Curs 7 2008

DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE ŞI DE FAMILIE

~ art. 8 Cv. ~

Articolul 8 – Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care
acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este
necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor
altora.”

* Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, 1950

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familei este protejat împotriva

imixtiunilor arbitrare sau ilegale ale autorităţilor publice.
Interpretarea dinamică a art.8 conturează două linii directoare urmate de Curte:
 Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie vizează apărarea
individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale puterilor publice. Alin.
2 prevede că numai anumite exigenţe deosebit de grave pot justifica
restrângerea unui drept care se referă la sfera intinităţii persoanei. Marja
de apreciere de care dispune statul cu privire la necesitatea unei
restrângeri a dreptului garantat trebuie să fie conformă cu justul echilibru
între interesele concurente ale persoanei şi ale societăţii în ansamblul său.
 Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie garantează „obligaţii
pozitive” inerente respectării sale efective. Art. 8 impune statului

1 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

 Curs 7 2008

obligaţia de a adopta unele măsuri, de ordin legislativ sau de alt orin,

destinate să facă efectivă interdicţia unor imixtiuni sau atingeri aduse
protectiei acestui drept.
Simpla pasivitate a statului, chiar în absenţa unei ingerinţe din partea
autorităţilor sale, poate constitui o încălcare a art.8. În cauza Ignaccolo-
Zenide c. României, Curtea a afirmat că fiecare stat are obligaţia de a „se
dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura
respectarea obligaţiilor pozitive ce-i incumbă în virtutea art.8 din
Convenţie.”

ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
89. Reclamanta susţine că autorităţile române nu au luat măsurile adecvate pentru asigurarea executării rapide a
hotărârilor judecătoreşti pronunţate şi pentru a favoriza întoarcerea fiicelor lângă ea.
90. Reclamanta denunţă îndeosebi lipsa de seriozitate a încercărilor făcute pentru executarea ordonanţei din 14
decembrie 1994, pe care le califică drept "simulacre", subliniind că nu a fost întreprins nici un demers pentru găsirea
fiicelor sale, ascunse de tatăl lor de fiecare dată înainte de sosirea executorului judecătoresc. În ceea ce priveşte
întâlnirea organizată de autorităţi la 29 ianuarie 1997, ea apreciază că, ţinând seama de circumstanţe, nu a fost vorba
decât de încă un simulacru. Ea reproşează, de asemenea, autorităţilor române totala inactivitate între decembrie 1995
şi ianuarie 1997.
91. Guvernul susţine că autorităţile în discuţie au întreprins demersurile adecvate şi suficiente pentru executarea
ordonanţei din 14 decembrie 1994, de exemplu dispunând asistarea executorului judecătoresc de către poliţişti sau
convocându-l pe tatăl minorelor la Ministerul Justiţiei. Acesta subliniază că, dacă hotărârea menţionată mai sus nu a
fost executată, aceasta se datorează, pe de o parte, atitudinii tatălui, de care nu poate fi făcut răspunzător Guvernul,
iar pe de altă parte, refuzului copiilor de a locui cu reclamanta, lucru care iarăşi nu poate fi reproşat Guvernului.
92. Opinia Comisiei a fost în sensul că autorităţile naţionale nu au depus eforturi rezonabile pentru a impune
respectarea drepturilor reclamantei, încălcând astfel dreptul la respectarea vieţii de familie garantat de art. 8 din
Convenţie.
93. În primul rând, Curtea a constatat că în prezenta cauză nimeni nu a negat faptul că trebuie analizat dreptul la
viaţa de familie, în sensul textului mai sus citat.
94. Prin urmare, trebuie stabilit dacă a existat sau nu o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie a
reclamantei. Curtea reaminteşte că, dacă art. 8 din Convenţie încearcă în principal să apere individul împotriva
ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice, el implică, de asemenea, şi unele obligaţii pozitive inerente

