Îndrumar de Eficienta Energetica Pentru Cladiri

ÎNDRUMAR DE EFICIENŢĂ ENERGETICĂ PENTRU CLĂDIRI
INDRUMAR de EFICIENTA ENERGETICA pentru CLADIRI - I
CUM FUNCŢIONEAZĂ O CLĂDIRE
1.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Noul concept al dezvoltării durabile determină o abordare diferită de cea clasică, cu care
suntem obişnuiţi, atunci când este vorba de o clădire. În prezent, clădirea este
considerată ca un organism într-o evoluţie continuă, care în timp trebuie tratat,
reabilitat şi modernizat pentru a corespunde exigenţelor stabilite de utilizator într-o
anumită etapă. De mare actualitate sunt analizele şi intervenţiile legate de economia de
energie în condiţiile asigurării unor condiţii de confort corespunzătoare. Acest aspect a
fost denumit eficientizarea energetică a clădirii. În paralel cu reducerea necesarului de
energie, se realizează două obiective importante ale dezvoltării durabile, şi anume,
economia de resurse primare şi reducerea emisiilor poluante în mediul înconjurător.
Sporirea eficienţei energetice se poate realiza pe mai multe căi, de la educarea
utilizatorilor clădirii în spiritul economiei de energie, la intervenţii ce sunt la îndemâna
multora şi până la efectuarea unei expertize şi a unui audit energetic în urma cărora
experţii recomandă o serie de soluţii tehnice de modernizare. Aceste soluţii depind de
tipul, vechimea şi destinaţia clădirilor şi se constituie în ceea ce se numeşte reabilitarea
sau modernizarea clădirii.
Reabilitarea/modernizarea termică a unei clădiri reprezintă îmbunătăţirea ei în scopul
menţinerii căldurii la interior. Aceasta presupune adăugarea de izolaţie termică,
etanşarea, îmbunătăţirea sau chiar înlocuirea ferestrelor şi a uşilor, precum şi
îmbunătăţirea echipamentelor şi instalaţiilor cu care este dotată clădirea. Reabilitarea
termică înseamnă şi implementarea de măsuri de eficienţă energetică în toate activităţile
de renovare şi reparaţii ale clădirii.
Eficientizarea energetică a clădirilor reprezintă o prioritate de prim rang, având în
vedere slaba calitatea a majorităţii construcţiilor existente, fie vechi, fie ieftine. Pe de altă
http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (1 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

parte, costurile legate de reabilitarea termică a unei clădiri sunt mai mici decât costurile
legate de instalarea unei capacităţi suplimentare de energie termică pentru încălzire. În
România, consumurile energetice pentru sectorul populaţiei sunt la nivelul a 40% din
consumul total de energie al ţării, iar ponderea aceasta s-a constatat mai mult sau mai
puţin peste tot în lume.
Clădirile civile, în care utilizatorul principal este omul, pot fi împărţite în două mari
categorii:
clădiri de locuit, cămine, hoteluri
individuale – case unifamiliale, cuplate, înşiruite –
clădiri cu mai multe apartamente, multietajate de tip bloc cu apartamente
clădiri publice sau terţiare (clădiri cu altă destinaţie decât locuinţe)
spitale, creşe, policlinici
clădiri pentru învăţământ (creşe, grădiniţe, şcoli, licee, universităţi) şi sport
clădiri social-culturale (teatre, cinematografe, muzee)
instituţii publice (magazine, spaţii comerciale, sedii de firme, birouri, bănci) şi
alte clădiri industriale;
Clădirile cu altă destinaţie decât cea de locuire se împart după modul de ocupare în
clădiri cu ocupare continuă şi cu ocupare discontinuă, iar după clasa de inerţie termică în
clădiri de clasă de inerţie mare, medie sau mică.
Funcţiunea clădirilor civile este aceea de a crea în interior un climat confortabil,
indiferent de sezon. În acest sens, elementele de construcţie care alcătuiesc anvelopa
unei astfel de clădiri trebuie astfel concepute încât să asigure în interiorul încăperilor
condiţii corespunzătoare de confort higrotermic, acustic, vizual-luminos, olfactiv-
respirator. Noţiunea de confort trebuie să sugereze crearea unui mediu corespunzător
desfăşurării vieţii normale.
Confortul higrotermic se traduce în nivele de temperatură şi umiditate uşor de suportat.
El se realizează cu consum de energie, fie pentru încălzirea spaţiului utilizat (iarna), fie
pentru răcirea lui (vara). Din acest motiv, confortul higrotermic reprezintă componenta
de confort direct legată de noţiunea de eficienţă energetică a clădirii în sensul că se
urmăreşte atingerea lui cu consumuri energetice minime.
Starea de confort termic dintr-o încăpere se realizează în condiţiile în care cel puţin 90%
din utilizatori nu pot indica dacă ar prefera o ambianţă mai caldă sau mai rece.
Identificarea exigenţelor de performanţă asociate realizării cerinţelor de confort termic
ale utilizatorilor se face analizând atât aspectul obiectiv legat de necesitatea menţinerii
temperaturii interne a corpului omenesc în jurul valorii de 37oc, cât şi aspectul subiectiv
care se referă la metabolismul, sistemul termoregulator şi sensibilităţile proprii fiecărui
organism.

De la orice produs de tip “clădire” ceea ce se aşteaptă în final este un răspuns

corespunzător la toate cerinţele/exigenţele utilizatorilor formulate de cei implicaţi în
utilizarea ei. Formularea cerinţelor utilizatorilor nu se poate face decât în termeni
calitativi cu referire la clădire în ansamblul ei. În acest sens, se prezintă un mic dicţionar
de termeni consacraţi:
exigenţa utilizatorului = Enunţarea unei necesităţi faţă de clădirea (construcţia)
ce trebuie utilizată.
cerinţa de calitate = Exprimarea calitativă a caracteristicilor clădirii (în
ansamblu, sau a părţilor componente) pe care aceasta trebuie să le îndeplinească
pentru a satisface exigenţele utilizatorilor, ţinând seama de diverşii agenţi care
acţionează asupra clădirii.
condiţie tehnică = Exprimarea şi detalierea în termeni tehnici de performanţă a
cerinţei de calitate.
criteriu de performanţă = Caracteristică ce trebuie luată în considerare la
detalierea şi cuantificarea condiţiilor tehnice în cantităţi denumite “niveluri de
performanţă”
nivel de performanţă = valoare impusă pentru un anumit criteriu de
performanţă în funcţie de condiţiile tehnice, influenţa agenţilor care acţionează
asupra construcţiilor.
performanţă = comportarea unui produs în raport cu utilizarea sa; Prin produs
se poate întelege clădirea în ansamblu sau orice parte a acesteia.
construcţie = lucrare legată de teren, executată cu diverse materiale, pe bază unui
proiect, având destinaţie precizată (construcţii civile, industriale, inginereşti)
clădire = construcţtie având ca scop realizarea unor spaţii închise ce adăpostesc
activităţi umane şi/sau procese tehnologice
element component = produs realizat ca unitate distinctă, destinat a fi încorporat
în clădire pentru a îndeplini una sau mai multe funcţiuni specifice.
subsistem al clădirii = grupare de elemente componente care îndeplinesc
împreună una sau mai multe funcţii necesare satisfacerii exigenţelor utilizatorului.
ansamblu = reunirea mai multor elemente componente care asigură realizarea
unei funcţiuni.
cerinţe de calitate ale unei clădiri sunt, în esenţă, următoarele:
A. Rezistenţă şi stabilitate
B. Siguranţă în exploatare
C. Siguranţă la foc
D. Igiena, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului
E. Izolaţie termică, hidrofugă şi economia de energie

F. protecţia împotriva zgomotului

Nivelul protecţiei termice al clădirilor care alcătuiesc fondul existent de clădiri, corespunde,
independent de sistemul structural utilizat, specificaţiilor şi exigenţelor impuse de standardele
privind calculul higro- şi termo-tehnic. Deci, corespunzător fiecărei generaţii de astfel de
standarde, precum şi nivelului tehnologic specific respectivei perioade, există grupe de clădiri
având acelaşi nivel de protecţie termică, indiferent de materialele utilizate pentru alcătuirea
anvelopei clădirilor. Nivelul protecţiei termice a clădirilor a progresat pe măsură ce au evoluat
prescripţiile tehnice specifice. Nivelul de termoizolare asigurat pe baza metodologiei standard
este reflectat în valorile rezistenţelor termice specifice ale elementelor de construcţie (pereţi
exteriori, terase, planşee peste subsol), în câmp curent, medii ponderate sau corectate cu influenţa
punţilor termice.
Principalele sisteme constructive practicate pentru clădirile existente au fost următoarele:
Clădiri integral prefabricate, cu regim de înălţime preponderent de 5 niveluri, dar şi 9
niveluri, construite între anii 1960-1990 într-un volum de 1,2 milioane apartamente (cca 37%
din total).
Clădiri cu structura mixtă, cu cadre şi pereţi structurali din beton armat, având pereţii
exteriori din zidărie de BCA sau cu panouri prefabricate de faţadă, cu regim de înălţime de 5
şi 9 niveluri.
Clădiri cu pereţi din beton armat, realizaţi cu utilizarea cofrajelor glisante şi cu structura
de rezistenţă din cadre de beton armat monolit având magazine la parter - într-un număr
relativ mic.
Clădiri cu structura din zidărie de cărămidă, cu regim de înălţime de 2...4 niveluri.
Clădiri cu pere ţi din lemn, paiantă sau chirpici.
Majoritatea clădirilor a avut regim de înălţime de 5 niveluri, iar un procent de 15-25 % de 9
niveluri, numărul apartamentelor din clădiri cu regim de înălţime de 2 şi 4 niveluri fiind relativ
redus.
O casă bine izolată este confortabilă, silenţioasă şi acumulează mai puţin praf şi polen la
interior. Orice activitate de îmbunătăţire menţine clădirea într-o formă mai bună,
prelungindu-i durata de viaţă şi mărindu-i valoarea. Investiţiile contribuie la scară mai
mare şi la economisirea resurselor primare de energie, precum şi la diminuarea poluării
mediului prin emisiile de gaze inerente procesului de producere a energiei.
Înţelegerea modului în care funcţionează o clădire, atât din punctul de vedere al
construcţiei cât şi din punctul de vedere al echipamentelor şi instalaţiilor care o
deservesc, este esenţială pentru identificarea strategiilor ce trebuiesc adoptate pentru
reabilitarea sa energetică. Scopul acestui capitol este acela de a prezenta sumar modul în
care o clădire funcţionează ca un sistem, cu multiple fluxuri şi componenete
interconectate. Fiecare parte a clădirii este legată de toate celelalte părţi, iar orice

schimbare produsă într-un loc are efecte în alt loc. În orice intervenţie de reabilitare,
forţele care se manifestă într-o clădire trebuiesc menţinute în echilibru: sarcina
structurală, efectele vântului şi vremii, fluxurile de umiditate, căldură şi aer. De exemplu,
adăugarea de izolaţie termică sau bariere de vapori şi aer afectează condiţiile de
umiditate, ventilare şi aerul necesar arderii în instalaţiile de încălzire.
Strategiile de reabilitare energetică a unei clădiri trebuie să ţină seama de asigurarea la
interior a condiţiilor de confort, sănătate şi siguranţă pentru toţi utilizatorii clădirii.
Caracteristicile materialelor de construcţie şi reabilitare, procedurile de instalatare şi
tehnicile de construcţie sunt în mod normal specificate în coduri şi standarde, cu accent
pe problemele de sănătate şi siguranţă, precum ventilaţia şi protecţia împotriva
incendiilor. Din acest motiv, dacă măsurile de reabilitare nu pot fi implementate de către
chiar utilizatorii sau proprietarii clădirii, este recomandat să se apeleze la specialişti. În
continuare se prezintă câteva aspecte legate de modul în care funcţionează o clădire, atât
prin construcţia propriu-zisă, cât şi prin echipamentele şi instalaţiile din dotare, cu
accent pe schimburile energetice şi pe posibilităţile de economisire a energiei consumate.
1.2ANVELOPA CLĂDIRII
Clădirea reprezintă un ansamblu de camere, spaţii de circulaţie şi alte spaţii comune,

delimitat de o serie de suprafeţe care alcătuiesc anvelopa clădirii şi prin care au loc
pierderile de căldură.
Anvelopa unei clădirii este alcătuită din totalitatea suprafeţelor elementelor de construcţie
perimetrale, care delimiteză volumul interior (încălzit sau răcit), de mediul exterior sau de spaţiile
necondiţionate din exteriorul clădirii. Anvelopa clădirii separă volumul interior al clădirii de :
- aerul exterior;
- sol (la plăci în contact direct cu solul, amplasate fie peste cota terenului
sistematizat, fie sub această cotă, precum şi la pereţii în contact cu solul);
- încăperi anexă ale clădirii propriu-zise, neîncălzite sau mult mai puţin încălzite,
separate de volumul clădirii prin pereţi sau/şi planşee, termoizolate în mod
corespunzător (exemplu: garaje, magazii, subsoluri tehnice sau cu boxe, pivniţe,
poduri, camere de pubele, verande, balcoane şi logii închise cu tâmplărie exterioară,
ş.a.);
- spaţii care fac parte din volumul constructiv al clădirii, dar care au alte funcţiuni
sau destinaţii (exemplu: spaţii comerciale la parterul clădirilor de locuit, birouri, ş.
a.);
- alte clădiri, având pereţii adiacenţi separaţi de clădirea considerată, prin rosturi.
Anvelopa reprezintă învelişul care protejează interiorul casei împotriva vântului, ploii şi
ninsorii; în plus, ea conferă suportul structural pentru pereţi şi acoperiş, protejează

structura împotriva deteriorării, permite utilizarea luminii naturale, precum şi accesul în

