupare a locurilor de muncă în piaţa internă, contribuind astfel la ridicarea
standardului de viaţă”. Este un fond structural (art. 159 (130 bTCE)) administrat de Comisie împreună
cu un comitet prezidat de un membru al Comisiei, care are în componenţă reprezentanţi ai guvernelor,
sindicatelor şi patronatului (art. 149 (124 TCE)).
Fondul Social European a fost modificat în nenumărate rânduri. Prima modificare a avut loc în
1971, când a furnizat asistenţă socială pentrua atenua efectele nedorite a anumitor practici comunitare.
Eforturile s-au orientat apoi spre şomajul structural din domeniile mai puţin dezvoltate ale
Comunităţii. În 1982, Fondul a acordat asistenţă în rândul tinerilor privitor la şomaj. Fondul Social
European este mai degrabă un adiţional la asistenţa acordată de autorităţile naţionale decât un creator
al vreunui program nou.
Tratatul de la Amsterdam introduce un nou titlu privind ocuparea forţei de muncă. Obiectivul
general al politicii comunitare din cadrul acestui titlu este o strategie coordonată privind ocuparea forţei
de muncă, instruite şi adaptabile, ca de altfel şi o piaţă a muncii care să corespundă schimbărilor
economice.
Tratatul de la Amsterdam (1997) a fost, la rândul sau, rezultatul unui compromis aparut între
doua politici: pe de o parte, o presiune pentru continuarea si adâncirea procesului de integrare, cu
acumularea cât mai multor competente decizionale în institutiile comunitare si o alta presiune, în sens
contrar, venita din partea celor care se temeau de concentrarea unor puteri prea mari la Bruxelles,
având ca efect slabirea principiului suveranitatii nationale.
Compromisul a constat într-o dubla întarire: atât a competentelor structurilor Uniunii Europene
în domeniul elaborarii de politici generale, cât si a principiului subsidiaritatii în domeniul executiv-
administrativ, principiu care se refera la adoptarea deciziilor specifice la un nivel cât mai jos posibil, cât
mai apropiat de cetateni, în functie de natura problemei. Aceasta dubla întarire, antagonista la prima
vedere, parea sa complice si mai mult adoptarea unei politici sociale comune.Totusi, se considera ca si
Tratatul de la Amsterdam a reprezentat o etapa utila pe drumul sinuos al coordonarii politicilor sociale,
aducând un progres important în domeniul unificarii pietei muncii. Un nou capitol a fost adaugat, dând
posibilitatea tarilor membre sa-si dezvolte o strategie comuna a angajarii, formarii si ocuparii locurilor de
munca (în Tratat: ,,developing a common European employment strategy"). Pentru a exemplifica, vom
arata doar ca aceasta strategie comuna prevedea ca tinerii someri sa primeasca un loc de munca sau
cel putin o oportunitate educationala în termen de 6 luni de când au devenit someri, în timp ce somerii
adulti vor redeveni activi în maxim 1 an de la pierderea ultimului job. Vom face câteva aprecieri cu
privire la tendintele manifestate în procesul de constructie a Europei sociale, cu alte cuvinte a unei

47
politici sociale comune (la nivelul Uniunii Europene). Prima observatie este în legatura cu eforturile de
armonizare a modelelor nationale de politici sociale, demers care a presupus ,,doar" coordonarea
acestor modele în sensul reducerii incompatibilitatilor existente. Etapa de armonizare corespunde cu
aproximatie perioadei 1957-1985 si s-a bazat pe o procedura decizionala inter-guvernamentala, menita
sa îngusteze ,,gap"-urile legislative între criteriile de acordare a beneficiilor sociale în tarile Uniunii.
Armonizarea legislativa nu presupunea existenta unei politici comune supranationale si, tocmai
din acest motiv, Jacques Delors a impulsionat în a doua jumatate a anilor '80 adoptarea unor standarde
sociale unitare, în asigurarea si controlul carora Comisiei de la Bruxelles urma sa-i revina un rol sporit.
S-a trecut treptat de la procedura predominant inter-guvernamentala la o procedura decizionala
predominant supranationala, comunitara. Acest transfer de putere spre Bruxelles a facut posibila
intrarea în etapa de convergenta a politicilor sociale spre un model comun, etapa care fusese
anticipata de specialisti înca din anii '60.
Care ar fi, în termeni politici, economici si socio-culturali, consecintele trecerii de la armonizare
la convergenta? În primul rând, a fost necesar ca la nivelul constiintei politice si al opiniei publice, tarile
membre sa înteleaga ca - dincolo de nivelul la care se ajunsese prin metoda inter-guvernamentala - nu
se putea merge mai departe pastrându-se intacte toate prerogativele decizionale ce decurg din
suveranitatea nationala. Pentru a se evita un blocaj al unificarii era nevoie sa se renunte treptat la o
parte din criteriile si competentele nationale traditionale, în favoarea unor structuri supranationale, care
sa promoveze criterii si politici valabile pe tot teritoriul Uniunii Europene. Teoria convergentei pornise
înca de la început, din anii '60, cu un imens avantaj: dezvoltarea economica a întregii Europe de Vest
facea ca tarile occidentale sa se apropie tot mai mult în privinta programelor si deciziilor adoptate, a
standardelor create în diverse domenii, desi, asa cum am mai spus, la nivelul politicii generale înca nu
se ajunsese la ideea convergentei explicite. Era un proces spontan. Economiile si societatile
occidentale raspundeau aproape la fel la stimuli externi si la cerinte interne. Tocmai acest
comportament asemanator (neprogramat) al societatilor vest-europene confirma si încuraja în acelasi
timp aplicarea teoriei convergentei în domeniul politic.
Fireste, teoria convergentei nu a avut numai prieteni si sustinatori. Ea a întâmpinat o puternica
rezistenta, atât la nivelul opiniei publice si al mass-media, cât si al unor cercuri de intelectuali devotati
ideii de ,,specific national imanent". Criticii convergentei au încercat asadar sa argumenteze ca ,,statul
bunastarii, departe de a fi determinat de imperative economice si structurale, este rezultatul unei
multitudini de influente, alaturi de cele economice incluzând influente politice, culturale si religioase"
(Heidenheimer, 1990) iar ultimele tipuri de influente vor face sa existe întotdeauna deosebiri
semnificative între modelele de dezvoltare pe care le urmeaza natiunile Europei. În pofida reformelor
neo-liberale din ultimele decenii, a europenizarii si globalizarii procesului decizional, ,,impresia