2 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

 Curs 7 2008
"respectării" efective a vieţii de familie. Şi într-un caz şi în celălalt trebuie avut în vedere raportul de
proporţionalitate care trebuie să existe între interesul persoanei şi cel al societăţii, în ansamblul ei; de asemenea, în
ambele ipoteze statul se bucură de o anume marjă de apreciere.
Fiind vorba de obligaţia statului de a dispune măsuri pozitive, Curtea a afirmat în permanenţă că art. 8 implică
dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum şi
obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri.
Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, deoarece este
posibil ca reluarea convieţuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de uşor, să
nu se poată face imediat şi să necesite unele măsuri pregătitoare. Natura şi anvergura acestora depind de
circumstanţele fiecărei cauze, dar înţelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie
întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuie să se străduiască să faciliteze o colaborare în
acest domeniu, obligaţia lor de a recurge la coerciţie nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de
interesele şi de drepturile şi libertăţile acelor persoane şi în special de interesele superioare ale copilului şi de
drepturile sale, stipulate în art. 8 din Convenţie. În ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste
interese sau să încalce drepturile respective, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de
proporţionalitate între ele.
95. În sfârşit, Curtea apreciază că obligaţiile pozitive impuse de art. 8 din Convenţie statelor contractante, în
materie de reunire a unui părinte cu minorii, trebuie interpretate în lumina Convenţiei de la Haga din 25 octombrie
1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii (Convenţia de la Haga). Aceasta este cu atât mai
valabil în cauza de faţă, deoarece statul pârât este şi el parte la acest instrument, al cărui articol 7 conţine o listă de
măsuri ce trebuie luate de state pentru asigurarea reîncredinţării imediate a copiilor.
96. Esenţial în analiza din prezenta cauză este dacă autorităţile naţionale au dispus măsuri rezonabile pentru
punerea în executare a ordonanţei din 14 decembrie 1994.
1. Perioada ce urmează a fi analizată
97. Guvernul susţine că obligaţia de a lua măsuri pentru facilitarea întâlnirii reclamantei cu fiicele sale a început la
14 decembrie 1994, dată la care Judecătoria Sectorului II Bucureşti a pronunţat ordonanţa, şi a luat sfârşit o dată cu
hotărârea irevocabilă din 28 mai 1998, prin care Curtea de Apel Bucureşti a dispus reîncredinţarea minorilor lui D.Z.
98. Reclamanta contestă susţinerile Guvernului şi argumentează că hotărârea din 28 mai 1998 nu i-a fost niciodată
comunicată şi că nu cunoaşte implicaţiile acesteia. În plus, a negat faptul că ar fi mandatat pe cineva să o reprezinte
în respectiva procedură şi a apreciat că, din moment ce nu a fost citată în instanţă, hotărârea a fost pronunţată cu
încălcarea principiului contradictorialităţii şi nu îi este opozabilă...
Curtea reaminteşte că în Hotărârea McMichael împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 24 februarie 1995
(seria A nr. 307-B, pag. 55, alin. 87) a considerat că, deşi art. 8 nu face referire la o anumită procedură, este necesar
totuşi "ca procesul de decizie privind luarea măsurilor să fie echitabil şi să respecte corespunzător drepturile ocrotite
de art. 8"...
Ca un prim element, Curtea reţine că nici reclamanta şi nici un reprezentant al acesteia nu au fost prezenţi în
momentul pronunţării deciziei din 28 mai 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, care nici măcar nu a fost comunicată