şi înafara clădirii. O abordare globală a anvelopei reprezintă cheia unei izolări
termice peformante. Pentru o izolare eficientă a anvelopei, trebuie luate în
consideraţie toate componentele sale. În practică, însă, nu este atât de
simplu, având în vedere că aceste componente trebuie să satisfacă exigenţe
diverse şi variate (transparenţă, mobilitate, caracteristici mecanice). O
izolare echilibrată a tuturor componentelor este de multe ori însă
imposibilă.
În cele din urmă, rolul anvelopei este acela de a separa mediul controlat, confortabil de
la interior de vremea de afară. Menţinerea condiţiilor dorite la interior se realizează prin
controlul fluxurilor de căldură, aer şi umiditate între interiorul şi exteriorul clădirii.
Prezenţa acestor fluxuri este ilustrată în Figura 1.1, unde se deosebesc fluxurile de
căldură, , de fluxurile de aer şi umiditate realizate prin ventilaţie, .
Fig. 1.1 Fluxuri de căldură, aer şi umiditate prin anvelopa unei clădiri
1.2.1 Anvelopa şi fluxul de căldură
O condiţie importantă pentru realizarea confortului interior o reprezintă dotarea clădirii
cu un sistem de încălzire care să furnizeze căldură pe perioada sezonului rece. Căldura
furnizată trebuie să fie menţinută la interiorul clădirii, astfel încât consumul de energie
al sistemului de încălzire să fie minim necesar. Dar caracteristica transferului de energie
termică (sau căldurii, numită popular „transfer de căldură”) este aceea că el este generat
de orice diferenţă de temperatură şi poate avea loc în orice direcţie.
Multă lume crede poate că, datorită aerului cald care se ridică, cea mai mare parte a
căldurii se pierde prin acoperiş. Aceasta nu este neapărat adevărat. Căldura „curge” de la
orice suprafaţă mai rece spre una mai caldă, fie în sus, fie în jos, fie pe laterală. O cameră
încălzită plasată peste un garaj neâncălzit va pierde căldură prin podea. În mod similar,
pierderile de căldură pot apare prin pereţi – în subsol sau deasupra solului. Este rolul
anvelopei clădirii de a controla fluxul de căldură între mediul său interior şi cel exterior.
Mecanismele (sau modurile) de transfer al căldurii sunt conducţia termică, convecţia
termică şi radiaţia termică. Fluxul de căldură prin anvelopă se poate realiza prin unul,
două sau toate cele trei moduri.
Conducţia termică apare într-un mediu staţionar (fie el solid, lichid sau gazos)
prin transferul de energie microscopică de la particulele componente (molecule,
atomi) cu viteze mari spre cele cu viteze mici, ca urmare a ciocnirilor inerente dintre
particule. Ca urmare, conducţia termică se realizează mai bine prin solide şi lichide
decît în gaze, unde densitatea de particule este scăzută. Materialele izolatoare termic
au adesea o structură poroasă, cu spaţii umplute cu aer, reducând astfel fluxul de
căldură prin anvelopă. Proprietatea materialelor de a transfera căldura prin

conducţie se numeşte conductivitate termică, iar valorile ei sunt dependente de

temperatură. În literatura de specialitate sunt prezentate valori sau expresii de calcul
pentru conductivitatea termică a majorităţii materialelor utilizate în inginerie.
Convecţia termică apare intre o suprafaţă şi un fluid în mişcare, realizându-se
prin acţiunea combinată a conducţiei termice prin fluid şi a mişcării macroscopice de
ansamblu a fluidului. Aceasta din urmă este în mare parte responsabilă de
transportul de energie microscopică între suprafaţă şi fluid. Într-o încăpere neizolată,
de exemplu, aerul „culege” căldura de la peretele cald, apoi circulă, ajungând la
peretele rece prin care ea se pierde. O parte a căldurii se transferă şi prin amestecarea
aerului cald cu aer rece. Convecţia termică este de două feluri: convecţie forţată,
atunci când mişcarea fluidului este impusă cu mijloace mecanice (cu pompe,
ventialatoare etc.) sau naturale îndepărtate (vânturile); şi convecţie naturală, atunci
când mişcarea fluidului se naşte natural din diferenţele de densitate generate de
diferenţele de temperatură locale (fluidul mai cald urcă, iar cel rece coboară,
formându-se aşa numiţii curenţi convectivi).
Radiaţia termică reprezintă energia emisă sub forma undelor
electromagnetice, ca urmare a modificărilor intervenite în configuraţia eelctronică a
corpului emitor. Radiaţia termică se manifestă la orice nivel de temperatură şi, spre
deosebire de conducţie şi convecţie, nu necesită un mediu transportor. Sunt situaţii
în care radiaţia termică este mică, chiar neglijabilă, în comparaţie cu celelalte moduri
de transfer (la diferenţe mici şi medii de temperatură), sau sunt situaţii în care
radiaţia termică este dominantă (la diferenţe mari de temperatură, precum radiaţia
incidentă de la soare, sau pe timp de noapte spre spaţiul atmosferic îndepărtat). Dacă
o persoană stă în faţa unei ferestre reci, ea pierde căldură şi simte frig, chiar dacă
temperatura aerului la interior este ridicată.
Controlul fluxului de căldură prin anvelopă se realizează prin intermediul unui material
izolator termic. Acesta înveleşte anvelopa clădirii pentru a-i reduce pierderile de căldură
spre exterior. Aerul în repaus nu este bun conductor termic, astfel că el reprezintă în
principiu un izolant relativ bun. Însă, în spaţii mai mari, precum cavităţile din pereţi,
căldura se poate pierde totuşi prin convecţie şi radiaţie. Rolul izolaţiei este exact acela de
a diviza volumul de aer în compartimente suficient de mici pentru a împiedica formarea
curenţilor convectivi, aerul rămânând în repaus. În acelaşi timp, materialul izolator
reduce radiaţia de la o suprafaţă la alta a compartimentului cu aer.
Cu ani în urmă, când tipurile de izolaţii erau extrem de limitate, măsura eficienţei
stratului izolator era grosimea lui. Azi, izolaţiile se aleg funcţie de rezistenţa lor termică,
proprietate definită ca , prin analogie cu rezistenţa electrică a unui conductor . Cu cât
rezistenţa termică este mai mare, cu atât fluxul de căldură prin material este mai mic. O
izolaţie sau alta poate avea grosimi diferite, dar atâta timp cât rezistenţa lor termică este
aceeaşi, ele vor controla în mod egal pierderile de căldură. În ghidurile de profil sunt

listate toate materialele de construcţie şi de izolaţie împreună cu rezistenţa lor termică.

O izolaţie termică funcţionează bine, dacă este montată corespunzător în pod, subsol şi
pe pereţii exteriori. Deşi tehnologia de montaj este relativ complexă şi specifică locului şi
nu face obiectul lucrării de faţă, se pot indica următoarele recomandări generale:
Izolaţia trebuie să umple spaţiul complet şi uniform. Orice porţiuni goale sau
colţuri vor permite apariţia convecţiei termice, capabile să by-paseze complet izolaţia.
Punţile termice trebuiesc evitate oriunde este posibil. După cum sugerează şi
numele, puntea termică reprezintă o porţiune de anvelopă cu rezistenţa termică
conductivă mai mică, permiţând astfel transferul preferenţial al căldurii prin acea
porţiune (de exemplu, o grindă în perete). Atunci când izolaţia se aplică peste una din
feţele punţii termice, ea acţionează ca o barieră, blocând fluxul de căldură.
Izolaţia trebuie să aibe grosimea permisă de mărimea spaţiului şi, atunci când
este formată din material moale şi poros, ea trebuie să aibe densitatea
corespunzătoare pentru a forma rezistenţa termică necesară.
Mărimea izolaţiei termice se alege funcţie de mai mulţi factori:
Normativele în domeniul reabilitării termice a clădirilor pot cuprinde specificaţii
asupra grosimii izolaţiei care trebuie adăugate.
Starea şi grosimea izolaţiei existente impun grosimea şi felul izolaţiei care trebuie
adăugate.
Modul în care este construită casa determină câtă izolaţie poate fi practic
adăugată.
Derularea altor lucrări de reabilitare poate permite re-izolarea casei la un nivel
superior.
1.2.2 Anvelopa şi fluxul de aer
Printre alte probleme, menţionate mai jos, schimbul de aer prin anvelopă poate
reprezenta o sursă importantă de pierdere termică. Deoarece aerul cald poate conţine
cantităţi mari de vapori de apă, fluxul de aer este de asemenea principalul mijloc prin
care umiditatea străbate anvelopa. În condiţii de iarnă, aerul este forţat să treacă prin
anvelopa clădirii. Aerul care iese transportă căldură şi umiditate, iar aerul care intră este
uscat şi creează curenţi neconfortabili.
Pentru ca aerul să traverseze anvelopa clădirii, trebuie să existe un spaţiu gol (o gaură –
uşă, fereastră deschise – un orificiu, o fantă) şi o diferenţă de presiune între interiorul şi
exteriorul anvelopei. Diferenţa de presiune poate fi cauzată de orice combinaţie între:
vânt,
diferenţă de temperatură care conduce la fenomenul de stratificare termică pe
verticală, cunocut ca efect de coş,

echipamente dotate cu arzătoare sau ventilatoare de aerisire.

Efectul de vânt apare atunci când vântul suflă spre clădire, iar în punctul de
impact cu peretele energia cinetică se transformă în energie potenţială de presiune
(se aplică aici bine-cunoscuta lege a lui Bernoulli). În modul acesta, presiunea aerului
creşte pe partea dinspre care suflă vântul, iar aerul este forţat să pătrundă în clădire.
Pe de altă parte, presiunea aerului pe faţa opusă a clădirii scade datorită antrenării de
către vânt a aerului lateral clădirii, iar aerul din clădire este forţat să iasă afară.
Efectul de stratificare apare în casele încălzite, unde aerul cald, de densitate mai
mică, urcă şi se destinde, creînd la partea de sus a clădirii o presiune mai mare. Aerul
scapă afară prin fisurile din plafon şi prin crăpăturile din jurul ferestrelor de la etajele
superioare. O dată cu ridicarea aerului cald, în partea de jos a clădirii se creează o
uşoară depresiune care forţează aerul exterior să pătrundă la interior prin orice
neetanşeitate sau deschidere din anvelopă.
Efectul de ardere şi ventilare se datorează echipamentelor şi instalaţiilor cu
procese de ardere a unui combustibil, fie el lemn, petrol sau gaz natural. Procesul de
ardere necesită mai mult aer care să permită oxidarea elementelor chimice
combustibile, fapt pentru care se prevăd modalităţi de asigurare a acestui aer în exces
(de exemplu, ventilatoare sau coşuri cu tiraj corespunzător). Sobele deschise sau
şemineele trebuie să evacueze gazele de ardere, nocive pentru sănătate, iar odată cu
ele se evacuează şi mult aer. Aerul acesta trebuie înlocuit pentru menţinerea presiunii
din interior, aşa că, prin anvelopă, pătrunde aer proaspăt din exterior. Din acest
motiv, încăperile dotate cu sobe sau şeminee au curenţi de aer mai intenşi decât
celelalte.
La fluxul de aer prin anvelopa clădirii pot contribui şi ventilatoare mici de bucătărie sau
baie, ventilatoare mai mari din sistemul central de aerisire, grătare amplasate pe sobe,
uscătoare de rufe sau alte ventilatoare de aerisire existente în clădire.
Efect de vânt Stratificare termică Efecte de ardere şi ventilare

Fig. 1.2 Fluxul de aer prin anvelopă
Controlul fluxului de aer între interior şi exterior asigură multe avantaje,

precum:
Economie de bani şi energie
Clădire mai confortabilă fără zone reci şi curenţi de aer.
Protecţia materialelor clădirii împotriva stricăciunilor cauzate de umiditate
Un spor de confort, sănătate şi preotecţie, se elimină aerul uzat şi îmbâcsit şi se
asigură aerul în exces necesar pentru realizarea în siguranţă a proceselor de ardere.
O clădire mai curată şi mai calmă.
Controlul fluxului de aer implică trei activităţi simple, care trebuie realizate deodată:
Prevenirea scurgerilor necontrolabile de aer prin anvelopă,
Asigurarea aerului proaspăt şi evacuarea aerului uzat,
Asigurarea tirajului şi aerului de ardere necesar arzătoarelor din dotarea casei
(şeminee, aragaz, cazan de apă caldă).
Pentru a fi eficientă, izolaţia termică trebuie să includă spaţii mici de aer nemişcat. De
aceea, ea trebuie protejată împotriva vântului ce suflă dinspre exterior, dar şi împotriva
scăpărilor de aer dinspre interior.
Bariera de vânt este amplasată pe partea din exterior a anvelopei pentru a proteja
izolaţia de aerul atmosferic în mişcare. Uneori, anvelopa este îmbrăcată în plăci de
carton tratat sau alefină care, pe lângă rolul de material de construcţie, acţionează şi ca
bariere de vânt.
Bariera de aer blochează aerul din interior şi-l împiedică să iasă în exterior. Prin
aceasta, bariera de aer îndeplineşte două funcţii importante:
reduce pierderile de căldură prin împiedicarea circulaţiei de aer prin anvelopă
(aerul cald care iese este înlocuit de aer rece din exterior);
protejează izolaţia şi structura de rezistenţă împotriva stricăciunilor cauzate de
umezeală atunci când vaporii de apă condensează în ansamblul anvelopei.
Bariera de aer poate fi instalată oriunde în anvelopă; ea poate fi chiar combinată cu
bariera de vânt, amplasată deci la exteriorul anvelopei. De obicei, însă bariera de aer este

instalată pe partea din interior a anvelopei, acolo unde poate fi menţinută caldă. Astfel,
materialul din care este confecţionată bariera poate fi ferit de temperaturile extreme din
timpul iernii sau verii, ceea ce îi sporeşte durabilitatea. Pe de altă parte, este împiedicată
circulaţia aerului prin perete, iar pierderile de căldură prin convecţie sunt reduse
semnificativ. În varianta de amplasare la interior, bariera de aer poate fi combinată cu
bariera de vapori.
Pentru a fi eficientă, bariera de aer trebuie să fie:
rezistentă la mişcarea aerului,
suficient de rigidă şi rezistentă pentru diferenţele de presiune,
continuă, prin etanşarea tuturor îmbinărilor, muchiilor, golurilor sau fisurilor.
Datorită numeroaselor componente care alcătuiesc anvelopa unei clădiri (precum:
pereţi, fundaţii, uşi, ferestre, acoperiş), este imposibil ca bariera de aer să fie alcătuită
dintr-un singur material care să învelească complet clădirea. De fapt, bariera de aer
reprezintă un sistem alcătuit din multe componente care sunt legate unele de altele. Mai
jos, sunt descrise câteva componente tipice pentru bariera de aer:
Foi de polietilenă sau tencuială – pentru suprafaţele mari (pereţi, plafoane)
Ferestre, uşi, trape, aerisiri cu clapă – incluse în construcţie din alte considerente
specifice,
Praguri, profiluri metalice de rame la ferestre – în fapt, elemente de construcţie,
Călăfătuială (etanşare cu ipsos), garnituri de tot felul, benzi adezive – etanşează
îmbinările componentelor pentru a asigura continuitatea barierei de aer.
În cazul în care anvelopa este suficient de etanşă, rezultatul unei renovări majore sau
caracteristica unei construcţii noi de calitate, controlul fluxului de aer trebuie în mod
obligatoriu completat cu sisteme de aerisire şi ventilare.
A nu se uita că o clădire complet etanşă este nesănătoasă, periculoasă
chiar.
Ventilarea controlată. Clădirile mai vechi sunt ventilate prin scurgerile necontrolate
de aer ce au loc la deschiderea ferestrelor şi uşilor, ceea ce nu este întotdeauna
confortabil şi eficient. Pe vreme rece şi vântoasă, poate intra prea mult aer din exterior,
cauzând curenţi neplăcuţi şi scăderea temperaturii interioare (sau creşterea costurilor cu
căldura suplimentară necesară). Pe de altă parte, toamna sau primăvara, nu se asigură
uneori suficient aer proapăt.
În cazul în care bariera de aer există şi este continuă, schimbul necesar de aer se poate
realiza pe toată durata anului printr-un sistem controlat de ventilare. Un sistem de
ventilare controlată are, în esenţă, patru componente:
un mijloc de evacuare a aerului uzat şi a vaporilor de apă în exces,
un mijloc de asigurare a aerului proaspăt