48
generala ramâne una de stabilitate mai degraba decât de schimbare .... în nici unul din cazurile
analizate nu s-au observat transformari ale caracteristicilor de baza .... statul bunastarii german va
ramâne unul conservator, în timp ce Suedia va pastra modelul institutional social-democrat si solidar "
(Heidenheimer, 1990).
În fapt, trebuie mentionat ca aceasta tensiune între inter-guvernamentalism si
supranational, între curentul aparator al suveranitatii si specificului national si cel europenist unificator
(sau cel putin federalist) a marcat întreaga istorie a procesului european, în toate capitolele sale, nefiind
o caracteristica a dezbaterilor din zona politicii sociale. Poate mai dificil de întreprins decât în alte
domenii, demersul apropierii politicilor sociale a trebuit sa parcurga un drum presarat cu numeroase
capcane, cu ,,zone sensibile" (adevarate refugii electorale ale partidelor) si chiar cu ,,tabuuri"... Totusi,
credem ca se poate vorbi astazi de o politica sociala comuna, de o dimensiune sociala a integrarii, de o
Europa sociala. Putem vorbi despre toate aceste lucruri cu sentimentul ca vorbim despre ceva care este
mai putin decât un fapt împlinit dar mai mult decât o fictiune.
Farmecul conceptelor este întotdeauna cu un pas înaintea realitatii.

49
 Tema de seminar 11
Discriminare, nondiscriminare şi tratament egal

1. Principiul egalităţii în drepturi si nondiscriminarea în Tratatul CE

Protecţia drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni şi resotisanţilor din ţările terţe
rezidenţi în Uniunea Europeană a fost încă de la început un element constitutiv al construcţiei europene.
Pe planul non-discriminării, art. 12 (ex-art. 6) al Tratatului CE, a vizat să condamne orice
discriminare fondată pe naţionalitatea cetăţenilor. Acest articol nu a fost considerat a fi suficient pentru a
oferi o protecţie eficace in lupta contra discriminării.
Prin Tratatul de la Amsterdam, art. 13 din Tratatul CE a lărgit principiul stipulând „fără a
aduce atingere prezentului tratat şi în limitele competenţelor conferite Comunităţii Europene de acesta,
Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European,
poate lua măsurile necesare pentru a combate discriminările bazate pe sex, rasă sau origine etnică,
religie sau convingeri, un handicap, vârstă sau orientare sexuală”14.
Astfel cum reiese din Tratat, art. 13 se prefigurează ca o bază juridică mult mai precisă.
Astfel, alături de acest articol cheie există şi alte prevederi care sprijină lupta împotriva discriminării:
• Articolul 3 paragraful 2, care nu vizează doar eliminarea inegalităţilor, dar şi
promovarea egalităţii între femei şi bărbaţi;
• Articolele 136 şi 137, reţinând mai ales lupta contra excluderii;
• Articolul 141, care abordează egalitatea între sexe în viaţa activă;
• Declaraţia nr. 22 al Actului final al Tratatului de la Amsterdam care, referindu-se
la articolul 95 din Tratatul CE, se preocupă de egalitatea şanselor pentru persoanele cu
handicap.
Discriminarea trebuie privită, de asemenea, ca un obstacol în calea coeziunii economice şi
sociale a Uniunii Europene15. Costul social este evident din moment ce aceste practici se exercită
împotriva uneia sau mai multor persoane din cauza apartenenţei lor la un grup sau altul. Ele sunt cu atât
mai intolerabile deoarece ele vizează persoane care necesita asistenţă, cum sunt, spre exemplu,
persoanele cu handicap sau în vârstă. Pe de altă parte, este total legitim ca Uniunea Europeană să se
preocupe şi să supravegheze asupra respectului drepturilor omului în tratatele sale.