3 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

 Curs 7 2008
reclamantei. Numai la 13 septembrie 1999, dată la care Guvernul pârât a transmis-o Curţii, reclamanta a luat
cunoştinţă de hotărârea în discuţie. Pe de altă parte, reclamanta nu a fost prezentă la nici un termen al procedurii
care s-a finalizat prin pronunţarea hotărârii în cauză. Din documentele prezentate de Guvern reiese că, în ciuda
dispoziţiilor art. 87 alin. (8) din Codul de procedură civilă român, reclamanta nu a fost citată la domiciliul său din
Franţa, deşi acesta era cunoscut.
100. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea apreciază că procedura care s-a finalizat prin decizia Curţii de
Apel Bucureşti nu îndeplinea cerinţele de procedură stipulate în art. 8 din Convenţie. În consecinţă, nu se poate
considera că decizia menţionată mai sus a exonerat Guvernul de obligaţiile pozitive care îi incumbă potrivit art. 8.
2. Cu privire la punerea în executare a dreptului reclamantei de a exercita autoritatea părintească şi de a-i fi
înapoiate minorele
101. Curtea trebuie deci să stabilească dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare şi adecvate pentru
punerea în executare a ordonanţei din 14 decembrie 1994.
102. Într-o cauză de acest gen o măsură este apreciată ca fiind adecvată în funcţie de celeritatea cu care este pusă
în aplicare. Într-adevăr, procedurile legate de exercitarea autorităţii părinteşti, inclusiv executarea hotărârilor
pronunţate, necesită urgenţă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre
copii şi părintele care nu locuieşte cu ei. În speţă, acest fapt este cu atât mai adevărat cu cât procedura iniţiată de
reclamantă s-a finalizat printr-o ordonanţă preşedinţială. Or, esenţa unei asemenea acţiuni este de a apăra individul
împotriva oricărui prejudiciu ce ar putea rezulta din simpla scurgere a timpului.
Curtea arată că în Convenţia de la Haga se stipulează, în art. 11, că autorităţile judecătoreşti sau administrative
sesizate trebuie să procedeze de urgenţă în vederea reîncredinţării minorului, orice lipsă de acţiune care durează mai
mult de 6 săptămâni îndreptăţind statul solicitant să ceară explicaţii cu privire la motivele întârzierii.
103. În speţă, executorii judecătoreşti s-au deplasat de 4 ori la domiciliul lui D.Z. în perioada decembrie 1994 -
decembrie 1995. Dacă primele tentative de executare au avut loc imediat după ordonanţa din 14 decembrie 1994, mai
precis la 22 şi 27 decembrie 1994, Curtea nu poate spune acelaşi lucru despre tentativele ulterioare: a treia deplasare
a executorilor nu a avut loc decât 4 luni mai târziu, la data de 10 mai 1995, iar a patra a avut loc la 4 decembrie
1995.
Curtea reţine că nu s-a dat nici o explicaţie satisfăcătoare pentru justificarea acestor întârzieri. De asemenea, îi
este greu să înţeleagă motivarea Tribunalului Municipiului Bucureşti atunci când a hotărât suspendarea executării
ordonanţei pe perioada 30 iunie - 1 septembrie 1995.
104. În plus, Curtea constată lipsa totală de acţiune a autorităţilor române timp de mai mult de un an, adică
începând cu decembrie 1995 şi până la 29 ianuarie 1997, data la care a avut loc singura întâlnire între reclamantă şi
copiii săi. În această privinţă Guvernul pârât nu a dat nici o explicaţie.
105. În rest, Curtea observă că autorităţile nu au luat nici o altă măsură pentru a crea condiţiile necesare în
vederea executării ordonanţei în discuţie, fie că este vorba de măsuri coercitive împotriva lui D.Z. sau de măsuri
pregătitoare în vederea reîncredinţării minorelor.
106. Dacă în acest domeniu delicat nu sunt de dorit măsuri coercitive în privinţa copiilor, nu trebuie exclusă
recurgerea la sancţiuni atunci când părintele cu care locuiesc copiii are un comportament ilegal.