un mod de distribuire a aerului proaspăt în întreaga clădire,

elemente de control pentru sistemul de ventilare.
Multe dintre clădiri au deja componente ale sistemului de ventilare, punându-se doar
problema completării lui cu elementele lipsă. Astfel, evacuarea aerului uzat poate fi
asigurată prin ventilatoare mici amplasate în bucătării şi băi, acolo unde umiditatea este
mare. Uscătoarele de rufe au de cele mai multe ori conducte de evacuare conectate la
exterior. Asigurarea aerului proaspăt poate fi realizată în clădirile dotate cu sisteme de
încălzire prevăzute cu circulaţie forţată de aer prin instalarea unei tubulaturi conectate la
exterior şi acţionarea la turaţie redusă a ventilatorului sistemului de încălzire chiar şi în
absenţa încălzirii. În cazul în care clădirile au radiatoare individuale în încăperi, se poate
instala un sistem central de alimentare cu aer, cu tuburi către fiecare cameră şi un
ventilator care să asigure circulaţia aerului. Acest sistem se potriveşte cel mai bine
caselor mici sau cabanelor. În sezonul rece, însă, aerul rece din exterior trebuie
preâncălzit sau temperat prin amestecarea cu aer cald de la interior. Elementele de
control sunt de obicei montate pe partea de evacuare a sistemului; partea de alimentare
răspunde pasiv prin simpla înlocuire a cantităţii de aer evacuat. Una dintre metodele de
control utilizează umiditatea ca indicator al cantităţii de aer necesar a fi evacuate. În
mod uzual, se realizează o setare automatizată a ventilatorului de evacuare, cu
posibilitatea de intervenţie manuală pentru cazuri deosebite precum gătit, duşuri sau
prezenţa mai multor persoane.
În cazul clădirilor noi, foarte etanşe, se recomandă o capacitate de ventilare de ½
schimburi de aer pe oră. Aceasta înseamnă că, numai prin ventilare mecanică, jumătate
din volumul de aer al clădirii este înlocuit cu aer exterior în decurs de o oră. Volumul de
aer schimbat este însă şi mai mare, având în vedere ca scurgerile necotrolate se aer prin
anvelopă nu pot fi eliminate practic complet. În cazul clădirilor mai vechi, scurgerile
necontrolate de aer rămân semnificative chiar şi după execuţia unor lucrări majore de
renovare şi reabilitare. Ca urmare, capacitatea de ventilare controlată necesară este ceva
mai mică. Un indiciu clar de apreciere a necesarului de ventilare suplimentară îl
constituie nivelul de umiditate şi apariţia condensului. În general, dacă pe ferestrele cu
geam dublu apare condens doar în cazul cîtorva zile foarte reci, atunci se poate aprecia
că nivelul de ventilare al clădirii este satisfăcător. O ventilare mai intensă poate fi
necesară chiar dacă umiditatea nu este foarte ridicată, dar există alte surse de poluare
precum fumatul sau alte îndeletniciri (lucru la traforaj, maşină casnică de ţesut, etc.)
Permeabilitatea (sau etanşarea) clădirii la aer se poate măsura cu ajutorul unor teste
speciale, precum cele cu gaz trasor sau uşă suflantă (vezi §5.4).
Asigurarea aerului de ardere. O instalaţie de ardere cuprinde un dispozitiv ce arde
combustibil. Exemple de instalaţii de ardere sunt: cuptoare, şeminee, sobe cu gaz, sobe
cu lemne, boilerele cu gaz pentru apă caldă, uscătoare cu gaz, toate sunt instalaţii cu

ardere ce pot intra în dotarea unei clădiri. Aceste instalaţii necesită aer* pentru oxidarea
elementelor chimice combustibile (C, H2, S) şi pentru alimentarea tirajului la coşul care
evacuează gazele rezultate din ardere (CO2, CO, H2O, SO2, O2,exces , N2 ). Clădirile mai
vechi, neprevăzute cu o barieră de aer etanşă, asigură în mod obişnuit suficient aer prin
fisurile şi orificiile existente în anvelopă. La clădirile mai etanşe sau acolo unde există
mai multe instalaţii ce necesită aer (ventilatoare, sisteme de evacuare, şeminee), este
posibil ca circulaţia aerului dinspre exterior să fie insuficientă, sau chiar inversată. Acest
din urmă caz pune probleme serioase de sănătate şi siguranţă, deoarece inversarea
tirajului la coş înseamnă evacuarea gazelor de ardere nocive la interiorul clădirii. Ca
urmare, un bun control al fluxului de aer trebuie să asigure cu precădere condiţii optime
de funcţionare pentru toate instalaţiile cu dispozitive de ardere.
1.2.3 Anvelopa şi fluxul de umiditate
Umiditatea cauzează fărâmiţarea betonului, putrezirea lemnului, cojirea vopselii, poate

strica tencuiala şi distruge covoarele. Sub toate formele sale, umiditatea reprezintă o
cauză majoră de distrugere a componentelor unei clădiri.
Umiditatea poate apare sub formă de solid, lichid sau vapori. Sursa de umiditate poate fi
exterioară, sub formă de apă în sol, gheaţă, zăpadă, ploaie, ceaţă şi scurgeri pe suprafeţe;
sau poate fi interioară, sub formă de vapori produşi de către ocupanţii clădirii (prin
respiraţie) şi activităţile lor (spălat, curăţenie, gătit), sau prin utilizarea de sisteme
umidificatoare.
Sub diversele ei forme, umiditatea străbate anvelopa clădirii în mai multe moduri:
Apa se scurge de pe acoperiş sau pe geamul ferestrelor sub acţiunea gravitaţiei.
Capilaritatea permite circulaţia apei în toate direcţiile, creând un efect de
sugativă; acţiunea capilarităţii depinde de prezenţa unor spaţii foarte înguste,
întâlnite la înfăşurările suprapuse sau la materialele poroase (precum betonul şi
solul).
Vaporii de apă pot străbate materialele şi prin difuzie. Aceasta este generată de
prezenţa unei diferenţe în presiunea vaporilor de apă şi de rezistenţa materialului
traversat la această diferenţă.
Circulaţia aerului prin anvelopă realizează o circulaţie simultană de umiditate.
Aerul conţine întotdeauna o anumită cantitate de vapori de apă, cu atât mai mare cu
cât temperatura aerului este mai mare.
Prin comparaţie, fluxul de aer printr-o mică crăpătură în anvelopă transportă de circa o
sută de ori mai multă umiditate decât difuzia prin materialele anvelopei clădirii.

Vaporii de apă devin o problemă atunci când condensează şi devin apă lichidă, adică
condens. Acesta se întâmplă la umiditatea relativă de 100%, când aerul nu mai poate
îngloba vapori de apă. Un exemplu tipic îl reprezintă condensul format pe ferestre. Când
aerul interior vine în contact cu geamul rece, temperatura lui scade şi odată cu ea şi
capacitatea aerului de a îngloba umiditate; ca urmare, o parte din vaporii de apă din aer
se depun pe geam şi condensează. Dacă geamul este sub zero grade, umiditatea depusă
se transformă în gheaţă. O fereastră cu un singur geam este mai rece decât una cu două
geamuri, astfel încât condensul se poate forma chiar în condiţii de umiditate interioară
redusă. Condensul apare mai ales în încăperile mai umede din clădire, precum
bucătăriile şi băile.
condens la suprafaţa interioară
condens în construcţie
va apare condens
datorită ∆p
presiunea de saturaţie, f (t)

presiunea reală, f (masa de vapori de apă)
Fig. 1.3 Apariţia condensului în peretele anvelopei
Pentru ca clădirile să fie durabile şi confortabile, controlul fluxului de umiditate

prin anvelopă este foarte important. Elementele de construcţie precum scurgerile,
acoperişul, şi hidro-izolaţia din subsol protejează clădirea împotriva apei lichide.

Controlul fluxului de vapori de apă protejează structura clădirii şi asigură nivelul

confortabil de umiditate la interior.
Controlul umidităţii se realizează pe trei căi, numite şi strategii:
Tehnici de construcţie care menţin umiditatea departe de structura clădirii;
Micşorarea producţiei de umiditate;
Evacuarea la exterior a umidităţii în exces.
Chiar şi casele în aparenţă uscate, fără scurgeri prin acoperiş sau infiltraţii în subsol, pot
avea probleme cu umiditatea. Aceasta pentru că sursele de umiditate nu sunt
întotdeauna evidente:
Ocupanţii şi activităţile lor,
Ploaia bătută de vânt pe pereţi,
Subsolurile umede,
Umiditatea depozitată în materialele şi finisajele clădirii.
O familie de patru persoane poate produce circa 63 litri de apă pe săptămână prin
activităţile casnice curente. Atunci când hidro-izolaţia din subsol nu există sau este
deteriorată, apa din sol se infiltrează prin fundaţie prin efectul de capilaritate şi se
evaporă pe suprafaţa pereţilor şi a podelei. Şi nu în cele din urmă, în perioada sezonului
umed, ploios, materialele şi finisajele clădirii absorb umiditate, pe care o eliberează apoi
în perioada sezonului rece.
Umezeala produsă prin activităţi casnice curente [ litri/săpt.]

Activităţi pentru o familie de patru persoane:
Gătit (3 mese zilnic) 6,3
Spălatul vaselor (de 3 ori zilnic) 3,2
Îmbăiat 2,4
Spălatul rufelor 1,8
Uscatul rufelor la interior 10,0
Spălatul unei podele de 30.5m2 1,3
Respiraţie normală şi evaporare la nivelul pielii de la ocupanţi 38,0
Total 63,0
În ciuda umidităţii produse, majoritatea caselor vechi au iarna aerul atât de „uscat”,
încât au nevoie de sisteme de umidificare a aerului. Aerul rece nu poate îngloba o
cantitate prea mare de vapori de apă. În casele cu multe scurgeri necontrolabile de aer,
aerul rece şi uscat din exterior pătrunde la interior, forţând aerul cald şi umed din
interior să iasă afară prin partea superioară a clădirii. Aerul cald trece rapid prin
anvelopa neizolată, fără a se răci suficient pentru a cauza condensarea vaporilor de apă
conţinuţi. Dacă se adaugă izolaţie termică la interior, partea exterioară a peretelui devine

mult mai rece; în lipsa unei protecţii suplimentare împotriva condensării, aceasta se
poate produce chiar în structura anvelopei. Fenomenul apare deoarece aerul umed şi
cald se răceşte în straturile mai reci ale structurii, eliberând umiditate sub formă de
lichid; dacă este foarte frig, apa poate chiar îngheţa. Se pot manifesta atunci efectele
negative sub forma deteriorării izolaţiilor, putrezirii lemnului, cojirii vopselelor,
fărâmiţării materialelor, apariţiei mucegaiului şi altele.
O umiditate relativă de peste 20% previne senzaţia de uscăciune din gât şi conferă
aerului ambiant calitatea de confortabil. În plus, aerul umed elimină electricitatea statică
din clădire, este favorabil plantelor şi ajută la păstrarea mobilei în condiţii mai bune. Pe
de altă parte, o umiditate relativă de peste 40% poate cauza gheaţă şi ceaţă pe geamuri,
pătarea pereţilor şi plafoanelor, cojirea vopselelor, formarea mucegaiului şi apariţia
mirosurilor neplăcute. Când umiditatea relativă depăşeşte 50%, controlul microbilor
aerobi devine dificil.
Apariţia condensului pe geamuri reprezintă un indicator al unei umidităţii ridicate. Un
higrometru sau alt senzor de umiditate poate însă indica cu mai multă exactitate nivelul
de umiditate.
Pentru a menţine structura clădirii uscată se apelează la următoarele patru tipuri de
acţiuni:
Protecţia împotriva vremii şi umezelii exterioare presupune învelirea anvelopei
într-un material impermeabil (carton asfaltat, tablă de zinc), instalarea de streşini şi
alte tehnici de construcţie care să îndepărteze apa sau să reziste apei. Sub niveleul
solului (cota „0”), trebuie asigurate scurgeri de mărimi şi pante corespunzătoare,
precum şi folii impermeabile care să prevină infiltrarea apei subterane în fundaţie
prin efectul de capilaritate.
Reducerea umidităţii la surse implică în primul rând o producţie redusă de
vapori de apă, iar în al doilea rând, evacuarea aerului umed şi înlocuirea lui cu aer
proaspăt uscat.
Împiedicarea aerului umed să pătrundă în anvelopă presupune instalarea unei
bariere de vapori care să reducă transportul umidităţii prin difuzie şi instalarea unei
bariere de aer care să împiedice transportul umidităţii o dată cu fluxul de aer.
O barieră de vapori eficientă trebuie să fie:
rezistentă la difuzia de vapori
durabilă,
instalată pe partea caldă a peretelui
nu neapărat continuă.
Materialele care pot fi folosite ca bariere de vapori includ polietilena, vopselele pe
bază de ulei şi vopselele impermeabile speciale, unele materiale de izolare termică şi

placajul. Bariera de vapori poate fi alcătuită din materiale diferite în diferite părţi ale
clădirii. Un acelaşi material poate reprezenta în acelaşi timp barieră de aer şi barieră
de vapori, cu condiţia să îndeplinească ambele tipuri de proprietăţi şi să fie instalat
corespunzător. De exemplu, foliile de polietilenă şi plăcile de ghips cu foiţă metalică
pe una din feţe pot combina cele două roluri.
Ca regulă generală, bariera de vapori trebuie montată pe partea caldă a izolaţiei. În
unele cazuri, însă, se preferă instalarea barierei în interiorul peretelui sau plafonului,
dar astfel încât circa 2/3 din grosimea structurii să fie spre partea rece. Poziţionarea
barierei de vapori trebuie reglată la clădirile cu umiditate interioară mare sau atunci
când clima este extrem de rece.
Asigurarea „respiraţiei” anvelopei spre exterior permite clădirii să facă faţă
fluctuaţiilor sezoniere în umiditate şi să elimine orice umezeală care pătrunde în
anvelopă, fie dinspre exterior, fie dinspre interior. Aceasta se realizează în două
moduri. În primul, anvelopa este alcătuită din straturi de materiale diferite, cu cel
mai rezistent la apă amplasat pe partea caldă, şi cel mai permeabil amplasat pe
partea rece (la exterior). În felul acesta, vapori pătrunşi în structură pot migra numai
spre exterior. În cel de-al doilea caz, structura anvelopei are un interspaţiu gol,
imediat după stratul exterior de faţadă şi înaintea următorului strat de rezistenţă.
Aerul din interspaţiu devine cărăuşul umezelii care pătrunde fie dinspre exterior, fie
dinspre interior. Această formulă constructivă nu trebuie combinată cu instalarea de
straturi izolante termic pentru că prezenţa curenţilor convectivi de aer intensifică şi
transferul de căldură, negând deci rolul izolaţiei.
Exemplele şi explicaţiile de mai sus subliniază necesitatea de a considera clădirea ca un

sistem în ansamblu său, mai ales atunci cînd se urmăreşte executarea unor lucrări de
renovare şi reabilitare. O atenţie specială trebuie acordată echilibrului dintre fluxul de
aer şi cel de umiditate, precum şi efectelor pe care diversele intervenţii făcute le au
asupra sistemelor de încălzire şi ventilare.
1.3 INSTALAŢIILE CLĂDIRII
Utilizatorii unei clădiri au o serie de cerinţe faţă de clădire, cerinţe care în principal se referă la
confort termic, vizual şi acustic, la igienă şi sănătate şi nu în cele din urmă la siguranţă şi
adaptabilitate. Instalaţiile clădirii au rolul de a satisface aceste cerinţe, consumând în schimb o
formă de energie. Raporul dintre efectul util (sau performanţa) şi energia consumată defineşte
eficienţa unei instalaţii. În ziua de azi, instalaţiile moderne obţin performanţe cu folosirea
raţională a resurselor şi în special a energiei şi combustibililor.
1.3.1 Instalaţii de încălzire