14 Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ediţia a III-a, Ed. Polirom, 2002, p. 22
15 http://www.europa.eu.int/scadplus/leg/fr/lvb/l33112.htm

50
 Trebuie amintit faptul că discriminarea este de asemenea o piedică pentru cele patru libertăţi
fundamentale, şi în principal, pentru libertatea de circulaţie a persoanelor, şi că ea reprezintă un
important obstacol pentru buna funcţionare a pieţei interne.
Termenul de discriminare, asemenea termenelor conexe, nu sunt definite de Tratat, prin
urmare este necesar să se cerceteze jurisprudenţa Curţii europene de justiţie care a construit progresiv
o definiţie a acestui termen ca fiind „aplicarea unor reglementări diferite la situaţii comparabile sau
aplicarea aceleiaşi reglementări la situaţii diferite”. Se poate astfel, observa că instanţa europeană nu
reţine doar cazul de discriminare voluntară sau pedepsibilă şi că discriminările indirecte sau deghizate
sunt în aceeaşi măsură luate în considerare ca discriminare involuntară, de asemenea interzisă pentru
evitarea unor măsuri dilatorii sau atitudini de camuflaj.
Motivele de discriminare sunt suficient de variate pentru a constitui un spectru larg ale
acestor practici, fiind bazate pe rasă sau origine etnică, un handicap, vârsta, orientarea sexuală, sexul,
religia sau convingerile, atingând practic toate aspectele vieţii cotidiene. Astfel, diferite practici pot fi
întâlnite, spre exemplu, în cazuri ca: gestiunea mâinii de lucru îmbătrânite, tranziţia de la viaţa activă la
retragerea din muncă, inserţia profesională a persoanelor cu handicap, concilierea între viaţa activă şi
cea de familie, dar şi accesul la posibilităţile de formare, protecţie socială, educaţie şi cultură, accesul la
bunuri şi servicii etc.
În cadrul Conferinţei interguvernamentale care a avut loc la Nisa în decembrie 2000, statele
membre au decis adăugarea unui nou paragraf la articolul 13 din Tratatul CE. De la intrarea în vigoare a
Tratatului, Consiliul va putea adopta, potrivit procedurii instituite la art. 251 al Tratatului CE, măsuri
încurajatoare pentru susţinerea acţiunilor întreprinse de statele membre în vederea combaterii oricărei
forme de discriminare.

2. Egalitatea în drepturi şi non-discriminarea în Constituţia Europeană

Principiul egalităţii îşi găseşte aplicare şi în Constituţia adoptată la 29 octombrie 2004 de cei
25 de membri ai Uniunii Europene. Astfel, în Titlul III, al Părţii a II-a, art. II-80 consacră egalitatea în
drepturi a tuturor persoanelor, pentru ca în următorul articol să se menţioneze că „sunt interzise
discriminările de orice fel, fondate pe sex, rasă, culoare, origini etnice sau sociale, caracteristici
genetice, limbă, religie sau convingeri, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere, vârstă sau
orientare sexuală”, acoperind, în acest mod, o gamă foarte largă de posibile fundamente
discriminatorii16.

16C 310/46 FR Journal officiel de l'Union européenne 16.12.2004, http://europa.eu.int/eur-lex

51
 În virtutea scopului urmărit de Uniunea Europeană, acela de a crea un „stat european”,
punctul 2 al aceluiaşi articol prevede că „în domeniul aplicării Constituţiei şi fără a aduce atingere
dispoziţiilor sale particulare, orice discriminare practicată pe baza naţionalităţii este interzisă”17.
Ca o noutate pentru legea fundamentală a Uniunii Europene, egalitatea între femei şi bărbaţi
suportă o reglementare specială, în art. II-83: „Egalitatea între femei şi bărbaţi trebuie să fie asigurată în
toate domeniile, inclusiv în materie de angajare, loc de muncă, şi remuneraţie. Principiul egalităţii nu
împiedică menţinerea sau adoptarea unor măsuri ce prevăd avantaje specifice în favoarea sexului sub-
reprezentat”18.

3. Principiul non-discriminării în cadrul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

Dreptul de a nu fi victima discriminărilor reiese din principiul general ce afirmă egalitatea

tuturor fiinţelor umane.
Afirmarea principiului apare în art. 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Principiul
non-discriminării este consacrat printr-o listă, care nu este una limitativă, ci doar enumerativă. De altfel,
relativ curând instanţa a hotărât că acest principiu se aplică şi în privinţa discriminării pe bază de
orientare sexuală.
Din punct de vedere terminologic, trebuie menţionat că, potrivit traducerii din limba engleză19,
principiul nu priveşte orice fel de discriminare, ci doar pe acelea care sunt arbitrare. În fapt, însă, orice
discriminare este interzisă, indiferent de fundamentul ei.
Art. 14 se aplică, prin extensie, drepturilor sociale, ceea ce reiese dintr-un mare număr de
decizii europene, spre exemplu în cazul diferenţelor de tratament în domeniul fiscal dintre rezidenţi şi
nerezidenţi. Tot astfel s-a justificat diferenţa de tratament între majori şi minori în ce priveşte reţinerea20.

În cadrul Convenţiei Europene, art. 14 nu are o existenţă de sine stătătoare: în fapt,

discriminarea nu este interzisă decât atunci când este practicată în privinţa unui drept sau libertate
consacrată într-un text al Convenţiei. Astfel, articolul 14 nu se adaugă la lista de drepturi garantate, ci
doar întăreşte protecţia lor21, fiind precizat că aplicabilitatea sa a fost extinsă la drepturile sociale. Cu
toate acestea, o aplicare independentă nu poate fi împiedicată, ceea ce înseamnă că art. 14 nu trebuie

17 Idem
18 Idem
19 Jean François Renucci, Droit européen des droits de l’homme, Ed. Générale de Droit et de Jurisprudence, EJA, 2002,

Paris, p. 108
20 CEDO 29 febr. 1988, Bouamar vs. Belgia, apud Jean François Renucci, Op. cit., p. 109
21 F. Sudre, Droit international et européean des droits de l’homme, Paris, p. 418