4 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

 Curs 7 2008
107. Guvernul susţine că astfel de măsuri nu ar fi putut fi adoptate decât la iniţiativa reclamantei. Or, aceasta nu ar
fi întreprins nici un demers în acest sens. Ea ar fi putut mai ales să ceară conform art. 1075 din Codul civil obligarea
la daune pentru fiecare zi de întârziere în executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994 sau să depună la organele
competente o plângere penală pentru nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului…
111. De altfel, în măsura în care Guvernul îi reproşează reclamantei că nu a introdus o acţiune pentru stabilirea
unor penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, Curtea apreciază că o astfel de acţiune nu poate trece drept suficientă,
întrucât este vorba de o cale indirectă şi excepţională de executare. În plus, lipsa de acţiune a reclamantei nu putea
exonera autorităţile de obligaţiile ce le reveneau ca deţinătoare ale autorităţii publice în materie de executare.
112. Mai mult, autorităţile nu au organizat nici un contact pregătitor între serviciile de autoritate tutelară,
reclamantă şi minore şi nici nu au solicitat concursul unor psihiatri sau psihologi. Astfel, serviciile de autoritate
tutelară cărora art. 108 din Codul familiei le conferea totuşi suficiente competenţe în materie nu s-au întâlnit cu
minorele decât cu ocazia procedurii de reîncredinţare a minorelor (alin. 44 de mai sus) şi s-au limitat la efectuarea de
anchete pur descriptive. Cu excepţia întâlnirii din 29 ianuarie 1997, nici o întâlnire între reclamantă şi minore nu a
fost organizată de către autorităţi, deşi ea s-a deplasat în România de 8 ori în speranţa de a le vedea. Cât despre
întâlnirea din 29 ianuarie 1997, care, subliniază Curtea, a avut loc la un an după introducerea prezentei plângeri în
faţa Comisiei şi la 2 ani după ordonanţa din 14 decembrie 1994, ea nu a fost organizată, în opinia Curţii, în condiţii
adecvate favorizării unei dezvoltări pozitive a relaţiilor dintre reclamantă şi fiicele sale. Întâlnirea s-a desfăşurat în
incinta şcolii fetelor, la care tatăl lor era cadru didactic, şi în prezenţa unei delegaţii numeroase formate din profesori,
funcţionari, diplomaţi, poliţişti, plus reclamanta şi avocatul său. La pregătirea acestei întâlniri nu a contribuit nici
un asistent social sau psiholog. Întrevederea nu a durat decât câteva minute, luând sfârşit atunci când fetele, în mod
evident deloc pregătite, s-au prefăcut că fug.
La 31 ianuarie 1997, imediat după eşecul acestei unice întâlniri, Ministerul român al Justiţiei, în calitatea sa de
autoritate centrală, a dispus ca minorele să nu fie reîncredinţate, pe motiv că ele refuzau să locuiască împreună cu
mama lor. Începând cu această dată nu a mai fost întreprins nici un demers pentru a încerca o apropiere între
reclamantă şi fiicele sale.
113. Curtea observă în sfârşit că autorităţile nu au adoptat măsurile adecvate pentru asigurarea înapoierii
minorelor reclamantei, prevăzute la art. 7 din Convenţia de la Haga.
Având în vedere cele de mai sus, cu toate că statul pârât beneficiază de o anumită marjă de apreciere în materie,
Curtea concluzionează că autorităţile române nu au depus eforturi adecvate şi suficiente pentru a impune respectarea
dreptului reclamantei de a-i fi înapoiate minorele, ignorând astfel dreptul la respectarea vieţii de familie, garantat de
art. 8. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 8.