În sezonul rece trebuie asigurate anumite temperaturi interioare în încăperile unei clădiri;
în aceste condiţii clădirea are o “piedere de căldură” către exterior. Rolul instalaţiei de încălzire
este acela de a furniza clădirii energia termică ce se pierde în exterior, astfel încât să se păstreze
în interior temperatura prescrisă. De cele mai multe ori, instalaţia de încălzire asigură şi apa caldă
menajeră consumată în clădire.
Caracteristicile unei instalaţii de încălzire depind de tipul energiei consumate, tipul şi
orarul de ocupare a clădirii, utilizarea radiaţiei solare, structura, mărimea şi funcţia clădirii, de
pierderile estimate de căldură, precum şi de capitalul disponibil.
O instalaţie de încălzire “clasică” cu corpuri de încălzire se compune din sursa
termică (cazanul de încălzire), reţeaua conductelor de distribuţie şi corpurile de încălzire
din încăperi (radiatoare, convectoare, registre etc.). Agentul termic, de regulă apa, se
încălzeşte în cazan şi se pompează la consumatori, unde cedează căldura în corpurile de
încălzire; apa, astfel răcită se întoarce la cazan, se reîncălzeşte şi circuitul se reia.
Temperatura apei se alege în funcţie de destinaţia spaţiului încălzit şi de sistemul de
încălzire folosit. De regulă se foloseşte apa caldă cu temperatura maximă de 95oC, în
condiţii nominale de temperatură exterioară. Trebuie avut în vedere că reducerea valorii
limită a temperaturii agentului termic conduce la reducerea pierderilor de căldură din
reţeaua de conducte şi la îmbunătăţirea confortului, dar şi la creşterea costului instalaţiei
(sunt necesare suprafeţe de schimb de căldură mari).
În funcţie de destinaţia construcţiei, pentru anumite condiţii specifice se pot folosi şi alte
sisteme şi soluţii de încălzire, precum:
încălzirea cu aer cald (când se prevede şi ventilarea spaţiilor);
încălzirea cu arderea unui combustibil direct în aparatul de încălzire (radianţi cu
gaze, generatoare de aer cald etc.);
încălzirea electrică;
încălzirea solară (ca sursă alternativă, într-o clădire având o arhitectură specifică).
Tipurile de cazane, cu arderea unui combustibil sau electrice pot fi:
cu condensaţie (realizează condensarea vaporilor de apă din gazele de ardere), conducând
astfel la performanţe superioare prin eliberarea căldurii latente de vaporizare
fără condensaţie.
Sistemele de încălzire pot fi:
Locale (sobe)
Centrale (centrale de apartament)
La distanţă (termoficare)
Conceperea şi realizarea instalaţiilor de încălzire se face în conformitate cu prevederile

Normativului I 13-02 “Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor de încălzire

centrală”.
Consumul de energie termică pentru încălzire, cu referire la energia primară la
nivelul sursei termice, depinde, atât de sarcina termică a consumatorului, cât şi de
performanţele de ansamblu ale instalaţiei şi de caracteristicile constructive şi funcţionale
ale elementelor componente. Elementele semnificative ale instalaţiei de încălzire, care
prezintă un interes major pentru reducerea consumurilor energetice sunt:
cazanul (randament la condiţii nominale şi la sarcini parţiale, nivelul de
temperatură a agentului termic);
pompele de circulaţie (randament, parametrii punctului de funcţionare pe curba
caracteristică);
reţeaua de conducte (termoizolaţie, pierderi de sarcină, debit vehiculat);
elemente de automatizare (reglarea furnizării căldurii în funcţie de necesităţile
consumatorului);
corpurile de încălzire (eficienţă termică, termostatare);
contoare de energie termică (contorizare până la nivelul consumatorului
individual);
sistemul de monitorizare a parametrilor instalaţiei (AMC, telegestiune);
staţia de tratare a apei de adaus (dedurizare, pentru preîntâmpinarea depunerilor
pe suprafeţele de schimb de căldură).
condens evacuat
gaze de ardere
alim. cu comb.
Schimbător de căldură
retur - apă rece

tur - apa caldă
Schimbător de căldură recuperator

Fig. 1.4 Schema de principiu a unei instalaţii de încălzire cu condensaţie
1.3.2 Instalaţii de ventilare şi climatizare
În aerul unei încăperi pot apărea o serie de agenţi poluanţi proveniţi de la ocupanţi
(bioxidul de carbon rezultat din respiraţie, fumul de ţigară etc.), de la materialele de construcţie
(gaze, vapori, mirosuri) sau de la procese de fabricaţie (solvenţi etc.). Rolul instalaţiei de
ventilare este acela de a elimina sau dilua aceste nocivităţi sub limita de periculozitate pentru
organismul uman, prin introducerea de aer proaspăt şi evacuarea aerului viciat. În cazul în care,
pe lângă cerinţele privind puritatea aerului, se impune şi asigurarea anumitor parametri de
temperatură şi umiditate pentru aerul încăperii, instalaţia de ventilare se transformă în instalaţie
de climatizare.
O instalaţie de ventilare obişnuită se compune din: priza de aer proaspăt, filtru de
praf, canalele de aer, ventilatorul de introducere, gurile de refulare a aerului în încăperi,
gurile de aspiraţie a aerului din încăperi şi ventilatorul de evacuare. Se poate renunţa,
după caz, la ventilatorul de evacuare sau la ventilatorul de introducere în situaţii speciale
în care se practică ventilarea mixtă, cu introducere mecanică şi evacuare naturală în
suprapresiune, respectiv, cu evacuare mecanică şi introducere naturală în depresiune.
Instalaţiile de ventilare se prevăd cu baterii de încălzire a aerului proaspăt, situaţie în
care ele realizează şi încălzirea (parţială sau totală) a încăperilor.
Instalaţiile de climatizare au în componenţă, în plus faţă de instalaţiile de ventilare,
baterii de răcire şi sisteme de umidificare / uscare a aerului; ele realizează răcirea
încăperilor în sezonul cald, precum şi încălzirea (parţială sau totală) în sezonul rece.
Tipurile de sisteme de ventilare şi/sau climatizare se aleg în funcţie de climă, nivelul
de confort, utilizare şi funcţia clădirii, precum şi de capitalul disponibil. Ele includ:
Ventilarea naturală (datorată numai diferenţelor de presiune dintre interiorul şi
exteriorul clădirii)
Unităţi izolate (ventilatoare, unitaţi mici de aer condiţionat)
Sisteme centrale (unităţi de ventilare şi condiţionare mari, unice pe clădire şi
prevăzute cu sistem de distribuţie în încăperile clădirii)
Conceperea şi realizarea instalaţiilor de ventilare şi climatizare se face în conformitate cu
prevederile Normativului I 5-98 “Normativ privind proiectarea şi executarea instalaţiilor
de ventilare şi climatizare”.
Consumul de energie pentru vehicularea aerului şi pentru încălzirea sau

răcirea lui depinde, atât de sarcina termică de răcire şi de încălzire a consumatorului cât
şi de performanţele elementelor componente ale instalaţiei. Elementele semnificative ale
instalaţiei de ventilare-climatizare, care prezintă un interes major pentru reducerea
consumurilor energetice sunt:
ventilatoarele (randamentul, parametrii punctului de funcţionare de pe curba
caracteristică, piese speciale de racordare a ventilatorului la tubulatură);
priza de aer proaspăt (rezistenţa aeraulică);
filtrul de praf (gradul de colmatare - rezistenţa aeraulică);
reţeaua de canale de aer (rugozitate, pierderi de sarcină, termoizolaţie,
etanşeitate);
organele de reglaj-clapete, jaluzele (pierderi de sarcină minime în poziţia de
funcţionare normal-deschis);
gurile de refulare şi de aspiraţie a aerului (pierderi de sarcină);
camera de amestec (raportul de amestec; folosirea recirculării aerului în măsura
maxim posibilă);
baterii de încălzire / răcire a aerului (pierderea de sarcină pe partea de aer şi pe
partea de apă; parametrii agentului termic; eficienţă termică; piesele speciale de
racordare a bateriilor la canalele de ventilare);
agregatul pentru producerea apei răcite (randament);
recuperatorul de căldură / frig din aerul evacuat (eficienţa termică);
pompele de circulaţie agenţi termici (randament, parametrii punctului de
funcţionare pe curba caracteristică);
sistemul de monitorizare a parametrilor instalaţiei (AMC, telegestiune);
elementele de automatizare (reglarea parametrilor regimurilor de funcţionare);
surse neconvenţionale de energie şi pompe de căldură.
aer uzat evacuat

aer
proaspăt
aer uzat recirculat
Aerul ca sursă de căldură
sau frig
Aspiraţie
Ventilator de mentare

Element de încălzire
Filtru
Pompă de căldură
Ventilator de evacuare
Fig. 1.5 Schema de principiu a unei instalaţii de climatizare
1.3.3 Instalaţii sanitare
Instalaţiile sanitare asigură furnizarea apei reci şi a apei calde la punctele de consum ale
obiectelor sanitare din clădire; apele uzate rezultate după folosire sunt colectate şi evacuate la
exterior în sistemul de canalizare.
Instalaţiile sanitare interioare din clădiri se compun din:
sursa de apă (reţeaua orăşenească, care trebuie să asigure presiunea şi debitul
necesare);
reţeaua conductelor de alimentare cu apă din clădire: conducta de distribuţie,
coloanele şi legăturile la obiectele sanitare;
obiectele sanitare şi armăturile de utilizare a apei;
reţeaua conductelor de canalizare (cu funcţionare prin gravitaţie).
În cazul în care reţeaua orăşenească nu poate asigura presiunea apei, necesară unei bune
utilizări la consumator, se prevede la intrarea apei în clădire o staţie de pompare cu
recipient de hidrofor.

Apa caldă menajeră este furnizată, fie de la un punct termic sau centrală termică,
exterioare clădirii deservite, fie de la surse locale amplasate în clădire (cazane cu gaze,
preparatoare electrice etc.).
Conceperea şi realizarea instalaţiilor sanitare se face în conformitate cu prevederile Normativului
I 9-94 “Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor sanitare”.
Consumul de energie al instalaţiilor sanitare se datorează consumului de apă
(energie electrică de pompare) şi preparării apei calde menajere (energia termică pentru
încălzirea apei). Elementele semnificative ale instalaţiei sanitare, care prezintă un interes
major pentru reducerea consumurilor energetice sunt:
pompele şi sistemele de ridicare a presiunii apei / hidroforul (randament,
parametrii punctului de funcţionare pe curba caracteristică, numărul de porniri -
opriri într-o oră etc.);
armăturile obiectelor sanitare (etanşeitatea, consumul specific de apă, timpul de
folosire la o utilizare);
încălzitoarele de apă caldă (randament);
reţeaua de distribuţie a apei (etanşeitate);
conductele de apă caldă menajeră (izolarea termică);
reţeaua de recirculare a apei calde menajere (funcţionalitatea pompei de
recirculare, izolarea termică a conductelor, locul de la care se face recircularea apei
calde);
contoarele de apă rece şi de apă caldă (la nivel de imobil şi la nivelul
consumatorului);
elemente de automatizare (la pompe şi staţiile de hidrofor; la instalaţia de
preparare a apei calde menajere);
sisteme solare de încălzire a apei (eficienţa termică; conlucrarea cu sistemele
“clasice” de preparare a apei calde menajere).
1.3.4 Instalaţii electrice
Instalaţiile electrice obişnuite se împart în două mari tipuri: instalaţii electrice de iluminat şi
instalaţii electrice de forţă.
Instalaţiile electrice de iluminat asigură, într-o încăpere sau zonă de lucru,
vizibilitatea bună a sarcinilor vizuale şi realizarea acesteia în condiţii de confort vizual,
atât în lipsa totală a iluminatului natural (diurn) cât şi în situaţia în care acesta este
insuficient. Iluminatul este însoţit de degajări de căldură (sporuri), care pot fi favorabile
pe durata sezonului rece (micăşorează necesarul de căldură), dar defavorabile pe durata

sezonului cald (măreşte sarcina termică ce trebuie evacuată).
lumină artificială,
aporturi incidentale
lumină difuză, aport mai mic
Lumină solară,
aport direct
Fig. 1.6 Combinarea eficientă a luminii naturale cu cea artificială
Instalaţiile electrice de forţă asigură alimentarea cu energie electrică a

receptoarelor electrice. Receptoarele electrice sunt aparate care transformă energia
electrică într-o altă formă de energie utilă omului cum ar fi:
motoarele (transformă energia electrică în energie mecanică);
cuptoarele electrice (transformă energia electrică în energie termică);
transformatorul electric (transformă energia electrică de anumiţi parametrii în
energie electrică de alţi parametrii).
Sursa de lumină artificială poate fi radiaţia termică a unei flăcări (rezultată din arderea unui
combustibil precum ceara, gazul, lemnul) sau de natură electrică. O instalaţia electrică de
iluminat se compune din:
a) Surse de lumină (lămpile), care pot fi:
lămpi cu incandescenţă,
lămpi cu ciclu regenerator cu halogen,
lămpi fluorescente (tubulare sau compacte),
lămpi cu descărcare în vapori (de sodiu de joasă sau înaltă presiune, de mercur

de joasă sau înaltă presiune),

lămpi cu descărcare în gaze sau amestecuri de gaze şi vapori metalici de joasă
presiune,
lămpi cu inducţie.
b) Corpuri de iluminat (aparate electrice), având următoarele roluri:
susţin mecanic sursa de lumină (lampa sau lămpile);
asigură alimentarea cu energie electrică a lămpii (lămpilor);
distribuie fluxul luminos în mod convenabil (în funcţie de activitatea care se
desfăşoară în încăpere sau zonă).
Corpul de iluminat îndeplineşte şi o funcţie estetică.
c) Circuite electrice de iluminat ce se compun din ansamblul de conductori şi
tuburi de protecţie, cabluri şi aparatele de mică comutaţie (întrerupătoare, butoane,
comutatoare) amplasate în încăperi.
d) Tablouri electrice de iluminat, reprezentând părţi ale instalaţiei electrice de
iluminat prin care se realizează distribuţia energiei electrice. Tablourile electrice
constituie totodată şi locul unde se montează echipamentele electrice pentru:
acţionare, protecţie, măsură, comandă, automatizare etc.
Nivelul de iluminare corespunzător stării de confort vizual depinde de tipul de activitate
desfăşurată în planul de lucru. Valorile recomandate sunt prezentate în §3.2.
Instalaţia electrică de forţă se compune din:

a) Receptoare electrice (care pot fi monofazate sau trifazate, fixe sau mobile).
b) Conductoare şi tuburi de protecţie, cabluri, împreună cu aparate de acţionare,
comandă sau protecţie prevăzute în afara tablourilor electrice.
c) Tablouri electrice de forţă, prin care se realizează distribuţia energiei electrice şi
în care se montează aparatele de protecţie, măsură, comandă, acţionare,
automatizare etc.
Conceperea şi realizarea instalaţiilor electrice se face în conformitate cu prevederile normativului
NP I 7-02 “Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor electrice cu tensiuni până la
1000 Vc.a. şi 1500 Vc.c.”; normativului NP 061-02 “Normativ pentru proiectarea şi executarea
sistemelor de iluminat artificial din clădiri”.
Consumurile de energie electrică în clădirile de locuit şi clădirile publice au o

pondere însemnată în consumul total de energie. Punctele semnificative ale instalaţiilor
electrice şi care prezintă un interes major pentru reducerea consumurilor energetice
sunt:
corpurile de iluminat (stabilirea corectă a numărului de corpuri de iluminat şi

implicit a numărului de surse de lumină - lămpi - în funcţie de nivelul de iluminare