52
coroborat în mod necesar cu încălcarea unui drept protejat de Convenţie şi, deci, nu este necesar ca
acel drept să fie încălcat pentru ca art. 14 să poată fi invocat.
Jurisprudenţa Curţii europene de Justiţie este cea care reflectă domeniul aplicării principiului
nediscriminării. Iniţial, s-a considerat că acesta are o existenţă subordonată acelor clauze ale
Convenţiei care ocrotesc drepturi şi libertăţi ale individului. Neavând o existenţă autonomă, art. 14 din
C.E.D.O. poate fi invocat în cauze în care se invocă violarea unei dispoziţii normative, iar discriminarea
constituie o circumstanţă agravantă, nu o violare autonomă în sensul strict. În cauza lingvistică
belgiană22, Curtea şi-a revizuit această opinie, precizând că art. 14 din C.E.D.O. poate fi invocat
autonom în toate situaţiile în care are importanţă decisivă şi independentă, dacă alte articole ale
Convenţiei nu definesc cu precizie drepturile pe acre le consacră, lăsând la latitudinea părţilor
contractante libertatea de apreciere, de restrângere sau realizare a respectivelor drepturi. Se mai cere,
pe lângă aceste condiţii cumulative, ca aprecierea statului sa fie discriminatorie.
Cazuri în care Comisia sau/şi Curtea şi-au precizat opinia evidenţiind cele două ipostaze ale
principiului cuprins în art. 14 din Convenţie.
În cauzele „sindicale” (este vorba despre cauzele sindicatul naţional al poliţiei belgiene,
sindicatul suedez al mecanicilor de pe locomotivă şi Schnidts şi Dahlstöm, din 1975 şi 1976), Curtea,
după ce a analizat dacă există vreo încălcare a art. 11 din Convenţie cu privire la dreptul de a constitui
sau de a se afilia la sindicate, concluzionând cp statele belgian şi suedez nu au încălcat respectivul art.
11 din Convenţie, a verificat în temeiul art. 14 din C.E.D.O. dacă atitudinea statelor nu a fost
discriminatorie cu privire la anumite sindicate. După această verificare a respectării principiului
nediscriminării, verificare cu caracter autonom, Curtea a decis că nu există o violare a lui23.
În cauza Abdulaziz şi alţii vs. Regatul Unit, reclamanţii au susţinut că legislaţia britanică
privind imigrarea încalcă dreptul cu privire la viaţa de familie (art. 8 din C.E.D.O.) şi principiul
nediscriminării (art. 14 din C.E.D.O.), deoarece era mai dificil pentru bărbaţii străini să obţină acceptul
statului britanic pentru a fi împreună cu logodnicele sau soţiile lor care aveau deja reşedinţa în Marea
Britanie, decât pentru femeile aflate într-o situaţie similară. Apreciind că „noţiunea de discriminare
înglobează de obicei cazurile în care un individ sau un grup se vede, fără vreo justificare anume, mai
puţin bine tratat decât altul, chiar dacă în convenţie nu este prevăzut un tratament mai favorabil”; Curtea
a decis că Marea Britanie a încălcat art. 14, combinat cu art. 8 din C.E.D.O. Din decizie şi motivarea sa
se deduce faptul că şi în această cauză Curtea a făcut interpretarea şi aplicarea independentă a
principiului nediscriminării, pe care l-a coroborat cu dreptul la viaţa de familie, şi nu invers.

22 Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Roman pentru Drepturile Omului, 1997,
p.449-453
23 Vincent Berger, Op.cit., p.467