* Cauza Ignaccolo-Zenide c. României

5 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

 Curs 7 2008

 Dreptul la viaţă privată personală protejează sfera intimă a relaţiilor

personale.
Dreptul la intimitatea vieţii private:
 garantează integritatea fizică şi morală a persoanei: abuzurile sexuale
aduc atingere dreptului la respectarea vieţii private;
 garantează dreptul de „a trăi la adăpost de priviri străine”:
 respectarea domiciliului:
- împotriva percheziţiilor şi a vizitelor domiciliare ilegale;
- împotriva pierderii (Surugiu c. României) sau a distrugerii
deliberate (Moldovan c. României).
 respectarea corespondenţei (scrisă sau orală);
- împotriva deschiderii corespondenţei şi a limitării
mijloacelor necesare corespondenţei în sistemul penitenciar
(Cotleţ c. României);
- împotriva interceptărilor ilegale a convorbirilor telefonice;
- împotriva înregistrărilor video ilegale.
 respectarea imaginii persoanei
- împotriva practicilor presei „de senzaţie”;
- împotriva supravegherii video în locuri publice: aceasta
constituie o ingerinţă în viaţa privată atunci când datele
vizuale înregistrate şi memorate, fac obiectul unei divulgări
publice.
 respectarea datelor cu caracter personal (Rotaru c. României).
 Dreptul la viaţă privată socială
 dreptul de a stabili şi de a dezvolta relaţii cu semenii;
 dreptul la dezvoltare personală:

6 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

 Curs 7 2008

 dreptul la nume;
 dreptul la cunoaşterea propriei origini (paternitatea, cunoaşterea
de către un copil născut în afara căsătoriei a familiei tatălui,
elucidarea secretului naşterii atunci când nu este dezvăluit
numele mamei).
 dreptul la un mediu sănătos, protecţia domiciliului şi a vieţii
private:
 împotriva zgomotelor cauzate de activităţi industriale (Curte
c. Marii Britanii);
 împotriva emanaţiilor unor deşeuri (Lopez c. Spaniei).

DREPTUL LA CĂSĂTORIE
~ art. 12 Cv. ~

Articolul 12 – Dreptul la căsătorie

„Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o
familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.”

* Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, 1950

Art. 12 enunţă dreptul bărbatului şi al femeii de a se căsători şi de a întemeia

o familie fără niciun fel de restricţie. Legiuitorul naţional este cel în măsură să
decidă asupra condiţiilor de exercitare a acestui drept.
Curtea disociază dreptul de a se căsători de dreptul de a întemeia o familie:
„imposibilitatea unui cuplu de a concepe sau de a creşte un copil nu poate
7 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.
 Curs 7 2008

constitui un motiv pentru a-l priva de dreptul la căsătorie”. Ea a interpretat

termenii art. 12 – „bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători” – în sensul că
sexul persoanelor implicate nu trebuie să fie determinat conform criteriilor
biologice şi recunoaşte transsexualilor dreptul de a se căsători (Goodwin c. Marii
Britanii).
Art. 12 nu face obiectul limitărilor specifice de ordine publică, însă
încredinţează legislaţiilor naţionale sarcina de a reglementa condiţiile de exercitare
a dreptului la căsătorie, cu condiţia de a nu-l restrânge sau limita într-o manieră
care ar aduce atingere „înseşi substanţei sale”.

 Egalitatea în drepturi a soţilor

Art.5 din Protocolul 7 al CvEDO recunoaşte egalitatea drepturilor şi a
obligaţiilor soţilor în cadrul căsătoriei şi pe parcursul desfacerii acesteia, precum şi
în cadrul raporturilor cu copiii.
Curtea precizează că această dispoziţie se aplică numai prevederilor de drept
civil clasic, stricto sensu, şi stipulează în sarcina statului obligaţia pozitivă de a
oferi un cadru juridic adecvat care să garanteze soţilor egalitatea drepturilor şi a
obligaţiilor, în special în raporturile lor cu copiii.

8 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

 Curs 7 2008

LIBERTĂŢILE

LIBERTATEA DE GÂNDIRE, CONŞTIINŢĂ ŞI RELIGIE

~ art. 9 Cv. ~

Articolul 9 – Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie ; acest drept include
libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau
convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi
îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea
care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică,
protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

* Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, 1950

Art. 9 garantează oricărei persoane respectarea diversităţii gonvingerilor şi

independenţa spirituală. Această libertate nu suportă niciun fel de derogare –
subliniază Curtea în hotărârea sa de principiu Kokkinakis c. Greciei.
Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie poate fi descompusă în două
elemente: dreptul de a avea o convingere şi dreptul individului de a-şi manifesta
convingerile.