necesar într-o încăpere; prevederea unor corpuri de iluminat care asigură
compensarea energiei electrice reactive prin condensatoare montate în corpurile de
iluminat dotate cu lămpi fluorescente; corpuri de iluminat cu randament ridicat din
punct de vedere al fluxului luminos; corpuri de iluminat dotate cu lămpi cu eficacitate
luminoasă ridicată; starea de curăţenie a corpurilor de iluminat şi a suprafeţelor
reflectante);
receptoare electrice de forţă (prevederea de receptoare electrice cu motoare cu
randament înalt);
ansamblul de conductoare sau cabluri şi elemente de comutaţie locală (buna
dimensionare a circuitelor electrice în vederea reducerii pierderilor de tensiune,
aparate de mică comutaţie, comutatoare, care să asigure sectorizarea iluminatului în
încăperi sau variatoare care permit reglarea fluxului luminos dintr-o încăpere în
funcţie de aportul de lumină naturală şi de tipul activităţii desfăşurate în încăpere;
contoare (prevederea de contoare atât pentru consumurile de energie activă cât şi
pentru cele de energie reactivă, prevederea de contoare cu tarife diferenţiate noapte-
zi);
baterii de condensatoare (instalarea de baterii de condensatoare montate în
paralel cu consumatorii pentru îmbunătăţirea factorului de putere şi pentru
economie de energie).
ENERGETICA CLĂDIRII
2.1 PARAMETRII CLIMATICI
Consumul energetic al unei clădiri depinde de factori externi şi de factori interni. Factorii

externi sunt parametrii climatici caracteristici ai amplasamentului: temperatura aerului,

viteza vântului, însorirea, umiditatea aerului.
Proiectarea construcţiilor şi a instalaţiilor aferente se face pe baza unor valori medii
statistice ale parametrilor climatici, corespunzătoare unei anumite perioade a anului (zi,
lună, sezon de încălzire), valori obţinute în urma unor durate de observare de zeci de ani.
Aceste valori convenţionale sunt standardizate în SR 4839 şi SR 1907-1, pentru
temperatura aerului şi viteza vântului, în STAS 6648/2, pentru însorire, umiditatea şi
temperatura aerului etc.
În auditarea energetică a clădirii, trebuie să se facă o distincţie clară între
aceste valori convenţionale şi valorile efective ale parametrilor climatici
exteriori pe perioada în care se determină consumurile energetice ale
clădirii.
Temperatura aerului
Pentru calculul necesarului de căldură de calcul al unei clădiri (necesarul de căldură orar
care dimensionează instalaţia de încălzire) se foloseşte temperatura exterioară
convenţională de calcul (te).
Conform SR 1907-1 România este împărţită în 4 zone climatice cărora le
corespund următoarele temperaturi exterioare convenţionale de calcul:
zona I: -12oC (oraşe caracteristice: Constanţa, Reşiţa, Dobeta
Turnu Severin);
zona II: -15oC (oraşe caracteristice: Bucureşti, Brăila, Arad,
Craiova, Piteşti, Oradea);
zona III: -18oC (oraşe caracteristice: Baia Mare, Bacău, Iaşi,
Sibiu, Cluj-Napoca, Galaţi);
zona IV: -21oC (oraşe caracteristice: Predeal, Braşov, Făgăraş,
Reghin, Gheorghieni, Suceava).
Zonarea teritoriului României după temperatura exterioară convenţională de calcul este
dată în Figura 2.1.
Pentru calculul necesarului de căldură anual al unei clădiri şi al necesarului de
combustibil pentru încălzire se folosesc temperaturile exterioare medii lunare. Cu
ajutorul lor se determină temperatura medie pe perioada de încălzire (tem) şi numărul de
grade-zile (N), în conformitate cu standardul SR 4839.
În tabelul următor se dau, pentru unele oraşe din România, datele climatice
caracteristice care stau la baza stabilirii necesarului de căldură de calcul şi a necesarului
de căldură anual pentru încălzire.

Oraşul Zona te tem N Durata perioadei

cliamtică [grade-zile] de încălzire [zile]
[oC] [oC]
Constanţa I -12 4,7 2840 185
Bucureşti II -15 3,4 3170 190
Iaşi III -18 2,9 3510 205
Braşov IV -21 2,4 4030 228
Zona 2 (-15 o C )
Zona 1 (-12 o C )
Zona 4 (-21 o C )
Zona 3 (-18 o C )
4
4
4
Fig. 2.1 Zonarea teritoriului României după temperatura exterioară convenţională de calcul
La dimensionarea instalaţiilor de ventilare-climatizare pentru situaţia de vară şi

stabilirea sarcinii termice de răcire se foloseşte temperatura exterioară medie zilnică
aferentă lunii iulie, în conformitate cu standardul STAS 6648/2. Pentru unele oraşe din
ţară, valorile acestei temperaturi sunt: Bucureşti 31oC, Călăraşi 30oC, Constanţa 29oC,
Sibiu 28oC, Braşov 26oC.
Vântul
Pătrunderea aerului exterior în încăperi (aerul de infiltraţie) are loc datorită acţiunii
vântului. De regulă temperaturile exterioare cele mai scăzute nu corespund cu vitezele
cele mai ridicate ale vântului. Pe baze statistice, referitoare la concomitenţa vânt -
temperatură, s-au adoptat valori de calcul ale vitezei vântului, care determină 4 zone
eoliene pe teritoriul ţării. Încadrarea localităţilor în zonele eoliene este indicată în
standardul SR 1907-1.
Atenţie, zonarea climatică făcută după temperatura exterioară

convenţională de calcul nu este identică cu zonarea eoliană !

Vitezele convenţionale ale vântului de calcul sunt date în tabelul următor:
Zona Viteza vântului [m/s]
eoliană Localităţi caracteristice în localităţi în afara
localităţii
I Galaţi, Slobozia, Călăraşi 8 10
II Iaşi, Brăila, Bucureşti, Constanţa 5 7
III Vaslui, Buzău, Craiova, Tulcea 4,5 6
IV Suceava, Braşov, Timişoara, Cluj 4 4
Pentru nivelurile situate deasupra etajului 12 al clădirilor înalte, din

cuprinsul oraşelor, vitezele convenţionale ale vântului de calcul sunt cele
corespunzătoare clădirilor amplasate în afara localităţilor. Pentru clădiri
amplasate la altitudini mai mari de 1100 m vitezele vântului de calcul se
stabilesc pe baza datelor meteorologice.
Însorirea
Datele climatice privind însorirea (durata de strălucire a soarelui şi intensitatea radiaţiei
solare) prezintă interes atât pentru perioada caldă a anului cât şi pentru cea rece. Ele se
folosesc pentru dimensionarea instalaţiilor de climatizare în sezonul cald, stabilind
aporturile solare care trebuie preluate. De asemenea, datele climatice privind însorirea
se folosesc pentru corectarea necesarului de căldură pentru încălzire, în măsura în care
clădirea este conformată corespunzător pentru captarea energiei solare în sezonul rece.
Duratele medii de strălucire a soarelui, determinate prin prelucrarea
statistică a datelor meteorologice, diferă în funcţie de localitate şi de luna
anului. În tabelul următor se dau sumele medii ale duratelor de strălucire a
soarelui, în ore pe lună, pentru unele localităţi din România.
Localitatea Ianuarie Mai Iulie Septembrie
Bacău 67 213 262 195
Galaţi 76 250 307 230
Constanţa 78 254 330 243
Ploieşti 82 231 281 215
Craiova 64 252 310 208

Cluj 83 219 236 201
Radiaţia solară globală [W/m2] se compune din radiaţie directă şi radiaţie difuză
(datorată aerului atmosferic şi norilor). Pe cer senin radiaţia directă este maximă şi
cea difuză minimă, iar pe cer înorat, invers. Radiaţia solară globală este diferită în
funcţie de ora zilei; radiaţia solară directă este diferită după orientarea suprafeţei
receptoare.
Valorile intensităţilor radiaţiei solare sunt date în STAS 6648/2, pe luni ale anului şi pe
ore ale zilei. La calculul aporturilor solare ale unei clădiri trebuie avute în vedere
particularităţi ale amplasamentului referitoare la vecinătăţi şi la efectele umbririi cauzate
de vegetaţie şi alte clădiri.
Umiditatea aerului
Umiditatea aerului exterior joacă un rol deosebit în tehnica ventilării şi climatizării. Ea
poate fi exprimată ca umiditate relativă, în procente, sau ca umiditate absolută (sau
conţinut de umiditate), în grame de vapori la 1 kg de aer uscat. Umiditatea relativă este
definită ca raportul dintre conţinutul masic real de umiditate şi conţinutul masic maxim
de umiditate (corespunzător stării de saturaţie a aerului la temperatura reală). Cum
capacitatea aerului de a îngloba umiditate creşte cu temperatura, rezultă că umiditatea
relativă are o variaţie inversă temperaturii aerului.
Valorile conţinutului de umiditate al aerului exterior [g/kg], pentru principalele localităţi
din România sunt date în STAS 6648/2.
2.2 BILANŢUL ENERGETIC AL CLĂDIRII

Căldura care trebuie furnizată sau îndepărtată pentru a menţine o incintă în condiţiile dorite,
reprezintă sarcina termică a unui echipament de încălzire sau climatizare. Calculele seamănă cu
cele din contabilitate. Se consideră toată căldura care este produsă în incinta clădirii sau care se
transferă prin anvelopă; energia totală, inclusiv energia termică stocată la interior, se conservă
conform primului principiu al termodinamicii. Principalii termeni sunt indicaţi în Figura 2.2.
Aerul exterior, ocupanţii şi anumite echipamente contribuie atât la termenul ce reprezintă căldura
sensibilă (dependentă de temperatură), cât şi la cel care reprezintă căldura latentă (dependentă de
starea de agregare).

Spaţiul în care
se asigură confortul termic
Sarcină termică
(căldura furnizată sau să din clădire)
Conducţie(prin acoperiş, pereţi, geamuri)
Conducţie (pământ)
Schimb de aer (sens.+lat.)
solară
Radiaţie
Echipamente (sens.+lat.)
Iluminat
Ocupanţi (sens.+lat.)
Capacitatea termică a clădirii
(sens.+lat.)
Fig. 2.2 Elementele bilanţului energetic al unei clădirii
Calculele de sarcină termică sunt simple atâta timp cât regimul de funcţionare este de tip
static (sau staţionar, adică schimburile de energie sunt constante). După cum se va
prezenta în continuare, această aproximare este de obicei acceptabilă pentru calculul
sarcinii maxime de încălzire. Dimpotrivă, pentru sarcina de răcire, efectele dinamice (de

exemplu înmagazinarea căldurii) trebuie luate în considerare deoarece unele dintre

aceste sporuri de căldură sunt absorbite de masa clădirii şi nu contribuie la sarcină decât
câteva ore mai târziu (pe măsură ce energia termică este transferată prin convecţie/
radiaţie aerului interior). Calculul termenilor din bilanţul de energie al clădirii este
prezentat succint în Anexa A, pentru condiţii staţionare. Efectele dinamice sunt de
asemenea importante ori de câte ori temperatura interioară este variabilă.
Uneori este bine să distingem câteva aspecte ale sarcinii. Dacă temperatura interioară nu
este constantă, sarcina instantanee
a încăperii poate fi diferită de ritmul la care echipamentul furnizează sau extrage

căldură. Sarcina pentru o centrală de încălzire sau răcire este diferită de sarcina încăperii
dacă există pierderi importante în sistemul de distribuţie sau dacă o parte din aerul
interior este evacuat în exterior în loc să fie returnat la serpentina de încălzire sau răcire.
Cu notaţiile din Anexa A, bilanţul energetic al clădirii cuprinde următorii termeni de
energie sensibilă şi latentă:
1. Conducţia prin anvelopa clădirii, alta decât prin sol,
[W] (2.1)
2. Conducţia prin pereţii şi podelele subsolului. În construcţiile tradiţionale,
transferul de căldură spre sol este de obicei mic şi de aceea se neglijează. Dar în
clădiriile super-izolate, el poate fi relativ important.
[W] (2.2)
3. Căldura datorată schimbului de aer (infiltraţii, exfiltraţii şi/sau ventilaţie)
[W] (2.3)
4. Sporurile de căldură datorate radiaţiei solare, iluminatului, echipamentelor
(aparate electrocasnice, computere, ventilatoare etc.) şi ocupanţilor
[W]
(2.4)
5. Sporurile de căldură latentă sunt în principal datorate schimbului de aer,
echipamentelor (din bucătării, băi etc.) şi ocupanţilor
[W] (2.5)
6. Căldura înmagazinată (stocată) în capacitatea termică a clădirii. O analiză
dinamică include acest termen, în timp ce o analiză staţionară îl neglijează pentru că
temperatura clădirii nu variază în timp
[W] (2.6)

unde Cef reprezintă capacitatea termică efectivă a clădirii.
Se obişnuieşte ca pierderile de căldură sensibilă prin conducţie şi schimbul de aer să se

exprime sintetic printr-un singur termen, deoarece ambii depind de diferenţa de
temperatură dintre interior şi exterior:
[W] (2.7)
unde Ktot [W/K] reprezintă coeficientul total de pierderi termice sau de izolare. Se mai
obişnuieşte exprimarea pierderilor pe unitate de volum, caz în care literatura
românească foloseşte notaţia
[W/m3K] (2.8)
unde volumul clădirii Vclad este volumul încălzit al clădirii, delimitat de anvelopă.
Sarcina termică instantanee a clădirii este suma dintre componentele sensibile şi latente la un
moment dat:
[W] (2.9)
Convenţia de semne este ca să fie pozitiv când există o sarcină de încălzire şi negativ
când există o sarcină de răcire. Trebuie spus că, în timpul sezonului de încălzire, sporul
latent datorat schimbului de aer este de obicei negativ pentru că aerul exterior este
relativ uscat. O valoare negativă pentru conduce la o sarcina totală de încălzire mai mare
decât sarcina de încălzire sensibilă – dar acest lucru este relevant doar dacă la interior se
realizează o umidificare pentru a menţine umiditatea Wi constantă. Pentru clădirile care
nu au prevazut un sistem de umidificare, nu există posibilitatea de control asupra valorii
Wi ; ca urmare, pentru o valoare fictivă a lui Wi, nu prea are rost să se calculeze
contribuţia latentă la sarcina de încălzire.
2.3 SARCINA DE ÎNCĂLZIRE

Deoarece vremea cea mai rece poate apare în perioadele fără radiaţie solară, este
recomandabil să nu se ţină seama de aportul solar atunci când se calculează sarcina de
încălzire de vârf (cu excepţia cazurilor în care clădirea are o inerţie termică mare).
Trebuie considerate numai sporurile de căldură pe care se poate conta în timpul celor
mai reci zile. Dacă temperatura interioară este constantă, este suficientă o analiză
statică. Aceasta înseamnă că sarcina de încălzire de vârf rezultă din relaţia:
[W] (2.10)
În cazurile în care termostatul sistemului de încălzire este reglat la o temperatură
inferioară pe timpul nopţii, se poate dori o încălzire rapidă dimineaţa. Ca regulă generală
pentru clădirile de locuit, experienţa recomandă o supradimensionare cu aprox. 40% a

sistemului de încălzire pentru o reducere cu 6ºC a temperaturii pe timpul nopţii. La

clădirile comerciale cu ventilaţie mecanică, necesarul de supradimensionare în timpul
recuperării reducerii de temperatură pe timp de noapte este mai mic dacă alimentarea cu
aer proaspăt exterior este închisă pe perioadele în care clădirea nu este utilizată.
2.4 CONSUMUL ANUAL DE ENERGIE PENTRU ÎNCĂLZIRE

