CODRUTA IGNAT,

VIAŢA FĂRĂ SAŞA

Laura strângea absentă buchetul de lalele albe la piept. Costase

enorm, dar trebuia să recunoască faptul că făcea toţi banii. Simţea însă o
durere în suflet, ca şi când toată lumea ar fi fost acoperită de un val de
tristeţe, parcă în contrast cu frumuseţea şi gingăşia florilor din mâinile ei,
ce parcă o evocau pe acea cărora îi erau menite. O durere ce nu putea să fie
anesteziată de nimic. În momentul acela, gândi ea, ar fi putut spune cu
certitudine unde îşi are locul sufletul în trupul ei, fără să fi fost nevoie de
analize sofisticate.
Ajunsese destul de târziu la Oficiul de stare civilă. Fusese un trafic
aglomerat în dimineaţa aceea şi doar cu chiu cu vai izbutise să se strecoare
printre sutele de maşini ce alergau înnebunite pe asfaltul încins. Se gândise
chiar că nu va ajunge deloc, dar acest gând nu avu darul să o neliniştească.
Dimpotrivă. Era chiar de preferat. Scuza era perfectă. Toţi cunoşteau
nebunia de pe arterele de circulaţie la orele de vârf. Se gândea însă la Iunia.
Ea era şi acum, cum fusese mereu, atât de singură. Tocmai de aceea nu o
putea abandona. Avea nevoie de ea. Chiar dacă nu i-ar cere niciodată
ajutorul. Ea, Laura, o cunoştea mai bine decât oricine pe lume.
În timp ce cobora din maşină, zări lângă ea o cabină telefonică. Intră
ca teleghidată de o forţă ce nu o putea înţelege. O încurca grozav buchetul
şi se tot întreba ce să facă cu el, deşi l-ar fi putut lăsa pe aparat, o soluţie
care era atât de la-ndemână, atât de firească. Dar acum împrejurările nu
erau normale. Tot ce altădată ar fi fost natural, acum i se părea străin de
ea. Aşeză într-un târziu florile pe celălalt braţ, cu gesturi mecanice. O
secundă şovăi. Mai avea ea dreptul să formeze acel număr? Mai avea ea
dreptul să audă soneria telefonului într-o casă care-şi închisese porţile
pentru totdeauna pentru Iunia şi, implicit, şi pentru ea? Mai avea dreptul
să asculte vocea gravă, cu un timbru aparte, a lui Saşa Epstein? Degetele
însă nu-i ascultau comenzile raţiunii. Acea forţă străină, de necontrolat, le
manevra făcând-o o simplă marionetă. Formă primele cifre ale
binecunoscutului număr şi, brusc, se opri. Adevărul dureros i se revelă fără
menajamente. Clipi des ca să împiedice lacrimile ce i se iviseră în ochi şi
plecă sub privirile curioase ale unei bătrâne ce aştepta la rând.
Iunia, fragila Iunia!
Inima Laurei se strângea dureros de câte ori se gândise la ea în ultima
vreme. Iunia cu ochii mari, umezi, de culoarea ambrei, cu chipul ei dulce
şi inocent. Chip de copil! Iunia de care o legau
atâtea amintiri. Iunia pe care o iubea ca pe o soră mai mică pe care simţi în
permanenţă nevoia să o ocroteşti.
 Era la câţiva paşi de ea, fiinţă ireală, plămădită din lumină şi
dragoste, şi Laura simţea un nod în gât ca pe vremea studenţiei când
trebuia să intre în examen şi o parte din materie era încă neparcursă. Ar fi
vrut să o ia de acolo şi să o ducă undeva departe, ferită de priviri rele, de
sentimente josnice, de oameni care o tratau ca pe un adult, când Iunia era
doar o fetiţă ascunsă, în mod straniu, într-un trup de femeie. Să o ducă
undeva unde să fie doar ele două ca în adolescenţa lor nu prea îndepărtată
când aveau să-şi spună o mie de nimicuri. Iunia îi zâmbi şi o cuprinse în
braţe cu exuberanţa ei obişnuită, oprindu-i avalanşa aceea de gânduri care
o cuprinse.
--Ce bine îmi pare că te văd, Laura!
Laura însă ştia că în spatele râsului ei cristalin, a vioiciunii ei care
putea înşela pe mulţi, se ascundea o lume sfărâmată. Ruinele unei existenţe
ce ar fi putut fi fericite dacă…….
La stânga Iuniei îl descoperi cu întârziere pe Mihai Argintaru.

***********************

--Cetăţene Argintaru Mihai, de bună voie şi nesilit de nimeni iei în căsătorie

pe cetăţeana Manu Iunia?
--Da.
--Cetăţeană Manu Iunia, de bună voie…..
Laura tremura. Îi era frică de inevitabilul vorbelor care aşteptau să
fie rostite. Înţelese atunci că sunt cuvinte care pot condamna definitiv sau
chiar pot ucide mai uşor decât cea mai perfecţionată armă. Pricepu că
vorbele pot avea greutate. Şi, mai ales, înţelese că se terminase. Că şi cele
mai frumoase vise mor. Poate prea repede. Ca şi gâzele efemere care se
bucură de viaţă doar o zi, de dimineaţa până seara. Doar coşmarurile
durează. Înţelese că prin da-ul abia şoptit, Iunia se condamnase la o
existenţă plată, fără iubire, dar, în acelaşi timp, se condamnase la viaţă, se
condamnase să trăiască.
Îi văzu pe prietenii lor, pe cunoştinţele lor, felicitându-i, spunându-le
urări convenţionale de fericire şi îşi dădu îngrozită seama că nu-i poare ura
nimic Iuniei, că orice ar fi spus ar fi sunat fals, iar adevărul…. Cu adevărul
era o treabă mult prea complicată. Cu un efort aproape peste puteri, îi
întinse totuşi florile delicate. O clipă doar ochii lor se întâlniră şi Laura
putu să citească în ei disperarea aceea specifică pierderii mizei, când totul ţi
se refuză şi nimic nu mai are importanţă.
„E un copil. Incertitudinile o sperie. Iar căsătoria aceasta în loc să-i
ofere ocrotirea pe care o aşteaptă, o împinge pe un teren nesigur.”
Mâinile Iuniei erau reci, în ciuda caniculei de afară.
--Mi-e frig, Laura. Mi-e tot timpul frig. Nu e destul soare să mă încălzească.
Nu-i mai spuse nimic altceva. Dar era suficient. Laura receptase
mesajul. Se îndreptă spre Mihai care o înlănţui cu braţele. Trupul lui masiv
o acoperi. Părea şi mai firavă lângă el. Erau femeie şi bărbat, deşi i-ar fi
putut fi la fel de bine fiică. Iunia se lăsă purtată pe braţe până la maşină.
Dispăru în interiorul automobilului ultramodern al lui Mihai.
„Într-o clipă va pleca, gândi Laura, şi nimic nu va mai fi ca înainte.”
Simţea că mai trebuie să facă ceva şi nu-şi putea aduce aminte ce
anume. Parcă o pată neagră i se pusese pe gânduri. Privirea îi alunecă peste
cei din jur. Erau acolo toţi cei care constituiau micul lor univers, rude şi
prieteni. Veniseră să asiste la un eveniment fericit, fără să-şi dea seama că
fuseseră martorii unei sacrificări. Dar ochii ei căutau pe cineva cu
disperare.
„Nu se poate să nu fi fost. Trebuie să fie pe aici pe undeva.”
Dar totuşi, era conştientă că se îmbăta cu apă rece. Saşa Epstein nu
era acolo, nu avea cum să fie. Îi spusese rămas bun Iuniei şi, aşa cum îl
cunoştea ea, era tipul de om care nu se mai întorcea asupra hotărârilor
odată luate, oricât de dureroase ar fi fost.

****************************

Îl simţea străin pe bărbatul de lângă ea, ce dormea un somn profund,

liniştit, de om împăcat cu sine, dar şi cu lumea. Şi nu doar pe el îl simţea
aşa, ci şi casa aceea mare şi luxoasă în care fiecare obiect era ales cu grijă şi
cumpărat la preţuri exorbitante. Nu pentru că Mihai ar fi fost un snob. Nu
cumpăra din dorinţa de a fi în pas cu vremurile sau cu moda. Pur şi simplu
îi plăcea să se înconjoare de lucruri frumoase şi nimic nu costa prea mult
dacă îşi dorea cu adevărat acel ceva. Îi era permanent foame de frumos şi,
în acelaşi timp, teamă de vid. Nimic nu îl deprima mai mult ca un perete
gol, de pildă, care părea că îl imploră să-i ofere minunatul colorit al unui
tablou.
În mod ciudat, acesta era acum căminul ei. Locul unde avea să
trăiască, să râdă, să doarmă, să cânte, să-şi crească poate copiii. Coborî din
pat şi deschise larg uşa terasei. Aerul răcoros al zorilor o înfioră. Ziua se
lupta cu noaptea şi împrăştia o lumină cenuşie ce estompa obiectele din jur
făcându-le parcă fantomatice. Pe masa de pe terasă văzu paharele din care
băuseră şampanie seara. Unul din ele era răsturnat. O îmboldea
curiozitatea să afle dacă era al ei sau al lui Mihai paharul căzut. I se părea
un fel de semn aducător de nenoroc. Dar îi era prea lene să se deplaseze şi
să privească de aproape. Sau poate teamă. Nici ea nu mai ştia. Era
derutată, confuză, năpădită de o spaimă pe care nu ar fi putut să o explice.
 Se întrebă îndurerată ce caută aici, într-o casă străină, unde nimic
nu-i era familiar, totul părându-i străin şi ostil. Şi, ca un răspuns dincolo de
puterea ei de înţelegere, i se făcu pe neaşteptate dor de micul apartament al
lui Saşa. De dimineţile când se trezea în braţele lui, de trupul lui fierbinte,
de părul lui negru tuns foarte scurt, atât de scurt că părea mereu proaspăt
ieşit de la frizerul armatei, de ochii lui negri, acoperiţi permanent de o
inexplicabilă tristeţe, chiar şi în momentele când ar fi trebuit să fie fericit,
de parcă toată amărăciunea lumii se adunase în ei, de cuta adâncă dintre
sprâncene ce-i dădea un aer veşnic încruntat, ca şi cum i se întâmplase ceva
atât de grav încât uitase să zâmbească. Îi era dor de viaţa aceea
împrăştiată, de soiul acela de existenţă fără un program anume.
O năpădi iarăşi sentimentul singurătăţii. I se făcu repulsie de ea
însăşi. Mai simţea încă gustul sărutărilor cu care Mihai o arsese în noaptea
ce trecuse, îi mai simţea mâinile mari zăbovind pe pielea ei, frământându-i
trupul crispat.
Intră aproape alergând în baia somptuoasă de lângă dormitor. Apa
rece a duşului o biciuia creându-i o senzaţie binefăcătoare, ca de purificare.
Avusese impresia că pe ea se află murdărie şi îşi frecă pielea cu furie. Spre
surprinderea ei, apa rămânea curată, când ar fi trebuit să fie de culoarea
păcurii. I se părea curios şi inexplicabil. Se şterse cu un prosop aspru şi avu
sentimentul unei autoflagelări.
„Aşa trebuie să simtă călugării aceia care se biciuiesc de dragul
Domnului. Dar eu nici măcar motivaţia credinţei nu o am. Simt nevoia
durerii fizice pentru a mă deştepta dintr-un somn fără vise pentru a intra în
coşmarul realităţii.”
Mihai se trezise şi o privea cu ochii pe jumătate închişi. Parcă pentru
prima oară îl vedea şi o surprinse cât era de bătrân. În mod obişnuit, ziua,
când era foarte îngrijit, ar fi fost nevoie de multă atenţie pentru a i se citi
vârsta reală. În această dimineaţă însă, jumătatea de secol, cum îi plăcea lui
să glumească, se vedea pregnant. Gândul că avea să-şi petreacă viaţa lângă
el i se părea acum de neconceput. Văzuse căsătoria ca pe un joc.
Împrăştiase peste tot vestea că se mărită şi îşi afişase fericirea aceea
aparentă cu o ostentaţie care, privită la rece, i se părea acum vulgară. Se
comportase ca o ţaţă, ca o domnişoară bătrână căreia, printr-o întoarcere
neaşteptată a astrelor, îi apăruse în prag mirele pe care nu-l mai aştepta. Şi
toate acestea cu un singur scop, nemărturisit nici chiar ei însăşi, ca Saşa să
audă şi să se întoarcă. Procedase într-un fel care nu îi era caracteristic ei, ea
care avea oroare de vulgaritate, de tot ce este zgomotos şi ţipător.
Revăzu cu ochii minţii lungile aşteptări din tot acest timp. Tresărea
la fiecare ţârâit al telefonului şi răspundea fericită, cu speranţa că va auzi
glasul iubit. Dar, îndată ce la capătul celălalt de fir se auzea o altă voce
decât cea sperată, o cuprindea o nemărginită disperare. Dezamăgirea era
atât de mare încât nici măcar nu încerca să o ascundă. Vorbea răstit, cu
gândurile aiurea, cât mai grăbită să încheie o convorbire, din punctul ei de
vedere, inutilă, căci tot ce nu avea legătură cu Saşa nu putea fi decât lipsit
de importanţă. Asculta fiecare pas care se auzea pe scări. I-ar fi putut
recunoaşte paşii dintre alţi o mie de paşi şi totuşi, cu o încăpăţânare
absurdă, stătea pironită de uşă şi asculta, asculta… Devenise un mecanism
programat să înregistreze telefoane şi paşi.
Ieşea rar în oraş pentru că acest lucru simplu îi cerea un efort
supraomenesc, mult prea mare, peste puterile ei. Trebuia să-şi pună în
prealabil masca fetei fericite, cum o credeau cu toţii, să joace teatru, să
zâmbească frumos. Şi nu putea. Aceste lucruri nu se potriveau cu
caracterul ei leal, cinstit. Iar ideea că undeva pe stradă l-ar fi zărit pe el, o
paraliza. Cu siguranţă ar fi ocolit-o, cum făcuse atunci când îi apăruse în
faţă de mână cu o altă femeie. Un zâmbet ironic i se ivise în colţul gurii lui
cu buze senzuale. A rămas pe loc ca prostită. S-a uitat în urma lor până i-a
pierdut din vedere. A simţit atunci o durere atroce, ce nu se putea asemui
cu nimic. O încercă dorinţa de a-şi zgâria întreg trupul cu propriile ei
mâini, de a urla asemenea unui animal rănit de moarte Mătuşă-sa o
trimisese la doctor, deşi Iunia bănuia că ea cunoaşte adevărul sau măcar o
parte din el. Se prefăceau însă cu toţii că duc o existenţă normală şi
procedau cum ar fi procedat în mod obişnuit.
-Eşti surmenată, Iunia! Sesiune, nuntă. Ai grijă, fetiţo!
Tăcea. Ce ar fi putut spune? Că boala pe care o avea ea nu se trata la
doctor? Mătuşa ei nu ar fi înţeles. Ar fi dat din mână edificată: „Prostii”. În
familia lor nu se suferea din dragoste, fie se întâmpla ca acel sau aceea pe
care o iubeau să corespundă cerinţelor celorlalţi membrii ai familiei, fie nu
se îndrăgosteau, cel mai adesea, sau îşi înăbuşeau sentimentele cum fac
micuţele chinezoaice chinuindu-şi picioarele în papucii mici şi delicaţi
pentru a nu le mai creşte. Li se părea o pierdere de timp teribilă dragostea.
Nu ar fi înţeles cum poate Iunia să iubească un om ca Saşa. Care dovedise
că mai presus de orice era familia lui de vechi şi foarte bogaţi evrei şi nu
femeia pe care pretindea că o iubeşte. Arhitectul Argintaru, în schimb, îi
oferea o viaţă pentru care ar fi invidiat-o oricine. Erau argumente pe care,
chiar dacă nu le rostea cu voce tare, Iunia le simţea din fiecare gest făcut de
tanti Amalia, din fiecare privire, iar acest pragmatism al mătuşii ei o scotea
din sărite de cele mai multe ori. Totuşi, după ce se despărţise de Saşa îşi
găsiseră teren prielnic în ea. Fusese perioada când nu o mai interesase
nimic, când nu mai avusese voinţă. Floarea nepăsării, a neiubirii, a
indiferenţei îşi întinsese rădăcinile otrăvite în toată fiinţa ei.
Şi acum, văzându-l pe Mihai cum stătea în pat, atât de bătrân, se
simţi ca deşteptată dintr-un vis. Se sili să zâmbească, dar muşchii feţei
păreau să nu asculte comenzile creierului şi ceea ce izbuti fu o grimasă pe
care el însă o luă, din fericire, drept o strâmbătură comică, atât de
copilărească.
-Bună dimineaţa, draga mea.
O apucă de mână şi o trase înapoi în aşternutul cald. Îi zări trupul gol
sub halatul de baie şi ochii i se tulburară de dorinţă. Nu-i opuse nici o
rezistenţă. Îl lăsă să o dezbrace şi să-i soarbă parfumul epidermei moi.
Nimic din ceea ce i se făcea nu i se părea cunoscut.
Mintea ei urla: „Saşa, Saşa”, dar trupul îl întâlni pe cel al unui străin.
Ar fi dorit să se smulgă de sub el şi să fugă….
„Îi sunt soţie şi aceste lucruri trebuie să se întâmple între doi soţi.
Vreau şi trebuie să fiu soţia pe care o doreşte.” Şi acesta a fost ultimul ei
gând lucid.

******************

Hotărâse să o viziteze pe Laura în dimineaţa aceea. Amânase mereu,

sine die, întâlnirea cu aceasta dintr-un sentiment de neputinţă sau de
incertitudine, de nepătruns chiar şi pentru ea.
„Laura e omul care mă cunoaşte cel mai bine. Pe ea n-am să o pot
niciodată minţi. M-ar dibui imediat.”
Îi era teamă că Laura va sparge norul acela de minciuni în care ea se
învăluia de un timp încoace, nu pentru că era o mitomană, dimpotrivă,
Iunia ura minciuna, ci pentru că mai funcţiona instinctul acela ancestral de
supravieţuire care o făcea să fugă din faţa unor certitudini dureroase şi să
se refugieze într-o lume proprie, departe de orice lucru rău care ar fi putut
cumva să o atingă. De multe ori, aproape că nici nu mai era conştientă care
era adevărata ei existenţă, atât de tare se obişnuise cu această dedublare.
Unii ar fi spus că este primul semn de nebunie…..
Se îmbrăcă şi se machie cu grijă. Oglinda îi arăta chipul familiar, atât
de frumos, chipul pe care i-l arăta de douăzeci şi doi de ani în fiecare zi,
ceea ce o umplu de mirare.
„Ce mincinoase pot fi şi oglinzile astea! Cum să fiu aceeaşi cu cea de
acum câteva luni, când eu sunt alta. Cu desăvârşire alta.”
Paşii o purtau singuri pe străzile cunoscute. Trecea pe lângă oameni.
Se ciocnea uneori de câte unul mai grăbit. Îşi cerea scuze politicos, cu ochii
mari, speriaţi. Se gândea că fiecare individ are povestea lui. Că fiecare
poartă în spate un destin hărăzit de acele forţe nebune care apoi se amuză
de încercările disperate de a ieşi din tiparele îngăduite.
„Suntem ca într-un labirint. Fiecare ar vrea să găsească drumul bun,
drept, fără ocolişuri şi complicaţii inutile. Din păcate, norocoşii sunt foarte
puţini. Cei mai mulţi aleargă, se lovesc de invizibile ziduri dure, cad şi iar
se ridică, şi iar aleargă şi iar se lovesc, până într-o zi când lovitura va fi
suficient de puternică ca să nu se mai ridice niciodată. Ce mizerie viaţa!”
 Gândurile acestea o asaltară şi aproape că nu mai putea scăpa de ele.
Erau gândurile unui om care îşi pierduse credinţa în Dumnezeu. Căci Iunia
rupsese legăturile cu divinitatea şi nu-şi mai amintise niciodată de El. I se
părea echitabil, ca un fel de troc. Tu nu mi-ai dat ceea ce am cerut, iar eu
nu mai cred în tine. Cum ar mai fi putut crede în cel căruia îi ceruse atât de
puţin şi care îi refuzase şi mărunta rugă? Cum să mai creadă în Acela pe
care îl simţea a fi motivul ratării propriei ei vieţi?
Şi totuşi, când văzu catedrala din centrul oraşului, simţi o nevoie
lăuntrică puternică de a intra. Urcă scările tocite de pasul miilor de
vizitatori. Răcoarea din interior o învălui blând, binefăcător după căldura
înăbuşitoare de afară. Lăcaşul de rugăciune era aproape pustiu la ora
aceea. Doar câteva femei bătrâne îşi făceau de lucru ştergând un praf
aproape inexistent. Se simţi ca atrasă de un magnet invizibil de icoana mare
a Mântuitorului de lângă altar. Îngenunche în faţa ei şi stătu aşa mult timp.
Lacrimi alunecau pe obrajii palizi, dar nici prin minte nu-i trecea să le
şteargă, căci în acea clipă uită de sine, comunicând direct cu Dumnezeul de
care uitase şi pe care îl urâse.
„Iartă-mă, Doamne, că m-am îndoit de Tine, iartă-mă că m-am
lepădat de la Tine, iartă-mă că am cunoscut iubirea altfel decât îngădui Tu,
că am păcătuit. Dar, mai ales, iartă-mă, Doamne, că am minţit în faţa ta
primind sfânta taină a cununiei alături de un bărbat pe care nu-l iubesc,
căci iubirea e parte din tine. Te rog ajută-mă să-l pot iubi şi învaţă-mă cum
să fac acest lucru. Şi dă-mi, Doamne, puterea de a ierta şi de a uita.”
Când ieşi avea impresia că devenise imponderabilă. Se simţea uşoară
şi împăcată.
„Poate că trebuia să fac mai demult această reconciliere. Poate că nu
m-aş mai chinui atât.”
Starea aceasta de împăcare îi mai stăruia în suflet când sună la uşa
Laurei.
Îi deschise Vlăduţ, puştiul de cinci ani al prietenei ei.
-Mama, a venit Iunia! strigă el din toate puterile.
Laura se ivi şi ea zâmbind.
-Cred că toţi vecinii ştiu acum că ai venit. A avut Vlăduţ grijă să-i anunţe.
Iunia îl ridică în braţe şi îi ciufuli părul. În nări simţi mirosul de curat
al copilului.
„Aşa trebuie să miroase puritatea.” , se gândi ea sărutându-l
drăgăstos.
-Ai venit la mine sau la mama? o interogă el cu ochi serioşi.
-La amândoi, făcu ea un compromis. Dar adevărul e că de tine mi-a fost cel
mai dor.
-Asta se vede, interveni Laura. Nu te mai vede omul…. Ai devenit tare
scumpă la vedere de la o vreme.
 Nu apucă să-i răspundă că Vlăduţ o târî după el pentru a-i arăta
ultimele jucării, cele mai recente desene şi jocuri pe calculator. Iunia uită
pentru o vreme de ea şi se simţi din nou copil. Colorară împreună imagini
din basme şi păcăliră câţiva piraţi, cam prostănaci, care păzeau o comoară.
Aproape că nici nu-şi dădu seama cum trecuse timpul până nu intră Laura
cu o farfurie de prăjituri şi o tavă cu două ceşti de cafea aburindă. Nici
măcar nu-i auziseră paşii, preocupaţi de joacă.
-Vrei să-mi furi fiul? o întrebă ea cu glas vesel.
-Ştii bine că mi-e foarte drag. Dar ca să ţi-l fur ar însemna să te fac să suferi
şi nu vreau.
Laura simţi că sub cuvintele ei se ascundea ceva mai profund decât
lăsa să se creadă şi că nu la Vlăduţ se referise, dar consideră că e mai bine
să nu pună întrebări.
Îl lăsară în universul lui de jucării, preocupat prea tare cu un robot
cu baterii pentru a le observa plecarea.
-Ce vânt te aduce, Iunia? o întrebă Laura lăsând tava pe măsuţa dintre cele
două fotolii.
Nu-i răspunse. Se cufundă în fotoliul comod privind-o doar visătoare.
Atitudinea Laurei părea că spune: „Te ascult. Povesteşte-mi, copile, cine te-
a necăjit. Ai încredere în mine.”
Cu toată atitudinea binevoitoare a celeilalte, Iunia rămase tăcută,
sorbind încetişor din cafea.
-Nu pari prea fericită pentru o proaspătă mireasă sau poate nu cunoşti
sintagma „lună de miere”, o ironiză ea, fără răutate totuşi, încercând să
deschidă conversaţia.
-Nu mai sunt chiar aşa de proaspătă. A trecut mai bine de o lună de la
nuntă. Iar Mihai e prea ocupat.
-E bine dacă îi găseşti scuze…..
Nu-i răspunse. O soţie ideală ar fi spus: „Te înşeli. Sunt fericită.
Mihai îmi oferă atâta dragoste. Trebuie să-l înţeleg. De altfel, viaţa noastră
împreună este şi va fi întotdeauna o permanentă lună de miere.”
Tăcerea ei nu era însă nici acuzatoare, nici nu arăta că i-ar fi
împărtăşit părerea Laurei. Era ceva absent, indiferent, ca şi când Iunia nici
nu o auzise, ca şi când n-ar mai fi fost acolo şi ea ar fi vorbit de una singură.
-Eşti fericită? o întrebă Laura într-un târziu, mai mult pentru a sparge
tăcerea aceea care se prelungise nefiresc de mult.
Iunia o privi cu ochi rotunzi de mirare.
-Fericită? E prematur să mă întrebi despre acest lucru. Ar trebui să treacă
câţiva ani şi apoi să-mi pui această întrebare.
Vocea îi era îngheţată.
-Te întreb dacă eşti fericită pentru alegerea pe care ai făcut-o, dacă eşti
fericită în general, în noile condiţii. Cunoşti părerea mea despre mariajul
acesta. Aş vrea însă să îmi spui că m-am înşelat, căci, deşi nu îmi place să
pierd, de data aceasta aş fi fericită să văd că nu am avut dreptate.
-Cunoşti răspunsul, Laura. Nu cred că este necesar să mă iscodeşti. Mă
cunoşti mai bine decât oricine. Dar, totuşi, ca să nu crezi că evit în mod
deliberat subiectul, am să-ţi spun că nu există fericire. Acest sentiment s-a
dovedit întotdeauna a fi utopic, relativ. Cine spune că a cunoscut fericirea
ori e prost, ori minte. Nu e ceva pentru oamenii de rând, e hărăzit doar
zeilor poate. Ceea ce noi numim atât de bombastic „fericire” nu e altceva
decât un surogat. Şi, de cele mai multe ori, plătim nepermis de mult pentru
acele clipe de pseudo-fericire, încheie ea cu voce stinsă, parcă mai mult
pentru sine.
Laura ar fi contrazis-o, dar o vedea mult prea tristă. Ea se simţea atât
de fericită împreună cu soţul şi fiul ei. Nu ar fi schimbat cu nimeni şi cu
nimic fericirea aceea simplă, domestică. Se bucurau împreună pentru
nimicuri, râdeau, erau necesari unii altora şi aceasta era suficient.
-Ştiu ce vrei să-mi spui, Laura. Tu eşti excepţia care confirmă regula.
-Am gândit cumva cu voce tare?
-Nu. Dar şi eu te cunosc pe tine. Şi îl cunosc şi pe Sorin al tău.
Era o neaşteptată punere la punct şi Laura înţelese că nu mai trebuie
să insiste. Îşi băură cafelele flecărind banalităţi fără nici o legătură cu ea.
Subiectul referitor la căsătoria ei era închis şi Laura presimţea că va trece
multă vreme până ce Iunia va vorbi despre ea şi despre cel care îi era soţ.
-Trebuie să plec, spuse privindu-şi ceasul cu un imens cadran pătrat de la
încheietura mâinii delicate. Te-am reţinut destul. Sărută-i pe Vlăduţ şi pe
Sorin din partea mea.
-Te răsfeţi. Ştii bine că nu mă deranjezi niciodată. Când mai vii?
Dar ştia că era o întrebare inutilă. Ştia că va mai trece timp până o va
vedea iar. Un sentiment de înstrăinare plutea între ele. Ceva se întâmplase.
Altcineva luase locul Iuniei.

******************

Se ura că se comportase aşa cu Laura. Ea nu merita. Îi fusese mereu

alături. O sprijinise în momentele cele mai grele. Cunoscuse întreaga
poveste cu Saşa şi îi oferise umărul la nevoie.
„Nu mă mai înţeleg nici eu pe mine. Am început să mă comport
prosteşte tocmai cu oamenii pe care îi iubesc, care nu merită un astfel de
tratament din partea mea.”
Dar tot atât de bine ştia că nu ar fi ştiut ce atitudine să adopte.
Cândva Laura o avertizase într-un mod nu prea plăcut în legătură cu ceea
ce urma să facă:
-E ceva monstruos, Iunia. Împerecherile acestea contravin legilor firii. E ca
şi cum ai vedea iubindu-se o nimfă imaculată cu un satir încoronat şi păros.
E imposibil ca omul acesta să nu ascundă un viciu. E anormal ca până
acum să nu fi avut o soţie… Diferenţa de vârstă îşi va spune cuvântul în cele
din urmă, ai să vezi, dar va fi prea târziu să mai remediezi ceva…
Deşi ceva din ea simţea că Laura avea ca de obicei dreptate, mersese
mai departe, aruncându-se înainte cu ochii închişi, cum făcea în copilărie
când, pentru a-i dovedi fratelui ei că este curajoasă, se arunca de la cea mai
înaltă trambulină a bazinului. Acesta o aplauda încântat, fără să bănuiască
măcar frica ei, iar ea, încântată la rândul ei că Horia părea atât de mândru
de ea, reuşea să-şi domine spaima.
Hoinări pe străzi până ce simţi primele picături de ploaie
strecurându-se pe pielea fierbinte a spatelui. Dar nici atunci nu se grăbi.
Iubea ploaia. Curăţa pământul şi, printr-un transfer ciudat, spăla şi
sufletul ei de marasmul gândurilor acelea care o înnebuneau.
Ploaia o biciuia cu blândeţe. Îi aducea aminte de nişte mângâieri
crezute uitate. Se înfioră şi înfiorarea îi străbătu fiinţa ca un fulger. Grăbi
pasul. Vroia să ajungă cât mai repede în siguranţa căminului ei, să-şi
găsească acolo liniştea.
Se bucură când văzu maşina lui Mihai pe aleea din faţa casei, dar
trecu pe lângă ea indiferentă. Dacă ar fi întrebat-o cineva despre marca
acesteia, l-ar fi privit uimită. Era o maşină şi atât. Iar celălalt ar fi crezut că
fiind femeie nu o interesează datele tehnice sau poate vreunul mai îndrăzneţ
i-ar fi spus că e prea frumoasă pentru a-şi bate capul cu un domeniu prin
excelenţă al bărbaţilor. Şi totuşi, nici prin cap nu i-ar fi trecut nimănui, nici
măcar nu ar fi bănuit nimeni că existase un timp în viaţa ei când, de dragul
unui om, o pasionase automobilismul, când fusese la curent cu toate tipurile
de maşini existente în cataloage. Un timp pe care Iunia încerca zadarnic să-l
uite….
Acum avea nevoie de Mihai. Vroia să se ascundă la pieptul lui şi să fie
ocrotită de toate răutăţile unei lumi pe care altădată o iubise şi în care
crezuse. Dorea ca în braţele soţului ei să poată să o ia de la capăt, să poată
uita şi ierta împăcându-se cu sine. Dorea să mai simtă liniştea aceea bună şi
blândă cum îi pune stăpânire pe sufletul răscolit de prea multe poveri.
Liniştea aceea pe care nu o mai cunoscuse de când Saşa nu mai era al ei.
Intră în biroul unde Mihai răsfoia o revistă de arhitectură, cu un bol
de coniac în mână. O privi pe deasupra ochelarilor pe care îi folosea când
citea, dar pe care altminteri îi ura fiindcă îi aduceau permanent aminte că
nu mai era tânăr.
„Ochelarii, zaharina, pensia şi mai ce? Poate garsoniera aceea la doi
metri adâncime. Ultimul popas.”
Privirile lui întârziară pe trupul ei pe care rochia uşoară de vară se
lipea din cauza ploii.
-Eşti udă. Ar trebui să mergi să te schimbi. De ce nu te-ai adăpostit undeva?
Ploile acestea de vară sunt binevenite pentru că răcoresc pământul, dar pot
fi înşelătoare. Te poţi îmbolnăvi.
Ar fi dorit să audă altceva venind din partea lui. Discursul acela
aproape didactic îi spori tristeţea. Se simţea iar obosită, obosită. Oftă şi
urcă scările spre dormitorul ei fără a se osteni să-i răspundă ceva. Îl simţi
venind după ea. Aroma de tutun de calitate combinată cu after-shave bun îi
pătrunse în nări.
-Ce ai făcut astăzi, Iunia?
-Am fost pe la Laura, m-am plimbat, nimicuri.
Tonul ei era plictisit, ca şi cum întrebarea lui o sâcâia. Dar el păru să
nu observe şi ceru amănunte.
-Pe unde te-ai plimbat?
-Nu merg undeva anume. Îmi place să fac plimbări lungi. E un obicei de-al
meu când simt nevoia de a mă deconecta, de a mă elibera de cotidian. Unii
ascultă muzică, alţii vizionează filme. Eu fac plimbări lungi.
Mihai o privi cu neîncredere. Îi simţea privirea arzându-i carnea şi se
înfioră. Întrebarea lui căzu când nici nu se aştepta, deşi în adâncul
sufletului simţea că va fi pusă, fiindcă ştia că va mai trece vreme până ce
încrederea va face parte din viaţa lor în doi.
-Cu cine ai fost?
Îl privi mirată.
-Fireşte că singură.
Era o întrebare absurdă. Care nu îşi avea locul între doi oameni
despre care se spunea că se iubesc. Se gândise atât la o după-amiază
împreună, încât tot ce i se întâmpla i se părea ireal. Avea atâtea de uitat,
atâtea răni trebuia să fie cicatrizate măcar, dacă nu vindecate. Şi Mihai
venea acum cu altele noi. O durea această neîncredere cu atât mai mult cu
cât ea îl visase altfel: tandru, înţelegător, copleşind-o cu o iubire aproape
paternă.
Căci Iunia dusese mereu dorul părinţilor ei care erau în permanenţă
pe drumuri, deşi nu şi-ar fi mărturisit acest dor nimănui nici picată cu
ceară. Se obişnuise să-şi înfrâneze sentimentele faţă de ei, aşa cum ei înşişi îi
impuseseră prin comportamentul lor faţă de ea. Se purtau dur, fără
sentimentalisme, părând să împrumute asprime din munţii aceia cărora
încercau permanent să le descopere comorile. Sau poate natura meseriei lor
îi înăsprise. Amândoi arheologi, treceau pe acasă doar între două şantiere,
mereu năuci în faţa problemelor cotidiene, mereu cu mintea la ceea ce
lăsaseră în urmă pe şantierul abia părăsit. Nu-şi găsiseră astfel nicicând
timp pentru fetiţa cu ochi de ambră. O crescuse Horia, fratele mai mare cu
aproape optsprezece ani şi, într-un anume fel, singurul părinte pe care îl
cunoştea.
 Fusese un copil nedorit, rodul unei maternităţi târzii. Niciunuia
dintre părinţi nu le venise să creadă în apariţia ei pe lume. Era un mic
accident care le încurca puţin planurile pentru următoarea plecare. Dar
Horia o iubise chiar înainte de a se naşte, iar mama răsuflase oarecum
uşurată când acesta se oferise să rămână el cu fetiţa aceea care, iată, se
dovedea de la început a fi o mică belea. Nici ea şi nimeni dintre cunoştinţele
lor nu se aşteptaseră ca adolescentul acela frumos ca un efeb care îi era fiu
să dea dovadă de o maturitate şi de o înţelegere ce o depăşeau. În general,
adolescenţii sunt capricioşi, egoişti. Urăsc ideea venirii pe lume a unui frate.
Dar Horia privise situaţia neaşteptat de bine. Adevărul era însă că se cam
săturase de viaţa pe şantierele unde fusese obligat să-şi urmeze părinţii.
Dorea un loc pentru el, o casă unde să se simtă bine. Se plictisise ca în
fiecare an să înceapă o nouă clasă la mereu altă şcoală. Venirea Iuniei pe
lume coincise, în chip fericit, cu intrarea lui la facultate. Nu la arheologie
cum ar fi dorit părinţii şi spre care el nu avea nici un fel de înclinaţii, ci la
drept. Dorea stabilitate, confort, echilibru. Iunia crescuse printre cursurile
lui, apoi printre dosarele diferitelor procese pe care le pleda ca avocat.
Aproape că nici nu îşi dăduse seama când ghemotocul acela nefiresc de
cuminte pentru un bebeluş se transformase într-o copilă dulce, de o
inocenţă care îi aducea mereu zâmbetul pe buze şi mai apoi cum fetiţa se
transformase într-o adolescentă de o frumuseţe ce îţi tăia respiraţia.
-La ce te gândeşti?
Vocea sonoră, vibrantă a lui Mihai o aduse la realitate. El continuă pe
un ton neutru ca şi când întrebarea aceea nu fusese pusă niciodată, deşi
ecoul ei mai stăruia în Iunia:
-Mă întreb ce e în mintea ta când rămâi aşa ca şi acum cu privirea pierdută
departe. De multe ori am impresia că nici nu observi că mai e cineva pe
lângă tine.
O luă în braţe pe neaşteptate. Contactul trupului ei cu braţele lui
puternice, de om obişnuit cu sporturile extreme şi cu viaţa în aer liber, îi
produse durere.
-Mihai, te rog!
Nu o auzi. Îşi astâmpără foamea de ea cu atâta pasiune de parcă ar fi
fost ultima lor zi pe lume, de parcă nu ar mai fi existat un mâine, un viitor
pentru ei amândoi.
-Te iubesc, Iunia. Eşti aici şi totuşi nu mă pot sătura de tine. Mi-e dor să nu-
mi mai fie dor de tine.
Nu mă pot sătura de tine!
Parcă auzea un ecou. Cine mai spusese cuvintele acestea, unde le mai
auzise? În care secol, în care viaţă?
……zăcea în pat lângă Saşa. Fusese o noapte lungă, de pasiune abia
astâmpărată.
„Ce ai făcut din mine? Nu mai sunt om. Eşti în gândul meu clipă de clipă:
la serviciu, pe stradă, în maşină. Sunt obsedat de tine. Nici acum, nici în cea
mai adâncă sărutare nu-mi pot potoli dorul. Nu mă pot sătura de tine…”
Magia se rupse. Nu mai trăia clipa, nu mai era în prezent. Principiul
carpe diem devenise pentru ea o vorbă goală.
„Cine sunt eu? Cine este bărbatul de lângă mine? Nu mai am
certitudinea propriei mele personalităţi. Am pierdut-o când m-am despărţit
de el. Saşa era condiţia necesară şi suficientă pentru a exista, pentru a fi
femeie, pentru a fi om, chiar. Sunt o ratată pe toate planurile, inclusiv cel
profesional. Cum aş mai putea picta? Ce ar mai putea mâna mea să
deseneze pe o pânză albă, ce ar mai putea crea? De unde să-mi iau căldura
interioară atât de necesară în artă? Sunt doar un înveliş care nu
adăposteşte nimic, sunt scoica căreia i s-a scos perla. Poate fi aruncată la
coşul de gunoi fiindcă nu mai valorează nimic.”
Mai potolit, Mihai îi sărută delicat lobul fin al urechii.
-Vreau să ieşim undeva. Vreau să nu te plictiseşti lângă mine.
O ridică în braţe ca pe un trofeu scump surprinzându-şi o clipă
imaginea în oglindă: un bărbat puternic, în puterea tuturor forţelor,
strângând la piept cu delicateţe o femeie neînchipuit de frumoasă.

************************

O ajută să coboare din maşină şi o luă de mână. Era atât de mândru

de ea că ar fi vrut să strige tuturor că femeia aceea superbă e soţia lui.
-Iubito, am omis ceva, îi spuse în timp ce se îndreptau spre intrarea
restaurantului. Cu noi ia masa un partener de afaceri. Este reprezentantul
băncii cu care colaborez. E un tip drăguţ. Sper că nu te deranjează acest
amănunt. O să terminăm repede, apoi voi fi numai al tău.
Nu-l auzea. Se gândea la altceva. La serile minunate când venea aici
cu Saşa şi care i se păreau atât de îndepărtate de parcă toată cenuşa
veacurilor se aşternuse peste ele. Aproape că nici nu observă ospătarul
extrem de politicos, reprezentant perfect al şcolilor de restaurante cu ştaif,
care îi conduse la masa ce le fusese rezervată.
-Te rog să te gândeşti ce vrei să iei. Consultă meniul, mai zise el întinzându-
i lista de bucate elegant îmbrăcată în piele.
-Mi-e indiferent. Vreau ce doreşti şi tu.
Nu spunea acest lucru pentru că dorea să-i fie pe plac devenind
obedientă, ci pentru că, în acel moment, nu o interesa nimic. I-ar fi putut
pune în faţă şi o farfurie goală şi tot nu ar fi observat. Îl auzea undeva
depărtat pe Mihai comandând cina, dar cuvintele nu aveau nici un înţeles
pentru ea. I se părea că vorbeşte o limbă necunoscută, fără sens, pe care ea
nu o putea pricepe. Zări masa ei şi a lui Saşa goală şi avu un sentiment de
uşurare fără să ştie de ce, fără a-l putea pricepe. Se gândi apoi că va fi o
cină plicticoasă, la care nu va auzi decât cifre, şi oftă imperceptibil,
făcându-şi de lucru cu colţurile meniului care rămăsese pe masă.
-Draga mea, vreau să-ţi prezint pe colaboratorul meu.
Tresărind, tulburată din noianul acela de gânduri, ridică încet o
privire în care încerca, din politeţe, să strecoare măcar un dram de interes.
Brusc, trupul îi deveni greoi. O transpiraţie rece îi alunecă pe spate ca
un şarpe nevăzut. Picioarele parcă nu o mai ascultau. Îngheţase cu un
zâmbet de circumstanţă pe buze, reuşit numai de jumătate. Un moment avu
senzaţia că visează şi chiar schiţă gestul de a întinde mâna pentru a se
convinge că omul din faţa ei e aievea şi nu e doar o proiecţie a minţii ei,
prea plină de el . Stomacul i se strânse dureros. Fiori o străbăteau şi o
cuprinse teama că va începe să tremure.
„Trebuie să mă stăpânesc. Nu am voie să mă dau în spectacol.” îşi
repetă Iunia încercând să-şi adune toate puterile.
Se aşteptase la orice, dar la acest lucru nu. Nici măcar prin cap nu-i
trecuse că ar fi posibil un asemenea scenariu al destinului.
În faţa ei, elegant şi politicos cum îi stătea în obicei, stătea Saşa
Epstein.
Mihai, radios, îi strânse mâna cu simpatie vădită. Se îndreptă apoi
către ea:
-Soţia mea.
El îi cuprinse mâna în mâna lui şi i-o duse la buze.
-Sunt încântat, doamnă. Saşa Epstein.
Glasul lui! Atât de iubit. Pe care îl închisese undeva în adâncul fiinţei
ei şi încercase să pună sute de încuietori peste el pentru a nu-l mai auzi, în
speranţa absurdă că într-o bună zi îl va uita. Dar, iată că, printr-un
neaşteptat miracol, se eliberase şi revenise pentru a-i răvăşi sufletul şi viaţa.
Din nou. Ce mult se înşelase! Câtă rezonanţă mai avea în fiinţa ei! Cum de
nu pricepuse că aşa ceva nu se uită, fiind parte din ea? Cine zicea că e
imposibil să iubeşti a doua oară ceva, odată ce ai încetat să iubeşti prima
oară?
„Dar, am încetat eu vreodată să-l iubesc? Nici chiar când am
înfruntat groaznica tristeţe a despărţirii, cumplită şi neîndurătoare pentru
oricare suflet care iubeşte, când lumea mi-a părut pustie, când viaţa mi-a
fost lipsită de sens, când mă înnăbuşeau gânduri ucigătoare şi o neputinţă
cumplită de a trăi, nici atunci iubirea pentru el nu a dispărut din inima mea
şi nu s-a transformat în reversul ei, în ură mistuitoare. Deşi, de multe ori,
ura mi-a dat târcoale. Dar a fost doar o altă faţetă a iubirii”
În timp ce se aşeză, îi simţi mirosul cunoscut al parfumului pe care îl
folosea. Îl sorbi avid. O încerca o dorinţă nebună de a-i sări în braţe, de a-l
săruta până la istovire, până el i-ar fi spus „Mă sufoci, nebunatico!”.
 Crezuse că trăise tot ce putea fi mai rău, că iadul nu mai avea pentru
ea nici o taină. Dar se înşelase. Ce putea fi mai rău decât să stai lângă omul
iubit fără putinţa de a-l atinge? Infernul abia începea.
„Doamne, de ce mă încerci astfel? Ce rău fără putinţă de iertare am
făcut?”
Deodată îi veni să râdă. Un râs isteric, nebunesc, la marginile
plânsului, cu care aproape că se confunda. S-ar fi putut gândi vreodată că
va ajunge în situaţia ca Saşa să-i fie prezentat ca un străin oarecare după
tot ce trăiseră împreună? Dumnezeu avea un extraordinar simţ al
umorului. Aproape de grotesc.
Îl măsură pe furiş. Părea calm. Părea că întâlnirea nu-l afectase. Iar
ea ar fi dat zece ani din viaţă pentru a şti ce gânduri îi trec prin minte.
-Eşti palidă, Iunia. Nu te simţi bine? Araţi ciudat.
Mihai o privi sincer îngrijorat.
Habar nu avea ce să-i răspundă. Din fericire, parcă pentru a o salva,
sosi ospătarul aducând cina şi scutind-o de o minciună. Se concentră
asupra mâncării mulţumind providenţei că are o ocupaţie, deşi avea
senzaţia că înghite cauciuc.
-Nu-ţi place, iubito?
-Nu prea mi-e foame. Dar te rog nu te mai ocupa de mine…
-Mă interesează tot ce are legătură cu tine, îi răspunse privind-o tandru.
Dar dovada aceea de dragoste o enerva pe Iunia căreia Mihai i se
păru dintr-odată ridicol cu dragostea lui, mai cu seamă în acele
împrejurări. Îi surâse însă cuminte, întrebându-se ce gândea Saşa despre ei.
Cu fiecare clipă care trecea simţea că nu mai poate rămâne la masă. Dorea
atât de mult să-l atingă, iar dorinţa creştea în ea tumultuos. Îi fu teamă că
nu se va mai putea controla. Trebuia să găsească un motiv să se ridice, dar
mintea îi era goală. Imaginaţia îi juca o groaznică festă tocmai acum. Îşi
muşcă buzele până simţi gustul sărat al sângelui. Într-un ultim spasm de
luciditate, chibzui că Mihai o va observa. Dar ei discutau deja afaceri
complet absorbiţi de subiect, de condiţiile împrumutului pentru noul
complex comercial pe care Mihai îl proiectase. Le auzea vocile. Când mai
joase, când mai ridicate. Capul începuse să-i vâjâie. Era greu ca după o
noapte de beţie.
-Pe mine vă rog să mă scuzaţi. Simt nevoia să mă răcoresc. Ies să iau o gură
de aer proaspăt pe terasă. Oricum nu vă pot fi de folos.
Se ridică grăbită pentru a nu-i da timp lui Mihai să o oprească sau să
o întrebe ceva, fiindcă nu s-ar fi simţit capabilă să dea răspunsuri. Căldura
aceea de seră a după-amiezii care aluneca totuşi spre înserare fără a răcori
însă oraşul o izbi. Se părea că ploaia nu reuşise să aducă împrospătare
pământului. Dimpotrivă, căldura umedă acum era şi mai înnăbuşitoare.
Intră în toaleta restaurantului şi îşi răcori faţa la apa rece a robinetului.
Era palidă de parcă nici o picătură de sânge nu-i curgea prin vene. Prin
minte îi trecu că Saşa îşi va da seama ce efect avusese întâlnirea asupra ei.
„Va şti că sufăr, că-l regret, că mi-e dor de el.”
Nu-i mai păsa. Ce importanţă mai avea acest lucru? Cum ar mai fi
putut să o afecteze? Altădată mândria nu ar fi lăsat-o să-i dea satisfacţie lui,
dar acum nimic nu mai conta.
Reveni în restaurant. Spre neplăcerea ei, Saşa încă nu plecase.
Discuţiile celor doi bărbaţi se prelungeau mai mult decât crezuse ea.
-Eşti atât de palidă!
-Am avut o ameţeală uşoară. Nimic grav. Mi-e bine acum. Nu te îngrijora.
-Probabil din cauza căldurii, doamnă.
Vorbea flegmatic, parcă în zeflemea, parcă i-ar fi fost lene să deschidă
gura. Glasul lui din totdeauna. Uşor răguşit, scăzut în tonalitate. Îşi
întoarse, ca hipnotizată la auzul vocii lui, privirea spre el. Şi chipul era al
lui, cel pe care îl cunoştea atât de bine, atât de dureros de bine, dar nu
transfigurat de iubire aşa cum îi era ei familiar, ci de o politeţe rece, chipul
indiferent al unei persoane cunoscute de o oră. Doar în ochii lui negri în
care se adunase toată tristeţea lumii se citea îngrijorarea. O văzu într-o
fracţiune de secundă cât le trebuise privirilor lor să se întâlnească. Se
bucură. Dar un gând nemilos o aduse la realitate.
„Eşti măritată. Eşti a altcuiva. Ai jurat credinţă altui bărbat. Uită-l.
Uită-l.”
Încercă să se concentreze la discuţia lor care se reluă parcă mai
înviorată după întrerupere, dar renunţă curând. Termenii economici o
plictiseau şi nici nu încerca să-i înţeleagă. Simţea din când în când privirile
lui aţintite asupra ei. O paralizau, le simţea arzându-o ca nişte peceţi uriaşe.
„De ce a venit? Mi-e imposibil să cred că nu ştia cine este Mihai.
Putea să evite întâlnirea, putea să se eschiveze. Nu l-a interesat. Ne priveşte
ca pe nişte exponate de expoziţie, cu o curiozitate bolnavă. În loc să scurteze
întâlnirea, o prelungeşte cu răutate.
Îl detest pentru tot ce mi-a făcut. Pentru că m-a lăsat să-l iubesc, să
cred în el, să-mi fac speranţe. Pentru că m-a făcut să alerg după o himeră,
cum s-a dovedit a fi la final iubirea lui. Ştia că relaţia noastră era sortită
eşecului de la început şi mi-e ciudă că nu a avut puterea să-mi spună acest
lucru, că nu m-a avertizat că între noi nu poate fi nimic. Îl detest că nu a
fost suficient de puternic pentru a se desprinde de familia lui pentru care
înainte de tot şi de toate stă masoret. Tradiţia. Iar în numele acestei tradiţii
ni s-a refuzat iubirea.”
Îl ura şi îl iubea deopotrivă. Un amestec ciudat, paradoxal, de
neînţeles. Şi, în acelaşi timp, se ura şi pe ea însăşi. Pentru că îl iubea la fel
de mult ca întotdeauna. Pentru că se resemnase la gândul despărţirii.
Pentru că nu luptase cu cei care doreau despărţirea lor. Pentru că nu-l
înfruntase chiar şi pe Dumnezeul lui.
 **********************

O privi cum se îndepărta. Era Iunia, femeia care-i aparţinea lui şi

numai lui şi care acum era lângă alt bărbat. Atunci simţi, poate pentru
întâia oară cu certitudine, că o pierduse. Urmări fiecare gest al ei până o
văzu urcând în maşină. Ar fi vrut să alerge după ea, să o cheme înapoi, să o
strângă în braţe, să-i mai simtă trupul fragil lipit de-al lui, să o sărute.
Iunia! Cu care se obişnuise să-i fie alături zi şi noapte, care îi aştepta
cuminte întoarcerile, care se învârtea în casă după el sincronizându-şi
mişcările cu ale lui. Iunia pentru care el devenise centrul universului.
Habar n-avea ea cât îi lipsea.
Îşi lipi fruntea de volanul maşinii. În închipuire o văzu în dreapta lui,
cum stătea de obicei, privindu-l cu ochii ei mari, inocenţi, veşnic miraţi, cu
genunchii strânşi unul lângă celălalt, ca un copil. Îşi aminti cum uneori se
ghemuia la pieptul lui, iar el o îmbrăţişa cu un braţ, iar cu celălalt încerca
să redreseze maşina care o lua anapoda, la fel ca toate simţurile lui în
apropierea ei.
Toate aceste lucruri aparent mărunte, cărora nu le dăduse mare
atenţie când le avusese, considerându-le fireşti, ale lui, acum îi lipseau. Îi
dădeau o senzaţie de neîmplinire. Aceeaşi pe care trebuie să o simtă un om
căruia i s-a amputat un picior sau o mână bolnavă. Mereu va şti că nu e
întreg şi că va trebui să suporte schilodirea tot restul vieţii, chiar dacă acea
amputare a fost necesară tocmai pentru a putea trăi.
Conducea cu viteză. Cu mâinile încleştate atât de tare pe volan încât i
se albiseră încheieturile. Acul vitezometrului indica 120 de kilometri.
Depăşea maşini. Auzea claxoane, chiar fluierul unui agent de circulaţie. Dar
nimic nu părea să-l atingă.
În dimineaţa aceea, la serviciu, când aflase de întâlnirea pe care
trebuia să o aibă cu Mihai Argintaru, încercase să anuleze hotărârea şefului
său. Dar fie că diplomaţia nu era unul dintre punctele sale forte, fie că
încăpăţânarea şefului era mai puternică decât a lui, până la urmă se văzu
nevoit să accepte.
-Eşti şeful unui compartiment important al băncii. Ştii foarte bine că acest
contract este de domeniul tău. Nu se admit scuze. Clientul s-ar putea simţi
jignit.
-Dar…
-Ascultă, îl repezise acesta agasat, în definitiv, ai ceva personal împotriva
arhitectului Argintaru? De ce naiba te încăpăţânezi aşa?
„Am. Am la el ceva care îmi aparţine. Soţia lui.”
-Nu, domnule.
-O.K, aşa te vreau. Ne vedem mâine cu veşti bune. Nu uita, Mihai
Argintaru e unul dintre cei mai importanţi clienţi ai noştri. Succes.
Arhitectul se dovedise a fi un tip extraordinar. Avea un bun simţ al
afacerilor, combinându-le cu un umor de bună calitate şi astfel transforma
o discuţie ce se preconiza aridă într-o adevărată artă a conversaţiei. În alte
condiţii l-ar fi plăcut imediat. Dar pentru că ştia cine este îl ura. Se urî şi pe
sine pentru că nu reuşi să-i refuze invitaţia la cină, ba chiar lăsă impresia că
abia aşteaptă să reia conversaţia întreruptă.
Se dusese la restaurant nervos. Avea emoţii cum nu avusese demult.
O crispare pe care se chinuia din greu să o ascundă îl stăpânea.
„Mă comport ca un puştan. El nu are de unde să ştie ce a fost între
mine şi Iunia. Sau, presupunând că ştie, ce ar putea spune? E a lui. A
câştigat-o. Eventual, mă va privi cu superioritate.”
Încerca să-şi insufle singur curaj, dar ştia că se scaldă în ape tulburi.
Pentru un singur lucru nu fusese pregătit şi nu-şi făcuse nici un scenariu.
Ca împreună cu Mihai să vină şi Iunia.
Când o zărise la masă de departe, dorise laş să plece înapoi. Se temu
că are o iluzie optică. Dar era ea. În carne şi oase. Mai frumoasă ca
niciodată. Poate uşor schimbată de când nu o mai văzuse. Puţin slăbită şi
palidă, dar frumoasă, neîndoielnic, frumoasă. O frumuseţe rece, distantă.
Sau poate aşa i se părea lui pentru că ştia că nu-i mai aparţine. O sorbea
din priviri. Mişcările ei uşoare le simţea ca pe nişte lovituri de gong undeva
în el.
Ştia că şi pe ea întâlnirea o răvăşise. Simţise acest lucru în clipa în
care îi surprinsese gestul împrumutat de la el, acela de a-şi masa tâmplele
cu ajutorul degetelor mijlocii în clipele de maximă concentrare, de maximă
agitaţie interioară. Ea îl păstrase, desigur, fără să fie conştientă, ca pe un
vechi semn de fidelitate. Îşi aduse aminte de cuvintele unui romancier de
origine evreiască: „Un bărbat nu va şti niciodată ce sedimente de amoruri
trecute sunt în gesturile, în obiceiurile, în vocabularul, în ticurile unei
femei…”. Doamne, cât de puţin era Iunia femeia lui Mihai şi cât de mult a
lui!
Ar fi vrut să-i spună un cuvânt bun, să o mângâie, să-i mărturisească
că nu o poate uita. Dar Mihai îl tot întreba despre contract, vroia lămuriri,
cerea date, iar el se concentra cu greutate şi îi era teamă să nu răspundă
aiurea.
Când ea se scuzase şi se ridicase de la masă, ar fi dorit să plece după
ea. Simţea că era bolnavă, că o durea sufletul poate. Îşi aminti cum îl trata
ea când era răcit: cu ceaiuri fierbinţi, pături călduroase, alintări şi, apoi, ca
un medicament miraculos, trupul ei lipindu-se de-al lui, târziu, în noapte,
dăruindu-i-l lui într-o totală uitare de sine. Conştientiză cu cine era la masă
şi îşi dădu seama că dintre ei doi, doar celălalt are dreptul să plece după ea.
Amintirile însă îl răscoleau. Se succedau cu repeziciune şi îi venea să strige
„Încetaţi, nu mai suport.” Dar ele continuau să-l urmărească învăluindu-l
într-un adevărat dans al ielelor, punând stăpânire pe creierul lui.
Ajuns acasă îşi aruncă hainele de pe el încă din hol. Intră sub duşul
cu apă rece ca gheaţa.
„Vreau să mă trezesc. Sunt adormit şi visez. E un coşmar.”
Dar totul din jur îi amintea de ea. Imensul tablou în nuanţe palide,
pictat în tuşe uşoare ca nişte aripi de înger, de pe peretele dormitorului, pe
care i-l dăruise când se mutase la el, fotoliul comod de lângă lampadar unde
ea citea sau îl desena lucrând la biroul din colţ, cărţile din bibliotecă pe care
Iunia le răsfoia tot timpul cu degete nervoase, tricoul ce-i venea până la
genunchi din sertarul comodei pe care ea îl purtase în noaptea aceea
fierbinte de vară când i se dăruise pentru prima oară, iar el o făcuse femeie.
Mici crochiuri de fericire.
Se ghemui în patul larg cu o sticlă de vodkă. Era cea mai eficientă
metodă de anesteziere a unei dureri ce devenise cronică. Cea mai eficientă,
dar şi cea mai distrugătoare şi cu un efect prea scurt. Lichidul incolor îi
inunda fiinţa într-o încercare disperată de a o alunga de acolo pe cea care
era stăpână.
„Te iubesc, Iunia! Eşti bucuria şi pedeapsa mea. Vreau să te uit şi nu
pot. Nu pot. Nu pot.”

*************************

Drumul spre casă fu parcurs într-o tăcere apăsătoare. Nici nu se mai

puse problema continuării serii în vreun pub, căci Iunia părea cu adevărat
a nu se simţi bine, nu era doar un simplu moft feminin. Mihai ar fi avut
chef de vorbă pentru a mai dezmorţi răceala dintre ei doi, vroia să-i ceară
părerea în legătură cu întâlnirea sa de afaceri din acea seară, dar
întorcându-şi privirea spre ea, o văzu prăbuşită, cu privirea dusă departe.
„Mi-e atât de străină, atât de îndepărtată. Dacă aş afla ce se petrece
în sufletul şi în mintea ei… Dar nu îmi dă voie. Există între noi o barieră de
comunicare şi nu ştiu dacă vreodată se va ridica. Nu ştiu, de fapt, dacă aş
vrea cu adevărat să se ridice, fiindcă simt că în clipa în care se va ridica,
Iunia nu îmi va mai aparţine nici măcar cu trupul. Va pleca pentru
totdeauna. Măcar acum e lângă mine, deşi simt că nu e a mea. Sufleteşte
aparţine altcuiva. Unui alt bărbat.”
Instinctiv, întinse mâna spre ea, ca şi cum ar fi dorit să verifice dacă
mai era acolo. O mângâie blând pe păr. Se aşteptă să se ferească, dar, spre
surprinderea lui, nu numai că nu îl respinse, dar îi luă mâna în ale ei şi i-o
strânse cu toată puterea de care era în stare.
Doamne, cât o iubea! Cu toată fiinţa lui. Simpla pasiune fizică de la
început se transformase treptat, dar pe neaşteptate, în dragoste. Cu atât
mai surprinzător cu cât el nu iubise niciodată. Se folosise de femei, dar nu
în sensul dur al cuvântului. Le stimase, se dovedise întotdeauna un
gentleman şi ele îl regretau şi îl iubeau chiar şi atunci când le spunea că
relaţia se terminase. Prin viaţa lui de celibatar râvnit trecuseră zeci de
femei, multe frumuseţi ale oraşului, dar nu iubise pe nici una. Nici una nu
avusese suficient farmec pentru a-l subjuga pentru totdeauna. Nici una
până la Iunia. Ea era cântecul lui de lebădă.
Se gândise la căsătorie ca fiind singura rezolvare posibilă a puternicei
atracţii pe care o simţea faţă de ea. Ştia că doar astfel o putea avea. Căci
Iunia, simţise de la început, nu era o fiinţă oarecare, pe care să o cucereşti
cu vorbe frumoase, cadouri inutile şi costisitoare, dar apoi să o concediezi
elegant, eventual cumpărându-i o bijuterie scumpă. Cu timpul însă a
devenit nebun, un îndrăgostit pătimaş. Îl cucerise cu tinereţea ei, cu
frumuseţea, cu gingăşia, cu felul ei nestudiat de a fi, nesofisticat, pur.
Când îi apăruse pentru prima oară în cale, se întâmplase să fie în casa
fratelui ei, avocatul Horia Manu, un burlac convins ca şi el. Îl tachinase
atunci că o ţine ascunsă pentru a se bucura egoist doar el de farmecul fetei.
-E sora mea, Barbă- Albastră.
-Mea culpa, domnişoară. Sunt un ingrat. Ştiam de existenţa unei surori mai
mici, dar nu ştiu de ce îmi imaginam pe cineva mic de tot. Atât de mic, zise
el arătându-i din gesturi cum şi-o imaginase. Nu bănuiam că surorile mai şi
cresc…
Fata se lăsă prinsă în glumă şi râse cu un râs cristalin care îi mersese
până la inimă. Uită de toate femeile ce se perindaseră prin viaţa lui, uită de
Maria, avocata care se ocupa de afacerile juridice ale firmei lui şi care îi era
amanta en-titre de ani de zile, care suportase cu stoicism toate aventurile lui
în speranţa că într-o bună zi va deveni doamna Mihai Argintaru. Nu avea
în faţa ochilor decât puştanca cu ochii ei de o culoare fabuloasă, care te
puteau îmbăta, ochii de ambră, de culoarea whiskey-ului vechi. Îşi simţea
sângele curgându-i cu repeziciune, fierbând. Se simţea din nou de douăzeci
de ani. Din bărbat adorat de femei se transformă în adoratorul uneia
singure. Iunia devenise icoana lui la care se închina.
Deşi îi fusese întotdeauna un prieten bun, Horia se împotrivise
căsătoriei.
-E atât de tânără, Mihai. Nu e pentru tine. Ţie îţi plac femeile rafinate, care
ştiu să facă din dragoste o adevărată artă. Femei care dau impresia că oferă
totul şi, în realitate, nu oferă nimic, tocmai pentru a se proteja de deziluziile
viitoare, care ştiu să se joace, să stârnească pasiuni. Iunia te va plictisi
repede. Ea nu cunoaşte trucuri. E onestă, leală, cum doar la această vârstă
poţi fi. E ca o carte deschisă pentru un bărbat uns cu toate alifiile cum eşti
tu. Intuieşti conţinutul chiar după desenul copertei.
Timpul dovedise că Horia era un profet prost sau că nu-şi cunoştea
sora cu adevărat. Îndată ce-i vorbise Iuniei despre căsătorie, atitudinea faţă
de el i s-a schimbat. Nu mai era deschisă şi prietenoasă, nu-i mai sărea de
gât când îl vedea, nu-l mai alinta cu mici gesturi înduioşătoare. Învăţase să
devină femeie. Şi el nu putea să spună care dintre cele două Iunia îi plăcea
cel mai mult: Iunia- copilul sau Iunia femeia.
Aşteptase cu sufletul la gură răspunsul ei. Ea era atât de
imprevizibilă. Putea fi şi da şi nu în egală măsură. Trăise în incertitudine
aproape o lună, dar nu avu curajul să o preseze, oricât de mult îl tortura
tăcerea ei. Şi, într-o seară, pe neaşteptate, se trezi cu ea la uşă. Părea atât de
fragilă, de neajutorată în hăinuţa largă de primăvară, încât îl năpădi un
sentiment de iubire pe care nu-l mai încercase niciodată.
-Am venit să-ţi spun că vreau să mă mărit cu tine. Taci. Nu mă întreba
nimic, mai zise văzându-l că vrea să deschidă gura pentru a-şi exprima
nedumerirea, dar şi fericirea de a o vedea în casa lui.
O luă în braţe pentru prima oară, chiar de acolo, de pe treptele
intrării şi nu o mai lăsă să plece în noaptea aceea. O veghe până adormi
ţinând-o strâns îmbrăţişată. Somnul părea că nu vrea să se lipească şi de el,
atât de mare era miracolul pe care îl trăia. Mulţumi cerului că minunea se
împlinise, că era acolo. Înţelegea că se întâmplase ceva ce nu va putea
pricepe nicicând, dar era fericit. Şi restul nu mai conta. Nu dorea să-şi pună
întrebări, nu dorea să cunoască răspunsuri. Ea îl alesese pe el. De bună
voie. Chiar dacă gestul ei fusese dictat de raţiuni ce nu aveau nici o legătură
cu el. Nu conta. Era aici. Restul putea să meargă dracului, indiferent ce ar
fi fost.
Dar Iunia se îndepărta tot mai mult. Cu fiecare zi. Îi aluneca printre
degete. Gelozia, un sentiment inedit pentru el, începu să-i dea târcoale. Nu
avea un motiv anume sau, poate, tocmai de asta.