 Dreptul de a avea o convingere

Acest drept protejează convingerile personale şi credinţele religioase ale
individului, fără a fi susceptibil de limitări. Judecătorul european consideră că
aceast drept este unul dintre elementele vitale care contribuie la formarea identităţii
credincioşilor şi a concepţiei lor despre viaţă. De acest drept beneficiază atât
credincioşii, cât şi ateii, agnosticii, scepticii sau persoanele neutre, fără a se limita

9 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

 Curs 7 2008

la religiile şi credinţele tradiţionale. În opinia Curţii, convingerea reprezintă acele

opinii ce ating un anumit grad de intensitate, seriozitate, coerenţă şi importanţă,
deosebindu-se de simplele păreri şi idei.
Dreptul de a avea o convingere îmbracă un triplu aspect:
 libertatea fiecărei persoane de a avea sau de a adopta o convingere sau
o religie, la libera sa alegere;
 libertatea de a nu avea o convingere sau o credinţă religioasă –
individul este protejat contra unei eventuale obligaţii de a participa
direct la activităţi religioase împotriva voinţei sale (impunerea unei
obligaţii de a plăti o taxă specială unei biserici – Darby c. Suediei,
obligaţia parlamentarilor de a jura pe Biblie, sub ameninţarea
sancţiunii cu demiterea din funcţie – Buscarini şi alţii c. San
Marino);
 libertatea indivizilor de a-şi schimba convingerea sau religia fără a
suferi vreo constrângere sau vreun prejudiciu.

 Dreptul individului de a-şi manifesta convingerile

Acest drept presupune ca orice persoană să îşi poată manifesta propriile
convingeri, individual sau colectiv, public sau într-un cadru privat. Acest drept
poate face obiectul unor restrincţii prevăzute de:
 ordinea publică: secte religioase (Zentrum c. Marii Britanii);
 sănătate: obligaţia de a purta cască de motociclist a adepţilor unor
religii care prevăd portul turbanului (X c. Marii Britanii);
 siguranţa publică: sancţionare penală a unor mişcări de
reconstituire a Partidului Fascist (X c. Italiei).

10 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

 Curs 7 2008

Restrângerea libertăţii de circulaţie poate aduce atingere dreptului individului

de a-şi manifesta convingerile atunci când are ca efect limitarea accesului la
lăcaşurile de cult şi a participării la ceremoniile religioase (Cipru c. Turcia).
CEDO a reţinut că manifestarea religiei include dreptul de a încerca să îl convingi
pe aproapele tău, protejând prozelitismul.
Statului îi revine obligaţia de a recunoaşte şi garanta pluralismul religios
(Mitropolia Basarabiei şi alţii c. Moldovei), precum şi pluralismul intern al unei
anumite confesiuni religioase.

 Dreptul la obiecţia de conştiinţă

Acest drept poate fi definit ca fiind dreptul unei persoane (sau al unei
colectivităţi) de a refuza în mod deliberat să îşi îndeplinească obligaţiile legale,
în numele unei convingeri proprii. Acest drept este invocat mai ales în privinţa
serviciului militar. El nu este reglementat de Convenţie, dar este protejat
indirect de Curte prin prisma interzicerii discriminării.

11 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

 Curs 7 2008

LIBERTATEA DE EXPRESIE
~ art. 10 Cv. ~

Articolul 10 – Libertatea de expresie

„ 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi
libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine
seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de
cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi,
condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii
şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora,
pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi
imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

* Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, 1950

Dreptul la libertatea de expresie reprezintă un drept democratic prin

excelenţă: „unul dintre fundamentele esenţiale ale unei sociatăţi democratice, una
din condiţiile primordiale ale progresului acesteia şi ale împlinirii fiecărei
persoane” (Handyside c. Marii Britanii, Muller şi alţii c. Elveţiei).
Libertatea de expresie este un drept neobişnuit:
 un drept în sine şi totodată un drept indispensabil pentru
realizarea altor drepturi: această libertate este necesară
exercitării libertăţii de întrunire;
 un drept în sine şi totodată un drept prejudiciabil pentru
respectarea altor drepturi (această libertate constituie o
ameninţare la respectarea vieţii private);
 un drept individual ce ţine de libertatea spirituală a fiecărei
persoane;
 un drept colectiv ce permite comunicarea interpersonală.

12 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

 Curs 7 2008

 Conţinutul dreptului la libertatea de expresie:

Această libertate a cunoscut o evoluţie semnificativă, de la dreptul de a
exprima o opinie individuală la dreptul de a-i informa pe ceilalţi.
 Libertatea de opinie este un element al libertăţii de expresie şi
garantează oricărei persoane libertatea de a avea şi exprima o opinie
minoritară. Pluralitatea de opinii individuale este însăşi sursa libertăţii
de expresie, fiind valabilă nu numai în cazul informaţiilor sau ideilor
favorabile, inofensive sau neutre, ci şi al celor care rănesc, şochează
sau neliniştesc. Această libertate este garantată oriecărei persoane,
inclusiv funcţionarilor publici care au un statut special. Măsura de
revocare dintr-o funcţie publică pe motivul exprimării convingerilor
politice reprezintă o incălcare a libertăţii de expresie (Vogt
c.Germaniei).
 Libertatea de informare este un drept al oricărei persoane fizice sau
juridice. Această libertate garantează dreptul de a primi informaţii şi
idei şi dreptul de a le comunica şi protejează nu numai substanţa
ideilor şi a informaţiilor exprimate, ci şi modul lor de difuzare,
garantând dreptul publicului de a primi o informaţie pluralistă.

 Restricţii ale libertăţii de expresie:

 Art. 10 alin.2 – rezerva generală de ordine publică :
 protejarea interesului general (securităţii naţionale);
 protejarea altor drepturi individuale (apărarea ordinii
publice);

13 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

 Curs 7 2008

 garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti

(protecţia bunei administrări a justiţiei).
 Art. 16 – autorizează statul să impună restricţii activităţii politice a
străinilor;
 Art. 17 – libertatea de expresie este limitată atunci când discursul
vizează răspândirea, incitarea sau justificarea urei bazată pe
intoleranţă.

LIBERTATEA DE ÎNTRUNIRE ŞI DE ASOCIERE

~ art. 11 Cv. ~

Articolul 11 – Libertatea de întrunire şi de asociere

„ 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv
dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de
lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa
publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru
protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse
exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei
de stat.”

* Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, 1950

 Dreptul la libertatea de întrunire paşnică presupune formatea de grupuri

temporare în vederea schimbului de idei şi a manifestării colective a
activităţii politice. Acest drept garantează întrunirea paşnică, excluzând
manifestările ai căror organizatori şi participanţi au intenţii violente
(Stankov c. Bulgariei).

14 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

 Curs 7 2008

 Obligaţiile statului:
 obligaţia de a respecta dreptul la libertatea de
întrunire paşnică – obligaţia negativă de
neingerintă din partea statului;
 obligaţia de a proteja dreptul la libertatea de
întrunire paşnică – obligaţia pozitivă de a asigura
desfăşurarea paşnică a unei manifestaţii licite;
 obligaţia de a garanta exercitarea dreptul la
libertatea de întrunire paşnică – obligaţia de a
adopta măsurile necesare pentru desfăşurarea
paşnică a întrunirilor.
 Libertatea de asociere presupune constituirea unor grupuri permanente. Ea
garantează dreptul unei persoane de a se asocia, precum şi dreptul de a adera
sau nu la o asociaţie deja constituită. Dreptul de a adera, în forma sa
negativă, a fost recunoscut iniţial în domeniul libertăţii sindicale, iar prin
decizia Chassagnou c. Franţei, Curtea a condamnat sistemul de aderare din
oficiu la o asociaţie.

15 Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.