Proiectarea optimă a clădirii, în sensul minimizării costurilor pe durata sa de viaţă,
necesită o evaluare a consumului anual de energie Qan, care reprezintă integrala în timp
a consumului instantaneu pe perioada de încălzire sau răcire. Consumul instantaneu
reprezintă sarcina instantanee împărţită la randamentul echipamentului de încălzire sau
răcire.
Metodele de calcul sunt de două tipuri majore: metode statice (bazate pe grade-zile sau
pe intervale de temperatură) şi metode dinamice (bazate pe funcţii de transfer).
Metodele grade-zile sunt adecvate dacă utilizarea clădirii şi randamentul
echipamentului pot fi considerate constante. Pentru situaţiile în care randamentul şi
condiţiile de utilizare variază semnificativ cu temperatura exterioară, se poate calcula
consumul pentru anumite valori ale temperaturii exterioare şi acesta se înmulţeşte cu
numărul de ore din an corespunzător unor intervale centrate în jurul acestor valori;
consumul anual rezultă prin însumarea consumurilor asociate fiecărui interval de
temperatură exterioară. Această abordare reprezintă metoda cu intervale de
temperatură. Pentru toate metodele statice este necesară în primul rând determinarea
valorii temperaturii Te sub care încălzirea devine necesară (temperatura de echilibru).
Metodele dinamice trebuie aplicate la calculul consumului anual de energie ori de câte
ori temperatura interioară se doreşte sau este variabilă. Dată fiind simplitatea şi larga sa
răspândire, se va prezenta mai pe larg numai metoda grade-zile.
Temperatura de echilibru Tech a clădirii este definită ca valoarea temperaturii exterioare
Te pentru care, pentru o valoare Ti dată, pierderea totală de căldură este egală cu
sporurile de căldură (de la soare, ocupanţi, iluminat etc.). În cazul unei analize statice,
efectele de înmagazinare (stocaj) sunt zero şi dacă, în plus, se neglijează transferul de
căldură spre sol, atunci bilanţul de energie devine:
[W] (2.11)
De aici, rezultă temperatura de echilibru:
[oC] (2.12)
unde sporurile de căldură trebuie să fie valorile medii pentru perioadele în cauză, nu cele
de vârf. Încălzirea este deci necesară numai dacă Te scade sub Tbal. Atunci, consumul de

energie al sistemului de încălzire este dat de relaţia:

(2.13)
unde ηinc este randamentul anual de utilizare a combustibilului (sau a altei surse
primare), valoarea sa luând în considerare variaţia randamentului la sarcini parţiale.
Dacă ηinc, Tech şi Ktot sunt consideraţi constanţi şi se utilizează valorile medii zilnice ale
temperaturii exterioare Te,med, consumul anual pentru încălzire poate fi calculat astfel:
[W⋅zi/an], (2.14)
unde numărul de grade-zile pentru încălzire bazat pe temperatura de echilibru
(denumită şi baza gradelor-zile) este definit ca:
[K⋅zi] (2.15)
Temperatura de echilibru este variabilă de la o clădire la alta şi de multe ori este necunoscută. Din
acest motiv, se mai utilizează şi gradele zile bazate pe temperatura de referinţă constantă, şi
anume, temperatura interioară de calcul. Aceasta este în România de 20oC. În acest caz, gradele-
zile devin o funcţie numai de datele climatice şi pot fi determinate independent de clădire. Ele se
calculează de regula pe bază de date climatice statistice multi-anuale şi se pun la dispoziţia
specialiştilor sub formă de STAS-uri.
[K⋅zi] (2.16)
Ecuaţia (2.15) se mai poate scrie folosind gradele zile cu referinţa constantă, astfel:
(2.17)
Pentru o estimare mai puţin precisă, necesarul anual pentru încălzire se poate calcula folosind în
ec. (2.15) temperatura interioară de calcul în locul temperaturii de echilibru (ceea ce echivalează
cu neglijarea tuturor sporurilor termice).
Dacă numărul de grade-zile este cunoscut din datele climatice şi caracteristicile clădirii, consumul
anual pentru încălzire poate fi atunci determinat astfel:
[kWh/an] (2.18)
Deşi ipoteza de bază a metodei grade-zile, constanţa temperaturii Tech, nu este
satisfăcută pe deplin în practică, această metodă poate oferi rezultate remarcabil de
precise pentru consumul anual de energie pentru încălzire în cazul clădirilor cu o singură
zonă. O alternativă o reprezintă utilizarea GZ pentru o Tech variabilă. Această ultimă
variantă este inclusă în normativele ASHRAE ale S.U.A.; ea este însă mai puţin agreată
în Europa, în principal din cauza lipsei datelor de calcul necesare.

2.5 SARCINA TERMICĂ ŞI CONSUMUL ANUAL DE CĂLDURĂ – CONFORM

NORMATIVELOR ROMÂNEŞTI
Rezistenţele termice corectate, medii pe ansamblul clădirii, ale elementelor de

construcţie (R'm) se determină cu luarea în consideraţie a influenţei tuturor punţilor
termice (vezi anexa A, Fig. A.1) asupra rezistenţelor termice unidirecţionale, în câmp
curent [R, ec. (A-2)] .
Principalele punţi termice care trebuie să fie avute în vedere la determinarea valorilor
R'm sunt următoarele :
la pereţi: stâlpi, grinzi, centuri, plăci de balcoane, logii şi bowindouri, buiandrugi,
stâlpişori, colţuri şi conturul tâmplăriei ;
la planşeele de la terase şi de la poduri: atice, cornişe, streaşini, coşuri şi
ventilaţii ;
la planşeele de peste subsol, termoizolate la partea superioară: pereţii structurali
şi nestructurali de la parter şi zona de racordare cu soclul ;
la planşeele de peste subsol, termoizolate la partea inferioară: pereţii structurali
şi nestructurali de la subsol, grinzile (dacă nu sunt termoizolate) şi zona de racordare
cu soclul ;
la plăcile în contact cu solul: zona de racordare cu soclul, precum şi toate
suprafeţele cu termoizolaţia întreruptă ;
la planşeele care delimitează volumul clădirii la partea inferioară, de aerul
exterior: grinzi (dacă nu sunt termoizolate), centuri, precum şi zona de racordare cu
pereţii adiacenţi.
Cuantificarea performanţei globale termoenergetice a anvelopei unei clădiri,
conform reglementărilor tehnice româneşti în vigoare, se face prin intermediul
coeficientul global de izolare termica a cladirii (G) care reprezintă suma pierderilor de
căldură realizate prin transmisie directă prin aria anvelopei clădirii, pentru o diferenţă
de temperatură între interior şi exterior de 1 K, raportată la volumul clădirii, la care se
adaugă pierderile de căldură aferente reîmprospătării aerului interior, precum şi cele
datorate infiltraţiilor suplimentare de aer rece. Acest coeficient se calculeaza cu relaţia:
[W/(m3K)] (2.19)
in care:
A -aria anvelopei clădirii [m2];
V -volumul interior, incălzit, al clădirii [m3];
R’M -rezistenţa termică corectată, medie, a anvelopei clădirii [m2K/W];
n -viteza de ventilare naturala a clădirii, respectiv numărul de schimburi de aer

pe ora [h-1].

Rezistenţa termică corectată, medie, a anvelopei clădirii se calculează cu

relaţia:
[m2K/W] (2.20)
in care:
Aj ariile totale, pe clădire, ale elementelor de construcţie [m2]
A aria anvelopei: A = [m2]
t factorii de corecţie pentru cazurile când suprafeţele j nu vin în contact cu aerul
j
exterior
R’j rezistenţele termice corectate, medii pe ansamblul clădirii, ale elementelor de
construcţie perimetrale
Sarcina termică pentru încălzire rezultă acum din expresia
[W] (2.21)
unde:
U – coeficientul global de transfer termic
G – coeficientul global de izolare / pierderi
- temperatura interioară corectată pentru aporturile interne (echipamente, ocupanţi)
- temperatura exterioară corectată pentru aporturile solare
Consumul anual de energie pentru încălzire devine :
(2.22)
Gradele-zile se calculează în acest caz după un procedeu mai complicat, conform [NP-
047] de vreme ce atât temperatura interioară corectată cât şi temperatura exterioară
corectată au valori medii variabile de-a lungul sezonului de încălzire
OBSERVAŢIE: Sarcina termică a unei clădiri scade cu scăderea coeficientului global de
pierderi termice G şi creşterea randamentului instalaţiei de încălzire.

Nivelul de izolare termică globală este corespunzător, dacă se realizează

condiţia :
G ≤ GN [W/m3K] (2.23)
unde GN este o valoare normată stabilită în mod convenţional, într-o
anumită etapă din raţionamente de realizare a unor economii de energie
pentru încălzirea clădirilor în timpul iernii. Valorile lui GN s-au stabilit în
funcţie de numărul de niveluri N şi raportul dintre aria anvelopei si volumul
clădirii A/V [Normativul privind calculul coeficientilor globali de izolare
termica la clădirile de locuit C107/1 din 1997]. Tabelul 2.3 prezintă aceste
valori.
Din diversele normative şi reglementări, s-au preluat Tabelele 2.1 – 2.2, 2.4-
2.5, considerate valoroase ca puncte de reper în estimarea diverselor
elemente ale bilanţului energetic pentru o clădire.
Tabelul 2.1
Rezistenţe termice minime Rmin (m2K/W) ale elementelor de construcţie, pe ansamblul clădirii
Nr. Crt Rmin (m2K/

Elementul de construcţie
W)
Clădiri proiectate
Pâna la După
1.01.1998 1.01.1998
1 Pereti exteriori (exclusiv 1,2 1,4

suprafetele vitrate, inclusiv peretii
adiacenti rosturilor deschise)
2 Tamplarie exterioara 0,4 0,5
3 Plansee peste ultimul nivel, sub 2 3

terase sau poduri
4 Plansee peste subsoluri neincalzite 1,1 1,65

si pivnite
5 Pereti adiacenti rosturilor inchise 0,9 1,1

6 Plansee care delimiteaza cladirea la 3 4,5

partea inferioara, de exterior (la
partea inferioara, de exterior - la
bowindouri, ganguri de trecere,etc,)
7 Placi pe sol (peste CTS) 3 4,5
8 Placi la partea inferioara a 4,2 4,8

demisolurilor sau a subsolurilor
incalzite (sub CTS)
9 Pereti exteriori, sub CTS, la 2 2,4

demisolurile sau la subsolurile
incalzite
Sursa: Normativ privind calculul coeficientilor globali de izolare termica la cladirile de locuit –
C 107/1 - 1997
Tabelul 2.2
Numărul schimburilor de aer pe oră [1/h] la clădirile de locuit (cf. INCERC)
CATEGORIA CLĂDIRII CLASA DE CLASA DE PERMEABILITATE

ADĂPOSTIRE
Ridicată Medie Scăzută
Neadăpostite 1,5 0,8 0,5
Clădiri individuale (case uni-
Moderat adăpostite 1,1 0,6 0,5
familiale, cuplate sau înşiruite,
ş.a.) Adăpostite 0,7 0,5 0,5
Neadăpostite 1,2 0,7 0,5
Dublă Moderat adăpostite 0,9 0,6 0,5
Clădiri cu mai expunere
multe Adăpostite 0,6 0,5 0,5
apartamente,
cămine, Neadăpostite 1,0 0,6 0,5
internate, ş.a.) Simplă Moderat adăpostite 0,7 0,5 0,5
expunere
Adăpostite 0,5 0,5 0,5
CLASA DE ADĂPOSTIRE
– neadăpostite: clădiri foarte înalte / la periferia oraşelor / în pieţe
– moderat adăpostite: clădiri în interiorul oraşelor, cu minim 3 clădiri în apropiere
– adăpostite: clădiri în centrul oraşelor / în păduri

CLASA DE PERMEABILITATE
– ridicată: clădiri cu tâmplărie exterioară fără măsuri de etanşare
– medie: clădiri cu tâmplărie exterioară cu garnituri de etanşare
– scăzută: clădiri cu ventilare controlată şi cu tâmplărie exterioară prevăzută cu măsuri
speciale de etanşare
Tabelul 2.3
Coeficienţi globali normaţi de izolare termică, , la clădiri de locuit
Nr. niveluri A/V (m2/ GN (W/ Nr. A/V (m2/ GN (W/

m3) m3K) niveluri m3) m3K)
0,8 0,77 0,25 0,46

0,85 0,81 0,3 0,5
0,9 0,85 0,35 0,54
1 4
0,95 0,88 0,4 0,58
1 0,91 0,45 0,61
1,05 0,93 0,5 0,64
>1,1 0,95 > 0,55 0,65
0,45 0,57 0,2 0,43
0,5 0,61 0,25 0,47
0,55 0,66 0,3 0,51
2 5
0,6 0,7 0,35 0,55
0,65 0,72 0,4 0,59
0,7 0,74 0,45 0,61
> 0,75 0,75 > 0,50 0,63
0,3 0,49 0,15 0,41
0,35 0,53 0,2 0,45
0,4 0,57 0,25 0,49
3 > 10
0,45 0,61 0,3 0,53
0,5 0,65 0,35 0,56
0,55 0,67 0,4 0,58
> 0,6 0,68 > 0,45 0,59
Observatii : A- aria anvelopei, V – volumul incazit.

La cladirile care se vor proiecta dupa 1.01.1998, valorile GN se vor reduce cu 10%.

Tabelul 2.4
Evoluţia consumurilor specifice de energie termică pentru încălzirea clădirilor de locuit
colective
Construcţii existente Construcţii noi
Perioada Perioada
construirii construirii
Înainte de 1985 1985 - 1996 - 2000 -
1996 2000 2010
R termică medie
0,6 - 0,7 0,9 - 0,95 1,75 2
globala a clădirii
Rom [ m2K/W ]
Necesarul specific de 1 0,8 0,5 0,4

căldură pentru
încălzire
G [W/m3K]
Necesarul maxim orar
de căldură pentru 7 5,6 3,5 2,8
încălzire
[KW/apart]
Necesarul anual de
energie termica pentru 15 750 12 600 7 875 6 300
incalzire
[KWh/apart] 56,70 45,36 28,35 22,68
[GJ/apart]
Tabelul 2.5
Consumuri specifice actuale de energie
pentru satisfacerea utilităţilor de bază în
menajele populaţiei urbane
Iluminat Total
Tip locuinţă / Încălzire Apă Prep.
clădire / sistem de caldă hranei şi ap.
încălzire electrocasnice
Apartament / 138 121 53 29 340
Bloc / Termoficare
Apartament / 138 57 53 29 277
Bloc / CT proprie
Locuinţe şir, cuplate / 164 138 60 32 394

Casă / Termoficare

Casă / CT proprie

Sobe

Plite
Case individuale / 220 112 49 31 412

Termoficare
Case individuale / CT 220 53 49 31 353

proprie
220 11 49 21 301
Case individuale / Sobe
220 5 49 21 296
Case individuale / Plite

CALITATEA MEDIULUI INTERIOR / EXTERIOR
3.1 CONFORTUL TERMIC
Confortul termic este definit de totalitatea condiţiilor de microclimă dintr-o încăpere care
determină o ambianţă plăcută în care omul să se simtă bine, nefiind necesară solicitarea
sistemului termoregulator al organismului.
Factorii principali ai confortului termic sunt:
temperatura aerului;
temperatura medie de radiaţie;
viteza aerului;
umiditatea aerului;
îmbrăcămintea;
intensitatea activităţii fizice.
Temperatura aerului
Temperatura aerului interior este cel mai important parametru de confort termic.
Totodată, temperatura aerului interior are o importanţă deosebită în energetica întregii
clădiri pentru că ea determină consumurile energetice pentru încălzirea, respectiv
răcirea, clădirii. Din punct de vedere fiziologic se consideră că temperatura
corespunzătoare a aerului interior pentru un individ normal îmbrăcat şi fără activitate
fizică este de
20 … 22oC, iarna şi 22 … 26oC, vara.
Temperaturile interioare convenţionale de calcul ale încăperilor încălzite sunt
stabilite de standardul SR 1907-2. Valorile temperaturii interioare, precum şi valorile
altor parametri de confort, pentru diverse încăperi ale unei clădiri civile sunt prezentate
în Tabelul 3.1.
Tabelul 3.1
Parametri de confort pentru clădiri civile
Camera Temp. Diferenţe Umiditate Viteza
o de temperatură relativă [%] aerului
[ C] o
[ C] [m/s]
Camera de zi 20