53
 În alte categorii de cauze, aprecierea şi aplicarea art. 14 din Convenţie s-a făcut subordonat
altei cauze normative, având astfel caracterul de circumstanţă agravantă. Hotărârea pronunţată în
cauza Marcks vs. Belgia, declaraţia că legislaţia belgiană a încălcat art. 8 al C.E.D.O. cu privire la
modalitatea de stabilire a filiaţiei materne ţi art. 14 din C.E.D.O., deoarece se făcea discriminare faţă de
copiii născuţi în afara căsătoriei. Justificarea invocată de fiecare stat atunci când creează diferenţe în
situaţii analoage (nu identice) trebuie să fie obiectivă şi rezonabilă. Această regulă nu a fost respectată
în Belgia în privinţa regulilor adoptate cu privire la stabilirea maternităţii.
O altă cauză în care invocarea art. 14 din Convenţie este accesorie este cauza lingvistică
belgiană, din 1968. un grup de părinţi francofoni contestau faptul că li s-a interzis copiilor lor la şcolile
din periferia Bruxelles-lui, exclusiv pe considerente privind reşedinţa părinţilor, în timp ce comunităţii
flamande nu i s-a impus o astfel de limitare Curtea a apreciat că este necesară utilizarea criteriilor
comparabile similar cu cauzele de restrângere intrinsecă în care rolul organelor de la Strassbourg este
de a aprecia dacă statul a respectat principiul proporţionalităţii între legitimarea scopului urmărit şi
mijloacele folosite.
În cauza Asiaticii din Africa de est vs. Regatul Unit, comisia, în raportul său din 1973 a
adoptat o analiză particulară a situaţiei având tendinţa să extindă aprecierile sale în afara art. 14 din
C.E.D.O. În fapt, Marea Britanie a refuzat să îngăduie titularilor de paşapoarte britanice expulzaţi din
Uganda, Kenya şi Tanzania, intrarea în Marea Britanie pentru a se stabili acolo. Reclamanţii se
plângeau că refuzul avea motivaţii de ordin rasial şi era contrar art. 14 şi 3 din C.E.D.O. Guvernul a
admis că legea din 1968 (Commenwealth Immigration Act) avea un scop discriminatoriu, dar invocă în
favoarea sa faptul că nu ratificase Protocolul nr. 4 care prevede în art. 3 (2) dreptul resortisanţilor unui
stat de a intra pe teritoriul acestuia. Comisia a estimat că „discriminare bazată pe rasă poate să
constituie ea însăşi un tratament degradant în sensul art. 3 din C.E.D.O. şi că impunerea unu regim
particular unui grup de persoane, bazat pe considerente rasiale, în anumite condiţii constituie o formă
specială de încălcare a demnităţii umane”. Deşi intenţia Comisiei este de a sancţiona sever
discriminarea rasială, prin motivarea opiniei sale cuprinse în raport, acesta a încercat să nu aplice art.
14 din Convenţie în decizia pe acre a aluat-o. Raportul Comisiei nu a fost publicat, iar în declaraţiile
publice ale Comisiei s-a evidenţiat faptul că măsurile de inspiraţie rasială pot înfrâna în anumite cazuri
aplicarea art. 3 din C.E.D.O., chiar dacă substanţa discriminării însăşi nu conţine îngrădirea sau refuzul
unui drept dintre cele ocrotite de Convenţie.
O atitudine des întâlnită în practica de la Comisie şi a curţii este aceea în care organele de la
Strassbourg constata încălcarea unui drept al Convenţiei şi, cu toate acestea, nu consideră util să
verifice în plus dacă a avut loc şi o discriminare, cu excepţia cazurilor în care inegalitatea de tratament
reprezintă (principalul capăt al cererii) un interes fundamental al reclamantului. Această doctrină a fost

54
expusă de curte în cauza X şi Y vs. Olanda, în hotărârea din 26 martie 198524: „examenul cauzei din
unghiul art. 14 nu corespunde unei necesităţi când Curtea constată încălcarea exigenţelor unui alt
articol privit în individualitatea sa. Ea va proceda în mod contrar dacă o inegalitate de tratament clară,
netă, există în exercitarea unui drept în legătură cu care constituie un aspect fundamental al cauzei”.
În cauza Darby vs. Suedia, în 1990, Curtea a apreciat ca fiind inutilă examinarea încălcării pe
temeiul art. 9 şi 14 din Convenţie. În fapt, reclamantul susţinea că punerea în aplicare a unei legi
suedeze care obligă muncitorii nerezidenţi să achite o taxă bisericească, în timp ce muncitorii rezidenţi
puteau fi exoneraţi de plată la alegerea lor, este contrară art. 9, art. 1 din protocolul nr. 1 şi art. 14 din
C.E.D.O., referitoare la religie, proprietate şi discriminare. Curtea a reţinut doar încălcarea dispoziţiei
Convenţiei referitoare la proprietate.
În cauza Rasmussen vs. Danemarca, Curtea a constatat existenţa încălcării art. 14 şi art. 8
din C.E.D.O., apreciind că nu există discriminare bazată pe sex în legea daneză referitoare la
reglementarea a unor termene diferite în dreptul contestării paternităţii de către soţ şi dreptul mamei de
a cere cercetarea paternităţii copilului înainte de majoratul acestuia. Curtea a conchis că marja de
apreciere rezervată statului prin dispoziţie Convenţiei nu a fost încălcată deoarece ea avea ca obiectiv
apărarea intereselor copilului şi s-a făcut cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Din analiza comparativă a soluţiilor pronunţate de organele de la Strassbourg, a motivelor
justificative invocate de acestea, se deduce faptul că art. 14 al C.E.D.O. nu interzice toate discriminările,
ci doar pe cele arbitrare, considerându-le ilicite.
Pentru a opera o diferenţiere a discriminărilor licite de cele ilicite, trebuie menţionat faptul că
un stat poate lua măsuri legislative sau de altă natură pot constitui tratamente juridice distincte între
diferite categorii de persoane sau grupuri, dacă situaţiile sunt analoage şi cu o justificare obiectivă şi
rezonabilă. Convenţia însăşi distinge între tratamentul naţionalilor şi al străinilor (art. 5 al. 1 şi 7, art. 3 şi
4 din Protocolul nr. 4). În toate aceste situaţii rolul Comisiei Şi al Curţii este de apreciere a caracterului
obiectiv şi rezonabil al distincţiei, precum şi al respectării principiului proporţionalităţii de către stat în
luarea unor măsuri concrete care să ducă la obţinerea scopului legitim urmărit şi invocat.
Jurisprudenţa de la Strassbourg cunoaşte astfel de aprecieri făcute cu privire la discriminarea
bazată pe sex (cauza Rasmussen, Abdulaziz şi alţii etc.), bazată pe rasă (cauza Asiaticii din Africa de
Est) sau bazată pe alte criterii (diferenţele între regimul militarilor şi al civililor în cauza Engel, sau a
diferenţelor între funcţiile ecleziastice în cauza Granrath, sau bazată pe vârstă în cauza Dudgeon etc.).
tendinţa manifestată de Comisie şi de Curte în general, în maniera în care au abordat controlul aplicării
principiului nediscriminării a fost realistă , chiar dacă uneori aprecierile făcute au restrâns protecţie

24Arréts et decisions, Serie A, nr. 91 apud D. Micu, Conţinutul şi limitele exercitării drepturilor omului, Ed. PRO, Bucureşti,
1998, p.61

55
individului sau marja de apreciere a statelor se poate aprecia că datele concrete ale speţei au pus
deseori probleme delicate a căror rezolvare nu s-a făcut totdeauna prin adoptarea unei decizii cu
unanimitate de voturi. Opiniile disidente au rolul de a îmbogăţi jurisprudenţa referitoare la aplicarea
Convenţiei şi contribuie la evoluţia metodelor de protecţie a drepturilor omului.
În ce priveşte România, egalitatea este reglementată sub formă de principiu consacrat în
Constituţia din 1991 (revizuită şi modificată prin Legea 429/2003), în art. 4 al. 2 ce prevede că:
„România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere
sau de origine socială.”.
Deşi se prevede tratament distinct între naţionali şi străini, reglementarea constituţională este
conformă cu C.E.D.O., incriminând totodată discriminarea. Egalitatea în drepturi constituie o garanţie
referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale prevăzute în cuprinsul Constituţiei, dar şi a oricăror
alte acte normative. Ea include toate domeniile de activitate în care persoana are dreptul garantat la
exerciţiul libertăţilor legale în scopul realizării intereselor sale legitime.
În literatura juridică română s-a exprimat opinia conform căreia principiul general al egalităţii
în drepturi are câteva aplicaţii particulare referitoare la minorităţi naţionale, la poziţia femeii, la ocrotirea
specială a copiilor şi tinerilor şi la ocrotirea persoanelor cu handicap25.
În dreptul internaţional public, există două categorii de documente internaţionale acre conferă
protecţie specială acestor persoane: declaraţii şi convenţii internaţionale care au fie caracter de
universalitate, fie sunt regionale. Scopul acestor documente este de a asigura protecţia internaţională a,
prin mijloace diplomatico-juridice a categoriilor de persoane enunţate. Statelor le revine, în general,
obligaţia pozitivă, de comportament, de a lua toate măsurile necesare pentru ocrotirea acestor
persoane, prin legi şi prin măsuri de drept intern. Desigur ca statele vor avea libertatea de apreciere în
configurarea celor mai adecvate măsuri, ţinând cont de obligaţiile internaţionale asumate şi de nevoia
corelării legislaţiilor interne cu tratatele internaţionale la care sunt parte.
Astfel, se poate aprecia in mod legal că dispoziţiile Constituţiei României referitoare la
egalitatea în drepturi şi cazurile particulare ale aplicării ei sunt, în parte concordante cu dispoziţiile
cuprinse în documentele internaţionale referitoare la protecţie minorităţilor, a femeilor, a copiilor, a
tinerilor şi a handicapaţilor.

25 T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Universităţii Ecologice „D. Cantemir”, Tg. Mureş, 1993, vol. 1, p.

66, apud D. Micu, Op. Cit., p.64

56
 Referitor la art. 1626 din Constituţia României , trebuie precizat că alături de regula egalităţii în
drepturi, prevederea cuprinde şi o excepţie la al treilea alineat. Astfel, egalitatea cu privire la funcţiile şi
la demnităţile publice , civile sau militare se aplică numai cetăţenilor români cu domiciliul în ţară.
Această excepţie are menirea de a ocroti interesele generale ale societăţii, care sunt promovate de
autorităţile publice, prezumându-se buna lor cunoaştere de către persoanele cu cetăţenia română
domiciliate în ţară. Potrivit noilor reglementări, însă, din momentul aderării României la Uniune
Europeană, excepţia nu va privi doar pe cetăţenii români, ci şi pe cei ai UE, în condiţiile în care vor
îndeplini toate cerinţele legale (art. 16 al. 4 din Constituţie).
Dreptul la nediscriminare27 se aplică tuturor drepturilor garantate de Convenţie şi în legătură
cu ele. O distincţie este considerată discriminatorie din momentul în care se constată „lipsa unei
justificări obiective şi rezonabile”, cu alte cuvinte, ea nu urmăreşte atingerea unui scop legitim sau nu
există „un raport rezonabil de proporţionalitate” între mijloacele folosite şi scopul urmărit”28.

26 Constituţia României26 prevede la art. 16:

„(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia
română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor
funcţii şi demnităţi.
(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul
de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.”
27 Gilles Lebtreton, Libertés publiques et Droits de l’homme, Ed. Dalloy, Paris, 2001, p.59
28 CEDO, 27.03.98, Petrovic vs. Austria (alocarea concediului de maternitate acordat doar mamei: nediscriminatoriu);

29.04.99, Chassagnon vs. Franţa (legea Verdeille a introdus o discriminare nejustificată între proprietari); 21.12.99,
Salgueiro Da Silva Monta (refuzul de a acorda drept de vizită unui părinte homosexual pune în prim plan o discriminare
fondată pe orientarea sexuală); 01.01.2000, D-na Mazurek vs. Franţa (discriminare în materie de succesiune în copii din
afara căsătoriei şi cei legitimi), apud Gilles Lebtreton, Libertés publiques et Droits de l’homme, Ed. Dalloy, Paris, 2001, p.59

57
Bibliografie:
1. Barbulescu, Iordan Gheorghe - De la Comunitatile Europene la Uniunea Europeana,
Editura Trei, Bucuresti, 2001.
2. Bârsan, Corneliu - Drept institutional comunitar, note de curs predate în anul de
învatamânt 1993-1994 studentilor de la Facultatea de Drept, Bucuresti.
3. Bârsan, Maria - Integrarea economica europeana, vol. I, „Introducere în teorie si
practica”, Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995.
4. Bârzea, Cezar - Politicile si institutiile Uniunii Europene, Editura Corint, Bucuresti, 2001
5. Bibere, O. - Uniunea Europeana între real si virtual, Bucuresti, Ed. All, 1999; -
Documente de baza ale comunitatii si Uniunii Europene, Iasi, Ed. Polirom, 1999; -
Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, Bucuresti,
Ed. Lucretius, 1997.
6. Brãdescu, Faust - Europa unitã, Editura Majadahonda, Bucuresti, 2000.
7. Brague, Rémi – Europa, calea romana, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2002.
8. Burban, Jean Louis - Parlamentul European, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1999.
9. Cairns, Walter - Introducere în legislatia Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, 2001.
10. Calinoiu, Constanta; Vedinas, Verginia - Teoria functiei publice comunitare, Bucuresti,
Ed. Lumina Lex, 1999.
11. Cezar, Basno; Dardac, Nicolae - Integrarea monetar-bancarã europeanã, Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2001.
12. Cociuban, Aristide - Extinderea Uniunii Europene si România, Editura Apimondia,
Bucuresti, 2002.
13. Cowles, Maria Green; Smith, Michael - Starea Uniunii Europene, Vol. 5, „Risc, reforma,
rezistenta, relansare”, Editura Club Europa, Bucuresti, 2002.
14. D. Micu, Conţinutul şi limitele exercitării drepturilor omului, Ed. PRO, Bucureşti, 1998
15. Dãianu, Daniel; Vrânceanu, Radu - România si UE, Inflatie, balanta de plati, crestere
economicã, Editura Polirom, Iasi, 2002.
16. Dãnila, Nicolae - Euro - bipolarizarea monetarã, Editura Economicã, Bucuresti, 1999.
17. Darie, Nicolae - Uniunea Europeana. Constructie. Institutii. Legislatie. Politici comune.
Dezvoltare, Editura Matrix Rom, Bucuresti, 2001.
18. Defarges, Moreau Philippe - Institutiile europene, Editura Amarcod, Timisoara, 2002.
19. Deleanu, Sergiu - Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002.
20. Delumeanu, Stefan - Geneza Europei comunitare, Bucuresti, 1999.

58
21. Diaconu, Nicoleta - Sistemul institutional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 2001.
22. Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ediţia a III-a, Ed. Polirom, 2002
23. Duculescu, Victor, Duculescu, Georgeta - Justitia europeanã, mecanisme, deziderate
si perspective, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002.
24. Dutu, Mircea - Drept comunitar al mediului, Editura Economicã, 1997.
25. Dutu, Mircea - Dreptul international si comunitar al mediului, Editura Economicã, 1995.
26. Eminescu, Yolanda - Dreptul de autor - Directive europene, Editura Lumina Lex, 1995.
27. Epure, Emilian - România într-o Uniune Europeanã extinsã, Editura Tribuna Economicã,
Bucuresti, 2002.
28. F. Sudre, Droit international et européean des droits de l’homme, Paris
29. Ferréol, Gilles, - Dictionarul Uniunii europene, Ed. Polinom, Iasi, 2001.
30. Filipescu, Ion P.; Fuerea, Augustin - Drept institutional comunitar european, editia I
(1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), Editura ACTAMI, Bucuresti.
31. Fuerea, Augustin - Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucuresti,
2003;
32. Fuerea, Augustin - Drept comunitar european. Partea generalã, Editura ALL Beck,
Bucuresti, 2003;
33. Fuerea, Augustin - Institutiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucuresti,
2002;
34. Fuerea, Augustin - Manualul Uniunii Europene, Editura ACTAMI, Bucuresti, 2001.
35. Georgiu, Grigore - Identitate si integrare, Editura institutului de Teorie Socialã, 2001.
36. Gilles Lebtreton, Libertés publiques et Droits de l’homme, Ed. Dalloy, Paris, 2001
37. Gower, Jackie; Redmond, John - Largirea Uniunii Europene. Perspective, Editura Club
Europa, 2001.
38. Gyula, Fabian - Curtea de Justitie Europeanã. Instantã de judecatã supranationalã,
Editura Rosetti, Bucuresti, 2002.
39. Ignat, Ion, Uniunea Europeana. De la Piata Comuna la moneda unica, Editura
Economica, Bucuresti, 2002.
40. Jean François Renucci, Droit européen des droits de l’homme, Ed. Générale de Droit et
de Jurisprudence, EJA, 2002, Paris
41. Jinga, Ion - Uniunea Europeana, realitati si perspective, Ed. Lumina Lex, Bucuresti,
1993.
42. Jinga, Ion; Popescu, Andrei - Integrarea Europeana - Dictionar de termeni comunitari,
Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000.
43. Lefter, Cornelia - Drept comunitar institutional, Editura Economicã, Bucuresti, 2001.
44. Leicu, Corina - Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998.

59
45. Leicu, Corina; Leicu, Ioan - Institutiile comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1996.
46. Lutas, Mihaela - Integrarea economica europeana, Ed. Economica, Bucuresti, 1999.
47. Lutas, Mihaela - Integrarea economicã europeanã, Editura Economicã, Bucuresti, 1999.
48. Manolache, Octavian - Drept comunitar, Ed. All, Bucuresti, 1996; - Regimul juridic al
concurentei în dreptul comunitar, Ed. All, Bucuresti, 1998; - Drept comunitar, vol. I
(Institutii comunitare), vol. II (Cele 4 libertati fundamentale; Politici comunitare), vol. III
(Justitia comunitara), Ed. All, Bucuresti.
49. Marcu, Viorel - Drept institutional comunitar, Ed. Nova, Bucuresti, 1994, 2001.
50. Marga, Andrei - Filozofia unificarii europene, colectia Studii europene, bibl. Apostrof,
Cluj-Napoca, 1995.
51. Marin, Gheorghe (coord.) - De la Roma la Amsterdam via Maastricht, Editura
Independenta Economicã, Brãila, 1999.
52. Marin, Liviu - Integrarea Europei în România, Editura Fundatia Eurisc, Bucuresti, 2001.
53. Mazilu, Dumitru - Integrarea europeana. Drept comunitar si institutii europene, Ed.
Lumina Lex, Bucuresti, 2001.
54. Mihaila, Marian; Suciu, Carmen; Stan, Dan - Drept institutional comunitar, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 2002.
55. Miron, Dumitru; Paun, Laura; Dima, Alina; Bajenaru, Violeta; Savoiu, Ovidiu -
Economia integrarii europene, Editura ASE, Bucuresti, 2001.
56. Munteanu, Roxana - Drept european: evolutie, institutii, ordine juridica, Ed. Oscar Print,
Bucuresti, 1996.
57. Nãstase, Adrian (coordonator) - România si viitorul Europei, Editura monitorul Oficial,
Bucuresti, 2001.
58. Pascariu, Gabriela Carmen - Uniunea Europeana, Politici si piete agricole, Ed.
Economica, Bucuresti, 1999.
59. Paus, Viorica A. - Probleme actuale ale integrarii culturale, Ed. Semne, 2000.
60. Popescu, Andrei; Jinga, Ion - Organizatii europene si euroatlantice, Ed. Lumina Lex,
Bucuresti, 2001.
61. Popescu, Corneliu Liviu - Autonomia localã si integrarea europeanã, Editura All Beck,
Bucuresti, 1999.
62. Pordea, G.A. - Unificarea Europeana (Problematica Europei Unite), Ed. Europa Nova,
1995.
63. Predescu, Bianca - Drept institutional comunitar, Ed. Cardinal, Craiova, 1995.
64. Prodi, Romano - O viziune asupra Europei, Editura Polirom, 2001.
65. Proflroiu, G.; Marius, Alina - Introducere în realitatile europene, Ed. Economica,
Bucuresti, 2000.

60
 66. Savu, Dana Victoria - Integrarea europeana: dimensiuni si perspective, Ed. Oscar Print,
Bucuresti, 1997.
67. Savu, Tiberiu Gabriel - Societãtile comerciale si acquis-ul comunitar, Editura Tribuna
Economicã, Bucuresti, 2001.
68. Soica, I. Cristiana; Webster, H. Janice - Avocatul român în sistemul de drept european,
Editura ALL, Bucuresti, 1997.
69. Stanciulescu, Gabriela; Androniceanu, Armenia - Sisteme comparate de administratie
publicã europeanã, Editura Economicã, Bucuresti, 2001.
70. Stefanescu, Brândusa - Curtea de justitie a Comunitatilor europene, Ed. Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1979.
71. Stoica, Camelia - Libera circulatie a persoanelor în Uniunea Europeana, Editura Oscar
Print, Bucuresti, 2001.
72. Stoica, Cristiana I.; Webster, Janice H. - Avocatul român în sistemul de drept
european, Editura All, Bucuresti, 1997.
73. Suta, Nicolae - Integrarea economica europeana, Ed. Economica, Bucuresti, 1995.
74. Tinca, Ovidiu - Drept comunitar general, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1999.
75. Tinca, Ovidiu, Drept social comunitar - Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002.
76. Toader, Camelia - Aquis-ul comunitar în domeniul dreptului privat. O sintezãn Editura
ALL BECK, Bucuresti, 2002.
77. Tudoroiu, Theodor - Tratatul Uniunii Europene, Ed. Lucretius, Bucuresti, 1997.
78. Urwin, Derek - Dictionar, Istorie si politicã europeanã 1945-1995, Institul European, Iasi,
2000.
79. Vese, Vasile; Ivan, Adrian - Tratatul de la Nisa, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001.
80. Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Roman
pentru Drepturile Omului, 1997
81. Voicu, Marin - Drept comunitar. Teorie si jurisprudentã, Editura Ex Ponto, Constanta,
2002.
82. Voiculescu, Nicolae - Drept si institutii sociale internationale, Editura Pan-Publishing
House, Bucuresti, 1997.
83. Zlatescu, Irina Maria; Demetrescu, Radu C. - Drept institutional european, Ed. Olimp,
Bucuresti, 1999.
84. Zlatescu, Irina Maria; Demetrescu, Radu C. - Drept institutional european si politici
comunitare, Editura "Calistrat Hogas", Bucuresti, 2001.
85. Zorgbibe, Charles - Constructia europeana. Trecut, prezent, viitor, Ed. Trei, Bucuresti,
1998.
• http://www.mma.ro/
• http://europa.eu.int

61
62