**********************

David Epstein era un bărbat deosebit de elegant, care îşi purta cu

distincţie vârsta destul de înaintată. Se apropia de şaptezeci de ani, dar un
stil de viaţă comod, ferit de accidentele neplăcute ale destinului, o viaţă fără
incidente majore menite să-l scoată din ritmul firesc, îl făcea să pară mai
tânăr fără ca el să dorească în mod intenţionat acest lucru.
Urcă alene scările spre apartamentul fiului său. Sună de câteva ori
lung, fără grabă. Dacă ar exista o analiză psihologică a felului fiecărui
individ de a suna, despre el s-ar fi putut spune că era de un calm
imperturbabil, greu de crezut pentru cetăţenii lumii moderne care trăiesc
într-un ritm alert, un tip meticulos care nu suporta decât lucrurile bine
făcute, indiferent de cât timp şi răbdare ar cere acestea.
Ascultă atent, dar dinăuntru nu se auzea nici un fel de zgomot, cu
toate că la acea oră Saşa ar fi trebuit să fie acasă. Îşi scoase tacticos cheile
şi, fără să se grăbească, descuie. Adună hainele risipite pe marmura din hol.
Pe faţa lui nu se citea nimic. Nici spaimă, nici curiozitate. Le aşeză pe cuier
şi abia apoi intră în dormitor. Nici măcar priveliştea deloc agreabilă pe care
o oferea Saşa după o noapte de beţie nu avu darul să-l scoată din sărite. Se
apropie şi îl zgâlţâi zdravăn, dar fiul lui nu dădu semne că ar fi simţit. Îl
privea în continuare fix, cu ochi sticloşi. Se chinui puţin şi îl trase după el la
baie unde îi vârî capul sub jetul de apă rece al duşului.
-Trezeşte-te, fiule!
Saşa mârâi ceva nedesluşit, gen: lasă-mă-n pace, cară-te de aici, dar
tatăl lui nu se dădu bătut. Îl ţinu acolo, sub apa rece până ce dădu primele
semne că îşi revine. Merse apoi la bucătărie şi-i făcu o cafea tare, fără
zahăr, în care adăugă câţiva stropi de suc de lămâie concentrat. Era o
reţetă infailibilă pentru mahmureală. I-o turnă apoi, aproape cu forţa, pe
gât.
În scurt timp, aburii beţiei începură să se risipească. Saşa îşi privi
tatăl lung. Dar fără umbră de vinovăţie pentru starea jalnică în care fusese
găsit, după cum se aşteptase tatăl. Abia atunci, susţinându-i privirea, omul
simţi o umbră de nelinişte.
-Ce s-a întâmplat, Saşa?
-Nimic, tată. Am băut, nu vezi? Am băut pentru că am simţit nevoia să
beau…
-De ce?
Nu-l învrednici cu nici un răspuns. Începu să râdă. Un râs nefiresc,
forţat, nervos, care îţi îngheţa sângele în vene, un râs sardonic, pe care nu i-
l cunoştea. Şi, abia după ce hohoti îndelung, îi răspunse pe acelaşi ton
insolent:
-De ce? Pentru că aşa am vrut. Pentru că nu trebuie să te întreb pe tine tot
ce trebuie să fac sau să nu fac. Pentru că în băutură găsesc uitarea. Asta e,
dacă vrei să ştii. Vreau să uit, urlă el demenţial. Să uit, pricepi?
El pricepu doar că se întâmplase ceva grav. Saşa fusese un fiu atât de
bun, atât de bun.
-Ce să uiţi? Îi vorbea blând ca unui nebun periculos, ca unui cal de la care
aştepţi în orice moment să dea din copite.
-Ce să uit? N-aş avea ce, tată? Hai, adu-ţi aminte! Te rog, tată, aminteşte-ţi!
-Nu ştiu.
Era un singur motiv pentru criza lui Saşa, dar nu putea fi acela.
Orice, dar acela nu. Putea să-i spună că a pierdut serviciul, că a avut un
accident, dar nu motivul acela.
„Te rog, Doamne, NU!”
-Ştii, tată. Sunt sigur că ştii. Am văzut-o pe Iunia. Pe Iunia! ţipă el isteric.
Pe Iunia de care m-aţi despărţit. Era lângă el, lângă omul acela care îşi zice
soţul ei. Nu am putut să-i vorbesc, să o ating…
 David Epstein strânse din dinţi fără să spună însă nimic. Obrajii îi
deveniră de piatră şi, doar din când în când, muşchii faciali tremurau
necontrolat. Toate rugăciunile lui fuseseră zadarnice! Ea revenise.
Iunia! Fata aceea frumoasă, coşmarul lui din ultimii ani! Uneori răul
poate lua forme minunate, seducătoare pentru a atrage mai uşor în păcat
bieţii muritori, forme la care nici nu te aştepţi. Şi fiul lui o iubise. Voise să o
ia de nevastă. Pe ea, pe o creştină! Fiul lui care era descendentul uneia
dintre cele mai respectabile şi vechi familii evreieşti din oraş. Tocmai el să
nu respecte endogamia? Nepoţii lui să nu fie consideraţi adevăraţi evrei? Ce
ar fi spus oare prietenii şi cunoscuţii cu care se întâlnea periodic la
sinagogă? O, cum i-ar mai fi râs în faţă! Cum l-ar mai fi ironizat!
Se bucurase când auzise că se mărită. Pericolul i se părea îndepărtat
pentru totdeauna. Nu se gândise nici o clipă că drumurile lor s-ar mai putea
intersecta, că i-ar mai putea ieşi în cale ispitindu-l. Şi acum iar. Iar. Oraşul
acela cu zeci de mii de locuitori nu era suficient de mare pentru a-i ţine
departe unul de celălalt.
Iunia era blestemul bătrâneţii lui, pe care şi-o dorise liniştită, şi
greşeala vieţii lui Saşa. Dacă ar fi aflat din timp de această legătură pentru
a o fi putut reteza încă din faza ei incipientă! Dar vestea acestei iubiri
ajunsese tardiv la el. Apucase să se transforme într-o patimă devoratoare,
mistuitoare care muşcase cu cruzime din amândoi.
-Tată, lasă-mă singur, te rog.
Îl măsură cu o privire iscoditoare. Se liniştise, iar el se putea felicita
că avusese inspiraţia de a-l vizita tocmai acum pentru a putea calma
lucrurile care păreau a ieşi din nou din matca lor firească. Mai ştia că
putea avea din nou încredere în el fiindcă nu avea să o caute şi nu avea să o
ia de la început. Când îl obligase pe Saşa să rupă relaţia cu Iunia, ştia că
despărţirea va fi definitivă. Fiul său se dovedise a fi un bun evreu. Tăiase
răul din rădăcină, chiar dacă suferise cumplit. Sacrificase iubirea de dragul
credinţei, căci Moise a spus că totul este Dumnezeu. Ce-i mai putea cere?
Uita însă cu bună ştiinţă cealaltă parte a proverbului spusă de Iisus
şi anume că totul este iubire. Dar credinţa lui nu-l recunoştea pe Fiul
Omului…
Plecă calm. Cu un zâmbet bun în colţul gurii. Un zâmbet de om
cumsecade cu care ar fi păcălit pe oricine, dar nu pe Saşa. Căci David
Epstein era pragmatic, exemplar tipic al rasei lui. Şi nu cunoştea mila.
Sentimentul acesta lipsea din lista sa de inventar. Dacă l-ar fi cunoscut şi
viaţa fiului său ar fi fost alta.
Auzind uşa închizându-se în urma tatălui, se bucură. Dorea
singurătatea ca pe o femeie. Alunecă din nou în aşternut şi somnul veni ca o
eliberare înainte măcar să-şi dea seama.

*********************
 Stătea cu capul pe umărul lui Mihai şi îi asculta respiraţia egală. Se
simţea mai liniştită acolo, ştia că, ocrotită de el, nu i s-ar fi putut întâmpla
nimic rău. În clipe ca aceea chiar şi întâlnirea aceea neaşteptată cu Saşa i se
părea neverosimilă şi îndepărtată. Dar simpla pomenire a numelui lui îi
readuse în minte toată cohorta durerilor cauzate de plecarea lui.
„Orice aş face nu pot scăpa de amintirea lui. Şi-a pus atât de adânc
amprenta pe viaţa mea că nu o voi putea şterge decât dacă mă voi mai naşte
încă o dată. Şi cred că nici atunci nu voi fi sigură că din adâncuri ancestrale
nu-şi va face simţită prezenţa, tristă moştenire din cealaltă existenţă.”
-Dormi, Iunia?
-Nu. Mă gândeam.
Nu o întrebă la ce. Ştia că este inutil pentru că ea nu i-ar fi spus
adevărul, iar el nu mai dorea o altă minciună între ei.
Se ridică de pe sofaua comodă şi puse un CD în combina sofisticată.
Acordurile grave din finalul Simfoniei despărţirii a lui Haydn îi învălui
plăcut. Parcă plutea. Muzica îi aminti de Horia. El o învăţase să aprecieze
compozitorii clasici, să facă diferenţa dintre o muzică bună, de calitate,
nemuritoare şi lălăielile uneori insuportabile pe care ea le asculta în anii de
liceu. Se gândi cu tandreţe la el. Îl cam neglijase în ultima vreme.
-Mi-e dor de Horia.
Cotrobăi în poşetă după telefonul mobil. Observă însă că se
descărcase şi ieşi să aducă încărcătorul. Pe hol zări telefonul fix şi formă
numărul cunoscut. Suna în gol semn că fratele ei zăbovea pe undeva pe la o
aventură galantă. Înainte de a-l aşeza o năpădi un gând. Cu degete
tremurătoare formă un alt număr. Un număr ce trebuia uitat, dar care, se
vedea că era fixat pentru totdeauna în subconştientul ei. Ascultă fremătând
de gânduri sunetul. Suna. O dată, de două ori.
-Alo! se auzi vocea lui joasă, uşor răguşită.
Lăsă încet să-i cadă telefonul şi se întoarse lângă Mihai.
„Aici, unde îmi este locul.”
Se aşeză lângă el sărutându-l delicat şi, parcă împotriva voinţei ei,
împotriva a ceea ce simţea cu adevărat, îşi strecură mâinile sub cămaşa lui
şi îl mângâie cu mişcări blânde.
-Iunia!
-Te vreau, Mihai! Vino, dragul meu.
Dar nu era nevoie de cuvinte, nu era nevoie de chemări. El era acolo.
Topit de dorinţă.
-Te rog, nu mă lăsa singură. Am nevoie de tine.
-Sunt aici. Voi fi mereu aici când ai nevoie de mine.
Târziu, în timp ce ea privea distrată lumina ce se infiltra prin
storurile coborâte, îl auzi şoptindu-i cald:
-Îţi mulţumesc pentru clipele acestea.
 Iunia oftă din adâncul sufletului.
„Nu-mi mulţumi. Sunt o perversă. Fac dragoste cu tine ca să-l uit pe
celălalt. Sunt asemenea unei prostituate. Şi încă una suficient de laşă ca să
nu aibă tăria să o recunoască. Ba mai rău, căci nu mă vând numai trupeşte,
ci şi sufleteşte. În seara aceasta m-am iubit cu Saşa, nu cu tine. Lui, doar
lui, mă pot dărui atât de intens. Am nevoie de toată imaginaţia de care
dispun pentru a-mi închipui că sunt cu el şi pentru a face abstracţie de tine
în intimitate.”
Noroc că Dumnezeu nu ne-a lăsat să ştim ce gândim unii despre alţii.
Noroc că Mihai nu-i putea citi gândurile.

**********************

Zilele Iuniei treceau alene, abia târându-se, dilatate parcă şi ele de

arşiţa verii. O vară insuportabil de caldă, în care nici măcar dimineţile sau
serile nu aduceau acea răcoare de care aveau cu toţii atâta nevoie.
Pierdea timpul citind, ascultând muzică, visând sau, pur şi simplu,
rătăcind prin casa aceea mare cu care nu putea să se obişnuiască, despre
care nu putea spune că este căminul ei. O bântuia mereu o permanentă
senzaţie de provizorat, ca şi cum s-ar fi aflat într-un hotel luxos şi
confortabil, dar tânjeşti mereu după ceea ce înseamnă acasă. Scotea cărţi
din imensa biblioteca a lui Mihai, moştenită de acesta de la generaţii întregi
de predecesori şi îmbunătăţită şi de el de-a lungul anilor cu tot ce apărea în
librării şi merita a fi achiziţionat. Le înşira pe canapele şi fotolii, pe birou şi
parchet, le frunzărea fără a-şi găsi starea necesară de a se apuca de o
lectură nouă, deşi de câte ori găsea ceva interesant se bucura anticipând
plăcerea lecturii, pentru ca mai apoi să sfârşească prin a renunţa.
Se plimba prin încăperile spaţioase, schimba locul unor obiecte care i
se păreau că nu se sincronizează cu armonia interiorului. Nu se putea
plânge de nimic, nu-i lipsea nimic. Poate doar preaplinul acelor zile despre
care ştia prea bine că nu se mai pot întoarce. Acele zile care nu se asemănau
niciodată una cu cealaltă, bogate în trăiri, acele zile de care îi era mereu
dor.
Uneori cobora la bucătărie unde femeia angajată de Mihai pentru a
face menajul o primea bucuroasă, amuzându-se cum îşi vâra năsucul peste
tot, dar fără a duce vreo muncă la bun sfârşit.
-Mă plictisesc, tanti Veronica. Cum poţi dumneata să ai atâta răbdare?
-Când o să ai anii mei, vei avea şi dumneata, domnişoară. Acum bucură-te
de viaţă şi de dragostea lui domnul Mihai. Că tare mai îi eşti dragă,
domnişoară.
-Mereu îmi spui domnişoară. Acum sunt doamnă…
Femeia îi răspunse văzându-şi mai departe de treburi:
-Eşti atât de tânără…
Îşi apleca din nou privirea asupra lucrului început fără alte cuvinte.
Iunia simţea însă că ar dori să spună mai mult, dar fie teama de Mihai, fie
că nu dorea să o amărască, o făcea să tacă.
Nici chef de vizite nu mai avea. Îi solicitau un efort prea mare.
Telefonul când suna o speria. Nu răspundea niciodată. Dacă se nimerea ca
Mihai să fie prin preajmă ridica el, dacă nu, suna strident prin casa mare.
Încerca să nu se gândească la Saşa, dar de când se trezea dimineaţa şi
până seara când se întindea ostenită în pat, imaginea lui o urmărea
pretutindeni: Saşa râzând, Saşa dormind copilăreşte cu pumnii strânşi,
Saşa venind spre casă şi ridicând privirea spre fereastra de unde ea îl
urmărea şi trimiţându-i un sărut, Saşa povestind ceva, Saşa sărutând-o
fierbinte, Saşa… Mii de imagini ale lui care îi veneau iar şi iar în minte ca
dintr-o oglindă fragmentată.
Devenise nervoasă, agitată, iar Mihai abia dacă îi intra în voie. Ar fi
dorit să plece undeva singură, fără să fie nevoită să-i suporte prezenţa, dar
ştia că era imposibil. Trebuia să-l suporte mereu, dovada vie a sacrificiului
ei.
-Aş mai fi avut de rezolvat câteva probleme legate de noul proiect, dar dacă
tu doreşti să plecăm acum, aşa vom face. Mi-ar fi plăcut să-ţi arat Parisul în
septembrie, când s-a eliberat de turişti…
Dar ea nu mai avea răbdare să asculte şi îl întrerupse pe un ton
glacial:
-M-am săturat să stau aici închisă, Mihai. Vreau să plec. Acum.
-O.K.
Spre surpriza lui, care încercase să-i intre în voie, începu pe
neaşteptate să plângă. Un plâns sfâşietor, dar care, cumva, o descătuşa de
toată tensiunea acumulată în ultimul timp. Nu mai plânsese de mult aşa, de
când…
Îl aştepta pe Saşa să vină acasă. Întârzia, lucru care nu-i stătea în
obişnuinţă, şi chiar dacă se întâmpla să intervină o schimbare de planuri, o
suna. Acum şi telefonul rămăsese mut. Ea era mereu cu ochii pe ceas,
îngrijorată. Când auzi cheia învârtindu-se în yală, alergă în întâmpinarea
lui fericită. Uitase tot. El era aici, nimic rău nu se întâmplase. Gătise pizza
cu ciuperci, mâncarea lui preferată şi dorea să-i facă o surpriză.
-Dragostea mea, ce s-a întâmplat?
Simţea că se topeşte. Era atât de frumos în seara aceea îmbrăcat
elegant în costum şi cravata cumpărată de ea.
El îi surâse şi-i mângâie obrajii absent.
-Nu s-a întâmplat nimic. Am avut mai multă treabă ca de obicei, îi răspunse
ocolindu-i privirea.
Nu ştia de ce, dar îl suspecta că minte. Pentru prima dată în cei doi
ani de iubire. Un fior rece trecu prin trupul ei. Avu totuşi puterea să nu
întrebe nimic. Mâncară într-o atmosferă de veselie artificială. Amândoi îşi
dădeau seama, dar se prefăceau că totul e în regulă, ca de obicei. Până când
sună telefonul. Şi pentru că ea se afla chiar prin preajmă, răspunse.
-Alo!
-Bună seara. Cu Saşa, te rog.
O voce de femeie. Lungă, mieunată.
-Bună seara. Cine e la telefon?
-Ar trebui eu să te întreb ce cauţi tu în casa logodnicului meu. Sunt mai
îndreptăţită. Ce părere ai? Sau poate vrei să-ţi povestesc despre ce făceam
împreună acum foarte puţin timp?
Nu răspunse. Închise. Tremura. Saşa o privi îngrijorat.
-Cine a fost, Iunia?
-Nu ştiu. Tu ar trebui să ştii mai bine, o femeie care spunea că e logodnica
ta.
Se mira şi ea de calmul cu care îi spuse toate acele cuvinte
aşteptându-se ca el să nege cu vehemenţă, dar, spre surprinderea ei, îl văzu
pălind.
-E o glumă proastă. Cine ştie cine nu are ce face şi se distrează astfel. Tu
trebuie să ai încredere în mine. Doar în mine.
Încercă stângaci să o îmbrăţişeze. Se feri. N-ar fi suportat să o atingă
în acea clipă. Minciuna plutea între ei şi i se părea aproape palpabilă. O
sufoca. Se duse în bucătărie şi adună resturile cinei pe care o dorise fericită.
Spălă farfuriile şi le aşeză în dulapul lor. Gesturile îi erau mecanice. Încerca
să-şi impună să nu se gândească la straniul telefon primit. Când totul fu pus
la punct, reveni în dormitor. El citea liniştit. Nu părea să fi dat importanţă
incidentului. Nepăsarea lui o duru mai mult decât vorbele necunoscutei.
Izbucni în plâns şi nu se linişti decât când adormi. Iar el nici măcar nu o
întrebă de ce plânge.
„Poate că în acel moment chiar a fost totul o glumă. Poate că am fost
eu paranoică şi l-am dezgustat cu comportamentul meu isteric.”
Îl iubea atât de mult încă, încât nega însăşi evidenţa.
„Dacă ar exista o metodă să şterg amintirile din mintea mea. Să pot
pune capăt acestui coşmar. Să pot începe o existenţă nouă, curată lângă
omul acesta care mă iubeşte. Dacă…”
Mihai o privea fără ca faţa lui să exprime vreo trăire. Cine îl cunoştea
însă cu adevărat bine ar fi putut zări vena de pe gât care pulsa cu furie,
dând impresia că mai avea puţin şi va plesni.
-Iunia, ce se petrece cu tine?
Tresări într-un mod care lui i se păru vinovat, ca şi când s-ar fi întors
de pe altă lume şi se adună la pieptul lui puternic punându-şi braţele în
jurul mijlocului lui.
-Iartă-mă. Am devenit imposibilă.
-Nu e vorba despre iertare, îi spuse îndepărtând-o de el fără brutalitate, dar
şi fără delicateţea cu care o obişnuise. Vreau să ştiu ce e cu tine. Îmi eşti
soţie, dar nu ştiu despre tine mai nimic. Doar simple date de identitate pe
care le-ar putea afla oricine cu minim efort. Sufletul tău e departe de mine.
Iar aceste ieşiri ale tale au o cauză mult mai profundă decât laşi tu să se
creadă. Ar fi bine să încerci să-mi spui adevărul. Minciuna mi-e odioasă şi
mă revoltă, iar mincinoşii îmi provoacă silă. Ar trebui să meditezi la faptul
că un adevăr, oricât de dureros, este de preferat unei minciuni aurite şi că
nu îmi place să fiu taxat drept fraier.
Îi vorbise cu calm, dar timbrul vocii lui nu mai era alintător ca de
obicei. Acum era străbătut de reflexe dure. Un glas înaintea căruia trebuie
să te supui necondiţionat. Un glas pe care nu-l cunoscuse până atunci.
Iunia îl măsură îngândurată, în timp ce glasul ei părea să-i cerşească
bunăvoinţa.
-Acum tot ce doresc este să mă liniştesc. Ai răbdare. Într-o zi vei afla totul.
Atunci îţi voi aparţine doar ţie, nu va mai fi nimic între noi.
Dar el nu o mai auzi. Ieşise din biroul lui fără să o mai privească.

**********************

Pentru Maria Sebastian vestea căsătoriei lui Mihai fusese un trăsnet

venit din senin. Putea să-şi imagineze multe venind din partea lui, dar nu
căsătoria cu altcineva decât ea. Îi fusese alături mai bine de zece ani, se
cunoşteau, îşi ştiau calităţile şi defectele şi, în general, toate acele amănunte
care fac suportabilă o existenţă în doi. Putea deja să vadă cum va arăta
viaţa lor în comun, dar venise furtuna.
În primul moment fusese revoltată. Voise să-i ceară explicaţii, să-i
strige în faţă că i-a distrus viaţa, că i-a înşelat speranţele. Îşi dădu seama
însă că Mihai nu-i promisese niciodată nimic. Nu îi vorbise nicicând despre
un viitor comun. Dacă ea se aşteptase să fie aşa, era problema ei. El, sub
acest aspect, nu se făcea vinovat de nimic.
Când aflase cine va fi fericita mireasă se şocă din nou.
„E un copil. Egocentrismul lui Mihai o va distruge. Probabil că este
atrasă de faţadă, de masca de don Juan matur pe care o abordează uneori
când vrea să-i cadă la picioare cine ştie ce prospătură fragedă. Numai eu
ştiu care e povestea cu el. Doar eu ştiu să-i suport toanele şi să-i accept
aventurile. Va fi un foc de paie ca atâtea altele înaintea ei.”
Maria încerca să se încurajeze, dar era totuşi derutată. Mihai avusese
sute de femei, dar nu iubise nici una. Se întorcea mereu la ea. Nu pentru că
pe ea ar fi iubit-o, era prea înţeleaptă, o înţelepciune dobândită odată cu
maturitatea, pentru a se minţi singură, ci pentru că ei doi aveau acelaşi fel
de a gândi, făceau parte din aceeaşi lume. Pe fetişcana aceasta o ceruse de
nevastă. Ceva nou. Mai mult decât atât, mai grav: o iubea. Se vedea clar.
Din fiecare cuvânt, din fiecare gest. Era fericit. Prea fericit pentru a vedea
câtă durere îi provoca.
Pe Iunia o cunoştea vag de la Horia cu care era colegă de barou. Nu i
se păruse niciodată interesantă. Era frumoasă, nimic de spus, dar fragilă,
delicată şi, văzând-o, îţi venea să-i oferi ocrotire, să o alinţi ca pe un copil.
Lui Mihai îi plăcea alt gen de femeie, cele care stăpâneau, care se impuneau
şi în viaţă, şi în pat. Un gen care se asemăna bine cu felul lui de a fi: dur,
agresiv, sălbatic, crud, nemilos.
Dar legea firii care spune că tot ce este contrar se atrage îşi spunea
cuvântul.
-Ce ai găsit la ea, Mihai? îl întrebase când fusese deja convinsă că jocurile
fuseseră făcute şi, deci, nu mai avea nimic de pierdut.
-O iubesc.
-Asta se vede şi cu ochiul liber. Nu e nevoie de microscop. Aşadar nu-mi
rămâne altceva de făcut decât să mă resemnez şi să-ţi doresc noroc. Crede-
mă, vei avea nevoie.
-Nu e necesar să fii răutăcioasă. Ştiu că a fost un timp când am însemnat
ceva unul pentru celălalt, dar trebuie să privim lucrurile cu discernământ.
Eu iubesc pe altcineva. Nu mă poţi obliga să rămân cu tine doar pentru că
în ultimii ani ne-am culcat împreună. În fond, ne-am făcut reciproc servicii.
Te rog doar să mă ierţi că nu am corespuns viselor şi dorinţelor tale. Ştiu că
ţi-ai dorit un alt deznodământ pentru relaţia noastră. Vom discuta după ce
îţi va trece durerea care, să ştii, totdeauna trece. E o axiomă pe care nu eu
am inventat-o. Te vei bucura atunci că am trecut prin viaţa ta şi vom
rămâne prieteni…
-Nu mai are nici un fel de importanţă pentru nimeni ce am dorit eu, îl
repezi ea cu duritate. Cât despre prietenie, hm, mă cam îndoiesc. Am citit
undeva că prietenia după dragoste e ca un ceai călduţ în locul unei
şampanii bine frapate.
În fine, altceva vreau să-ţi spun. Fata asta are un motiv ca să se
mărite cu marele arhitect Mihai Argintaru. M-am tot gândit. Nu o face
pentru că eşti un bărbat frumos. Sunt tineri de vârsta ei mult mai arătoşi
care mai au şi avantajul a vreo douăzeci de ani în minus faţă de tine. Nu o
face nici pentru că eşti un tip plin de bani şi ai o poziţie socială solidă. La
anii ei aceste aspecte sunt lipsite de relevanţă pentru fete ca ea, căci frate-
său îi oferă tot ce visează. Nici din punct de vedere estetic, nici din punct de
vedere material nu o interesezi. Cred mai degrabă că vrea să uite ceva, că
are o vendetta faţă de cineva. Tu nu eşti decât unealta de care are nevoie
pentru a-şi duce planul la bun sfârşit. Asta e o simplă presupunere, fireşte,
încheie ea pe un ton maliţios.
-Eşti o viperă, Maria. Cum de nu mi-am dat seama până acum? Am ştiut
mereu că şerpii sunt răutăcioşi şi că pot muşca numai din plăcere. Acum
pricep că şi unii oameni pot fi la fel. Să-ţi spun şi eu ceva ce nu cred că ţi-a
trecut prin capul acela plin de răutăţi. Poate că Iunia mă iubeşte şi că
motivul care o determină să se mărite cu mine este chiar dragostea. Ai auzit
vreodată de acest sentiment?
Ieşise din biroul ei trântind uşa cu furie.
Maria ridicase din umeri teatral:
„Treaba ta, nătărăule, dacă te arunci cu capul înainte. N-ai decât să
suporţi consecinţele nesăbuinţei tale.”
Dar nu era tipul de femeie care să se resemneze cu uşurinţă.
Săptămâni întregi făcuse pe detectivul. O urmărise. Se furişase după ea. Îi
cunoştea toate drumurile. Numai că eforturile ei fură zadarnice. Iunia nu se
întâlnea cu nimeni care ar fi putut fi considerat suspect. Nimeni nu o vizita.
Ducea o existenţă cuminte. Prea cuminte pentru o tânără a secolului al
douăzecişiunulea. Viaţa ei părea desprinsă din paşii unui menuet de pe
vremea bunicilor. Mergea la facultate, la bibliotecă, la atelierul în care picta
alături de alte două colege, după cumpărături, se plimba singură pe străzi,
cu capul în nori, în lungi plimbări fără nici o ţintă.
„Poate că m-am înşelat. Poate chiar îl iubeşte. E imposibil ca în tot
acest timp să nu fi făcut un pas greşit, o mişcare ilicită.”
Instinctul ei de femeie îi spunea însă altceva.
Dar Maria scormonise prea târziu viaţa Iuniei. Cu doar puţin timp
înainte, ar fi putut-o vedea locuind în casa unui bărbat, iubindu-se cu el.
Pentru că ei nu se feriseră niciodată, nu consideraseră niciodată iubirea lor
ca pe ceva urât care trebuia ascuns.
Şi, culmea, Juditha Epstein îi era prietenă, locuiseră pe aceeaşi
stradă. O admirase în copilărie pe frumoasa domnişoară Rosenberg,
participase la căsătoria ei cu David. Iar pe Saşa îl cunoştea de când venise
pe lume.
Nu avea niciodată să ştie cât de aproape fusese de aflarea adevărului.
Se gândea mereu la ceea ce pierduse, dar parcă ura ei mai scăzuse din
intensitate,
cum se întâmplă de cele mai multe ori, indiferent cât de puternic ar fi un
sentiment. Timpul anesteziază durerea mai bine decât orice doctor. Şi ea
ştia foarte bine, din multele procese de divorţ în care pledase, că dragostea
nu numai că nu durează pentru totdeauna, dar şi că disperarea pe care o
cauzează este destul de uşor dată uitării. Acum putea să privească lucrurile
detaşat, fără să se mai implice emoţional prea mult.
Totuşi când auzi soneria la uşă şi când văzu cine este în faţa ei,
rămase fără cuvinte.
-Sărut-mâna, Maria. Putem sta puţin de vorbă?
Stilul lui direct. Fără ocolişuri.
Îi făcu loc lui Mihai să intre. Ardea de curiozitate să afle din ce motiv
acesta o vizita aşa că îi trânti fără nici un fel de preambul:
-Scopul şi durata vizitei. Repede, că mă grăbesc.
-Nu voi profita de timpul tău. Ştiu că e preţios. Am simţit doar nevoia să vin
şi să te văd, să mai povestim. Aşa pur şi simplu, fără nimic ascuns dincolo
de aparenţe.
Îl măsură cu ochi micşoraţi, încă susceptibilă. Părea trist. Avea pe
faţă o oboseală vădită şi un fel de lehamite de tot şi de toate în atitudine.
-S-au adunat nori în paradis? Îmi pari cam trist pentru luna de miere.
Frumoasa jupâniţă nu se ridică cumva la înălţimea aşteptărilor?
O grimasă amară îi străbătu chipul bronzat.
-Întotdeauna pui degetul exact acolo unde doare. Am impresia că m-am
grăbit cu căsătoria, Maria. Totul e atât de încurcat. Nu ştiu ce ar fi fost mai
bine. Poate dacă aşteptam un timp sau…
Deşi el se exprima destul de confuz, Maria înţelese că se întâmplase
sau era pe cale să se întâmple ceva grav. Niciodată nu-l văzuse în asemene
stare. În ciuda dorinţei de a rezista şi de a-l pedepsi pentru ceea ce-i făcuse,
i se făcu milă de el. Se apropie de el şi-l mângâie pe cap ca pe un copil, apoi
îi sărută tâmpla uşor încărunţită.
-Nu merit, Maria. Am greşit cumplit faţă de tine.
-Se pare că acesta este destinul meu. Să-ţi iert abaterile şi să-ţi oblojesc
sufletul. Nimic nu are importanţă în afara faptului că acum eşti aici, al meu.
Trupurile lor se regăsiră firesc. Nu era pasiunea nebună pe care o
simţea alături de Iunia, era ceva calm, liniştitor, ca o apă răcoroasă într-o zi
toridă de vară, care parcă turna balsam peste sufletul lui. După mult timp
de tensiune, Mihai, în sfârşit, se relaxă.

*********************

Saşa încerca să înveţe să trăiască fără Iunia. Cât timp fuseseră

împreună, în gândul lui, conştient de imposibilitatea relaţiei, îşi pusese de
nenumărate ori întrebarea: cum am să pot? Nu găsise răspuns. Jumătate în
glumă, jumătate în serios, o întrebase şi pe ea.
„Nu există o asemenea posibilitate, iubitule. Eu voi fi mereu lângă
tine. Sunt parte din tine. Cum de nu simţi? Sunt cealaltă jumătate de sferă,
cea care ţi se potriveşte. Nu ne vom despărţi niciodată. Îţi promit.”
-Ce uşor se fac promisiunile! Dar eu sunt de vină! De ce o condamn? Nu eu
am fost cel care a spus adio? Cum am putut? De unde am luat tăria?
….o aştepta în faţa facultăţii. Când îl zărise alergă spre el fericită şi-i
sărise în braţe, dar el îi respinse îmbrăţişarea ei.
-Iunia, vreau să stăm de vorbă, o informă pe un ton aproape oficial.
Intrară într-un mic bar cufundat în semiîntuneric, cu măsuţe joase şi
se aşezară la una din ele. Era aproape gol la acea oră.
-Două cafele, vă rog, îi spuse fetei care veni după comandă cu un zâmbet
profesional pe buzele vopsite cu grijă. Şi să fie fără zahăr, mai adăugă.
-Te ascult, îi spuse ea când fata se îndepărtă.
-Habar nu am cum să încep.
-Cu începutul, dragul meu. E atât de simplu să începi, dificil e să continui.
Glasul ei era trist. Parcă anticipa ceea ce avea să fie spus între ei doi.
-Am să trec peste introduceri fără rost, Iunia. Nu am face decât să
prelungim o situaţie devenită şi aşa, de multă vreme, incertă.
Tăcu. Aşteptă să-i vadă reacţia. Dar ea îl privea fără surâs, o privire
care nu se potrivea cu ochii ei de ambră. Continuă grăbit fără să
îndrăznească să o mai privească, căci privirea ei îl paraliza.
-În viaţa mea a apărut o altă femeie. Nu ştiu dacă o iubesc, dar mă atrage.
E interesantă. Sper că mă înţelegi. Relaţia noastră nu avea viitor. Am ştiut
de la început, dar am crezut prosteşte că într-un anume fel se va rezolva. Că
se va întâmpla un miracol. Ştii, continuă el cu jumătate de gură, ea este
evreică. Îmi mulţumesc astfel şi familia. Ei ţineau mult să mă căsătoresc cu
cineva ca şi noi. Tatăl meu îşi doreşte ca nepoţii lui să fie evrei adevăraţi.
Nu e nimeni de vină, Iunia, că vechii rabini au decis cândva ca femeia să fie
cea care garantează originea evreiască a copilului său…
Mă simt vinovat. Nu trebuia să ajungem până aici. Dar nu am avut
curaj să plec de lângă tine. Cândva ai însemnat mult pentru mine… Poate
chiar te-am iubit. Nu mai ştiu nici eu. Dar am ajuns într-un punct în care
trebuia să fac ordine în viaţa mea. Clara a aflat de tine. Mi-a dat un
ultimatum: ori tu, ori ea. În sfârşit, nu are sens să mă mai ascund după
deget, am ales-o pe ea.
Iunia tăcea. Îl privea doar cu ochii ei mari, cu o privire ce părea să
treacă dincolo de el scormonindu-i şi sufletul tot odată. Răsuflă uşurat.
Greul trecuse peste el. Sau, cel puţin aşa crezuse.
-Spune ceva.
-Nu mi-a mai rămas de spus nimic. Ai spus tu totul. Mulţumesc pentru
sinceritate. Apreciez că nu am fost minţită în continuare cu aceeaşi
nonşalanţă până când ar fi venit noua ta iubită şi m-ar fi scos afară,
înfăptuind cât mai rapid schimbul ce se impunea.
Nu-i dădu răgaz de a vedea ce ecou avură vorbele ei. Plăti cafelele
grăbit şi ieşiră. Dorea să plece cât mai repede de lângă ea. În lumina zilei,
adevărul era şi mai crud. Se miră prosteşte cum de ea nu se revoltă, cum de
nu-i cere explicaţii. Dar Iunia era altfel… Altfel decât toate celelalte femei.
-La revedere, Iunia. Îţi doresc mult noroc.
Se urcă în maşină şi porni. Ea rămăsese acolo, nemişcată, în mijlocul
trotuarului, fără nici o expresie.
Îl durea atât de mult modul în care o părăsise! Se lepădase de ea ca de
un obiect uzat de care nu mai ai trebuinţă şi-l arunci în prima pubelă de
gunoi ivită în cale. Atunci nu îşi făcuse procese de conştiinţă. Trebuia.
Dumnezeul lui era mai presus. Dacă era necesar, trebuia să taie şi în carne
vie. Fusese egoist. Se gândise doar la el. Uitase că ea îi dăruise tot ce avusese
mai bun: gândurile ei, fiinţa ei. Până şi inocenţa şi puritatea i le dăduse lui.
I se dăruise firesc şi frumos, fără prejudecăţi, convinsă că atinge astfel
apogeul iubirii.
O vreme nu se mai gândise la ea. O uitase aruncându-se în braţele
Clarei într-un vârtej de pasiune animalică. Ceea ce făceau nu avea nimic
de-a face cu dragostea. Clara nu era o timidă, îl absorbea, era copleşit de
ea. Familia lui se destinse. Nu-l mai priveau îngrijoraţi. Făceau totul ca să-i
intre în voie, să nu aibă timp de regrete. Lucrurile intraseră pe făgaşul lor
firesc, cum trebuia să se întâmple. Părea că niciodată nu o cunoscuse pe
Iunia. Nici măcar nu-şi amintea de ea, decât accidental, pentru câte o
fracţiune de secundă, repede reprimată. Intrase complet sub incidenţa
zodiei numită Clara.
Într-o zi la serviciu auzise fără să vrea discuţia dintre doi colegi:
-Mai ai timp să redactezi documentaţia pentru arhitectul Argintaru. El e
prea ocupat acum. Se însoară.
-Serios? Cu cine?
-Cu o tipă mişto de tot. Mai tânără cu vreo douăşcinci de ani. E sora unui
avocat, Manu sau cam aşa ceva…fata e trăznet, ce mai!
Nu mai ascultă restul conversaţiei presărată cu amănunte colorate de
minţile lubrice ale celor doi. Simţea cum îl lovesc ciocane în cap.
„E o coincidenţă. O simplă potrivire de nume. Nu se poate să fie Iunia
mea.”
Dar ştia că era ea şi îl cuprinse o durere ce părea că-l sfâşie pe
dinăuntru. Pe neaşteptate, fără nici un fel de avertisment, dovadă de
netăgăduit că nicicând sufletul lui nu o uitase.
Mergea zilnic la Clara. Ieşeau împreună la teatru, la operă, la
cinematograf, o însoţea în vizite interminabile la rudele ei unde se bârfea
mult şi pe toată lumea, o aştepta la serviciu. Gesturi pe care nu le făcuse
niciodată pentru Iunia. Se întrebă care era adevărata iubire, dar nu găsi
răspunsul.
Până când o întâlni într-o zi pe stradă. Ea mergea alene cu pasul ei
timid. O recunoscu de la distanţă şi îşi simţi cu putere bătăile inimii. Îi mai
despărţeau doar câţiva paşi când îl văzu şi ea, dar era prea târziu pentru a-l
putea ocoli. Îi zări tresărirea. De spaimă, de bucurie, de durere? Clara îi
povestea ceva, agăţată tandru de braţul lui, dar nu o auzea. Mai mult bănui
trecerea ei, atingerea uşoară, parfumul discret, atât de cunoscut.
După ce se despărţi de Clara, o sună. Trebuia să o audă, să-i spună
orice, dar să aibă impresia că totul e ca înainte, că Iunia e tot a lui.
Răspunse fratele ei şi închise.
Seară de seară, mereu altă femeie îl însoţea acasă. Uneori nici nu ştia
cum le cheamă. Dorea să-şi aline suferinţa, căci Clara nu-i mai era de ajuns.
O cunoştea deja, nu-i mai spunea nimic, ineditul îşi pierduse prospeţimea
primelor zile, devenise oarecare, nu-l mai interesa. Doar Iunia ştia să fie
mereu alta. Doar ea avea o mie de faţete ca un diamant strălucitor. Dorul
de Iunia îl măcina. O căuta în fiecare femeie, dar nu întâlnea decât trupuri
străine care nu aveau nimic din căldura ei. Suferea cumplit imaginându-şi
cum se iubea cu bărbatul acela, cum făcea pentru altul acele gesturi pe care
le crezuse numai ale lui.
Şi tot mai des îşi găsea alinarea în sticla cu vodkă.

*************************

Laura citea. Îl dusese pe Vlăduţ la părinţii ei, iar Sorin plecase la un

spectacol de curse de maşini. Deşi era fericită împreună cu familia ei, acum
se bucura de singurătate. Era mulţumită că poate dispune în voie de nişte
momente doar ale ei. De când se măritase nu ştia altceva decât casă,
institut, soţ şi copil. Dar era mulţumită. Dacă prin absurd l-ar fi întâlnit pe
Dumnezeu şi i s-ar fi oferit o viaţă somptuoasă, ar fi refuzat fără să stea nici
o clipă la îndoială. Calmul domestic, bucuriile mărunte de zi cu zi îi erau
suficiente. Nu îi trebuia nimic în plus. Avea tot ce îşi putea dori o femeie
normală.
Afară începea deja să se lase seara când îl auzi pe Sorin venind şi
discutând cu cineva.
„S-a şi întors!” se miră privindu-şi ceasul de la încheietura mâinii şi
constatând că timpul trecuse cu repeziciune.
Ieşi veselă să-l întâmpine, dar, spre surprinderea ei, Sorin era însoţit
de Saşa. Când clipa de uluială îi trecu, se îndreptă spre Sorin cu buzele
întinse spre a fi sărutată, salutându-l, în acelaşi timp şi pe musafir.
-Sărut-mâna, Laura. Ce mai faci?
-Mulţumesc, bine. Tu?
Un şir de fraze convenţionale se schimbau între ei, care fuseseră
cândva foarte buni prieteni şi avuseseră o mulţime de lucruri de povestit.
Sorin îi spuse vesel că-l întâlnise în oraş şi îl invitase la o cafea.
-N-ai mai fost de mult timp pe la noi, nu te-am mai văzut, ai dispărut aşa
fără să mai ştim nimic despre tine. O bere rece?
-Nu, mulţumesc.
Laura aduse cafelele.
-Cu zahăr, Saşa?
-Nu.
-Scuză-mă, am uitat.
Sorin îi apostrofă jovial:
-Măi, da’ protocolari mai sunteţi! Da’ ce aveţi, frate, şi tu şi nevastă-mea?
Parcă nu v-aţi cunoaşte de o viaţă! Laura, vezi că plec după Vlad. Saşa
aşteaptă-mă, vin în câteva minute.
Rămaşi singuri, se priviră stânjeniţi. Conversaţia se înfiripa cu
greutate, ca şi cum de curând cineva drag murise şi se făceau eforturi
disperate pentru a nu fi atins subiectul dureros. Vorbiră banalităţi. Despre
căldură ce părea că pusese stăpânire pe oraş nu se mai lăsa dusă, despre
Vlăduţ, despre servicii.
Laura îl urmărea cu o curiozitate atentă. Observa pe chipul lui, în
mimică, în gesturi, o încordare abia reţinută. Bănuia ce anume dorea.
Bănuia că ar fi dorit să întrebe ceva despre Iunia, dar se prefăcea că nu
înţelege starea aceea a lui de agitaţie.
-Ce mai ştii despre ea, Laura? Întrebă el într-un târziu şi întrebarea lui
veni ca o confirmare a ceea ce ea presupuse încă din clipa când el îi trecuse
pragul.
-Eram sigură că mă vei întreba. Puteam să bag mâna în foc că încă îţi mai
pasă de ea, deşi, sincer, nu am înţeles niciodată gestul tău. M-am tot gândit
la voi doi, dar fie sunt prea proastă, fie e totul mult prea complicat. Cert
este că nu am găsit nici o logică în despărţirea voastră. Cât despre ce a făcut
ea, reluă ea după o pauză ideea începută, am renunţat să încerc să-mi
explic. Cred că amândoi v-aţi bătut joc de şansa vieţii voastre.
Se ridică sprintenă şi căută într-un sertar al scrinului elegant
întinzându-i apoi un teanc de fotografii.
-Sunt de la nunta ei. A fost Horia pe aici şi le-a lăsat. Pe ea nu am văzut-o
decât o singură dată după nuntă. Spunea frate-său că şi pe el îl cam evită şi
că o vede destul de rar. Nu ştiu nimic altceva. Iunia e foarte schimbată şi
mai ermetică ca niciodată.
Saşa întinse o mână nerăbdătoare. Pe măsuţa de sticlă se revărsă un
set de fotografii convenţionale de nuntă. Din fiecare, Iunia îi surâdea
frumos, îmbrăcată într-o rochie albă, simplă, cu părul negru prins într-o
diademă de flori. Era atât de frumoasă… Surâdea mereu, lângă Horia,
lângă Mihai, cu întreg grupul de invitaţi. Dibui totuşi o fotografie în care ea
era singură, cu braţele încărcate de flori, dulce zână a primăverii, privind,
ca de obicei, pierdută undeva departe.
-Pot să…
Laura nu-l lăsă să-şi ducă până la capăt întrebarea.
-Da, poţi să o păstrezi, deşi mă întreb ce sens are…
-Dacă aş şti că e bine şi că este fericită, m-aş simţi mai împăcat. Dar am
văzut-o şi ştiu că nu e aşa.
-Ai văzut-o pe Iunia? Laura făcu ochii mari.
-Prin intermediul soţului ei. Este clientul băncii noastre. Mi-a prezentat-o.
Poţi să-ţi imaginezi scena, Laura? Am crezut că înnebunesc când am văzut-
o şi pe ea în restaurant, unde aveam masă de afaceri cu arhitectul. Eram
convins că vrea să râdă de mine şi de aceea a venit, dar am priceput repede
că nici ea nu avea habar cu cine trebuia el să se întâlnească. Au fost cele
mai penibile clipe din viaţa mea. Dar cred că întâlnirea aceea a avut un tâlc
al ei. Am înţeles cât o iubesc, cât îmi lipseşte. Ce păcat că apreciem ceva
abia după ce pierdem! Prea târziu mi-am dat seama cât a preţuit ea şi ce
gol fără putinţă de umplere a lăsat în urmă.
-E inutil acum. Pentru binele tău, ar fi bine să nu te mai frămânţi. Nu ştiu
dacă Iunia îl iubeşte, confidenţele nu au fost niciodată partea ei forte, dar
face eforturi să fie o soţie bună pentru el.
Laura nu dorea să-i spună ce credea ea despre simulacrul acela de
căsnicie, cum vedea ea mariajul Iuniei. Nu dorea ca el să ştie ce dezamăgiri
o aşteptaseră după căsătorie, dezamăgiri pe care ea le intuise dincolo de
cuvintele Iuniei. Saşa nu trebuia să afle niciodată. Există lucruri despre
care e mai cuminte să nu vorbeşti, pe care e necesar să le laşi în matca lor.
Brusc, el se ridică. Nu mai putea continua discuţia aceasta. Îl durea
fiecare cuvânt.
-Mă scuzi. Plec. Spune-i lui Sorin că trec altădată.
-Când doreşti. Aici vei găsi oricând o uşă deschisă.
-Şi un umăr pe care să plâng…
Nici unul dintre ei nu amintiseră despre vizita Laurei, cu câteva zile
înainte de nuntă.
Saşa o primise surprins, întrebându-se ce caută în casa lui. Nu o
invită să intre. Rămaseră acolo pe hol, în picioare. Totuşi, ea constatase cu
uimire că el nu schimbase nimic în interior, ca şi cum Iunia nu ar fi plecat şi
urma să se întoarcă din clipă în clipă.
-Am venit după lucrurile Iuniei, dar, ca să fiu sinceră, este doar un pretext.
De fapt, am venit să te rog să nu o laşi să se mărite. Faci un păcat de
neiertat. Ai iubit-o. Chiar nu-ţi mai pasă?
Bărbatul o măsură cu o privire batjocoritoare, dar Laura nu se simţi
dezarmată. Venise cu un scop şi trebuia să-şi ducă misiunea până la capăt,
indiferent de obstacolele întâlnite în cale.
-Ea te-a trimis? Mi se pare patetic.
-Chiar nu o cunoşti? Niciodată nu ar cerşi iubirea ta. Nu va mai bate
nicicând la o uşă ce i s-a închis cu brutalitate în faţă. Am venit din proprie
iniţiativă. Pentru că nu mă lasă sufletul să vă las să greşiţi.
-Cred că ar fi bine să-ţi vezi de treburi, Laura. Am hotărât că mi-e mai bine
fără ea. Voi merge pe drumul meu, iar ea pe al ei, fără să ne mai
intersectăm. Două drepte paralele, încheie el pe un ton în care pusese
kilograme de ironie.
-Saşa, Dumnezeu e unul singur. Pentru toţi. Dacă nu ai înţeles acest adevăr
până acum, îmi pare sincer rău pentru tine. Te cramponezi de o idee ce nu
ar trebui să fie motiv de separare între doi oameni care se iubesc, fiindcă
Dumnezeu este iubire.
-Acestea sunt truisme, Laura. Realitatea e mult mai complicată, dar tu nu
ai cum să pricepi…
Laura îl privi până în adâncul ochilor. Ar fi vrut să-i dea o replică
usturătoare, dar se abţinu.
- Probabil că dragostea dintre tine şi Iunia a fost unilaterală. Doar ea te-a
iubit, nu şi tu pe ea. Altfel nu îmi explic cum poate să nu mai rămână nimic
dintr-o mare iubire.
Saşa râse scurt, fără veselie.
-Poate ai dreptate. Poate nu am iubit-o. Dar nu are nimeni dreptul să mă
judece. Nici măcar tu, Santa Laura. Şi acum, te rog să mă scuzi, dar va
trebui să pleci. Am o problemă presantă de rezolvat.
În uşa întredeschisă a dormitorului apăru o femeie îmbrăcată sumar.
În mod evident „problema presantă”.
-Mai ai mult, dragule?
Laura rămase interzisă. Ieşi precipitat din apartament urmărită de
surâsul lui ironic şi de hohotul isteric de râs al femeii.

*********************

Îşi dădea seama că-l supărase pe Mihai. Regretă ieşirea aceea

necontrolată, dar, când coborî din nou în living gândindu-se să-i ceară
iertare pentru comportamentul ei imposibil, nu îl mai găsi. Nici maşina lui
nu mai era parcată în faţa casei, ca de obicei.
Hotărî să-l aştepte. Să nu se ducă la culcare până nu vor sta de vorbă
şi nu vor lămuri situaţia tensionată care se ivise exclusiv din vina ei.
Trebuia să-i povestească despre Saşa şi, poate, cu puţin noroc, Mihai ar fi
putut înţelege şi ierta. Nu ar fi vrut să existe disensiuni între ei doi. Ar fi
vrut să-i fie o soţie bună. Să-l poată astfel răsplăti pentru imensa lui
capacitate de a iubi.
„Nu am voie să greşesc din nou. Nu trebuie să-mi fac rău cu propria
mână. Trebuie să am puterea de a renunţa la orice legătură cu Saşa, trebuie
să uit amintirile cu el. vreau să încep o viaţă nouă lângă acest om care mi-a
dovedit că mă iubeşte, care mi-a fost alături în acele clipe când mi-am simţit
sufletul călcat în picioare, care m-a făcut soţia lui, pe când celălalt nu m-a
considerat demnă să-i port numele. Nu am voie să-l dezamăgesc. Voi
încerca să-l iubesc, iar, dacă nu voi reuşi, voi face în aşa fel încât el să nu
simtă niciodată lipsa iubirii.”
Era atât de fericită că găsise, în sfârşit, o formulă existenţială
confortabilă, încât adormi în fotoliul din biroul lui, ghemuită, cu un surâs
fericit pe buze.
„Totul va fi bine. Sunt sigură. Ştiu acum ce drum trebuie să urmez.
Totul a devenit foarte clar. Ca o apă limpede.”
Nu ştia cât timp dormise acolo. Se deşteptă fiindcă îşi simţea un braţ
amorţit din cauza poziţiei incomode. Părea că milioane de furnici îi alergau
pe sub piele. Întoarse capul spre fereastră, dar afară era întuneric de
nepătruns. Cu greutate se îndreptă spre peretele unde se vedea pâlpâind
ledul comutatorului. Când lumina invadă camera, privi instinctiv spre
pendula mică, adevărată operă de uvrerie, de pe biroul lui Mihai.
„Nu se poate să fie atât ceasul. Poate că a stat.” îşi spuse ea neliniştită
căci cadranul auriu arăta patru şi jumătate dimineaţa.
Mai mult târându-se se îndreptă spre bucătărie să-şi facă o cafea. Era
atât de amorţită şi capul i se părea că se va sparge în mici fărâme, atât de
puternic o durea după noaptea petrecută în fotoliul îngust. Aroma de cafea
proaspătă o mai învioră. Simţea cum îi pune sângele în mişcare. Sorbind
din ceaşcă, urcă scările spre dormitor.
„Probabil că este prea supărat pe mine. Altfel m-ar fi căutat când a
văzut că nu sunt în pat.”
Deschise cu infinite precauţii uşa. Dorea să se aşeze lângă el, în
căldura acea bună a patului. Să-i simtă trupul lipit de al ei, să-şi treacă
degetele prin părul lui negru, uşor încărunţit la tâmple, prin barba
îngrijită, frumos tunsă. Dorea să-i soarbă parfumul combinat în chip fericit
cu mirosul lui natural de bărbat puternic, obişnuit să-şi petreacă viaţa în
aer liber, în vânt şi ploaie, şi cu aroma de tutun care îi era familiară de
acum.
În lumina aceea vătuită a zorilor care începuseră să apară, observă că
patul era neatins. Nimeni nu-l deranjase de când fusese primenit cu o zi
înainte de menajeră.
Iunia clipi nedumerită. Unde putea să fie? Apucă telefonul şi formă
numărul lui de mobil. Aproape că o cuprinse disperarea când în locul vocii
lui baritonale îi răspunse robotul.
„Unde să-l caut? Nu am acordat niciodată suficientă atenţie
prietenilor lui. Habar nu am cine sunt sau unde aş putea să-i găsesc.”
Imagini apocaliptice i se perindau prin minte. Mihai, victima unui
accident de circulaţie, scos cu greutate dintre fiarele contorsionate, sirena
ambulanţei, doctori ridicând neputincioşi din umeri. Se scutură pentru a le
alunga.
„Doamne, te rog, ştiu că nu merit, dar fă ca Mihai să fie bine. Fă să
nu i se întâmple nimic rău. Adu-l, Doamne, acasă în siguranţă. Nu aş putea
să suport să-l pierd şi pe el. Nu mi-l lua tocmai acum când mi-am găsit
rostul. Când simt că îl voi putea iubi.”
Simţea că panica începe să o cucerească pe de-a întregul. Nu ştia
încotro să o apuce. Se plimba disperată prin casa pustie, atentă la fiecare
zgomot care se auzea de afară, unde oraşul începea să se trezească.
Tresărea la fiecare maşină care trecea pe strada lor, niciodată prea
circulată.
Îi veni brusc prin minte că dacă lui i s-ar fi întâmplat ceva, ar fi venit
poliţia să o anunţe. Gândul o mai linişti.
„Şi totuşi, unde este? Chiar atât de mult l-am supărat?”
 Se făcuse aproape şapte. Era ora când de obicei, el pleca la firma de
arhitectură pe care o conducea. Atunci auzi paşi la uşa de la intrare ca o
confirmare a gândului ei. Aproape că explodă de fericire.
Mihai se ivi în cadrul uşii, înalt şi masiv. Se uită indiferent la ea. O
întrebă în treacăt în timp ce se îndrepta spre baie pentru duşul matinal
-Te-ai trezit aşa devreme?
Nu părea să-i observe cearcănele adânci din jurul ochilor, semne
clare ale unei nopţi de insomnie şi de nelinişte.
-Aproape că nu am dormit. Te-am aşteptat. Am fost teribil de îngrijorată
pentru întârzierea ta.
-Va trebui să te obişnuieşti. Sunt un om ocupat. Astfel de evenimente se vor
repeta.
Intră în baie fără nici un alt cuvânt. Dar ea simţise în treacăt un
parfum străin, dulceag, insinuant. Parfumul altei femei…

**********************

Îl privi pe geam, cu ochii înlăcrimaţi cum pleacă. Nu-i spusese nimic.

Nu-şi luase rămas bun. Nu o sărutase. Ca şi când ar fi fost un obiect de
mobilier păstrat de generaţii întregi în casă, pe lângă care treci, fără să-i
dai nici un fel de importanţă, dar nici nu te înduri să-l arunci fiindcă te-ai
obişnuit să-l ştii acolo.
Luptându-se cu lacrimile şi străbătută de un singur gând, traversă în
goană livingul ce ocupa întreg parterul casei. Dintr-o debara scoase un sac
de voiaj. Îndesă în el câteva obiecte de îmbrăcăminte, smulse de pe consola
de la intrare cheile maşinii pe care i-o dăruise Horia drept cadou de nuntă
şi porni în trombă.
Nu ştia încotro să o ia, dar nu mai putea rămâne nici un minut în casa
lui. Ce ar mai fi putut face acolo când nu mai era necesară. Similitudinea cu
despărţirea de celălalt o izbi. Şi Saşa o părăsise fără prea multe explicaţii.
Nu va mai aştepta ca Mihai să vină acasă şi să o dea pe uşă afară. Nu o va
mai umili nimeni. Pleca de bună voie din viaţa lui în care nu însemnase
nimic devreme ce putuse să o înlocuiască atât de repede, după primul
moment de furtună în existenţa lor de cuplu.
Iunia era deznădăjduită. Nu înţelegea ce se petrece cu ea. De ce
bărbaţii care avuseseră cu adevărat importanţă pentru ea o părăseau cu
uşurinţă, de ce ea nu era în stare să-i poată păstra? Unde se producea acel
scurtcircuit care îi arunca departe unul de celălalt? Din ce motive oculte,
ea, femeia frumoasă, după care pe stradă se întorcea o mare de capete, nu
putea face fericit un bărbat? Care era secretul unei perfecte vieţi în doi?
Zeci de întrebări care rămâneau fără răspuns fiindcă răspunsul nu se găsea
în puterea ei de înţelegere.
 Ieşise de mult timp din oraş. Maşina alerga pe asfaltul încins. Se
întrebă ce direcţie să o ia. Avea nevoie să fie singură pentru a-şi pune
gândurile şi sentimentele în ordine.
„Aş putea pleca la Bran. Aş putea sta acolo o perioadă până mă voi
linişti şi până voi avea puterea să-l sun pe Horia şi să suport o morală
straşnică. Da, cred că aşa este foarte bine. Am să mă îndrept într-acolo. E
linişte şi bine. Îmi voi regenera sufletul şi mă voi odihni, mă voi odihni… O
odihnă lungă şi bună pe care numai moartea poate să ţi-o dea.”
Trase pe dreapta şi controlă suma de bani pe care o avea în poşetă.
Constată cu mulţumire că îi ajungea o perioadă să se descurce mulţumitor,
fără să deranjeze pe nimeni cu pretenţii pecuniare, fapt ce îi displăcea în
mod profund de când se ştia. Nu-i plăcea să ceară bani de la nimeni, deşi
fratele ei câştiga mai mult decât bine, iar pretenţiile lui nu erau atât de
mari încât să-i cheltuiască pe toţi. Se obişnuise însă să se descurce cu
propriile ei forţe, cu toate că uneori vântul îi mai bătea prin buzunare. Se
consola însă repede gândindu-se la existenţa boemă a artiştilor din
rândurile cărora ar fi dorit să facă parte, nişte indivizi cunoscuţi mai ales
prin aceea că nu aveau niciodată bani.
La prima staţie de combustibil alimentă rezervorul maşinii. Mai avea
aproximativ trei sute de kilometri până la destinaţie şi nu dorea să aibă
surprize neplăcute.
De la un timp, frumuseţea peisajului îi mai însenină cugetul. Aproape
fără să-şi dea seama, ariditatea câmpiei fu înlocuită cu minunatul peisaj de
munte. Se lăsa furată de câte o imagine, încremenirea vreunui vis al
Creatorului, copie a peisajului edenic. Deschise geamul portierei şi
interiorul maşinii se aerisi plăcut cu un aer ozonat, curat, altfel decât cel
oferit de aparatul de aer condiţionat al autoturismului, care o învioră, dar
nu avu şi darul de a-i alunga gândurile ce i se învălmăşeau în minte.
„Nu îmi vine să cred ce uşor s-a plictisit Mihai. E adevărat că nu l-am
răsfăţat cu prea multă iubire, că m-am dovedit de multe ori greu de
suportat, dar parcă a cedat mult prea uşor. Prea uşor pentru un bărbat
puternic ca el. Parcă a aşteptat cu nerăbdare să fac un pas greşit pentru a
putea să se răzbune, pentru a mă face să sufăr. Fiindcă, orice s-ar zice,
sufăr. Nu mi-e indiferentă această trădare care a venit pe neaşteptate. Şi
când mă gândesc cât potenţial de dragoste părea să deţină şi cât de dornic
era să-l împartă cu mine. Hotărât, nu mă pricep la oameni. Nu ştiu să citesc
prefăcătoria printre rânduri. Şi cred că nu mă voi lecui de această
credulitate vreodată.”
Îşi aduse aminte că, în graba ei, uitase să ia cheile casei de vacanţă şi
se frământă cum să intre înăuntru.
„Sper să o găsesc pe doamna Carmen. La ea lăsa Horia o dublură.
Dă, Doamne, să nu fie plecată pe undeva.”
 Nu prea avea chef să dea ochii cu nimeni. Dar din cauza plecării
precipitate, iată, trebuia să se ducă să caute pe femeia aceea, să inventeze o
poveste destul de credibilă pentru urechile acesteia, să se ferească de
privirile ei de o indiscreţie proverbială. Se posomorî la gândul micilor
neplăceri prin care era obligată să treacă, dar era hotărâtă să nu renunţe,
în ciuda oricărei ameninţări sau a oricărui şantaj sentimental, la zilele de
solitudine absolută, la ceasurile de lungi solilocvii cu sine care, spera ea, ar
fi putut fi o rezolvare pentru bietul ei suflet ostenit.

**********************

Era o după-amiază minunată de vară când ajunse în Bran. Aerul era

călduţ şi aici, dar nu sufocant precum cel din oraş. Îţi făcea plăcere să-l
simţi invadându-ţi plămânii. Primul lucru pe care era necesar să-l facă era
să intre în posesia cheilor de la intrare aşa că îndreptă maşina spre casa
femeii ce le deţinea. Spre norocul ei, doamna Carmen nu plecase încă la
copii, în Sibiu, unde petrecea marea parte din timpul anului.
-Aş avea nevoie de chei. Pe drum mi-am dat seama că le-am uitat, zise ea
repede după politeţurile de rigoare.
-Da’ domnu’ Horia nu vine?
-Va veni şi el peste câteva zile. Eu am venit mai repede să mai pun la punct
pe aici, minţi ea gândindu-se prea târziu că nu era cea mai potrivită scuză.
-Vai de mine, domnişoară Iunia, mă jigniţi. Săptămânal am trecut pe la vilă
şi am dereticat. Nu e fir de praf pe acolo, o să vedeţi. M-am înţeles demult
cu domnu’ Horia despre aceste servicii. Nu e nevoie să faceţi nimic. O să
vorbesc cu vecina şi vă trimite în fiecare dimineaţă lapte proaspăt. Îmi
spuneţi mie de ce aveţi nevoie şi rezolv eu. Dumneavoastră staţi liniştită şi
vă odihniţi că v-aţi ostenit destul la şcoală.
O obosea vorbăria femeii care părea că nu are alt scop în viaţă decât
să-i facă ei pe plac şi trăncănea vrute şi nevrute.
-Bine, doamna Carmen. Acum daţi-mi cheile. Aş vrea să mă întind puţin.
Voi ieşi mai târziu şi mai stăm de vorbă.
Puţin vexată că fetişcana nu-i aprecia suficient eforturile depuse,
femeia intră în casă fără să mai insiste cu vorba şi-i aduse cheile.
-Mulţumesc. Ne mai vedem.
Drumul spre casă era mai anevoios decât îşi amintea ea. Poate fiindcă
acum ea se găsea la volan şi nu altcineva. Fusese dorinţa părinţilor lor ca
vila să fie amplasată cât mai departe de şosea, în desişul pădurii, izolată
mult de alte locuinţe de vacanţă care răsăriseră ca şi ciupercile după ploaie
în ultimii ani. Maşina înainta cu dificultate pe drumul forestier pustiu. Îi
luară câteva minute bune cei câţiva kilometri, dar, în cele din urmă, ajunse
cu bine la destinaţie.
 Interiorul vilei o învălui într-o răcoare plăcută. Mirosea a brad şi a
aer proaspăt de munte. Doamna Carmen nu exagerase când spusese că
întreţinuse curăţenia casei. Peste tot domnea o ordine desăvârşită. Nimic nu
părea să indice faptul că nu locuise nimeni acolo de luni întregi, nici măcar
vreun firicel rătăcit de praf.
Se prăbuşi pe canapeaua moale din faţa televizorului, când auzi un
râcâit uşor în uşa pe care tocmai o închisese. Speriată, scoase capul cu
teamă, dar îi veni să râdă.
-Am uitat de tine, Max.
Imensul câine ciobănesc care păzea casa şi pe care îl crescuseră de
când era un ghem de blană cu ochişori tulburi, abia deschişi, o privea
blând, cu o privire aproape umană, lipindu-şi botul umed de palma ei.
-Ştiu că ţi-a fost dor de mine. Ca să fiu sinceră, eu nu m-am prea gândit la
tine, dar acum îmi dau seama că mi-ai lipsit. Hai, intră. Ai să stai aici cu
mine. Sunt atât de singură, Max…
Câinele parcă simţea tristeţea care se revărsa din vocea ei. Se aşeză pe
blana din faţa şemineului în care în serile de iarnă obişnuia să ardă un foc
straşnic şi aţipi cu ochii la ea, iar Iunia rămase nemişcată mult timp, de
teamă să nu-l trezească.
„Cândva am fost aici cu Saşa. În vremurile bune ale iubirii noastre,
când nimic nu părea să prevestească ceea ce va urma, când eram fericiţi şi
credeam cu ardoare într-un viitor comun. Cel puţin eu. Despre el nu mai
pot afirma nimic de care să fiu cu adevărat sigură… Aş fi vrut doar să
existe undeva pe lume un loc numai al meu, care să nu fie contaminat de
prezenţa lui.
Doamne, cât aş vrea să mă văd peste un an! Cât aş vrea să treacă
peste mine toată această perioadă nefastă, să mă trezesc ca după un vis
urât, după ce totul va fi trecut. Nu mai am puterea să lupt. Nu mai pot să
ţin piept unor greutăţi cu care nu am fost obişnuită şi care prea îmi dau
târcoale în ultima vreme.
Am crezut că prin căsătoria cu Mihai toate problemele se vor rezolva.
Că-l voi putea uita pe Saşa, că voi începe o existenţă nouă, liniştită. Căci tot
ce am cerut de la nenorocita aceasta de viaţă a fost liniştea. Dar am cerut
prea mult. Mihai nu este ceea ce mi-am închipuit, un alt Horia care să mă
iubească necondiţionat, fără să pună întrebări stânjenitoare, să mă
ocrotească de avalanşa de amintiri din trecut. M-a dorit întreagă, fără
balastul unui trecut care să nu-mi permită un pas de dans prin viaţă. A
crezut că se însoară cu o inocentă, cu o femeie care s-a născut în momentul
întâlnirii cu el. Fără umbre ale trecutului care să-i întunece viitorul.
Ne-am înşelat amândoi! Viaţa te pedepseşte aspru întotdeauna când o
iei în glumă. Iar eu nu am glumit doar, ci mi-am bătut joc de ea de-a
dreptul. M-am vândut unui bărbat pentru a-l pedepsi pe altul. Nu m-am
gândit că îi calc mândria în picioare şi că nici eu, la rândul meu, nu voi
putea să trăiesc lângă el fără a-l iubi. Şi acum, când aş fi putut să o iau de la
capăt, e prea târziu. Şi ce voi face de acum înainte? Spre ce anume să mă
îndrept?”
Plângea. Liniştit, fără ca plânsul să o urâţească, cum se întâmplă
majorităţii femeilor. Plângea iubirea pierdută pentru totdeauna a lui Saşa
şi iubirea secerată înainte de a începe pentru Mihai.
Câinele veni lângă ea şi-i linse cu recunoştinţă mâinile fine. Limba lui
aspră o aduse la realitate. Se grăbi să caute ceva de mâncare pentru el. În
cămară se păstra mereu o serie de provizii care nu se alterau foarte uşor. Îi
deschise câteva cutii de carne conservată şi le puse în farfuria lui Max.
-Poftă bună, dragule!
Din încăperea alăturată se auzi sunetul telefonului ei care tulbură
liniştea nefirească a casei. Merse alene şi îl luă în mână. Observă că fratele
ei era cel care o căuta şi deschise.
-Da, şopti ea.
-M-a sunat doamna Carmen că eşti la Bran. Pot să ştiu ce cauţi acolo. Mi-a
spus că eşti singură. Unde e Mihai?
Îşi dădu seama că Horia era supărat datorită plecării ei precipitate şi
încercă să-i vorbească pe un ton liniştitor pentru a-i mai diminua nervii.
-Discutăm când mă întorc. Acum nu-mi pune întrebări fiindcă nu ştiu dacă
pot să-ţi răspund. Sunt chestiuni care nu se discută la telefon. Vreau doar
să te rog să nu spui nimănui unde sunt. Am nevoie de linişte…
-Iunia, întoarce-te. Sunt neliniştit ştiindu-te singură în pustietatea aceea.
Eşti izolată de lume. Vino acasă, la noi acasă, clarifică el, şi stăm de vorbă.
Sau nu, mai bine rămâi în seara aceasta. Nu vreau să te ştiu noaptea pe
şosele. Dar, dimineaţă, pleci. Te aştept.
-Horia, lasă-mă să-mi port singură de grijă. Am aici tot ce aş avea nevoie.
Max îmi ţine de urât. Nu îţi fă griji pentru mine. Ai destule multe alte
probleme de rezolvat. Trebuie o dată şi o dată să mă desprind de tine şi să
trăiesc o existenţă numai a mea. Simbioza o fi bună la organismele simple,
nu la oameni.
-Iunia!
-Te voi suna în fiecare zi să te convingi că sunt bine.
-Soţul tău ar trebui să ştie unde eşti, nu crezi?
-Pentru nimic în lume! E mai bine aşa pentru toţi.
-Îţi place să creezi valuri în jurul tău, dar, dă-mi voie să-ţi atrag atenţia că
de data aceasta n-ai nimerit-o. Mihai nu se va lăsa târât în acest şantaj
sentimental. Întoarce-te acasă, cere-ţi scuze şi încetează cu fiţele copilăreşti.
E mai sănătos.
-Asta ai înţeles tu? Îmi pare rău. Nu vreau să şantajez pe nimeni. Pur şi
simplu am hotărât să nu mă mai întorc. Cel puţin nu deocamdată. Nu
foarte curând. Cred că am greşit faţă de Mihai…
-OK. Discutăm mâine. Dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la
Mahomed. Aşteaptă-mă cuminte şi nu mai fugi. Eşti femeie în toată firea.
Horia închise destul de iritat, dar ea se simţi mai uşurată acum că
fratele ei ştia unde este. Era singurul om de care îi păsa şi căruia îi păsa de
ea şi nu ar fi vrut să-i facă griji inutile. Ştia cum ar fi reacţionat el dacă ar fi
fost alertat că ea lipseşte, că nu se ştie unde este.
Adormi îngândurată şi somnul îi fu agitat, frământat. Un vis lung,
întortocheat, fără cap şi fără coadă o chinui toată noaptea. Pentru a se
linişti, căută prin somn căldura trupului celuilalt lângă ea, dar degetele ei
crispate nu întâlniră decât cearşaful rece.

************************

După noaptea petrecută împreună, Maria Sebastian se simţi mai

fericită ca oricând. Simţea că divorţul lui Mihai nu poate fi departe şi că, de
data aceasta, ea nu îl mai putea rata. Nimeni nu i-l va mai smulge din braţe.
Dar, când îl sună şi de la biroul lui i se răspunse că este indisponibil în
următoarele ore, se simţi nesigură. Norul acela roz în care se învăluise se
sparse ca un balon de săpun. Îi venea să-i urle târfei de secretară că pentru
ea, Mihai nu e niciodată indisponibil, că ea va fi prima concediată de îndată
ce va fi noua doamnă Argintaru. Înghiţi însă în sec. Nu era tocmai
recomandabil să se comporte urât cu secretara lui Mihai, fiindcă i-ar mai fi
putut fi de folos deocamdată.
Ceea ce nu ştia ea şi, din fericire, nici măcar nu bănuia, era că Mihai
însuşi pusese să nu i se răspundă. Fiindcă se simţea vinovat. Teribil de
vinovat.
Ziua întreagă îl urmărise imaginea tristă a Iuniei, glasul ei tremurat,
privirea ei îngrijorată din cauza lui. Şi cum se purtase el cu ea! Îi venea să-
şi tragă palme pentru modul grosolan în care o tratase, cu atât mai mult cu
cât acest fel de a fi nu-i era caracteristic. Se chinuise să pară indiferent, să o
facă să o doară purtarea lui şi era ferm convins că reuşise. Privirea cu care
îl urmărise ea în momentul în care el părăsise casa era elocventă. Dar îl
obseda o întrebare. Cui prodest? Ce câştigase purtându-se astfel? În loc să
încerce să afle cu răbdare motivul acela secret care tortura mintea Iuniei,
se comportase ca un prost. Şi asta fiindcă îl chinuia ceva. Mereu, ca o pată
pe o imaculată rochie albă, un gând îi răvăşea minţile, un gând pe care se
străduia să-l îndepărteze cât mai iute. De cele mai multe ori reuşea. Uneori
însă…
„A mai fost cineva în viaţa ei. L-a cunoscut înaintea ta. L-a iubit
poate. Lui i-a dăruit şi partea aceea din ea care ţie îţi rămâne mereu
ascunsă. Cine e? Cine a fost primul bărbat din viaţa ei? Când îl voi şti, voi
dezlega şi misterul ei.”
 Îşi petrecu ziua de muncă cufundat în detaliile de finisaj ale ultimului
său proiect. Era un om care îşi iubea meseria atât de mult încât putea să
facă abstracţie de absolut orice din jurul lui şi să se concentreze doar
asupra lucrului început. Dar astăzi printre planşele ce-i acopereau biroul
vedea doar chipul Iuniei, ochii ei trişti şi înlăcrimaţi.
„Nu se poate. Aşa nu mai merge. Mă chinui inutil. Trebuie să merg şi
să o văd. Trebuie să-i cer iertare.”
Aproape alergă în casă, dornic să o ia în braţe, dar încă din prag îl
izbi tăcerea rece a interiorului. Nu-i fură necesare decât câteva clipe pentru
a-şi da seama că Iunia nu era acolo.
-Unde a plecat doamna, o întrebă el repezit pe menajeră.
-Când am venit eu la ora nouă, domnişoara nu era acasă. M-am şi mirat, că
ea nu se trezeşte niciodată mai repede de a veni eu. Nu e nici maşina, mai
zise ea.
Iunia nu obişnuia să iasă în oraş cu maşina. Se simţi îngrijorat. Unde
putea fi? Ca pătruns de o presimţire, deschise cu putere uşa de la şifonierul
ei ce ocup un perete în întregime. Lipseau câteva obiecte de îmbrăcăminte.
Umeraşele goale o dădeau de gol, atârnând aşa inutile. Inima îi bătu cu
putere. Iunia nu era în vreo vizită cum crezuse el…
-A lăsat ceva haine la spălat? o interogă el pe biata femeie deja speriată de
privirea lui ce fulgera, pentru a epuiza orice urmă de îndoială.
-Nu. Ieri am spălat tot ce era pus în coşul de rufe. Dacă vreţi, merg să mai
văd.
-Nu e nevoie.
Ştia acum cu certitudine că plecase. Cu siguranţă că Horia ştia unde,
dar nu se simţea destul de puternic pentru a-l înfrunta. I-ar fi reproşat,
desigur, că nu avusese grijă de ea, că nu ştiuse cum să se comporte cu ea
pentru a o putea păstra.
Şi câtă dreptate ar fi avut…

************************

O treziră nişte bătăi puternice în uşă. Se ridică din pat ameţită.

Soarele era de mult sus pe boltă. Cu greutate porni să deschidă. O senzaţie
de greaţă persistentă o făcu să se clatine pe picioare.
„Pesemne Horia nu a mai avut răbdare şi a plecat cu noaptea în cap.”
Când deschise însă, zări o femeie necunoscută.
-Bună dimineaţa, domnişoară. Am adus laptele, o lămuri ea.
Femeia o privea curioasă.
-Nu vă simţiţi bine? Sunteţi palidă. Dacă vreţi, îl fierb eu, se oferi ea cu
bunăvoinţă.
Clătină din cap în semn de aprobare. Aproape că se lăsă dusă de
mână până înăuntru. Pământul se învârtea cu ea ca într-un carusel. Se
aşeză pe un fotoliu din apropiere. Dacă ar mai fi trebuit să facă câţiva paşi,
s-ar fi prăbuşit. Picioarele îi erau grele ca de plumb şi plumb topit îi curgea
şi prin vene. Nu avea nici un fel de putere în ea, de parcă toată s-ar fi scurs
prin acei câţiva paşi pe care fusese necesar să-i facă.
Din bucătărie, femeia îi aduse o cană cu lapte proaspăt, fierbinte, abia
luat de pe foc. I-l aşeză în apropiere să-i fie la îndemână.
-Eu plec. Să beţi laptele după ce se răceşte că aveţi nevoie. E primul copil?
De undeva din adâncimi abisale, vorbele femeii îşi făcură drum până
la creierul ei.
-Poftim? Despre ce copil e vorba?
-Am crezut că sunteţi însărcinată. Cam astea sunt semnele… dar, mai ştiu
eu. Mă luă gura pe dinainte ca pe o proastă ce sunt. Am plecat. Sănătate.
-Nu e nimic. La revedere.
Dar ceea ce i se spusese o năuci. Un copil? Era posibil? Cum de nu se
gândise? Se explicau astfel toate stările ei din ultimul timp. De ce era mereu
irascibilă, de ce nimic nu-i era pe plac, de ce mâncarea nu mai avea gust.
„Trebuia să mă gândesc că pe copii nu i-aduce barza. Cum am putut
să fiu atât de naivă? Un copil?!”
….urca scările facultăţii. Se simţea slăbită şi se sprijinea cu o mână de
balustradă. Avu brusc o senzaţie de dezgust, de neputinţă. Lumea se
învârtea cu ea. Picioarele nu o mai ascultară şi se prăbuşi. Doi colegi care
veneau în spatele ei o ridicară şi o aşezară pe o bancă insistând să o
însoţească la un medic. Le zâmbi ştrengăreşte.
-Nu s-a întâmplat nimic. Sunteţi voi alarmişti. Uite, deja mă simt mai bine.
Dacă va fi cazul, mă voi duce cu fratele meu. Sper să nu fie. Mulţumesc
pentru ajutor.
Le trase cu ochiul şi fugi sub ochii lor uimiţi. Căci ştia adevărul. Îl
aflase cu două zile în urmă de la un medic la care apelase neliniştită de
stările proaste avute în ultimul timp.
Îl aşteptase nerăbdătoare pe Saşa. Cu sufletul la gură. Dorea să-i dea
vestea cea mare. Să-i spună că vor avea un copil. Care se afla undeva în ea.
Pe care îl simţea cu toate fibrele fiinţei ei. Pe care îl dorea. Viaţa începea să
capete un rost. Dragostea lor nu mai era aridă şi neroditoare. O năpădise o
bucurie nebună transfigurând-o.
Îl îmbrăţişase strâns de cum intră pe uşă, şoptindu-i secretul cald la
ureche.
-Aştept un copil.
Dar el nu se bucurase. Nu reacţionă aşa cum s-ar fi aşteptat ea să
reacţioneze. O privea ciudat, având în ochi un licăr care o speria. Se
îndepărtă de el tăcută şi confuză. Nu cuteză să-l întrebe nimic. Îl privea
doar cu o privire de căprioară în bătaia puştii.
-Nu va exista nici un copil, Iunia. Nu e momentul potrivit acum pentru
copii. Trebuie să ne realizăm o carieră. Ar fi o povară. Cine l-ar creşte?
 Motivele lui păreau cam trase de păr. Se mulţumi să protesteze slab:
-Ne-am descurca. Am multe colege care sunt mămici. Nu se plâng niciodată.
Dimpotrivă. Şi mai au timp şi de învăţat. Sunt printre cei mai buni studenţi
din an.
Se cufundase într-un fotoliu şi o asculta. Nici un muşchi nu tresărea
pe faţa lui. Părea tăiată în piatră.
-…dacă va fi băiat…
-Nu, Iunia, îi reteză el cu brutalitate entuziasmul. Nu va fi nici băiat, nici
fată. Vei merge cât mai repede la un medic pe care îl cunosc. Nu vor fi
complicaţii. Ai să vezi…
-Ce suflet poţi să ai? Chiar nu simţi nimic la gândul că plănuieşti uciderea
unei părţi din tine?
Plânsese. Îl implorase. Totul în zadar. Era inflexibil. Se lăsase dusă în
cele din urmă la medic. S-a lăsat dezbrăcată de mâini străine, răstignită pe
masa aceea rece. Strângea pumnii şi încerca să ignore ce se petrece cu ea. Se
refugie undeva în adâncul ei concentrându-se asupra unui punct fix de
deasupra uşii. Nu simţea durere fizică pentru că nu dorea să simtă. Se
gândea doar la copilul ei nenăscut pe care nu va putea niciodată să-l
mângâie, care nu-i va umple niciodată braţele, care nu se va bucura de
albastrul cerului, de puful galben al puilor, de frumuseţea unei zile de vară.
Care nu se va bucura de iubire, nu va plânge la necaz şi nu va râde la
bucurie.
„Trebuia să fug. Să plec de lângă el. Să-mi cresc singură copilul.
Trebuia să nu-i fi spus niciodată şi copilul meu ar fi trăit.”
Saşa o învălui din nou în iubire. Părea că uitase incidentul. Părea că o
iubea şi mai mult ca înainte. Erau ca doi părtaşi la o crimă. Îi unea
blestemul celui ucis.
Dar Iunia nu-l uitase. Uneori îl visa. Cum întindea mânuţele spre ea,
cum o chema. Şi suferea cumplit. Poate de aceea vestea noii sarcini o
bucură. Îşi va răscumpăra greşeala. Copilaşul ei va fi cel mai iubit din
lume. Îl va iubi şi pentru celălalt care nu mai exista decât în gândurile ei.
Lui îi va dărui toată dragostea care exista în ea. Ştia că de acum nu va mai
fi niciodată singură. O fiinţă mică, care de abia începuse să se coacă în
universul ei placentar, avea nevoie de ea.
„Ieri îmi doream să mor. Acum nu mai vreau. Vreau să trăiesc. Încă
mai e necesar să trăiesc. Chiar şi numai pentru a aduce pe lume acest copil.
Se cheamă că nu am trecut în zadar prin lume.”

***********************

Horia simţea nevoia de a se sfătui cu cineva în privinţa Iuniei. Era

omul care, în afară de Laura, o cunoştea cel mai bine, dar în unele
chestiuni, nu o putea înţelege. Era femeie şi acţiona ca o femeie, iar el nu-i
putea pricepe meandrele sufleteşti, cum se întâmpla acum, de pildă.
Toată ziua fusese excesiv de irascibil. Nimic nu părea să-i intre în
voie. Tinerii care făceau practică la cabinetul său de avocatură se mirară
chiar. Maestrul era un om jovial, deschis, care şi atunci când greşeau îi
mustra în glumă, repugnându-i ideea de a supăra pe cineva. La tribunal
însă, lucrurile luau o altă turnură. Devenea dur, rece, calculat. Specula cea
mai mică greşeală a adversarului, insesizabilă la o primă vedere pentru
ceilalţi, şi o întorcea în favoarea lui. Procesele pe care le pleda aveau astfel
şanse reale de a fi câştigate. Şi nu de puţine ori obţinuse succese
răsunătoare care-i creaseră o reputaţie strălucită. Devenise chiar un fel de
modă să-l angajezi pe Horia Manu când aveai un proces.
Era un bărbat frumos. Poate prea frumos, cum se mai auzeau unele
voci maliţioase. Din pricina acestei frumuseţi nici nu putuse să se fixeze
asupra unei singure femei. Mai umbla încă din floare în floare, deşi se
apropia vertiginos de pragul celor patruzeci de ani şi ar fi fost cazul să-şi
întemeieze o familie.
Era foarte adevărat că o avea pe Iunia pe care o considera copilul său
dată fiind diferenţa de vârstă dintre ei şi faptul că el o crescuse aproape în
exclusivitate, excepţie făcând zilele de vacanţă când părinţii o mai cărau
după ei pe vreun şantier. Dar Iuniei, ca de altfel şi lui, nu-i plăcea viaţa
aceea dezordonată, printre ruine, căutând până la disperare vreun ciob de
oală, cum se exprimase ea cândva în faţa părinţilor şi-i supărase teribil.
După doar câteva zile se întorcea la casa lor confortabilă, deşi îşi iubea
părinţii şi îi era mereu dor de ei. Nu-i plăcea nici măcar să-şi aducă apoi
aminte de scurta escapadă din care tocmai revenise, spre bucuria lui Horia,
care nu suporta singurătatea şi fugea de ea şi căruia scurtul timp în care ea
lipsise i se părea interminabil, făcându-l să nu-şi găsească rostul.
Se hotărî să treacă pe la sora mamei lui şi să-i ceară părerea în
legătură cu Iunia, în ciuda faptului că ura imixtiunea altora în treburile lor.
Dar mătuşă-sa, când o prindeai în toane bune, putea să dea sfaturi de un
bun simţ neaşteptat. Măcar încerca. O găsi vorbind cu câinele.
„Asta se ţicneşte pe zi ce trece. Uite cui doream eu să-i cer sfatul!”
-Arăţi din ce în ce mai bine, tanti. Timpul nu te atinge deloc. Mi-ar plăcea
să-mi vinzi şi mie pontul, minţi el ştiind că dacă o complimentai devenea
agreabilă şi chiar puteai să porţi o conversaţie normală cu ea, pe când, în
restul timpului, abia dacă puteai să-i intri în voie. Din acest motiv, Horia
era singurul din familie cu care avea relaţii, să le zicem agreabile, celelalte
rude ocolind-o, nedorind să-şi strice buna dispoziţie după o întâlnire cu ea.
-Da? Găseşti? îl întrebă ea încântată
-Ce mai faci, tanti? o luă el pe ocolite căci nimic nu-i era mai odios decât să
ştie că o vizitezi doar la nevoie, deşi ştia la fel de bine că nimeni nu o vizita
decât dacă era absolut necesar şi nu pentru că i s-ar fi făcut brusc dor de
ea.
-Mă plictisesc, urlă ea pe neaşteptate cu o voce puternică, dogită de tutun,
făcând să se zgâlţâie toate obiectele fragile din vitrinele tixite. Că voi vă
aduceţi aminte de mine din an în Paşti. Mai ales mucoasa aia mică de când
s-a măritat nu mai dă pe la mine nici de frică. Barem de bărbatu-su nici nu-
mi puteam închide uşa până nu s-a însurat cu ea. Acu’ nici acela nu mai
vine. N-ai o ţigară?
Horia îi cunoştea tabieturile. Întotdeauna când venea la ea îi aducea
câte un pachet de ţigări mentolate. Nu-şi putea însă explica cum de o
fumătoare înrăită ca ea prefera porcăriile acelea şi nu prefera o marcă de
tutun mai tare. Îl refuză ca de fiecare dată şi tot ca de fiecare dată îl primi
după lungi stăruinţe, iar el ştia, dintr-o lungă experienţă, că nu va apuca să
plece şi pachetul va fi terminat. Fuma ţigară de la ţigară.
-Acum, spune-mi ce vânt te aduce pe aici. Că degeaba n-ai venit tu, pot să
pun mâna-n foc, îl iscodi ea trăgând cu sete din ţigară.
-Iunia a plecat la Bran. Singură.
Vorbea lapidar, la obiect, fără explicaţii inutile. Ştia că aşa îi plăcea
ei, fiindcă Amalia Creţulescu fusese cândva o avocată renumită care putea
să discearnă adevărul din câteva vorbe.
Bătrâna rămase pe gânduri privindu-l meditativ printr-un nor de
fum.
-Ştiam că aşa se va întâmpla.
-Ştiai pe naiba, tanti, o întrerupse Horia iritat. Nu-mi fă acum pe lupul
moralist. Când te-am întrebat ce părere ai despre faptul că Mihai o cere de
nevastă, mi-ai spus că e o idee excelentă. Mai că nu săreai în sus de bucurie.
-De ce nu mă laşi să termin? În momentul acela era cel mai bun lucru care
se putea face. Adu-ţi aminte în ce hal era după ce derbedeul acela a părăsit-
o. M-am gândit mereu la zicala aceea conform căreia cui pe cui se scoate.
Mi-am dat seama prea târziu însă că Mihai nu e un puşti tembel, din ăia
raşi în cap şi cu cercei în urechi cum îi văd pe stradă care, fie vorba între
noi toţi au ceva dereglat la mansardă, puşti care se mulţumesc doar cu
trupul unei femei. Am ştiut că odată şi odată îşi va pune întrebări la care
Iunia nu va fi în stare să-i răspundă. Fiindcă el nu se mulţumeşte doar cu
trupul ei. Vrea să-i vadă sufletul şi să se convingă că ea este doar a lui.
M-am temut de ziua aceasta şi, uite, a venit mai repede decât m-am
aşteptat. Mihai ştie că Iunia nu-i aparţine. Şi nici nu vreau să-mi imaginez
ce este în sufletul lui…
Horia o privi preocupat. Ştia că are dreptate. Mereu îl uimise câtă
claritate de gândire dovedea când era vorba de problemele sufleteşti ale lor,
ale nepoţilor şi cât de fantezistă, excentrică chiar, era în relaţiile cotidiene
cu ceilalţi.
Deveni din nou practic.
-Ce e de făcut? Un divorţ ar marca-o, o continuare a mariajului s-ar putea
să nu mai fie posibilă. Există o aurită cale de mijloc?
-Acum, pe moment, nu putem face nimic. Trebuie să lăsăm ca lucrurile să
se decanteze, să se limpezească de la sine, fără să ne amestecăm. Indiferent
ce curs vor lua, e bine să le respectăm deciziile.
-Nu m-am amestecat nici în povestea cu Epstein şi ai văzut ce a ieşit. Ar fi
trebuit să-i trag o mamă de bătaie şi să o aduc pe linia de plutire, deşi îmi
repugnă violenţa. Mai bine o dureau însă palmele mele decât suferinţa pe
care i-a produs-o el.
-Totdeauna rănile trupului se vindecă mai lesne decât cele ale sufletului. E
un adevăr vechi cam de pe vremea când omul a început să gândească. De
aceea trebuie să te fereşti de cei care ştiu să producă răni ale sufletului.
-Da, dacă ai şti care sunt aceia…
-Îi poţi afla dacă eşti atent şi nu gândeşti cu inima. Numai că Iunia e altfel
decât noi doi, Horia. Ea a iubit atât de plenar încât nu i-a rămas nici un
colţişor de suflet numai al ei. A dat totul. Şi nu cred că va mai găsi resurse
să-i dea ceva şi lui Mihai care, hai, să fim cinstiţi, nu e omul să se
mulţumească cu resturi de la festinul altuia. Deşi, dacă mă gândesc bine, o
iubeşte şi ar putea fi un motiv suficient de întemeiat pentru a ierta trecutul
Iuniei. Dar trebuie să ştie adevărul. Oricât de dureros ar fi pentru el. Altfel
se va repeta…
Se întrerupse brusc, de parcă ar fi regretat ultimele cuvinte, rostite
cumva fără voia ei. Horia însă era prea ocupat cu propriile gânduri pentru
a-i observa atitudinea. O privea, dar mintea lui lucra febril gândindu-se
cum anume să procedeze.
-Plec la Bran să stau de vorbă cu ea. Până nu ştim cu adevărat ce s-a
întâmplat, vorbim vorbe. Speculăm pe marginea subiectului. Un lucru e
cert: Iunia a plecat în căsnicia aceasta plină de bune intenţii. Nu a dorit
niciodată să-l dezamăgească pe Mihai. Chiar dacă nu a fost decât un mijloc
de a-l uita pe celălalt, nu i-ar face rău. Nu cu bună ştiinţă. Chiar dacă
strânge din dinţi. Înainte de a se mărita, am avut cu ea o discuţie lungă. I-
am împărtăşit temerile mele în legătură cu viabilitatea căsătoriei lor. Mi-a
explicat că el reprezintă paşaportul ei spre viaţă. Că, dacă nu s-ar ancora
într-o altă relaţie, ar claca. Ea face parte dintre oamenii care sunt
incapabili să trăiască fără ocrotirea şi dragostea cuiva. Mi-aduc aminte că
în adolescenţă avea mereu câte un partener de rezervă. Dacă se întâmpla să
rămână descoperită când trebuia să iasă undeva, apela la celălalt. Mult
timp am suspectat-o că e o mică cochetă care îşi verifică doar puterea de
seducţie. În realitate, era numai nevoia ei de a nu fi singură, de a şti că
există mereu cineva care o iubeşte, la care poate apela oricând, în special în
situaţiile limită. Poate pentru că a fost frustrată de dragostea mamei şi a
tatei. A urmărit-o mereu ideea că e un copil nedorit.
 Din acest motiv i-am dat voie să se mărite cu Mihai. Ca să trăiască.
Ştiam că altfel totul s-ar fi terminat.
-Iunia, oricum, e un mort viu. Saşa i-a distrus spiritul. Gândeşte-te cum era
ea acum trei sau patru ani. Parcă sunt două fiinţe diferite care doar
întâmplător seamănă una cu alta.
Şi mama ta are partea ei de vină. E sora mea, dar asta nu mă
împiedică să-i văd greşelile. Mereu şi-a iubit meseria mai mult decât proprii
copii. Meseria şi taică-tu. Astea au fost priorităţile ei. V-a făcut, dar nu a
mai interesat-o ce se întâmplă cu voi. Că aveţi nevoie şi de altceva decât de
o casă şi o masă. Habar nu are ce simţiţi, ce gândiţi. Sunteţi doi străini
pentru ea. Doar întâmplător figurează în actul vostru de identitate ca
mamă. Dacă tu ai simţit mai puţin aceste lucruri, Iunia avea nevoie de
mama ei. Sunt momente când doar o femeie poate pricepe sufletul unei alte
femei. În povestea cu Saşa mama ta trebuia să-i fie alături, nu tu, nu eu.
Dar ea cred că nici nu ştie ce s-a întâmplat. Şi dacă ai fi informat-o, tot
inutil ar fi fost. Pur şi simplu, nu o interesa, era un fapt care nu intra în
sfera ei de interese. Nici măcar nu te-ar fi lăsat să-i termini ce ai de spus şi
te-ar fi întrerupt plictisită. Poate dacă s-ar fi petrecut cu vreo două mii de
ani în urmă ar fi clintit-o din celebra ei nepăsare.
Pe Horia nu-l mai durea de mult adevărul despre părinţi, aşa că nu
avu nici o reacţie la discursul bătrânei. O asculta cu o singură ureche,
mulţumindu-se să dea din când în când politicos din cap în semn de
aprobare.
-Du-te şi vezi ce e cu Iunia, îl mai sfătui ea. Discutăm apoi. Vreau să ştiu ce
s-a petrecut între ea şi Mihai. Cred că acolo e cheia situaţiei de acum.
Horia plecă de la ea doar aparent mai liniştit. În interiorul lui se
zbuciuma. Îl durea că mica lui Iunia nu era fericită. Abia aştepta să ajungă
la ea. În mintea lui ea era tot copilul pe care l-a văzut crescând sub ochii lui.
Nu conta că acel copil devenise femeie. În aceste clipe era tot mică şi
dependentă de el.

***********************

Ajunse destul de târziu la Bran. Se bucură când văzu lumină la

ferestrele vilei. Cunoştea teama ei de întuneric. Întotdeauna când era
singură aprindea toate luminile din casă. Mai târziu, când ea mai crescuse
devenise un fel de parolă cunoscută doar de ei doi.
„Ca să alung demonii, Horia.” îi explicase ea în copilărie.
Nu ştia pe atunci că demonii sunt în noi. Că numai noi îi putem face
periculoşi lăsându-i să se elibereze din închisoarea minţii noastre. Nu ştia că
frica provine din cultivarea propriei noastre imaginaţii.
Luminile mai însemnau ceva pentru Horia. Era semnul că Iunia se
afla acolo, că nu fugise, speriată că va fi certată.
-Te-am aşteptat toată ziua. Credeam că te-ai răzgândit şi nu mai vii. Am
ceva important să îţi spun, îl întâmpină ea exuberantă.
-Te ascult, draga mea, zise el derutat de primirea făcută. Se aşteptase să o
găsească cufundată într-una din umorile ei negre, cu care îl obişnuise de
când se despărţise de Saşa. Dar vestea pe care i-o dădu îl luă complet pe
nepregătite.
-Cred că voi avea un copil. Vei fi unchi, Horia.
O îmbrăţişă când ea i se aruncă în braţe. Nu ştia dacă să se bucure
sau să fie trist că fetiţa lui va avea la rândul ei copii.
-Eşti sigură?
-Da. Adică nu ştiu sigur. S-ar putea, ar fi posibil.
-Mihai ştie?
-Nu.
-E copilul lui, Iunia? o întrebă el speriat, cuprins de o bănuială cumplită.
-Cum poţi să mă întrebi aşa ceva? Bineînţeles că e al lui. Al cui să fie?
-De pildă, al lui Epstein, o săgetă el.
-Dacă nu ai fi fratele meu, te-aş pălmui pentru ce tocmai ai scos din gură.
Chiar atât de puţin mă cunoşti? Ai crede că m-aş mai întoarce la Saşa după
tot ce mi-a făcut? Că i-aş face un asemenea gest murdar lui Mihai? Am
multe păcate, dragul meu frate, dar duplicitară nu sunt. Nu neg, am ascuns
soţului meu existenţa unei alte iubiri, dar tocmai pentru a-l proteja. De ce
să-i încarc sufletul cu poverile sufletului meu?
Evident că am greşit. Mi-am dat seama abia acum. Între doi soţi nu
trebuie să fie nimic ascuns. L-au supărat tăcerile mele, absenţa mea. Mi-a
reproşat că sunt acolo doar fizic, că sufletul meu este în altă parte, că nu
ştie nimic despre mine. Nu a mai avut răbdare cu mine. I-aş fi spus. Crede-
mă că i-aş fi spus. A plecat însă la altă femeie.
Vorbea acum cu o tristeţe nemărginită, iar Horia îşi dădu seama că
era posibil ca ea să dorească cu adevărat să-şi întemeieze un cămin. Se
vedea că face eforturi de a se adapta situaţiei, de a-l scoate definitiv din
viaţa ei pe Saşa Epstein. Altfel cum se explica faptul că o chinuia atât
situaţia apărută între ea şi Mihai?
-Nu trebuie să te chinui, Iunia. Îţi face rău. Sigur că era bine să ai o discuţie
cu Mihai care să clarifice totul între voi, dar nu e un capăt de ţară. Ai timp
să-i explici. Acum trebuie să te gândeşti la copilul tău.
-Mihai a plecat la altă femeie. Tu nu înţelegi ce îţi spun?
-Prostii, Iunia. Ce femeie? Crezi că s-ar putea asemui cineva cu tine? Ce
bărbat nu ar fi fericit să-i fi soţie?
-Saşa. Că tot l-ai pomenit. Nici el nu m-a vrut. Am încercat să mă împac cu
acest adevăr, să îl accept cu demnitate, fără a mă umili. Aproape am reuşit.
Dar uite că îmi distruge din nou viaţa. Nu ştiu cum reuşeşte să se infiltreze
şi să se aşeze ca o plagă peste viaţa mea. Din pricina lui m-a părăsit Mihai.
Pentru că eu trăiam într-o lume imaginară alături de el şi nu vedeam omul
real de lângă mine. Pentru că din cauza lui mă comport imposibil, fiindcă
mi-a înşelat încrederea, nu doar în oameni, ci şi în mine însămi. Am devenit
neîncrezătoare. Când cineva încearcă să se apropie de mine, îl resping
pentru că mi-e teamă să nu mă facă să sufăr, mi-e teamă că are un interes
ascuns. E un blestem. De câte ori simt că aş putea să o iau da capo, vine
ceva care mă aruncă şi dă cu mine de toţi pereţii. În mine se dă o luptă
sisifică cu trecutul. Când cred că l-am învins, vine amintirea lui Saşa şi mă
întoarce de unde am plecat. Nu pot rupe lanţurile ce mă leagă de trecut.
Poate că acest copil mă va ajuta. El este speranţa mea, arma mea secretă în
lupta cu demonii trecutului.
-Cu siguranţă, Iunia. Copilul te va ajuta să vezi viaţa prin altă prismă. Va fi
examenul tău de maturitate. Ai să vezi că odată cu venirea lui pe lume totul
se va schimba. Greşeala ta a fost că mereu ai acordat prea mult credit
lucrurilor mărunte, iar celor cu adevărat importante abia dacă le aruncai o
privire. E timpul să înveţi să faci diferenţa între ceea ce merită băgat în
seamă şi ceea ce trebuie aruncat. Ai dat prea multă importanţă relaţiei cu
Saşa. Era bine dacă ai fi tratat-o ca pe o simplă idilă de adolescenţă. Ţi-am
mai spus asta.
- Dă-mi un singur exemplu de îndrăgostit rezonabil şi cerebral, iar eu am să
fiu de acord cu tine. În acel moment mi-era perfect paralel de tot ce îmi
spuneau ceilalţi. Credeam doar ce doream eu să cred şi îi preţuiam doar pe
cei care îmi încurajau relaţia şi mi-o aprobau. În acele timpuri zicala mea
preferată era cine nu e cu mine, e împotriva mea.
-E timpul să te culci, o întrerupse el văzând că se deschisese o discuţie cu un
subiect amar care putea continua la nesfârşit fără să se ajungă la o
rezolvare. Ai nevoie de odihnă. Am să stau aici lângă tine.
Ea adormi aproape pe nesimţite, semn că era cu adevărat epuizată
din cauza trăirilor intense pe care le avusese în ultimul timp, iar Horia
rămase lângă ea, ţinând-o cu duioşie de mână şi veghindu-i somnul.
O revedea în amintiri, fetiţă mică, cum se amesteca mereu printre
lucrurile lui, cum adormea pe genunchii lui când el învăţa, cum se juca prin
casă, niciodată gălăgioasă, de o cuminţenie aproape nefirească pentru un
copil. În toată existenţa ei nu produsese furtuni. Fusese o şcolăriţă silitoare,
genul acela drag profesorilor, era întotdeauna bine pregătită, de la ea nu
puteai avea surprize neplăcute. În toţi anii de şcoală fusese o bucurie pentru
toţi. Un copil dulce, model, pe care te puteai baza. Cu care puteai să pleci să
faci înconjurul lumii fără teama că te-ar trăda, căci firea ei loială nu-i
permitea gesturi de care să-i fie ruşine mai târziu. I se prevedea o carieră
strălucită ca pictoriţă fiind remarcată încă din liceu de nume de marcă din
lumea artelor plastice. Părea că un drum presărat cu flori i se deschide
înainte. Până la vernisajul acela blestemat. Prima ei expoziţie, care îi
adusese valuri de elogii. Atunci, printre vizitatori anonimi, se strecurase
unul care avea să-i schimbe întreaga viaţă, care avea să-i dea peste cap
întregul sistem de valori în care crezuse şi care păruse destul de solid.
Din clipa aceea a fatalei lor întâlniri, Iunia se îndrăgostise
iremediabil. Pentru întâia dată. Se lăsase cuprinsă de o pasiune ce nu-i era
caracteristică, se aruncase cu disperare într-o iubire care, multă vreme, o
ţinuse prizonieră în tentaculele ei.
El nu se împotrivise relaţiei ei cu Saşa. Sora lui iubea şi era iubită.
Fiindcă, orice ar fi fost şi s-ar fi spus, şi Saşa o iubise. Nu încăpea îndoială.
Abia când ea începuse să se comporte altfel decât în mod obişnuit, când nu
mai dăduse pe acasă cu săptămânile, când îşi neglijase studiile, când
începuse să audă o sumedenie de poveşti pe care cei din familia Epstein le
răspândeau la adresa Iuniei, abia atunci reacţionase. Avusese o discuţie cu
Iunia, deşi detesta să se amestece în viaţa ei. Se mirase când ea îi
mărturisise că într-adevăr ceva părea să se întâmple cu el. Niciodată nu
spusese un singur cuvânt care să arunce asupra lui sentimentul neîncrederii
celorlalţi în el. Dimpotrivă. Îi luase mereu apărarea, indiferent de
împrejurare, văzând în el omul perfect. Dar, în ciuda suspiciunii care plana
asupra relaţiei lor, nu avusese destulă putere să-l părăsească. Aşteptase
încordată până el făcuse primul pas pe drumul despărţirii. Nu ştia nici
acum prea bine cum anume se petrecuse separarea lor, fiindcă Iunia evita
să dea amănunte, iar el nu insistase şi din discreţie, dar şi pentru că nu-l
măcina curiozitatea. Când se întorsese acasă însă, era o umbră, un înveliş
minunat, dar gol. Şi fiindcă de ceva vreme Mihai Argintaru o ceruse în
căsătorie, la câteva săptămâni după despărţirea de Saşa, acceptase.
Când încă mai era cu Saşa, evident, luase această cerere în glumă.
Nici nu se gândise la ea în mod serios. Chiar îi ceruse sfatul cum să-l refuze
elegant, fără a-l supăra. Dar, dintr-odată, revenise asupra ei. Şi el i-a înţeles
într-un fel alegerea, chiar dacă-i displăcea din cauza diferenţei mari de
vârstă şi a unor temeri legate de felul de viaţă pe care el o dusese înainte.
Viitorul lui cumnat, prieten vechi cu el, era altfel un om de nădejde. Alături
de el, Iunia deţinea toate premisele unei vieţi confortabile, chiar fericite.
Amintirea celuilalt venea să le tulbure însă existenţa. Din nou. Şi era
cu mult mai dureros căci, de data aceasta, plătea şi un nevinovat cum era
Mihai.
Horia îşi reproşa uneori de ce nu-i spusese el lui Mihai despre drama
Iuniei. Era convins că ar fi luat-o de nevastă în orice condiţii şi o astfel de
confidenţă nu ar fi stricat cu nimic o nuntă ce se contura din ce în ce mai
bine. I-ar fi scutit astfel pe amândoi de nişte scene penibile cum îşi imagina
că trebuie să fi fost cele petrecute între ei. Ar fi discutat ca între bărbaţi,
deschis, fără ca Iunia să ştie vreodată şi ar fi clarificat pentru totdeauna
misterul ce îl sâcâia pe soţul ei, mister ce se adâncea pe măsură ce trecea
timpul peste căsnicia lor şi săpa tot mai mult prăpastia dintre ei.
 „Trebuie să-i spun tot adevărul. Are dreptul să-l cunoască şi să
decidă apoi ce este de făcut. Cu cât se prelungeşte această situaţie, cu atât
vieţile lor vor fi mai puternic marcate. Şi nu-şi vor găsi nicicând liniştea.”
Cuprins de acest gând, se ridică încet de pe pat, având grijă să nu
tulbure somnul Iuniei şi formă numărul arhitectului. Simţea că dacă nu
vorbea cu el atunci, nu va mai avea curajul altădată.
„Va crede că am înnebunit când va vedea la ce oră îl sun.”
Mihai însă răspunse de la primul apel, semn că, în ciuda orei târzii,
nu dormea, probabil frământat şi el de gânduri.
-Te salut, bătrâne! Credeam că mă vei înjura că te trezesc şi când acolo şi
pe tine te bântuie insomniile. Oare de ce?
-Horia, unde e Iunia, întrebă el precipitat. De două zile sunt nebun. A
plecat şi nu a lăsat un cuvânt.
-Păi, să mă uit unde e, glumi el. Acum e în pat. Doarme ca un îngeraş şi
habar nu are că dragul ei de frate s-a transformat în consilier matrimonial.
Meritaţi amândoi felicitări şi o diplomă pentru modul în care nu trebuia să
vă purtaţi. Suntem la Bran, la vilă. Mâine vin în oraş şi e imperios necesar
să stăm de vorbă. S-au petrecut nişte evenimente despre care e bine să ştii şi
tu.
-Aş putea să vin eu acolo. Plec chiar acum. Dacă nu e trafic intens, în zori
sunt la voi. Nu încerca să mă opreşti. Trebuie să o văd. Să mă conving că e
bine.
-Cum vrei. Eu zic că era mai bine să ne întâlnim undeva pe teren neutru,
departe de ochii Iuniei. Dar, dacă ţii neapărat să vii… Mă rog. E problema
ta.
I se luase o piatră de pe suflet. Graba de care dădea dovadă Mihai era
un semn bun. Însemna că încă îl mai interesa şi, odată ce lucrurile se vor
lămuri, totul va intra pe făgaşul firesc. Era ferm convins de asta.

************************

Se lupta cu somnul dulce de dimineaţă. Îi era greu să deschidă ochii.

Culcuşul moale al patului o atrăgea cu fire invizibile, deşi, de obicei, nu era
o leneşă. Ridică mâinile deasupra capului şi se întinse. Somnul aproape că
fugi. Lângă patul ei, Mihai o privea zâmbind.
-Bună dimineaţa.
Îl privea, îi auzea vocea şi totuşi nu-i venea să creadă că era acolo,
lângă ea. Nu se aşteptase ca el să vină, după cum se purtase cu ea când se
văzuseră ultima dată. Bănui că fratele ei era autorul moral şi nu ştia dacă
să-i pară bine sau să fie indignată. O parte din ea se bucura că-l vedea,
cealaltă parte o făcea să se întrebe dacă el nu a venit cumva numai pentru
copil.
-E mâna lui Horia aici, nu?
-Nu are importanţă, Iunia. Important e că sunt aici, cu tine. Am crezut că se
sfârşeşte lumea când nu te-am mai găsit acasă. Ştiam că greşisem, dar nu
îmi închipuiam că vei reacţiona atât de radical, deşi meritam, cu vârf şi
îndesat. Mă doare absenţa ta. Te vedeam peste tot şi nu-mi puteam alina
dorul. O imensă suferinţă. Casa nu mai e aceeaşi fără tine. Tu îi dai
căldură, tu o însufleţeşti. Te implor, vino înapoi. Nu vreau să-ţi sune
pompieristic sau banal, dar nu pot trăi fără tine. Asta e tot ce simt şi tot ce
ştiu.
-Hai să nu mai vorbim despre ce a fost, îl întrerupse ea punându-şi palma
peste gura lui, fiindcă nu-i mai putea suporta suferinţa pe care o simţea
reală, fără cea mai mică urmă de prefăcătorie. Trebuie să vorbim despre ce
va fi. O să avem un copil. Ţi-a spus Horia?
Îi fură necesare câteva clipe pentru a digera neaşteptata informaţie.
Un copil! Un copil de la Iunia! O sinteză între ei doi! O fiinţă nouă
care să ducă mai departe tot ce exista mai bun în ei. O fiinţă fragedă
plămădită din iubire şi aşteptată cu nerăbdare. Ce putea fi mai frumos?
Doamne, cât o mai iubea! Ce dar minunat îi făcea fetiţa aceea frumoasă
care se ascunsese toată la pieptul lui! O ţinea strâns lipită de el ca şi când nu
i-ar mai fi dat drumul niciodată. Tot ce fusese rău rămăsese undeva în
urmă şi ei nu se vor mai întoarce niciodată spre trecut. Nu mai aveau
pentru ce. Viitorul sclipea luminos înaintea lor.
-Horia nu mi-a spus nimic. Probabil nu a vrut să-ţi strice surpriza şi mie
bucuria de a auzi vestea chiar de la tine. Totdeauna s-a priceput să facă faţă
situaţiilor delicate.
-Înainte de toate, Mihai, e timpul ca între noi doi să nu mai existe secrete.
Vreau să-ţi mărturisesc…
-Sst! O să-mi spui altădată. Acum vreau să trăiesc cu cea mai mare
intensitate clipa. Sunt cel mai fericit om de pe Terra. Sunt beat de fericire.
Mica mea Iunia mi-a făcut cel mai frumos dar cu putinţă. Te iubesc, Iunia!
Te iubesc!
O sufoca în sărutări. O mângâia. O alinta cum nu fusese alintată
niciodată, deşi nu dusese nicicând lipsă de afecţiune. Dorea să se
contopească într-o singură fiinţă cu ea, să fie în sufletul ei.
Şi totuşi, Iunia nu putea renunţa la dorinţa de a-i spune despre Saşa.
Dorea ca naşterea copilului să o găsească fără nici un fel de gând ascuns,
fără nici un fel de nor ameninţător asupra vieţii ei cu Mihai. Amânase doar,
dar aştepta momentul prielnic pentru a-şi descărca sufletul de zbucium.

**********************

Deşi toată ziua se învârteau prin împrejurimi, în mod ciudat, nu se

simţea obosit. Vacanţa neaşteptată, începută sub zodia tristeţii, dar
continuată apoi atât de frumos, se dovedea a fi o binefacere pentru el,
surmenat de munca sa. Noaptea dormea adânc, insomniile se duseseră ca şi
când nu ar fi fost. Lângă el şi Iunia se bucura copilăreşte de un somn
odihnitor. Dar într-o noapte îl trezise ţipătul ei. O luă în braţe.
-Ai visat urât. Linişteşte-te, sunt aici. Nu ai de ce să te temi.
Ea îl strânse în braţe cu putere.
-Promite-mi că nu ai să mă părăseşti. Promite-mi că orice s-ar întâmpla vei
fi mereu lângă mine.
-Ştii doar că aceste lucruri nu se vor întâmpla niciodată. Numai moartea m-
ar putea smulge de lângă tine. Tu nu simţi?
Îl sărută recunoscătoare şi adormi liniştită.
Temerile lui începură să se şteargă. Iunia avea nevoie de el, îşi
deschidea sufletul înaintea lui. Îi povestea întâmplări vechi, îi mărturisea
mici păcate întinzându-i apoi buzele ca printr-o sărutare să fie iertată. Nu
făcea nimic fără să-l întrebe, să-i ceară părerea. Mici gesturi, aparent
inofensive, dar care îi întăreau convingerea că devenea femeia lui şi
sufleteşte, nu doar trupeşte. Şi o iubea! Era ca un drog pentru el. Cu cât ea
îi oferea mai mult, cu atât îi cerea el mai mult. Se comporta ca un
adolescent la prima dragoste. Nu suporta să nu o aibă mereu sub privirea
lui. Dacă ea ieşea din încăperea unde se afla el, o urmărea ca un câine
credincios.
-Tu şi Max sunteţi mereu pe urmele ei, îl ironiza Horia.
O alinta, o răsfăţa.
-Nu-i mai căuta atâta în coarne că o înveţi cu nărav şi n-ai să i-l mai poţi
scoate oricât te-ai strădui mai apoi. Muierii, dacă nu-i tragi şi câte o palmă,
i se urcă alintătura la cap, îl sfătuia tot Horia glumind.
-Habar nu ai cât o iubesc.
-O iubeşti, o iubeşti, dar ai grijă. Iunia e ca o mânză tânără, neînvăţată cu
hamul. S-ar putea să şi lovească, continua el mai în glumă, mai în serios.
-Eşti un frate denaturat, se auzea glasul Iuniei. Faci uneori nişte comparaţii
extrem de plastice. Ca şi acum.
Râdea. Cu dinţi albi şi ochi de culoarea ambrei, punctaţi de stropi
aurii. Până îi molipsea şi pe ei. Râsul Iuniei! Un râs de o puritate
extraordinară, cristalin, ce îl fermeca mereu, şi mereu, şi mereu. Când
râdea ea, lume întreagă părea să se bucure. Râdea cu tot cu ochi, cu buze,
cu tot ce însemna ea, păstrând mereu însă un strop de tristeţe, ca şi cum era
păstrătoarea unui secret ce nu o lăsa să se înveselească până la capăt. .
Universul lui se reducea la o singură fiinţă şi aceea era Iunia. Ea era lumea,
lumina, aerul, apa, tot ce era necesar pentru a trăi.
Când, după multă vreme, Mihai îşi aducea aminte de zilele petrecute
la Bran, avea să-şi spună că au fost unele din cele mai fericite din viaţa lui,
în ciuda discuţiei avută cu Horia, în care acesta îi explicase ce se petrecuse
cu Iunia, lămurindu-i astfel misterul care îl frământase. Îi povestise totul.
Nu omisese nimic. În afara numelui celuilalt. Nume pe care el nu dorise să-
l ştie fiindcă nu era sigur că nu l-ar fi căutat şi nu l-ar fi pedepsit pentru
modul în care o tratase, pentru toată durerea ce i-o provocase.
-Aceasta este drama Iuniei, Mihai. Rămâne la alegerea ta dacă poţi depăşi
trauma sau nu. Eu pot doar să-ţi mărturisesc numele lui…
Mihai îl opri repede, de teamă ca numele otrăvit să nu fie rostit, ca şi
când simpla lui pronunţare ar fi adus după sine nenorocirea.
-Nu vreau să ştiu.
Un glas hotărât căruia trebuia să te supui.
Secretul rămase în sufletul lui Horia, împovărându-l.

**************************

Întoarcerea acasă nu schimbă cu nimic atitudinea lui Mihai faţă de

ea. Era un bărbat îndrăgostit, iar Iunia se simţea împlinită, mai cu seamă
că medicul ginecolog, care o consultase imediat după sosire, îi confirmase
sarcina. Simţea copilul crescând în ea şi abia aştepta să vină pe lume ca să-l
poată ţine în braţe. Nu mai dorea nimic. Se părea că toate necazurile
luaseră sfârşit. Putea răsufla uşurată. Ducea o existenţă plină de iubire,
calmă, aşa cum nu mai cunoscuse de multă vreme. O existenţă după care
jinduise mereu sufletul ei care avea nevoie de bucurii şi care avea dreptul
de a se bucura. O existenţă pe care o sperase în secunda în care acceptase
să-i fie soţie lui Mihai.
Îşi aduse aminte că nu-i spusese nimic Laurei despre schimbările
majore care surveniseră în viaţa ei de când nu se mai văzuseră. Tocmai ei
care îi era cea mai bună prietenă! Se mai simţea încă vinovată faţă de ea
pentru felul cum se comportase în ultima vreme şi parcă îi venea greu să
depăşească momentul acela de stinghereală care apare întotdeauna între
doi oameni care nu s-au văzut de mult timp şi între care existase chiar şi o
mică neînţelegere. Se hotărî totuşi să o invite în oraş şi să mai colinde ca pe
timpurile lor bune, pe străzi.
-Aş vrea să merg cu Laura prin oraş. Ne mai plimbăm, mai facem
cumpărături. În sfârşit, fleacuri de-ale noastre…Te superi dacă te las
singur?
-Iubito, nu vreau ca dragostea mea să o simţi ca pe o greutate, să fii
prizoniera ei. Sunt convins că tu ai nevoie şi de momente de libertate. Eu
sunt fericit când şi tu eşti. Te rog doar să ai grijă de tine, acum nu mai eşti
doar tu în pielea ta. Nu exagera cu plimbările.
Laura o privea cu o curiozitate, pe care nici nu încerca să o ascundă,
cum se apropia.
-Ai o lumină extraordinară pe chip. Eşti foarte frumoasă. Semeni cu
madonele lui Rafael.
-Tu eşti extraordinară. Ai un al nu ştiu câtelea simţ cu care intuieşti lucruri
cunoscute de foarte puţini oameni…Eşti sigură că nu eşti clarvăzătoare?
 Laura se opri măsurând-o surprinsă. Bătu apoi din palme pentru a-şi
exprima bucuria.
-Iunia! E adevărat?
Ea aprobă zâmbind blând, un zâmbet care îi îndulcea şi mai mult
trăsăturile.
-Mă bucur aşa de mult pentru tine. Ai să vezi cum bebeluşul îţi va remodela
felul de a trăi. Va fi stăpânul tău, un mic tiran adorabil fără de care nu vei
mai concepe existenţa, chiar te vei mira cum ai putut trăi fără el până
atunci. Eu, cel puţin, aşa simt. Tot ce fac se învârte în jurul lui Vlăduţ. El
este centrul micului meu univers.
După ce colindară străzile vechi ale oraşului, atât de iubite de
amândouă, Iunia se simţi uşor obosită. Se opriră la o cafenea mică şi
cochetă cu mese şi scaune aşezate direct pe trotuar, ce încerca, cu destul
succes dealtfel, să imite vestitele terase ale cafenelelor pariziene.
-Nu am mai fost pe aici. E plăcut, spuse Iunia privind absentă mulţimea de
trecători ce treceau grăbiţi spre rosturile lor. Spune-mi, tu ce ai mai făcut?
Ai fost pe undeva plecată în vara aceasta?
-Nu. Sorin e foarte ocupat. La spital e mereu o nebunie incredibilă.
Aproape că nu ne mai vedem, iar când se întâmplă, mai mult în fugă. Seara
ce mai reuşim să vorbim şi atunci suntem sfâşiaţi de oboseală. Îşi va lua
concediu cel mai probabil în iarnă. Poate vom merge la schi. Simţim nevoia
să mai fim şi singuri. Să mai fim romantici. Ocupaţi cu rutina zilnică, am
uitat că suntem tineri şi că ne iubim. Pentru asta însă trebuie să o conving
pe mama să-l ia pe Vlăduţ la ea. Nu am mai fost doar eu şi Sorin de nu mai
ştiu când…
-Uite, îţi propun ceva. Du-te la Bran cu Sorin în următorul sfârşit de
săptămână. I-l duci pe cel mic mamei tale şi i-l laşi, aşa pur şi simplu, pe
nepregătite, ca să nu-i dai timp să refuze, apoi te bucuri de nişte clipe
numai ale tale. Branul a fost pentru mine tărâmul reconcilierii. Poate te vă
va ajuta şi pe voi să vă puneţi din nou pe aceeaşi lungime de undă.
-Eşti o mică nebunatică. Încep să te regăsesc, să o redescopăr pe Iunia cea
dinainte. Mi-era teamă că te-am pierdut pentru totdeauna. Te schimbaseşi
mult. Parcă erai o străină. Toate punţile dintre noi pieriseră. Ştii, Iunia, cât
m-a durut faptul că te-ai distanţat de mine? Nu ştiam cu ce greşisem.
Mereu îmi puneam întrebări.
-Nu ai greşit cu nimic, draga mea Laura. Nu aveam nimic cu tine personal.
Doream doar să uit. Iar tu făceai parte dintr-o perioadă nefastă a vieţii
mele. Mi-l scoteai neîncetat înainte pe Saşa. Nu, nu prin cuvintele tale, o
domoli ea când văzu că Laura vrea să protesteze. Simpla ta vedere îmi
aducea amintiri pe care vroiam să le şterg din memorie cu orice preţ. În
plus, tu mi-ai condamnat decizia de a mă căsători cu Mihai. Iar eu, nu ştiu
dacă ai simţit, păşeam pe nisipuri mişcătoare la începutul căsniciei mele.
Nici eu nu eram convinsă că am procedat înţelept şi orice cuvânt care îmi
confirma temerile m-ar fi făcut să renunţ şi nu aş fi vrut să fie aşa. Îmi
doream să-i fiu o soţie bună pentru a-i răsplăti cumva bunătatea şi iubirea
pe care mi-o dăruia, şi nu reuşeam. Făceam greşeli după greşeli, mă
gândeam tot timpul la celălalt. Conştientizam că-l supăr şi totuşi nu mă
puteam controla. Parcă altcineva acţiona în locul meu. Tu mă cunoşteai. Ţi-
ai fi dat seama şi mi-ai fi atras atenţia că mă preveniseşi, iar mie numai de
morală nu-mi ardea. Nu a fost o perioadă prea fericită, dar acum mă bucur
că am depăşit-o. Trebuie să recunosc că nu aş fi reuşit dacă nu s-ar fi
implicat Horia şi dacă Mihai nu ar fi un om minunat. Uneori, prin simple
gesturi şi cuvinte puţine rezolvi situaţii îngrozitor de complicate. Totul s-a
petrecut atât de firesc, de parcă între mine şi Mihai nu ar fi fost niciodată
disensiuni.
-E bine că ai reuşit să-ţi faci ordine în viaţă. Ai trecut printr-un mare
examen, Iunia. Numai caracterele puternice pot depăşi situaţiile complicate
rămânând în acelaşi timp pe linia de plutire. Cât despre ce a fost, nu are
nici un sens să te mai gândeşti. Priveşte înainte. Doar înainte.
-Nu pot să fac abstracţie de Saşa. E greu să ignor acei doi ani din viaţa mea,
să mă prefac că nu au existat. Ceea ce am reuşit eu este tocmai faptul că l-
am lăsat în trecut, acolo unde, de altfel, îi este locul. Dar o să mă consider
cu adevărat vindecată de el doar atunci când, gândindu-mă la el, nu voi
avea senzaţia de gol sufletesc şi când nu voi mai simţi dorinţa dureroasă de
a întoarce timpul. Mi se întâmplă uneori să-mi fie atât de dor, încât mă simt
sfâşiată în interiorul meu. Un dor cumplit pe care, îndrăznesc să spun, doar
chinurile iadului l-ar putea echivala Aş renunţa atunci la tot doar pentru a
mai fi o clipă lângă el. Simt atunci că totul îmi este potrivnic şi că mă zbat
într-o colivie din care nu mai exista putinţa de a ieşi.
Privi undeva departe, peste ceea ce o înconjura, îngândurată.
Continuă într-un târziu:
-Îţi mai aminteşti filmele acelea fantastice pe care le urmăream în copilărie
când prin nu ştiu ce vrajă abracadabrantă personajul principal se întorcea
în trecut şi repara greşeli care ar fi viciat viitorul? Uneori aş vrea o
asemenea putere. O vreau cu atâta intensitate că mă doare. Îmi poţi înţelege
sentimentul?
-Ceea ce îţi pot spune cu certitudine este că şi el regretă. Mai mult, te
iubeşte. Nu ştie pe ce cale să o apuce. E dezorientat, confuz. N-o să-ţi vină să
crezi, dar mi-a fost milă de el, deşi nu credeam că voi mai avea vreodată un
asemenea simţământ pentru omul acela. Nu merita.
-De prea multe ori investim trăiri bogate în oameni care nu sunt demni de
ele. Nu le apreciază, ba mai mult, râd de tine şi te desconsideră. Tu ştii că
eu am dus, în general, o viaţă fără curbe sinusoidale, o viaţă calmă. Dar,
dacă aş avea un bănuţ pentru fiecare dezamăgire pe care am primit-o de la
unii sau de la alţii, aş fi o femeie bogată. Mici dezamăgiri care, acumulate,
au darul de a-ţi schimba părerea despre lume. Oamenii te dezamăgesc
uneori aşa, gratuit, fără nici un fel de intenţie, fără să fie conştienţi de
dramele pe care le-au generat în celălalt. Sau poate sunt eu hipersensibilă şi
prea le văd pe toate în cele mai mici profunzimi, cine mai ştie?
Nu înţeleg un lucru, mai spuse ea pe un alt ton, mai dur, dar lipsit
cumva de curiozitate. Cum de nu s-a însurat Saşa? Femeia aceea despre
care mi-a vorbit la despărţire era pe placul familiei lui, aleasă de ei chiar.
De ce aşa o răsturnare de situaţie?
-Nu ştiu. Nu am discutat acest subiect. Nu a vorbit decât despre tine. La
început îi era greu să deschidă discuţia. Vedeam că se chinuieşte, dar
aşteptam şi prelungeam în mod deliberat tensiunea. În paranteză fie spus,
nu mă credeam capabilă de atât sadism… În cele din urmă nu s-a mai putut
stăpâni. Era atâta suferinţă în ochii şi în glasul lui…Dacă ai ştii…
Iunia o întrerupse rece, parcă prea grăbită:
-Nu vreau şi nu trebuie să ştiu. Decizia în ceea ce ne priveşte nu am luat-o
eu. Nici măcar nu am avut vreo contribuţie pentru că nu m-a lăsat să am.
El a hotărât de unul singur ca şi când eu eram o cantitate neglijabilă a cărei
părere oricum nu avea nici o importanţă. Ca şi când nu aş fi avut suflet şi
sentimente. Este una din greşelile pe care nu i le pot ierta, oricât aş vrea.
Nu! Am suferit prea mult! Mi-ajunge!
-Mi-a povestit despre întâlnirea voastră. L-a afectat. Nu se aşteptase.
-Nici eu nu m-am aşteptat. Am reacţionat ca o tâmpită. Cred că râdea în
sinea lui de mine de se prăpădea. Arăta foarte distant şi sigur pe el.
Stăpânea cu siguranţă situaţia. Ca întotdeauna.
-Nu poţi să ştii ce a fost în sufletul lui. Saşa este un om foarte calculat. Nu
dă frâu liber emoţiilor, indiferent cât de puternice ar fi. Îl cunoşti doar.
-Da, ai dreptate. A calculat cu atâta precizie cum să mă dea afară din viaţa
lui, că n-am avut în viaţa mea o surpriză mai mare. Bănuiam că are ceva pe
suflet, dar nici prin gând nu-mi trecea că mă va părăsi. Sau nu sub forma
sub care a făcut-o. Nici de lângă prostituata cea mai decăzută dintr-un
bordel de mâna a şaptea, după o jumătate de oră de amor sordid, nu pleci
aşa. Am avut atunci senzaţia că mor. Atât de tare mă durea sufletul încât
am simţit că se poate muri de o asemenea durere. Nu ştiu de unde am
adunat puterea de a merge către casă. Toate funcţiile organismului erau
amorţite, tindeau către zero.
Se înfioră toată, cu ochii înlăcrimaţi.
-O, Doamne, nu vreau să-mi mai amintesc. Hai, să încheiem discuţia.
Nu mai întârziară mult. Începutul de toamnă îşi spunea cuvântul.
Aerul se răcorise şi Iunia se înfioră.
-Vreau să ne vedem săptămâna viitoare. Am nevoie de sfatul tău de mămică
cu stagii vechi pentru a mă ajuta să fac nişte cumpărături pentru cel mic
sau pentru cea mică.
-O, draga mea, dar mai ai timp! exclamă Laura râzând. Eşti nerăbdătoare
însă, nu-i aşa? Bine. Când ai chef, sună-mă şi te voi însoţi cu plăcere.
 Se despărţiră fiecare mergând spre casă. Nici una nu observaseră, pe
trotuarul de vis-a vis, doi ochi negri în care parcă se adunase toată tristeţea
lumii care le urmărea avid. Nici Iunia nu simţise nişte paşi cunoscuţi în
urma ei care o însoţiră până acasă.

*******************

Rămase mult timp în faţa casei ei, ascuns în întunericul ce învăluise

strada. Nici el nu ştia ce aşteaptă. Era sigur că Iunia nu mai ieşea ca să o
mai poată vedea, să se mai îmbete ca altădată de imaginea ei. Se făcuse
târziu şi totuşi nu se îndura să plece. Privea tăcut casa, cu ochii plini de
lacrimi de neputinţă . Şi-o imagina dincolo de ziduri cum lua masa cu soţul
ei, râzând în acea intimitate caldă pe care numai ea ştia să o construiască. O
vedea citind şi comentând cine ştie ce pasaj al cărţii împărtăşindu-i şi lui
părerea ei, aşa cum făcuse şi cu el în vremurile acelea minunate când încă
mai erau împreună şi se bucurau de fiecare clipă pe care o petreceau
amândoi, neştiind ce le va aduce viitorul. Şi-o închipuia pregătindu-se de
culcare, pieptănându-şi părul lung cu gesturi line, desprinse parcă dintr-un
vis. O vedea făcând dragoste cu altul, nu cu el, lăsându-l pe altul să se
bucure de comorile trupului ei despre care-şi închipuise că-i aparţineau
numai lui şi că, după ce i le dăruise lui, nu va mai putea să le dea şi altcuiva.
„E fericită. Am văzut-o astăzi că nu mai suferă. Atât de puţin am
însemnat pentru ea de m-a uitat? M-a scos din viaţa ei. Nu se mai gândeşte
la mine. Şi cum îmi mai spunea până nu demult că mă iubeşte! Ce puţin
valorează vorbele femeilor! Jurămintele lor sunt scrise pe nisip cum spune
vechiul proverb spaniol. La prima pală de vânt dispar ca şi cum nu ar fi
fost niciodată scrise. La primul val.”
Tresări. La o fereastră de la etaj se aprinse lumina. O clipă zări
silueta cunoscută în timp ce închidea jaluzelele.
„O vreau înapoi. Trebuie să se întoarcă. Ea e a mea. Legături tainice,
dincolo de puterea noastră de pricepere, o leagă de mine.”
Îi venea să dea buzna în casa străină, să o smulgă de acolo, să o ducă
undeva unde să se bucure doar el de ea, nimeni altcineva.
O putere mai mare decât el îl ţintuia acolo, în drum şi nu-i dădea voie
să plece. Simţea că, dacă s-ar îndepărta de locul acela care o ascundea, ar fi
pierdut-o pentru totdeauna.
„Ce ai făcut cu mine, femeie cu chip de înger şi suflet de diavol? Mă
faci să-mi pierd minţile legându-mi toate speranţele de un zâmbet de-al
tău.”
Vocea raţiunii îi strigă să plece şi să nu se mai gândească la ea, să o
uite fiindcă era pierdut totul. Din cauza lui. O avusese, îi stăpânise şi ultima
fărâmă de suflet, dar nu ştiuse cum să o păstreze, iar acum era mult prea
târziu.
 Cu sufletul pustiit plecă. Doar obişnuinţa îi purtă paşii spre
apartamentul lui. Mintea îi era plină de Iunia. Şi întâiul lucru pe care îl
făcu după ce intră în casă fu să o sune pe Laura.
-Trebuie să îi vorbesc, Laura. Nu mai pot, începu el să-şi strige disperarea
de îndată ce auzi vocea cunoscută. Fără să o salute, fără să-şi ceară scuze
pentru că o deranja la o oră destul de târzie.
-În primul rând, bună seara, Saşa. În al doilea rând, ar fi mai bine să te
linişteşti. Am putea vorbi noi doi mâine, după ce te vei odihni. Întotdeauna
noaptea e un sfetnic bun. În al treilea rând, crede-mă, Iunia nu va dori să te
vadă şi să te asculte. Îmi pare rău că trebuie să auzi asta.
Închise. Nu mai dorea să audă vorbele Laurei. Fiecare cuvânt
împlânta în inima lui stilete bine ascuţite. Dar nu erau altceva decât o
confirmare a ceea ce el simţise şi ştiuse în subconştientul lui. Doar că, acum,
spuse de altcineva, îşi făcea loc spre straturile superioare ale conştiinţei şi îl
făceau să sufere, îl făceau să-l doară cum nu simţise altă durere vreodată.
Sticla de vodkă era aşezată la îndemână. O goli din câteva înghiţituri.

***********************

Îi povesti despre ciudatul telefon lui Sorin care, deja în pat, citea
ziarul lui de sport preferat, la lectura cotidiană a căruia nu renunţa pentru
nimic în lume.
-Cu Saşa se întâmplă ceva. Ceva urât de tot, începu ea încet, parcă mai
mult pentru sine.
-Scuză-mă, nu am fost atent. Ai zis ceva?
-Am spus că se petrece ceva cu Saşa.
-Fii serioasă. Aşa e el, mai altfel decât noi, muritorii de rând. Ce să fie
altceva?
Sorin o asculta numai pe jumătate, atent la informaţiile oferite de
gazetă.
-Vrea cu orice preţ să vorbească cu Iunia. Pentru asta m-a sunat şi, sinceră
să fiu, m-a speriat felul în care mi s-a adresat la telefon. Crede-mă, este
ceva în neregulă cu el. Parcă e stăpânit de o armată de demoni. Pun pariu
că dacă te-ai duce acum la el, l-ai găsi beat.
-Ce prostii îţi mai trec prin cap, Laura?
De data aceasta, soţul ei abandonă definitiv ziarul şi o privi curios.
-Astăzi am petrecut mult timp cu Iunia. Cred că începe să se vindece de
Saşa. Rănile pe care i le-a făcut el au prins cruste. Mi-e teamă însă că, dacă
s-ar umbla la ele, ar sângera din nou. Tu, ca medic chirurg, ştii din practica
medicală foarte bine că operaţiile care se deschid a doua oară lasă urme
mai urâte decât cele care se vindecă nestingherite de la bun început.
-Vorbeşti prea metaforic. Concret, ce ştii?
-Nu ştiu nimic cu certitudine. Doar simt. Simt că povestea lor nu se va
termina aici. Mai simt că Saşa o vrea înapoi şi că Iunia nici nu se gândeşte
la o asemenea posibilitate, cu atât mai mult acum când aşteaptă un copil. Şi,
mai cu seamă, simt că el va face tot ce-i stă în puteri şi mai ceva în plus
pentru a schimba datele actualei stări de lucruri.
-Epstein nu e nebun. Ceea ce crezi tu nu se potriveşte cu firea lui. El este,
înainte de orice altceva, evreu. Calculează de zeci de ori un lucru, îl
cântăreşte, îl întoarce pe toate părţile pentru a găsi soluţia optimă şi a face
o afacere să devină favorabilă lui. Iar povestea cu Iunia s-a încheiat din
punctul lui de vedere. Ce sens ar mai avea să revină asupra ei. Oricum,
pentru el şi familia lui afacerea numită Iunia era o afacere falimentară pe
care nu şi-ar fi permis-o. Ei au nevoie doar de cele înfloritoare care le aduc
beneficii. Parcă nu i-ai cunoaşte!
-Îi cunosc, dar nu de mult l-am văzut şi tocmai l-am auzit pe Saşa. Pe Saşa
cel de acum, nu pe cel de acum un an sau o jumătate de an. Dacă ai sta mai
mult de vorbă cu el ai vedea că am dreptate. Ar fi bine să-i facem mâine o
vizită că tot e duminică şi suntem mai liberi.
-Bine, bine, micuţa mea cititoare de suflete. Dar acum, vino aici! Stăm la
taclale de atâta timp şi nu profităm că suntem singuri.
O luă în braţe, iar ea se lăsă copleşită de pasiune. Nici nu bănuise cât
de dor îi fusese de clipele acestea, cât le mai dorise în ceasurile când el era
plecat. Doamne, ce bine era în braţele lui ocrotitoare! Uită de Saşa şi de
Iunia, de trista lor poveste, uită de tot şi toate.
Dar Sorin luase în serios promisiunea pe care i-o făcuse Laurei în
seara ce trecuse. Nu doar pentru Laura, ci şi pentru că Saşa îi era un
prieten bun şi nu ar fi dorit să i se întâmple ceva neplăcut care să-i afecteze
viaţa şi cariera care pentru el era mult prea importantă.
Sigur că nu fusese de acord cu el când o părăsise pe Iunia,
considerându-i o pereche foarte potrivită, dar nu se implicase prea profund
cum făcuse Laura. Tratase problema bărbăteşte, după principiul dacă nu se
poate, nu se poate, şi îşi văzuse de ale lui. Ceea ce-i spusese acum Laura,
deşi la început o privise cu o uşoară indiferenţă, îl pusese pe gânduri. Ştia
că soţia lui era o persoană echilibrată, poate chiar prea echilibrată, şi nu
spunea niciodată lucruri despre care să nu fie sigură că sunt aşa cum le
prezenta ea.
-Ar fi bine să-l suni pe Saşa să-i spui că trecem pe la el, îi spuse el Laurei în
timp ce se bărbierea în baie, scoţându-şi capul pe uşă cu jumătate de obraz
mânjit de spumă albă.
-Nu ştiu dacă e aşa de bine cum spui tu. Mi-e teamă că va refuza să stea de
vorbă cu noi. Respinge aprioric orice încercare de a-l domoli. Cred că, dacă
îl vom lua pe nepregătite, va accepta să poarte o discuţie situată în
parametri normalului.
 Sorin se lăsă condus de intuiţia Laurei, aşa că plecară spre Saşa fără
a-l mai anunţa, nedându-i astfel posibilitatea de a evita întâlnirea. Sunară
de câteva ori, dar aşteptară minute bune în faţa uşii până el binevoi să le
deschidă. Doar asigurarea făcută de un vecin în vârstă, tipul de gură-cască
atotştiutor al problemelor locatarilor de pe scară, existent în orice bloc din
România, că domnul Epstein e acasă în mod sigur, nu-i făcu să se lase
păgubaşi.
-Bună dimineaţa. Să nu-mi spui că te-am trezit. De obicei erai mai matinal,
îl abordă Sorin cu o veselie prefăcută, fiindcă aproape că-l şocase noul look
al lui Saşa cu părul în dezordine, crescut mult, el care obişnuia să-l tundă
aproape zero, obraji de o paloare bolnăvicioasă şi ochi injectaţi. Părea o
caricatură grotescă a prietenului său. Hainele lui, întotdeauna de foarte
bună calitate, atârnau pe el şifonate, dovadă de necontestat că el nu se mai
obosise să le dea jos şi dormise cu ele.
Drept răspuns el mormăi ceva nedesluşit, dar le făcu loc să intre.
Ceea ce li se înfăţişă însă ochilor în interior, făcea să pălească şocul imaginii
oferite de stăpânul casei şi îi lăsă fără cuvinte. Peste tot atârnau haine
mototolite, farfurii murdare se amestecau cu scrumierele pline până la
refuz, cărţi şi ziare zăceau aruncate pe orice suprafaţă plană într-un haos
desăvârşit, sertare în diferite grade de deschidere îşi revărsau conţinutul de
parcă se căutase cu îndârjire ceva. Praful era stăpân absolut. Dar ceea ce
completa tabloul degradării era cantitatea de sticle de vodkă de care te
împiedecai la fiecare pas. Părea că pe acolo trecuse un uragan.
Laura îşi reveni prima din uluială şi îi spuse cu un glas care încerca
să sune cât mai firesc, deşi se vedea că face eforturi în această privinţă.
Încercă chiar să glumească.
-Menajera ta este în concediu? N-am nici unde să stau.
Saşa nu-i răspunse, ci, aruncând cu un gest larg pe jos un maldăr de
haine de pe un fotoliu, îi arătă să se aşeze.
-Mulţumeşte-te cu ce ţi se oferă, Laura. N-am ştiut că veniţi. Poate făceam
puţină ordine.
-Puţină ordine, zici? Pe aici ar trebui să treacă dezinsecţia, deparazitarea,
deratizarea, mă rog toate serviciile din domeniu. Başca o jumătate de
duzină de femei de serviciu.
Sorin rămase în picioare tăcut şi privea buimăcit în jur. Judecând
după dezastrul din apartament, situaţia lui Saşa era mult mai gravă decât
intuise Laura.
-Sorin, ce bei? Un vin, o bere, un whiskey? Am de toate. Vei fi servit ca la
Ritz.
-Nu doresc nimic. Nu te deranja. Niciodată nu beau alcool dimineaţa. Am
nevoie de minte limpede pe tot parcursul zilei.
-Eu însă am să iau ceva. Dar de ce nu stai? A, nu prea ai pe unde!
Laura interveni ferm:
-Nici tu nu ar trebui să mai bei, Saşa. După cum arăţi, a bea a devenit
îndeletnicirea ta de bază.
-Beau fiindcă numai aşa îmi potolesc durerea din interior, i-o reteză el
scurt, vădit deranjat de observaţia ei.
-Toţi alcoolicii îşi găsesc o scuză pentru a-şi motiva propria ratare. Dacă
încerci să-mi spui că Iunia este motivul pentru care aluneci în mocirlă, dă-
mi voie să te contrazic. Iunia nu a plecat de bună voie din viaţa ta. Mai ţii
minte? Ai alungat-o tu. Ai hotărât că e mai bine să-ţi continui viaţa lângă o
femeie care era pe placul familiei tale.
-Clara era o târâtură. Nu ştiu cum de m-am putut uita la una ca ea când eu
o aveam pe cea neasemuită. Cum am putut să o înlocuiesc pe Iunia cu una
ca ea?
-Tu ai ales-o, Saşa. Nimeni nu te-a obligat. Părinţii tăi nu ţi-au vârât-o cu
sila în pat, oricât de mult doreau să te desparţi de Iunia. Tu singur ai luat
deciziile.
-Laura are dreptate, interveni şi Sorin. Nu are sens să arunci anatema
asupra Iuniei. Ar fi trebuit să te gândeşti la consecinţele despărţirii de ea
înainte de a o obliga să plece. Dacă ai iubit-o, de ce ai procedat astfel?
Acum e prea târziu. Ea are o altă viaţă. E mulţumită de ceea ce este. Las-o
în pace. De ce ţii cu tot dinadinsul să o tulburi? Nu-ţi ajunge cât rău i-ai
făcut? Îmi aduc aminte în perioada aceea de după despărţirea voastră ce
mult a suferit, cât de rănită era. Dacă aş fi în locul ei, nu aş mai îngădui nici
să-ţi fie pomenit numele în faţa mea.
Saşa tăcea. Ştia că, deşi sunau dur cuvintele spuse de cei doi soţi, ei
aveau perfectă dreptate. Numai el era vinovat pentru tot. Plecase din relaţie
închipuindu-şi că el era învingătorul, fiindcă avea asupra Iuniei
superioritatea de a o fi iubit mai puţin decât îl iubise ea pe el şi, deci, de a o
putea părăsi fără păreri de rău. Nici prin minte nu-i trecuse că de fapt
câştigase doar o bătălie. Războiul fusese câştigat de ea. Nu-i spusese nici un
cuvânt, nu ţipase la el, nu-l jignise cum ar fi meritat. Nu făcuse nimic din
ceea ce ar face în mod obişnuit specia aceea infernală a femeii părăsite.
Abia acum ştia că-i făcuse ceva cu mult mai grav decât îşi putuse el
închipui. Odată cu ea îi luase şi sufletul lăsându-i drept compensaţie
amintirea ucigătoare a fiinţei ei, chinul zilelor şi nopţilor fără ea, tortura
miilor de clipe petrecute împreună, care nu se mai puteau întoarce
vreodată. O vedea în fiecare colţ al casei, îi auzea râsul care părea că-şi bate
joc de el acum. Simţea că înnebuneşte.
-Poate că mă condamnaţi. Aveţi dreptate. Am devenit un alcoolic ratat.
Dacă o voi ţine tot aşa, într-o bună zi îmi voi pierde şi serviciul. Sunt
conştient de toate. Vreau să ştiţi însă că nici alcoolul nu mă mai ajută. La
început, mă îmbătam şi uitam de ea. Acum nu se mai întâmplă la fel.
Singurul lucru de un real folos mi-ar fi un cuvânt de-al Iuniei, o mângâiere
de la ea.
-N-ai face decât să-ţi prelungeşti chinul. După o mângâiere vei vrea două,
apoi vei vrea mai mult şi mai mult. Nici nu-ţi vei da seama când o vei vrea
din nou în întregime numai a ta. Şi nu mai este posibil.
-Laura, ne cunoaştem de atâţia ani. Fă-mi o favoare. Vorbeşte-i Iuniei.
Convinge-o să vină să o văd şi să-i vorbesc, să-i cer iertare pentru tot. Poate
dacă ea mă va ierta, îmi voi putea vedea liniştit de viaţa mea. Am nevoie să
ştiu că nu mai are resentimente. Ea e bună. Va înţelege. Poate se va rupe
acest blestem şi mă voi elibera.
Inima Laurei era sfâşiată de milă. Îl privi pe furiş pe Sorin şi văzu în
ochii lui acelaşi sentiment de milă nesfârşită. Nu-l mai putea vedea în starea
aceea. Dacă va continua aşa, se va întâmpla ceva îngrozitor. Trebuia să-l
ajute. Poate că o întâlnire între ei ar fi o soluţie în rezolvarea tuturor
problemelor. Poate că fiecare ar înţelege fiecare că prea l-a idealizat pe
celălalt şi va putea pleca mai departe eliberat de povara unei iubiri trecute.
-O.K, Saşa. Am să încerc să o conving pe Iunia. Nu ştiu dacă fac bine sau
rău, dar nici pe tine nu te mai pot vedea în halul acesta. Ar fi bine să încerci
să te aduni. Şi pe tine şi casa ta. Nu cred că Iunia va fi fericită să te vadă aşa
cum eşti acum.

***********************

Laura nu ştia prea bine în ce fel să procedeze. Avea o misiune ingrată

şi aproape că îi părea rău că-i promisese lui Saşa intermedierea unei
întâlniri. Doar gândul la starea în care se afla el o făcu totuşi să meargă
până la capăt. Trebuia să-i vorbească Iuniei şi nu mai putea amâna ad
calendas graecas această discuţie, fiindcă el o presa zilnic cu întrebările. Nu
de reacţia Iuniei se temea, ci de faptul că aceasta, într-un moment de
sinceritate, i-ar fi putut mărturisi soţului ei rugămintea celuilalt bărbat, iar
acesta ar fi putut să o suspecteze pe ea de codoşlâc, ceea ce nu corespundea
sub nici o formă realităţii. Dacă acceptase, o făcuse numai pentru că nu
putea suporta degradarea morală la care se supunea Saşa parcă în mod
voit. Orice om merită să-i întinzi o mână de ajutor la urma urmei,
indiferent cât de corupt s-ar fi dovedit. Iar Laura iubea oamenii, se bucura
când putea face un bine cât de mic pentru cineva.
Îşi simţea inima bătând cu putere când formă numărul de mobil al
Iuniei. Era atât de neliniştită de parcă de rezultatul convorbirii ar fi depins
soarta întregii omeniri.
-Iunia, trebuie neapărat să discutăm. E o problemă foarte importantă. Nu,
nu pot să-ţi spun prin telefon. Este mult prea complicat. E necesar să stăm
faţă în faţă. Bine, te aştept într-o oră. Pa.
Contrar aşteptărilor Laurei, pe Iunia nu o neliniştise ciudatul telefon.
Poate doar o făcuse curioasă. Bănuia că Laura are oarece probleme pe care
ţinea să i le împărtăşească, după un obicei vechi al lor care dăinuia din
copilărie. Priveau împreună problema, o suceau pe toate părţile, despicau
firul în patru şi până la urmă găseau o soluţie care să fie convenabilă şi să
se adapteze perfect situaţiei ivite.
„Numai de nu s-ar fi întâmplat ceva între ea şi Sorin. Dar vorbesc
prostii! Ce să se întâmple? Relaţia lor este durabilă. Niciodată nu au avut
loc discuţii între ei. Se completează atât de bine…”
Laura îi deschise de la primul sunet al soneriei, dovadă că o aşteptase
nerăbdătoare şi îi pândise pe geam sosirea.
-Ce arde?
-Îţi voi spune imediat. Acum fă-te comodă, între timp eu aduc o limonadă.
Am preparat-o mai devreme şi a avut timp suficient să se răcească.
Reveni în scurt timp cu două pahare al căror conţinut le aburise
sticla. Iunia nu citi pe faţa Laurei supărare şi se întrebă de ce o chemase
atât de urgent.
-Nu-mi place să dezleg şarade. Spune-mi care este misterioasa problemă cu
care te confrunţi şi care nu mă lasă nici pe mine să-mi petrec o după-
amiază liniştită.
Spre surprinderea ei, Laura nu schiţă nici un zâmbet. O privi doar,
dar privirea ei nu mai era caldă ca de obicei, ci extrem de preocupată. O
preocupare care se vedea şi din cuta adâncă ivită în mijlocul frunţii.
-Poate am greşit, dar am promis lui Saşa că te vei duce să staţi de vorbă,
rosti ea dintr-o suflare.
-Poftim?! Iunia aproape că sări din fotoliu din cauza indignării. Cine naiba
ţi-a dat voie să iei hotărâri în numele meu? Tu chiar nu ai înţeles că eu
vreau să-l uit, că fac eforturi supraomeneşti în acest sens şi totuşi nu reuşesc
pe deplin? O întâlnire cu el mi-ar dărâma fundaţia şi aşa fragilă pe care îmi
clădesc viaţa cu Mihai. Cum să fac aşa ceva? Îmi ceri imposibilul, Laura.
-Habar nu ai în ce hal a ajuns. Întreabă-l şi pe Sorin. Am mers împreună la
el şi am fost şocaţi de ce am văzut. Nu, nu şocaţi, superşocaţi, ca să mă
exprim la modă. Beţia este starea lui naturală de acum. Tot ce vrea este să-l
ierţi, fiindcă are impresia că nu mai poate trăi altfel. Atât îţi cere. Câteva
minute. De aceste minute îşi leagă toate speranţele. Fii generoasă şi dă-i-le!
Tristeţea învălui chipul Iuniei, înlocuind revolta. Ar fi fost cel mai
nebunesc act pe care l-ar fi putut înfăptui. Şi totuşi ideea nu i se mai păru
de neconceput.
-Parcă nu vorbim despre el, îşi exprimă ea nedumerirea. Omul pe care l-am
cunoscut eu era mândru. Nu ar fi cerşit mila unei femei pentru nimic în
lume. Şi-ar fi lins rănile în singurătate, dar nimeni nu i-ar fi bănuit
suferinţa. Ce se petrece? Ce anume l-a făcut să se transforme într-atât că
nu-l mai recunosc, parcă ar fi un străin?
-Trebuie să afli. Ştiu că ţi-a făcut mult rău, dar nu-l poţi pedepsi tot cu
suferinţă şi ură. Sentimentele acestea denotă tocmai contrariul lor şi anume
că tot îl mai iubeşti. Iertându-l îi vei demonstra că ţi-a devenit indiferent.
Totdeauna aşa mi-am verificat sentimentele pentru cineva. În clipa când
puteam vorbi detaşat cu acea persoană, fără tensiuni interioare, ştiam că
m-am vindecat, că pentru mine a devenit o persoană oarecare. Se va încheia
astfel această poveste şi veţi putea merge mai departe.
-Nu. Nu ştiu ce reacţie aş avea. Trupul e întotdeauna trădător. Nu ascultă
vocea interioară a conştiinţei. Nu de Saşa mi-e teamă, ci de mine. Mi-e
teamă că văzându-l, nu voi mai putea pleca. Tu nu-ţi poţi imagina nici pe
jumătate ce a însemnat pentru mine, ce efect a avut asupra mea, ce
putere… Mi-e teamă, Laura.
-Dacă nu îţi depăşeşti acum această teamă de care vorbeşti, nu o vei face
niciodată şi tot ce vei trăi, tot ce vei încerca să faci va sta în umbra acestei
temeri căreia îi vei plăti în permanenţă tribut. Va fi ca o ciupercă urâtă
care te apasă şi îţi otrăveşte viaţa.
Iunia nu-i răspunse. Pe de o parte simţea că Laura avea dreptate, pe
de altă parte ar fi însemnat să se arunce orbeşte într-o situaţie în care nu
credea că poate aduce ceva bun în vieţile lor. Ceva ciudat, un glas interior,
îi spunea că întâlnirea lor, dacă se va petrece, va reprezenta un moment de
cotitură pentru ea.
-Am nevoie de timp ca să mă gândesc. Nu pot hotărî aici, pe loc. Îţi voi da
un răspuns peste două zile.
-Iunia, te rog să nu-i spui lui Mihai. Ar putea tălmăci într-un fel denaturat
aportul meu şi, crede-mă, nu am nici un interes în a-l ajuta pe Saşa. O fac
pentru că am simţit că aşa e bine şi cinstit. Atât.
-Evident că nu îi voi spune. Măcar că nu îmi place să mai existe secrete
între noi. Secretele de acest gen nu fac bine nimănui. Dar nu-i voi vorbi
pentru că va fi ultima dată când îl voi vedea pe Saşa. O altă întâlnire nu va
mai exista, indiferent de rezultatul discuţiei dintre mine şi el.
-Mulţumesc. Am forţat puţin nota, dar aşa am considerat că este bine. Sper
că mă poţi ierta.
O privi lung pe Laura şi ieşi fără să-i mai dea nici un răspuns.

**************************

Ca de obicei, după masa de seară, se retraseră în living şi se uitau la

televizor. Pe unul din canale tocmai se transmitea un meci de fotbal şi
Mihai era acaparat de fazele ce se derulau sub ochii lor.
-Joacă precum nişte cizme. Toţi sunt vedete şi nu mai au timp să se ocupe şi
de fotbal. Meseria a trecut în planul secund. Ceea ce îi interesează e cum să
ocupe primele pagini ale ziarelor de ştiri mondene.
-Nu mă pricep. Niciodată nu m-a pasionat. E un sport frumos, bărbătesc,
dar le prefer pe cele mai puţin dure cum ar fi patinajul sau înotul.
-Se potrivesc cu tine care eşti întruchiparea feminităţii. Dar ce mai face
copilaşul meu, o întrebă punându-şi palma deschisă pe pântecul ei încă plat
care adăpostea cea mai scumpă comoară a lui.
-Abia aşteaptă să vină pe lume şi să-şi cunoască tatăl pentru a vedea ce
minunat este.
-Mă răsfeţi!
-Dacă e vorba de răsfăţ, aş avea poftă de piersici. Îmi aduci?
-Ce întrebare! Dacă nu mai sunt în bucătărie, merg până la un non-stop.
Peste câteva minute auzi motorul maşinii.
„Doamne, e nebun! Chiar se duce la magazin. Nu-mi vine să cred de
ce gesturi poate fi capabil. A renunţat la meci ca să-mi îndeplinească mie un
moft.”
Fără să vrea, îi veni în minte faptul că Saşa nu se obosise niciodată să-
i îndeplinească dorinţele. Făcea în aşa fel încât ea renunţa de bună voie la
ceea ce nu cu mult timp înainte îşi dorise din răsputeri. Ba îi mai era
recunoscătoare că o oprise să nu facă un gest necugetat. Cum fusese
povestea cu concertul acela…
…un renumit cântăreţ de operă italian era aşteptat în oraşul lor. Era
un eveniment despre care se vorbea pretutindeni şi la care erai norocos
dacă prindeai bilet. Horia se dăduse peste cap şi făcuse rost de două bilete
de la bursa neagră, achiziţionate pe o sumă fabuloasă. Generos însă i le
oferi pe amândouă ei, fiindcă ştia că ea nu ar fi ieşit fără Saşa, renunţând el
la concert pentru a o vedea pe ea fericită. Se bucurase enorm, dar, în seara
concertului, Saşa refuză să o mai însoţească pretextând destul de străveziu
că treburi importante îl reţin la serviciu. Iunia nu se mai duse evident nici
ea, iar biletele rămaseră nefolosite pe biroul lui.
-Tu nu suporţi aglomeraţia, draga mea. Îţi imaginezi ce nebunie e acolo?
Poţi foarte bine să asculţi înregistrarea aşezată comod în fotoliu. Care ar fi
diferenţa? Hai, vino la mine în braţe şi nu mai sta bosumflată. Ce contează
un concert când ne avem unul pe celălalt, când eu te iubesc atât de mult?
Manifestări de acest tip vor mai fi, dar momentele acestea nu vor mai veni
înapoi.
„Cum de n-am văzut câtă ipocrizie ascundea? Cum de m-am lăsat
manevrată cu atâta uşurinţă? Unde mi-am pierdut minţile?”
Nu ştia nici acum motivul pentru care o refuzase şi, oricum, nici nu
mai conta de fapt, dar amintirea aceea mai exista vie în mintea ei. Pe atunci
îşi închipuise că o iubeşte prea mult şi fusese un gest de gelozie, de iubire
excesivă, nevoia lui de a rămâne închişi în casă când toţi ceilalţi se bucurau
de muzica sublimă. Acum însă vedea totul altfel. Fusese un gest meschin,
făcut aşa gratuit numai pentru a o frustra pe ea de ceva ce i-ar fi făcut cu
siguranţă o deosebită plăcere.
Încă sub imperiul acestui gând, formă numărul lui de telefon,
profitând de faptul că Mihai încă nu venise.
-Bună seara, Saşa, vorbi ea rece la auzul glasului cunoscut. Laura mi-a
transmis rugămintea ta. Eu însă vreau să-ţi spun, fără a apela la
intermediari, că nu are absolut nici un sens să ne vedem. E inutil. Ceea ce
trebuia spus, s-a spus între noi.
-Iunia! Trebuie să te văd! Vreau să-ţi vorbesc. Mai există nişte lucruri care
mă macină fiindcă au rămas nespuse. Te rog, Iunia! Te rog! Nu te voi mai
deranja niciodată. Voi pleca de aici. Nu mă vei mai vedea. Îţi promit. Dar
acum trebuie să te văd. Trebuie. Trebuie.
Glasul lui devenise o litanie a disperării şi a durerii. Îi cutremura
sufletul, o făcea să se încrânceneze toată, îi provoca suferinţă. Nu mai
rămăsese nimic din bărbatul acela orgolios, rece, calculat care fusese el
până nu cu mult timp în urmă. Nu mai devreme de întâlnirea din
restaurant, ea îi admirase sângele rece şi siguranţa cu care se comportase,
ca şi când ea era o străină. Şi acum? Ce se petrecuse cu el în acest interval
de mai puţin de trei, patru luni? Ce provocase această transformare
radicală?
-Saşa, nu te mai recunosc! Eşti altul.
-Tu m-ai făcut să mă schimb. Am înţeles ce am pierdut, ce valoare
inestimabilă aveai. Te rog, Iunia! Ai milă de mine! Vreau să te mai văd o
dată. Atât, o dată. După aceea…
Cuvintele lui aveau ceva tragic şi ea se sperie. O teamă cumplită puse
stăpânire pe ea. Vorbele lui sunau cumva ca o sentinţă implacabilă.
-Nu mai vorbi aşa. Mă faci să-mi fie frică.
-Iartă-mă. Ai să vii, Iunia? Nu-i aşa că ai să vii?
-Voi încerca. Îmi ceri imposibilul, dar voi încerca. Noapte bună.
Închise tremurând. În ce joc fără ieşire era pe cale să intre? Ce
nebunie o cuprinsese?
Fructele catifelate aduse între timp de Mihai avură brusc un gust
amar şi nu se mai bucură de ele.

*******************

Tot timpul cât parcurse drumul spre casa lui Saşa, o urmări ideea să
se întoarcă, fiindcă nu era bine ceea ce făcea. Lupta cu sine. Sufletul i se
divizase în două părţi antagonice.
„E cumplit. Indiferent de ce aş hotărî acum, voi răni pe cineva. Lui
Mihai îi trădez încrederea şi pun în pericol stabilitatea vieţii noastre
împreună, dacă merg să-l văd pe celălalt. Dacă nu mă voi duce, Saşa ar fi în
stare de cine ştie ce gest disperat care mă va face să-mi fac reproşuri atâta
timp cât mai am de trăit şi nu aş putea merge mai departe ducând în spate
greutatea gestului lui necugetat.”
Îşi urmă însă ca teleghidată drumul spre casa lui şi urcă scările
cunoscute. La etajul unu cineva cocea vinete şi mirosul îi gâdilă neplăcut
nările. Se grăbi să urce încă un etaj pentru a scăpa de senzaţia olfactivă
care îi provoca greaţă. Apăsă timid butonul soneriei şi, aproape imediat,
uşa se deschise şi în cadrul ei apăru Saşa.
-Îţi mulţumesc că ai venit, Iunia. Te rog, intră.
Păşi înăuntru cu paşi măsuraţi, ca pe un teren minat. Nimic nu se
schimbase. Totul era aşa cum ştia ea în interiorul ce-i fusese atât de familiar
cândva. Se vedea însă că el făcuse curăţenie generală pentru a îndepărta
haosul acela de care îi vorbise Laura. Toate obiectele erau aşezate într-o
ordine fără cusur, parcă prea curat pentru o locuinţă de burlac, iar prin
aer încă se simţea mirosul diferitelor soluţii pentru curăţat.
-Ia loc. Bei o cafea?
-Nu. Un pahar cu apă mai degrabă.
Îl privi în timp ce ieşea pentru a merge în bucătărie. Înalt, puternic.
Un trup de animal tânăr care încă mai avea puterea să o tulbure.
„Ce caut aici? De ce am venit? Nu trebuia. Nu trebuie să mai
scormonim cenuşa unui foc care a ars demult. S-ar mai putea găsi urme de
jar care ard încă.”
Saşa se înapoie cu un pahar de apă minerală şi o cană mare de cafea
pentru el pe care le puse pe măsuţa din faţa canapelei de piele pe care se
aşezase ea.
-Tot aşa multă cafea bei?
Iunia îi puse întrebarea mai mult ca să nu tacă, într-o încercare
politicoasă de a se preface că totul e normal, că e o conversaţie între doi
vechi amici care nu s-au văzut de prea mult timp, nimic mai mult.
-Poate chiar mai multă. Adesea nu mai are nici un efect asupra mea, fiindcă
sunt obişnuit cu cofeina. Adorm buştean imediat după ce o beau.
Îi vorbea pe un ton vesel, firesc. Dar ea nu mai putea să-şi
prelungească nerăbdarea şi dorea să plece cât mai curând de acolo, aşa că
se hotărî şi trecu brusc la alt subiect:
-De ce m-ai chemat, Saşa?
El o măsură cu privirea lui tristă.
-Fiindcă trebuia să te văd. Fiindcă nu îmi mai puteam altfel domoli dorul de
tine. Deşi am încercat prin toate mijloacele de care am fost în stare.
-Nu e bine că am venit. Întâlnirea aceasta poate provoca mult rău. Şi nu
doar mie şi ţie, ci şi celorlalţi oameni de lângă noi, care nu au nici o vină.
Alimentăm astfel nişte sentimente care nu-şi mai au rostul, care nu mai
trebuie să existe.
Iunia vorbea privindu-şi mâinile. Nu avea putere să-şi ridice ochii
spre el. Îşi făcea de lucru cu inelul pe care îl purta pe acelaşi deget cu
verigheta, tot scoţându-l şi punându-l iarăşi la loc. El se aşeză lângă ea şi îi
luă mâinile în ale lui. Îi vedea degetele lungi, puternice, cu unghii tăiate
scurt, dureros de cunoscute şi dureros de iubite, cum îi cuprinseră mâna ei
delicată. Atingerea lui o electriză.
-Uită-te la mine, Iunia. De când ai venit îmi eviţi privirea. Ţi-e teamă că aş
putea citi în ochii tăi ceva ce nu vrei să ştiu?
-Nu trebuia să vin, şopti ea izbucnind pe neaşteptate în plâns.
O luă în braţe şi o ţinu strâns lipită de el sorbindu-i parfumul
binecunoscut al pielii ei fine.
-De ce plângi, iubita mea? De ce ţi-e teamă de mine? Nu ţi-aş face niciodată
rău. Dacă ai ştii ce dor mi-a fost!
-Mi-ai făcut deja mult rău. Tu nu ai de unde să ştii prin ce am trecut după
ce m-ai părăsit. Cât de greu mi-a fost să trăiesc fără tine şi fără toate
gesturile tale de iubire cu care m-ai obişnuit în anii petrecuţi împreună.
Cum trăiam numai din amintiri! Ce dor mi-a fost de tine şi ce greu mi-a
fost să încep o viaţă nouă alături de altcineva. Nu mai vreau să sufăr, Saşa.
Am adunat atâta suferinţă în mine încât mi-ar ajunge pentru şapte vieţi.
Nu, nu mai vreau, se scutură ea ca pentru a alunga o insectă supărătoare.
Îmi ajunge! Mi-ai distrus o dată viaţa. Nu îţi voi mai permite să o faci a
doua oară. Dacă va mai trebui să sufere cineva, te asigur că nu voi mai fi eu
aceea.
O îmbrăţişă din nou şi îi şopti în timp ce o săruta mărunt pe obraz:
-Iunia mea! Iartă-mă pentru tot. Dacă ar fi posibil, aş plăti cu cea mai mare
bucurie, înzecit, fiecare lacrimă a ta, fiecare amărăciune pe care ţi-am
pricinuit-o. Am crezut că pot trăi fără tine, dar m-am înşelat. Am dorit să le
fac pe plac părinţilor mei, fără să ştiu că îmi distrugeam singur viaţa.
Chiar şi lui vorbele îi sunau plat. Îi era ciudă că nu putea transpune
în cuvinte tumultul acela de sentimente pe care abia le putea stăvili. În
prezenţa ei însă, nu mai putea gândi limpede. Îl tulbura.
Iunia ridică spre el ochi de ambră, limpeziţi de lacrimi şi îl privi trist.
-Nimic nu e întâmplător. Ne-a fost scris să nu rămânem împreună. Nu ne
putem împotrivi destinului, nu-l putem schimba. E implacabil.
El păru măcinat de un gând, de o întrebare la care aştepta răspuns
grabnic.
-De ce te-ai măritat, Iunia? De ce nu ai mai avut răbdare? Ar fi fost atât de
simplu acum. Am fi luat-o de la început. Am fi uitat tot răul dintre noi şi am
fi considerat această despărţire ca pe o probă de foc a iubirii noastre, pe
care am trecut-o cu succes. Am fi plecat din oraşul acesta undeva unde nu
am fi cunoscut pe nimeni şi nimeni nu ne-ar fi ştiut. Am fi început o viaţă
nouă departe de familiile noastre. Numai noi doi.
Iunia îl privi aproape cu furie. Se abţinu cu greu să nu ţipe la el în
timp ce îi răspundea.
-Răbdare pentru ce, Saşa? Ai uitat cum ai ieşit din viaţa mea? Ai uitat cum
m-ai aruncat ca pe un obiect uzat de care nu mai ai nevoie. Uneori chiar şi
de acele obiecte ne vine greu să ne despărţim fiindcă au făcut parte din
viaţa noastră şi nu ne îndurăm să le aruncăm. Tu însă nu ai avut nici un fel
de remuşcare. Erai fericit cu noua ta achiziţie. La ce să te mai fi uitat în
urmă?
- Poate nu e prea târziu, îşi continuă el ideea începută părând a nu fi auzit
reproşul ei. Încă mai avem şansa să fim fericiţi. Divorţează, Iunia. Tu eşti a
mea. Nu te pot împărţi cu altul.
-Eu nu pot provoca suferinţă, Saşa. Fiecare faptă rea pe care aş înfăptui-o
mi s-ar întoarce ca un bumerang. Faţă de Mihai am o datorie pe care nu aş
putea să o plătesc nici într-o viaţă. El m-a scos din neantul în care m-ai
aruncat tu. Mi-a dat un statut social pe care tu mi l-ai refuzat. M-a făcut să
redescopăr râsul pe care tu mi l-ai ucis cu nepăsare. Nu mi-aş putea clădi
fericirea pe nefericirea lui. Mai ales că aştept un copil care, indiferent ce ar
fi, trebuie să crească lângă tatăl lui. Are acest drept şi nu i-l pot lua
gândindu-mă doar la mine. Acest copil l-a bucurat enorm. Spre deosebire
de reacţia pe care ai avut-o tu când eram însărcinată cu copilul nostru…
Cuvintele ei îl izbiră violent. Nu putea crede. Un val de nebunie i se
aşternu peste creier. Sângele îi pulsa cu repeziciune.
Un copil! Iunia lui va fi mama copiilor altui bărbat! Ce pedeapsă
cumplită! Ce crud îl pedepsea zeul iubirii fiindcă o trădase pe femeia care i
se dăruise necondiţionat, care i-ar fi putut dărui lui un copil, dacă el nu s-ar
fi încăpăţânat să asculte de ideile părinţilor lui care nu concepeau un nepot
prin venele căruia să nu curgă un sânge evreiesc pur. Dacă până acum
câteva clipe mai crezuse într-o posibilă reconciliere, acum vedea că nu se
mai poate. Crezuse că Iunia se va întoarce la el. Acum pricepea de ce nu-l
respinsese categoric, de ce acceptase să vină în casa lui, de ce îi ascultase
rugăminţile. Pentru că în mânecă păstra un as. Ştia că între ei nu va mai fi
nimic. Îi despărţea pentru totdeauna fiinţa aceea mică care nici măcar nu
venise încă pe lume. Copilul blestemat al celuilalt!
„Doamne, cum se mai bucură ea de suferinţa mea! Cum mai râde în
sinea ei, satisfăcută că mi-a dat lovitura supremă! Cât poate fi de cabotină!
Cum a mai venit la mine, chipurile, fiindcă îi era milă. Nu! A venit să-şi
bată joc de mine că am ajuns să sărut şi urma paşilor ei. De aia a venit.
Prefăcuta!”
-Saşa! Ce se întâmplă cu tine? Ai o privire ciudată.
Glasul ei îl readuse la realitate. Glasul ei cristalin pe care acum îl ura.
Îi văzu buzele senzuale, pline, fremătând provocator şi întinse braţele după
ea. Iunia nu se feri şi el văzu în asta un semn de încurajare. Îi strivi gura
într-un sărut plin de pasiune ce se asemăna cu muşcătura devoratoare a
unei fiare.
-Încetează! Lasă-mă să plec.
-Ai să fii din nou a mea, Iunia! Nu pot să te las să pleci până nu îmi vei mai
aparţine încă o dată. Vreau să mă bucur iar de trupul acesta frumos cu
care îl răsfeţi acum pe el. Vreau să stăpânesc femeia aceluia care m-a făcut
nefericit, prin simplul fapt că există. Să sufere şi el la fel cum sufăr eu.
 Mâinile lui o zdrobeau. Le simţea atingerea peste tot. Le simţea cum
îi smulg hainele până ce făptura ei luminoasă i se dezveli în deplinătatea
frumuseţii ei înaintea ochilor.
-Eşti minunată! Nu am putut niciodată uita pielea ta mătăsoasă şi aurie,
gustul tău de miere, atât de dulce.
O săruta înnebunit, cu o forţă brutală pe care ea nu i-o cunoscuse, pe
care nici nu i-o bănuise. Sărutări sălbatice ce alternau cu lovituri surde de
câte ori ea încerca să se smulgă de sub greutatea trupului lui şi să fugă.
-Nu încerca să fugi, Iunia, se răsti el punându-şi genunchii peste abdomenul
ei şi ţintuind-o de podea. Astăzi eşti a mea. Am să te iubesc cum nu ai mai
fost nicicând iubită ca să-ţi aduci mereu aminte şi să suferi că nu mă mai
poţi avea. Ai să suferi că nu eşti cu mine şi că în locul meu stă un bărbat ce
ţi-ar putea fi tată. Mă vei căuta când el nu îţi va mai oferi tandreţea de care
ai nevoie, iar eu am să-ţi întorc spatele cum mi-ai făcut tu mie. Aceasta va fi
pedeapsa ta. Să tânjeşti după mine şi eu să râd cum ai râs şi tu.
-Mă doare. Te rog, nu mă mai lovi. Te rog, nu-mi face rău. Te rog, Saşa!
Nu o auzea. Nu dorea să o audă. Mintea lui era concentrată doar cum
să-i producă durere. O durere fizică echivalentă ca intensitate, dacă aşa
ceva era posibil, cu durerea lui sufletească.
-Nu-i aşa că ţi-am lipsit? Nu-i aşa că dragostea cu el nu îţi oferă atâta
împlinire cât îţi dau eu? Răspunde, Iunia!
Dar Iunia tăcea. O durea fiecare părticică din trup. Fiecare centimetru de
epidermă purta amprenta lui. Parcă ar fi încercat cu tot dinadinsul să se
vâre în ea, să devină o singură fiinţă cu ea. Prin sărutările pe care i le dădea
parcă încerca să-i soarbă sufletul.
Încerca să se detaşeze de ceea ce-i făcea el, să nu se mai gândească. Şi
nu reuşea pentru că el nu-i dădea voie, obligând-o să-l privească, să
participe la acel simulacru de dragoste trupească la care o obliga el.
Nu, nu era Saşa cel cald şi tandru care făcea dragoste dumnezeieşte
făcându-i trupul să vibreze în armonie cu al lui. Era un străin cu privire
halucinantă, în care se citea nebunia. Care o poseda nedomolit, mai mult şi
mai mult până ce ea uită unde se află şi cine era cu ea. Căzu într-o stare
vecină cu moartea, cu toate gândurile amorţite. Se abandonă lui. În acel
moment putea face cu ea ce dorea pentru că nu mai simţea. Nu mai dorea
să simtă. Îşi impunea să nu simtă.
Dar el ştia prea bine ce mecanisme să declanşeze. Fiindcă îi cunoştea
fiecare părticică mai bine decât oricine pe lume. Şi spre surprinderea ei,
trupul răspunse mângâierilor lui, aşa cum răspunsese întotdeauna.

*********************

Nu ştia cât timp zăcuse acolo, pe podeaua case lui, goală. Doar când o
pătrunse frigul încercă să se ridice, dar nu reuşi. O durere cumplită o
săgetă şi părea să-i sfâşie măruntaiele. Gemu încetişor. Nici glas pentru a
striga nu mai avea.
O tăcere grea domina toate încăperile apartamentului. S-ar fi părut
că nu e nimeni, dar ea ar fi putut să jure că Saşa era pe undeva pe acolo,
ferit de privirile ei, pândind-o cum îşi pândesc fiarele prada pe care nu au
reuşit să o devoreze în întregime.
-Saşa, îl chemă ea cu voce stinsă.
Nimic nu tulbură însă liniştea şi ea se temu că el o lăsase acolo şi
plecase sau, şi mai rău, o încuiase pentru ca ea să nu poată fugi în absenţa
lui.
O mişcare uşoară o făcu să-şi întoarcă capul spre holul care dădea
spre baie. Saşa venea spre ea păşind neauzit, cu părul ud, semn că făcuse un
duş. Se aplecă şi o luă în braţe purtând-o până în dormitor unde o lăsă cu
delicateţe pe pat, învelind-o cu o pătură moale.
-Cât e ora? Trebuie să plec. Vreau să ajung acasă înainte de a veni Mihai.
Vreau să evit nişte explicaţii penibile.
-E încă devreme, linişteşte-te. El se întoarce mult mai târziu.
Era iarăşi omul pe care îl cunoscuse ea şi de care se îndrăgostise. Nu
mai avea nimic din bruta care îi făcuse lucrurile acelea inimaginabile.
Încercă să-l privească. Dar privirea nu reuşea să ajungă până la
chipul lui. Se simţea revoltată, fiindu-i, în egală măsură, şi scârbă de sine.
-De ce, Saşa? La ce ţi-a folosit?
-Am vrut să mai fac o dată dragoste cu tine. Am vrut să văd dacă soţia
arhitectului Argintaru e aceeaşi cu mica mea Iunia, femeia pe care o iubesc.
Dar, nu! M-am înşelat! Sunt două femei diferite. Iunia mea era tandră şi
dulce. Se bucura de atingerile mele. Mi se dăruia cu pasiune. Doamna
Argintaru e rece şi ţeapănă ca o afurisită de bucată de piatră. Ce a făcut cu
tine, Iunia? Cum a reuşit să reteze pasiunea ce clocotea în tine? Cum poţi
să trăieşti lângă un om ca el?
-Te înşeli. Eu am rămas aceeaşi. Doar ceea ce era între mine şi tine s-a
schimbat. Ai văzut acum că nu mai simt nimic pentru tine. Că trupul meu
nu mai reacţionează la atingerea ta.
-Minţi! Au fost clipe în care ai fost aceeaşi cu cea de demult. Nu prea multe,
e adevărat, dar au fost. Te-am simţit.
Iunia i se adresă sfidător, cu toate că nu ştia cum ar fi putut el
reacţiona:
-M-am vindecat de tine, Saşa. Sunt liberă! Şi acum voi pleca de aici şi nu
voi mai reveni niciodată. Povestea noastră s-a încheiat, în sfârşit.
Vorbele ei îl înfuriară, dar nu înfăptui nici un gest violent.
-Asta rămâne de văzut, Iunia. Eu nu voi renunţa atât de uşor la tine. Eşti o
femeie pentru care merită să lupţi şi eu nu mă dau în lături de la luptă.
Ador mirosul de sânge şi de teamă. Nu m-aş putea bucura de tine dacă nu
te-aş câştiga într-o competiţie cinstită. Între mine şi el, ai să vezi, tot pe
mine mă vei alege. Tot eu voi fi cel care te va face fericită, care îţi va dărui
esenţa nemuririi, încheie bărbatul cu glas cavernos.
Iunia se cutremură. Ceea ce-i spunea el suna ca o profeţie sinistră.
Ceva nedesluşit, din adâncurile sufletului ei, îi spunea că el vorbea serios şi
că se vor mai întâlni undeva, cândva şi atunci destinul îl va favoriza pe el.

********************

Plecase de la el abia ţinându-se pe picioare. Avu totuşi noroc că găsi

repede un taxi în staţia din apropierea blocului în care stătea el. Capul îi
era gol de orice gând, dar, maşinal, îşi spuse că trebuie să plece, să se
îndepărteze de locul acela care se transformase în iad.
Se bucură că Mihai nu ajunse acasă, însă fu nevoită să suporte
privirea iscoditoare a menajerei.
-Domnişoară, nu vă simţiţi bine? Ce aţi păţit? Parcă aţi scăpat de pe un
câmp de bătălie. Tare mai sunteţi răvăşită.
-M-am plimbat doar cam mult şi acum mă simt obosită. Atâta tot. Am să
fac o baie fierbinte şi îmi voi reveni cât ai clipi, încercă ea să zâmbească.
Mihai nu a sunat?
-Ba da. A spus că va întârzia. Să nu vă faceţi griji.
-Bine, tanti Veronica. Poţi să pleci şi dumneata. Nu mai am nevoie de nimic.
Ne vedem mâine.
Se mira şi ea de unde mai găsea puterea de a întreţine o conversaţie
normală, de a se preface că totul este în regulă. Cu chiu cu vai reuşi să
ajungă la baie şi să-şi pregătească apa în care adăugă spumante parfumate,
parcă pentru a şterge mirosul lui Saşa pe care avea impresia că îl degajă
prin toţi porii. Durerea aceea insuportabilă nu părea să cedeze, devenind,
dacă aşa ceva era posibil, mai chinuitoare. Se cufundă în apa călduţă
lăsându-se învăluită de moliciunea ei bună. Închise ochii. Întâmplările
dimineţii îi veniră din nou în minte, văzându-le cu claritate ca pe un ecran
de cinematograf, într-un film în care ea era şi actor şi spectator în acelaşi
timp.
În mod ciudat, nu-l ura. Şi pe ea o încercaseră sentimente
asemănătoare îndată după despărţire. Îl dorea să se întoarcă la ea numai
pentru a-l pedepsi, pentru a-l face să sufere, pentru ca el să-şi dea seama ce
avusese şi nu ştiuse să păstreze. Fără să vrea, o cuprinse o milă cumplită. Îi
era milă de el, dar şi de ea. Îi era milă de vieţile lor începute atât de frumos,
dar care fuseseră răvăşite cu brutalitate tocmai de cei care ar fi trebuit să le
fie alături.
Simţi dintr-odată prin pântece durerea profundă, sfredelitoare, ca un
cuţit înfipt prin măruntaiele ei, ce o făcu să ţipe şi să deschidă ochii. Atunci
văzu îngrozită că apa din cadă devenise de culoarea purpurei. Nu înţelese
imediat despre ce e vorba şi se întrebă ce recipient care conţinea soluţii de
baie căzuse şi se împrăştiase prin apă. Apoi, brusc, îşi dădu seama că era
sânge. Propriul ei sânge. Se ridică speriată căutând un prosop pentru a se
şterge întrebându-se năucă unde se lovise. Dar, în aceeaşi clipă, observă
dârele groase ce îi şiroiau pe picioare.
-Nu! Nu! Nu! Doamne, nu mă pedepsi astfel. Te rog, Doamne!
Faţa i se schimonosise de durere. Se târî cu greutate până la telefon.
Trebuia să-l găsească pe Mihai. Trebuia să ajungă de urgenţă la spital. Dar
telefonul lui Mihai suna în gol. Nimeni nu răspundea. Formă numărul lui
Horia, dar intră căsuţa vocală. Spre groaza ei picăturile de sânge cădeau
deja pe granitul lucios din hol formând o mică baltă în locul unde stătea ea.
Formă un alt număr cu degete tremurătoare. Într-un sfârşit, Laura
răspunse. Tocmai când simţea că se va prăbuşi.
-Laura, vino urgent, pierd copilul. Vino!
Habar nu a avut când a sosit Laura şi când a urcat-o în maşină şi a
dus-o la spital. O auzea de undeva de departe cum îi spunea ceva, dar ea nu
înţelegea ce anume doreşte. Ca într-un vis se lăsă dusă într-un cabinet în
care un medic în vârstă s-a aplecat deasupra ei întrebând-o ceva. Dar tot
Laura a fost cea care a dat răspunsuri, ajutând asistenta să completeze
nişte formulare.
-Grăbiţi-vă, vă rog. Salvaţi-mi copilul. El nu are nici o vină, nu are nici o
vină, nici o vină, murmura ea în neştire.
Doctorul se apropie de Laura.
-După ce o consult aş vrea să discutăm, doamnă. Acum vă rog să aşteptaţi
afară.
Laura ieşi speriată şi neliniştită în acelaşi timp. Totul se petrecuse
atât de repede că nici nu se gândise că se afla în spitalul în care muncea
Sorin. Abia acum îşi aduse aminte şi rugă o infirmieră să-l caute şi să-l
trimită la ginecologie. Nu dorea să se îndepărteze nici măcar pentru un
minut de uşa pe care dispăruse Iunia. Aştepta veşti. Spre uşurarea ei, Sorin
veni destul de repede.
-Ce e cu tine aici, iubito?
-Am adus-o pe Iunia. E posibil să piardă copilul.
-Unde este soţul ei?
-Nu ştiu. Iunia este aproape inconştientă. Nu mi-a dat nici o informaţie.
Doctorul a spus că vrea să vorbească după consult cu mine. Mă rog la
Dumnezeu să salveze copilul. Înseamnă atât de mult pentru Iunia. Nici nu
vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă…
Uşa cabinetului se deschise şi doctorul cel bătrân ieşi şi o căută din
ochi pe Laura. Îl recunoscu pe Sorin şi o clipă obrazul i se lumină.
-Te salut, doctore. Ce mai faci, îl întrebă el, apoi întorcându-se spre Laura,
doamna este rudă cu tine?
-Este soţia mea.
-Îmi pare rău, doamnă, că vă cunosc în aceste împrejurări.
-Cum se simte prietena mea, domnule doctor?
Laura era nerăbdătoare să afle veşti şi această nerăbdare o făcea să
fie mai puţin politicoasă decât era îi stătea în fire.
-Din păcate, nu pot să vă dau veşti foarte bune. Sarcina este pierdută şi
fiecare clipă poate aduce complicaţii pentru doamna. Mă mir că a rezistat şi
atât după cum arată.
-Poftim?
-Cineva, un iubit sau poate soţul, s-a comportat ca o brută. Doar la
victimele violurilor am mai văzut asemenea echimoze…
Cei doi soţi se priviră descumpăniţi. Înnebuniseră ei sau doctorul
dădea primele semne de senilitate?
-Nu înţeleg ce doriţi să spuneţi. Puteţi fi mai explicit?
-Doamnă, prietena dumneavoastră a întreţinut raporturi sexuale cu un
bărbat care s-a comportat extrem de dur. Dintr-o experienţă îndelungată în
care am văzut tot soiul de cazuri şi de pacienţi, pot să vă spun că astfel de
relaţii nu se întâmplă între doi soţi decât foarte rar. Poate că ar fi bine să
staţi de vorbă cu dânsa pentru a limpezi situaţia.
Doctorul se îndepărtă grăbit lăsându-i pradă unei confuzii totale.
-Nu se poate ca Mihai să-i fi făcut Iuniei aşa ceva. Chiar dacă nu mi-a fost
niciodată prea simpatic, nu pot să nu-i recunosc anumite calităţi, iar
stăpânirea de sine este una dintre ele. Un astfel de om nu şi-ar pierde
cumpătul transformându-se într-o brută, oricâtă pasiune ar zăcea în el.
-Du-te la ea şi încearcă să vezi despre ce anume este vorba. Doar când aflu
adevărul voi da telefon după Mihai. Nu îţi pot spune de ce, nu am o
motivaţie solidă, dar am senzaţia că este complet străin de ceea ce a păţit
soţia lui. Şi, dacă este aşa cum presupun, trebuie să ne punem de acord
asupra unei variante oficiale pe care să i-o spunem. Cât despre Horia… O
vom lăsa pe Iunia să hotărască. Avem o datorie faţă de ei, Laura. Sunt
aproape sigur că aici Saşa a avut o contribuţie mai mare decât îţi poţi tu
imagina în acest moment. Du-te. Te voi aştepta aici.
Laura nu-i mai puse nici o întrebare, deşi ipoteza lui Sorin suna cam
bizar. Ce căuta Saşa în toată povestea? Iunia îi spusese clar că o va anunţa
când va fi disponibilă să-l întâlnească. Ce ştia Sorin şi ea nu? Parcă toţi se
aliaseră împotriva ei şi-i ascundeau esenţialul.
Se îndreptă spre salonul unde fusese dusă Iunia, cu capul vâjâindu-i
de întrebări la care nu reuşea să găsească nici un răspuns plauzibil.
I se părea mai albă decât albul imaculat al pernei de spital. Ţinea
ochii închişi şi Laura fu tentată să creadă că doarme, aşa că se apropie uşor
de pat, dar, pe neaşteptate, o auzi vorbind cu o voce ce parcă nu era a ei.
Tăioasă, metalică.
-Nu dorm, Laura, deşi aş vrea. Aş vrea să dorm pentru totdeauna. Să nu
mai vină un mâine în care să fiu nevoită să văd chipul lui Mihai.
-Te-a rănit cumplit, nu-i aşa?
 Iunia hohoti, dar Laura nu putu să deosebească dacă fusese râs sau
plâns.
-Mihai? Să mă rănească? Vorbeşti prostii. Se vede că-l cunoşti doar
superficial de poţi să-l bănuieşti de o asemenea oroare. Nu mai vreau să-l
văd pentru că mi-e ruşine. Am să roşesc doar gândindu-mă la el. Am să
roşesc şi peste douăzeci de ani, şi peste o sută, am să roşesc şi în vis şi pe
lumea cealaltă, fiindcă i-am ucis copilul.
-Dar doctorul…
-Nu e nevoie să mă minţi, Laura. Ştiu că nu va exista acest copil. Cred că,
de fapt, am ştiut dintotdeauna. Un copil este rodul iubirii dintre doi oameni.
Nu poate lua fiinţă doar dintr-o simplă împreunare.
-Vreau să ştiu adevărul, Iunia. Am fost mereu de partea ta şi voi fi şi astăzi,
indiferent ce se va întâmpla şi despre ce anume este vorba. Dar trebuie să
cunosc ceea ce s-a petrecut cu adevărat. Doctorul mi-a spus nişte lucruri pe
care nu pot să le cred. Explică-mi, Iunia.
-Nu ştiu ce a spus doctorul. Probabil s-a referit la cauzele pierderii sarcinii.
Eu am să-ţi spun doar cine a stat în spatele acestor cauze, am să-ţi spun cine
a fost autorul moral. Şi acela este Saşa. Omul pentru care ai pus o vorbă
bună, omul pentru care ai stăruit să merg să-l văd şi să stăm de vorbă.
Despre ce? Sincer, habar nu am. Nu am vorbit despre nimic concret. Îmi
vine să cred că el şi-a dorit să mai facă dragoste cu mine. Doar atât. M-a
avut din nou, în ciuda tuturor împotrivirilor mele, în ciuda tuturor
protestelor şi rugăminţilor mele. Sper că ai observat că am spus că a făcut
dragoste şi nu că am făcut dragoste pentru că eu nu am dorit să particip la
acel act în nici un fel. Deşi, în cele din urmă, nu mai sunt chiar atât de
sigură că nu m-am implicat… M-a iubit, deci, pentru a se răzbuna. Pe
mine, pe Mihai, pe el însuşi, pe destin. Asta e tot.
Laura o privi vinovată. Avusese un presentiment. Niciodată nu fusese
convinsă că întâlnirea dintre ei se va desfăşura fără incidente. De aceea
şovăise dacă făcea bine sau nu. Şi acum…
-Ce-i vei spune lui Mihai? Are dreptul să ştie că pe lumea aceasta există un
om care i-a ucis copilul, deşi…
-Aş vrea să pot să-i spun adevărul, fiindcă doar adevărul poate elibera, dar
nu am în mine suficientă putere. Mi-e teamă că nu va înţelege.
-Iunia, ascultă-mă, acum nu e momentul potrivit să-i spui soţului tău.
Trebuie să te faci bine şi abia apoi puteţi discuta. Îi voi spune eu că ţi-a fost
rău, aşa pe neaşteptate şi că ai pierdut sarcina. Se întâmplă destul de des.
Nu este ceva ce ţine de domeniul fantasticului. Lasă-mă pe mine să discut cu
el. Mă voi descurca mult mai bine decât tine. Ai încredere.
Ea dădu doar absentă din cap şi închise din nou ochii, dându-i astfel
de înţeles Laurei că nu mai are ce să-i spună şi că va trebui să plece. Nu o
interesa ce i se va spune lui Mihai. Nu o mai interesa nimic. Ştia cu
certitudine ceva. O parte din ea murise odată cu acel copilaş nenăscut. Un
copilaş care căzuse victimă pe altarul urii şi egoismului lui Saşa. Un copilaş
care plătise cu viaţa lui clipa de rătăcire a mamei, încercare ei disperată de
a se convinge că pentru ea cealaltă iubire nu mai însemna nimic când, de
fapt, însemna totul.
Cufundă capul în pernă şi urlă ca un animal. Se simţea goală şi
inutilă, despuiată de tot ce fusese frumos în structura ei sufletească. Ura
viaţa cu tot ce însemna ea bun: bucurii, râsete, lumină, prietenie, dragoste.
Un văl de întuneric cuprinse faţa soarelui şi ea nu mai avea puterea să-l dea
la o parte pentru a-i vedea din nou strălucirea. Viaţa ei era distrusă ca o
pensulă de vopsea neagră aruncată în grabă şi cu furie peste un tablou în
culori vesele şi luminoase care se va fi stricat pentru totdeauna, în ciuda
tuturor eforturilor ulterioare de a fi restaurat.
Unde erau zilele calme de dinainte de a-l cunoaşte pe Saşa? De ce se
duseseră pentru totdeauna în sacul fără fund al timpului? De ce a trebuit ca
în clipa aceea blestemată a întâlnirii lor ea să se afle acolo? Nu putea fi
oriunde altundeva? De ce a trebuit ca tocmai privirile lor să se întâlnească
când în jurul lor se găseau zeci de oameni? Ce miracol nefast făcuse
posibilă întâlnirea lor care de la început s-a circumscris în păcat? De ce
dintre toţi oamenii din oraşul lor ea a trebuit tocmai pe el să-l iubească? Cu
ce anume o fermecase? Ce avea el în plus faţă de ceilalţi bărbaţi care o
plăcuseră şi care ar fi fost fericiţi dacă le-ar fi acordat puţină atenţie?
Se agăţase cu disperare de o iubire neîngăduită. Sau poate tocmai
ideea de interzis, de ilicit, îi întărâtase şi-i făcuse să se opună cu o
înverşunare oarbă destinului, legilor nescrise ale oamenilor. Totul fusese
trăit atât de intens încât acum nu mai rămăsese nici un pic de bucurie de a
trăi în sufletul ei. Incandescenţa acelei iubiri o consumase pentru
totdeauna. Îi arsese inima şi sufletul şi nu lăsase în urmă decât un pumn de
cenuşă.
Fiecare întâlnire cu Saşa însemna ciocnirea dintre doi aştri ce avea ca
şi consecinţă o ploaie de meteoriţi care te orbeau cu strălucirea lor. Iubirea
lor era o devorare reciprocă de parcă fiecare dintre ei şi-ar fi trăit ultimele
clipe, de parcă de mâine nu ar mai fi existat lume. Lângă Saşa fiecare zi era
o bucurie. Iubirea îi dădea forţă. Mâini nevăzute o împingeau spre
bucuriile vieţii şi-i făceau fiinţa să trepideze în aşteptarea lui şi pentru el.
Când totul se sfârşise, ştiuse că niciodată nu va mai putea fi ceea ce
fusese înainte de a-l cunoaşte pe el. Devenise un mort-viu.
Ceva asemănător trebuie să fi simţit Adam şi Eva la izgonirea din
paradis. Şi oricine altcineva care a întrezărit lumina divină, dar a fost
alungat apoi cu brutalitate şi blestemat să nu poată uita nicicând.
Saşa era omul care o deşteptase la viaţă, care o învăţase să devină
conştientă de propriul ei trup. Fără el totul reintrase în amorţire ca şi
jucăriile care se mişcă doar când este învârtită cheia ce declanşează întregul
mecanism.
 Dar tot Saşa era şi cel care o aruncase în cele mai adânci prăpăstii ale
disperării, cel care i-a furat bucuria şi râsul, care i-a ucis speranţa, cel care
pentru a doua oară în viaţă îi refuza bucuria de a fi mamă.
Cine era el cu adevărat? Care latură a sa era cea reală? Uneori şi-l
închipuia ca şi pe acele imagini din oglinzile bâlciurilor care arătau trupuri
deformate, hidoase sau, dimpotrivă, perfecte, acoperind orice defect al
originalului care se privea. Dar Saşa din care parte de oglindă trebuia
privit? Din ce tenebre se ivise iarăşi şi îi tulburase trupul şi sufletul?
Iunia plângea fără lacrimi. Şuvoiul lor nu putea fi dezlănţuit. Plângea
în adâncul sufletului ei, un plâns mai dureros ca oricare altul. Îşi plângea
neputinţa, durerea, pierderea. Plângea tot ce fusese şi nu mai era, dar şi tot
ce ar fi putut să fie şi nu apucase să se întâmple.

******************************

Aparent, Mihai primise vestea pierderii copilului mai bine decât

crezuse Laura, însă ea nici nu-şi putea închipui ce furtună se declanşase în
sufletul lui. Căci zărise în această nenorocire ce îi lovise un semn că Iunia
nu putea fi a lui. Naşterea acelui copil însemna o cimentare a relaţiei lor, iar
el avea nevoie să ştie că există un motiv pentru care ea nu l-ar fi părăsit
niciodată. Se simţise atât de sigur pe el de când primise vestea că Iunia era
gravidă încât avea impresia că devenise stăpânul lumii. Îşi iubea meseria şi
o profesa cu o plăcere mereu nouă, niciodată copleşit de plictis şi rutină,
avea o soţie frumoasă care îi bucura viaţa şi îl făcea să se simtă tânăr şi o
situaţie materială ce îi permitea să-şi satisfacă toate dorinţele, în limitele
rezonabilului. Se considera împlinit şi fericit. Un copil ar fi venit ca un fel
de încoronare a unei vieţi perfecte.
Dar zeii fuseseră, ca de obicei, începând de la sărmana regină Niobeea
încoace, prima consemnată într-o lungă listă de nefericiţi, invidioşi pe
fericirea unui biet muritor. Era necesar să se petreacă un lucru care să
strice echilibru, ca un sunet strident şi fals într-o simfonie desăvârşită.
Toate gândurile lui se îndreptau spre Iunia. Nu ştia cum anume să
procedeze pentru a nu o răni, pentru ca ea să nu-i simtă impetuosul
zbucium interior. Ceea ce trebuia el să-i ofere acum era liniştea. Nu era
necesar să fie puse întrebări care ar fi putut-o răvăşi mai mult decât era
deja. Bănuia că pierderea copilului nu se produsese aşa pur şi simplu, ca un
simplu accident, cum îi prezentase Laura lucrurile şi cum el păruse dispus
să o creadă, ci fusese puţin mai mult decât atât. Nu dorea însă să
răscolească în profunzimea problemei fiindcă, instinctiv, ştia că va găsi un
adevăr dureros.
Nu, Doamne fereşte, nu o bănuia pe Iunia că ar fi renunţat de bună
voie la sarcină. Ea îşi dorea copilul la fel de mult ca şi el. Dar exista în el o
suspiciune că un adevăr esenţial îi este ascuns şi el bâjbâia în jurul lui fără
putinţa de a-l afla.
„Nu pot să mai greşesc faţă de Iunia. Nu trebuie să-i mai calc sufletul
în picioare cu bănuieli absurde şi absolut nejustificate. Povestea aceea de
iubire, despre care mi-a vorbit Horia, s-a terminat. Nu mi-a dat vreodată
motive să cred contrariul. Că suferinţele provocate mai persistă în sufletul
ei, nu neg. De acolo vine tristeţea ei. Dar că ar continua relaţia sub
paravanul statutului de femeie măritată, nu cred. După cum nu cred că ar
renunţa la copil numai pentru a se întoarce la el. Iunia e un om al datoriei.
Un om de cursă lungă. Nu renunţă cu uşurinţă la misiunea ei. Şi, cel puţin
pentru moment, misiunea ei era să ne salvăm căsnicia, să ne creştem copilul
într-o familie compusă din amândoi părinţii.
Sunt un nemernic dacă pot să o bănuiesc de o asemenea faptă abjectă.
E timpul să accept că totul s-a produs dintr-o rânduire strâmbă a sorţii.
Nimeni nu este de vină şi, mai ales, nimeni nu trebuie învinovăţit. Dacă nu
voi putea trece peste acest necaz, înseamnă că nu merit să fiu soţul ei. Iunia
are nevoie de un bărbat puternic care să-i fie alături mai cu seamă acum
decât în clipele de bucurie, căci numai la necaz se verifică adevăratele
sentimente. Va trebui să fiu puternic pentru ea.”
Înarmat cu aceste gânduri care îl munciseră multă vreme, Mihai se
hotărî că trebuie să o viziteze la spital. Amânase prea mult această întâlnire
din cauză că îl durea să dea ochii cu Iunia şi nu ştia cum să se poarte, ce
atitudine să adopte, ce cuvinte să folosească.
Întotdeauna momentele grele care îl loviseră de-a lungul existenţei îl
luau prin surprindere şi îl găseau complet nepregătit. Aşa se petrecuse şi la
moartea părinţilor lui, survenită ca urmare a unui cumplit accident rutier.
Mihai nu plânsese şi nu se revoltase împotriva unui destin nemilos ce îl lăsa
singur pe lume la doar douăzeci de ani. Părea împietrit, iar această
împietrire durase pe toată perioada funeraliilor, făcându-i pe cei prezenţi
să îl eticheteze în felurite moduri dintre care cel de ciudat era cel mai blând.
Când celor din preajma lui li se întâmpla o nenorocire, îi evita o
perioada până ce considera el că durerea şi-a mai pierdut din intensitate,
dar, mai apoi, întâlnindu-i nu scotea nici un cuvânt despre pierderea
suferită. Se comporta firesc, discuta despre orice, ocolind cu dibăcie
subiectul. Mulţi credeau despre el că nu are inimă, că e un dur. Prea puţini
ştiau însă că îi compătimise şi suferise alături de ei, dar nu ştia cum să-şi
exprime sentimentele de solidaritate, nu-şi găsea comportamentul adecvat
unei astfel de situaţii.
Acum, pentru prima oară, era conştient că nu va putea aborda masca
aceea împietrită care ar fi speriat-o pe Iunia şi ar fi îndepărtat-o pentru
totdeauna de el. Fiinţa ei caldă, făcută parcă numai pentru dragoste, avea
nevoie de o altfel de atitudine din partea lui. În fond, durerea aceea îi lovise
pe amândoi cu aceeaşi intensitate, fiindcă el era tatăl copilului pierdut,
după cum ea îi era mamă.
O găsi pe Iunia privind în gol. Privirea ei era atât de opacă, atât de
lipsită de strălucire, încât îi produse fiori. Se apropie de ea şi o luă în braţe
cu gingăşie. Spre marea lui surprindere, ea îl îmbrăţişă strâns, strângându-
se în el.
-Iartă-mă, Mihai. Numai eu port toată vina pentru ceea ce s-a întâmplat.
Nimeni nu e vinovat. Doar eu. M-am lăsat purtată de val. Nu am avut
puterea să lupt şi să salvez viaţa copilului. Deşi aş fi vrut. Martor mi-e
Dumnezeu că aş fi vrut. Am crezut în oameni, dar cei mai mulţi nu sunt ce
par a fi.
Mihai nu îndrăzni să întrebe din ce motiv se considera vinovată. Îi era
teamă de răspunsul ei pe care îl presimţea că va fi lipsit, de această dată, de
orice sămânţă a minciunii. Dacă el ar fi stăruit, i-ar fi destăinuit tot
adevărul, gol-goluţ, cu tot riscul durerii pe care l-ar fi declanşat în vieţile
lor. Dar el tăcea, îngrozit de fiecare cuvânt pe care ea l-ar fi putut rosti.
Tăcea fiindcă, înainte de toate, o iubea pe Iunia şi dorea să o păstreze
numai pentru el. Tăcea pentru că a o pierde pe Iunia era de infinite ori mai
dureros decât moartea copilului.
-Nu trebuie să te chinui, Iunia. Nu vreau să te mai gândeşti. Am nevoie de
tine şi nu vreau să te pierd. Nu te îndepărta de mine. Lasă-mă să-ţi fiu
alături. E groaznic ce ni s-a întâmplat, dar, cu răbdare şi multă iubire, totul
poate fi depăşit.
Cuvintele lui sunau atât de banal că-i fu ruşine că le spusese. Îşi
muncea cu disperare mintea să găsească cele mai potrivite vorbe de
consolare şi alint, când o auzi implorându-l:
-Nu-l lăsa pe omul acela să ne facă rău. Nu-l lăsa să se apropie de noi. E
blestemat să distrugă tot ce atinge. Va nimici legătura dintre noi şi, în final,
ne va lua şi vieţile. Nimic nu îl bucură mai mult decât răul pe care mi-l
poate provoca.
Vru să întrebe despre ce om este vorba, dar, brusc, înţelese. Revelaţia
adevărului îl izbi dureros. Se grăbi însă să o liniştească, simţindu-şi, în
acelaşi timp, sufletul frânt de durere.
-Nu-i voi da voie, iubita mea. Îţi promit. Nimeni nu îţi va mai face rău. Nu
voi mai da voie nimănui să te facă să suferi.
Era hotărât să îşi respecte promisiunea făcută. Nimeni nu avea să o
mai rănească pe Iunia. Chiar de ar fi trebuit să-şi pună propria viaţă drept
chezăşie.
Dar, ciudat, sentimentul acela de dragoste pe care îl simţea pentru ea
nu mai era la fel ca altădată, ca şi cum un nor de funingine începuse să
planeze peste ei. O îmbrăţişă, înfiorat, însă trupul din braţele lui, pe care
până mai ieri abia aşteptase să-l cuprindă şi să-i simtă căldura, nu-i mai
producea vechea şi binecunoscuta bucurie.
 ***************************

Pentru Maria Sebastian devenise clar că fusese din nou folosită cu

cruzime şi că Mihai nu se va întoarce niciodată la ea. Nu atâta timp cât
mintea şi trupul îi erau folosite de cealaltă, de rivală.
Nu se putea gândi la ea ca la o fiinţă care avea un nume, o adresă.
Ura ei era prea intensă pentru a putea să o eticheteze pe cealaltă ca pe un
om. Pentru ea, Iunia era un monstru de care trebuia să te fereşti până în
momentul în care puteai să o loveşti atât de puternic încât să nu se mai
ridice. Era cea care izbutise, numai ea ştia cum, să-l facă pe Mihai bărbatul
unei singure femei. Era monstrul care reuşise acolo unde ea dăduse greş.
Dacă până atunci o urâse pe Iunia cu o ură moderată, după noaptea
petrecută de Mihai în braţele ei, noapte pe care ea nu avea să o uite cu
uşurinţă fiindcă crezuse că însemnase întoarcerea la ea, ura ei crescuse şi
devenise uriaşă, fără stavilă. Îi rodea sufletul cu atâta putere că o durea
aproape fizic. O urmărea pretutindeni cu încăpăţânare. Din zori când se
trezea şi până la ceasul de culcare, nu era minut în care să nu-şi aducă
aminte de femeia aceea care i-a răpit fericirea. O ura atât de mult încât
dacă ar fi putut ar fi ucis-o, cum o ucisese de atâtea mii de ori în imaginaţie,
în chinuri grozave cum nici un torţionar nu le-ar fi putut imagina.
Se spune că nu există răzbunări mai cumplite decât cele care izvorăsc
din dragoste. Maria era prototipul perfect al acestei maxime. Chiar şi ea se
mira uneori de unde se adunase atâta ură.
Nu dorea să recunoască însă că de fapt pe Mihai îl ura. El era cel care
o respinsese, care o lăsase să-l caute sau să-l sune disperată fără ca măcar
să se deranjeze să o întâlnească sau să răspundă la telefon, care o făcuse să
se umilească cerând să i se dea o iubire ce nu exista decât în propria ei
imaginaţie. Mihai fusese omul care o lovise în punctul ei cel mai nevralgic.
În orgoliu. Şi o femeie umilită se poate transforma cu uşurinţă într-o fiară.
Îşi revărsa furia pe soţia lui pentru că îi era mai convenabil, pentru
că îşi închipuia că ea era marea vinovată, dar, în fundul sufletului ei, ştia că
nu Iunia era cea păcătoasă. Era doar o femeie frumoasă care îi sucise
minţile, poate chiar involuntar. Se căsătorise cu el fiindcă îşi închipuise că
face o partidă. Nu făcuse nimic pentru a o răni pe ea în mod deliberat. În
mod sigur, nici nu ştia că existase în viaţa lui o femeie care nu se putea
împăca cu gândul că îl pierduse.
De multe ori îi trecea prin cap că ar fi fost cinstit şi faţă de ea şi faţă
de Iunia să-i povestească ce mult însemnase Mihai pentru ea. Nu ştia ce ar
fi rezolvat confesându-se în faţa acelei femei. Poate nimic, poate ar fi primit
înţelegere şi compasiune, poate ar fi râs dispreţuind-o. Nu avea de unde să
ştie. Dar, cu siguranţă, l-ar fi supărat pe el atât de tare că i-ar fi pierdut şi
acea brumă de respect de care încă se mai bucura din partea lui. Singurul
lucru pe care îl mai avea de altfel. Restul aparţinea celeilalte. Ea nu era
altceva şi nici nu fusese altceva vreodată decât mantaua de vreme rea. Şi ca
oricare altă manta expusă permanent vremii vitrege, se uzase de prea multă
folosinţă, se decolorase, fusese peticită şi îşi pierduse strălucirea. Nu mai
arăta ca o decorativă haină de interior, de care te bucuri, pe care îţi face
plăcere să o simţi atingându-ţi trupul, pentru care ai o grijă deosebită.
Trebuia însă să acţioneze într-un fel. Faptul că timpul nu aducea cu
sine nimic nou pentru ea o înnebunea mai mult decât ideea că Mihai
aparţinea alteia. Nu ştia ce anume trebuie să facă, ştia doar că este necesar,
fiindcă altfel viaţa ei şi ea însăşi nu îşi mai găsea cursul firesc şi rostul.

******************************

Nu regretă nici o clipă faptul că o rănise pe Iunia. I se părea chiar

foarte firesc tot ce-i făcuse, odată ce ea a fost a lui. Nu făcuse dragoste cu un
străin, ci cu acel om a căruia mai fusese de nenumărate ori. El nu făcuse
altceva decât să-şi ia ceea ce îi aparţinea de drept.
Îl nedumerea însă cum de ea nu se bucurase, cum de nu-l primise cu
naturaleţe, ca în atâtea alte clipe de intimitate. I se păruse că ţine în braţe o
femeie necunoscută, o formă umană ce nu părea să participe prin nimic la
toată avalanşa aceea de dragoste înfometată şi nepotolită cu care o
înconjurase el. O simţise doar câteva clipe că s-ar fi bucurat, dar foarte
repede, căzu din nou în amorţeală, spre cumplita lui dezamăgire.
Nu, nu era Iunia femeia aceea ce zăcuse goală pe podeaua casei lui.
Era o simplă păpuşă de cârpă pe care putea să o manevreze după bunul lui
plac, să facă din ea tot ce-i trecea prin minte, fără ca ea să încerce să i se
împotrivească. Dimpotrivă. Părea că face parte din fiinţa ei această
acceptare resemnată. Era un trup fără personalitate. Sau care nu dorea să
participe la ceva ce ura din tot sufletul.
Dintr-odată se simţi obosit. Mai obosit ca niciodată. Nu o avusese pe
Iunia. Victoria, pe care la început o respirase prin toate fibrele, îi devenise
amară, amară. Mai amară ca şi pelinul. Nu-i adusese nici măcar satisfacţia
masculină pe care şi-o cunoştea atât de bine şi pe care o simţise după fiecare
aventură cu o femeie, chiar şi cu cele cu care petrecuse doar o noapte.
Fiindcă, trebuia să fie sincer, deşi nu mai era de multă vreme un motiv de
mândrie, prin viaţa lui trecuseră zeci de femei. Chiar şi în perioada în care
o avusese pe Iunia alături mai călcase uneori strâmb, nu pentru că nu o
iubea, ci doar aşa, pentru a-şi verifica şarmul. Numai că de fiecare dată se
întorcea la ea cuprins de o pasiune şi mai mare. Îşi spunea mereu că
menţine astfel permanent noul în relaţie, poate pentru a se justifica faţă de
sine, simţindu-se totuşi vinovat. Era sigur de un lucru. În ciuda acestor mici
trădări, ea nu-l înşelase niciodată. Îl iubea, dar nu numai iubirea era
motivul fidelităţii ei necondiţionate, câte trădări nu-şi au punctul de plecare
tocmai într-o prea mare iubire, în dorinţa de a arăta celuilalt că poţi trăda
ca şi el, ci mai cu seamă simţul onestităţii. Un simţ al onestităţii care l-a pus
mereu într-o inferioritate faţă de ea, care îl uluia permanent.
Într-un anume fel ştia că ea era cea victorioasă şi acum. De altfel,
victoria ei o simţise întotdeauna.
Iubirea pentru ea, iubirea pe care o conştientizase abia după ce o
pierduse, îl copleşise, îl făcuse să plângă, să o caute necontenit, să savureze
parfumul atât de cunoscut pe care îl respira în toate obiectele ei care încă se
mai găseau în casă, îl făcuse să urmărească paşii ei, îl făcuse să facă gesturi
de care nu se crezuse capabil.
Dar ceea ce îl iritase cumplit, ceea ce îl scosese din minţi, fusese vestea
spusă de ea. Femeia, căruia el încă îi mai aparţinea, se desprinsese de el
prin acel ceva ce îi făcea imposibilă întoarcerea. Apariţia pe lume a unui
copil.
Purta copilul altui bărbat şi acel copil o lega cu fire invizibile, dar,
neîndoielnic, mult prea trainice, de celălalt. Fire pe care nimeni pe lume nu
le putea rupe, indiferent câtă putere de voinţă ar fi avut. Era un adevăr de
necontestat. Ceea ce însemna bărbatul străin pentru copil, el nu putea
însemna, oricât s-ar fi străduit. Esenţa celuilalt se materializase în ghemul
acela de celule care nu semăna cu nimic din tot ce cunoştea el, dar care,
într-un fel de necontestat, o unea pentru totdeauna pe Iunia de Mihai
Argintaru, scoţându-l pe el din joc.
O iubise animalic, răzbunându-se pe ea, dar şi pe copil. Fiecare
mişcare făcută o înfăptuia într-un singur scop: acela de a-i provoca durere.
Ei şi copilului ei nenăscut. Ceea ce nu ştia însă era că reuşise. Loviturile
date Iuniei izbutiseră să smulgă duşmanul din culcuşul cald al pântecului
matern şi să-l arunce afară, bucată informă, embrionară, a viitorului
individ, care i-ar fi putut strica planurile pentru mâine.
În mod ironic, însă, Saşa nu avusese nici un plan. Nu făcuse nimic
premeditat. Acţionase la primul impuls. Invitaţia adresată Iuniei de a veni
în casa lui nu conţinuse nimic întunecat şi subteran în ea. Dorise enorm să o
vadă, să o audă vorbind, să-i mai simtă luminile ochilor aţintite asupra lui.
Era adevărat că, poate, undeva în adâncurile conştiinţei, crezuse că simpla
lor întâlnire ar fi putut din nou strămuta stelele prin intensitatea ei. Poate
sperase că, văzându-l, ea se va întoarce şi îi va bucura din nou existenţa.
Simţise atunci, când se întâlniseră atât de incredibil la restaurant, că
sentimentele ei nu muriseră. Erau poate amorţite de toate evenimentele pe
care le trăise şi pe care le îndurase, dar încă erau acolo. Făceau parte din
ea. A înţeles atunci că nici el nu putea să o dea la o parte. Fusese a lui. Îi
stăpânise şi cea mai mică părticică din fiinţă şi nu putea să o uite. Indiferent
de noile date ale problemei, de noua circumstanţă în care îi adusese viaţa.
 Iunia devenise pentru el o obsesie de când o pierduse. Iar posibilitatea
de a-şi continua viaţa fără ea i se părea de nesuportat. Fusese obişnuit să nu
i se refuze dorinţele şi toate capriciile sale să-i fie îndeplinite. Poate tocmai
din acest motiv refuza cu încăpăţânare de catâr să accepte realitatea, să nu
se resemneze mergând pe drumul său.
Sunetul melodios al soneriei îi întrerupse şirul gândurilor. Nu avea
chef de nimeni, mai ales că ora era înaintată, iar mintea lui răvăşită nu-i
stătea la conversaţii. Se îndreptă oftând spre intrare, fără nici o curiozitate
în privinţa identităţii vizitatorului nocturn şi hotărât să încheie cât mai
grabnic orice discuţie.
Laura aproape că năvăli peste el în clipa când crăpase uşa. Niciodată
nu o văzuse aşa de furioasă. Se întrebă dacă Iunia îi şi spusese ce se
întâmplase, dar ideea i se păru caraghioasă. Iunia nu-şi mărturisea
niciodată chestiuni legate de propria ei intimitate. Nici chiar bunei ei
prietene Laura. O pudoare exacerbată o făcea să fie plină de taine chiar şi
în faţa celor mai apropiaţi.
-Eşti un criminal, Saşa. Nu ar fi trebuit să am încredere în tine. Cum ai
putut să-i faci Iuniei ce i-ai făcut?
Saşa rămase perplex. Sincer, nu se aşteptase ca Iunia să-i vorbească
Laurei. Ce naiba se întâmplase cu ea? De când făcea confidenţe oricărui
curios, fie el şi cel mai bun prieten?
În mod evident nedumerirea i se citea pe chipul plecat în jos, dar
Laura continuă să-l apostrofeze fără a coborî tonul nici măcar cu o octavă
-Te miri că ştiu? Bineînţeles că am aflat. Doar eu am dus-o pe Iunia la
spital. Trebuia să-mi dea nişte explicaţii despre motivele care au dus la
pierderea copilului. Chiar dacă nu a fost prea coerentă, esenţialul tot mi l-a
mărturisit, restul l-am dedus printre rânduri.
Despre ce naiba vorbea Laura? Privirile lui se ridicară, în sfârşit, de
pe covorul pe care îl admirase cu vădită ostentaţie încă de când intrase ea,
o preocupare găsită ad-hoc, fiindcă nu îndrăznise să se uite în ochii ei, dar şi
pentru a sugera că el nu avea chef de conversaţii. O văzu răvăşită şi plânsă
şi îşi dădu seama că totul era foarte serios.
-Cum a pierdut copilul? Când a plecat de aici era bine, nu a dat nici un
semn că s-ar simţi rău.
-Cui să se plângă, nemernicule? Ţie?
-Măsoară-ţi cuvintele şi nu mă acuza de ceva care îmi este străin.
-Eşti şi laş pe lângă criminal şi nemernic. Medicul mi-a confirmat faptul că
avortul s-a produs ca urmare a unui traumatism de natură sexuală, ca să-l
citez. Iunia mi-a povestit pe urmă ce anume i-ai făcut. Fără risipă de
amănunte, aşa cum îi este caracteristic, dar am înţeles că totul este din vina
ta. Vei purta mereu pe umeri povara aceasta, căci, din fericire pentru tine,
nici un tribunal din lume nu te va judeca pentru crimă. Ai putea fi judecat
pentru viol, dar, din cât o cunosc eu pe Iunia, nu va face niciodată aşa ceva.
Pedeapsa ta va consta doar în faptul că nu o vei mai vedea niciodată. Voi
avea eu grijă de asta.
-Punem pariu, Laura?
Vocea îi devenise din nou joasă, uşor răguşită, sexy. Era iar stăpân pe
situaţie şi Laura îl privi descumpănită. Nu se aşteptase să plângă „cu
lacrimi de sânge” ca în celebra baladă, dar măcar nişte lacrimi de crocodil
tot ar fi putut avea bun simţ să arate sau măcar puţină compasiune.
Pe Saşa însă părea să-l bucure vestea. Nu era nici măcar trist. O
privea cu o ironie prost ascunsă. Era el, cel de dinaintea episodului Iunia.
Omul care lua totul în zeflemea, care îi trata pe ceilalţi situat undeva
deasupra lor cu cel puţin zece trepte. Nu mai avea nimic din Saşa cel
disperat, aflat pe marginea prăpastiei pe care îl văzuse cu o săptămână în
urmă şi căruia nu-i mai lipsea decât şutul final pentru a se arunca în gol.
Moartea copilului îi fusese benefică, îl hrănea cum se hrănesc hienele cu
cadavre.
-Mi-e silă de tine. Nu am crezut că voi ajunge vreodată până aici şi nici nu
mi-e uşor să-ţi spun asta fiindcă, ştii bine, am avut pentru tine sentimente
dintre cele mai alese. Ne cunoaştem de mult timp şi mi-am închipuit că te
cunosc aşa cum eşti tu în realitate. Te-am admirat pentru inteligenţa ta şi
mi-ai fost foarte drag pentru că o făceai fericită pe Iunia. Am crezut că am
pătruns şi dincolo de masca pe care o abordezi în relaţiile cu ceilalţi, dar se
vede că m-am înşelat. Nimeni nu cred că ştie cine eşti tu, ce pocitanie se
ascunde sub înfăţişarea aceasta, ce suflet slut şi odios ai.
Cred că Dumnezeu a ferit-o pe Iunia de tine. Cine ştie ce dezamăgiri
şi deziluzii ar fi aşteptat-o trăind lângă un om cu un suflet hidos ca al tău?
Am condamnat-o că s-a căsătorit cu Mihai gândindu-mă că este nepotrivit,
monstruos chiar, dar acum mă bucur pentru ea. Are alături un om
extraordinar, nu o secătură ca tine care nu se dă în lături de a poseda prin
forţă o femeie însărcinată doar pentru a-şi dovedi calităţile de macho. Mi-e
ciudă că a oferit atâta dragoste cui nu merita şi că a crezut prosteşte că eşti
bărbatul vieţii ei.
Ieşi precipitat fără să-l mai privească. Furia nu o lăsase să observe că
Saşa radia savurând vestea neaşteptată şi nici măcar nu ascultase tot ce
debitase ea, că, practic vorbise în gol, aiurea.
„E un semn de la Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca ea să fie din nou a
mea. Acum nimic şi nimeni nu ne mai stă în cale. Nu-mi mai pasă de
părinţii mei. E viaţa mea şi n-ar însemna nimic fără Iunia. Nu-mi pasă de
omul acela care doar din întâmplare e soţul ei. Iunia este a mea. Doar a
mea. Trebuia să se gândească că o astfel de minune nu e pentru el şi nu
poate dura. Trebuie să-mi restituie ceea ce este al meu şi mi-a luat prin
forţa împrejurărilor.”
Se legăna în iluzii. Nici măcar nu-i trecea prin minte că Iunia nu ar
mai fi fost disponibilă pentru el sau că nu ar mai fi avut loc în viaţa ei. În
egoismul lui şi în obsesia pe care o dobândise pentru ea, nici nu-şi punea
problema că nu ar fi fost acceptat. Îşi închipuia că trebuia să întindă doar
mâna şi blânda pasăre cu aripi de aur, capabilă să îndeplinească orice
dorinţă, va poposi din nou pe braţul lui.

**************************

Îi era mult prea greu să se împace cu pierderea copilului. Şansa ei de

a porni pe un drum nou care, să nu mai aibă legătură cu viaţa ei de până
atunci, era pierdută de parcă ar fi trebuit să ispăşească toate greşelile lumii.
„Cine ştie ce păcate din vieţi anterioare mi-e dat să plătesc. Căci în
existenţa aceasta nu mi-aduc aminte să fi greşit atât de grav încât să fiu
blestemată să nu-mi mai găsesc liniştea. Mi-am dorit atât de mult copilul.
Simţeam că prin el îmi pot regăsi rostul, mă pot linişti şi pot continua să
trăiesc frumos şi curat. Dând lumii o viaţă nouă, m-aş fi curăţit de păcate
ştiute şi neştiute.”
Venise împreună cu Mihai acasă şi simţea că nimic nu o mai poate
trezi la viaţă, nimic nu-i trezea interesul. Nu oboseala cauzată de o prea
lungă şedere la pat, ci o lehamite de tot şi de toate. Privirea ei trecea prin
lucruri şi nu se fixa asupra a nimic. Dar vederea hăinuţelor, pregătite
pentru copil într-un elan de bucurie maternă, îi aduse lacrimile pe care un
blocaj nervos produs în momentul avortului i le stopase.
-Iunia, te rog să te linişteşti. Îţi faci singură rău.
-Poate că ar trebui să pleci de lângă mine, Mihai. Îţi aduc numai suferinţă.
Mă urmăreşte un blestem şi nu aş vrea să te atingă şi pe tine, dragul meu.
Tu nu trebuie să cunoşti suferinţa. Ai o inimă mult prea mare, mult prea
plină de bunătate…
Mihai o opri speriat că rostirea vorbelor ar putea atrage după sine
fapta.
-Taci, Iunia. Nu vreau să aud astfel de ipoteze nici măcar în glumă. Te
iubesc şi nu aş suporta despărţirea de tine. Cum să te fac să înţelegi că tu
mi-ai dat bucurie? Fără tine nu aş mai fi om. De multe ori mă gândesc că
nu merit atâta fericire. Vom avea un alt copil, iubita mea. Nu dispera. Te
iubesc atât de mult încât nu cred că destinul nu se va îndura de noi şi nu ne
va îndeplini dorinţa.
Ar fi dorit să o audă şi pe ea spunându-i te iubesc, dar cuvintele
magice nu-şi făceau loc pe buzele ei. Poate că erau prea grele pentru ca ea
să le mai poată articula, poate că le uitase. Dar îşi dorea cu disperare ca
gura ei frumoasă să le rostească pentru el. Şi ar fi făcut şi imposibilul
pentru ca minunea să se înfăptuiască. Dar, chiar în clipa în care aceste
gânduri îi trecură prin păienjenişul minţii, îşi dădu seama cu tot mai multă
claritate, îndurerat de cumplita constatare, că nici pentru el nu mai
însemnau ce însemnaseră odată, că le rostea doar din buze, dar parcă
sufletul nu-i mai vibra, că nu mai aveau aceeaşi greutate. Dar nu ar fi făcut
nimic care să o rănească pe Iunia. Ea nu trebuia să afle. Rămânea un secret
al lui.
Discuţia însă nu a mai fost reluată niciodată. Se pusese punct unei
posibilităţi pe care nu dorea nici unul dintre ei să devină reală şi nu mai
voiau să audă astfel de cuvinte care îi tulburau peste măsură.
În mod ciudat, pierderea copilului i-o aducea mult mai aproape decât
îi fusese. O avea pe Iunia în permanenţă cu el şi, deşi apropierea ei nu îl mai
tulbura, îi aducea, în schimb, un sentiment de linişte binecuvântată. Nu
avea curaj însă să o întrebe în ce fel contribuise celălalt la moartea
copilului. Mii de bănuieli şi scenarii îi înfierbântau mintea, dar nu ştia dacă
ar fi avut puterea de a afla adevărul şi de a-l asculta. Îi era teamă de
propria reacţie, de ceea ce ar fi fost capabil să înfăptuiască în clipa când
totul ar fi ieşit la iveală.
Pentru Iunia fapta lui Saşa se adăuga unui lung răboj de evenimente
mai mult sau mai puţin grave pe care el i le făcuse de-a lungul anilor. Dar
ceea ce se întâmplase acum era de neconceput. La fel cum de neiertat era
pentru ea egoismul de care dăduse el dovadă ţinând-o prizoniera lui când
ştia bine că relaţia nu avea cum să se îndrepte spre un final fericit. Îi
dăruise cei mai frumoşi ani din viaţă unui om care nu avea nevoie de ea, a
cărui vină era cu atât mai gravă cu cât, în momentul întâlnirii lor, fusese un
bărbat matur, ieşit din adolescenţă de mult timp. Îi strivise cu egoismul lui
avânturile tinereţii, o frustrase de tot ce era bun la acea vârstă a visurilor, o
scosese din rândul fetelor de vârsta ei fără să-i pese că, poate, ea ar fi avut
nevoie şi de altceva decât de ceea ce îi oferea el. Adevărat era că în acel
timp ea nici nu-şi dorea altceva decât pe el şi era fericită cu ceea ce i se
dădea. Dar acum, privind în urmă, egoismul lui ieşea strident în evidenţă ca
şi acele imagini tridimensionale din paginile cărţilor pentru copii.
Fiecare asemenea gânduri o apropiau de Mihai cum nici măcar nu-şi
închipuise vreodată că i s-ar putea întâmpla. Fiecare trăsătură negativă pe
care i-o cunoştea lui Saşa venea în contradicţie cu una nouă pe care o
descoperea în caracterul generos al lui Mihai. Paradoxal, însă, această
constatare nu o bucura, ci, mai degrabă, o întrista, fiindcă o durea că se
îndrăgostise de un om departe de a fi ideal, căruia îi dăruise totul, în timp
ce omului care merita toate sentimentele ei bune nu îi putea oferi decât ceea
ce mai rămăsese din ea după uraganul ce-i devastase fiinţa, adică, aproape
nimic.

**********************
 Maria era în aşteptare. Fiecare zi care trecea şi nu-i aducea o veste
despre Mihai era considerată o zi pierdută. Îl iubea şi nu ar fi putut
concepe să nu fie nicicând al ei. Mihai devenise o iubire ce aluneca deja spre
patologic, spre obsesie. Şi nici măcar nu ar fi putut spune dacă pe Mihai ca
individ îl dorea sau numai ideea de a fi soţia lui, de a fi cu el.
În ziua aceea se îndrepta alene spre casă, prelungind cât mai mult
momentul când, volens-nolens s-ar fi închis între cei patru pereţi ai casei ei,
mult prea mare pentru o femeie singură, cufundându-se între filele unei
cărţi sau zgâindu-se spre ecranul televizorului, modurile clasice de a-şi
petrece timpul o femeie singură, fără nici un fel de obligaţie. Se uita spre
vitrinele magazinelor, dar nimic nu îi atrăgea atenţia, nici un obiect nu-i
trăgea cu ochiul pentru a-l achiziţiona. Cândva, în momentele de plictis, îşi
făcea singură câte o bucurie: un parfum, o pereche de pantofi admiraţi
mult timp, o eşarfă de la vreun magazin elegant sau chiar o bijuterie.
Lucruri care îi îmbunau starea de spirit şi-i alungau norii din suflet.
Tocmai dorea să treacă pe cealaltă parte a străzii, când se auzi
strigată de o voce feminină cunoscută.
-Maria, unde te grăbeşti aşa de nu mai vezi lumea în jurul tău?
Zâmbitoare şi foarte elegantă ca de obicei, Juditha Epstein părea
întruchiparea omului împăcat cu sine, care se bucura de o viaţă plină de
împliniri.
-Te sărut, Juditha. Căscam gura la vitrine, dar, în ciuda opulenţei de care
dau dovadă, nu găsesc nimic care să mă atragă.
-Te interesează ceva anume? Poate te pot ajuta…
-A, nu! respinse ea ideea. Îmi place din când în când să mă răsfăţ şi îmi
cumpăr câte un fleac costisitor.
-Ce ar fi să treci pe la noi? David s-ar bucura să te vadă şi am mai sta şi noi
de vorbă că nu ne-am mai văzut de secole. Ai un alt program cumva?
-Nu, nu am nimic de făcut în această după-amiază. E una din puţinele mele
zile de linişte. De obicei sunt ocupată până peste urechi.
-Se potriveşte tocmai bine. Haide. Nu vreau să-ţi dau răgaz să te
răzgândeşti, o împinse ea uşor din spate.
Îi era cu neputinţă să o refuze pe vechea ei prietenă, deşi nu îi ardea
de o conversaţie frivolă, plină de ştiri mondene, cum se obişnuia în casa
Judithei. Lucrurile acelea care se petreceau altora o lăsau rece acum. Era
prea plină de propriile ei nelinişti ca să o mai privească de problemele unor
indivizi pe care, de cele mai multe ori, nici nu-i cunoştea. De obicei bârfa
subţire, atât de agreată în cercurile familiei Epstein, o cucerea. Se lăsa
prinsă de poveşti de viaţă străine de persoana ei, încerca să găsească soluţii,
într-un cuvânt, se implica.
-Ce mai face Saşa? A trecut o groază de timp de când nu l-am mai văzut.
Pusese întrebarea mai mult pentru a le face plăcere gazdelor, decât
din curiozitate, căci o interesa prea puţin viaţa fiului lor. Îi era simpatic, îl
cunoştea de la vârsta scutecelor, dar existenţa pe care o ducea acesta ca şi
adult nu o privea mai deloc. Vechi reminiscenţe de bună creştere îi spuneau
totuşi să se arate interesată de copilul gazdelor. Regretă însă imediat că
întrebase, căci pe faţa celor doi apăru, aproape instantaneu, o amărăciune
ce nici măcar nu încercară să şi-o ascundă.
-Ai să-l vezi. A dat telefon că trece pe aici. Din clipă în clipă trebuie să pice.
Nici glasul tatălui său nu mai avea obişnuita mândrie veselă ca pe
vremuri când vorbea despre fiul lor.
-Ştiu că nu e treaba mea, dar s-a întâmplat ceva cu Saşa de sunteţi aşa
cătrăniţi când vine vorba despre el? Păcat că nu vă uitaţi în oglindă să vă
vedeţi feţele. Toate trăsăturile au luat-o către polul sud.
Maria profitase că David Epstein tocmai ieşise din cameră pentru a
răspunde la apelul soneriei şi ele rămăseseră singure. Ştia că domnului
Epstein nu îi era agreabil să se vorbească despre familia lui. Nimic nu îi era
mai odios decât spălarea rufelor în public. Chestiunile intime trebuiau
dezbătute doar între cei de-ai casei, fără nici un amestec din exterior. Soţia
lui însă nu se dovedea la fel de reţinută. Nu era o vorbăreaţă nici ea când
era vorba de problemele familiale, căci , altminteri, se dovedea deosebit de
locvace, dar uneori tot mai scăpa câte un cuvinţel despre ceea ce îi frământa
pe ei în inexpugnabila fortăreaţă Epstein.
-Saşa are nişte probleme, îi spuse ea fără a preciza însă despre ce fel de
probleme este vorba. Am tot sperat că vor trece, că va fi suficient de
puternic pentru a le depăşi, chiar am crezut, la un moment dat, că şi-a găsit
din nou drumul firesc, dar se pare că ne-am înşelat. A început chiar să bea
şi deseori l-am văzut beat de-a binelea. Nu e vorba doar de un pahar, două,
ci de sticle întregi. Casa lui arată ca un depozit de restaurant, cu sticle peste
tot. Ar face o grămadă de bani comercializându-le pe cele goale, încercă ea
să dea o notă de haz de necaz celor povestite.
-E destul de mare ca să ştie ce să facă, Juditha, o încurajă ea. Nu cred că
este cazul să disperaţi. Uneori, bărbaţii au nişte manifestări de neînţeles. O
să vedeţi că-i va trece, vă va aduce o noră şi în scurt timp te văd şi bunică.
Vei râde atunci de grijile acestea.
-Ar fi bine să fie cum zici tu, dar teamă mi-e că eşti prea optimistă.
Întrerupseră discuţia fiindcă intrase David însoţit de fiul său şi nici
una nu ar fi dorit ca el să ştie despre ce anume discutaseră în absenţa lui.
Saşa îi surâse complimentând-o:
-Îmi pare bine că te văd, Maria. Eşti neschimbată. O femeie frumoasă. Atât
de egal frumoasă că începi să devii paradoxală şi incredibilă.
-Iar tu eşti un mincinos desăvârşit. Pe lângă frumuseţile cu care eşti tu
obişnuit, eu sunt o copie jalnică. Mi-a cam trecut vremea… Oricum, îţi
mulţumesc pentru gentileţe.
-O femeie frumoasă e frumoasă la orice vârstă, interveni galant şi tatăl lui.
Maria se întoarse spre doamna Epstein râzând flatată:
-Juditha, draga mea, cred că bărbaţii vieţii tale şi-au pus în gând să mă
scoată din minţi. Te rog să iei măsuri, altfel s-ar putea să ai surprize.
Râseră cu toţii, deşi gluma era destul de forţată, menită mai mult să
destindă atmosfera cam încărcată odată cu venirea lui Saşa.
-Care mai este viaţa ta, dragul meu? Aştept o invitaţie la nuntă cam de
multişor, dar nu se întâmplă nimic. Sper că nu ai semnat un contract cu
burlăcia…Sau poate că nu ai intrat încă în săptămâna chioară.
-Aşteaptă să te vadă pe tine măritată, Maria, interveni prompt mama lui şi
ea îşi dădu seama că pe acolo pe undeva îşi aveau originea problemele lui
Saşa. Prea se grăbise maică-sa să schimbe vorba, întorcând discuţia de la el.
Apropo, ce mai face eternul tău cavaler? Tot nu se hotărăşte să-ţi pună
verigheta pe deget?
Maria făcu o grimasă amară şi răspunse scurt:
-A pus verighetă pe degetul altei femei.
Femeia din faţa ei o privi cu surprindere.
-Nu pot să cred. Îl credeai iubirea vieţii tale, i-ai sacrificat nişte ani din
viaţa ta. Cum ţi-a putut face o asemenea mârşăvie?
Saşa îi îndreptă o privire furioasă. Părea că nu-şi mai poate reţine
nervii şi, într-adevăr, după câteva clipe izbucni:
-Cum i-am făcut şi eu Iuniei, mamă. Nu crezi că situaţiile seamănă al naibii
de mult? Dar pe ea nu ai compătimit-o niciodată, dimpotrivă…
Maria ciuli urechile. Saşa tocmai pomenise un nume care ei îi provoca
o durere sfredelitoare în suflet. Nu putea să fie o coincidenţă. Acel nume de
femeie nu era întâlnit chiar pe toate drumurile. Nu era chiar o Corina, o
Mihaela sau un alt nume des întâlnit la populaţia feminină contemporană.
Întrebă pe un ton aparent inofensiv:
-Cine e fata cu nume atât de frumos?
-O, nu pune şi tu paie pe foc. E fosta iubită a lui Saşa. O poveste încheiată,
dar pe care el se încăpăţânează să o aducă permanent în actualitate. Şi tot
în cele mai nepotrivite momente, explică ea iritată, răstindu-se apoi la fiul ei
în idiş.
Maria îşi dădu seama că Juditha era cu adevărat supărată. Tocmai
încălcase o lege nescrisă, impusă de normele bunei cuviinţe în care doamna
Epstein era expertă, se folosise de o limbă străină în faţa unei persoane
care nu cunoştea limba respectivă. Încercă să salveze aparenţele şi să evite
cu eleganţă un scandal ce părea că va mai avea puţin şi va izbucni.
-Ca să nu o mai superi pe mama ta, ce ar fi să mă conduci pe mine acasă?
S-a făcut destul de târziu şi niciodată nu strică să fi însoţită de un bărbat
atât de bine. În plus, mi-am adus aminte că trebuie să vină secretara mea cu
nişte dosare. Eşti cu maşina, nu?
Inventase la repezeală o scuză pentru a se retrage, dar şi pentru a-l
face pe Saşa să o însoţească. Dorea din tot sufletul să stea de vorbă cu el şi
să descâlcească firele întortocheate ale poveştii. Avea impresia că tot ce se
petrecuse în acea seară conţinea ceva premonitoriu, că destinul începea din
nou să lucreze şi să aşeze în alte moduri piesele jocului. De această dată
într-un mod favorabil ei.
Abia aştepta să rămână singură cu el pentru a deschide discuţia, aşa
că nici nu închiseră bine portierele că ea îl şi abordă nerăbdătoare:
-Spune-mi, Iunia aceea, despre care discutai cu maică-ta, nu e cumva soţia
arhitectului Argintaru?
Saşa o măsură surprins, uitând să mai pornească motorul maşinii,
deşi mâna îi rămăsese pe cheile aflate în contact.
-O cunoşti?
-Pe ea foarte vag. Pe el mai bine decât oricine. De zece ani numai la el mă
gândesc, numai pentru el trăiesc. Am crezut că sunt femeia lângă care îşi
doreşte să-şi petreacă viaţa, dar m-am înşelat amarnic. A fost suficient ca
fata aceasta să-i zâmbească şi toţi aceşti ani au fost uitaţi.
Saşa îşi trecu mâinile peste ochi, într-un gest ce indica o oboseală
chinuită sau, mai precis, durerea.
-Poate că nu-ţi vine să crezi, dar totul e din cauza mea, Maria. Dacă eu nu o
părăseam, ea nu s-ar fi măritat niciodată cu Mihai Argintaru. Sau nu, nu
din cauza mea! se revoltă el. Din cauza bunilor tăi prieteni David şi Juditha
Epstein. A femeii care te consola şi era alături de tine acum câteva minute şi
a bărbatului care pare întruchiparea cumsecădeniei. Îţi vine să crezi?
Încâlcite mai sunt căile lui Dumnezeu! Dacă eu eram suficient de puternic
pentru a mă opune voinţei lor absurde, tu erai acum împreună cu omul pe
care îl iubeşti. Iar eu eram acolo unde mi-a fost întotdeauna locul. Lângă
Iunia.
Adevărul, sintetizat de Saşa în câteva cuvinte, o lovi cu brutalitate.
-E incredibil. Am fost tot timpul atât de aproape… Am simţit că trebuie să
fie ceva cu fata aceasta. Mă avertiza un al şaselea simţ şi rareori mi s-a
întâmplat să mă înşel. Prea era perfectă relaţia cu Mihai ca să nu fie ceva
tenebros în spatele ei… Dar ce îi reproşau părinţii tăi Iuniei, în definitiv?
-Un nimic care pentru ei înseamnă totul şi anume că nu e evreică.
Uimirea ei nu avea margini.
-Nu mi-aş fi putut imagina că mai ţin la astfel de tradiţii. Totdeauna mi s-a
părut că nu mai au nimic de-a face cu iudaismul. Sau, cel puţin, că nu sunt
practicanţi fervenţi. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, rectifică ea, nu
am avut niciodată o discuţie referitoare la acest subiect, iar ei nu au lăsat
impresia că acordă prea mare importanţă aspectului religios. Sunt doi
oameni educaţi. Cum de se pot lăsa conduşi de astfel de idei preconcepute?
Îşi închipuie că mai suntem în feudalism când părinţii alegeau viitorul mire
sau mireasă după reguli prestabilite, încă mai trăiesc ancoraţi în vechile legi
ale Talmudului? Sau poate, totuşi, nu acesta este întregul motiv care a dus
la despărţirea voastră?
-Da şi nu. Începusem şi eu să mă plictisesc de o viaţă cuminte, având alături
aceeaşi femeie dimineaţa, la prânz şi seara. Doream să mă simt iarăşi liber,
neîncorsetat. Dar doream să plece doar o perioadă şi, apoi, să se reîntoarcă
la mine plângând, iar eu, ca un adevărat cavaler de pe vremea turnirelor,
sans peur et sans reproche, să o primesc înapoi, cu aerul de a-i fi făcut o
enormă favoare, copleşind-o cu imensa mea bunătate. Iunia însă nu e o
femeie comună, care s-ar fi târât la picioarele mele implorându-mă să o
absolv de o vină pe care nici măcar nu a gândit-o, darmite să o comită.
Când a plecat, a făcut-o pentru totdeauna, fără nici un gând de întoarcere,
chiar dacă a suferit. Şi abia după ce ea nu a mai fost lângă mine, mi-am dat
seama ce mult am iubit-o şi ce valoare avea ea. Cum se întâmplă mai
întotdeauna, apreciem ceva abia după ce-l pierdem.
Femeia aprobă dând tăcută din cap.
-Acum tânjesc după ea, Maria, continuă el înflăcărat. O doresc cu o
intensitate care mă năuceşte, de care nu mă credeam capabil. Mi-e sufletul
plin de ea.
Femeia îl privi cu înţelegere. Cunoştea senzaţia chiar foarte bine.
Doar o trăia şi ea.
Nu avu puterea de a-i vorbi Mariei despre ceea ce-i făcuse recent
Iuniei. Încă nu era pregătit să discute cu cineva gestul lui, indiferent cât de
apropiat era de acea persoană.
-Mi-ai desluşit multe mistere, Saşa. Am simţit încă de la început că toată
această căsnicie e clădită pe cu totul altceva decât pe iubire. Era nefiresc ca
o fată atât de frumoasă şi atât de tânără, cum e Iunia, să se îndrăgostească
de un bărbat care, cu puţin efort, i-ar fi putut fi tată. Am mirosit mereu
miasmă de putred în jurul acestei perechi.
O, dacă ai şti, oftă ea umplându-şi plămânii cu aer, de parcă uitase
până atunci să şi respire din pricina informaţiei abia primite. Săptămâni
întregi am fost umbra ei. Doream să-i descopăr punctul nevralgic, călcâiul
lui Ahile, despre care eram convinsă că există, şi să merg apoi la Mihai, să-i
râd în faţă şi să-i spun: „Uite cu cine vrei tu să te însori. Cu o femeie perfidă
şi prefăcută.” Dar nu am descoperit nimic. Îmi muşcam pumnii de necaz şi
în fiecare seară îmi spuneam că ziua ce urma îmi va aduce confirmarea a
ceea ce suspectam. Numai că zilele treceau, nunta se apropia, iar eu nu
progresasem nici măcar cu un pas. A trebuit să accept în cele din urmă că
mă înşelasem şi că mica lui iubită e o inocentă al cărei unic argument în
acceptarea lui ca soţ fusese iubirea.
Avea aerul unei femei care părea să fie învinsă de un destin ce abia
acum descoperea că îi jucase o urâtă festă. Părea copleşită de vestea primită
atât de neaşteptat, într-un moment în care nu se mai gândise că zeii îi vor
arăta din nou chipul surâzător. În sinea ei însă era ca un cazan sub
presiune. Ar fi fost în stare chiar în acea clipă să năvălească în casa lui
Mihai şi să-i demaşte mult iubita soţie, să-l ia în braţe şi să nu mai plece
nicicând de acolo.
În mod excepţional, căci era o temperamentală, raţiunea o făcu să se
răzgândească. Instinctul de conservare fu mai puternic ca şi impulsul ce o
împingea parcă de la spate. Ştia că asemenea lovitură nu-i putea fi dată lui
Mihai decât după ce va fi fost pusă la punct în cele mai amănunţite detalii.
Orice scăpare din partea ei ar fi tras după sine eşuarea planului şi
pierderea singurului fir de care se mai putea lega. Maria era o prea bună
jucătoare de poker ca să nu ştie că atu-ul ce-l ţinea ascuns în mânecă
trebuia folosit cu maximă atenţie pentru a-i fi putut fi cu adevărat de folos.
Mai trebuia să fie extrem de atentă şi cu bărbatul de lângă ea. Nu l-ar
fi luat niciodată partener într-o afacere de acest tip, de care atârna chiar
viaţa ei viitoare. Deşi era la fel de interesat ca şi ea ca soţii Argintaru să
pună capăt simulacrului acela de căsnicie, nu prezenta garanţii că putea fi
de încredere, iar pentru ea loialitatea era esenţială acum. Mai mult decât
atât, toată viaţa fusese nevoită să se descurce pe propriile puteri şi a trebuit
să răzbată şi să-şi rezolve singură problemele, indiferent de natura lor. Self
made woman. Nu putea tocmai acum să se trădeze pe ea însăşi. Ar fi fost un
semn de nenoroc.
De aceea, coborând din maşină în faţa casei ei, se întoarse şi îi spuse
pe un ton voit trist lui Saşa, deşi sufletul îi tresălta de bucurie, că trebuie să
se resemneze şi să-şi asume amândoi destinul.

****************************

Încă mai dormea când auzi telefonul sunând. Câteva minute îl ignoră
sperând că acel sau aceea care se afla la capătul firului se va lăsa păgubaş.
Dar, cine îşi pusese în gând să o deştepte cu noaptea în cap, avea o voinţă de
fier şi nu se răzgândea cu una cu două.
Ridică receptorul încă buimăcită, dar glasul de trâmbiţă ce vesteşte
judecata de apoi al mătuşii Amalia o făcu să-şi revină la realitate, cu toate
simţurile treze şi în gardă, ca după un duş rece.
-Ce naiba faceţi? De ce nu răspundeţi?
-Dormeam, răspunse ea simplu, deşi simţea că explodează de nervi, căci nu-
i plăcuse niciodată să fie trezită cu brutalitate din somn. Dacă ar fi ştiut
cine era, nu ar fi răspuns nici Doamne-fereşte! Ştia însă tot atât de bine,
dintr-o veche experienţă, că Amalia ar fi sunat cu răbdare şi insistenţă până
ce ar fi auzit pe cineva răspunzând.
-La ora asta?!
În glas pusese tone de mirare. I se părea de neconceput ca un om să
doarmă la şapte şi jumătate dimineaţa fiindcă ea una se trezea invariabil la
cinci, fie iarnă, fie vară. Nimeni nu ar fi putut însă spune din ce motiv nu
mai rămânea în braţele lui Morfeu, căci era la pensie de ani buni, iar
familie nu avusese niciodată. Probabil era şi acesta unul din numeroasele ei
fixuri pe care nepoţii şi familia, în general, învăţaseră să le ignore şi pe care
cei mai puţin avizaţi le priveau buimaci.
-Eu nu mă culc odată cu găinile ca alţii şi încerc să recuperez prin somnul
de dimineaţă, numai că sunt unii cărora le face o plăcere organică să dea
deşteptarea.
-Bărbatul tău e acasă? întrebă ea ignorând ironia pe care i-o servise Iunia.
-A plecat de puţină vreme. Ai dorit ceva cu el? Poţi să-l suni la birou, dacă
vrei.
-Nu, nu am nimic cu el. Încercam doar să fiu politicoasă. Parcă aşa scrie în
rahatul acela de cod al manierelor elegante.
-Auzi, dacă îţi arde de politeţuri fă-o la altă oră mai umană şi fie-ţi acum
milă de mine şi lasă-mă să dorm. Atâta dorinţă mai am şi eu pe lumea
asta…
-Prea mult somn poate fi dăunător, draga mea. Te moleşeşte şi nu mai eşti
bună de nimic întreaga zi. Medicii recomandă maxim şase ore de somn pe
noapte.
Iunia ar fi dorit să o întrebe unde auzise inepţia aceea şi dacă de
aceea se trezeşte ea dis-de-dimineaţă, pentru a fi proaspătă ca un trandafir
nescuturat de rouă întreaga zi, dar se abţinu fiindcă ştia că ar fi prelungit
discuţia care şi aşa nu-i făcea prea multă plăcere şi, oricum, nu o interesa
răspunsul.
-Totuşi, ce vrei, tanti? i-o reteză ea destul de necuviincios. Văd că ai chef de
pălăvrăgeală şi după aceea te plângi că plăteşti o avere hoţilor de la
telefoane.
-Ce ar fi să treci pe aici astăzi? Am mai sta şi noi de vorbă, că nu am mai
vorbit de mult timp. Îţi fac prăjitură cu mere cum îţi place, încercă ea să o
îmbuneze simţind că a cam sărit calul, fiindcă Iunia era, de obicei,
politicoasă.
I se înmuie sufletul. Biata tanti Amalia! Încerca mereu să-i facă pe
plac, dar avea o metodă atât de originală încât bunele ei intenţii erau
totdeauna înţelese tocmai pe dos.
-Voi trece mai spre după-amiază. E bine aşa, tanti?
-Foarte bine. Te aştept.
Închise receptorul zâmbind. Aproape că uitase să mai zâmbească
după pierderea copilului şi, deşi trecuse mai bine de o lună, încă îi mai erau
proaspete amintirile amare ale scurtei ei perioade materne.
Încă se gândea mai tot timpul la bebeluşul acela care i-ar fi putut
schimba existenţa. Iar Mihai, în ciuda speranţelor pe care şi le pusese în el,
nu încerca mai deloc să-i îndulcească suferinţa. E drept că o mai scotea din
când în când, destul de des, la câte un spectacol interesant, la vreun film
bun, mai petreceau câte o seară în vreun restaurant, cu multă lume în jur,
dar făcea totul parcă pentru a nu-şi da răgaz să fie doar ei doi singuri, să
trebuiască să facă faţă unei discuţii dureroase şi să se gândească la ceea ce a
fost, la ceea ce ar fi putut să fie. Îşi găsea permanent o preocupare fără însă
a avea însă aerul că o face dinadins, dar cât de bine simţea ea asta!, tocmai
pentru a nu se ocupa de ea şi de sufletul ei. Iunia se prefăcea că nu pricepe
şi îi respecta dorinţa de a nu fi deranjat când îi spunea că lucrează. Nu îşi
dorea cu tot dinadinsul să se consoleze reciproc, dar ar fi dorit o altfel de
atitudine din partea acelui bărbat cu care concepuse copilul.
De o apropiere fizică între ei doi nici nu se putea discuta. Iunia
respingea cu oroare rarele lui încercări de a o atinge. I se părea că mii de
şerpi cu trupuri lunecoase şi reci îi încing trupul în clipa când mâinile lui se
înălţau rugătoare spre ea într-o tentativă mereu eşuată de a o îmbrăţişa.
Vedea ce multă suferinţă îi provoca lui, dar nu-şi putea învinge în nici un
chip sila. O silă pe care o simţea nu doar pentru Mihai, ci pentru toţi
bărbaţii. Saşa reuşise să distrugă în ea şi miezul feminităţii. Îi aprecia totuşi
soţului ei delicateţea cu care trecea mereu peste momentele penibile de
intimitate, când ea îl privea timorată, cu ochii speriaţi, înfricoşată de ceea
ce ar avea să se întâmple, o privire care îl făcea să renunţe şi să se retragă
întristat şi, într-un anume fel, plictisit de situaţia ciudată şi dureroasă
apărută între ei tocmai când ar fi părut că totul mergea din ce în ce mai
bine.
Sorbi cu înghiţituri mici din ceaşca de cappucino pregătită de tanti
Veronica pe măsuţa din living. Nu avea un program pentru acea dimineaţă,
cum nu avusese niciodată de când devenise o femeie căsătorită, aşa că se
cufundă în lectura unei reviste cu subiecte mondene. Răsfoia plictisită
paginile fără a acorda o prea mare atenţie articolelor. Înregistra absent câte
o informaţie, mecanic, fără ca măcar să-şi dea seama. Era mai mult un
pretext, o încercare de a-şi umple timpul.
Tot mai des era bântuită de un sentiment de inutilitate, de gol
interior. Toţi cei din jurul ei aveau o preocupare care îi ţinea ocupaţi
întreaga zi, doar ea nu făcea nimic. Absolvise facultatea de arte plastice şi i
se prezisese o carieră strălucită. Tablourile ei fascinau printr-o armonie de
culori care ţâşnea din interior, mici fragmente de suflet, însufleţind nu doar
pânza, ci parcă, întreaga încăpere în care erau expuse. Era suficient ca unul
să fie agăţat pe un perete pentru ca totul în jur să prindă viaţă, să transmită
vibraţii. Se comporta ca o fiinţă vie, de o debordantă vitalitate. Nimeni nu
ştia însă că pictura îşi trăgea seva din fericirea ei, dintr-o viaţă interioară
calmă, fără suişuri şi coborâşuri, şi că, de îndată ce echilibrul fusese
dărâmat, devenise incapabilă să îşi exprime trăirile prin culoare.
Saşa părea să-i fi luat cu el şi talentul şi inspiraţia. Nu mai lăsase
nimic. Aruncase peste ea un pârjol de suferinţă care o secase aşa cum, cu
milioane de ani în urmă, vegetaţia luxuriantă din perimetrul de azi al
Saharei devenise un imens deşert.
 Se ridică de parcă ar fi fost împinsă de un resort şi căută febril prin
biroul lui Mihai câteva coli, încercând să schiţeze câteva linii. Dorea să îşi
demonstreze ei însăşi contrariul, că încă mai putea desena, dar mâna nu o
mai asculta. Tremura necontrolat ca o mână de alcoolic. Orice tânăr în
primul semestru al cursurilor de iniţiere ar fi desenat mai bine decât ea.
Aruncă foile îngrozită.
„Doamne, ai milă de mine păcătoasa. Chiar atât de rău am greşit de
îmi iei tot ce am avut bun în mine? Ştiu că nu trebuie să-ţi cer ţie socoteală,
fiindcă tu ştii ce e bine, dar, Doamne, povara de pe umerii mei e mult prea
grea. Nu cred că o voi mai putea purta multă vreme şi mă voi prăbuşi. Te
rog, Doamne, ai milă. Nu-ţi cer nimic fără putinţă. Doar milă.”

*************************

De fiecare dată când ajungea la casa mătuşii Amalia şi păşea pe

treptele largi ale intrării simţea că o străbate un sentiment ciudat care nu se
atenuase niciodată pe parcursul anilor de când începuse să priceapă şi să fie
conştientă de acea trăire. Nu ar fi putut explica prea bine ce simţea. Un soi
de teamă amestecată cu fascinaţie, dar mai presus de toate, o tristeţe fără
margini. Simpla vedere a uşii masive plină de gemuleţe colorate o făcea să-
şi simtă sufletul greu, învăluit în plumb. Nu explicase nimănui senzaţia. Nu
fiindcă s-ar fi temut că ar fi considerată ciudată, ci pentru că nu ar fi putut
exprima în cuvinte golul acela, teama, neliniştea.
Încercase deseori să-şi explice sentimentul, dar nu găsise nicicând o
cheie a misterului, un tâlc al unor întâmplări care o urmăreau de atâta
amar de vreme. De aceea nici nu se miră când simţi obişnuitul fior în clipa
când se apropie de intrarea vilei. Ar fi fost curios doar dacă nu l-ar fi simţit.
Descuie cu o mână crispată broasca masivă contemporană cu
întreaga clădire ridicată cu mult timp în urmă de un străbunic al cărui
portret în ţinută de mare gală împodobea, într-o ramă fastuoasă, unul din
pereţii salonului. Mătuşă-sa, în ciuda tuturor defectelor ei, avea un cult al
familiei aproape incredibil. Se transforma într-o veritabilă enciclopedie
când venea vorba de vechea dinastie a neamului Creţulescu, din a cărui
stirpe provenea şi mama Iuniei.
-Au fost boieri autentici, micuţa mea. Nu din ăştia făcuţi peste noapte, îi
repeta ea nepoatei sale încă din primii ani ai copilăriei, pocnind din buze cu
dispreţ. Casa aceasta a fost cadoul de nuntă al străbunicului Tase pentru
tânăra sa nevastă, Smaranda Corneanu. Dorea, probabil, să mai
îndulcească mica diferenţă de vreo treizeci de ani dintre miri, încheia ea
maliţios.
Iunia crescuse printre poveştile lor de viaţă pe care tanti Amalia le
repeta cu o plăcere mereu proaspătă de câte ori era rugată, ajungând chiar
să iubească acea casă de o eleganţă desăvârşită, simţindu-se de multe ori
mai acasă acolo decât în propriul ei cămin, căci o învăluire caldă căreia nu
poţi să i te împotriveşti o prindea în mreje de câte ori stătea pe acolo. Îi
plăcea să privească fotografiile din vechiul album de familie, pe care însă
excentrica mătuşă nu-l deschidea decât după multe rugăminţi, nelăsând-o
niciodată pe ea, nu se ştie din ce motiv, poate o altă ciudăţenie a ei, să dea
paginile grele, încărcate de portretele vechi ale celor demult călătoriţi în
cealaltă lume. Îi plăcea să respire aerul acela de belle epoque, să admire
obiectele minunate, adunate cu grijă din generaţie în generaţie.
O întâmpină încă din antreul spaţios aroma plăcută a plăcintei cu
mere, promisă de tanti Amalia şi preferata Iuniei dintotdeauna. Se lăsă
condusă de miros până în bucătărie unde femeia ce îi făcea de o viaţă
menajul Amaliei, robotea într-o dezordine organizată care îi era
caracteristică.
-Mereu m-ai răsfăţat, Nana.
-Doamne, ce m-ai speriat. Bată-te norocul să te bată că nu te-am auzit
venind. Cum să nu te răsfăţ că doar sub ochii mei ai crescut? Du-te la
doamna Amalia că e în salon, citeşte ziarele şi te aşteaptă.
Se îndreptă cu aceiaşi paşi uşori spre locul indicat oprindu-se timid în
prag.
-Ce ai rămas acolo ca o mireasă? Intră şi închide uşa că mi-e rece.
O sărută pe frunte uitându-se la ea cu o curiozitate nedisimulată .
-Nu araţi rău. Ai avut tu şi momente mai bune, dar nici acum nu eşti de
lepădat. Trei- patru crai tot mai poţi ţine agăţaţi de fustele tale. Că tu eşti
obişnuită cu o duzină, e o altă poveste… Dar, de, trebuie să te mângâi cu
gândul că eşti femeie la casa ei acum…
-Presupun că acesta este discursul de bun-venit. Şi eu pot să-ţi spun că eşti
neschimbată de când nu ne-am văzut. Chiar mi-era dor de umorul tău. Şi
de tine, tanti, chiar dacă nu mă crezi, mai adăugă ea după o scurtă pauză.
Mătuşă-sa o privi cu ochi micşoraţi a neîncredere.
-Hm, mă tem de greci chiar şi atunci când îmi fac daruri. Dar, în sfârşit, să
zicem că te cred. Ai fost mereu nepoata mea favorită. Nu pot rezista
farmecelor tale.
-Nu mai ai nici o altă nepoată. Aşadar, nu există termeni de comparaţie,
tanti.
Iunia o privea zâmbind în timp ce se aşeza într-un mare fotoliu dintr-
un set rococco autentic ce constituia un permanent motiv de mândrie
pentru Amalia.
Aceasta nu putu să nu constate, a câta oară?, câtă graţie avea fata. Cu
câtă dezinvoltură se aşezase, ce bine se armoniza cu întreaga încăpere.
„S-a născut într-un timp nepotrivit. Locul ei nu este în secolul
douăzeci şi unu. Ea aparţine ca structură sufletească şi ca şi înfăţişare unei
epoci apuse. O epocă în care se iubea şi se trăia cu patimă, iar intensitatea
trăirilor avea o altă substanţă decât cea de acum.”
-Cum te simţi, drăguţă?
-Bine, tanti. Cel puţin din punct de vedere fizic…
-Te vei vindeca şi sufleteşte, puiule. Eşti tânără. Mai poţi avea şi alţi copii.
Nu trebuie să vezi situaţia ca pe ceva fără ieşire. De când e lumea femeile au
mai trecut şi prin asemenea necazuri şi au supravieţuit. Trebuie să îţi vezi
de viaţa ta. Cred că ar fi timpul să pui capăt acestui martiraj.
Clătină din cap cu tristeţe, iar lacrimile îi înrourară ochii de ambră.
-Ce ştii tu, tanti! Copilul acesta însemna ceva deosebit pentru mine. Prin el
m-aş fi putut elibera de monştrii trecutului meu, de care nu pot să fac
abstracţie, oricât aş vrea.
-Vorbeşti prostii, fetiţo! Ce monştri? Trecutul trebuie lăsat în urmă. Nici nu
mai merită să te gândeşti. Hai, capul sus! Din ce plămadă eşti făcută? Vrei
cu tot dinadinsul să faci parte din marea familie a rataţilor?
Iunia o privi lung părând să mediteze la ceva. Nu ştia dacă să-i spună
sau să păstreze tăcerea asupra a tot ce se întâmplase în ziua aceea. O parte
din ea s-ar fi uşurat astfel, căci e un lucru cunoscut că împărţind poverile
durerea pare mai uşoară. Cealaltă parte a ei o oprea, fiindcă nicicând nu
obişnuise să se plângă cuiva despre amărăciunile care o bântuiau. Preferase
să păstreze totul în sufletul ei, să-şi bată singură capul cu ceea ce o mâhnea
într-un moment sau altul al existenţei sale. Îi era dificil să-şi expună
sufletul pe masă. Să dezvăluie lucruri care o priveau doar pe ea şi erau doar
ale ei. Se simţea ca şi cum ar fi dansat goală în piaţa publică.
-Ai ceva să-mi spui? Te macină ceva?
-De unde şti?
-Citesc în privirea ta.
Intrarea Nanei cu o farfurie de prăjituri aromate le întrerupse
discuţia.
-Poftă bună, doamnelor. E tare gustoasă, spuse ea cuprinzându-le pe
amândouă într-o privire de cloşcă.
-Mulţumim, Nana. Adu-ne şi câte o cafea, te rog.
Aşteptă până ce femeia se îndepărtă, apoi se întoarse privind-o
întrebător pe Iunia.
-Ei, te-ai hotărât? Ce anume te frământă?
Iunia trase adânc aer în piept ca şi când ar fi încercat să-şi facă curaj.
-Aş vrea să-ţi spun că pierderea copilului nu a fost chiar întâmplătoare.
Simplu accident cum s-a crezut. Şi mai vreau să-ţi spun că eu port o mare
parte de vină. Eu, Laura şi, mai ales, Saşa.
Bătrâna sări ca muşcată de şarpe, un gest mai puţin distins, nepotrivit
cu modul ei de a fi.
-Cine?! Am impresia că nu am auzit bine.
 O privea cu seriozitate, fără ironia obişnuită care era un fel de a doua
natură.
-Ai auzit foarte bine. În ziua aceea i-am făcut o vizită. La insistenţele Laurei
care îi promisese că mă va convinge să accept să stăm de vorbă. Îi fusese
milă de el şi de starea deplorabilă în care se găsea. Nu pot să o condamn.
Gestul ei a izvorât numai din milă, nu a avut nici un fel de intenţii ascunse.
Amalia o întrerupse nerăbdătoare.
-Las-o pe Laura că o cunosc. Nu trebuie să-i găseşti scuze sau să-i faci
portretul. Ea e un fel de mamă a răniţilor. Intră în concepţia ei despre viaţă
să le sară tuturor în ajutor.
- Eu vedeam în această întâlnire un fel de probă a faptului că el nu mai
însemna nimic pentru mine. Bineînţeles că mă înşelam. Dar aceasta e cu
totul altceva. Intră la altă rubrică.
Bref, totul a decurs relativ normal. Păream doi vechi prieteni, dacă ne
vedea cineva din exterior şi era neavizat. Până în momentul când i-am
mărturisit că sunt însărcinată. Atunci parcă s-au dezlănţuit toţi demonii
infernului şi l-au luat sub stăpânirea lor. M-a iubit sub ameninţarea
pumnului. Mă lovea şi mă mângâia în acelaşi timp, plângând şi râzând. Mi-
a fost teamă că e nebun. Dar nu e. Ştiu cu certitudine că nu e. După ce totul
s-a terminat mi-a vorbit cu luciditate, desluşindu-mi motivul care l-a
îndemnat să se comporte ca un sălbatic.
-Fetiţo, această faptă se numeşte viol. Ştiai? Indiferent sub ce formă mi-ai fi
prezentat fapta lui. E inuman ce a făcut. Horia ştie?
-Nu, tanti, şi nici nu vreau să afle. Mă tem că el, în ciuda calmului ce îi este
definitoriu, ar reacţiona necontrolat. Şi nu vreau să mă expun. Nici pe
mine, nici familia mea. Merităm să fim lăsaţi în pace. Am trecut prin
destule. Nu ne mai dorim să facem faţă unui scandal, să-i suportăm
consecinţele.
-E decizia ta şi eu am să ţi-o respect. De la mine nu va afla niciodată nimic.
Totuşi, nu mă pot împiedica să nu te întreb de ce, mama dracului, te-ai dus
la el. Te-ai vârât singură în gura lupului.
-Ţi-am explicat o dată că Laura a stăruit. O presa cu telefoane şi cu vizite
să-i înlesnească o întâlnire cu mine şi…
-Auzi, nu mă du tu pe mine, o întrerupse ea. Oi fi eu bătrână, dar nu sunt
ramolită. Mintea mi-a rămas întreagă, deşi ştiu foarte bine ce spuneţi
despre mine pe la spate, lucruri nu prea măgulitoare, evident. Nu te-ai dus
la el din pricina Laurei, fetiţa mea. Îţi era ţie de acţiuni caritabile ca de
zăpada de anţărţ. Parcă ar fi fost prima dată când spuneai pas solicitărilor
ei! Nu, iubito. Te-ai dus pentru că nu mai ştiai ce să faci ca să-l vezi şi aveai
nevoie de un pretext. Rugămintea Laurei a picat tocmai la ţanc. Spune-mi
că nu am dreptate şi dă-mi un argument care să-mi facă praf teoria.
Iunia nu spuse nici da, nici nu. Aplecă doar privirea, neputând să
susţină privirea grea, plină de întrebări a mătuşii ei.
-Aşa făceai şi când erai mică şi mai făceai câte o trăsnaie. Nu aveai
cutezanţa să ne înfrunţi şi ţineai privirea în jos. Te-ai demascat copilăreşte
cu un singur gest. Nu scăpăm de vechile năravuri chiar atât de uşor cum
ne-am dori. Ţâşnesc la suprafaţă când ne aşteptăm mai puţin.
Deci, fetiţa mea, te-ai dus fiindcă îl mai iubeşti şi fiindcă, în adâncul
sufletului, sperai absurd că totul poate fi luat de la capăt.
-Cum poţi să crezi aşa ceva?!
-Aşa cum mă vezi şi cum te văd. Figura asta ta ingenuă poate să-i
păcălească pe Mihai. Poate chiar şi pe Horia. Dar pe mine nu mă duci tu,
domnişoară. Te cunosc prea bine. Şi să îţi mai spun un secret. Şi eu sunt
femeie. Şi eu am avut vârsta ta. Şi, deşi nu îţi va veni să crezi, şi eu am iubit.
-Tu?!
Mirarea din glasul Iuniei era nemărginită.
-Da, eu. Eu, femeia care a respins întotdeauna ideea de a se căsători, femeia
care părea a nu avea nici un fel de sentiment, mereu încrâncenată, mereu
dură şi necruţătoare.
Se întrerupse pe neaşteptate. Părea că îşi regretă confidenţa.
-Nu mă privi aşa.
-Bine, dar ce anume s-a petrecut? Cum de nu eşti lângă el acum?
-Nu te aştepta la nimic spectaculos. Pur şi simplu nu m-a plăcut. Nu a văzut
niciodată în mine femeia. Îi eram o bună camaradă, o prietenă cu care
putea să poarte discuţii în care se abordau cele mai variate subiecte, care îi
asculta relatările pline de miez despre aventurile lui amoroase, dar atât. Nu
a priceput niciodată, sau poate nu a vrut să priceapă, că toate gesturile mele
erau făcute din dragoste, că vibram ca o coardă prea întinsă la apropierea
lui. M-a tratat în cel mai dureros mod pentru o femeie: cu indiferenţă, cu
nepăsare, râzând poate de sentimentele mele. S-a crezut generos oferindu-
mi ceva de care eu nu aveam nevoie şi care m-a jignit profund: prietenia
lui. Pe care, bineînţeles, am refuzat-o. Am fost mereu adepta conceptului
totul sau nimic. Eu doream dragostea lui. Şi dacă nu am avut-o, nu mi-a
trebuit nimic de la el.
Se lăsă învăluită de amintiri, cu ochii încărcaţi de nostalgie.
-L-ai mai văzut vreodată, tanti? Unde este? Ce mai ştii despre el?
-Sigur că l-am mai văzut. Mai mereu. Doar mi-a fost coleg. Ne ciocneam
destul de des pe culoarele tribunalului, ne mai confruntam uneori în vreun
proces, eu de-o parte, el de cealaltă. Atât. Nimic mai mult. Avea o soţie şi
copii şi nu aveam dreptul să le distrug viaţa.
-Cum ai putut?
-Nu mă întreba cum am putut. Nenumărate au fost nopţile când nu puteam
pune geană pe geană, când îmi muşcam pumnii ca să nu izbucnesc în plâns.
Îmi repetam mereu că trebuie să fiu demnă, că trebuie să fiu puternică, că
nu trebuie niciodată să ghicească ce este în inima mea. Şi am reuşit. Nu cred
că a simţit vreodată că l-am iubit. Se poate să se fi mirat cum de m-am
îndepărtat de el, cum de am devenit aşa morocănoasă şi închisă faţă de el,
cum de nu mai doresc să stăm la poveşti, dar că l-am iubit nu cred că a
bănuit.
Tu bucură-te că marea ta iubire ţi-a fost împărtăşită. Că ai trăit
nişte ani de vis alături de un om care ţi-a înapoiat iubirea pe care i-ai
dăruit-o. Fiindcă, chiar dacă nu o mai sunteţi împreună, ai amintirile şi pe
ele nu ţi le poate lua nimeni. Te poţi refugia oricând în lumea lor, deşi nu e
recomandabil, fiindcă orice întoarcere în trecut înseamnă o imposibilitate
de a trăi cu adevărat prezentul. Eu nu am amintiri, Iunia. Ţi-am spus mai
devreme că trecutul trebuie lăsat în urmă şi aşa e firesc. Eu asta am făcut
toată viaţa. Am încercat să nu mă mai cramponez de amintirea lui. Şi până
la urmă am reuşit. Ai să reuşeşti şi tu, iubito. Ştiu că vei reuşi, doar eşti
nepoata mea.
Şi mai ştiu că nu-ţi va place ce am să-ţi spun, dar Saşa nu te-a
meritat. Mereu am simţit în privirile lui duplicitatea. Mereu am simţit că
omul acesta nu e pe deplin sincer, fiindcă nu m-a privit nicicând în ochi.
Omul care nu-ţi poate susţine liniştit privirea are ceva de ascuns, să ştii asta
de la mine. Am suferit alături de tine atunci când te-a părăsit, chiar dacă nu
ai ştiut niciodată, dar pentru mine nu a fost o surpriză. Mă întrebam doar
când se va întâmpla. Sincer, nu am crezut că va dura atâta.
-Da, tanti. Ai dreptate într-un anumit fel. Dar nu minciuna, ci egoismul este
trăsătura lui dominantă de caracter. Am ştiut acest lucru de la începutul
relaţiei noastre, dar am crezut prosteşte că se va schimba. Că dragostea
poate face minuni. M-am învăluit cu bună ştiinţă într-un văl de amăgiri.
Dar îl iubeam şi chiar şi defectele i le priveam atunci ca pe nişte calităţi
Şi ceea ce s-a petrecut acum între noi se datorează tot egoismului lui.
Nu suporta ideea ca eu să fiu fericită, ca să pot să-mi continui viaţa, iar de
el să nu-mi mai pese. Îl deranja mai mult decât orice ca eu să am o existenţă
în care el să nu aibă un loc de cinste. Nu m-a vrut în viaţa lui, dar nici nu
vrea ca eu să-mi găsesc satisfacţii şi bucurii în altă parte. Poate era mai
mulţumit dacă mă retrăgeam la vreo mănăstire sau m-aş fi sinucis. În acest
chip ar fi primit eticheta de bărbat fatal, etichetă care, paradoxal, atrage
femeile ca muştele la borcanul cu miere.
Şi mai ai dreptate într-o privinţă, tanti. M-am dus la el fiindcă îl
iubeam. Fiindcă îl iubesc încă, atât de disperat încât mă doare. Da, nu mă
privi atât de uimită. Am puterea să recunosc acest lucru. În ciuda a tot ce
mi-a făcut, în ciuda tuturor defectelor lui, în ciuda maliţiozităţii, în ciuda
faptului că mi-a ucis copilul. Îl iubesc şi îl urăsc cu aceeaşi unitate de
măsură. Îl iubesc şi m-aş întoarce oricând la el, te rog să mă crezi, doar
dacă ar face un gest de chemare. Tot ce am spus până acum, de când m-am
despărţit de el, au fost doar nişte vorbe goale, o faţadă îndărătul căreia
ascundeam chiar şi de mine adevărul. Le spuneam altora încercând să mă
conving pe mine de contrariul propriilor mele sentimente.
 Bătrână se simţi tulburată de tăria conţinutului celor spuse de Iunia.
Un fior rece o străbătu din creştet până în tălpi. Ochii fetei i se păreau
halucinanţi. Irisul fusese înghiţit în întregime de pupilă cum numai la
toxicomani se mai poate vedea. Dar Amalia ştia că nepoata ei nu lua
droguri. Însă amintirea lui Saşa se dovedea mai puternică decât orice
stupefiant, având efecte asemănătoare sau chiar mai tari.

**************************

Era o după-amiază de toamnă cenuşie, cu o ploaie măruntă şi deasă

care cernea permanent din înaltul cerului creând impresia sfârşitului de
lume. Trecători rari se vedeau pe ici, pe acolo, care mai de care mai grăbit
să se refugieze în căldura primitoare a căminului care parcă niciodată nu e
mai intim şi mai al tău ca în zilele reci de toamnă târzie.
Iunia privea pe geam picăturile de ploaie care lăsau urme sclipitoare
şi lichide pe sticla rece. Era înfrigurată în ciuda căldurii emanate de
calorifer de parcă frigul îşi făcuse culcuş în trupul ei. Dar clipele acestea de
singurătate absolută care erau numai ale ei îi făceau bine. Se bucura de ele
şi le iubea. Era o solitară prin excelenţă şi nimic nu-i făcea mai bine ca o zi
ploioasă petrecută în singurătate, în căldura binefăcătoare a casei, printre
lucrurile ei dragi. Tocmai se pregătea să meargă la bucătărie pentru a-şi
prepara un ceai fierbinte cu multă lămâie, un remediu pentru a se încălzi,
când auzi sunetul telefonului pus la minim de Mihai pentru a-şi proteja
nervii.
-Alo.
-Bună ziua.
Glasul femeii de la celălalt capăt al firului i se părea cumva cunoscut,
dar nu ştia unde îl mai auzise şi de unde să îl ia.
-Doamna Argintaru?
-La telefon. Cine sunteţi?
-Cu soţul dumneavoastră aş dori să vorbesc, dacă se poate.
-Soţul meu nu a sosit încă. Poate îl mai găsiţi la birou. Încercaţi acolo, zise
ea politicos dictându-i numărul, deşi cealaltă nu i-l ceruse. Fusese însă un
gest reflex.
-O.K., dacă nu-l voi găsi, spuneţi-i că l-a căutat Maria Sebastian. Ştie el. La
revedere.
-La revedere.
Închise şi clipi nedumerită. Ceva din semnificaţia acelui telefon îi
scăpa. Instinctul ei de femeie îi spunea că nu fusese un simplu telefon de
afaceri. Dar Iunia nu-şi bătu prea mult capul. Era ceva destul de obişnuit
ca Mihai să fie căutat şi acasă fie de parteneri de afaceri, fie de clienţi sau
potenţiali clienţi. Îi explicase cândva că ar putea pierde o afacere cu
beneficii uluitoare dacă s-ar eschiva nerăspunzând la telefon numai pentru
că nu are chef în acel moment sau era prea plictisit.
Câteva minute mai târziu, se ghemui pe sofaua moale, cu ceaşca de
ceai aburind şi ascultă muzica picăturilor de ploaie ce cădeau neîncetat,
într-o autentică atmosferă bacoviană. O amintire veche îi aduse pe buze un
surâs trist şi îi înecă ochii în lacrimi.
….Saşa năvălise în casă ud până la piele, cu părul lui negru tuns la
milimetru şiroind de apă. Îi ieşise în întâmpinare şi îl sărută pe obrajii uzi.
El o luase în braţe, udând-o şi pe ea, iar hainele zburară prin toate părţile.
O iubise acolo în hol, peste îmbrăcămintea udă, dar cui îi mai păsa? Se
aveau unul pe celălalt şi restul, indiferent ce ar fi fost, trecea pe plan
secund.
Un dor aprig de Saşa îi strânse în chingi inima. Un dor cumplit care îi
provoca o asemenea durere că ar fi putut urla. Un dor ce îi reîmprospătă
ura împotriva destinului nedrept. Cât de mare îi putea fi iubirea dacă
reuşise să-l ierte pentru faptul că o folosise, că se despărţise de ea, dar mai
ales, că fusese ucigaşul copilului ei? Atât de mare că nu o putea spune în
cuvinte, negăsindu-le suficient de pline de conţinut. Încă nu se inventaseră
acele vorbe care să-i poată exprima iubirea.
Prin zgomotul monoton al ploii, auzi frâna unei maşini care oprise în
faţa casei şi bănui că se întorsese Mihai.
-Bună, draga mea.
Se aplecă deasupra ei şi depuse un sărut fugar pe pletele ei
parfumate.
-Ce făceai aici singură?
-Ceea ce fac de obicei zi de zi, răspunse ea pe un ton arţăgos, deşi nu dorea
să sune în acel fel. Mă trezesc, mănânc, ştiu pe de rost emisiunile de la
televizor, citesc, într-un cuvânt, mă plictisesc cumplit. Ar trebui să mă
reprofilez pe telenovele şi să-mi pun câteva bigudiuri că aş deveni casnica
perfectă.
-Ar trebui să-ţi faci un program.
Răspunsul lui o irită de-a binelea.
-Ce fel de program, Mihai? Să-mi umplu timpul cu ce? Să fac pe secretara
ta?
-Uite ce este, sunt obosit. Nu am chef de ceartă fiindcă soţia mea este în
plină criză de personalitate. Dacă nu-ţi place să stai acasă şi să huzureşti, n-
ai decât să îţi găseşti un serviciu. Dar, te rog, fă-mi o favoare şi încetează cu
gâlceava.
Iunia schimbă subiectul, nu fiindcă o impresionaseră cuvintele lui, ci
pentru că nu avea dispoziţia necesară să-i ţină piept. În general, evita cu
diplomaţie orice discuţie în contradictoriu cu cineva, fiindu-i silă de cuvinte
grele aruncate fără discernământ, de ţipete, de toate acele vorbe care, după
calmarea nervilor, ar fi fost regretate.
-Te-a căutat o doamnă. Maria Sebastian sau cam aşa ceva, nu am reţinut
prea bine. A zis că vei ştii precis despre cine este vorba.
Mihai păli. Îi îndreptă o privire rapidă cercetând-o circumspect. Ce
anume ştia Iunia? Cât ştia? Încercă totuşi să pară indiferent, tatonând cu
prudenţă terenul.
-E o avocată cu care colaborez uneori. Nu ţi-a spus ce dorea?
-Absolut nimic. Probabil te va mai căuta.
-Probabil.
Se aştepta ca Iunia să izbucnească din clipă în clipă într-o ploaie de
acuze, dar ea continua să privească pe geam, distrată. Atitudinea ei îl făcu
să se simtă vinovat şi ticălos.
-Îmi pare rău, Iunia, că ţi-am vorbit astfel. Dar trebuie să înţelegi că sunt
obosit. Am o mie de probleme la serviciu, iar când vin acasă, în loc să mă
relaxez, mă aşteaptă o atmosferă tensionată. Te înţeleg, draga mea, că te
plictiseşti, că ai avea nevoie de o companie mai puţin sobră, mai relaxantă
decât ceea ce îţi ofer eu.
Iunia îşi fixă, în sfârşit, privirea asupra lui.
-Nu e nimic, Mihai. Am şi uitat, îi răspunse ea oftând resemnată.
O luă în braţe şi-i sărută buzele fierbinţi, din ce în ce mai flămând de
ea. Fiindcă, într-un fel, doar asta îi mai rămăsese din sentimentele bogate
pe care le avusese pentru ea: posesia fizică.
-Te vreau, Iunia.
Zâmbetul ei îl încurajă să continue. Un surâs distrat, indiferent, dar
care fusese greşit interpretat de către el. Se lăsă totuşi iubită fără a se lăsa
cuprinsă de pasiunea lui. Îl acceptă cu amară luciditate, cu sufletul
îndurerat şi ochii în lacrimi. Dar, cel mai important, gândindu-se la
altcineva.

********************************

Maria îl aştepta pe Mihai în biroul lui, hotărâtă să nu plece de acolo

până ce nu vor sta de vorbă şi el nu-i va explica purtarea lui. Secretara îi
aduse o ceaşcă de cafea aromată din care sorbea din când în când
aruncându-şi mereu ochii spre ceas şi atentă la orice zgomot ce pătrundea
din biroul învecinat prin care trebuia el să treacă pentru a ajunge la locul
unde îşi petrecea ziua de muncă.
Văzu pe masă fotografia Iuniei înrămată într-o preţioasă ramă de
argint şi o luă în mână privind-o cu atenţie. Era un instantaneu făcut de un
neprofesionist, dar extrem de reuşit. Fotograful amator, probabil Mihai sau
fratele ei, reuşise să o surprindă întoarsă pe trei sferturi spre obiectiv, cu
privirea aţintită undeva peste cel care fotografiase, în timp ce în zarea din
spatele ei se profilau coloanele zvelte ale unui templu grecesc. Era
îmbrăcată într-o ţinută nepretenţioasă, pantaloni scurţi de vară, coloraţi în
culori vii, şi un tricou ce se mula pe trupul ei sculptural dezvelindu-i
ombilicul, după moda ce făcea furori printre tinere, o ţinută pe care Maria
nu o încercase niciodată fiindcă, orice s-ar fi spus, era o femeie ce se
apropia vertiginos de patruzeci de ani şi vârsta matură îşi spunea, chiar
dacă imperceptibil, cuvântul. Nu ar fi recunoscut însă niciodată adevărul şi,
dacă ar fi fost întrebată de cineva, ar fi replicat că o femeie cu statul ei
social nu-şi permite compromisuri vestimentare, potenţialii clienţi
judecând-o şi după acest aspect. În adâncul sufletului însă ştia că i-ar fi
plăcut să abordeze o asemenea toaletă şi , chiar dacă nu-i făcea plăcere să o
recunoască, fata din fotografie arăta superb, de o naturaleţe şi o prospeţime
desăvârşite pe care aparatul de fotografiat i le surprinsese în chip fericit.
De când aflase de la Saşa povestea Iuniei se gândise frecvent la ea, nu
cu ura obişnuită, ci cu înţelegerea pe care o femeie o are faţă de o altă
femeie. Îşi putea închipui ce durere, ce furtună devastatoare trebuie să-i fi
zguduit fiinţa, încât acceptase o căsătorie cu Mihai după ce îl iubise cu atâta
pasiune pe Saşa. Cât zbucium trăise, cât dor, câtă umilinţă. Maria era în
stare să-şi imagineze cu câtă silă trebuie că-l acceptase pe Mihai în
intimitatea ei, la câtă forţă de stăpânire va fi trebuit să apeleze pentru a-şi
înfrâna pornirea firească de a-l respinge.
Ca femeie ştia că atunci când iubeşti din tot sufletul un om,
indiferent câte calităţi deosebite ar avea altul, indiferent cât de evidente ar
fi, ele sunt, în ochii femeii îndrăgostite, insignifiante. Mihai era un bărbat
frumos, deosebit, dar şi Saşa era, iar când cel din urmă ar mai fi avut şi
avantajul de a fi fost cel dintâi iubit, atributele celuilalt nu mai contau, nici
măcar nu erau remarcate.
Tresări din gânduri, speriată de pocnetul înfundat al uşii care se
deschise şi se închise la loc.
-Ce cauţi aici, Maria?
Glasul deşi răstit al lui Mihai îi produse o intensă căldură interioară.
Încercă să-l tempereze şi să fie împăciuitoare:
-Mihai, dragule, nu te supăra, dar trebuia să te văd. Habar nu ai ce dor mi-
a fost de tine. Uite, nici măcar nu îţi reproşez că nu m-ai căutat, că m-ai
folosit iar şi apoi te-ai întors din nou la soţia ta. Nu spun nimic, doar să mă
laşi să stau în preajma ta. Eu nu pot trăi fără tine.
Mihai o asculta încordat ca un arc. I-ar fi trântit cu plăcere o pereche
de palme şi ar fi scos-o în şuturi de acolo. Se întreba cum mama dracului se
putuse îndrăgosti de o femeie-crampon ca ea? Ce naiba găsise la femeia
aceea care nici măcar tânără nu mai era? Abia acum vedea ce riduri
nemiloase îi brăzdau faţa, riduri pe care ea încerca zadarnic să le ascundă
sub kilograme de farduri sau apelând la diverse trucuri ale cosmeticienei.
 Era incapabil să scoată vreun cuvânt fiindcă ştia că indiferent ce i-ar
fi spus ar fi jignit-o ireparabil şi nu dorea acest lucru. Mihai era un bărbat
prea bine crescut pentru a răni o femeie, mai ales o femeie pentru care
simţise cândva ceva mai mult decât o simplă amiciţie.
-Mihai, de ce nu-mi spui nimic? Te supără chiar atât de mult prezenţa
mea? Chiar atât de insuportabilă am devenit? Te rog, priveşte-mă! Nu-mi
evita privirea.
Îl zgâlţâia de mâneca hainei, obligându-l să-şi îndrepte privirile spre
ea.
-Maria, de ce mă sileşti să îţi spun ceva care ar fi trebuit să înţelegi singură?
-Dar eu te iubesc, prostule. Nevasta ta nu te va iubi niciodată aşa ca mine şi
nici nu te-a iubit. Încă nu ai priceput? Haide, vino şi ţine-mă în braţe!
Îşi scoase grăbită hainele şi i se înfăţişă înainte invitându-l tăcut.
Mihai o privi mirat. Nu îşi putea crede ochilor. Ineditul situaţiei îl
tulbură. Se simţea slab, fără nici o putere de respingere sau de împotrivire
în el. Ar fi vrut să plece şi să o lase acolo, dar o forţă mai mare decât el îl
opri. Se îndreptă împleticit spre ea şi în clipa următoare erau unul în
braţele celuilalt, căutându-se cu chinuitoare disperare.

********************

Când secretara sa îl anunţă că îl caută Iunia, Horia lăsă baltă

documentele, pe care tocmai le studia, şi îi ieşi în întâmpinare.
-Horia, te sărut.
Nu îşi putu lua multă vreme ochii de la ea. Suferinţa pierderii
copilului o marcase. I se părea mai matură, mai schimbată, mai altfel. Doar
frumuseţea era aceeaşi. Îi luminase biroul mohorât din pricina vremii
ploioase încă din secunda în care îi trecuse pragul. Purta o fustă lungă,
excesiv de strâmtă, încinsă în talie cu o centură lată care îi evidenţia
mijlocul neverosimil de subţire, iar din materialul vaporos al bluzei purtate
sub taiorul elegant ce o ferea de răcoarea acelei zile, îi zări răsărind lujerul
fin al gâtului la care agăţase un pandantiv imens din chihlimbar.
-Eşti minunată. Ştiai? Cred că ai luat tot ce a fost frumos de la fiecare din
membrii familiei noastre. Nu mă satur să te privesc. Eşti desăvârşită
asemenea unei opere de artă îndelung şlefuite. O adevărată Galateea.
-Exagerezi. Nu m-ai văzut de mult timp şi te-ai dezobişnuit de mine. Sunt la
fel ca întotdeauna. Nu e nimic nou. Şi apoi, Pygmalyon al meu nu există.
-Sunt din ce în ce mai convins că îţi prieşte căsnicia. Altfel nu ai străluci
aşa, nu ai arăta atât de mulţumită, ca o pisică ce tocmai s-a ghiftuit din
borcanul cu smântână, îi mai făcu el un compliment.
-Aici ai zbârcit-o definitiv, dragul meu frate. De fapt, tocmai despre asta
vreau să discutăm.
-Trebuie să mă transform din nou în consilier matrimonial? Se pare că,
dacă ar trebui să mă reprofilez vreodată, aş avea o carieră asigurată în
acest domeniu. Ce s-a mai întâmplat?
-Concret nu s-a întâmplat nimic. Am avut cu Mihai o discuţie acum câteva
săptămâni, dar nu din cauza acelei discuţii am venit, ci pentru a-ţi spune că
mă plictisesc îngrozitor. Trebuie să-mi găsesc cât mai curând o preocupare,
altfel simt că înnebunesc. Zilele mele sunt atât de monotone. Luni e la fel cu
marţi sau cu joi sau cu vineri. Săptămâna trecută e la fel ca aceasta şi
aceasta la fel cu cea viitoare. Mihai vine târziu acasă, e mereu ocupat,
mereu cu o sută de probleme ce-şi aşteaptă o rezolvare urgentă. E
îndepărtat, cu gândurile în cu totul altă parte decât la mine. Am nevoie de o
schimbare de decor, Horia. Poate dacă sparg cercul acesta vicios în care mă
învârt, se va sparge şi ghinionul ce mă urmăreşte cu înverşunare.
Horia se uita la ea şi nu-i venea să-i spună nimic. Când o vedea tristă,
sufletul i se strângea dureros. Îşi dădea seama că Iunia nu e fericită lângă
Mihai. Altfel, nu s-ar fi plictisit, nu ar fi căutat în altă parte decât în sânul
familiei liniştea de care avea nevoie. Avea impresia că undeva pe canalul lor
de comunicare se produsese un bruiaj care făcea ca mesajul dintre ei să nu
poată fi receptat de nici unul. Ştia că Mihai o iubeşte şi tocmai de aceea nu-
şi putea explica de unde mai apăruse această răceală între ei.
-Iunia, poate că ar fi bine să plecaţi undeva. Să fiţi doar voi doi, departe de
orice problemă care v-ar putea distrage atenţia unul de la celălalt. Atunci la
Bran…
-Atunci la Bran exista între noi un copil, îl întrerupse ea. De dragul acelui
copil Mihai a revenit la mine. De dragul lui s-a comportat minunat şi m-a
copleşit cu dragostea lui. Când copilul nu a mai fost, am început să-l
plictisesc, nu-şi mai găsea timp pentru mine decât când… Ştii, Horia,
continuă ea după o scurtă pauză, eu nu sunt o jucărie sexuală. Nu mă poţi
trata ca pe o păpuşă gonflabilă pe care o dezumfli şi o pui înapoi în raft
după ce s-a consumat momentul pasional sau ca pe o femeie uşoară pe care
o plăteşti pentru serviciile ei. Mai am şi suflet şi simţire.
-Vrei să-i vorbesc lui Mihai?
-Nu, dragul meu. Nu are nici un sens. Dacă noi nu suntem suficient de mari
pentru a ne rezolva singuri problemele, nimeni nu o poate face în locul
nostru. Şi la ce bun ce să plecăm undeva? Pentru a ne plictisi în doi?
Monotonia rămâne aceeaşi, chiar dacă se divide.
-A, era să uit, făcu el schimbând subiectul cu dibăcie. S-ar putea ca mama şi
tata să vină acasă de Crăciun şi să rămână cât timp vremea nu permite
săpăturile. Au reuşit să deschidă un şantier în Munţii Orăştiei. Naiba ştie de
unde au găsit fonduri, dar e cert că acum sunt acolo, foarte entuziasmaţi de
noua provocare. M-au sunat ieri şi aproape că nu puteau vorbi de atâta
încântare. Uneori pasiunea poate deveni sufocantă… Mai cu seamă când nu
îţi dai seama că îi plictiseşti pe ceilalţi.
 Oftă teatral.
Iunia nu-l întrebă dacă părinţii se interesaseră şi de ea, deoarece ştia
prea bine răspunsul. Când era un copil, întrebau dacă îi lipseşte ceva, iar
dacă răspunsul era negativ, puneau fericiţi capăt discuţiei. De când se
măritase, nu-i mai privea deloc soarta ei. Acum era datoria soţului, în
viziunea lor, să aibă grijă de ea.
Spuse cu jumătate de gură, privind distrată tavanul:
-M-aş bucura să-i văd, deşi nu prea am cu ce să mă laud. Tatei i-ar fi plăcut
să fiu tot atât de celebră într-un anumit domeniu, oricare ar fi el, cum sunt
ei în arheologie. Ce să le spun despre mine?
Se gândi puţin, apoi continuă pe un ton amar:
-Oricum, însă, orice le-aş spune, nu-i interesează. Nu i-a interesat nicicând.
Eram un simplu obiect de inventar. Poate dacă aş fi lipsit la apel s-ar fi
alarmat, dar nu pentru că îi interesa, ci pentru că, prin dispariţia mea, aş fi
provocat complicaţii şi neplăceri care i-ar fi întârziat în derularea vreunui
proiect plănuit cu grijă.
Horia nu interveni în nici un fel. Ştia că tot ce spunea Iunia era
adevărat, că ea intuise adevărul nu de acum, ci din copilărie, când suferise
îngrozitor. Ceea ce tocmai îi spusese nu o mai afecta. Era o simplă
constatare, ca şi când ar fi spus „Afară plouă. Trebuie să iau umbrela.”
-Nici tu nu ai fost prea afectuoasă cu ei, Iunia. Nu zic că nu i-ai iubit, dar nu
te-ai dat niciodată peste cap să le dovedeşti această afecţiune. Te-ai purtat
mereu ca o mică sălbăticiune.
-Cu moneda cu care plăteşti, cu aceeaşi vei fi răsplătit, frăţioare.
-Nu, Iunia. Tu nu ai fost niciodată egoistă. Mereu ai avut un potenţial
afectiv imens care mă uimea şi pe care îl ofereai cu drag tuturor. Nu
încerca să negi. Numai că viaţa a fost rea cu tine şi te-a schimbat puţin. Ai
devenit mai dură, mai implacabilă în decizii şi în vorbe. Esenţa sufletului
tău însă este aceeaşi. Nimeni nu o poate modifica.
Telefonul de pe biroul lui le întrerupse confesiunile. Horia ridică
receptorul, iar Iunia profită de întrerupere şi ieşi neauzit, nedorind să mai
continue nişte discuţii sterile, care nu făceau altceva decât să provoace
durere zgândărind nişte răni demult cicatrizate, dar care existau totuşi.
Ieşi grăbită în stradă căutând din ochi un taxi. Nu se zărea nici unul
prin apropiere aşa că hotărî să se plimbe puţin până la cea mai apropiată
staţie, chiar dacă nu era o vreme prea favorabilă, ploaia picurând mărunt
dintr-un cer mohorât şi cenuşiu de început de noiembrie.
Ar fi vrut să se petreacă o minune şi o zână bună să şteargă cu
buretele tot ce trăise până atunci. Să o poată lua de la început eliberată de
povara amintirilor. Îşi simţea sufletul de plumb, în deplină sincronizare cu
atmosfera din jur, când ea avea nevoie de un soare meridional, asemenea
florilor ce nu pot trăi fără lumină şi căldură.
 Tocmai dorea să treacă strada când zări într-o parcare maşina lui
Saşa. Era la doar câţiva paşi de ea. Maşina cunoscută, cu care se plimbase
de atâtea ori, mereu fericită lângă bărbatul iubit. Se apropie năucă, ca
hipnotizată, privind prin geamul lateral în interior. Pe scaunul din dreapta
şoferului erau aruncate nişte dosare, iar pe bancheta din spate, atârna
neglijent, un pulover al lui care îi produse un şuvoi de amintiri amare,
acum când el nu mai era cu ea, sporindu-i durerea din suflet.
…erau la una din primele lor întâlniri. Ea ajunsese prima,
întotdeauna nerăbdătoare, fremătând de dorinţa de a-l vedea. Îl zărise de la
distanţă cum îi făcea cu mâna, grăbit să ajungă la ea. Purta puloverul ce îl
vedea acum prin geamul maşinii şi care îi dădea un aer hippie, potrivindu-
se de minune cu alura lui non-conformistă. Când ajunse lângă ea, o
sărutase blând pe obraz, ca din întâmplare. Simţise că se înroşeşte toată la
faţă de emoţie. O luase apoi cu naturaleţe de umeri întorcând-o spre el.
-Eşti atât de frumoasă, Iunia, îi spuse el cu admiraţie. Te superi dacă mă
voi îndrăgosti de tine? Dar şi dacă te superi, cred că e mult prea târziu.
Inevitabilul s-a produs.
În clipa următoare era în braţele lui, cu ochii pierduţi în ochii lui
trişti, neîndrăznind să-i spună prin cuvinte ceea ce îi dovedea prin gesturi şi
prin privire. Gura lui poposise peste a ei, sorbindu-i respiraţia şi Iunia
simţise atunci gustul fructului oprit, simfonia sferelor, irepetabila clipă de
fericire. Instinctiv ştiuse că omul acela încruntat, cu ochii lui trişti, era
iubirea vieţii ei. Că niciodată nu va mai putea iubi pe altul la fel. Că ar
putea muta şi munţii din loc, dacă el i-ar cere acest lucru. Timpul se oprise
datorită intensităţii sentimentului pe care îl trăiau. Erau doar ei doi,
dincolo de timp şi spaţiu, dincolo de lume, dincolo de durere sau bucurie.
Era atât de bine acolo lipită de pieptul lui, cu nasul cufundat în
pulovărul lui uşor aspru, la fel ca şi obrajii lui veşnic nebărbieriţi care, în
mod ciudat, nu creau impresia de neglijenţă, nu-i confereau o imagine de
vagabond, ci, dimpotrivă, parcă sugerau vulnerabilitate, îi confereau alura
unui om care trebuia mângâiat. Era atât de bine că nu s-ar mai fi desprins
niciodată.
Iunia tremura toată lângă maşina lui ştergându-şi cu neîndemânare
lacrimile ce-i apăruseră pe nesimţite în ochi. Dacă ar fi putut, ar fi intrat
acolo, în interiorul intim şi confortabil al maşinii şi nu ar mai fi plecat.
O luă totuşi încet, mai mult târându-se, spre casă. Nu mai avea chef
să caute un taxi. Îi era indiferent că o uda ploaia. Nu i se putea întâmpla
ceva mai rău decât răul amintirii pe care tocmai o trăise.
Pe trotuar, chiar în faţa ei, o pereche adăpostită sub o umbrelă
imensă se grăbea să ajungă cât mai repede într-un cuib de dragoste. Se
vedea aceasta după felul cum se ţineau de mână, după felul cum paşii îi
conduceau singuri spre locul ştiut. Ar fi fost normal să-i ocolească, dar un
mic detaliu din îmbrăcămintea bărbatului îi atrase atenţia şi-i încetini
mersul. Jacheta semăna foarte mult cu cea a lui Mihai pe care tocmai o
scosese în dimineaţa aceea din dulapul cu haine de toamnă. Iar pe inelarul
mâinii stângi, cu care tocmai înconjurase mijlocul femeii, se vedea clar o
verighetă.
O verighetă identică cu cea pe care Iunia o purta pe deget.

*********************

Habar nu avea ce atitudine să ia. Nu o durea trădarea lui Mihai. Ca

să o doară ar fi trebuit să-l iubească mai întâi. Simţea doar gustul amar al
trădării într-un moment când nu şi-ar fi închipuit că va mai avea parte de
el, într-un moment când avea nevoie de dragoste. Fiindcă doar dragostea îi
mai putea vindeca sufletul rănit.
Rătăci mult timp pe străzi, incapabilă să meargă acasă, să suporte
privirea lui Mihai pe care o presimţea lăturalnică, vinovată, incapabilă să-i
asculte vorbele despre care ştia acum cu certitudine că o mint. Nu ştia
încotro să o apuce, ce să facă, încotro să-şi îndrepte paşii. Brusc, străbătută
de o hotărâre de moment, se întoarse spre locul unde zărise maşina lui Saşa.
Dar, spre durerea ei, maşina nu mai era acolo. Doar locul gol, care îi arăta
că el nu plecase de prea mult timp, fiindcă asfaltul era uscat pe porţiunea
unde stătuse autoturismul.
Se simţi cuprinsă de disperare. Căută mobilul în poşetă,
împiedicându-se nervoasă într-o mie de nimicuri şi cu rost şi fără rost pe
care le păstra pe acolo. Când, într-un sfârşit îl găsi, degetele îngheţate
apăsară tastele mici pentru a forma numărul cunoscut.
-Te rog răspunde, te rog, se frământa ea văzând că apelurile rămâneau fără
nici un răspuns.
-Alo! auzi ea în clipa când tocmai se hotărâse să renunţe şi să închidă.
-Saşa, sunt Iunia. Trebuie să te văd. Te implor vino.
-Unde eşti, Iunia? Ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva?
Glasul lui suna alarmat, dar nu surprins de neaşteptatul telefon, de
parcă îl aşteptase, de parcă ar fi ştiut că urma să îl caute.
-Nu mă întreba. Vino. Sunt în parcarea de unde tocmai ai plecat. Îţi
zărisem maşina mai devreme şi…
-Aşteaptă-mă acolo. Nu pleca niciunde. În două minute voi fi la tine.
Sufletul ei tresăltă de bucurie aşa cum nu mai tresăltase de mult timp.
Fiindcă de prea multă vreme nu i se întâmplase nimic care să-i aducă
bucurie. Îşi simţea sângele curgându-i din nou prin vene şi trezind-o la
viaţă.
Saşa venea! Saşa a răspuns chemării ei disperate! Încă mai era
importantă pentru el dacă se grăbea să alerge la apelul ei! Încă nu uitase!
 Peste câteva minute, în care mintea ei trecu prin toate cele trei
încăperi danteşti ale infernului, auzi o portieră trântită şi paşii lui grăbiţi
îndreptându-se spre ea.
-Iunia!
Era acolo! Aproape de ea! Învăluind-o în întunericul privirii lui triste,
de om asupra căruia se abătuseră toate durerile lumii. Se lăsă condusă spre
maşina lui şi abia când căldura plăcută a interiorului o împresură, putu să-
şi ridice ochii înlăcrimaţi spre el.
-Te rog iartă-mă că ţi-am dat programul peste cap.
El făcu o grimasă care îi accentuă gropiţele din obraji, însoţind-o de
un gest ce avea semnificaţia de „nu fi ridicolă” şi îi luă mâinile reci în ale
lui, alintându-i-le. Îi atingea cu vârfurile degetelor fiecare centimetru de
piele fină, într-o încercare timidă de a o mângâia. Nu-i puse nici o
întrebare. Cuvintele erau de prisos. Nu-l încerca nici o curiozitate. Se
bucura doar că o privea şi că, printr-un miracol, ea era lângă el, nu rece şi
distantă cum îi păruse la ultima lor întâlnire, ci caldă, dulce şi iubitoare, aşa
cum fusese întotdeauna.
-Hai să plecăm de aici, Iunia!
Ea aprobă tăcut, înţelegându-se mai mult din priviri. Nu protestă nici
când observă că o duce pe vechiul şi cunoscutul drum care ducea spre casa
lui. Spre casa pe care o împărţiseră împreună, în care cunoscuseră
fericirea, în care se iubiseră înainte ca zeii să devină geloşi şi să trimită
blestemul peste ei.
-Urcăm?
Era o întrebare inutilă. Simţeau amândoi că aşa se va întâmpla, că
orice ar fi făcut şi oricât s-ar fi străduit să se opună, atracţia dintre ei doi
nu putea fi învinsă.
Se strânse lângă el înfiorată. Îi simţea mirosul cunoscut, familiar, de
care îi fusese atât de dor şi se simţi fericită aşa cum nu mai fusese demult.
Regăsise piesa de puzzle lipsă fără de care nu ar fi fost întreagă, fără de
care nu ar mai fi putut trăi.
I se aruncă în braţe înainte de a apuca să închidă uşa după ei. Stătea
lipită de el ascultându-i bătăile inimii al cărei ritm îl ştia pe de rost şi avu
senzaţia că nu plecase niciodată de acolo, că tot ce se petrecuse în ultima
vreme nu fusese decât un lung coşmar din care tocmai se trezise. Saşa îi
căută înfometat gura cu buzele lui fierbinţi.
-Mi se pare că visez, Saşa. Nu poate fi adevărat.
Îi pipăia faţa ca o oarbă, căutând să memoreze fiecare trăsătură a
chipului lui iubit.
-Tremuri, Iunia, o atenţionă el strângând-o tare în braţe. Ar trebui să scoţi
hainele astea şi să faci un duş fierbinte.
Acceptă ascultătoare sfatul lui, deşi tremurul trupului ei nu se datora
frigului sau ploii care o udase până la piele. Dar sub stropii calzi, cu ochii
închişi, cu gustul sărutului lui pe buze, se destinse. Nu ştia ce va fi mâine, ce
va explica familiei ei. Nu conta nimic. Doar faptul că era lângă Saşa,
adăpostită în braţele lui.
Îmbrăcă treningul lui pe care îl găsi, ca întotdeauna, agăţat pe cuierul
de pe uşa băii.
-Nu am crezut că te voi mai vedea vreodată în casa mea, Iunia. Stau şi mă
întreb dacă nu cumva este o iluzie optică, o proiecţie imaginară cauzată de
o prea puternică dorinţă de a te mai avea aici. Îmi înfig unghiile în palme ca
să mă conving că sunt treaz şi parcă tot într-un vis mă găsesc.
Glasul lui, uşor răguşit, ca după o lungă tăcere, ca şi când i-ar fi fost
lene să deschidă gura şi să vorbească, îi produse vechiul fior.
-Acelaşi lucru mi se întâmplă şi mie, dragul meu. S-a petrecut atât de
repede totul că nici nu am avut răgazul să mă obişnuiesc cu gândul că eşti
aici lângă mine.
Sărutarea lui căzu ca o pecetluire peste buzele ei fremătând de
dureroasă aşteptare. Timpul şi spaţiul se comprimaseră. Nimeni şi nimic nu
mai conta decât îmbrăţişarea aceea încleştată de parcă fiecăruia dintre ei i-
ar fi fost teamă că va pierde ceea ce tocmai câştigase, iar viaţa ar fi devenit
din nou de nesuportat.

*************************

Se desprinse alene din dulcea moleşeală a braţelor lui privind ceasul

electronic ce licărea cifre luminoase în întunericul încăperii, un întuneric
datorat nu atât serii care se apropia totuşi, cât vremii noroase de afară .
Constată nemulţumită că nu mai putea amâna plecarea. Deja întârziase
nepermis de mult şi, în mod cert, soţul ei, dacă ajunsese cumva acasă, se
întreba pe unde hoinăreşte, iar ea nu avea chef de explicaţii şi de căutarea
unei minciuni convenabile. Era prea fericită, prea împăcată pentru a-şi
strica ziua certându-se cu Mihai.
Saşa o privea tandru din mijlocul aşternuturilor răvăşite cu privirea
lui încărcată de tristeţe.
-Dacă mi-ar sta în putinţă şi dacă ai vrea, nu te-aş mai lăsa să pleci. Mai cu
seamă, nu după ceea ce s-a petrecut între noi în ultimele ore.
-Nu, Saşa. Trebuie să plec din casa soţului meu liberă, cu fruntea sus, nu
vreau să fug ca o vinovată. Dar mă voi întoarce, iubirea mea. Nu aş mai
putea trăi nici o clipă în minciună. Nu aş mai putea suporta să trăiesc lângă
el. Mi-a fost destul de greu şi înainte, dar acum… Acum nimic nu mai poate
fi ca înainte.
El sări din pat şi veni lângă ea. Îi luă mâinile în ale lui şi o privi adânc
în ochi, privirea lui tristă topindu-se în a ei.
-Adevărat, Iunia? Vei veni înapoi? Îmi faci tu mie acest nepreţuit dar?
După tot ce ţi-am făcut, după câtă suferinţă ţi-am provocat? Merit eu?
-Pui prea multe întrebări, îi surâse ea cochet, având totuşi ochii umezi. Lasă
faptele să vorbească în locul vorbelor. E mult mai bine.
Se îmbrăcă şi el în grabă.
-Am să te conduc până acasă. Nu te pot lăsa singură.
Ea nu se împotrivi cum crezuse el. Căzu doar pe gânduri uşor
întristată.
-Ţi-e teamă că mă va pedepsi pentru întârziere, că-mi va trage câteva la
fund? Îţi atrag atenţia că am sărbătorit cam demultişor majoratul.
-Poate sunt egoist, dar vreau să mă asigur că totul va fi în regulă. Pentru
liniştea mea, Iunia. Şi pentru că te iubesc mai mult decât viaţa, continuă el
după o pauză, surâzând, fiindcă îi văzuse figura contrariată.
Conduse atent până la casa ei, deşi Iunia se ghemuise la pieptul lui, ca
pe vremuri şi îl tulbura. Îi simţea respiraţia uşoară prin cămaşă, trupul
moale şi cald lipit de al lui.
Izbutiră cu greu să se despartă şi să intre în casă, comportându-se
natural, ca două cunoştinţe oarecare.
-Unde ai fost, draga mea?
Mihai îi pusese întrebarea ei, dar privea nedumerit spre Saşa. Glasul
lui, numai lapte şi miere, o scârbi profund. Ar fi vrut să-l întrebe dacă şi
pentru cealaltă femeie îşi făcea griji, dar îşi dădu seama că, de fapt, nu
conta. Îi era indiferent.
-Am fost prin oraş şi m-a prins ploaia. Am avut noroc că l-am întâlnit pe
domnul Epstein care a fost amabil şi şi-a transformat maşina în taxi.
-Bună seara, domnule Argintaru.
-Domnule Epstein! Mă bucur tare mult să vă văd. Aveţi o memorie grozavă,
aţi reţinut-o pe soţia mea doar după o întâlnire.
Saşa era precaut. Nu ştia ce se ascundea sub cuvintele lui aparent
inofensive, aşa că răspunse amabil, dar şi neutru în acelaşi timp:
-E greu să nu remarci o femeie atât de frumoasă cum este soţia
dumneavoastră. Aş vrea însă să îmi cer scuze că am dat buzna aşa în casa
dumneavoastră. Am întâlnit-o pe doamna Argintaru în oraş şi mi-am
permis să o conduc până acasă. E o nebunie cât trebuie să aştepţi după taxi
pe o vreme ca aceasta.
-Vă suntem profund îndatoraţi. Sincer, îmi făceam griji pentru soţia mea. Îi
place să facă plimbări, dar uneori nu ţine cont de buletinul meteo. Sper că
nu îmi veţi refuza invitaţia şi veţi lua cina cu noi. Am vrea să ne revanşăm
cumva pentru gestul dumitale.
-Vă rog să nu vă deranjaţi. Mi-a făcut plăcere. Însă chiar trebuie să vă
refuz. Am o întâlnire în această seară şi nu pot să o ratez.
-Sigur. Înţeleg. Poate altădată. Casa mea este deschisă mereu pentru
dumneata.
 Îl conduseră amândoi până la ieşire. O mai privi o dată pe Iunia
simţind un nod în gât datorat încercării disperate de a părea indiferent. Era
cumplit pentru el să o lase acolo, cu omul acela cu privire rece, lipsită parcă
de sentimente, în ciuda zâmbetului larg afişat pe faţă. Blestemă în gând
toate acele convenienţe sociale care îl opreau să o ia la el atâta timp cât nu-
şi clarifica situaţia, fiindcă nu suporta ideea de a o şti la dispoziţia lui,
putând să dispună de ea după bunul lui plac. Ieşi precipitat, dorind să scape
cât mai repede de calvar, luându-şi grăbit rămas bun. Cel puţin nu mai
avea în faţă chipul ei livid, îndurerat din pricina despărţirii. Cel puţin nu
mai trebuia să îndure imaginea celor doi soţi unul lângă celălalt.
„Eşti un prost, Saşa Epstein. Ai avut această femeie. Din pricina
comportamentului tău prostesc eşti acum în această situaţie imposibilă. Cel
puţin, ai atâta tărie şi demnitate să aştepţi. Să nu o presezi. Dacă e să fie a
ta, va fi. Nimic nu va sta în calea Iuniei când ea îşi propune ceva. S-a
schimbat mult. Are în ea o forţă şi o hotărâre ce nu o avea înainte. Care îi
permit să fie mult mai sigură pe ea. Iar tu va trebui să ai încredere.”
Parcurse încrâncenat drumul spre casă. Îl munceau mii de gânduri
neliniştitoare. Aici se simţea în al nouălea cer, pentru ca peste câteva
minute să cadă în adâncurile celei mai negre disperări. Oricât s-ar fi
străduit, nu îşi putea închipui care va fi rezolvarea acestei situaţii. În ciuda
optimismului pe care îl vedea la Iunia, nu credea că arhitectul va fi dispus
să cedeze cu uşurinţă o femeie atât de frumoasă ca ea, pe care se vedea de la
o poştă că o iubea.
Nu îşi făcea mustrări de conştiinţă că acesta va rămâne cu inima
frântă în urma plecării ei. În definitiv, nu făcea altceva decât să ia ceea ce îi
aparţinea dintotdeauna. Înainte de a fi fost a arhitectului, fusese a lui. El
fusese primul bărbat din viaţa ei, el o făcuse femeie, ajutând-o să-şi
descopere feminitatea. Şi aşa era firesc. Să revină iar în viaţa lui. Ceea ce îl
muncea era cum să facă să o aducă înapoi. Chiar şi călcând pe cadavre
dacă ar fi fost nevoie.
Stătu vreme îndelungată pe balcon fumând. Nu putea să intre în
camera în care patul în dezordine îi aducea aminte de pasiunea nebună
trăită cu ea în după-amiaza aceea. Nu mai putea suporta parfumul ei care
pe care îl simţea imprimat în cearşafuri. Nu mai putea zări forma capului ei
rămasă pe pernă. În orele acelea fusese din nou Iunia lui. Femeia care îl
completa şi sufleteşte şi trupeşte deopotrivă. Femeia care făcea din dragoste
un ritual păgân şi maiestuos în care ea era marea preoteasă. Femeia care îl
făcea să uite de sine şi să se dăruiască în întregime, aşa cum nu i se mai
întâmplase cu nici o altă femeie până la ea, fiindcă păstrase mereu o fărâmă
de luciditate, un colţişor de suflet numai pentru el, indiferent cât de
arzătoare i-ar fi fost pasiunea.
 O lună mare ieşise din nori, luminând cerul spălat de ploaie, şi îl
privea. Se gândi că era aceeaşi lună care o mângâia şi pe ea şi avu un
sentiment de neverosimilă legătură cu fiinţa fără seamăn a Iuniei.
Într-un târziu se prăbuşi învins pe pat şi, spre surprinderea lui,
plânse. Lacrimi ce exprimau cel mai bine, fără a fi nevoie de vorbe,
suferinţa de a nu o avea pe Iunia.

*************************

Nu putea să-l privească în ochi pe Mihai. Nu fiindcă s-ar fi simţit

vinovată, ci fiindcă simţea silă faţă de el. De când îi zărise braţul
înconjurând cu neprefăcută tandreţe mijlocul acelei femei, nu simţea
altceva decât greaţă. Nu era geloasă. Nu fusese niciodată. Poate fiindcă se
simţea superioară celorlalte femei prin iubirea aceea nebună pe care el i-o
arătase mereu şi trăise cu convingerea că el n-ar fi schimbat-o cu nici un
chip.
Fusese, desigur, acea noapte în care el lipsise şi se întorsese mirosind
a altă femeie, dar evenimentele imediat următoare, felul în care el îşi ceruse
iertare, îi întăriseră acest sentiment, care, multă vreme, păruse a fi
certitudine. Dar care se dovedise, în cele din urmă, nu doar că nu era, dar
că nu fusese niciodată de intensitatea pe care ea îl crezuse.
Sinceră fiind, trebuia să recunoască răceala care părea să se fi
instalat între ei după pierderea copilului şi de care erau vinovaţi în egală
măsură. Ştia că şi el suferise. Dar îşi trăiseră suferinţele separat unul de
celălalt, în singurătăţi paralele.
Erau o mie de lucruri pe care i le-ar fi putut reproşa, după cum tot
atâtea i le-ar fi putut reproşa şi el ei. Dar acum nu se putea gândi la ele.
Mintea şi sufletul îi erau prea pline de Saşa. Prea mai trăia chiar şi acum
incredibilele momente ale incredibilei lor întâlniri când nefirescul devenise
firesc şi firescul nefiresc. Ştia foarte bine că, dacă nu l-ar fi zărit pe Mihai
în postura care îl incrimina, nu ar fi avut nicicând curajul de a-l căuta pe
omul pentru care şi-ar fi vândut sufletul şi diavolului. Gestul ei îşi avea
originea în furie, dar consecinţele lui fuseseră minunate, indiferent care
fusese punctul de pornire. Sau faptul că-l zărise pe Mihai lângă altă femeie
fusese doar un pretext pentru a-l căuta pe Saşa? Nu ar fi putut spune, nu ar
fi dorit să recunoască…
-Pe unde ai hoinărit astăzi, Iunia?
Întrebarea lui Mihai o făcu să tresară aducând-o la realitate.
-Am trecut pe la Horia. Nu ne-am văzut cam demult şi simţeam nevoia să-l
întâlnesc şi să ne mai povestim, să-l ţin la curent cu tot ce mi se întâmplă,
cum făceam pe vremuri. Pe urmă am colindat prin magazine şi pe străzi.
Cred că nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul.
 Minciuna o făcea mai volubilă ca de obicei. Începu să improvizeze
disperat ce anume îi atrăsese atenţia prin prăvălii. Mintea îi lucra febril
căutând prin toate cotloanele frânturi de amintiri despre lucruri pe care le
zărise cu alte ocazii prin vitrinele magazinelor. Verva ei se dovedi inutilă
din cauză că Mihai nu părea să fie cu adevărat interesat de ceea ce ea se
chinuia disperat să povestească. Îi observă neatenţia şi se opri.
-Am impresia că nici nu mă asculţi.
-Iartă-mă, iubita mea. Mă gândeam la altceva. Sunt teribil de preocupat de
un proiect pe care mi l-a comandat un client mai simandicos. Îmi tot storc
minţile să-l fac exact aşa cum îşi doreşte, dar, din nefericire, ideile mele nu
sunt în sincron cu ale lui. Mereu avem păreri diferite într-un punct sau în
altul şi trebuie să refac tot ce am construit cu trudă săptămâni întregi.
-Nu mă pricep la munca ta, dar cred că ar fi bine să proiectezi ceea ce ţi se
cere.
-Chiar dacă e un kitsch?
-Chiar dacă e un kitsch. Uneori trebuie să o laşi mai moale cu principiile.
Ştiu că e greu şi că vrei ca fiecare creaţie a ta să-ţi poarte tuşa specifică,
care le dă originalitate, dar, din nefericire, nu toţi au gusturile tale. Sau
renunţă la proiect. Astfel nu vei fi nevoit să cedezi compromisurilor.
Rămâne la alegerea ta. Nimeni nu poate lua decizii în locul tău.
-Da, la alegerea mea, murmură el abia auzit.
Iunia era convinsă că discuţia avea o altă conotaţie decât lăsa Mihai
să se întrevadă. Îl urmărea peste ziarul pe care se prefăcea că îl citeşte,
având grijă să nu se lase observată. Îşi dădea seama că pe el îl frământau
gânduri, fiindcă nu-şi mai găsea locul. Se aşeza pe canapeaua confortabilă,
se ridica şi îşi făcea de lucru la telecomanda televizorului sau modificând
poziţia vreunui obiect din încăpere.
-Du-te şi te odihneşte. Îmi transmiţi şi mie starea asta a ta de agitaţie. Sau
găseşte-ţi locul.
-Merg la culcare. Tu ce faci?
-Mai rămân puţin să termin de citit presa. Somn uşor!
El se mai învârti mormăind ceva, apoi se îndreptă spre dormitorul de
la etaj.
„Se vede că Mihai are o problemă. Nu a pus nici o întrebare despre
Saşa, despre cum ne-am întâlnit sau cum de a ajuns să mă conducă acasă.
Nu-i stă în obicei un astfel de comportament. M-ar fi bombardat cu o
mulţime de întrebări, vrând să cunoască cele mai mici detalii. L-ar fi pus pe
gânduri întârzierea mea, faptul că am venit acasă însoţită de un bărbat
aproape străin, despre care nici măcar nu am mai discutat, pe care nu l-am
mai pomenit niciodată după întâlnirea de la restaurant.”
În mod ciudat se simţea vinovată puţin. Ar fi fost mult mai cinstit să
deschidă discuţia despre femeia aceea cu care îl zărise şi să-i dea
posibilitatea de a se explica. Asul din mâneca ei, faptul că ştia despre
infidelitatea lui fără ca el să bănuiască, nu-i dădea nici o satisfacţie, nu-şi
simţea adrenalina curgându-i prin vene cum se întâmplase în alte situaţii
tensionate. Se simţea ca un participant la ruleta rusească, care ştie însă
dinainte că pistolul nu are nici un glonţ în încărcător şi nu mai trăieşte
suspansul.
„Oricât de greu îmi vine va trebui să stăm de vorbă. Nu pot trăi în
duplicitate. Nu le-am înţeles niciodată pe femeile care îşi înşelau soţii, care
se desprindeau din braţele amanţilor şi se întorceau în patul conjugal fără
nici un strop de remuşcare. Pentru mine lucrurile au fost întotdeauna fie
albe, fie negre. Nu m-au convins niciodată nuanţele intermediare, deşi
Horia încerca mereu să-mi explice că viaţa este făcută tocmai din aceste
nuanţe. Cenuşiul e culoarea deprimării, a neîncrederii, a ratării. Nu cred că
poate fi dominantă, nu cred că poate fi simbolul echilibrului. Totuşi, dacă
stau bine să mă gândesc, pe stradă oamenii sunt din ce în ce mai gri. Parcă
nu ar mai avea puterea să viseze, să aibă speranţe.
Doamne, iar îmi încep gândurile să o ia razna. A fost de ajuns doar
câteva clipe petrecute cu Saşa pentru ca optimismul să devină din nou
componentă esenţială a vieţii mele. Până acum câteva zile mă confundam cu
cenuşiul celorlalţi fiindcă nu mai aveam în ce să cred. Acum pot iarăşi
întoarce clepsidra. Pot trăi din nou la vechea intensitate.”

**********************

Încerca să doarmă şi nu putea. Toate întâmplările zilei îl împresurau

cu mii de gânduri. Nu mai simţea nimic pentru Maria, ştia foarte bine acest
lucru şi se întrebă dacă simţise vreodată, iar acum, departe de ea,
sentimentul de indiferenţă sau, mai rău, de dezgust îi era mai clar ca
niciodată. Totul se reducea, în cele din urmă, la o simplă atracţie fizică pe
care ar fi putut să o evite dacă Iunia ar fi fost mai tandră cu el în ultima
vreme.
Cu toate acestea se simţea groaznic. Toate învinovăţirile şi le aducea
doar sieşi şi incapacităţii lui de a rezista în faţa nurilor unei femei. Se
comportase ca un satir bătrân, cu mintea învăluită în obsesii erotice. Fusese
suficient ca Maria să-şi dezvăluie farmecele, pentru ca el să reacţioneze ca
un deţinut care nu mai văzuse o femeie de ani de zile.
Suportase cu greu privirile Iuniei. Mirarea din ochii ei, adăugată la
un mut reproş pe care i se părea că-l desluşeşte, îi crea o senzaţie de
disconfort pe care încerca, în mod zadarnic, să o mascheze.
Nici măcar după ce se pusese în patul confortabil nu reuşi să se
liniştească. Se învârtea de pe o parte pe alta, chinuindu-se. Ştia foarte bine,
aşa cum o cunoştea pe Maria, că ea nu va renunţa la el şi că, ceea ce el
numea aventură, ea considera a fi o nouă promisiune care îl obliga, poate
mai mult decât înainte. Ştia că ar fi fost cel mai cuminte să-i spună totul
Iuniei. Nu spera într-o înţelegere, dar, poate îi va aprecia sinceritatea şi va
putea trece cu vederea, iar într-o bună zi, va ierta. Dar nu ştia cum anume
să înceapă discuţia, cum să-i spună femeii pe care o iubea totuşi că o
înşelase cu una pe care nu o iubea, dar căreia nu-i putuse rezista.
Când o auzi pe Iunia venind în dormitor, era decis să i se confeseze,
dar parcă o mână străină îi strânse gâtul, împiedicându-l să vorbească. O
privi tăcut cum se pregătea de culcare, îi urmărea gesturile cunoscute:
periatul părului după duş, demachierea atentă în faţa oglinzii din baie,
cămaşa de noapte vaporoasă care îi dezvăluia picioarele lungi şi fine.
Aceleaşi gesturi dintotdeauna, dar mereu noi pentru el, încărcate de magia
pe care o degajă doar omul de care eşti îndrăgostit şi care, văzute la alte
persoane pentru care nu ai nici un fel de sentiment, pot părea banale.
-Te iubesc, Iunia!
O observă tresărind speriată.
-Credeam că dormi. Sau te-am trezit cumva? Te rog să mă ierţi.
-Nici vorbă. Nu pot dormi. Mă tot gândesc.
Îl mângâie încet pe frunte cu degete răcoroase.
-Încearcă să te linişteşti. Nimic nu poate fi atât de complicat cum pare. Sunt
convinsă că vei găsi o soluţie potrivită care să mulţumească pe toată lumea.
Nu e bine să te consumi atât. Noapte bună, dragul meu.
Îi sărută obrazul, mai mult ca o părere, apoi se întoarse cu spatele
spre el, semn clar că dorea să doarmă şi că orice discuţie putea fi amânată.
Pe Mihai îl surprinse dureros gestul ei. Ar fi dorit să stea lângă el,
oferindu-i alinare, deşi ştia că este absurd. Ea nu putea să bănuiască ce
anume se petrece cu el, nu-i putea cere să aibă calităţi paranormale.
Habar nu avea însă că Iunia îşi petrecea lângă el insomnia proprie.
Cu dinţii strânşi şi pumnii încleştaţi, gândindu-se la minunea trăită în acea
după-amiază, ignorându-l pe omul de alături.

**********************

Aşteptase zile întregi un semn de la Iunia. Verificase de zeci de ori

telefonul mobil pentru a se asigura că funcţionează şi că nici un detaliu
tehnic nu îl poate împiedica să-i audă glasul. Şi se tot întreba ce ar fi putut
să-i stea în cale ca să nu îl sune. Îi treceau tot felul de ipoteze prin minte,
dar le elimina pe toate fiindcă i se păreau fantasmagorice. O stare de
nervozitate puse stăpânire pe el. Nu se putea gândi decât la ea şi la ce ar fi
putut să i se întâmple de nu-l căuta. N-ar fi vrut pentru nimic în lume ca ea
să se răzgândească şi să-i întoarcă spatele pentru totdeauna, aceasta fiind
principalul lui motiv de îngrijorare şi de angoasă.
-Epstein, ridică receptorul că ne înnebuneşte de când sună. Ce dracu’ tu nu
mai auzi? Te pomeneşti că te-ai îndrăgostit?
Vocea stridentă a colegului de birou îl trezi la realitate. Ridică
plictisit receptorul, dar se învioră imediat la auzul glasului catifelat, atât de
cunoscut, atât de aşteptat.
-Bună ziua, Saşa. Înainte de orice, vreau doar să-ţi spun că mi-e îngrozitor
de dor de tine.
-Unde eşti?
-Dacă vei binevoi să te deplasezi până la fereastra biroului tău, ai să mă
vezi.
Se ridică precipitat, reuşind să dea jos scaunul de pe care tocmai se
ridicase, şi fugi spre geamul de la etajul unu al clădirii, urmărit de privirile
pe jumătate uimite, pe jumătate batjocoritoare ale colegului cu care
împărţea biroul. O zări oprită chiar sub fereastra lui, pe lângă ea trecând
mulţimea grăbită ce umplea la acea oră trotuarele. Mâna ei delicată se
ridică în semn de salut. În blugi şi într-o jachetă de piele până în talie, Iunia
părea la fel de tânără ca şi în clipa când o cunoscuse. Anii nu trecuseră. Era
aceeaşi dintotdeauna. Despărţirea lor nu existase niciodată.
-Te-am văzut. Eşti minunată. Cobor în câteva clipe. Aşteaptă-mă.
Era atât de flămând de ea că ar fi dorit să o ia în braţe acolo, în plină
stradă, însă Iunia îl respinse cu blândeţe.
-Saşa, te implor, ai răbdare. Trebuie să fim prudenţi. E de ajuns că putem fi
văzuţi împreună, nu trebuie să mai facem şi gesturi lipsite de orice echivoc,
care ne-ar putea demasca. Şi mie mi-e la fel de greu ca şi ţie. Ard de
nerăbdare să te sărut, să te mângâi, dar aşteaptă până vom fi singuri. Dacă
ne expunem, îmi va fi foarte greu să obţin un divorţ în condiţii civilizate.
Saşa se simţi brusc amărât. Nu fusese niciodată pus în situaţia de a-şi
ascunde sentimentele sau de a-şi cenzura pornirile fireşti în apropierea
femeii iubite. Cu atât mai mult cu cât, alături de Iunia, trăise cea mai pură
iubire şi nu se feriseră niciodată.
Gândul acesta îi reaminti că Iunia nu era a lui, că aparţinea altui
bărbat, că, deşi era alături de el, ea purta numele altcuiva, că, în ochii lumii,
dacă s-ar fi aflat, ea ar fi fost o femeie adulteră, căzută pe aceeaşi treaptă cu
oricare altă femeie adulteră. Şi doar dorinţa de a o proteja şi de a o feri de
stigmatul pe care i l-ar fi dat ceilalţi, îl opriră să nu o sărute acolo, în
mijlocul străzii, să nu-i dăruiască un sărut fierbinte care l-ar fi eliberat de
toată tensiunea pe care o acumulase în ultimele zile. Se mulţumi să o
privească doar, cu ochii lui negri, în care se adunase toată tristeţea lumii, şi
să grăbească pasul spre maşină.
Îl atinse uşor pe braţ, forţându-l să o privească.
-Ştiu că ţi-e greu. Nici mie nu mi-e mai uşor, dacă acest lucru te consolează
întrucâtva.
Saşa nu-i răspunse imediat şi nici nu-şi întoarse privirea din nou spre
ea. Urmărea cu atenţie, prin parbrizul uşor aburit, şoseaua ce-şi întindea
panglica lată înaintea lor, prefăcându-se atent la şofat.
Iunia insistă:
-Şi tăcerea este uneori un răspuns, dragul meu. Poate mai elocvent decât
cele în care se risipesc mii de vorbe..
-Iunia, sunt un om matur, se hotărî el într-un târziu să rupă tăcerea, fără a-
şi întoarce totuşi privirile spre ea. Mi-e penibil să mă ascund pe după
garduri sau pe aleile parcurilor ca şi puştanii ce se feresc de ochii de cloşcă
ai mamei iubitei. Vreau ca toată lumea să ştie că eşti a mea. Nu suport
gândul că îl minţim pe soţul tău, că, după ce pleci de lângă mine, te duci
din nou lângă el, că te iubeşti cu el, fiindcă el are toate drepturile din lume
fiindu-ţi soţ, în timp ce cu mine trăieşti o iubire ilicită…
-Lângă tine am trăit mereu în clandestinitate. Am crezut că eşti obişnuit. E
adevărat că nu ne feream de nimeni, dar exista în tine o permanentă spaimă
că ai tăi ar fi putut afla că dragostea noastră nu mai era chiar atât de pură
cum aveau ei naivitatea să-şi închipuie. Credeau că atât timp cât tu nu aveai
nici o obligaţie faţă de mine, te vei putea descotorosi tot atât de uşor de
mine, că vei putea ieşi neşifonat dintr-o poveste ce ar fi început să devină
incomodă. Din păcate, eu am înţeles mult prea târziu, iar ei s-au înşelat
poate pentru prima dată în viaţa lor.
-Iartă-mă, draga mea, încercă el să o împace, neplăcându-i panta pe care
alunecase discuţia. Nu eu vorbesc, ci gelozia care zace în mine. Când pleci
de aici, nu pot să mă gândesc la altceva decât la tine alături de el. Te văd în
zeci de ipostaze tandre. Mă chinui cumplit, Iunia. Ştiu că totul este din vina
mea. Îmi asum acest adevăr. Dar greşelile de ieri mă pedepsesc prea aspru
azi.
Trase maşina pe dreapta, la marginea pădurii de la ieşirea din oraş şi
o mângâie cu tandreţe.
-Te iubesc, Saşa. Tu ştii mai bine decât oricine cât de mare este această
iubire. Şi pentru că ştii, aş vrea să te rog să încetezi cu scenariile acestea
absurde. Şi mai vreau să-ţi mărturisesc că de multă vreme între mine şi
Mihai nu mai există relaţii intime. Pur şi simplu aşa s-a întâmplat, nu a fost
ceva voit la început. Acum situaţia e alta. Eu nu pot fi femeia a doi bărbaţi
în acelaşi timp. Credeam că mă cunoşti suficient ca să ştii şi acest lucru.
-Ştiu, Iunia. Şi mai ştiu că, dacă nu m-ai fi iubit atât de mult, nu te-ai fi
întors niciodată la mine, oricât de mult te-aş fi rugat, oricât de mult te-aş fi
iubit eu. Ţi-am pricinuit prea multe răni, prea multe lacrimi ai vărsat din
cauza mea. Doar o iubire care cântărea mai mult decât toate necazurile te-
ar fi putut face să te răzgândeşti. Îţi mulţumesc pentru acest dar, Iunia
mea.
 Se adună la pieptul lui închizând ochii. Îi simţea respiraţia zburlindu-
i părul, îi simţea mâinile conturându-i trupul, îi simţea buzele sorbind din
ea ca un însetat dintr-un izvor cu apă rece, dătătoare de viaţă.
-Nu te mai las să pleci. Nu pot să te las. Odată şi odată tot trebuie să punem
capăt situaţiei. De ce să nu să se întâmple mai devreme? De ce să prelungim
chinul?
Se sperie când îi văzu faţa lividă şi ochii plini de lacrimi.
-Ţi-e milă de el? Doar din milă mai trăieşti cu el nu-i aşa? Fiindcă tu te
gândeşti în primul rând la ceilalţi, nu la tine. Fiindcă pentru tine contează
să le fie bine celorlalţi. Altruismul tău însă poate fi dăunător pentru tine.
Dar, dacă tot vrei să te gândeşti la alţii, gândeşte-te la mine. Nu la el. La
mine, Iunia mea.
O strângea cu putere în braţe, îndurerat.
-Vrei să mergem la mine?
Ea dădu doar din cap, în semn de aprobare tacită. Dorea să fie din
nou a lui. Să-i simtă puterea cu care o copleşea şi care o făcea să fie din nou
o fiinţă vie.
Cu un braţ în jurul Iuniei, Saşa întoarse maşina şi porni în viteză spre
casă.

***********************

Horia se pregătea de plecare. Adună toată documentaţia pe care

dorea să o mai studieze în seara aceea, în liniştea casei, şi o închise într-un
dosar. Deja ieşise din birou când auzi telefonul sunând în urma lui, dar
hotărî să nu se mai întoarcă, fiindcă, la urma urmei, orice putea suferi
amânare.
Coborî în parcarea slab luminată şi aproape pustie la acea oră. Doar
când şi când câte un zgomot de motor şi o pâlpâire de faruri tulbura liniştea
serii de toamnă.
Horia iubea aceste seri. Nicicând căminul nu i se părea mai intim ca
în serile de toamnă, mai plin de căldură, deşi citise undeva că noiembrie
este luna în care se simte cel mai acut singurătatea. El unul făcea excepţie
de la regulă. Iar sora lui îi semăna în această privinţă. Amândoi iubeau
solitudinea.
Iunia! Simpla ei evocare avu darul să-l pună pe gânduri. Nu o mai
văzuse de la vizita aceea inopinată pe care i-o făcuse la birou şi de unde
plecase în mare grabă, fără a-şi lua măcar rămas-bun.
„Ar fi bine dacă aş trece pe la ei. Nu mi-a plăcut niciodată să cad pe
capul cuiva fără a-mi anunţa vizita, dar, în definitiv, e familia surorii mele.
Măcar atâta drept să am.”
 Vila părea cufundată în întuneric, deşi la ora aceea cineva ar fi
trebuit să fie acasă. Sună totuşi la uşă, mai mult într-o doară, convins că
aşteaptă în zadar să i se deschidă. Întunericul era menit să-l prevină că
locatarii lipseau. Iunia iubea lumina. Nu ar fi stat nicicând într-o casă
întunecată.
-Bună seara, Horia. Intră.
Se ivise în pragul uşii pe neaşteptate, din beznă, şi aproape îl sperie. O
privi contrariat.
-Te joci de-a bau-bau?
Ceva părea schimbat la ea. Aerul acela fantomatic, de femeie care
pluteşte prin lume, cu care începuse să se obişnuiască de la o vreme şi care
îi sporea cumva misterul feminin, părea că se evaporase. Avu brusc
senzaţia că o avea în faţă din nou pe Iunia cea mică şi dulce, pe Iunia cea cu
ochi plini de lumină, pe Iunia cea de dinainte de…
-Ai văzut cumva o stafie?
-Aproape, Iunia. Eşti pe aproape.
Se aşeză gânditor într-un fotoliu. Imaginea ei, noua ei imagine îi
aducea aminte de ceva, dar nu putea preciza cu exactitate despre ce anume
era vorba. Era doar ceva dureros de cunoscut, dar care conţinea şi
preludiul unei năpaste.
-Ce vânt te aduce pe aici, frăţioare?
-Te deranjez? Îmi pare rău dacă te-am întrerupt…
-Vorbeşti prostii. Mă bucur tare mult că te văd.
-Mihai este?
-Nu a venit încă. Mereu întârzie. Uneori nici nu-l mai aştept. La ce bun? Şi
eu şi el picăm de somn şi tot nu am mai fi în stare de o conversaţie
inteligentă. Trec zile în şir în care nici măcar nu ne vedem.
Lui i se păru că lamentaţia aceea a Iuniei avea accente false, ceea ce îi
spori atenţia la discuţie. Dorea să descopere unde anume se strecurase nota
stridentă.
-Sau poate că nu vrei să-l vezi, o provocă el.
Iunia îl măsură surprinsă.
-Ce vrei să spui? Crezi că intenţionat nu-l văd pe Mihai? Crezi că-mi face
plăcere noua stare de lucruri? Mă suspectezi, Horia şi nu-mi place. Noi doi
am fost mereu sinceri unul cu celălalt.
-Tocmai pentru că am fost mereu sinceri, tocmai de aceea, vreau să ştiu cu
adevărat ce se petrece. Eşti foarte schimbată. În bine. Iar starea de lucruri
care mi-o prezinţi nu prea îţi dă motive de bucurie.
Horia făcu o pauză privind-o lung şi întrebător. Iunia îi răspunse
uşor iritată:
-Am eu senzaţia sau tu mă acuzi de ceva, aşa, a priori. În acest caz nici nu
ar trebui să mai continuăm discuţia.
-Ce te face să crezi asta? Dacă am ajuns până aici, normal ar fi să şi
terminăm.
-Uite, dacă insişti, îţi voi spune. Numai că nu ştiu dacă îţi va place ceea ce
vei auzi.
-Am nervi mai puternici decât îţi poţi tu imagina. Am văzut multe în viaţa
mea şi nu mă mai miră ceva, decât, eventual, dacă s-ar încadra în graniţele
miraculosului, ceea ce nu cred că este cazul. Deci?
-Mihai are o relaţie. Şi, te rog să mă crezi că nu este o simplă bănuială. Am
văzut cu ochii mei chiar în ziua aceea când am trecut pe la biroul tău. L-am
văzut alături de o femeie, purtându-se tandru cu ea, aşa cum nu se mai
poartă cu mine.
Cele spuse de Iunia nu-l făcură să vină de-a dura, cum preconizase
ea. Se aşteptase ca Mihai să nu se limiteze la o singură femeie, fie ea şi una
tânără şi frumoasă ca şi Iunia. Adulterul nu era şi nu fusese niciodată un
subiect închis pentru el. Nu vedea de ce s-ar fi schimbat. Dar ceva nu părea
să se potrivească în cele spuse de ea, aşa că abordă problema tocmai de la
celălalt capăt pentru a-şi da un răgaz să înţeleagă.
-De aceea eşti tu atât de veselă? Că are Mihai amantă? Nu prea e un motiv
de bucurie. Sau s-a întors între timp lumea cu fundul în sus şi eu n-am avut
habar.
-Ce ai vrea să fac? Să plâng?
-Hm! E şi plânsul o formă de a-ţi exprima trăirile. Nu crezi?
-O.K. am să ies în stradă şi voi plânge ca să mă vadă lumea şi ca să fii tu
mulţumit. E bine aşa? Eşti satisfăcut? Vrei mai mult?
-Am impresia că ţi-am făcut un imens rău că nu te-am cârpit când trebuia.
Poate acum vedeai lucrurile cu claritate şi ai fi ştiut să te porţi civilizat.
-Hai să stabilim ceva! Ce înseamnă pentru tine „civilizat”? Înseamnă
cumva a-mi neutraliza pornirile fireşti şi a trăi după normele procustiene
ale celorlalţi? Erai mai mulţumit dacă făceam parte din corul cetăţii şi
cântam aceeaşi melodie cu ei, şi nu cântecul meu propriu care, recunosc,
este puţin mai altfel şi poate suna fals pentru voi toţi? Te deranjează chiar
atât de mult? Aveam impresia că eşti mai non-conformist.
-Cât timp trăieşti printre oameni, trebuie să te supui normelor lor, Iunia.
Încercând să ieşi din joc nu faci altceva decât să atragi asupra ta antipatia
şi să declanşezi nişte forţe despre care pot să-ţi spun că e mai bine pentru
toată lumea să nu fie deranjate. Dar, dacă stau să mă gândesc, tu ar trebui
să ştii mai bine ca oricine. Ai mai încercat odată să nu te supui normelor.
Cunoşti prea bine finalul.
-Nimeni nu cunoaşte finalul, Horia. El rămâne deschis. A fost doar o cădere
de cortină la sfârşitul primului act. Până la sfârşitul piesei mai este.
De data aceasta Horia rămase cu adevărat siderat. Se uită lung la ea
pentru a vedea dacă nu cumva glumeşte, dar nu zări nici o urmă de veselie
pe faţa ei.
-Ce tot spui acolo, Iunia? Sper că nu vorbeşti serios!
-Şi de ce nu aş vorbi serios? Ţi se pare chiar atât de absurdă ipoteza?
-Absurdă nu. Nesăbuită, sau chiar nebunească, da.
Se enervă vizibil. Şi Iuniei chiar îi păru rău de el şi regretă că o luase
gura pe dinainte şi nu fusese mai precaută în ceea ce spusese.
-L-ai văzut pe Saşa, nu-i aşa?
Îi răspunse tot cu o întrebare.
-E o crimă? Sunt o femeie liberă şi mă pot întâlni cu cine vreau.
-Nu, nu eşti o femeie liberă. Eşti o femeie măritată, dacă ai uitat cumva. Să-
ţi spun ceva. Nu ar fi o crimă dacă l-ai vedea şi totul s-ar opri aici. Sunt însă
convins că întâlnirea dintre voi nu a putut trece fără urmări. Am dreptate,
nu?
-Să admitem că da. Nu am făcut nimic altceva decât tot ce a făcut şi soţul
meu. Şi dacă vrei să ştii, dragostea nu este şi nici nu va fi un păcat.
-Când ajunge să lovească în ceilalţi, are toate şansele să devină.
-La ultima noastră discuţie, Saşa mi-a cerut să mă gândesc mai puţin la
ceilalţi. Mi-a spus că ignorându-mă pe mine nu mă ajut în nici un fel şi nici
nu obţin gratitudinea celorlalţi. Mi-a cerut să fiu puţin mai egoistă.
-Într-un cuvânt, te-a învăţat să fii ca el, îi reteză el elanul. Nu-mi vine să
cred că ai uitat cât ai suferit din pricina lui. Şi dacă ai uitat, dă-mi voie să-ţi
aduc aminte. Îţi mai aminteşti nopţile lungi pe care le petreceai pe terasă
plângând în hohote? Sau să-ţi povestesc despre zilele în care, pot spune cu
mâna pe inimă, trăiam în casă cu un mort viu? Fiindcă tu nu mai trăiai,
Iunia, supravieţuiai, cel mult. Şi aceasta se întâmpla în virtutea unui singur
fapt, şi anume că sufletul se încăpăţâna să se agaţe cu disperare de trup, de
un trup pe care ţi-l puteai controla şi pe care l-ai fi ucis. Şi aproape că ai
reuşit fiindcă deveniseşi o umbră, dar asupra sufletului nu ai avut nici o
putere.
Ai fost la un sfert de pas de prăpastie, doar o fracţiune de secundă te
despărţea de lumea cealaltă. Cum ai putut să uiţi? Omul acesta aproape te-
a ucis cu nepăsarea lui, cu egoismul lui. De unde ai găsit puterea de a-l mai
strânge în braţe? Din ce aluat eşti plămădită?
-Ai să auzi acum adevărul adevărat, până la capăt. Nud. Lipsit de orice
cosmetizare. Dacă am început, trebuie să şi termin. Vreau să ştii totul. Saşa
mi-a ucis şi copilul din pântece. Şi, în ciuda acestui gest al lui, tot îl iubesc.
Am putut să-l iert. Ba, mai mult. Nu i-am purtat niciodată supărare. Am
urât destinul, am urât mentalitatea oamenilor, dar nu l-am urât pe el. Era
şi el doar o victimă a unei sorţi strâmbe. Şi ştii de ce nu l-am urât? Fiindcă
exista o iubire mai mare decât orice ură. Fiindcă doar alături de el mă simt
femeie împlinită, întreagă. În tot restul timpului petrecut fără el, cu toate
încercările mele de a-mi accepta noua viaţă, nu am fost altceva decât
frânturi de fiinţă, frânturi de suflet.
 Horia ar mai fi dorit să-i spună ceva, dar sunetul uşii de la intrare
care fusese trântită, îl făcu să se muşte de limbă.
-Bună seara, draga mea. Bună seara, Horia. Ce plăcere să te văd! Nu ai mai
trecut pe la noi de mult timp.
-Am fost ocupat. Ştii şi tu cum este. Abia aştept să ajung acasă şi să mă
odihnesc. Nu mai am nici un chef de vizite, nici chiar la persoane dragi cum
îmi sunteţi voi.
-Eşti absolvit de orice vină, dacă vei rămâne cu noi la masă.
-Depinde ce aveţi. Spun de la început că, dacă a gătit Iunia, nu rămân. Nu
vreau să fiu cobai pentru cine ştie ce experienţe gastronomice noi.
Încerca să imprime conversaţiei un ton de glumă, deşi după discuţia
cu Iunia numai de glumă nu-i ardea. Dorea doar să salveze aparenţele, el
fiind prin însăşi natura firii lui un om permanent bine dispus, iar, dacă
Mihai ar fi observat că nu e în apele lui, ar fi pus întrebări, s-ar fi interesat,
ca un prieten bun ce îi era, dacă îl poate ajuta şi, astfel, poate că ar fi fost pe
cale de a afla pericolul ce îi ameninţa căsnicia.
-Eşti rău. Dar, pentru liniştea ta, află că eu nu prea trec pe la bucătărie.
Tanti Veronica nu mă lasă nici să o pici cu ceară. Nu-i place să îmi bag
nasul în treburile ei. Şi, la drept vorbind, nici mie nu-mi place.
-Păi, ar cam trebui să treci. Ţi-ar mai ocupa o parte din timp, că şi aşa ai
prea mult disponibil, nu? Nu ai mai avea vreme să visezi cai verzi pe pereţi.
-E o imagine plastică interesantă, să ştii. Şi, te rog, nu te deranja pentru
mine. Cu timpul meu fac ce vreau. Până nu demult mă plictiseam, dar
acum constat că e minunat să nu ai nici un fel de program, să poţi face tot
ce-ţi trece prin cap întreaga zi, să…
-Mihai, ar trebui să-i faci un program. Prea multă libertate poate fi uneori
păcătoasă. Ca orice exces, de altfel.
Deşi discuţia părea să se deruleze sub forma unei tachinări, Iunia ştia
că nu e decât o prelungire a celor ce vorbiseră înainte de sosirea lui Mihai.
Ştia că sub titlu de glumă erau ascunse nişte adevăruri foarte serioase. De
aceea evită să-l mai provoace pe Horia. Ascultă politicoasă discuţiile
purtate de cei doi bărbaţi, dar aştepta încordată ca Horia să plece, pentru a
putea respira liniştită. Ştia că fratele ei nu ar fi trădat-o niciodată în faţa lui
Mihai, chiar dacă nu-i aproba atitudinea, dar aerul devenise dintr-odată de
nerespirat din cauza atmosferei tensionate.

**********************

Iunia suferea. În special, serile erau de nesuportat. Serile când ar fi

trebuit să se afle în braţele lui Saşa, îmbătându-se cu mirosul lui, cu
sărutările lui pe care i le dăruia fără zgârcenie. Îşi dorea să mai adoarmă
lângă el, cu trupul lipit de al lui cum făcea pe vremuri. Îşi dorea să se
trezească cu el alături, să se simtă ocrotită de el noaptea întreagă, aşa cum
nu se mai simţise de mult timp.
Ştia foarte bine că nimic nu ucide mai repede iubirea decât starea de
incertitudine şi de îndoială. Deşi simţea că Saşa o iubeşte, fapt verificat prin
întoarcerea lui la ea, o încerca o permanentă teamă că într-o bună zi se va
plictisi să tot aştepte. Ştia că hotărârea nu mai putea suferi amânare, că
fiecare clipă petrecută lângă Mihai o îndepărta tot mai mult de Saşa, iar
acest lucru nu l-ar fi dorit pentru nimic în lume. Nu după ce îl recâştigase,
nu după ce îl avea din nou doar pentru ea.
Sunetul abia auzit al telefonului îi întrerupse frământările. Îl privi pe
Mihai, dar acesta părea că nu-l auzise, adâncit în lectura unui roman
recent apărut în librării şi care produsese oarecare vâlvă. Se îndreptă spre
aparat, ridicând alene receptorul.
-Alo.
-Bună seara, doamna Argintaru. Pe domnul Argintaru îl caut.
O voce feminină cultivată, cu o dicţie impecabilă, o voce pe care o mai
auzise, dar nu ar fi putut spune când sau în ce anume împrejurare, fiindcă
de prea mult timp nu o mai interesa nimic în afara fiinţei lui Saşa.
-O clipă, vă rog. Mihai, vino la telefon. Te caută cineva.
Mihai se ridică vizibil deranjat. Nu-i plăcea să-şi întrerupă lectura
unei cărţi care îi plăcea. Rar se putea bucura de astfel momente, în general
fiind prea ocupat pentru a-şi satisface bucuriile sufletului.
-Alo. Da, eu sunt.
Iunia deveni atentă. Conversaţia începută pe un ton obişnuit coborî în
tonalitate până deveni o şoaptă. Se prefăcu ocupată cu nişte CD pe care le
aranja în ambalajele lor originale, când îi observă privirea furişă
îndreptată asupra ei, ca pentru a se convinge că ea nu este atentă la discuţia
lui.
-Nu pot acum. Înţelege. De ce vrei să-mi faci probleme, cu orice preţ?
Înţelese cu un simţ specific femeilor că la celălalt capăt al firului se
afla cealaltă. Dar nu se mai obosi să asculte. Nu o interesa. Ceea ce pe o alta
ar fi făcut-o să scapere de furie, pentru ea nu însemna nimic. Poate doar
biletul către eliberare. Căci, în mod contradictoriu, amanta însemna calea
spre o viaţă nouă. Împreună cu Saşa.
-Iunia, trebuie să plec. S-a ivit o problemă. Avocata mea, Maria Sebastian,
vrea să-i dau câteva contracte chiar acum. Sunt nişte clienţi care reziliază
înţelegerea.
-Problema aceasta nu suportă amânare până dimineaţă? Sau această
avocată a ta nu are ceas acasă? Îţi sugerez să-i cumperi unul.
El păru să ignore ironia nu prea subtilă. Continuă grăbit, în timp ce
îşi schimba treningul cu o pereche de blugi:
- Te rog să nu mă aştepţi. Nu ştiu cât voi întârzia.
 Iunia îl privi cu un dispreţ nedisimulat. Totuşi, când vorbi, vocea ei
părea de un calm glacial, la fel cu figura ei încremenită.
-Mihai, am eu faţă de proastă?
Soţul ei îi aruncă în treacăt o privire, în timp ce continua să-şi
aranjeze cureaua pantalonilor, şi îi răspunse pe un ton neglijent.
-Nu înţeleg. Ce ţi-a venit? Îţi atrag atenţia că nu e deloc momentul potrivit
pentru scene, deoarece mă grăbesc teribil. Mai mult, eu consider aceste
manifestări dezgustătoare. Potrivite pentru mahala. Ionel o iubeşte pe
Maricica, dar aceasta îl iubeşte pe Gheorghiţă şi de aici, iată drama.
Iubeşte-mă că te tai. Uiţi că aici e o casă respectabilă? Te credeam mai
rafinată, ce Dumnezeu!
Chiar şi în faţa evidenţei continua să facă pe inocentul, ceea ce o
enervă îngrozitor.
-Crezi că eu nu-mi dau seama ce se întâmplă? Dacă îţi închipui acest lucru,
înseamnă că eşti cu adevărat naiv, ca să nu zic altfel. Ştiu totul, Mihai. Nu
mai este nevoie să cauţi scuze. Fii bărbat şi nu te mai ascunde după deget.
Te-am văzut cu ochii mei lângă altă femeie şi păreai tare fericit. Nu voi sta
tocmai eu în calea fericirii tale. Nu îţi voi fi obstacol, căci, până la urmă,
doar asta am rămas pentru tine…
Soţul ei se opri trăsnit, fără a avea puterea să o privească, confirmând
astfel, fără voie, învinuirea ei.
-Uite, ca să îţi fac un serviciu, am să plec eu. Nu te obosi să mă conduci. Dă
un telefon celeilalte că locul a rămas liber şi se poate instala aici. Fie că este
avocata despre care mi-ai vorbit, fie că este altcineva. Nu mă interesează.
Tot ce-mi doresc este să respir un aer proaspăt, prin care să nu miroase a
minciună, că aici s-a îmbâcsit de tot.
Vorbind îşi smulse jacheta din cuier şi ieşi pe uşă lăsându-l total
buimăcit, dar şi furios şi îndurerat în egală măsură, incapabil să o oprească,
incapabil să plece după ea, cu toate că ar fi dorit din adâncul sufletului.
Abia în clipa când se văzu afară, în liniştea tulburătoare a nopţii reci
de noiembrie, conştientiză că tocmai o luase pe un drum fără putinţă de a
mai da înapoi. Nu fusese nimic premeditat, nici nu ar fi putut fi, atâta
vreme cât nici măcar nu ştia cine era femeia necunoscută care, fără să îşi
dea seama, pusese capăt căsniciei ei.
Era conştientă că având o altă stare de spirit nu ar fi avut niciodată
puterea de a lua hotărârea să plece din viaţa lui Mihai, dar telefonul sunase
în acel moment când dorul de Saşa şi nevoia de a fi cu el păreau mai acute
ca oricând.
Nu făcuse altceva decât să profite cu sânge rece de o situaţie pe care
nu credea că providenţa i-o va mai oferi a doua oară. Cerul ascultase rugile
ei şi îi trimitea, în acelaşi timp, un semn că nimic nu mai putea sta în calea
iubirii lor. Că Dumnezeu se milostivise în cele din urmă de ei şi le accepta
dragostea.
 Trebuia să ajungă la Saşa cât mai repede. Trebuia să-i spună că
nimeni şi nimic nu îi mai poate împiedica să-şi trăiască fericirea.
Era liberă! Liberă! După atâta timp în care se simţise prinsă într-o
colivie care păruse aurită, dar care nu fusese altceva decât o plasă de
minciuni sordide.
Liberă, dar, curios, fără a şti din ce motiv gustul libertăţii era amar şi
nu cu gust de nectar şi ambrozie cum îl bănuise, cum îl visase, cum îl
crezuse.

********************

Prin somnul profund i se păru că aude sunetul soneriei. Rămase

buimac, la hotarul labil dintre vis şi trezire. Aşteptă câteva clipe, fiindcă nu
era sigur că sunase cu adevărat, dar, pe neaşteptate, clinchetul melodios se
auzi iar, prelungindu-şi ecoul prin liniştea casei. Sări din pat grăbit,
întrebându-se ce se mai întâmplase, pentru că motivul pentru care se
deranjează la o asemenea oră nu poate fi decât extrem de serios.
Prin vizor nu se zărea decât o siluetă confuză.
-Cine e?
-Saşa, deschide. Sunt Iunia.
Ca şi când mai era necesar să-şi spună numele! La auzul vocii ei se
precipită să deschidă cât mai grabnic sistemul complicat de încuietori.
I se aruncă în braţe fără un cuvânt. Prin tricoul subţire îi simţi faţa
udă de lacrimi, lipită de pieptul lui.
-Iunia, spune-mi ce ai păţit! Ce s-a petrecut cu tine? Cum ai ajuns aici la
ora aceasta târzie? De ce nu ai sunat?
Nu putea să-i răspundă la avalanşa aceea de întrebări. Se agăţa doar
cu disperare de el, sorbindu-i respiraţia.
-Te rog să te linişteşti, îi şopti el sărutându-i părul întunecat ca şi noaptea
de afară, cu miros de floare şi de ploaie.
-Saşa, l-am părăsit pe Mihai, îi mărturisi privindu-l adânc în ochi. Acum
sunt a ta, aşa cum ai dorit mereu. Nu am mai putut rămâne nici o clipă în
casa aceea, înconjurată de minciună. Trebuia să vin aici, să fiu cu tine. Nu
aş mai fi rezistat până dimineaţă. Strânge-mă în braţe şi nu mă mai lăsa să
plec. Am nevoie de tine mai mult ca oricând.
-Te iubesc, Iunia. Îţi iubesc forţa şi curajul. Iubesc fiecare părticică din tine,
fiecare gest, fiecare cuvânt. N-am să te mai părăsesc niciodată. Eşti a mea.
Îţi promit că, şi de-ar fi să plătesc cu viaţa, nimic nu ne va mai despărţi.
O aşeză cu infinită grijă în patul cald, legănând-o ca pe un copil,
alintând-o şi iubind-o.
Nici unul dintre ei nu-şi făcea griji pentru ziua care urma. Simţeau că
alături puteau depăşi orice obstacol, indiferent cât de mare ar fi fost.
 Şi, abia după ce îşi astâmpărară foamea reciprocă unul de celălalt, o
foame parcă niciodată săturată, Iunia reveni la realitate, conştientă că
trebuie să-l anunţe pe Horia.
-Trebuie să-l sun pe Horia. Vreau să afle de la mine, nu de la Mihai.
-N-ar fi mai bine să aştepţi până dimineaţă? Eşti mult prea surescitată.
Nu mai putea amâna. Poate că Mihai deja îl anunţase şi nu-şi dorea
cu nici un chip ca el să fie primul care îi da vestea cea proastă. Din
experienţă ştia că, dacă îl va lua pe Horia prin surprindere, acesta nu
reacţiona prea dur. Dimpotrivă, dacă vestea proastă reuşea să fie digerată
şi întoarsă pe toate părţile, şansele ca totul să se termine cu un scandal de
pomină creşteau considerabil.
-Ştii ceva? Hai să mergem împreună la el.
-Nu ştiu dacă e cea mai bună idee. Nu m-a avut niciodată la suflet, iar
acum, cred că mă va urî cu şi mai multă intensitate.
-Dragul meu, tot va trebui să dai ochii cu el, mai devreme sau mai târziu.
Nu ne putem feri la nesfârşit. La urma urmei, Horia e familia mea şi, chiar
dacă nu-mi aprobă plecarea, tot nu-mi va da în cap.
-Ţie nu, dar mie, cu siguranţă. Pentru el voi fi mereu bărbatul carete-a
abătut din drumul tău, care ţi-a dat peste cap existenţa şi care îţi strică
acum şi căsnicia. Dar am să merg, Iunia. Poate are dreptate să mă acuze de
toate cele pe care ţi le-am enumerat, dar nu vreau să mă eticheteze drept un
laş. Fiindcă nu sunt. Am dat întotdeauna socoteală pentru faptele mele.
Iunia ştia că are dreptate. Horia nu-l iubise niciodată, iar azi cu atât
mai puţin. Dar ea nu putea să meargă singură. Fiecare clipă departe de
Saşa i se părea aducătoare de nenoroc. El era talismanul ei preţios şi iubit.
Trebuiau să fie împreună, atât la rău, cât şi la bine.
Nu scoaseră nici un cuvânt până ajunseră la casa părinţilor ei, casă
care fusese şi a ei înainte de a se mărită, locul unde copilărise, făcuse primii
paşi, unde învăţase să iubească, dar şi unde îşi trăise disperarea pierderii lui
Saşa. Fiecare vorbea cu gândurile lui proprii şi nici măcar nu erau
conştienţi de tăcerea grea ce se aşternuse. Când Saşa frână în faţa casei,
tresări ca deşteptată din vis. El o sărută tandru pe tâmplă.
-Am ajuns, iubita mea.
Iunia îşi simţea sufletul în gât. Îi era teamă de reacţia fratelui ei. Nu
pentru ea, ci pentru vorbele pe care i le-ar fi spus lui Saşa, vorbe care nu se
uită prea uşor şi care nu ar fi domolit patimile care zăceau în ei, ci
dimpotrivă.
Horia deschise de la primul clinchet al soneriei, confirmându-i astfel
temerile că Mihai reuşise să ajungă înaintea ei cu vestea proastă. Citea
aceasta şi pe faţa întunecată a fratelui ei, ai cărui muşchi faciali îi tremurau
din pricina nervilor. Iunia îl aprecie totuşi şi îl iubi pentru asta fiindcă, deşi
vederea lui Saşa nu-i producea, cu siguranţă, nici o plăcere, se abţinu de la
vreun comentariu acid şi le făcu loc amândurora să intre.
-Îmi pare rău, Horia, că trebuie să te implic în această poveste. Te rog să
mă crezi că, dacă mi-ar fi stat în putere, te-aş fi scutit de această umilinţă.
Fratele ei o privea rece, fără să-i răspundă. O privea într-un
asemenea fel că Iunia îşi dorea ca pământul să se deschidă şi să o înghită.
Nici dacă ar fi fost cea mai umilă insectă nu ar fi privit-o altfel. Poate doar
cu mai multă îngăduinţă. Se simţea meschină şi lipsită de orice însemnătate.
O nulitate.
Se hotărî să rupă ea tăcerea, deşi făcea un efort considerabil.
-De ce mă priveşti aşa?
-Cum ai vrea să te privesc? Ai fi vrut să te iau în braţe şi să te consolez
pentru pierderea suferită? Nu cred că este cazul, Iunia. Văd că te-ai
orientat repede. Eşti majoră şi, deci, responsabilă de faptele tale. Presupun
că te-ai gândit bine înainte de a pleca şi de a-l părăsi pe soţul tău.
-Nu, nu am făcut nimic premeditat. Totul s-a petrecut pe neaşteptate. Am
acţionat după cum mi-a dictat primul impuls. Nu mai puteam rămâne în
casa lui nu o viaţă, nu o noapte, nici măcar o secundă.
-Înseamnă că eşti mai proastă decât am crezut, o întrerupse el observând că
Iunia încerca din răsputeri să se disculpe şi astfel să îl înduioşeze.
-Dacă astfel te poţi refula, jigneşte-mă. Nu mă supăr.
-Nu am făcut altceva decât să îţi spun adevărul. Iar dacă îţi închipui că sunt
supărat, te înşeli. Mi-e indiferent. Cum îţi aşterni, aşa vei dormi. Eu nu pot
să-ţi trasez drumul în viaţă. Te-am ajutat când ai fost la greu, am suferit
alături de tine, te-am protejat, dar decizii în locul tău nu pot lua. Nu aş vrea
ca după un timp să vii la mine şi să mă acuzi pentru nereuşitele tale. Cum
am impresia că faci acum, deşi ştii foarte bine că nu am avut nici un cuvânt
de spus când a fost vorba de căsătoria ta.
-Aş vrea să mă laşi să-ţi povestesc totul, aşa cum s-a petrecut. Nu am
pretenţia să îmi dai dreptate sau să fii de partea mea. Doar să mă asculţi, îl
imploră ea.
El dădu din cap privind peste ea.
-Bine, te ascult.
-Ţi-am spus că Mihai are pe altcineva, dar ai refuzat să mă crezi, ai refuzat
să discutăm această problemă. Nu ştiu care a fost motivul, dar asta ai făcut,
Horia. Dar acum trebuie să auzi.
În această seară, l-a căutat. L-a chemat la ea la o oră când orice om
normal se odihneşte. Nu pentru că ar fi avut nevoie de el cu orice preţ, ci
pentru că voia, probabil, să îmi demonstreze că ea este cea importantă. Că,
dacă ea doreşte, îl poate lua oricând de lângă mine, fără nici un efort.
Tu îmi cunoşti sentimentele faţă de Mihai mai bine decât oricine. Tu
ştii că am dorit să am o viaţă frumoasă lângă el. Dar nu mai pot face încă
un efort în plus şi să lupt pentru el. Nu mai pot. Mi se cere prea mult. Dacă
ar fi fost un bărbat lipsit de complicaţii sentimentale, cum am crezut că
este, nu s-ar fi ajuns aici. Aş fi continuat să trăiesc alături de el chiar dacă
aş fi dus o viaţă monotonă, lipsită de satisfacţii. Dar nu pot lupta pentru el,
pentru a-l câştiga. Pentru a face acest gest ar fi fost necesar să-l iubesc, iar
eu nu l-am iubit niciodată. L-am respectat, l-am admirat ca om şi ca
profesionist, dar de iubit, nu l-am iubit.
-Şi atunci, ai considerat de cuviinţă să te întorci la el, spuse Horia arătând
cu bărbia spre Saşa care se aşezase tăcut într-un fotoliu, ţinându-şi capul în
mâini şi privirea în jos. Iar el te-a primit. După ce te-a scos în şuturi din
viaţa lui, acum îşi deschide din nou braţele. Interesant, Iunia. Te-ai întrebat
când anume a fost sincer? Atunci sau acum? Ţi-a trecut măcar o clipă prin
minte că el te-ar putea minţi? Că ţinându-te în braţe, el se gândeşte la
altcineva şi că poate ţi-a întors viaţa pe dos doar pentru a râde de tine şi a-ţi
complica existenţa?
La auzul acuzelor aduse de fratele Iuniei, Saşa tresări din tot trupul
ca şi când ar fi fost biciuit. Îşi îndreptă cu greutate spatele şi îl privi pe
celălalt bărbăteşte, în ochi.
-Horia, ai tot dreptul să te îndoieşti de mine. I-am făcut Iuniei ceva ce nu
poate fi nici iertat, nici uitat. Sunt conştient. Şi regret mai mult decât poţi tu
să-ţi închipui. Doar de un lucru să nu te îndoieşti şi să-ţi fie foarte clar. Pe
Iunia am iubit-o. N-am încetat nici un moment să o iubesc…
-Interesant mod de a-ţi arăta iubirea. Şi când ai părăsit-o în stradă o
iubeai? Şi când i-ai ucis copilul o iubeai?
Văzându-l că tace, continuă încurajat.
-De ce nu spui nimic? Pentru că în sinea ta îmi dai dreptate, nu-i aşa?
Nu-i răspunse. Se încăpăţâna să păstreze o muţenie care, în loc să-l
calmeze pe celălalt, mai mult îl întărâta. Horia îi aruncă o privire încărcată
de ură şi, deşi fierbea în interior, se abţinu să-i mai arunce vorbe grele. I se
adresă, în schimb, surorii lui pe un ton mai liniştit:
-Mihai a trecut pe aici. Mi-a povestit ce s-a întâmplat, Iunia. Se uită la ea
insistent pentru a vedea ce efect va avea asupra ei cele ce-i va spune.. Tu ai
interpretat greşit totul. La telefon era avocata firmei lui, Maria Sebastian.
Vezi bine, că nu era nimic din ceea ce ţi-ai închipuit tu. Doar o simplă
problemă de serviciu.
Saşa ridică privirea înviorat. Deveni extrem de volubil.
-Tu ştii, Horia, cine este acea femeie? Este amanta lui de mai bine de zece
ani. Maria este prietena mamei mele. Se cunosc din copilărie. De când mă
ştiu, vine la noi în casă. Am ştiut mereu că trăieşte o poveste de dragoste cu
cineva, dar de foarte puţin timp am aflat cine este acel bărbat. Într-un mod
întâmplător. Am fost foarte surprins, dar şi curios, mai cu seamă că eram
direct interesat. Mi-a spus cât de mult o ura pe Iunia pentru imixtiunea ei
în relaţia lor, pentru faptul că îi luase omul pe care îl iubea.
Am dorit să păstrez tăcere şi să nu o amărăsc pe Iunia. Femeia îmi
făcuse o confidenţă, la urma urmei. Dar, dacă tot ai pomenit-o, dacă tot ea
ştie că soţul ei nu-i era credincios, m-am simţit dator să-ţi spun ceea ce ştiu.
Iunia are dreptate. Trebuie să o crezi, îl imploră el parcă.
-Voi v-aţi pus la un consens despre ce poveste să-mi debitaţi? Ce prostie
mai este şi aceasta? De unde aţi mai scos-o? Vă credeţi tare iscusiţi, nu?
-Poţi să o întrebi, dacă ceea ce ţi-am spus nu te convinge. Maria nu va nega.
Horia nu mai insistă. Nu-i venea să creadă ce auzea, nu-i venea să
creadă cât de bine potrivise destinul jocurile. Încercă însă să-şi păstreze
autoritatea înaintea Iuniei pentru că nu ar fi dorit să o vadă făcându-se de
râs până ce lucrurile nu se clarificau.
-Iunia, trebuie să rămâi aici. Nu cred că este potrivit să pleci cu Saşa acum.
Îţi spun acest lucru gândindu-mă numai şi numai la binele tău. Mihai nu
trebuie să te găsească în casa lui Saşa, indiferent cum va evolua relaţia
dintre voi.
Ar fi vrut să se împotrivească, dar ştia că Horia avea dreptate şi nici
nu ar fi dorit să-l supere mai mult decât o făcuse deja. Acceptă tristă să se
despartă de Saşa care nu se îndură să nu o conducă până în dormitorul pe
care îl avusese ea ca şi copil şi ca adolescentă. O cameră simplă, fără nimic
din încărcătura pe care o aveau camerele fetelor tinere. Câteva piese de
mobilier, strict uzuale, dar de bună calitate, erau împrăştiate într-o
dezordine ordonată prin perimetrul generos al încăperii: un birou mic,
feminin, un pat îngust, dar comod, un dulap scund şi lat, un fotoliu aşezat
chiar lângă fereastra imensă, aproape cât întregul perete. Ceilalţi pereţi ai
încăperii erau ticsiţi cu tablouri despre care se putea spune de la prima
privire că purtau semnătura stăpânei camerei. Culorile te izbeau şi te
copleşeau prin combinaţiile lor neaşteptate, te învăluiau în magia lor şi nu-
ţi mai puteai desprinde privirea de la ele. Păreau să împrumute
personalitate din personalitatea creatoarei. Le caracteriza aceeaşi gingăşie
căreia erai incapabil să-i rezişti.
Rămaşi singuri, departe de ochii lui Horia, o luă în braţe şi o sărută
cu pasiune crescândă.
-Ne vom vedea mai târziu, iubita mea, nu fii tristă. Du-te şi te odihneşte. Ai
nevoie. Nu ai dormit deloc în noaptea aceasta. Eşti epuizată de toate aceste
evenimente prin care a trebuit să treci. Te iubesc mult de tot, să nu uiţi.
Somn uşor.
-Somn uşor, dragul meu. Te iubesc.
Plecă cu sufletul greu şi mâinile cufundate în buzunarele blugilor. Nu-
i venea deloc bine să o ştie pe Iunia acolo, la dispoziţia lui Horia care ar fi
putut-o convinge să se întoarcă la soţul ei.
„De ce nu am încredere în ea? Femeia asta mă iubeşte. Mi-a dovedit
de nenumărate ori acest adevăr. Nu sunt nişte vorbe goale.
Nici o altă fiinţă nu mi-ar fi putut ierta greşelile cu care păcătuisem
înaintea ei. Şi totuşi, ea a putut trece peste tot. Mi-a iertat umilinţa la care
am supus-o, mi-a iertat moartea copilului. Şi mai ales s-a întors la mine,
dăruindu-mi aceeaşi iubire, la fel de mare, la fel de intensă, de parcă nu ar
fi trecut nici o zi din clipa când ne-am despărţit.
Numai cu ea alături pot merge mai departe, numai ea ştie să
astâmpere golul din sufletul meu.”
Sufletul îi era sfâşiat însă. Ştia că nu ar fi putut trăi fără Iunia, dar
mai ştia şi că trebuie să le spună părinţilor lui despre evenimentele care
apăruseră în viaţa lui, şi îi era teamă de reacţia lor. Reuşiseră o dată să-l
rupă de femeia pe care o iubea. Dacă şi de această dată forţa lor de
convingere se va dovedi mai puternică decât iubirea pentru Iunia? Alungă
gândul printr-o mişcare scurtă a capului, cum ai încerca să scapi de ceva
incomod.
„Ar însemna că nu sunt om, ci o simplă marionetă care se animă doar
când este trasă de sfori, iar marele păpuşar e tatăl meu. Nu-i pot lăsa să mă
distrugă. Trebuie să le explic ce înseamnă Iunia pentru mine. Cine ştie?
Poate că sufletul lor împietrit se va înmuia şi îmi vor da voie să trăiesc.”

************************

Horia plecă foarte devreme spre birou. Deşi aproape că nu dormise

noaptea ce trecuse, nu simţea nici un pic de oboseală. Furia puse stăpânire
pe el. O furie neputincioasă, fiindcă ştia că nu putea face nimic pentru a
schimba lucrurile. Şi mai ales era furios să vadă că previziunile lui în
legătură cu relaţia dintre Mihai şi Iunia se împliniseră. Mai târziu decât se
aşteptase, dar se împliniseră. Spre tristeţea lui… Căci ar fi dat zece ani din
viaţă ca să se fi înşelat.
Mereu se gândise că Mihai se va plictisi într-o bună zi de ea. Fusese
punctul sensibil care nu-l lăsase să se bucure pe deplin de ceea ce părea a fi,
cel puţin aparent, viaţa fericită a Iuniei.
Ceea ce îl deranja cu adevărat era însă trădarea. Nu atât faţă de
Iunia, căci era bărbat şi putea înţelege aventurile extraconjugale ale altui
bărbat în măsura în care acestea se încadrau în tiparele rezonabilului şi nu-
i periclitau situaţia familială, cât faţă de el. Ar fi apreciat dacă Mihai i-ar fi
vorbit deschis şi i-ar fi explicat în termeni lipsiţi de orice echivoc care era
situaţia cu Maria.
Maria! O femeie deosebit de periculoasă. Instinctiv, în preajma ei
simţea fiori reci, fără să aibă vreun motiv plauzibil.
Nu-i plăcuse niciodată. În ciuda unui comportament corect pe care îl
aborda când o întâlnea şi, deşi ea îi arăta o bunăvoinţă şarmantă, nu putea
să se simtă apropiat de ea. Dincolo de surâsul ei dulceag presimţea o răutate
greu de închipuit. Nu şi-ar fi dorit pentru nimic în lume să o aibă duşman,
decât, cel mult, apărător al părţii adverse. O presimţea rece şi tenace,
urmărind cu răbdare şi calm prada, până îi cădea în gheare, iar atunci ar fi
devorat-o până la ultima firimitură.
Se întrebă înciudat cum de căzuse Mihai victimă unei asemenea
femei. Îl ştia pretenţios, şi ştia că nu ar fi acceptat pentru nimic în lume să
aibă o relaţie cu o femeie care nu-i spunea nimic din punct de vedere al
spiritului. Iar Maria nu era o femeie care să debordeze de o viaţă interioară
bogată, complexă. Dimpotrivă. Părea searbădă şi uscată la suflet. Nu o
clintea nimic din suferinţele celorlalţi. O femeie de gheaţă.
O compătimea în sinea lui pe Iunia că devenise, chiar şi fără să vrea,
rivala Mariei. Ştia că i-ar fi putut face mult rău. Numai că el aflase exact la
timp şi nu-i va da voie. Se va război cu ea până în pânzele albe, dacă ea va
dori război. Iunia nu trebuie să fie amestecată într-un asemenea tărăboi.
Nu ar fi făcut faţă. Ea era o fiinţă discretă prin definiţie. Nu ar fi ştiut să se
poarte cu un şarpe veninos ca Maria. Asta era partea lui.
-V-a căutat domnul Argintaru, îl anunţă secretara îndată ce păşi pragul
biroului. Revine peste vreo zece minute, mai spuse ea consultându-şi ceasul.
-Adu-mi te rog o cafea şi dosarele pe care ţi-am cerut aseară să le
pregăteşti.
Femeia ieşi fără alte cuvinte inutile. Simţise că Horia Manu nu era în
cea mai bună dispoziţie posibilă şi era de preferat să-şi ţină gura şi să-şi
vadă de ale ei.
În ciuda faptului că ar fi dorit ca Mihai să mai întârzie pentru a avea
suficient timp să-şi pună în ordine ideile, acesta se dovedi foarte punctual.
Părea trist şi, în alte împrejurări, Horia l-ar fi compătimit, dar, în noile
condiţii, când ştia că nu fusese sincer faţă de el, sentimentul acela de milă
dispăruse cu desăvârşire. De aceea la apariţia cumnatului său, în locul
obişnuitului zâmbet mucalit cu care îl obişnuise să-l întâmpine, pe faţa lui
Horia Manu era aşternută o expresie de sfinx.
-Te salut, Horia.
-Bună dimineaţa, Mihai. Te aşteptam. Nu pentru că mi-a spus secretara, ci
fiindcă bănuiam că vei veni. După cele întâmplate aseară…
-Ce ştii de Iunia, Horia? Ai primit vreo veste de la ea? Mi-am făcut o
mulţime de griji. Ştii, se comportă uneori ca un copil răsfăţat, iar eu habar
nu am cum să mă port cu ea în asemenea situaţii.
-De acord cu tine. Am răsfăţat-o cam mult pe sora mea. Am încercat astfel
să suplinesc absenţa părinţilor noştri. Nu am vrut ca ea să sufere din
această pricină.
Numai că de această dată, reluă el, Iunia nu s-a comportat astfel
dintr-un capriciu. Poate că avea dreptate să plece. Te-ai gândit la această
variantă?
Mihai îşi feri privirea, prefăcându-se că admiră ceasul vechi şi
complicat pe care Horia îl păstra pe birou ca decoraţiune şi nu ca obiect
trebuincios.
-Nu înţeleg ce vrei să spui, răspunse el lăsând într-un sfârşit din mână
ceasul.
-Înţelegi foarte bine. Doar că ţi-e teamă să recunoşti. Dar, hai să o luăm cu
începutul. Acum câteva săptămâni am fost în vizită pe la voi. Ştii când, nu?
Înainte de a sosi tu acasă, Iunia mi-a povestit nişte lucruri care mie mi s-au
părut absurde. Mi-a spus că te-a văzut cu o femeie. Şi că, mă rog, atitudinea
voastră părea mai mult decât intimă. Recunosc, nu am crezut-o. Credeam
că a inventat povestea pentru a-şi masca propria trădare, pentru a o face pe
a ei mai puţin gravă.
-Unde vrei să ajungi, Horia? Despre ce trădări tot vorbeşti acolo?
Mihai încerca să pară degajat, dar o paloare din ce în ce mai
accentuată îi acoperise obrajii, alcătuind un straniu contrast cu barba
neagră, înspicată abia vizibil de fire argintii.
-Am să dau cărţile pe faţă. Întotdeauna mi-a plăcut să joc curat. Iunia
spune că ai o relaţie cu o altă femeie. Cu Maria Sebastian mai precis.
Spre surprinderea lui Horia, Mihai nu negă, cum se aşteptase el, ci îi
aduse confirmarea.
-Am cunoscut-o cu mult înainte de a mă căsători cu Iunia. Îmi pare rău că
şi-a făcut iluzii. Sau poate că şi eu i le întreţineam. Cert este că nu s-a prea
împăcat cu ideea de a mă vedea însurat cu altcineva. O vreme am crezut că
Maria ţine de domeniul trecutului. O uitasem. Dar…
Într-o bună zi, simţind-o pe Iunia din ce în ce mai îndepărtată, am
căutat-o. Nu ştiam exact ce îmi doream de la ea, dar m-am trezit iar în
braţele ei. Nu aş fi vrut, Horia. Dar naiba ştie ce demon mă luase iar în
stăpânire. Mult timp nu am mai văzut-o. Îi evitam telefoanele, i-am respins
de câteva ori vizitele, dar, într-o dimineaţă intrând în birou, am găsit-o
acolo. Într-un fel, mi-era milă de ea, deşi am încercat să mă comport
grosolan. A trecut peste toate. Mi s-a aruncat în braţe şi eu nu am fost în
stare să mă desprind de ea. Asta e tot. De atunci sunt iar copleşit de
farmecele ei. Şi nu pot pleca. Vreau, dar nu pot, încheie el încet, de parcă ar
fi vorbit doar pentru sine.
Horia, întors cu spatele către el, privea pe geam abătut. Lăsa
impresia că nu auzise confesiunea celuilalt. Pe neaşteptate se întoarse şi-i
puse o întrebare la care Mihai nu se aşteptă, fiindcă tresări dureros, plin de
nedumerire. O nedumerire pe care Horia o presimţea netrucată.
-Când vrei să începem demersurile pentru divorţ?
-Divorţ? Cine a pomenit de divorţ? Eu nu doresc să mă separ de Iunia. Asta
ai înţeles tu? O iubesc pe sora ta. M-am însurat cu ea pentru totdeauna, nu
doar temporar.
-Sunt de acord cu tine că o iubeşti, numai că s-ar putea ca Iunia să nu mai
dorească să mai fiţi împreună.
-A spus ea aşa ceva?
Pusese întrebarea cu un glas stins.
-Nu tocmai, răspunse Horia pe un ton liniştit care anunţa de fapt furtuna.
De altfel, nici nu a fost nevoie să spună. Gândul i-a fost deconspirat de gest.
S-a întors la bărbatul pe care l-a iubit întotdeauna. Şi care, bineînţeles, a
primit-o cu braţele deschise, pentru că şi el, la rândul lui, plângea după ea
etc, etc, etc.
Mihai rămase perplex. Nici prin gând nu-i trecuse că Iunia l-ar putea
părăsi. Considerase povestea aceea veche încheiată, deşi îi producea uneori
insomnii. Dar fiindcă îşi închipuise că o cunoaşte, nu credea că ea s-ar fi
putut întoarce la un om care greşise enorm în faţa ei, care îi provocase
suferinţă.
-Credeam că l-a părăsit şi că, indiferent ce s-ar întâmpla, nu se va întoarce
la el.
-Aşa am crezut şi eu. Dar se vede că meandrele sufletului feminin îmi vor
rămâne mereu necunoscute. După cum şi sora mea va reprezenta mereu o
enigmă pentru mine. Niciodată nu aş fi crezut că va putea uita suferinţa la
care a supus-o acest om. Mai mult decât atât, chiar ea însăşi îmi mărturisea
că va încerca să îşi clădească o altă viaţă alături de tine. Nu am să te
amăgesc. Nu te-a iubit, Mihai. Dar a făcut mereu eforturi ca tu să nu simţi.
A dorit să-ţi fie o soţie bună. Avea faţă de tine un sentiment de imensă
recunoştinţă.
Tocmai de aceea, nu-i înţeleg gestul. Ce furtună s-a declanşat în
sufletul ei de a putut să o schimbe atât de mult şi atât de repede? Cât de
grav i-ai greşit de nu a putut trece peste?
O tăcere grea se aşternuse peste ei. Căutau răspunsuri la întrebări
fără răspuns evitându-şi reciproc privirea, fiecare simţindu-se culpabil
pentru ceea ce se întâmplase. Căutau cu disperare soluţii care ar fi putut
reînnoda firul ce tocmai se rupsese.
Se despărţiră fără a ajunge la vreo concluzie. Fiindcă nici unuia nu-i
trecea prin minte că sentimentele Iuniei faţă de Saşa nu puteau fi ignorate
chiar atât de uşor, că erau mai puternice decât voinţa omenească, mai
puternice decât hotărârile pe care Iunia încercase să le ia.

****************************

Saşa se gândise să nu mai amâne nici un minut întâlnirea cu familia

sa. Ştia că orice tărăgănare nu ar fi făcut altceva decât să-i moaie
încrâncenarea cu care pornise spre ei. Nu aştepta milă de la ei, doar
înţelegere. O înţelegere pe care nu o avusese niciodată din partea lor. Pe
care o aşteptase mereu, dar nu o primise.
Fuseseră întotdeauna nişte suflete reci, lipsite de sentimente. Sub
masca aparentei bunăvoinţe se ascundea o indiferenţă monumentală. Când
crescuse şi fusese suficient de mare pentru a discerne adevărata faţă a
părinţilor, se mirase cum de asemenea fiinţe putuseră procrea. Nu, nu-i
putea acuza că nu avusese o copilărie frumoasă. Din contră! Fusese un copil
răsfăţat, care avusese tot ce-şi dorise, dar nicicând nu simţise iubirea
părinţilor, sentimentul acela, uneori aproape sufocant, pe care îl întâlnise în
casele colegilor săi şi care îl făcuse să îşi pună nişte întrebări într-o perioadă
în care nu ar fi trebuit ca aceste întrebări să existe.
Îşi amintea perfect că avea vreo zece ani când mersese la un prieten
ce locuia pe aceeaşi stradă. Era foarte frig afară şi se jucau în camera
acestuia. Era cald şi bine şi mama lui Dănuţ le adusese prăjituri fierbinţi,
aurii, înotând în unt şi răspândind o aromă de vanilie ce gâdila plăcut
simţul olfactiv. După ce lăsase farfuria îl mângâiase pe Dănuţ pe cap şi îi
sărutase părul. Fusese un gest spontan, pe care orice mamă îl face pentru
fiul ei. Orice mamă în afară de mama lui. El nu avusese niciodată voie să se
joace cu prietenii prin casă. Nu primise nicicând permisiunea să le arate
jucăriile ce stăteau cuminţi în rafturi şi se adunau în stive tot mai înalte.
Mama lui nu-i făcea prăjituri, cel mult îl ducea la vreo cofetărie când avea
ea poftă de ceva dulce. Mama lui nu-l săruta niciodată fără vreun motiv
întemeiat, de obicei la aniversări.
Dănuţ devenise un adult cu figură bonomă, care se căsătorise cu o
fată ce-i semăna şi care devenise imediat prietena mamei lui, făcuse repede
doi copilaşi frumoşi şi pe faţa lui se putea citi de la o poştă mulţumirea.
Terminase şi el o facultate, nici primul, nici ultimul. Nu strălucise prin
nimic, dar, în comparaţie cu Saşa care fusese un student genial, avea o viaţă
pe care acesta i-o invidia.
La ce-i folosiseră zecile de diplome şi dorinţa aceea, care se
permanentizase de-a lungul anilor, de a fi mereu primul? La ce-i folosise
faptul că lumea îl privea cu respect?
Ştia că fără Iunia, fără prezenţa ei caldă, fără dragostea cu care îl
înconjura în fiecare clipă, nu ar mai fi putut trăi. Că viaţa, şi dacă ar
continuat, nu ar mai fi fost aceeaşi. El nu ar fi putut concepe acum existenţa
fără ca Iunia să-i fie alături. Fiindcă ştia ce însemnase să trăiască fără ea.
Amarul acelor zile, chinul acelor nopţi. Nu ar mai fi dorit pentru nimic în
lume să mai treacă prin acel coşmar.
Iunia era femeia care îl făcea fericit. Care umplea golul din sufletul
lui. Lângă ea simţise pentru întâia oară că viaţa merita să fie trăită. Nu mai
avusese sentimentul acela de plictis total, de indiferenţă faţă de tot şi de
toate, de neputinţă de a se bucura deplin de ceva, sentiment care îl urmărise
mereu de când se ştia. Iunia îl completa, îl făcea să fie un întreg. Avusese
această certitudine chiar de la prima lor întâlnire pe care şi-o amintea
mereu, şi mereu şi nu înceta să-şi spună că întâlnirea aceea avusese un rol
covârşitor şi îi schimbase viaţa pentru totdeauna.
…..se dusese la acel vernisaj numai pentru că îl rugaseră Sorin şi
Laura.
-Trebuie să vii. Pictoriţa este o prietenă dragă nouă. Vei vedea că nu
exagerăm cu nimic când îţi spunem că este un real talent.
Se opriră o clipă văzând privirea lui sceptică, şi apoi continuară pe un ton
oarecum misterios, dornic să-l incite:
-Dar nu am vrea să o lăudăm inutil şi ţie să nu îţi placă. Cel mai bine ar fi
să treci pe acolo. În definitiv, nu ai nimic de pierdut. Îţi vei clăti ochii cu
artă de calitate şi tot tu vei fi cel câştigat.
Bineînţeles că întârziase. Îşi adusese prea târziu aminte de vernisaj,
dar, din politeţe, se hotărâse să meargă totuşi, în ciuda faptului că trebuise
să amâne nişte întâlniri deja programate şi să-şi dea astfel peste cap agenda
de lucru din acea zi, ceea ce nu prea îi stătea în fire şi acest fapt îi provocase
o stare neplăcută ca şi când ai fi îmbrăcat o haină prea strâmtă, în care nu
te simţi prea în largul tău. Expoziţia fusese organizată la mansarda unei
case din partea veche a oraşului care, după cum avea să afle ulterior, îi era
foarte dragă artistei. Un interior aparent banal. Dar această aparenţă
dispărea în clipa când vedeai tablourile. De dimensiuni mari, degajau o
gingăşie care te făcea să simţi o dureroasă strângere de inimă. Ca şi cum îţi
transmiteau un mesaj ascuns care te bucura, dar care, totodată, ţi-ar fi
provocat şi o suferinţă fără margini îndată ce l-ai fi aflat. Combinaţia dulce
a nuanţelor părea să te atragă în interiorul lor ca într-o lume misterioasă,
mereu căutată şi dorită, dar care nu se va lăsa niciodată dezvăluită în
întregime, deşi te făcea permanent să crezi că mai ai de parcurs doar un pas
până ce adevărul, în deplina lui splendoare, îţi va fi dezvăluit. Iar această
neputinţă, această întâlnire neaşteptată cu vălul Mayei, provoca, în cele din
urmă, suferinţă. Suferinţa omului incapabil să descifreze misterul ultim al
lumii.
Întârzia mai mult decât oricine dintre cei prezenţi în faţa fiecărui
tablou, atât de absorbit de ele, încât uitase să-i mai caute pe cei doi soţi care
îl invitaseră. Într-un final se auzi strigat de Laura şi abia cu mult efort
izbuti să se smulgă de sub irezistibila lor magie.
-Ţi-am spus că sunt senzaţionale? Ai crezut că exagerez, nu-i aşa?
-Minunate, într-adevăr. Parcă nu te mai poţi desprinde de ele. Acţionează
ca o vrajă asupra celui ce le priveşte.
-Hai să ţi-o prezint pe Iunia, mica vrăjitoare.
Îl trase de mânecă prin mulţime, fără a-i lăsa răgaz să protesteze.
Fiindcă nu ar fi dorit să o cunoască pe cea care le dăduse viaţă. Nu dorea
să-şi strice bucuria acelor clipe cunoscând persoana care le crease.
Păstrând anonimatul, dorea ca aceasta să rămână sintetizată într-o mână
de înger. A-i atribui un chip însemna a strica visul acela mult prea frumos.
Iunia vorbea cu o femeie şi era întoarsă cu spatele când se apropiară
de ea. O siluetă fină, dar asemenea siluete poţi întâlni permanent pe stradă,
aşa că nu-i produse nici o emoţie, nici un fior.
-Iunia, vreau să-ţi prezint pe cineva. Pe cineva pe care l-au fascinat într-atât
tablourile tale, încât nu se mai putea dezlipi dinaintea lor, îi întrerupse
Laura discuţia.
Fata se întoarse cu un zâmbet de circumstanţă. Un zâmbet care pieri
aproape instantaneu la vederea lui, în timp ce în ochii de culoarea ambrei se
putea citi cu uşurinţă, fără a fi un expert în psihologie, năuceala,
stupefacţia, stupoarea.
În alte condiţii ar fi râs în hohote de o asemenea reacţie. Dar de data
aceasta era el însuşi prea mirat pentru a putea reacţiona în vreun fel. Tot
timpul se mândrise cu o replică strălucitoare, potrivită fiecărei situaţii, dar
de această dată îl cuprinse o muţenie care se datora unei uluieli pe care nu o
putea explica nici altora, nici lui însuşi, fiindcă nu mai simţise niciodată aşa
ceva.
Femeia din faţa lui nu era doar frumoasă, căci femei frumoase sunt
multe, te împiedici de ele la fiecare pas. Avea însă în ea ceva atât de dulce,
atât de proaspăt, încât devenea ireală. Râsese adesea de sintagma „zână din
poveşti”, potrivită pentru oamenii mediocrii, cu posibilităţi de exprimare
reduse, dar în acel moment era singurul lucru care îi trecu prin mintea
răvăşită de simpla ei prezenţă.
Ca într-un vis o auzi pe Laura făcând prezentările:
-Draga mea, aş vrea să-l cunoşti pe unul dintre cei mai buni prieteni ai
soţului meu. Şi cum prietenii lui devin, prin definiţie, şi ai mei, a devenit
prin adopţie şi prietenul meu.
-Iunia Manu, se prezentă ea cu voce caldă, în care parcă se adunase toată
mierea din lume, desprinsă din cel mai melodios cântec.
Rămase fără grai în faţa ei, incapabil să-şi spună numele, dar îl salvă
tot ea.
-Eşti Saşa Epstein, nu-i aşa? Laura şi Sorin mi-au vorbit despre tine, mereu
cu o umbră de mister. Devenisem curioasă să te cunosc, căci misterele mă
incită
Doamne, cât de frumos suna numele lui pe buzele ei!
-De obicei e mai cuvântăreţ, Iunia. Îţi spun din experienţă. Nu ştiu ce are
acum. Se vede că l-ai copleşit, altfel nu îmi explic.
Da, îl copleşise! Îl prinsese în mrejele ei şi nu-i mai dăduse niciodată
drumul. Şi fără ca măcar să facă din acest lucru un scop în sine. Îi cucerise
inima din prima clipă cu blândeţea ei, cu gingăşia ei, cu aerul ei pur, de
copil.
Cineva o chemă pe Laura şi, astfel, se văzură singuri, faţă în faţă,
într-o tăcere prelungită, fiecare tulburat de personalitatea celuilalt. Şi
totuşi, el fusese cel dintâi care rupse tăcerea:
-Din ce basm ai coborât, zână frumoasă?
-Din acelaşi din care ai venit şi tu, Făt-Frumos. Ştiai că te aştept de o viaţă
să mă eliberezi din puterea zmeului cel fioros?
-Am venit fără să ştiu că aşteaptă cineva. Fire nevăzute mă atrăgeau spre
acest loc. Dar acum îmi dau seama că trebuia să fiu aici pentru a te
cunoaşte pe tine. Nimic pe lume nu se petrece la întâmplare. Totul este
foarte bine scris în cartea sorţii.
Ea îl aprobă zâmbind şi toată seara aceea fuseseră nedespărţiţi. Aşa
cum aveau să rămână pentru totdeauna. Privirile lor spuneau totul,
căutându-se în tăcere, peste zgomotul făcut de ceilalţi. Era de la sine înţeles
că a doua zi se revăzură, fără a mai fi înconjuraţi de alţii, singuri, doar el şi
ea, bucurându-se unul de celălalt, simţindu-şi inimile bătând acelaşi ritm
nebunesc. Iar magia ce se ţesea între ei nu dispăruse la lumina zilei ca în
poveste, ci părea că prinsese noi puteri din însăşi lumina pură a zilei şi a
soarelui.
Şi totuşi, în ciuda acelei imense iubiri, avusese forţa de a renunţa la
ea. Trebuise să asculte glasul raţiunii, al acelei îndoctrinări adânc înfipte în
mintea lui încă din anii copilăriei de a fi un evreu credincios, supus
normelor credinţei. Făcuse acel gest, deşi nu fusese niciodată plin de
fervoare religioasă, obişnuit mereu însă să facă pe plac familiei lui. Căci,
treptat, fără a-şi da seama, vizitele lui la sinagogă deveniseră din ce în ce
mai rare, iar în ultimii ani aproape că nici nu mai existaseră. Doar la marile
sărbători ca Roş ha-Şana şi Iom Kipur îşi mai făcea timp pentru a trece pe
acolo. Iar regulile sabatului nu le mai respecta de mult.
Dar trebuia să fie sincer şi să recunoască, măcar lui însuşi, propriei
lui conştiinţe, că motivaţia religioasă fusese doar pretextul rupturii de
Iunia. Adevăratul motiv stătea, mai degrabă, în nevoia lui de a fi din nou
liber, dar şi în dorinţa ascunsă de a-i demonstra tatălui său că era un fiu
bun, ideea obsedându-l încă din vremea când începuse să priceapă
lucrurile. Poate acolo trebuia căutată originea tuturor acţiunilor sale de a
deveni mereu cel dintâi în tot ce întreprindea.
Mereu avusese senzaţia că relaţia cu Iunia îl trăgea cumva înapoi, că,
aflându-se sub influenţa iubirii ei, nu mai putea evolua la fel de bine cum o
făcuse înainte de a o cunoaşte. Evident, totul fusese în imaginaţia lui. Deşi o
iubise atunci pe Iunia, după ce se consumase prima parte a iubirii,
totdeauna cea mai frumoasă, îl bântuise demonul acela întunecat care îi
şoptea mereu că trebuie să termine relaţia cu ea, deoarece ea ca femeie nu-i
mai spunea nimic. O cunoscuse în cele mai mici amănunte şi nu se mai
putea bucura de ea, aşa cum nu se mai putea bucura de lectura unei cărţi
pentru a doua oară. Esenţialul fusese spus. Detaliile nu-l mai interesau
pentru că nu-i spuneau nimic demn de a fi luat în seamă. A te încurca în
mărunţişuri inutile însemna, din punctul lui de vedere, a-ţi complica
existenţa. Prezenţa Iuniei, zi de zi în casa lui, îi crea senzaţia de plictis, de
monotonie, de căsnicie uzată. Ceva ce, în mod cert, ar fi simţit şi Romeo,
dacă Shakespeare nu l-ar fi transformat în personaj de tragedie. După
câţiva ani de convieţuire cu o Julietă grasă, acrită de naşteri şi de plozi
agăţaţi de poale, şi-ar fi căutat liniştea şi fericirea sub alte balcoane. Iar
umanitatea habar nu ar fi avut de trecerea lor prin lume.
Citise undeva, într-o lucrare a unui gânditor român, că declaraţia de
dragoste cea mai frumoasă pe care o poţi face cuiva este să-i spui că-l poţi
părăsi fiindcă îl iubeşti atât de mult, încât în tine s-a împlinit ceea ce era
necesar să se împlinească prin acea iubire.
I se păruse cel mai frumos lucru scris vreodată pentru că îl definea.
Nici chiar el nu s-ar fi putut caracteriza mai bine pe sine. Din clipa în care
iubirea s-a împlinit, femeia încetează să mai reprezinte ceva şi atunci,
paradoxal, tocmai pentru a nu o răni, trebuie să ieşi din viaţa ei. A continua
să trăieşti lângă acea persoană înseamnă a agoniza, înseamnă să nu-ţi
trăieşti propria viaţă, ci o alta, complet străină, impusă de norme străine
ţie. Şi mai înseamnă să-l distrugi şi pe celălalt, chiar dacă nu este conştient
de acest lucru. Durerea despărţirii va trece, dar apoi va putea să-şi continue
viaţa. Cu timpul va uita. Pe când a rămâne împreună ar fi echivalentul unei
descompuneri interioare, totală, ireversibilă.
Dragostea pentru Iunia nu păruse să se abată de la acest scenariu.
Modificarea s-a produs abia când ea nu a mai fost lângă el. Atunci când a
înţeles că ea nu era o femeie obişnuită. Sau poate că pentru prima oară de
când se ştia pe lume, iubea.
Trecu pe acasă pentru a-şi schimba hainele. Nu dorea să se prezinte
în faţa părinţilor lui în ţinuta aceea lejeră, care lui îi plăcea, dar pe care ei
nu o agreau. Făcu un duş rece care îl învioră, iar după ce sorbi şi cafeaua
tare, se simţi la fel de proaspăt de parcă ar fi dormit toată noaptea şi nu şi-
ar fi petrecut-o trăind nişte evenimente pe cât de neaşteptate, pe atât de
dorite.

************************

Deşi îl iubea pe Saşa, nu putea să nu îşi pună întrebarea dacă nu

cumva greşise părăsindu-l pe Mihai alături de care avusese un cămin. Lipsit
de dragoste, ce-i drept, dar, neîndoielnic, un cămin în care trăise liniştită,
ferită de emoţii puternice, lângă un bărbat care încercase să-i ofere tot ce îşi
putea dori o femeie.
Ştia foarte bine că, dacă Saşa nu ar fi revenit în viaţa ei, nu ar fi
plecat niciodată. Probabil că ar fi acceptat şi trădarea lui Mihai cu
convingerea că orice bărbat procedează identic. Se obişnuise cu acest
adevăr trăind atâţia ani lângă Horia, văzându-i aventurile şi modul în care
procedase cu femeile din viaţa lui. Nu ar fi putut spune că îi aprobase
atitudinea, o privise mai mult cu indiferenţă şi cu credinţa specifică
adolescenţei, perioada marilor vise, că ei nu i se va întâmpla niciodată o
trădare din partea celui iubit.
 Însă, cum se întâmplă de obicei, vârsta maturităţii însemnase şi
trezirea la realitate şi confruntarea cu aspectele ei cele mai brutale. În
foarte scurt timp aflase şi gustul disperării, al trădării şi al minciunii.
Aflase că perioada viselor frumoase trecuse şi că nimic nu este aşa cum îţi
doreşti să fie. Aflase că, de cele mai multe ori, trebuie să plăteşti un preţ
mult prea mare pentru îndrăzneala de a fi crezut în ceva.
Se ridică alene din pat. Simţea nevoia să bea o cafea tare, aşa cum nu
prea obişnuia decât în situaţii extraordinare. Bucătăria casei era imaculată
ca într-o reclamă din revistele de decoraţiuni interioare, semn că Horia nu
lua mai deloc masa acasă. Stătea la masa rotundă din încăperea aceea care i
se părea străină şi care nu îi mai era familiară nici în cea mai mică măsură.
„De fapt, care este casa mea? Aici, unde am crescut, mă simt
înstrăinată. Parcă nu am locuit niciodată aici. Nimic nu-mi mai este
apropiat. La Mihai m-am simţit mereu ca un musafir. Trăiam într-un
spaţiu decorat minuţios, dar aveam senzaţia că nu sunt decât un trecător
printr-o cameră de hotel, frumoasă, dar străină şi impersonală. În casa lui
Saşa am fost fericită o vreme, dar mai apoi am simţit că nu mai sunt dorită
acolo. Simţeam că totul îmi este ostil şi că fiecare obiect duce o luptă acerbă
pentru a mă expulza dintr-un loc în care devenisem indezirabilă.”
-Ce faci, visezi cu ochii deschişi?
Laura o măsura îngândurată. Apăruse pe neaşteptate şi aproape că o
sperie.
-Cum ai intrat?
-Mi-a dat Horia telefon şi mi-a spus unde a lăsat o cheie pentru mine.
Nu-i spuse că acesta o rugase să stea cu Iunia şi să fie de faţă,
eventual, în cazul în care ar fi venit Mihai, fiindcă se temea de reacţiile
amândurora, de vorbele grele care s-ar fi putut spune în situaţia aceea
tensionată.
Iunia o întrerupse cu iritare crescândă:
-După cum văd, v-aţi coalizat şi doriţi cu orice preţ şi cu orice risc să mă
aduceţi pe calea cea bună. Sunt cumva oaia rătăcită de turmă? N-au trecut
nici douăzeci şi patru de ore de când l-am părăsit pe Mihai şi deja aţi
început să vă ocupaţi de această chestiune care, până la urmă, nici nu vă
priveşte şi nici nu e treaba voastră. Sau nu ştiu eu şi aţi devenit membrii
vreunei fundaţii de protecţie a celor năpăstuiţi?
-Nu înţeleg de ce îţi verşi nervii pe mine. Nu am venit să îţi spun nici că
procedezi bine, nici că procedezi greşit. Eu am încredere în decizia ta. Am
venit fiindcă Horia nu doreşte să rămâi singură. Părerea lui este că nu îţi
face deloc bine să stai închisă şi să te gândeşti la ceea ce a fost.
-Şi crezi că prezenţa ta va avea putere asupra gândurilor mele, Laura?
Oriunde aş fugi, indiferent cu cine aş fi, nu-mi pot lăsa gândurile deoparte.
Nu pot să le poruncesc să înceteze şi să nu mă mai bântuie. Dacă aş fi avut
această putere, viaţa mea ar fi arătat cu totul altfel.
-Ţi-am mai spus şi cu altă ocazie că nu e bine pentru tine să porţi în suflet
necazul şi să nu ai încredere în nimeni pentru a-l împărtăşi. Trebuie să îţi
descarci sufletul de poveri. Crede-mă, e mai sănătos.
-Poate că odată îţi voi spune. Acum, sincer, nu am nici un chef. Mi-e silă să-
mi răscolesc trecutul. Nu pentru că m-aş ruşina de el, ci pentru că sunt
prea multe suferinţe adunate acolo.
-Atunci, poate îmi vei spune despre planurile tale de viitor. Fratele tău mi-a
mărturisit că ai aşa ceva.
Ochii Iuniei o iscodiră printre genele lungi ca pentru a vedea cât şi ce
ştie. Pricepu însă că, aşa cum îi stătea în fire, Horia nu îi spusese mai mult.
O lăsa pe ea să decidă ce anume trebuie să ştie Laura. Spuse apoi privind-o
ţintă:
-Am hotărât să mă întorc la Saşa.
Laura amuţi. Se putea aştepta la multe din partea Iuniei, o fiinţă
imprevizibilă, dar nu la o astfel de hotărâre. Saşa era un capitol închis
pentru ea. Un capitol mult prea dureros, care nu merita să fie recitit.
-Sper din tot sufletul că nu vorbeşti serios.
-Ştii foarte bine că nu sunt omul care să facă glume nesărate. Ceea ce ţi-am
spus reprezintă purul adevăr. Am greşit doar timpurile verbale. Nu trebuia
să folosesc viitorul, fiindcă deja m-am întors deja la el acum câteva
săptămâni.
De această dată, fu rândul Laurei să se enerveze.
-Iunia, ce se întâmplă cu tine? Îţi schimbi părerile de la o lună la alta. Acest
lucru poate să indice, printre multe altele, şi o inconstanţă a sentimentelor.
Când ai fost tu cea adevărată? Cea de acum câteva luni, care nu-i găsea
acestui om un loc în viaţa ei, care îl respingea considerându-l piaza rea a
vieţii sale, sau cea de acum care îl primeşte cu braţele deschise uitând tot
răul prin care a făcut-o să treacă?
Iunia rămase un timp pe gânduri. Părea că abia îşi găseşte cuvintele
pentru a răspunde şi că le caută cu îndârjire pentru a se face cât mai bine
înţeleasă. Fixa cu tristeţe sticla ferestrei prin care se putea vedea grădina
casei, devastată acum de ravagiile toamnei.
-A căzut prima brumă. E o adevărată feerie în pădure într-o zi ca aceasta.
Frunzele parcă ar dansa. Cad atât de lin pe pământ… Ai văzut vreodată?
Cealaltă nu răspunse. Se prefăcea că este interesată de o carte de
bucătărie care se încadra perfect în decor, dar o încerca vaga impresie că
Iunia îşi bătea joc de ea. Divaga de la subiect, fără să-i pese că
interlocutorul aştepta o continuare a discuţiei.
-Nu cred să fi văzut, îşi răspunse tot ea. Ai fost mereu prea prozaică.
Fiindu-mi prietenă, îmi îngădui să-ţi spun că eşti prea exactă pentru a
observa miracolele zilnice care ţin de suflet. Cum poţi să nu te bucuri de
schimbarea anotimpurilor? E un adevărat spectacol. Cu condiţia să ştii să-l
priveşti şi, mai ales, să poţi să-l trăieşti.
-Şi Saşa face parte din spectacol? De fapt, ce prostie pot întreba! Cu
certitudine are rolul principal, nu se abţinu ea să comenteze pe un ton acid.
Sarcasmul Laurei nu părea să o atingă, după cum nu părea să o mai
atingă nimic ce venea din exterior. Iunia trăia într-o lume a ei şi tot ce nu
făcea parte din această lume îi devenise indiferent sau, poate, ostil.
-Trezeşte-te naibii la realitate! Cât mai ai de gând să trăieşti în universuri
paralele? Eşti o femeie măritată, ai un soţ şi un cămin. Astea sunt tâmpenii
adolescentine. Până astăzi aveam impresia că te-ai maturizat, că ai coborât
cu picioarele pe pământ.
Continuă cu volubilitate crescândă, pentru a-şi reveni din starea de
stupefacţie datorată veştii spuse de Iunia:
-Să ştii că nimeni nu a urât mai mult ca mine ideea că te-ai măritat cu
Mihai, te rog să mă crezi. Dar, după toate cele ce s-au petrecut, dacă ar fi să
aleg pentru tine între Mihai şi Saşa, l-aş alege fără umbră de şovăire pe cel
dintâi, fiindcă este un bărbat adevărat, care ştie ce vrea, care este stăpân pe
deciziile lui şi nu le ia la întâmplare…
Vorbele Laurei acţionară ca un duş rece asupra ei. Nu ridică vocea,
dar Laura o simţea vibrând de nervi, în ciuda tonului calm.
-Habar nu ai ce vorbeşti. Şi ştii de ce? Am să îţi spun. Fiindcă nu tu ai trăit
în ultimele luni lângă acest om. Fiindcă nu tu i-ai văzut şi cealaltă faţă, cea
întunecată, pe care mie mi-a arătat-o zi de zi de când i-am pierdut copilul.
Fiindcă…
-Opreşte-te, Iunia! Eu îmi aduc aminte foarte bine o discuţie pe care am
avut-o după ce aflaseşi că vei avea acel copilaş. Erai o femeie mulţumită
care împărţea viaţa cu un om pe care mi l-ai descris ca fiind omul potrivit
să fie tatăl copilului tău. Nu mi-ai spus că îl iubeşti, dar am simţit că va veni
un timp în care acest lucru se va întâmpla. Şi m-am bucurat pentru tine.
Ba, mai mult, mă împăcasem, în fine, cu ideea că acest om îţi este soţ.
Şi îmi mai aduc aminte ceva. La spital, mi-ai spus cât îţi este de ruşine şi că,
şi peste o sută de ani, ai să roşeşti în faţa lui fiindcă, din pricina ta, copilul
pe care şi-l dorise cu disperare nu mai exista. Cum ai putut să uiţi? Ce
amnezie a venit peste mintea ta?
-Nu am uitat nimic, Laura. Absolut nimic. Şi dacă aş vrea să uit, nu aş
putea. Numai că Mihai nu este cel care credeam că este. Poate îţi sună
telenovelistic, dar acesta este adevărul. În acele clipe am avut cea mai mare
nevoie de el. E ceva ancestral, cred, ca femeia să vrea să-l simtă alături în
momentele de criză pe cel care este coautor la conceperea noii fiinţe,
indiferent că e vorba de naştere sau, dimpotrivă, cum a fost cazul meu, de
pierderea copilului. Sau poate atunci mai cu seamă. Te simţi mai bine să ştii
că există pe lumea aceasta cineva care simte durerea în aceeaşi parametri
ca şi tine. Cu care poţi împărţi această durere, care ţi-o poate înţelege
fiindcă o simte în egală măsură.
 Dar noi doi nu am fost pe aceeaşi lungime de undă. Ştiu, sunt
convinsă chiar, că a suferit. Însă nu mi-a fost alături. Probabil fiindcă în
sinea lui mă acuza.
-Avea dreptate să te acuze, Iunia, comentă moale Laura.
-E adevărat. Dar el trebuia să simtă că eu nu mi-am dorit niciodată ca acest
copil să nu existe. Trebuia să ştie că mi l-am vrut, că l-am iubit şi că i-am
plâns moartea mai mult decât vă puteţi voi închipui. Dacă mă iubea, aşa
cum susţinea, avea această obligaţie de-a percepe adevăratele dimensiuni
ale dramei pe care eu o trăiam.
S-a închis în sine şi a refuzat cu eleganţa-i cunoscută să abordeze
acest subiect cu mine. Îşi închipuia că este un actor perfect, dar pe mine nu
m-a putut minţi niciodată. Şi ştii de ce? Fiindcă eu am avut, nici nu ştiu
cum să o numesc defect sau calitate, acum mai degrabă cred că defect, o
sensibilitate exacerbată în relaţiile cu oamenii. Astfel am putut simţi că
fiecare vorbă, fiecare sărut pe care mi-l dădea nu mai avea substanţa pe
care o avusese înainte. Sărutul lui nu mai avea pasiune, nu mai era sărutul
unui om îndrăgostit. Am ştiut în acel moment că sentimentele lui pentru
mine păliseră şi că nimic nu le mai putea reînvia.
Am ştiut toate acestea, dar refuzam să cred, cum am făcut
întotdeauna când ceva nu-mi convenea. Ignoram cu bună ştiinţă
certitudinea, complăcându-mă într-o stare de cvasi-realitate.
Faptul că are o amantă nu a fost chiar o surpriză, deci. Mă
aşteptasem. În sinea mea ştiam că se va întâmpla mai devreme sau mai
târziu, fiindcă văzusem evoluţia relaţiei noastre cu ochi obiectivi şi acesta
era singurul final posibil. Şi, deşi îţi va părea incredibil, să ştii că nu mi-a
fost chiar atât de indiferentă această nouă situaţie, aşa cum credeam că îmi
va fi. Întoarcerea la Saşa este consecinţa acestei trădări. Am mai spus acest
lucru şi cu alte ocazii.
-Niciodată nu ai fost ipocrită, Iunia. De ce vrei să te schimbi tocmai acum?
-Nu înţeleg. În ce sens să mă schimb?
-De ce dai vina pe alţii pentru a-ţi atenua gravitatea faptei?
-Pentru că acesta este adevărul. Nu am inventat nimic. L-am iubit pe Saşa
mai mult decât pe oricine pe lumea aceasta. Pentru o asemenea iubire nici
nu există termeni de comparaţie. Mă gândeam la el în fiecare clipă, mai cu
seamă că nu eram fericită. Şi totuşi, dacă nu l-aş fi văzut pe Mihai alături
de altă femeie, dacă nu l-aş fi văzut atât de tandru cu ea, într-un moment
când sufletul meu avea cel mai mult nevoie de dragoste, de înţelegere, de
afecţiune, probabil că Saşa ar fi rămas undeva în urmă, iar eu mi-aş fi
văzut mai departe de viaţa mea, aşa cum era ea. A trebuit însă să fiu într-
un anume ceas, pe o anume stradă ca să văd pe un anumit om. Dar, mai cu
seamă, să-l văd pe acel om care oficial îmi este soţ, după ce numai cu câteva
clipe în urmă zărisem maşina lui Saşa, fapt care mi-a provocat un şuvoi de
amintiri dureroase. Pe un asemenea fond, vederea lui Mihai împreună cu
femeia aceea m-a supărat cu mult mai mult decât în mod obişnuit.
-Viaţa nu e atât de complicată cum ţi se pare. Tu ai avut mereu tendinţa de
a pune prea mult suflet în ceea ce făceai şi, evident, că uneori nu ai fost
răsplătită aşa cum te aşteptai.
-Nu ai înţeles nimic, Laura. Ţie îţi este uşor să vorbeşti pentru că sufletul
tău nu a trecut prin furtuni devastatoare. Te-ai căsătorit cu Sorin, omul pe
care îl iubeai, convertind într-o căsnicie fericită singura relaţie serioasă pe
care ai avut-o vreodată, la momentul potrivit ai avut un copil reuşit, care
nu ţi-a bulversat existenţa, pe care ambele perechi de bunici se băteau să ţi-l
ia din mâini, astfel că nu ai simţit cât de greu e să speli scutece, să te trezeşti
nopţile sau alte mii de incomodităţi pe care ţi le aduce apariţia pe lume a
unui copil. La tine totul a mers ca la carte. Nu ai avut nici un fel de
obstacole. Ai avut parte de un drum mult prea neted pentru a-i putea
înţelege pe alţii care nu au fost atât de norocoşi ca şi tine.
-Îţi place să te văicăreşti şi să-ţi plângi de milă.
-Nu. Tocmai că nu mi-a plăcut de când mă ştiu să vorbesc despre mine şi
despre intimitatea mea. Dar aş vrea să faci o comparaţie.
Părinţii mei m-au azvârlit de lângă ei îndată după naştere. Nu-mi
aduc aminte să-mi fost vreodată alături, la vreo serbare şcolară, la vreo zi
de naştere sau aşa pur şi simplu, fără vreun motiv anume. Mi-ar fi plăcut şi
mie să merg cu mama şi cu tata de mână pe stradă, să petrec o zi numai cu
ei, fără să mi se vorbească de ultimele lor descoperiri. Nu eu am cerut să mă
nasc, nici măcar nu am fost întrebată dacă sunt de acord, de ce trebuia să
mi se aducă permanent aminte că sunt un accident intervenit în viaţa lor
fericită de până atunci? Nu au venit niciodată la mine la şcoală să
vorbească învăţătoarei sau dirigintei, nu m-au întrebat care este materia
mea preferată, ce facultate vreau să urmez. Nimic pe toată linia. Dar ce e
mai dureros e că, de cele mai multe ori, uitau să-mi dea până şi un telefon
ca să îmi spună „la mulţi ani” de ziua mea, ca şi când n-aş fi existat pentru
ei.
Când gândeam că, în fine, mi-am găsit liniştea şi dragostea lângă un
om pe care îl iubeam şi care mă iubea, care îmi oferise atâta dragoste încât
reuşisem să-i iert pe mama şi pe tata, care mă completa şi lângă care
devenisem un întreg, au intervenit părinţii lui şi, fără nici un fel de
menajamente, ne-au despărţit.
Am crezut că prin căsătoria cu Mihai voi avea măcar linişte. Dar nici
măcar această infimă dorinţă nu mi s-a împlinit…
Sunetul telefonului agăţat pe un perete al bucătăriei o întrerupse pe
Iunia din confesiune. Laura o urmări cum se îndreaptă cu paşi elastici spre
aparat. Şi nu se putu abţine să nu constate cu amărăciune că frumuseţea
Iuniei, atât de desăvârşită, nu-i adusese decât nenoroc.
 Suntem obişnuiţi să credem că unui chip frumos i se atribuie încă din
leagăn şi un destin fericit, dar, de cele mai multe ori, se întâmplă tocmai pe
dos. Şi nu încetăm să ne mirăm şi să ne întrebăm cum de este posibil când
vedem o femeie banală, ca să îndulcim termenul, alături de un bărbat
superb care o soarbe din priviri. Probabil echilibrul universului acţionează
chiar şi acolo unde te aştepţi mai puţin.
-Da, răspunse glasul ei melodios. Bună ziua, mamă. Horia nu este acasă, e la
birou.
Laura bănuia întrebările doamnei Manu după răspunsurile Iuniei şi
deveni atentă.
-Sunt aici pentru că m-am despărţit de Mihai. Nu, nu e o toană. Da. Bine,
bine. Aşa e, mamă, voi face cum cred eu de cuviinţă. Bine, îi voi spune lui
Horia. La revedere, mamă.
Răspunsurile seci ale Iuniei erau consecinţa unor întrebări la fel de
seci, lipsite de orice curiozitate, stricte, care arătau cu claritate relaţia deloc
apropiată dintre mamă şi fiică.
Iunia închise telefonul şi reveni la masă, unde Laura tocmai îşi sorbea
ultima gură de cafea din ceaşcă. Se aşeză pe scaun întinzându-se ca o pisică.
-Ştii ce a găsit de cuviinţă mama să-mi spună când am informat-o că m-am
despărţit de Mihai? Că eu ştiu mai bine ce trebuie să fac. Pe ea una o
plictisesc chestiunile de acest gen. Acum mă crezi? Ţi-ai dat, în sfârşit,
seama că nu se întâmplă totul doar în imaginaţia mea?
-Te-am crezut tot timpul, Iunia, spuse Laura cu glas împăciuitor, nedorind
să mai toarne şi ea gaz pe foc. Numai că mi se părea că uneori exagerai. Te
suspectam că vrei cu orice preţ să captezi atenţia şi astfel te prezentai sub
aspectul victime.
-Mi-ar fi plăcut de zeci de ori mai mult să fiu prefăcută decât să trăiesc cu
adevărat toate aceste poveşti. Nu e nimic extraordinar, relaţii de acest tip
între părinţi şi copii se găsesc mai des decât îţi poţi închipui, dar pe mine m-
au marcat.
-E firesc să te fi marcat. Nefiresc ar fi fost să fi trecut pe lângă tine şi să nu
lase urme pe sufletul tău. Dar, hai să revenim la ceea ce am discutat. Crezi
că mai poţi fi din nou împreună cu Saşa? După toate câte s-au petrecut
între voi? Crezi că vei fi capabilă să nu-i reproşezi niciodată toate cele pe
care le-ai suferit din pricina lui?
-Sunt convinsă, Laura. L-am iubit mereu pe Saşa. El a fost singurul om
pentru care am avut aceste sentimente. Poate că a trebuit să trecem prin
această despărţire pentru a ne verifica dragostea. A fost necesară să vedem
dacă putem trăi unul fără celălalt. Şi am văzut că nu e posibil.
Laura era sceptică, dar se abţinu de la orice comentariu. Ştia că ar fi
fost inutil fiindcă, de când o ştia, Iunia acţionase după alte criterii decât cele
ale celorlalţi. Se ghidase doar după ceea ce-i spunea propriul suflet şi orice
amestec al altora era respins cu încăpăţânare. Cel mai bine era să o lase să
facă ceea ce îşi propusese, fără să încerce să o convingă să renunţe la o idee,
care ei i se părea necugetată şi periculoasă ca şi când s-ar fi avântat pe o
gheaţă prea subţire.

**********************

Părinţii lui rămaseră plăcut impresionaţi de aspectul îngrijit al fiului

lor. Era aşa cum trebuia să fie, cum i se cere să fie unui tânăr respectabil
care are un statut social râvnit de mulţi. Era aşa cum nu mai avuseseră cam
demult ocazia să-l vadă.
David şi Juditha Epstein reprezentau acel tip de oameni pentru care,
înainte de orice altceva, conta felul în care ceilalţi se prezintă. Un om
neîngrijit pierdea puncte serioase în faţa lor, şi, chiar dacă, ulterior,
constatau că aspectul era doar aparent şi omul era un tip absolut
extraordinar, nimic nu îl mai putea reabilita în ochii lor. Se dovedeau
întotdeauna a fi sclavii primei impresii.
-Cum de ai trecut pe la noi? E vreun eveniment deosebit şi noi l-am omis
cumva?
Fuseseră total împotriva ideii ca Saşa să se mute din casa părintească
şi să locuiască singur. Erau proprietarii unei vile impunătoare, moştenită
din generaţii, iar plecarea fiului putea fi privită ca un act de nesupunere
printre membrii comunităţii evreieşti în care David Epstein avea o poziţie
însemnată, de opiniile căruia se ţinea întotdeauna cont. Şi cum trăiau într-o
lume în care preţul cel mai mare se punea pe aparenţă, nu ar fi dorit, cu
nici un preţ, ca numele familiei lui să se afle pe buzele tuturor ca un
exemplu negativ de nesupunere filială. Dar pentru prima oară în viaţa lui,
Saşa se înverşunase şi, în cele din urmă, fusese cum dorise el, nu cum
doriseră ei. Şi pentru că la fiecare vizită îi reproşau plecarea, trecea destul
de rar pe la ei, nedorind să le tot audă lamentaţiile.
-Au apărut nişte noutăţi în viaţa mea şi, ca un fiu bun ce sunt, am ţinut să vi
le aduc şi vouă la cunoştinţă, intră el abrupt în subiect.
-Te pomeneşti că vrei să te însori, spusese maică-sa într-o doară pilindu-şi
unghiile şi dându-le lustru.
-Cum de ai ghicit, mamă? Sunt chiar atât de previzibil? o ironiză el.
Cei doi Epstein schimbară o privire iute. Era ultimul lucru la care se
aşteptau. Nimic din atitudinea lui Saşa din ultimul timp nu trăda faptul că
ar fi fost îndrăgostit. Ba chiar dimpotrivă. Lăsase impresia că nu o poate
uita pe fata aceea…
-Şi cine e fericita aleasă, se poate ştii? Sau vrei să ne faci vreo surpriză până
în ziua nunţii?
-O femeie.
-Şi noi care credeam că e vreun pisoi. Lasă gluma şi spune-ne odată pentru
ce ai venit. Ai nevoie de bani? Dacă aşa stau lucrurile, îţi spun de pe acum
că nu avem. Am investit recent la bursă…
Saşa interveni prompt.
-Nu am nevoie de bani. Chiar mă însor. Vorbeam foarte serios adineauri.
Mă însor cu Iunia. Iată, deci, că nu fac un secret din identitatea miresei
cum îţi era ţie teamă, tată.
Dacă răspunsul fusese şocant pentru ei, aşa cum se aşteptase Saşa,
acest lucru nu se putea citi pe chipul lor.
-Din câte ştim noi, Iunia e măritată. Ţii cu tot dinadinsul să fie acuzată de
bigamie?
-Vă faceţi griji inutile, dar vă mulţumesc că vă gândiţi la sufletul ei şi la
libertatea ei, fiindcă, din câte mai ştiu eu, bigamia se pedepseşte cu
închisoarea, nu? Ne vom căsători îndată ce se va termina divorţul ei.
David Epstein se ridică din fotoliul unde stătuse până atunci. O privi
pe nevastă-sa şi o întrebă politicos, politeţea fiind o latură esenţială a
relaţiei lor fără de care nu ţi i-ai fi putut imagina, într-atât devenise parte
din ei:
-Doreşti o cafea, draga mea?
-Dacă eşti drăguţ…
Nici unul nu-l învredniciră pe Saşa cu vreun răspuns sau cu vreo
privire. Păreau că nu auziseră vestea neaşteptată adusă de el.
Enervat de atitudinea lor, Saşa izbucni:
-Credeţi că dacă vă prefaceţi că nu aţi auzit, situaţia se va schimba? O
iubesc pe Iunia, mamă. Nu îmi doresc altă femeie alături de mine. Lângă ea
mă simt împlinit. Poate că dacă aţi fi acceptat să o cunoaşteţi mai bine, aţi fi
acum de acord cu mine. Dar aţi preferat să nu vă fie niciodată prezentată.
V-aţi mulţumit cu frânturi adunate de pe ici şi de pe acolo, pe care vi le-au
oferit alţii. Din fragmente nu poţi reconstitui întregul, mamă, oricât te-ai
strădui. Îi va lipsi mereu tuşa finală.
-Nu am dorit şi nu vom dori să o cunoaştem. Indiferent cum ar fi ea. Pur şi
simplu nu ne interesează. Iar pe tine, dacă te vei însura cu ea, nu te vom
mai recunoaşte ca fiu. Ori noi, ori ea. E foarte simplu şi e alegerea ta,
dragule.
Ochii lui negri, în care parcă se adunase tristeţea lumii, se acoperiră
de lacrimi.
-Mamă, te implor să mă înţelegi. Nu pot trăi fără ea.
Maică-sa îl privi cu dispreţ.
-Te comporţi ca într-o dramă de mahala. Mai ai puţin şi mă vei ameninţa
cu sinuciderea. Să ştii că nu mă impresionezi. Auzi, dragă, se adresă ea
soţului ei ce tocmai intrase pe uşă, fiul tău spune că nu poate trăi fără
micuţa aceea. Tu ce părere ai?
-Dacă nu poate, nu poate. Nu vom fi noi cei care să încercăm să-i schimbăm
părerea. Dacă el doreşte să trăiască cu acea femeie, e liber să o facă. Dar în
această casă nu mai are ce căuta. Pentru noi e mort.
Vorbea ca şi cum Saşa nu ar fi fost prezent la discuţie, făcând
abstracţie totală de el.
Ceea ce trebuie spus fusese spus, orice alt cuvânt era inutil. Aflase părerea
lor şi ştia că nu mai are nici un sens să insiste. Fiecare stăruinţă ar fi
înflăcărat şi mai mult spiritele şi aşa prea aprinse.
-De această dată nu mai pot să vă respect hotărârea. În cea mai mare parte
a vieţii mele am făcut ceea ce aţi crezut voi că este mai bine pentru mine,
chiar şi atunci când dorinţele voastre nu erau identice cu ale mele. Am
înghiţit însă în sec şi am procedat cum v-ar fi plăcut vouă să procedez. Iar
în ceea ce priveşte decizia pe care am luat-o ca să o părăsesc pe Iunia, a fost
cea mai mare greşeală pe care o puteam face. După ce ea nu a mai fost cu
mine, am crezut că nu mai sunt om. Dar, în ciuda faptului că nu meritam,
viaţa mi-a oferit a doua şansă şi nu am de gând să trec pe lângă ea doar
pentru că voi vă încăpăţânaţi să nu acceptaţi realitatea. Eu ştiu foarte bine
cum am trăit fără ea şi nu vreau să mai trec prin acel coşmar. Mi-a fost de
ajuns.
Ieşi pe uşă fără să-i mai privească, cu strania convingere că nu va mai
intra niciodată în casa lor.

*********************

Ştiu că la uşă era Mihai încă de când auzise sunetul soneriei. Ceva din
interiorul ei îi spunea asta. Şi mai ştiu că va trebui să deschidă, fiindcă nu îl
putea evita la nesfârşit. Era necesar ca situaţia dintre ei să fie clarificată
pentru a-şi vedea fiecare liniştit de drumul lui.
-Sărut-mâna, Iunia.
-Bună ziua, Mihai. Intră, te rog.
Fără să vrea o cuprinse un sentiment de milă. În acele câteva zile în
care nu îl mai văzuse, Mihai îmbătrânise vizibil. Nopţile nedormite, în care
fusese sfâşiat de gânduri, îl marcaseră de netăgăduit. Cearcăne mari îi
înconjurau ochii, fire albe, până atunci neobservate, apăruseră prea multe
parcă în decurs de câteva zile doar. Arăta obosit, îndurerat şi trist.
Se aşeză pe un scaun liber şi câteva minute bune nu o privi şi nici nu-i
vorbi. Părea că trebuie să-şi pună ordine în propriile lui gânduri şi avea
nevoie de concentrare, cum avea nevoie întotdeauna înainte de a începe un
nou proiect în meseria lui.
-De ce, Iunia? De ce am ajuns până aici, o întrebă el într-un târziu privind-
o ţintă în auriul ochilor.
 Era cea mai simplă întrebare care se putea pune, dar şi cea care avea
cel mai complicat răspuns.
-Nu ştiu nici eu. Probabil pentru că nu trebuia să ne fi căsătorit. Un
asemenea act nu trebuie să pornească din răzbunare. Căsătoria e ceva
sacru şi nu trebuia privită în glumă, indiferent care este motivul. Viaţa mă
pedepseşte pentru clipa aceea de rătăcire.
Îl privi tristă şi îl mângâie blând pe obraz.
-Nu aş fi vrut să te fac să suferi. Eu sunt singura vinovată şi ar fi fost drept
ca numai eu să plătesc.
Mihai îi prinse încheietura mâinii şi i-o sărută. Era însă atâta
adoraţie în acel sărut că Iunia se înfioră şi fu străbătută de un vag
presentiment dureros ce îi strânse inima. Ceva cumplit avea să se întâmple,
iar ei, simple jucării ale destinului, nu vor putea opri greul tăvălug ce fusese
aruncat peste vieţile lor.
-Te iubesc, Iunia. Orice poţi să uiţi, dar nu acest adevăr. Şi vreau să te rog
să nu pleci. Să nu mă părăseşti. Nu am trăit prea mult alături de tine, dar
sunt conştient că nu aş mai putea continua fără tine. Eşti ca un drog şi mă
aflu în totalitate sub influenţa lui. Nu ştiu dacă ai putea înţelege…
Iunia se scutură pentru a scăpa de senzaţia aceea neplăcută.
-Cunosc sentimentul, Mihai. De ceva vreme îl trăiesc. E cumplit. Îţi
anihilează voinţa şi face din tine un rob. Şi orice formă de luptă împotriva
lui se dovedeşte inutilă.
Mihai îşi ridică surprins privirea. Sinceritatea Iuniei era sfâşietoare.
Se întrebă cât de mult suferise femeia aceea lângă el, departe de celălalt, cât
dor acumulase în suflet, încât putea să spună acum acele vorbe care îl
răneau, pentru că îi retezau toate speranţele.
-Horia mi-a spus că vrei să te întorci la acel bărbat care…
-Nu mă întorc la el, Mihai, îl întrerupse ea mai brutal decât şi-ar fi dorit.
Eu i-am aparţinut lui întotdeauna, deci nu poate fi vorba de o reîntoarcere.
Regret că trebuie să afli de la mine acest adevăr, dar e mai bine că nu au
intervenit intermediari ca să ţi-l spună. Intermediarii deformează de cele
mai multe ori adevărul şi îl modelează în funcţie de propriile lor interese.
Mihai o privea, iar tristeţea care radia din ochii lui o copleşea. Era
aproape materială. Avea senzaţia că o strânge cu forţă şi o împiedică să
respire.
-Îmi pare atât de rău pentru tot, Mihai. În special, pentru că ţi-am încurcat
viaţa şi nu te-am lăsat să fi fericit alături de o femeie care te iubea şi care ar
fi făcut şi imposibilul numai pentru a te simţi tu bine, o femeie care ar fi
ştiut să-ţi dăruiască şi acel ceva pe care eu nu-l mai pot oferi.
-Femeia aceea nu eşti tu. Poate dacă nu te-aş fi cunoscut niciodată, dacă nu
aş fi aflat cât de minunată eşti şi cât de incredibilă este viaţa alături de tine,
poate atunci aş fi trăit cu ea, neştiind că se poate şi mai bine. Dar după ce
am aflat gustul paradisului… Cum îţi închipui că aş mai putea vieţui? Cum
să mai intru în casa în care, până de curând, se auzea râsul tău şi vocea ta?
Se simţea cea mai crudă fiinţă din lume. De ce trebuia să treacă prin
aceste momente? De ce trebuia să producă suferinţă? De ce trebuia să fie
totul atât de complicat şi atât de dureros? Cât de mult o iubea Mihai dacă
văzuse viaţa lor în doi ca pe un dar minunat, când, de fapt, nu fusese
altceva decât ceva artificial, clădit în forţă şi pentru păstrarea căruia se
duseseră lupte aprige, ale ei cu sine. Chiar într-atât să-l fi orbit iubirea?
Sau porniri masochiste îl împingeau către ea, în ciuda faptului că era
conştient că ea nu putea oferi mai mult, că sufletul ei era sterp?
-Mihai, scumpule, tu ai dreptul la fericire. Meriţi să fi fericit. Eu nu-ţi pot
oferi această stare dumnezeiască. Alături de mine nu vei cunoaşte decât
suferinţa. Fiecare iubim pe cont propriu şi sentimentele noastre nu se
intersectează.
-Ştiu că nu am fost un soţ perfect. Am avut uneori nişte gesturi pe care nici
eu nu mi le pot explica. Dar, te rog, iartă-mă şi întoarce-te la mine. E timpul
să încetăm să ne purtăm ca nişte copii fără minte. E timpul să ne chibzuim
viaţa cu maturitate şi cu discernământ.
Ar fi vrut să-i strige, să-l implore să tacă. Chiar nu-şi dădea seama
câtă durere îi provocau vorbele lui? Mihai, rănit până în adâncul sufletului,
o ruga să-l ierte. Victima se socotea vinovată şi era incapabil să înţeleagă
adevărata dimensiune a situaţiei în care viaţa îi târâse nemilos. Implora
milă călăului…
Cuvintele îi veniră pe buze înainte de a avea răgazul să le gândească.
Le rosti plină de uimire.
-Am să mai reflectez, Mihai. Am nevoie însă de timp. Vreau să fiu liniştită
pentru a fi convinsă că voi lua hotărârea cea mai bună.
-Am să aştept, Iunia. Atât cât crezi tu că este necesar. Sper că Dumnezeu îţi
va lumina gândurile. Sper că te va face să înţelegi unde vei găsi adevărata
dragoste. Rămâi cu bine.
O îmbrăţişă mai potolit parcă. Ultimele ei vorbe îi readuseră din nou
speranţă în suflet. Iunia îi acceptă tăcută îmbrăţişarea. Senzaţia aceea
supărătoare că avea să se întâmple ceva îngrozitor reveni. Şi, atunci,
cutremurată, se agăţă cu disperare de Mihai, ca şi naufragiatul în căutarea
colacului de salvare, iar braţele lui puternice o înconjurară cu infinită
tandreţe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între ei doi.
Se despărţiră având fiecare o stare de spirit diametral opusă de
celălalt. Mihai era, dacă nu fericit, cel puţin mulţumit că Iunia acceptase să
se mai gândească şi nu respinsese categoric ipoteza de a mai fi împreună,
cum se temuse el că o va face. Iunia era însă străbătută de mari nelinişti.
Iminentul pericol plana deasupra lor, din ce în ce mai aproape, din ce în ce
mai tenebros, din ce în ce mai pe cale de a le marca destinele.
 ***********************

Trebuia să o vadă pe Iunia cu orice preţ. Ştia că lângă ea îşi putea

alina puternicul tumult ce îi zguduia sufletul.
Nu ar fi trebuit să fie prea mirat. Ştiuse de la început că părinţii lui
nu îi vor accepta hotărârea. Nu înţelegea, aşadar, de ce îl întorsese pe dos
întâlnirea cu ei. Poate fiindcă păruseră mai categorici decât oricând şi îi
declaraseră răspicat că el înceta să existe pentru ei în clipa în care o prefera
pe Iunia şi nu legile, scrise şi nescrise, ale comunităţii în care se născuse.
„O iubesc pe Iunia, şi totuşi nu pot să nu mă întreb dacă acest
sacrificiu pe care îl fac pentru ea chiar merită. Merită o femeie, oricare ar fi
ea, să rupi toate legăturile cu familia ta, cu originile tale, numai şi numai de
dragul ei?”
Din zbuciumul gândurilor îi răsări deodată zâmbetul trist al Iuniei,
privirea ei îndurerată, încărcată de un mut reproş că tocmai el se putea
îndoi de ea.
Îl cuprinse o ruşine grozavă. Cum putea pune în balanţă iubirea ei?
Cine îi dădea acest drept? Ce demon îl stăpânea şi îi dădea brânci pe un
drum pe care mai fusese, dar nu mai dorea să se întoarcă, drumul fără
Iunia? Prin minte îi trecu o frântură de gând. Nu ştia exact unde anume
auzise sau cine îi spusese că în dragoste cel care trădează primul este cel
care se teme, cel care se simte nesigur de sentimentele celuilalt, dar, mai cu
seamă, de sentimentele lui.
„Doamne, cât e de adevărat! Trădarea mea tocmai acolo îşi avea
punctul de plecare. În nesiguranţa mea. Nu fiindcă m-aş fi temut că Iunia
nu mă iubeşte, pentru că eram convins că aşa este. De altfel, iubirea ei, pe
care n-a pregetat niciodată să mi-o arate, m-a făcut să trădez. Dăruind
totul, mă plictisea. Aveam nevoie de o femeie sofisticată care m-ar fi pus pe
jar dându-mi-se puţin câte puţin, nicicând pe de-a-ntregul. Onestitatea ei
devenise o povară pe care nu mai puteam să o suport. Dar, teama cea mai
mare provenea din faptul că eu nu eram sigur de sentimentele mele pentru
ea, că mă temeam cumplit de o relaţie stabilă, de statutul de cap de familie
pe care l-aş fi dobândit căsătorindu-mă cu ea.
Am fost un nenorocit egoist care a distrus viaţa singurei fiinţe pe care
am iubit-o vreodată. Dar iubirea ei s-a dovedit mult mai mare decât mi-aş fi
putut eu închipui. Atât de mare că s-a întors la mine, ştergând cu buretele
toate răutăţile pe care i le-am făcut, în general, gratuit.”
O luă în braţe încă de pe treptele intrării, neţinând cont de privirile
curioase ale trecătorilor sau ale vecinilor ascunşi după perdele. Nimic nu
mai avea importanţă. De ce ar fi avut? Viaţa era şi aşa mult prea scurtă.
Durata unei vieţi, oricât de lungă ar fi fost ea, şaizeci, şaptezeci, optzeci sau,
printr-o incredibilă generozitate a sorţii, nouăzeci, nu ar fi fost de ajuns
pentru a şi-o petrece cu Iunia. Poate doar eternitatea… Cum s-ar mai fi
putut împiedica atunci de ridicolele idei preconcepute ale celorlalţi?
Cât de bine era cu ea în braţe! O senzaţie binefăcătoare îl străbătu.
Nimic pe lume nu putea înlocui acea clipă.
Iunia îl privea uşor nedumerită. Nu îşi putea explica efuziunea aceea
de tandreţe cu care o copleşea. Ar fi dorit să îl întrebe, dar simţea că primul
cuvânt rostit n-ar fi făcut decât să alunge magia clipei pe care o trăiau.
-Te iubesc atât de mult. Mai mult decât viaţa, mai mult decât şi-ar putea
vreodată imagina cineva că se poate iubi.
Iunia îşi înăbuşi oftatul ce îi venise pe neaşteptate. Răspunse cu un
zâmbet care se dorea a fi vesel.
-Ştiu, dragul meu. Ştiu.
Privirile lor se întâlniră şi se topiră una în cealaltă. Ochii lui negri,
încărcaţi de toată tristeţea lumii se pierdură în ochii ei de culoarea ambrei,
stropiţi diafan cu puncte aurii.
Orice cuvânt era de prisos. Nici o vorbă nu ar fi putut exprima
intensitatea sentimentului pe care îl trăiau.
-Tu eşti acum tot ce am. Singura mea familie. Numai tu.
Înţelese că vizita la familia lui nu decurse aşa cum îşi dorise el şi se
întristă. Fiecare necaz pe care îl trăia el o lovea şi pe ea cu aceeaşi putere. Îi
urî pe cei doi Epstein, nu pentru că se încăpăţânau să nu o accepte, fiindcă
ajunsese în acea etapă a existenţei în care aceste mici impedimente nu mai
contau, ci fiindcă îi produceau atâta suferinţă lui.
Îl strânse în braţe cu şi mai multă forţă, ca pentru a-i arăta şi prin
acest gest că putea să conteze pe ea şi că, indiferent de ceea ce gândeau
ceilalţi, ea îi era alături, suplinindu-i pe toţi cei care îi fuseseră apropiaţi.
Forţa iubirii ei putea să înlocuiască pe toţi locuitorii planetei, dacă era
necesar.
Era în braţele lui, locul acela, unic pe lume, în care ar fi trebuit să nu
mai simtă nimic altceva decât iubire, locul unde ar fi trebuit să fie apărată
de tot ce era rău, şi cum, dealtfel şi simţise mereu până în acea clipă. Dar,
dintr-odată, scutul acela protector dispăruse. Un sentiment straniu, pe care
niciodată nu-l mai trăise o făcu să se simtă înfricoşată. Ca şi cum i s-ar fi
desluşit un fel de avanpremieră a unui mare rău. Ca şi cum forţele
dezlănţuite ale infernului dansau haotic în jurul ei rânjind spre ea cu feţe
hâde.

***************************

Cunoscuta senzaţie pe care o trăia în faţa uşii Amaliei o străbătu din

nou, dar de această dată o ignoră. În acea clipă nu dorea să-şi pună
întrebări tulburătoare. Îi era de ajuns tulburarea propriului ei suflet. Dorea
să ajungă cât mai grabnic în casa veche a mătuşii, să o audă vorbind pe
aceasta în stilul ei inconfundabil, să-i ofere un sfat pentru alinarea
neliniştilor ei. Dorea să se convingă că totul este bine şi că teama aceea care
îşi făcuse cuib în ea era o simplă nălucire. Avea nevoie să audă asta.
Se făcu mică în fotoliu, zgribulindu-se.
-Ţi-e frig, fetiţo? Să-ţi aduc un ceai fierbinte?
-Nu vreau nimic, tanti. Tot ce îmi doresc e să stai aici lângă mine. Tare aş
mai vrea să fiu iar mică…
-Toţi avem momente în viaţă când ne dorim întoarcerea la copilărie. Mai
ales în clipele de mare cumpănă. Dar trebuie să le depăşim. Nu putem fugi
mereu de responsabilităţi, nu putem să ne ascundem la nesfârşit după fusta
mamei.
-Ştii foarte bine că nu m-am ascuns niciodată, nu de alta, dar fusta asta,
despre care vorbeşti, era mereu absentă. Nici nu am fugit de
responsabilităţi. Am căutat mereu să nu-mi fie ruşine când mă privesc în
oglindă, aşa cum m-ai învăţat încă de când am început să pricep lucrurile.
Numai că, acum, am obosit. Vreau să fiu alintată, vreau să mai fiu puţin
departe de orice amărăciune.
Bătrâna nu-i răspunse. Măsura gânditoare ceaşca elegantă de ceai pe
care o uitase în mână, ca şi când nu mai zărise niciodată obiectul acela aflat
de zeci de ani în casa lor.
-Ştii ce sentiment am avut în clipa când te-am zărit prima dată, Iunia, în
ziua când mama ta te-a adus de la maternitate? Nu ţi-am mărturisit până
acum, nu-i aşa? Deşi m-am gândit la acest lucru de nenumărate ori după
aceea şi de fiecare dată mă simţeam tulburată. Ei, bine, am avut senzaţia că
tu nu aparţii acestei lumi. Că, dintr-o greşeală a destinului, te-ai născut
prea târziu, într-un secol străin ţie şi că nu-ţi vei putea găsi nicicând
drumul firesc. Din ce anume mi-am dat seama? Din privirea ta! Erau atât
de trişti ochii tăi, Iunia! Nefiresc de trişti pentru un bebeluş! Ca şi cum nu
încetai să te miri de miracolul apariţiei tale pe lume sau ca şi când ai fi ştiut
dinainte că nu vei cunoaşte fericirea.
Ai fost un copil deosebit. Uneori mă întrebam dacă nu cumva tu porţi
în tine secrete dintr-o altă existenţă care te împiedicau să te bucuri. Fiindcă,
sincer vorbind, eu nu te-am auzit niciodată râzând din tot sufletul, sănătos,
cum ar fi fost normal la anii tăi tineri. Sau nu, mă înşel. Cred că te-am
auzit. Atunci când îţi trăiai dragostea cu Saşa Epstein, singura perioadă din
viaţa ta când ai trăit cu adevărat.
Iunia o măsură ca de la mari depărtări fără să dea un răspuns la ceea
ce îi spusese mătuşa ei. Când îi vorbi, îi comunică ceea ce îi umplea acum
sufletul de bucurie.
-Suntem iar împreună, tanti. Saşa a revenit în viaţa mea şi nu îl voi mai lăsa
să plece. Mi-e indiferent ce spun ceilalţi.
 Dacă vestea îi produse furie, tanti Amalia nu o arătă prin nimic.
Schiţă doar o grimasă care însemna mai degrabă „ia te uite, mie nu mi-a
spus nimeni nimic”.
-Nu ţi-e indiferent, răspunse bătrâna. Dacă ţi-ar fi, nici măcar nu te-ai
osteni să-i pomeneşti. Nici nu ar fi normal să te doară în cot de opinia
celorlalţi, fiindcă eşti mult prea bine crescută, doar eşti produsul meu. Te-
am învăţat nişte reguli de viaţă care, abia acum conştientizez, nu ţi-au fost
de prea mare folos în lumea aceasta nebună în care te-am azvârlit. În
sfârşit, aceasta e altă poveste…
Mi-a spus Horia că ai plecat de la Mihai, sări ea la o altă idee. Nu ştiu
ce ai vrea tu să auzi de la mine şi, în realitate, nici nu contează. Vârsta mea,
vârsta senectuţii şi a înţelepciunii, ar spune că ai greşit riscând o căsnicie,
care se baza pe respect, pe o relaţie plină de pasiune, dar incertă. Dar
sufletul meu care a rămas tânăr, chiar dacă nu vă vine să credeţi, te aprobă.
Când să iubeşti dacă nu acum? Saşa e omul vieţii tale. Rămâi cu el şi fiţi
fericiţi. Nu te mai gândi la ce vor spune cei din jur. Ai o singură viaţă. Nu
ţi-aş dori să ajungi la anii mei şi să regreţi că nu ai înfăptuit un lucru sau
altul, fiindcă la momentul oportun te-ai cramponat de principiile idioate ale
celorlalţi. Nu am prea mare încredere în Saşa, ţi-am mai spus asta şi nu mă
feresc să îţi mai spun, chiar şi lui, dacă ar fi nevoie, dar vreau să te bucuri.
Vreau să te aud râzând…
Ar fi vrut să i se arunce în braţe şi să-i strângă la piept trupul
împuţinat de vârstă, dar între ele două relaţiile încărcate de dulcegării
sentimentale nu existaseră niciodată. Nu avea nici un sens să le modifice
acum.
-Eşti singura care nu mă condamnă. Toţi ceilalţi, inclusiv Horia, au avut
ceva de obiectat. Şi nici nu îţi poţi imagina cât mă răneau vorbele lor. Până
şi inofensiva Laura…
-Iunia, lasă-i, îi porunci ea cu glas dogit de tutun. Nu merită să le dai nici o
clipă din timpul tău, dacă nu te pot înţelege. Oferă-l cui are cu adevărat
nevoie de el.
Iunia o privi ţintă până în adâncul ochilor, pentru a se convinge că
vorbeşte serios, rugând-o, în acelaşi timp cu glas tremurat:
-Îţi cer prea mult dacă te-aş ruga să-l primeşti aici pe Saşa. Vreau să ştie că
mai sunt oameni care cred în dragostea noastră. Doar atât, tanti. ne-ai face
o mare bucurie.
Amalia încuviinţă zâmbind. Bucuria Iuniei îi aducea şi ei bucurie.
Măcar atât putea face pentru copilul nedorit. Măcar cu atât îi putea
înfrumuseţa viaţa.

*************************
 Pe Saşa invitaţia în casa Amaliei îl cam bulversă. Nu o cunoştea foarte
bine, dar îşi aducea aminte că, în perioada în care relaţiile lui cu Iunia se
mai aflau încă în faza de idilă însorită şi nevinovată, aceasta îl privise de sus
şi îi pusese întrebări incomode. Iunia încercase să îi ia apărarea explicându-
i că acea curiozitate maladivă a Amaliei provenea dintr-o grijă sufocantă pe
care o avea faţă de ea şi că trebuie înţeleasă. Numai că pe atunci problemele
de familie ale Iuniei nu îl interesau prea tare şi putu trece cu destulă
superficialitate peste ele. Acum însă, când Iunia devenise centrul
universului lui, tot ce ţinea de ea, trebuia privit sub o altă lumină.
Abandonă lucrarea de analiză economică pe care tocmai o redacta şi
închise laptopul atât de brusc, încât ceilalţi din birou, ocupaţi cu propriile
lor treburi, întoarseră privirea mirată spre el.
-Pleci?
-Am să continui acasă. Am primit un telefon urgent şi trebuie să ajung
undeva.
Nu-i mai învrednici cu nici o explicaţie suplimentară, deşi simţea că ei
aşteptau mai mult, fiindcă nu pleca niciodată înainte de a-şi finaliza
treburile.
Gândurile îi fugeau însă, mereu, spre chemarea misterioasă a Iuniei.
Nu-i spusese mare lucru. Doar că Amalia, temuta Amalia, şefa clanului,
dorea să-l vadă, iar el alerga să-i îndeplinească dorinţa.
Spaima că ar putea să o piardă pe Iunia îi făcea sângele să alerge mai
repede prin vene. Prin minte îi trecu că aceasta va fi ultima întâlnire.
Probabil că Iunia ascultase sfaturile familiei ei, transmise prin vocea
înţeleptei Amalia. Numai o astfel de veste proastă putea să-i dea bătrâna.
„Cum să trăiesc fără ea? Cum să trec iarăşi prin nebunia din care
tocmai m-am vindecat? Nu o pot lăsa să plece. Indiferent care ar fi preţul,
indiferent cât de mult mă va costa. Nimeni din această lume nu mai are
dreptul să ne despartă. Ne-am câştigat fericirea şi dreptul de a fi
împreună.”
Ajunse în faţa impunătoarei case doar datorită automatismului sau a
reflexelor condiţionate. Se miră chiar el însuşi cum de putuse să conducă
fără să se concentreze, furat de propriile lui gânduri, cu atât mai mult cu
cât şoseaua era sticloasă din cauza poleiului.
-Intră. Fii liniştit, nu am să te mănânc. Nu am mâncat încă pe nimeni, deşi,
slavă Domnului, mulţi ar fi meritat, îl luă Amalia în primire.
O urmă încremenit în încăperea spaţioasă care te arunca brusc într-
un alt secol datorită mobilierului pretenţios şi valoros în egală măsură. Se
simţea incapabil să înjghebe o replică. Abia când zări zâmbetul Iuniei,
singurul lucru familiar în decor, se mai linişti.
-Tanti Amalia ţinea negreşit să te vadă şi să-ţi spună că avem
binecuvântarea ei.
 Un oftat de uşurare îşi făcu loc în sufletul lui. În clipa aceea o iubea
pe Iunia, dacă aşa ceva era posibil, mai mult ca oricând. Cât de bine îl
înţelegea ea! Simţise, fără să fie nevoie ca el să-i mărturisească prin vorbe,
că dragostea lor avea nevoie de acordul unuia dintre membrii mai în vârstă
ai familiei, o reminiscenţă probabil din vremea vechilor patriarhi evrei,
moştenire păstrată în el fără ca măcar să fie conştient de ea.
-Momentul acesta trebuie sărbătorit, îşi recăpătă el vocea. Merg după o
şampanie. Şi după flori pentru doamna Creţulescu. Sunt de neiertat. Cum
de am putut veni fără a vă aduce măcar un omagiu floral?
Amalia îl măsură cu un scepticism studiat, zâmbind într-un anume
fel, de parcă i-ar fi dat de înţeles că la ea nu ţin astfel de manifestări de
curtoazie. Dar, înainte de a apuca să-i dea vreo replică acidă, el o sărută în
fugă pe Iunia şi ieşi ca o furtună, fără ca vreuna dintre ele să-l mai poată
opri.
Iunia îl urmări cu privirea distrată până ieşi din raza ei vizuală. Nu
bănuia nici o clipă că tocmai îşi trăiseră ultimele clipe împreună. Fiorul
acela rece care altădată îi vestea nenorocirea nu o străbătu. Nici un semn
nu prevestea sfârşitul. Dacă ar fi avut cea mai mică îndoială, s-ar fi pus de-a
curmezişul şi ar fi oprit ceasul nevăzut al destinului.
Întinse leneş mâna şi dădu peste o revistă aruncată la întâmplare de
Amalia, cum îi stătea în obicei. O deschise fără curiozitate. Se nimeri să fie
o revistă literară. O răsfoi oprindu-se la o pagină de proză, întreruptă către
final de câteva rânduri scrise cursiv, care îi jucară înaintea ochilor: „Când
toate acestea nu vor mai fi decât o grămadă de ruine şi trupul meu va
împodobi frumuseţea unei flori sălbatice, în petalele ei odihnindu-se tot
farmecul meu apus, voi continua să bântui aceste meleaguri şi nu am să
lipsesc la întâlnire, dacă o să mă chemi.”
Rândurile aparţinând lui Juan Goytisolo, pe neaşteptate, primeau o
altă semnificaţie în mintea ei. Senzaţia aceea supărătoare, care o bântuise în
ultimele zile, că se va întâmpla ceva cumplit o străbătu din nou cu şi mai
mare intensitate.
„Saşa!”
Alergă înnebunită după el pentru a-l opri, dar nu mai apucă decât să
zărească spatele maşinii, cu farurile care sclipeau roşii în înserare ca nişte
gigantice picături de sânge, şi care demarase în trombă, în ciuda şoselei
alunecoase.

*************************
Dorea să îşi limpezească gândurile şi apelase la prima scuză care îi
venise în minte. Nu era cea mai fericită, dar cel puţin nu se mai afla sub
ochii mici şi iscoditori ai Amaliei care parcă citeau cu raze laser până în
fundul sufletului. Avea nevoie de un timp în care să-şi dea răgaz să respire
liniştit după tumultul interior trăit de la primirea telefonului Iuniei.
Se considera un om fericit. Nu, nu era bine spus. Nu se considera,
chiar era un om fericit.
Viaţa lui începea să se aşeze pe făgaşul firesc. Alături de femeia
iubită. Mulţumirea izbucnea din el şi o simţea atât de materială încât se
mira că nu o vede şi că nu cuprinde întregul oraş. Poate pentru întâia dată
nu mai simţea golul acela sufletesc care nu putea fi umplut de nimic. Fiinţa
unică a Iuniei reuşea să suplinească tot ceea ce îi lipsise, conştient sau
inconştient. Mai rămânea de rezolvat problema divorţului ei şi nimic nu le
mai putea sta în cale.
Îi trecuse prin minte la un moment dat să se ducă la arhitectul
Argintaru şi să-i explice, ca de la bărbat la bărbat, situaţia, însă Horia îl
rugase să nu se amestece şi să îl lase pe el să descurce firele problemei. Îi
cedase bucuros răspunderea, fiindcă îi repugnau scenele de o asemenea
intensitate emoţională. Nu din laşitate, ci, pur şi simplu, deoarece l-ar fi
impresionat mult prea mult durerea disperată a celuilalt bărbat, despre
care, orice se putea spune, dar nu se putea nega faptul că o iubea pe Iunia.
Pe Iunia care era numai a lui şi pe care nu ar fi cedat-o nimănui, jumătatea
alături de care putea reface întregul, cum spunea Platon în aceea nespus de
frumoasă legendă a iubirii. Femeia lângă care cunoscuse culmile bucuriei,
dar şi abisurile suferinţei atunci când o pierduse. Iunia…
Auzi prea târziu claxonul disperat al unui autoturism. Instinctiv
piciorul se întinse încordat şi căută frâna. Maşina îi scăpă de sub control
alunecând într-un dans al morţii spre stâlpul gros din ciment plin de afişe
ale spectacolelor de teatru. Nu reuşi să se redreseze, fiindcă poleiul nu-i mai
îngăduia. Stâlpul se apropia vertiginos. Deveni conştient că impactul nu mai
putea fi evitat.
Într-o fracţiune de secundă avu revelaţia morţii şi înţelese că se
terminase şi că totul va rămâne în urma sa. O revoltă cumplită îl învălui.
Nu înţelegea de ce tocmai el, de ce tocmai atunci când se credea omul cel
mai fericit.
Iunia! Gândul la ea îi dădu forţă. Nu o putea lăsa singură, nu o putea
părăsi! Încercă să deschidă portiera şi să sară, dar, pe neaşteptate, o
bubuitură grozavă îi sparse timpanele. Trupul păru să-i explodeze în mii de
fragmente. Auzi de undeva voci. Păreau că se apropie, dar, încet, începură
să se îndepărteze, până ce deveniră şoapte, apoi nu se mai auzi nimic. Doar
linişte. O linişte adâncă.
Ochii îi fură inundaţi de o lumină orbitoare. Încercă să-şi ducă mâna
şi să-i acopere, dar nu reuşi. Pe neaşteptate, din acea lumină începu să
prindă contur silueta atât de cunoscută a Iuniei. Se apropia de el, parcă
plutind, purtând în braţe un copil, şi îi mângâie fruntea cu degete
răcoroase. Binefăcătoarea şi iubita ei mângâiere! Dar ea îi zâmbi trist şi
schiţă un gest de rămas-bun. Se topi, ca absorbită de o forţă căreia nu-i
putea rezista, împreună cu copilul ei, în lumina orbitoare.
Moartea îi arătă chipul surâzător chemându-l.
„Blestemat să fii, Dumnezeule, ce nu ai fost pentru mine decât o
nesfârşită povară, nicidecum mângâiere…”
Ochii negri, acoperiţi de toată tristeţea lumii nu mai priveau spre
nimic.

***************************
Înmormântarea, după tradiţia evreiască, trebuia să aibă loc cât mai
curând posibil după moarte şi avu loc chiar a doua zi. Pentru prima oară în
viaţă, tradiţia evreiască o bucură. Nu ar mai fi putut îndura gândul acela
dureros că lada aceea sinistră îl ascunde în ea pe Saşa, al cărui trup fusese
învelit într-o pânză albă, care, pe lângă motivaţia religioasă, mai avea
cumva darul de a ascunde loviturile produse de accident.
Nu avusese puterea să-l privească. Dorea să-l păstreze în suflet cu
imaginea lui de om viu, fericit. Acela care zăcea acolo nu era el. Nu putea fi,
nu avea cum să fie. Ea încă îi mai auzea glasul uşor răguşit care îi şoptea o
mie de cuvinte de alint. Încă îi mai stăruia în urechi râsul lui cald, vibrant.
Încă se mai simţea tulburată de respiraţia lui fierbinte când îşi apropia
gura de a ei. Încă îi mai simţea greutatea trupului şi mângâierile. Încă mai
era dureros de vie în inima ei privirea lui acoperită de toată tristeţea
lumii…
În cimitir se adunase o mulţime de oameni, rude şi prieteni, care
stăteau tăcuţi în aşteptarea rabinului, dar Iunia nu părea conştientă de
nimic din ceea ce se întâmpla în jurul ei. Nu dădu nici un semn că l-ar fi
recunoscut chiar şi pe Mihai care o privea nemişcat, deşi ar fi trebuit să se
întrebe ce căuta el acolo, unde nu-i era locul.
El o urmărea avid şi fiecare fibră din fiinţa lui îl îndemna să se ducă
şi să o ia în braţe şi să o alinte ca pe un copil, căci ea părea cu adevărat a
avea nevoie de tandreţe în acele clipe, dar trupul îi era incapabil să se
mişte, cuprins de amorţire. Îi era milă, o milă nemărginită de fiinţa aceea
aproape străvezie care, cel puţin din punct de vedere legal, încă îi mai era
soţie şi îi mai purta numele, deşi, prin simpla ei prezenţă în acel loc,
admitea în faţa lumii întregi că fusese iubita altuia. Fiinţa pe care încă o
mai iubea, în ciuda tuturor stavilelor pe care destinul le ridicase în calea
lor. Femeia care îl minţise, care se iubise cu celălalt sub ochii lui, poate
râzând de el, care se prefăcuse că îl iubeşte, jucând în permanenţă un rol în
faţa lui. Femeia pe care toate normele bunului simţ îi spuneau că trebuie să
o urască sau, cel puţin, să o dispreţuiască. Femeia pe care o iubea totuşi mai
mult decât orice pe lume.
 O măsură cu atenţie. Nici o lacrimă nu curgea pe obrajii ei, dar
nimeni dintre cei de prezenţi nu ar fi putut spune că nu suferă. Suferinţa ei
era mult prea evidentă, chiar dacă lacrimile nu îşi făcuseră încă făgaş spre
exterior. Stătea dreaptă lângă sicriul acela închis, lipsit de orice podoabă în
care îşi închisese şi propriul suflet şi nu părea să audă nimic din ceea ce
spunea psalmodic rabinul, grăbit să încheie cât mai repede ceremonialul şi
aşa scurt al înmormântării evreieşti.
Nu părea să observe nici privirile reci ale soţilor Epstein de cealaltă
parte a sicriului care, poate pentru a nu se da în spectacol sau poate fiindcă
înţeleseseră în sfârşit, prea târziu însă, că Iunia era femeia fiului lor mort şi
nimeni altcineva, şi îi acceptară resemnaţi prezenţa, nici ochii înlăcrimaţi ai
celor din asistenţă. Zbuciumul interior era trădat doar de tremuratul
necontrolat, convulsiv care îi străbătea la intervale dese trupul, ca şi cum ar
fi fost cuprinsă de friguri. Dar Mihai ştia prea bine că, nici dacă îngheţurile
polare s-ar fi strămutat la noi, ea nu ar fi simţit nimic.
Se întrebă, privindu-i ochii de ambră, care păreau mai mari şi mai
halucinanţi ca oricând, ce anume se petrecea în mintea ei în acele clipe. Se
simţea cuprins de o curiozitate lucidă, nepotrivită deloc momentului. Iar
gândul că, în noile condiţii, ea s-ar fi putut întoarce la el, îl animă şi îi aduse
o sclipire nouă în ochii până atunci stinşi.
Trebuia să fie cinstit şi să recunoască faptul că moartea lui Saşa
Epstein era o rezolvare convenabilă a crizei din căsnicia lui. Probabil
singura soluţie posibilă. Din triunghiul acela în care se găsiseră, el, Iunia şi
Saşa, cineva trebuia să dispară. Şi, ca în filmele din copilăria lui vizionate la
cinematograful prăfuit din cartier de câte cinci –şase ori, cel bun învinsese
şi cel rău ieşise din jocuri.
Nu îi plăcea sentimentul pe care îl trăia şi chiar se ruşina profund
fiindcă prin minte îi puteau trece astfel de gânduri, dar iubirea pentru
Iunia îl făcea să nu mai semene cu cel care fusese înainte, îl făcea să simtă
altfel decât simţise în cei cinzeci de ani pe care îi trăise. Viaţa lângă fiinţa
fără de seamăn a Iuniei îl învăţase o trăire nouă despre care nu ştia să
spună decât că era mult prea chinuitoare, mult prea amară, dar,
neîndoielnic, necesară: egoismul. Egoismul de a nu dori să o împartă cu
nimeni, nici măcar cu familia ei, de a o păstra doar pentru sine cum
păstrează colecţionarii pătimaşi piesa cea mai valoroasă a colecţiei ferită de
ochii lumii pentru a se bucura în exclusivitate de frumuseţea ei unică.
Luptase cu acest sentiment doar din dorinţa de a nu o pierde, pentru ca ea
să nu se simtă îngrădită de drugii de oţel ai iubirii lui, fără să ştie că
duşmanul nu era în exterior, ci ascuns în sufletul ei şi cu astfel de duşmani
nu se cunoaşte nici o strategie de luptă, deşi existase un moment când el ar
fi putut fi stăpânul situaţiei, dacă nu s-ar fi lăsat condus de un elementar
gest de politeţe. Nu dorise să-i ştie numele, convins că acel bărbat aparţinea
trecutului şi că fantomele nu se mai întorc din lumea lor. Nu dorise să ştie,
pentru că aflarea identităţii celuilalt, aspect atât de concret, ar fi mânjit-o
iremediabil pe Iunia.
Şi totuşi, cât regreta acum gestul său! Cât regreta că nu-l lăsase pe
Horia să îl spună în momentul confesiunilor! Cunoscându-l ar fi ştiut poate
să se ferească pe sine şi ar fi ştiut să o apere la timp pe Iunia de ispita în
care o atrăsese iar. Îl oprise atunci şi dintr-o nemărturisită teamă, fără să
bănuiască măcar că astfel înlesnea ţesutul nevăzutei pânze a unui destin
crud ce doar peste puţin timp avea să-i devoreze.
Ciudat! Nu-l bănuise niciodată pe Saşa că ar putea fi iubitul ascuns al
Iuniei. Nici măcar nu-i trecuse prin gând această posibilitate. Avusese de
câteva ori posibilitatea de a-i vedea alături, dar nimic nu îl făcuse să-i
suspecteze. Nici un gest, cât de mic, nu le trădase iubirea, de parcă toată
lumea înconjurătoare le devenise aliată.
Un fior rece îl străbătu imaginându-şi trupul inert ce zăcea în sicriu.
Saşa fusese un OM. Un om tânăr care iubise şi care nu ceruse de la viaţă
decât atât: iubirea femeii pe care o adorase. Saşa fusese cel care avusese şi
partea din sufletul Iuniei care lui îi fusese permanent refuzată, omul care o
avusese în totalitate . Şi, chiar dacă el nu mai era, moartea lui nu o eliberase
pe Iunia. Partea aceea din ea nu-i revenise, ci rămânea mereu a lui Saşa,
călăuză şi talisman în lumea de dincolo. Dar el avea să se mulţumească şi cu
atât. Pentru întâia oară în viaţă nu-l mai deranja imperfecţiunea.
Rabinul terminase de rostit ceea ce avea de spus şi asistenţa
numeroasă începea să-şi facă loc spre ieşire. Se alătură şi el lor încercând să
nu o scape din ochi pe Iunia care se mişca ca un robot, susţinută de fratele
ei, simţind că începând cu acea clipă trebuia să fie permanent în preajma ei,
dacă dorea să nu o mai piardă.
Maria îl prinse uşor de mâneca paltonului făcându-l să tresară şi să se
întrebe de unde naiba mai răsărise.
-Fii liniştit, îl asigură ea văzându-i chipul intrigat. Nu te-am urmărit. Te
supraapreciezi, dacă îţi închipui că m-aş putea ţine după tine peste tot.
Juditha Epstein mi-a fost prietenă de când mă ştiu. Trebuia să fiu astăzi
lângă ea.
Urmări privirea fixă a lui Mihai care nu-i răspunse şi, înţelegând pe
cine urmăreşte cu atâta intensitate, continuă pe acelaşi ton scăzut:
-Cred că ea are mult mai multă nevoie de tine decât am eu. Eu sunt o fiinţă
puternică. Am să supravieţuiesc, dar fetiţa aceasta pe care am considerat-o
mereu rivală, fără să ştiu cât mă înşelam, nu are forţa mea. Ai grijă de ea,
iubeşte-o, dă-i tot ce trebuia şi dorea să-i dea Saşa, dar nu uita un lucru.
Iunia nu mai are nimic de pierdut. Fiinţele ca ea sunt goale. Nu pot oferi
nimic în schimbul a ceea ce-i dai. Dacă o poţi accepta astfel, e foarte bine,
dacă nu, las-o mai bine să plece…
-Unde să plece? întrebă el aerian, privind-o pentru întâia oară de când ea i
se alăturase, fără să perceapă însă adevăratul sens al cuvintelor ei.
 Maria îl măsură fără nici un fel de curiozitate, doar cu o umbră de
ironie în ochi.
-Niciunde. Las-o baltă, Mihai.
Îl părăsi la fel de neaşteptat ca atunci când venise lângă el şi se făcu
nevăzută pe poarta cimitirului fără să-i mai dea vreo explicaţie, pe care nici
el, de altfel, nu o mai aştepta.

************************

Rămase lângă mormântul proaspăt, nemişcată ca o statuie, mult timp

după ce toţi ceilalţi plecaseră. Îi era teamă de primul gest pe care trebuia
să-l înfăptuiască, oricare ar fi fost acela.
Nu ştia ce trebuie să facă. Nu în acea clipă, ci de mâine, de poimâine,
în toţi anii pe care îi mai avea de trăit de acum încolo. Mecanismul care o
ţinuse vie, mecanismul numit Saşa nu mai era. De două zile îşi tot repeta
acest lucru, dar nu-i venea nici acum să creadă în adevărul pe care îl
conţineau vorbele. Iar ea trebuia să înveţe să-şi continue existenţa fără el,
fără iubirea lui cu care o răsfăţase până mai ieri. Nu cum o făcuse în
perioada despărţirii lor, ci altfel, mult mai diferit, dureros de diferit.
Împăcându-se cu gândul că el nu-i va mai răspunde niciodată la telefon, că
la adresa cunoscută va locui altcineva, că, oricât i-ar fi fost de greu de acum
înainte, braţele lui iubitoare nu se vor mai deschide pentru a o primi sau
pentru a o alina sau că, indiferent ce ar face, ar gândi şi ar dori, nimic nu ar
mai putea fi schimbat.
Umbra fatalităţii sub care îşi trăiseră iubirea îi cuprinsese în cele din
urmă şi îi învinsese definitiv, fără cel mai mic gest de împotrivire din partea
lor. Planul destinului implacabil, cu care luptaseră mereu, fusese dus la bun
sfârşit într-o fracţiune de secundă. Şi pentru că nu avuseseră loc pregătiri
preliminare, habar nu avea cum va putea trăi fără el, cum va arăta viaţa ei
fără Saşa.
În ciuda gerului usturător continua să stea îngenuncheată pe
marginea micii movile ce îl adăpostea pe el, singurul loc de pe lume în care
el îi mai putea fi aproape. O cuprinse o dorinţa de nestăvilit de a se întinde
acolo pe pământul îngheţat şi de a îşi aştepta sfârşitul. Nu putea dura mult,
fiindcă dorul de moarte din ea era mult mai puternic decât firicelul de viaţă
de care nu se mai putea agăţa. Într-una din puţinele conversaţii pe care le
avusese cu tatăl ei ca de la părinte la fiică, acesta îi povestise că moartea
prin îngheţ era una din cele mai blânde cu putinţă. Începe ca un somn, cu o
totală amorţire a trupului, încet, încet, până ce ultima picătură de viaţă, de
sânge încetează să mai treacă prin vene. Fusese oare un avertisment
profetic făcut cu mult timp înainte?
 „Ia-mă cu tine. Nu poţi pleca aşa. Credeam că te-ai vindecat de
egoism. Cum de eşti atunci atât de crud încât să mă laşi singură aici? De ce
să pleci de unul singur când noi am fost mereu doi? Marea călătorie trebuie
să o facem împreună. La bine şi la rău, cum spune cel prin faţa căruia nu
ne-a fost dat să trecem. Vino, Saşa! La marea judecată trebuie să
răspundem amândoi pentru faptele noastre, fiindcă păcatele le-am săvârşit
împreună. Vino, iubirea mea! Nu voi pleca niciunde de aici tocmai pentru a
mă putea găsi tu, pentru a nu rătăci drumul. Sunt aici şi te aştept.”
Îngrijitorul cimitirului se apropiase de câteva ori, dar nu îndrăznise
să tulbure izbucnirea aceea de durere, deşi legile evreieşti nu îngăduiau să
se apropie de mormânt o perioadă de timp pe cei care fuseseră în viaţă
rudele defunctului. Sufletul lui simplu simţea însă că a-i cere tinerei femei
să plece reprezenta un păcat mult mai mare.
-Doamnă, îndrăzni el într-un târziu, stors de milă, trebuie să plecaţi acum.
E în zadar să mai rămâneţi…
Iunia îl ignoră. Nici măcar nu auzise vorbele spuse umil, aproape
şoptit. Era prea cufundată în propria ei lume. Prea departe de toţi ceilalţi,
prea aproape de unul singur…
„Saşa, dragul meu, de ce nu ai îndurare de mine? De ce mă laşi într-o
lume în care eu nu mai am nici un rost? Ce aş mai putea face eu aici? Cum
să continui să trăiesc? Unde să mai găsesc putere? Tu erai izvorul de apă
vie pe care îl credeam nesecat. Cum să mă mai trezesc eu dimineţile şi să nu
te mai zăresc alături? cine mă va mai ţine în braţe în nopţile care de acum
înainte vor fi atât de reci? Care va fi viaţa mea de acum înainte?
Nu cred că ţi-am spus vreodată, dar copil fiind aveam un obicei
ciudat. Îmi plăcea să stau în pat cu ochii închişi şi să-mi închipui fel de fel
de scenarii despre cum ar putea arăta viaţa mea. Mi-au trecut prin minte o
mulţime, dar niciodată nu mi-am imaginat că va veni o clipă fatală când îmi
voi pierde dragostea. Niciodată moartea nu a făcut parte din scenariu. Şi
atunci, de ce? De unde s-a ivit? Din ce tenebre? Şi, mai cu seamă, ce păcat
de neiertat am săvârşit de am fost atât de aspru pedepsiţi?”
Sufletul ei era o rană deschisă care sângera din abundenţă. Durerea
ei era atât de mistuitoare şi de intensă, încât nici dacă ai fi tăiat bucată din
trupul ei nu ar fi simţit. Te-ar fi privit doar cu ochi de ambră trişti şi tot din
priviri te-ar fi implorat să mergi până la capăt, fiindcă astfel i-ai fi făcut o
imensă favoare.
O imagine veche, văzută cu mult timp în urmă şi păstrată în suflet
inconştient, cum se întâmplă de foarte multe ori, reveni în mintea ei:
gingaşe flori de cireş, bulgări albi căzuţi la pământ şi amestecaţi cu noroiul
primăverii de picioarele indiferente ale trecătorilor. Aşa era acum bietul ei
suflet. Călcat în picioare şi strivit cu brutalitate.
 Pe neaşteptate se ridică de parcă ar fi fost străbătută de un curent de
mare intensitate. Un gest atât de surprinzător, încât îngrijitorul cimitirului
tresări speriat şi se dădu doi paşi înapoi.
„Nu, nu te pot urma. Nu îţi pot face asta, Saşa. M-ai blestema şi nu
am mai putea fi niciodată împreună. Eu trebuie să-mi trăiesc Golgota până
la capăt. Trebuie să trec prin toată această suferinţă pentru a mă purifica.
Pentru a veni la tine eliberată de păcate şi pentru a ne trăi eterna iubire
într-o altă pulbere de lumi.
Trebuie să trec prin toate acestea şi prin încă multe altele pentru a-ţi
aduce pe lume copilul. Asupra vieţii mele pot alege dacă să o mai
prelungesc sau nu, dar asupra vieţii pe care o port în mine nu mai am
dreptul de a decide. Este supremul sacrificiu pe care îl fac pentru tine, Saşa.
Mă condamn la viaţă, la o existenţă ternă fără tine.
Te-am învinuit de egoism. Şi totuşi nu te-ai îndurat să pleci fără a-mi
lăsa ceva care mi-ar putea face durerea mai uşoară, mai suportabilă.
Semnul tău de trecere prin această lume, esenţa nemuririi, copilul tău, de
existenţa căruia ai plecat fără să fi aflat. Îţi mulţumesc pentru această
ultimă dovadă de dragoste. Îţi mulţumesc că din miile de femei pe mine m-
ai ales. Îţi mulţumesc că îmi îndulceşti astfel povara vieţii fără tine, Saşa,
irepetabila, unica mea iubire.”
Simţi greutatea unei mâini aşezându-i-se pe umăr. Se întoarse încet,
fără nici un fel de curiozitate, mai mult din instinct. Îi trebuiră câteva clipe
până ce recunoscu ochii înlăcrimaţi ai lui Mihai, chipul lui îmbătrânit într-
un timp mult prea scurt.
-Să mergem, Iunia.
Fără a-l privi, fără a-i spune vreun cuvânt, îşi potrivi ca teleghidată
paşii după ai lui, sprijinindu-şi braţul de braţul lui, floare de cireş strivită,
şi porni spre viaţa cu care trebuia să se obişnuiască, viaţa fără Saşa.

SFÂRŞIT