Dormitor 20
Pentru pereţi
Baie 22 < 4,5
Bucătărie 18
Pentru terase, 35 – 70 0,15 – 0,25
Casa scărilor 18 planşee sub pod,
Birou 20 planşee pe pământ
< 3,5
Săli de clasă 18
Magazine 18
Temperatura medie de radiaţie

Temperatura medie de radiaţie este media ponderată cu suprafeţele respective a temperaturilor
pereţilor, ferestrelor, plafonului, pardoselii şi corpurilor de încălzire din încăpere. Schimbul
termic al organismului uman este în funcţie de aceste temperaturi. Ideal este ca temperatura
medie de radiaţie să fie cât mai apropiată de temperatura aerului interior. Acest lucru se obţine
printr-o bună izolare termică a pereţilor exteriori şi ferestrelor şi prin dimensionarea
corespunzătoare a corpurilor de încălzire (suprafaţă de radiaţie cât mai mare, temperatură
superficială ridicată).
Viteza aerului
Viteza de mişcare a aerului este un parametru important al confortului termic în încăperile
ventilate. Senzaţia de inconfort, “de curent” este resimţită de ocupanţi cu atât mai mult cu cât
temperatura aerului în mişcare este mai mică decât temperatura mediului ambiant. La temperaturi
uzuale ale aerului interior de
20 … 22oC viteza aerului trebuie să se situeze între 0,15 şi 0,25 m/s. În cazul în care un individ
desfăşoară o activitate susţinută şi este bine îmbrăcat se pot admite şi viteze mai mari ale aerului.
Umiditatea aerului
Umiditatea aerului este un parametru important al confortului termic în încăperile climatizate. O
parte din pierderile de căldură ale organismului uman este constituită de evaporarea de la
suprafaţa pielii; intensitatea acestui fenomen depinde de diferenţa tensiunilor de vaporizare între
apa de la nivelul pielii şi vaporii de apă conţinuţi în aer. Limitele superioară şi inferioară ale
nivelului admisibil al umidităţii relative a aerului din încăperi sunt 70%, respectiv, 35%.
Umidităţi relative ale aerului interior mai mari de 70%, în perioada rece a anului, favorizează
formarea condensatului pe suprafaţa interioară a pereţilor exteriori, mai ales la izolări termice
reduse, ducând la apariţia mucegaiului.
Îmbrăcămintea
Îmbrăcămintea are o influenţă deosebită asupra senzaţiei de confort. Se poate resimţi senzaţia de
bine, într-o încăpere mai rece dar îmbrăcat mai gros, precum şi într-o încăpere mai caldă, dar

îmbrăcat mai lejer. Izolaţia termică dată de o ţinută vestimentară este caracterizată de rezistenţele
termice ale elementelor îmbrăcăminţii.
Intensitatea activităţii fizice

Intensitatea activităţii fizice determină cantitatea de căldură cedată de corpul uman în
mediul ambiant. Cu cât activitatea fizică este mai intensă, cu atât temperatura aerului
din încăpere trebuie să fie mai scăzută pentru a se facilita transferul termic şi a se resimţi
senzaţia de confort. În Tabelul 3.2 se dau valorile căldurii cedate de organismul uman,
caracteristice diverselor tipuri de activitate.
Tabelul 3.2
Căldura degajată de corpul uman
funcţie de tipul de activitate
Căldura cedată
Activitatea
[W]
Somn 75
Aşezat pe scaun 105
În picioare, relaxat 125
Activitate de secretariat 130
Activitate de laborator 170
Muncă la maşini unelte 290
Indicatori globali de confort termic

Pentru a aprecia gradul de confort termic al unei ambianţe se folosesc indicatori globali
care însumează efectele separate ale fiecărui factor: temperatură, umiditate, viteza
aerului, nivelul activităţii fizice, îmbrăcămintea etc. Dintre aceşti indicatori globali se
amintesc:
Indicele de confort termic B (Van Zuilen)
Indicele de ambianţă termică PMV (opţiunea medie previzibilă)
Când aceşti indicatori au valoarea zero se apreciază că este asgiurat confortul termic în încăperea
respectivă. Practic, se admite un domeniu de variaţie al acestor indicatori, -0,5 … +0,5, pentru
zona confortului termic. Determinarea indicelui B se face conform GP 060/2000. Determinarea
indicelui PMV se face conform GT 039/2002 şi SR ISO 7730.
3.2 CONFORTUL VIZUAL ŞI FONIC
3.2.1 Confortul vizual

Iluminatul dintr-o încăpere trebuie să asigure confortul vizual al persoanelor prin

inducerea unor senzaţii pozitive în timpul activităţii acestora. Pentru realizarea unui
sistem de iluminat care să ofere în încăpere un mediu luminos confortabil este necesar să
se acorde atenţie următorilor factori:
nivelului de iluminare şi uniformităţii acestuia
culorii luminii şi redării culorilor
direcţionării fluxului luminos
distribuţiei luminanţelor
orbirii
fenomenului de pâlpâire
prezenţei luminii de zi
menţinerii sistemului de iluminat în timp
Pentru că se fac adesea confuzii legate de mărimile utilizate în analiza
luminotehnică, se prezintă pe scurt definiţiile acestora.
Fluxul luminos - fluxul radiant emis în spectrul vizibil
Intensitatea luminoasă - fluxul luminos pe direcţia α, unde dΩ este unghiul solid
elementar
Iluminarea - densitatea spaţială a fluxului luminos pe supraf. A
Nivelul de iluminat trebuie să fie în concordanţă cu specificul activităţii desfăşurate în încăpere;
el trebuie să fie asigurat pe suprafaţa de referinţă - planul util - care poate fi orizontală (masă,
birouri), verticală (raft, oglindă) sau înclinată (pupitru, planşetă). In funcţie de specificul
încăperilor, se recomandă realizarea nivelurilor de iluminare prezentate în Tabelul 3.3, unde,
pentru comparaţie, sunt incluse şi nivelurile de lumină realizate natural. Valorile corespund
standardului DIN 5035.
O importanţă deosebită în asigurarea confortului vizual o are culoarea luminii.
Culoarea luminii are importanţă estetică, funcţională şi psihologică. Astfel se recomandă
lămpi de culoare:
caldă: pentru încăperi amplasate spre nord şi puţin
vitrate
neutră: pentru încăperi de muncă intelectuală
neutră-rece: pentru încăperi de muncă fizică, cu vitrare mare şi unde se
lucrează numai în timpul zilei
rece: pentru încăperi plasate spre sud şi puternic vitrate, precum şi
pentru încăperile în care activitatea cere atenţie şi concentrare mărite
Tabelul 3.3
Nivelul de iluminare funcţie de destinaţia încăperii, în comparaţie cu lumina naturală

Destinaţia încăperii Nivelul de iluminare [lx]
Suprafaţă iluminată de soare puternic 10.000

Suprafaţă iluminată ziua (cer acoperit) 200 – 10.000
Suprafaţă iluminată de lună plină 0,25
Birouri* 300 – 500
Săli de conferinţe 300
Săli de calculatoare sau cu panouri de 500
comandă 750
Săli de desen
Hoteluri 200
Magazine: scări interioare 200
zone de prezentare 400
vitrine 15000 – 2500
Spitale: saloane 100 – 150
săli de prim intervenţie 500
Şcoli: săli de curs 300
săli de clasă 400 – 700
laboratoare, biblioteci 100 – 150
săli de desen 750 – 1400
Locuinţe : sufragerii 200
dormitoare 150
băi 200
bucătării 150
holuri 100
birouri 300
Saloane de coafură 500
Muzee 300
Biserici, zona publicului 100
3.2.2 Confortul fonic

Zgomotul este o suprapunere de sunete, având frecvenţe şi amplitudini variabile, producând o
senzaţie auditivă considerată jenantă sau dezagreabilă. Arunci când intensitatea sa este
importantă, zgomotul are efecte notabile asupra metabolismului şi activităţii intelectuale. Nivelul
intensităţii unui zgomot se măsoară în decibeli, dB. O modificare a nivelului sonor cu 10 dB
corespunde aproximativ cu dublarea intensităţii sonore percepute.
Zgomotul resimţit într-o încăpere poate proveni din exterior sau poate fi generat în interiorul
încăperii. In Tabelul 3.4 sunt date valorile admisibile ale zgomotelor exterioare.
Tabelul 3.4
Nivelul de zgomot exterior admisibil
Intensitatea zgomotului [dB]
Locul, zona
ziua noaptea

In imediata apropiere a 55 40
locuinţelor
Staţiuni de odihnă şi tratament 45 35
Zonă industrială 65 45
Pentru a avea o ambianţă interioară confortabilă din punct de vedere fonic trebuie să nu
se depăşească în încăperi următoarele niveluri de zgomot:
camere de locuit 35 dB
bucătării 38 dB
săli de lectură 40 dB
birouri, săli de clasă 45 dB
muzică de ambianţă 60 dB
magazine 70 dB
spaţii tehnice (staţii de pompare, centrale termice etc.) 85 dB
3.3 CONSIDERAŢII DESPRE SĂNĂTATE ŞI SIGURANŢĂ
Diverse studii au arătat că aerul din interiorul clădirilor poate fi chiar mai poluat decât aerul
exterior. Factorii care determină în ce măsură poluanţii din mediul interior pot afecta sănătatea
sunt:
Prezenţa, modul de utilizare şi starea surselor de poluare
Nivelul poluării atât la interiorul cât şi la exteriorul clădirii
Gradul de ventilare din clădire
Nivelul general de sănătate al ocupanţilor clădirii.
Sursele de poluare ale aerului interior sunt :
Fum de ţigară
Materiale de construcţie (azbest, vată de sticlă etc.), finisaje (lacuri, vopsele etc.)
Mobilier (ţesături, lacuri etc.)
Activităţi curente: gătit, curăţire, încălzire, refrigerare.
Aerul exterior; prin ventilare şi în absenţa filtrelor, poluanţii trec în mare parte la
interiorul clădirii.
3.3.1 Probleme cauzate de instalaţiile de ardere

Probleme de sănătate pot apare în legătură cu aproape toate tipurile de instalaţii. Se vor considera
cu precădere problemele care apar ca urmare a deteriorării calităţii aerului interior din cauza
proceselor de ardere a unui combustibil în instalaţii de încălzire, de preparare a hranei sau
decorative. Problemele care pot apare includ dureri de cap, ameţeală, somnolenţă, ochi apoşi,
respiraţie greoaie sau chiar moarte. Se atrage atenţia că simptome similare pot avea cauze
medicale sau cauze legate de poluanţi având altă sursă decât arderea combustibililor.

Substanţele poluante asociate cu procesele de ardere sunt gaze şi particule de praf şi/sau
funingine. Tipurile de poluanţi şi cantitatea în care sunt produşi depind de tipul instalaţiei, cât de
bine este ea montată, operată şi întreţinută, de tipul combustibilului ars, precum şi de gradul de
ventilare a spaţiului interior.
Poluanţii din produsele de ardere includ:

Aer exterior
Fum de ţigară
Gaze evacuate de la motoare cu ardere internă (autoturisme, maşini
de tuns iarba) din apropiere
Activităţi incidentale (suduri, lipituri, arderea lemnelor şi frunzelor)
Gaze de ardere evacuate din instalaţii de ardere (sobe, şeminee,
cazane de apă cu ardere de gaz sau petrol, centrale termice).
Poluanţii cei mai comuni produşi în instalaţiile de ardere din clădiri sunt:
Monoxidul de carbon
Dioxidul de azot
Dioxidul de sulf
Particule cu sau fără produşi chimici ataşaţi
Hidrocarburi nearse
Aldehide
Procesul de ardere este însoţit întotdeauna de producerea de vapori de apă. Aceştia nu sunt
consideraţi în general un poluant dar pot acţiona ca unul prin efectele lor secundare; de exemplu,
umiditatea ridicată şi suprafeţele umede favorizează apariţia unor bacterii şi a mucegaiului. Alte
probleme legate de unimitate sunt tratate în paragraful următor.
Instalaţiile cu evacuare sunt dotate cu un canal, coş sau alt element care să conducă gazele de
ardere afară din clădire. În cazul în care elementul de evacuare este blocat sau prost instalat,
cantitatea de poluanţi care pătrund în aerul interior este mare. Instalaţiile fără evacuare
eliberează gazele de ardere direct în clădire.
Tabelul 3.5 prezintă probleme legate de instalaţiile de ardere care conduc la poluarea mediului
interior. Aceste probleme pot fi identificate de cele mai multe ori doar de către un specialist.
Tabelul 3.5
Instalaţii de ardere şi probleme ce pot apare
Instalaţia Combusti- Probleme tipice care pot apare

bilul

Centrale Schimbător de căldură fisurat;

Gaz natural
termice Aer de ardere insuficient pentru
sau gaz
Sobe de cameră arderea completă a combustibilului; Canal de
lichefiat
Şeminee evacuare blocat; Arzător nereglat
Centrale Petrol Schimbător de căldură fisurat;
termice Aer de ardere insuficient pentru
arderea completă a combustibilului; Canal de
evacuare blocat; Arzător nereglat
Lemn Schimbător de căldură fisurat;
Centrale
Aer de ardere insuficient pentru arderea completă a
termice
combustibilului; Canal de evacuare blocat; Lemn
Sobe de cameră
tratat sau verde
Centrale Cărbune Schimbător de căldură fisurat;
termice Aer de ardere insuficient pentru arderea completă a
Sobe combustibilului; Grătar defect
Sobe de cameră Kerosen Reglare necorespunzătoare; Combustibil nepotrivit
Centrale (nu K-1); Tiraj slab; Aer de ardere insuficient pentru
termice arderea completă a combustibilului
Cazane Aer de ardere insuficient pentru arderea completă a
Gas Natural
de apă combustibilului; Canal de evacuare blocat; Arzător
sau lichefiat
nereglat
Extensii; Aer de ardere insuficient pentru arderea completă a
Gaz natural
Cuptoare combustibilului; Folosire incorectă pentru încălzirea
sau lichefiat
spaţiului
Sobe; Lemn Aer de ardere insuficient pentru arderea completă a
Şeminee Cărbune combustibilului; Canal de evacuare blocat; Lemn
verde sau tratat; Schimbător de căldură sau focar
fisurat.
Pentru reducerea expunerii la poluanţii din produsele de ardere, este deosebit de

important ca instalaţiile de ardere să fie bine alese, instalate, utilizate, inspectate şi
întreţinute. O ventilare corespunzătoare a clădirii micşorează deasemenea riscul de
expunere la astfel de poluanţi. În ultima vreme au apărut pe piaţă dispozitive detectoare
de monoxid de carbon; se recomandă utilizare lor acolo unde gradul de ventilare este
redus iar procesul de ardere are loc în spaţiu deschis (de ex., în încăperile cu şeminee).
Utilizarea combinata a filtrelor sac (traditionale) si a filtrelor electrostatice conduce la
eliminarea particulelor de dimensiuni mari (praf, scame, etc), a unor contaminanţi de
dimensiuni mici, precum şi a bacteriilor şi unora dintre noxele generate în interiorul
clădirilor. Aceste filtre au un consum electric mic în raport cu eficienţa lor, sunt uşor de

întreţinut şi curăţat. Pot fi folosite atât ca element de conductă de ventilaţie cât şi ca

element staţionar în clădirile lipsite de unităţi de aer condiţionat.
3.3.2 Probleme cauzate de nivelul de umiditate

Prea multă umiditate în aerul interior clădirii poate conduce la apariţia igrasiei, a mucegaiului sau
a altor medii bacteriologice. Acestea pot cauza la rândul lor o varietate de probleme de sănătate,
de la reacţii alergice până la atacuri astmatice şi pneumonii.
Nivelul de umiditate se manifestă asupra organismelor vii sub forma unei umidităţi relative,
definită ca raportul dintre conţinutul de apă din aer şi conţinutul maxim de apă pe care aerul
considerat îl poate îngloba la temperatura şi presiunea date. Cu alte cuvinte, nu cantitatea propriu-
zisă de apă din aer este cea resimţită de organism, ci gradul de saturare al aerului în umiditate,
pentru că acesta determină schimbul de umiditate între organism (prin suprafeţele sale umede) şi
aerul înconjurător.
Excesul de umiditate poate fi cauzat de:

Duşuri, prepararea hranei, spălarea şi uscarea rufelor, spălatul pe jos, etc.
Scurgeri de la ţevi, încălţăminte umedă, stropitul pe lângă chivete.
Schimbul de umiditate cu aerul exterior: umiditatea circulă de la interior la exterior sau
invers prin anvelopa clădirii, fie prin difuzie, fie prin schimbul de aer.
Subsoluri umede, pereţi umeziţi de ploaie, scurgeri prin acoperiş
Pe lângă problemele de sănătate, umiditatea ridicată cauzează clădirii prin apariţia ruginii, cojirea
vopselelor şi tencuielilor, dăunând în timp chiar şi structurii clădirii.
Dacă umiditatea ridicată creează probleme, trebuie spus că şi umiditatea prea
scăzută are efectele ei. Sub 30% umiditate relativă, persoanele simt un puternic
disconfort care se poate manifesta prin senzaţia de uscăciune, iritarea mucoaselor
nasului şi cavităţii bucale, sângerări la nivelul nasului, infecţii. În general, umiditatea
este scăzută pe durata iernii. Pe de o pare, aerul rece exterior este uscat şi pătrunde în
cantităţi mai mari în clădire datorită diferenţelor mai mari de temperatură (curenţi
convectivi intenşi, diferenţe mai mari de presiune între interior şi exterior). Pe de altă
parte, utilizarea unor elemente de încălzire uscate (de tipul caloriferelor sau
radiatoarelor electrice) conduce la încălzirea uscată a aerului, adică la scăderea
umidităţii sale relative. Reglarea nivelului de umiditate se poate realiza în acest caz prin
elemente umidificatoare, de la simpla farfurie cu apă care se evaporă, până la dispozitive
sofisticate care realizează şi ionizarea aerului interior.
În Tabelul 3.6 se prezintă sintetic relaţia dintre nivelul de umiditate în aerul interior şi problemele
de sănătate asociate.

Metodele de control al nivelului de umiditate au fost tratate în primul capitol, ele făcând parte din
strategia de proiectare şi utilizare eficientă a unei clădiri: bariere de aer, hidroizolaţii, ventilare
corespunzătoare, elemente de construcţie care să ferească pereţii de ploaie.
Întreaga anvelopă a clădirii trebuie să prevină pătrunderea umidităţii din exterior dar şi să
permită evacuarea excesului de umiditate produsă la interior. În acest sens, rolul ventilării este
hotărâtor.
Tabelul 3.6
Efectul schimbării umidităţii relative asupra unor contaminanţi
Zona optimă
Bacterii
Viruşi
Mucegai
Insecte
Infecţii
respiratorii
Alergii, rinite şi
astm
Reacţii chimice
Ozon
Umiditate [%] 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
3.3.3 Probleme cauzate de materiale de construcţie şi mobilier

Aproape toate materialele de construcţie sunt potenţial periculoase, dar dacă sunt
mânuite şi instalate cu grijă, munca poate fi realizată uşor şi sigur. In acest paragraf se
atrage atenţia asupra problemelor de sănătate şi siguranţă care pot apare în legătură cu
diversele materiale ce se pot utiliza pentru renovarea/modernizarea unei clădirii.
Casele mai vechi pot conţine izolaţii care sunt parţial sau total realizate din asbest, de
obicei de culoare alb sau alb-gri, sub formă de pudră sau semi-poros. Inhalarea
asbestului este asociată cu o întregă varietate de cancere, chiar şi de la o singură
expunere mai mare. Înainte de a se lucra cu un astfel de material, trebuie aplicată o
mască şi/sau asigura o ventilare locală corespunzătoare.
Multe dintre materialele de azi pun în libertate particule, fibre sau vapori, care pot fi
dăunătoare pentru cel care le instalează şi pentru oricine se găseşte în vecinătate. Chiar

şi materialele naturale de tipul rumeguşului sau prafului de tencuială pot fi

dăunătoare. Deseori pericolul nu provine din materialul primar ci din lianţi, solvenţi,
stabilizatori sau alţi aditivi al căror efect nu-l cunoaşteţi.
Materialele de izolaţie fibroase de tipul fibrei de sticlă şi lânii minerale pot irita
foarte uşor pielea, ochii şi sistemul respirator. În farmacii, sunt disponibile creme
speciale pentru protejarea pielii atunci când se lucrează cu materiale fibroase.
Metoda preferată pentru îndepărtarea fibrelor sau prafului este cea a aspirării acestora
cu un aspirator. O idee bună este cea a ataşării unei extensii de furtun la punctul de
evacuare a aspiratorului pentru a împiedica răspândirea în casă a oricărei particule, care
trece de filtru. Dacă aveţi la îndemână doar o mătură pentru îndepărtarea materialului,
aceasta trebuie mai întâi udată astfel încât particulele de praf să nu se ridice în aer.
Izolaţia din polistiren rigid este în general un material inert, dar la tăiere poate
produce particule. Izolaţiile de poliuretan şi poli-izocianurat emană vapori
dăunători în momentul producerii de panouri rigide şi atunci când materialul este
pulverizat la locul de montaj. Vaporii determină iritaţii ale ochilor şi pielii şi probleme
respiratorii, chiar şi la nivel de expunere minim. Mici cantităţi de vapori pot însoţi
panoul rigid.
Există o multitudine de materiale de chituit cu compoziţii chimice foarte diferite.
Totuşi, materialele de chituit au câteva caracteristici comune :
toate utilizează solvenţi pentru menţinerea materialului pliabil până la
instalare.
odată aplicat, solvenţii se vor evapora producând vapori până când materialul
se aşează sau se usucă.
Vaporii de la chituire pot determina iritaţii respiratorii sau alte reacţii alergice. Din acest
motiv, zona de lucru trebuie bine ventilată, chiar şi pe perioada uscării.
Renovarea ridică probleme speciale de sănătate pentru cei cu alergii, astm sau
sensibilitate la substanţe chimice. Prin alegerea cu grijă a materialelor, expunerea la
substanţe iritante poate fi evitată sau redusă. De exemplu, izolaţiile din panouri rigide nu
produc praf sau particule decât la tăiere, iar unele chituri au o perioadă mai scurtă de
uscare. Deasemenea, pentru cei cu sensibilitate la substanţe chimice sunt diponibile
materiale de finisare de tipul vopselelor şi baiţurilor cu toxicitate redusă.
Consideraţiile legate de sănătate pot constitui un factor important în luarea deciziei de a
izola exteriorul clădirii şi nu interiorul acesteia. Dacă operaţia are loc la interior, lucrul
trebuie planificat astfel încât intervenţia să se termine cât mai repede posibil. Aceasta
poate însemna angajarea unui antreprenor care să realizeze întreaga lucrare sau o parte
din ea.

Mobilierul poate la răndul său reprezenta o sursă de poluare prin substanţele volatile
eliberate de lacuri şi vopsele; tapiseria de orice fel, draperiile şi covoarele eliberează
scame de diferite dimensiuni care inhalate pot cauza probleme respiratorii. Substanţele
utilizate la curăţenie sunt de cele mai multe ori dizolvanţi cu conţinut ridicat de
substanţe volatile (alcooli, esenţe parfumate etc.).
In tabelul 3.7 se prezintă raportul concentraţiilor admise pentru aerul interior relativ la
aerul exterior clădirii, astfel încât sănătatea utilizatorilor clădirii să nu fie afectată.
3.4 IMPACTUL CLĂDIRILOR ASUPRA MEDIULUI AMBIANT ŞI

COLECTIVITĂŢILOR UMANE
Prezenţa clădirilor în peisajul natural determină un impact asupra mediului

înconjurător, care deseori nu este perceput, sau este perceput în proporţii mai reduse.
Încă din etapa de început a construcţiei, peisajul natural suferă alterări, prin tăierea de
drumuri de acces, organizarea şantierului, efectuarea racordurilor de energie electrică,
alimentare cu apă şi canalizare, alimentare cu energie termică şi/sau combustibili.
Arhitecţi, ingineri constructori şi ecologişti din lumea întreagă încearcă să determine
efectele pe care construcţiile şi alte habitaturi locuite le au asupra mediului înconjurător
şi asupra oamenilor. Cheia înţelegerii complexităţii acestui fapt este recunoaşterea
faptului că activităţile constructive produc o transformare a mediului natural într-unul
artificial. Această transformare are trei faze: construcţie, mentenanţă, recuperare. În
prima fază, clădirile sunt construite şi plasate în peisajul natural. Activitatea de
construcţie este un amestec de preferinţe culturale (arhitectonice), materiale avute la
dispoziţie şi tehnologii de construcţie. În faza de mentenanţă, ocupanţii trăiesc în clădiri
şi le menţin în stare de funcţionare sau le modernizează potrivit standardelor lor de
viaţă. În fine, clădirile îşi încheie durata de viaţă, iar materialele rezultate se reciclează
sau se depozitează, iar pe locul lor se ridică alte clădiri (ciclul de viaţă se reia), sau se
recreează peisajul natural.
Conceptul de dezvoltare durabilă presupune minimizarea costurilor de mediu şi
maximizarea profitului economic, astfel încât să fie posibilă "satisfacerea nevoilor
prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile nevoi.” Din acest concept rezultă modul în care clădirile poluează mediul
ambiant intern şi extern lor. În funcţie de unde se creează sursa de poluare, clădirile
exercită o poluare directă şi una indirectă.
Tabelul 3.7
Surse, concentraţii admise şi raportul

“interior/exterior” pentru principalii

poluanţi interiori clădirilor
Raportul
Poluant Sursa de poluare Concentraţii admise concentra-
interioară ţiilor
interior /
exterior
Asbest Izolatii de incendiu < 106 fibre/ m3 1
Bioxid de carbon Combustie, activitate umana,
(CO2)
3000 ppm >> 1
animale de casa
Monoxid de carbon Echipament de combustie, 100 ppm >> 1

(CO) motoare, sisteme de incalzire
defecte
Formaldehida Izolatii, lianti, placi 0,05 la 1,0 ppm >1
conglomerate
Fibre minerale si Produse, imbracaminte, NA --
sintetice tapiserii
Bioxid de azot (NO2) Combustie, sobe cu gaz, 200 la 1000 µg/m3 >> 1
incălzitoare de apă instant,
uscatoare, tigari, motoare
Vapori organici Combustie, solventi, rasini, Nu este cazul >1
(VOCs) produse, pesticide, spray-uri
cu aerosoli
Ozon Arc electric, surse de UV 20 ppb <1
200 ppb >1
Radon Materiale de constructie, ape >> 1

0,1 to 200 nCi/m3
subterane, sol
Particule respirabile Sobe, semineuri, tigari, 100 to 500 µg/m3 >> 1
substante volatile concentrate,
spray-uri cu aerosoli, gatit
Sulfati Chibrituri, sobe cu gaz 5 µg/m3 <1
Bioxid de sulf (SO2) Sisteme de incalzire 20 µg/m3 <1
Activitate umana, animale de
Micro organisme casa, ferigi, insecte, plante, Nu este cazul >1
spori, umidificatoare, sisteme
de aer conditionat
@ IP CONSULT GRUP , Braila - 2003
*
aerul atmosferic este format din aer uscat (21%O2, 79%N2) şi umiditate (cca. 10 g apă la 1 kg de aer uscat)

Îndrumar de Eficienta Energetica Pentru Cladiri

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Îndrumar de Eficienta Energetica Pentru Cladiri

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ÎNDRUMAR DE EFICIENŢĂ ENERGETICĂ PENTRU CLĂDIRI

INDRUMAR de EFICIENTA ENERGETICA pentru CLADIRI - I

CUM FUNCŢIONEAZĂ O CLĂDIRE

1.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (1 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (2 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

De la orice produs de tip “clădire” ceea ce se aşteaptă în final este un răspuns

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (3 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

F. protecţia împotriva zgomotului

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (4 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

Clădirea reprezintă un ansamblu de camere, spaţii de circulaţie şi alte spaţii comune,

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (5 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

structura împotriva deteriorării, permite utilizarea luminii naturale, precum şi accesul în

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (6 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

conducţie se numeşte conductivitate termică, iar valorile ei sunt dependente de

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (7 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

listate toate materialele de construcţie şi de izolaţie împreună cu rezistenţa lor termică.

1.2.2 Anvelopa şi fluxul de aer

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (8 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

echipamente dotate cu arzătoare sau ventilatoare de aerisire.

Efect de vânt Stratificare termică Efecte de ardere şi ventilare

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (9 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

Fig. 1.2 Fluxul de aer prin anvelopă

Controlul fluxului de aer între interior şi exterior asigură multe avantaje,

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (10 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (11 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

un mod de distribuire a aerului proaspăt în întreaga clădire,

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (12 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

1.2.3 Anvelopa şi fluxul de umiditate

Umiditatea cauzează fărâmiţarea betonului, putrezirea lemnului, cojirea vopselii, poate

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (13 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

presiunea de saturaţie, f (t)

Fig. 1.3 Apariţia condensului în peretele anvelopei

Pentru ca clădirile să fie durabile şi confortabile, controlul fluxului de umiditate

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (14 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

Controlul fluxului de vapori de apă protejează structura clădirii şi asigură nivelul

Umezeala produsă prin activităţi casnice curente [ litri/săpt.]

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (15 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (16 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

Exemplele şi explicaţiile de mai sus subliniază necesitatea de a considera clădirea ca un

1.3 INSTALAŢIILE CLĂDIRII

1.3.1 Instalaţii de încălzire

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (17 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (18 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

Normativului I 13-02 “Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor de încălzire

retur - apă rece

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (19 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

Fig. 1.4 Schema de principiu a unei instalaţii de încălzire cu condensaţie

1.3.2 Instalaţii de ventilare şi climatizare

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (20 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

aer uzat evacuat

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (21 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

Fig. 1.5 Schema de principiu a unei instalaţii de climatizare

1.3.3 Instalaţii sanitare

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (22 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

1.3.4 Instalaţii electrice

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (23 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

sezonului cald (măreşte sarcina termică ce trebuie evacuată).

Fig. 1.6 Combinarea eficientă a luminii naturale cu cea artificială

Instalaţiile electrice de forţă asigură alimentarea cu energie electrică a

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru%20Cladiri%20I.htm (24 of 55) [6/4/2009 12:53:33 AM]

de joasă sau înaltă presiune),

Instalaţia electrică de forţă se compune din: