Pogorârea Sfântului Duh1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului
nostru
Iisus Hristos,

S ãrbãtorim astãzi Pogorârea Duhului Sfânt – tainã a

întemeierii Bisericii pe piatra Hristos, în Duhul Sfânt, din
voinþa ºi porunca Tatãlui Ceresc.
Doamne, cum se unesc într-o tainã unicã aceste sãrbãtori:
Crãciunul, Învierea, Înãlþarea ºi Pogorârea Duhului Sfânt.
Crãciunul – venirea Fiului lui Dumnezeu Care Se întrupeazã ºi ni
Se descoperã în chip ºi faþã omeneascã, mãrturia Cuvântului lumii,
dumnezeiesc, jertfa Lui, moartea Lui pentru noi (cãci în El nu era
sãmânþa morþii, El, Fiul lui Dumnezeu ºi Cel fãrã pãcat ca om).
Învierea, prin care mâna de þãrânã pe care a luat-o acum din
trupul Fecioarei – aºa precum oarecând luase þãrâna lui Adam din
pãmântul-fecioarã, pãmântul încã neîntinat de pãcatul sãvârºit de
Adam ºi de crima lui Cain – este ridicatã deasupra pãmântului. Cãci
aceasta este marea tainã a Învierii: faptul cã aceastã mânã de
þãrânã care este în noi o ridicã, o înalþã, o îndumnezeieºte ºi o face
de acum liberã de cele patru stihii, cum le numeau cei vechi:
pãmântul, apa, aerul ºi focul. Trupul se înalþã, se îndumnezeieºte. Pe
Hristos, Fiul lui Dumnezeu ºi Fiul Omului, pãmântul nu-L mai þine
(mormântul rãmâne gol), iar celelalte stihii – apa, aerul ºi focul – nu-l
ating.
ªi mai ales Înãlþarea, care ne dã nouã sensul adevãrat al
gravitaþiei noastre, al gravitaþiei cãtre Dumnezeu-Tatãl, prin Fiul în
Duhul Sfânt. Cãci pãcatul tocmai aceasta a sãvârºit, a schimbat
sensul gravitaþiei noastre de la Dumnezeu la eu, la orgoliu ºi la trup,
la þãrâna pãmântului. Pentru care a trebuit sã audã Adam: “Pãmânt
130 mai 1999. Duminica a VIII-a dupã Paºti (a Rusaliilor).
 2

eºti ºi în pãmânt te vei întoarce”. Dar Hristos Cel înviat nu Se mai

întoarce în pãmânt.
ªi, înãlþatã, îndumnezeitã, aceastã þãrânã, prin desãvârºirea ei,
aºezând-o de-a dreapta Tatãlui, de acolo trimite Duhul Sfânt, ca sã ia
ºi þãrâna noastrã, a fiecãruia, sã o înalþe la îndumnezeire; Duhul
Sfânt, de la Care S-a întrupat El, Fiul lui Dumnezeu ºi în Care S-a
înãlþat la Tatãl, cum va grãi Sfântul apostol Petru: “Mort fiind fãcut
cu trupul, a fost viu fãcut cu Duhul”. Aceasta e taina tainelor, taina
lui Hristos: ca pe fiecare din noi – prin Botezul nostru, prin Mir ºi
Împãrtãºanie, Spovedanie ºi celelalte Taine ale Bisericii – sã ne
înduhovniceascã, sã ne îndumnezeiascã, aºa precum þãrâna din care
a fost zidit Adam a fost înãlþatã în trupul Lui. Doamne, ce tainã mai
luminoasã, mai minunatã, mai desãvârºitã, cu adevãrat adevãratã,
poate fi în lume în afarã de aceasta?!
Aceastã tainã o vestise Mântuitorul: “Iar în ziua cea din urmã a
praznicului2 Iisus a stat între ei ºi a strigat, zicând: Dacã înseteazã
cineva, sã vinã la Mine ºi sã bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis
Scriptura: râuri de apã vie vor curge din sânul lui. Iar aceasta a zis-o
despre Duhul Sfânt, pe Care aveau sã-L primeascã acei ce cred în El.
Cãci încã nu era (dat) Duhul, pentru cã Iisus încã nu fusese
preamãrit” (Ioan 7, 37-39). Or, ce înseamnã cã Fiul nu fusese
preamãrit? Ce vestea Iisus prin acest cuvânt? Ceea ce grãit-am – prin
Sfinþii Apostoli ºi Pãrinþi – adineaori: Crucea, Învierea ºi Înãlþarea
pânã de-a dreapta Tatãlui. Cãci El, ca Fiu al lui Dumnezeu, era
preamãrit mai înainte de a fi lumea, precum se va ruga ºi va zice: “ªi
acum, Pãrinte Sfinte, preamãreºte-Mã cu slava pe care am avut-o la
Tine mai înainte de a fi lumea”. Iar aici zice: “Iisus nu fusese
preamãrit”. E vorba de preamãrirea, de slava Lui, anume asupra
trupului; deci preamãrirea þãrânei acesteia. O, Doamne, ar trebui sã
trãim atât de intens ºi plenar aceastã menire, acest destin al nostru;
al þãrânei, al trupului acestuia pe care de atâtea ori îl batjocorim ºi
încã nu suntem în stare sã privim adânc, în Duhul Sfânt, spre Hristos,
la taina acestui trup al nostru pe care El l-a preamãrit pentru noi.
ªi din aceeaºi Evanghelie dupã Ioan, am auzit cum încheie Iisus:
“Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmeazã Mie nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieþii” (Ioan 8, 12). Ziua Înãlþãrii
sfinþeºte ºi încununeazã îndumnezeirea firii luate de Hristos, firea
noastrã umanã, aºezatã de-a dreapta Tatãlui, îndumnezeitã, adicã
fãcând trupul asemenea Duhului, cu însuºirile Duhului, ale
Dumnezeirii.

2La evrei praznicul era tot Paºtele, al Vechiului Testament; ºi se încheia cu ziua
cea din urmã a praznicului, tot la Cincizecime, atunci când, dupã cincizeci de zile
de la izbãvirea din robia lui Faraon, evreii au ajuns la Muntele Sinai ºi au primit
Legea, prin Moise.
 3

ªi aºa sãvârºeºte: trimite de la Tatãl Duhul Sfânt, de la Care El

însuºi S-a întrupat, ca apoi pe fiecare dintre noi sã ne creascã dupã
chipul Lui, aºa cum Faptele Apostolilor ne încredinþeazã:
“Când a sosit ziua Cincizecimii3 erau toþi împreunã în acelaºi
loc” (apostolii, Maica Domnului ºi fraþii Domnului, cum sunt numiþi
în Evanghelie; nu fiii Fecioarei Maria, ci fraþi, dintr-o rudenie, dupã
Iosif, ºi veri; care nu crezuserã, dar, uimitor, Învierea îi transfigureazã
pe toþi, îi schimbã). Erau ca la o sutã douãzeci. ªi iatã, deodatã, în
rugãciune fiind, “...din cer ºi fãrã de veste, s-a fãcut un vuiet, ca de
suflare de vânt ce vine repede, ºi a umplut toatã casa unde ºedeau
ei. ªi li s-au arãtat, împãrþite, limbi ca de foc ºi au ºezut pe fiecare
dintre ei. ªi s-au umplut toþi de Duhul Sfânt ºi au început sã
vorbeascã în alte limbi, precum le dãdea lor Duhul a grãi. ªi erau în
Ierusalim locuitori iudei, bãrbaþi cucernici din toate neamurile de
sub cer. ªi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulþimea ºi s-a
tulburat, cãci fiecare îi auzea pe ei (pe ucenici) grãind în limba sa. ªi
erau uimiþi toþi ºi se minunau, zicând: Iatã, nu sunt aceºtia care
vorbesc toþi galileeni?! ªi cum auzim noi fiecare limba noastrã, în
care ne-am nãscut? Parþi, mezi, elamiþi, ºi cei ce locuiesc în
Mesopotamia, în Iudeea ºi în Capadocia, în Pont ºi în Asia, în Frigia ºi
în Pamfilia, în Egipt ºi în pãrþile Libiei cea de lângã Cirene ºi romani
în treacãt, iudei ºi prozeliþi (cei de alt neam, care primiserã Legea lui
Moise), cretani ºi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre
despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!
ªi toþi erau uimiþi ºi nu se dumireau, zicând unul cãtre altul: Ce
va sã fie aceasta? Iar alþii, batjocorindu-i, ziceau cã sunt plini de
must.
ªi stând Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul ºi le-a vorbit:
Bãrbaþi iudei, ºi toþi care locuiþi în Ierusalim, aceasta sã vã fie
cunoscutã ºi luaþi în urechi cuvintele mele; cã aceºtia nu sunt beþi,
cum vi se pare vouã (este o beþie a patimii, dar ºi una sacrã, a
Duhului), cãci este al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce s-a spus
prin proorocul Ioil: «Iar în zilele din urmã, zice Domnul, voi turna din
Duhul Meu peste tot trupul ºi fiii voºtri ºi fiicele voastre vor prooroci
ºi cei mai tineri ai voºtri vor vedea vedenii ºi bãtrânii voºtri vise vor
visa. Încã ºi peste slugile Mele ºi peste slujnicele Mele voi turna în
acele zile, din Duhul Meu ºi vor prooroci. ªi minuni voi face sus în cer
ºi jos pe pãmânt semne: sânge, foc ºi fumegare de fum, Soarele se
va schimba în întuneric ºi luna în sânge, înainte de a veni ziua
Domnului, cea mare ºi strãlucitã. ªi tot cel ce va chema numele
Domnului se va mântui»” (Fapte 2, 1-21).

3La cincizeci de zile de la Paºti. Aºa precum Paºtele Vechiului Testament se

încununa cu darea Legii pe Sinai, ºi Moise coboarã de pe munte cu tablele Legii,
cu faþa strãlucind de harul Duhului Sfânt, acum, la cincizeci de zile dupã
preamãrirea lui Hristos Domnul, prin voia Tatãlui, la rugãmintea ºi cererea Fiului,
e trimis de la Tatãl Duhul Sfânt pentru noi.
 4

ªi dupã acest cuvânt, vestit celorlalte neamuri, se adreseazã cu

un cuvânt deosebit israeliþilor, evreilor, ºi le zice:
“Bãrbaþi israeliþi, ascultaþi cuvintele acestea: Pe Iisus
Nazarineanul, bãrbat adeverit între voi de Dumnezeu, prin puteri,
prin minuni ºi prin semne pe care le-a fãcut prin El Dumnezeu în
mijlocul vostru, precum ºi voi ºtiþi. Pe Acesta, fiind dat, dupã sfatul
cel rânduit ºi dupã ºtiinþa cea dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aþi luat
ºi, pirondindu-L, prin mâinile celor fãrã de lege, L-aþi omorât. Pe
Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morþii, întrucât nu era
cu putinþã ca El sã fie þinut de ea. Cãci David zice despre El:
«Totdeana am vãzut pe Domnul înaintea mea, cãci El este de-a
dreapta mea, ca sã nu mã clatin. De aceea s-a bucurat inima mea ºi
s-a veselit limba mea; chiar ºi trupul meu se va odihni întru nãdejde
(în El). Cãci nu vei lãsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe Cel sfânt
al Tãu sã vadã stricãciune. (Adicã pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a
fãcut Om ºi al Cãrui trup a trecut prin rãstignire ºi moarte, dar n-a
cunoscut stricãciunea. Vãzuse David de mai înainte, iluminat de
Duhul Sfânt, Care a grãit prin prooroci; ºi o vãzuserã proorocii, o
vãzuserã, iubiþilor, pentru cã aceasta este taina proniei: întreaga
zidire se miºcã dupã rânduiala Lui. Nici un pãcat, nici o rãutate din
lume nu pot sã strice în adânc rânduiala lui Dumnezeu. Pe tine te
poþi ruina, dar nu planul ºi voia lui Dumnezeu în lume. Toatã istoria
merge cãlãuzitã de aceastã rânduialã dumnezeiascã, a descoperirii,
a purtãrii Lui de grijã.) Fãcutu-mi-ai cunoscute cãile vieþii – continuã
Psalmistul – ; cu înfãþiºarea Ta mã vei umple de bucurie»”. Doamne,
parcã ºi noi simþim cum ne bucurã neîncetat acest har al Duhului
Sfânt; pentru cã roada Duhului este bucuria.
“Bãrbaþi fraþi – strigã mai departe Apostolul –, cuvine-se a
vorbi cu îndrãznire cãtre voi despre strãmoºul David, cã a murit ºi s-
a îngropat, iar mormântul lui este la noi, pânã în ziua aceasta (cãci
David, profeþind, a spus aceasta nu despre el, despre trupul lui; cu
adevãrat, David profeþise taina aceasta a dumnezeirii împãrtãºite ºi
trupului luat din Sfânta Fecioarã, arvuna noastrã, a tuturor). Deci el,
fiind prooroc ºi ºtiind cã Dumnezeu i S-a jurat cu jurãmânt sã aºeze
pe tronu-i din rodul coapselor lui, mai înainte vãzând, a vorbit despre
Învierea lui Hristos: cã n-a fost lãsat în iad sufletul Lui ºi nici trupul
Lui n-a vãzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Cãruia
noi toþi suntem martori. Deci, înãlþându-Se prin dreapta lui
Dumnezeu ºi primind de la Tatãl fãgãduinþa Duhului Sfânt, L-a
revãrsat pe Acesta, cum vedeþi ºi auziþi voi. (Cum grãiam dintru
început, Fiul, înãlþându-Se cu þãrâna din noi pânã de-a dreapta
Tatãlui, trimite Duhul Sfânt peste noi ca sã ne înalþe, sã ne ridice ºi
pe noi.) Cãci David nu s-a suit la ceruri, dar el a zis: «Zis-a Domnul
Domnului Meu: ªezi de-a dreapta Mea pânã ce voi pune pe vrãjmaºii
Tãi aºternut picioarelor Tale» (adicã zice Tatãl cãtre Fiul fãcut ºi Om,
împreunã deci cu fãrâma noastrã de materie înãlþatã,
 5

îndumnezeitã). Cu siguranþã – adaugã atunci Sfântul Petru – sã ºtie

deci toatã casa lui Israel cã Dumnezeu, pe Acest Iisus pe Care voi L-
aþi rãstignit, L-a fãcut Domn ºi Hristos” (Fapte 2, 22-36). Vrea sã
spunã: Domn al nostru ºi Hristos, Mesia, adicã trimis de Tatãl, uns de
Dumnezeu, ºi prin ungerea Lui, care se revarsã în Duhul Sfânt asupra
noastrã, a tuturor, pe noi înºine sã ne înalþe.
O, iubiþilor, în aceste cuvinte de Duhul Sfânt inspirate în
Apostol ni se descoperã taina creaþiei întregi, dar îndeosebi a
noastrã; taina menirii noastre în Hristos. Mulþimea aude uimitã ºi
strigã apoi cãtre Petru ºi ceilalþi apostoli: “Bãrbaþi fraþi (auziþi ce
cuvânt minunat!), ce sã facem?” Iar Petru a agrãit cãtre ei: “Pocãiþi-
vã!” – adicã schimbaþi-vã, reveniþi la sensul gravitaþiei: nu direcþia
spre eul meu, spre trup, spre þãrânã, ci schimbarea în sensul în care
spuseserã profeþii, rostind cuvântul lui Dumnezeu: “Întoarceþi-vã
cãtre Mine ºi Mã voi întoarce cãtre voi!”. ªi: “Nu pe Mine M-aþi
pãrãsit ci pe voi înºivã”. Când þi-ai schimbat direcþia de la
Dumnezeu, te-ai rãtãcit. Îngãduiþi sã spun cuvântul unui om
credincios, pe care-l iubim toþi – Petre Þuþea: “Fãrã Dumnezeu vii de
nicãieri ºi mergi nicãieri”. Nu ai de ales decât pe Dumnezeu sau
nimicnicia. De aceea a rãspuns Apostolul: “Pocãiþi-vã!”. Cãci aceasta
înseamnã pocãinþa, metanoia: schimbarea gândirii, a direcþiei,
revenirea la sensul gravitaþiei noastre. Întreaga creaþie graviteazã
spre Dumnezeu ca înspre centrul ei de obârºie ºi de existenþã, de
menire, de ideal. “...Pocãiþi-vã! Sã se boteze fiecare dintre voi în
numele lui Iisus Hristos (adicã dupã chipul ºi în numele Lui, pentru cã
El este Chipul, Icoana), spre iertarea pãcatelor voastre, ºi veþi primi
darul Sfântului Duh” (Fapte 2, 37-38). Sã nu fie nici o umbrã de
îndoialã: noi botezãm în numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh
– Sfânta Treime; dar aici, în aceste cuvinte, toatã Treimea este
cuprinsã.
Deci, în ziua aceea, a Cincizecimii, erau toþi la un loc, Maica
Domnului cu ucenicii ºi cei din jurul lor, care crezuserã, care Îl
vãzuserã pe Hristos înviat; Care Se arãtase, precum va mãrturisi
Sfântul apostol Pavel, la ucenici ºi ca la cinci sute de fraþi. ªi
deodatã, “din cer ºi fãrã de veste” un vuiet ca de vânt s-a iscat ºi
niºte limbi ca de foc au coborât peste apostoli. ªi au început a grãi în
felurite limbi pentru mulþimile care, la vuietul ca de vânt care s-a
iscat ºi care a miºcat întreaga cetate, s-au adunat în jurul ucenicilor
(acolo, în acel loc unde Mântuitorul sãvârºise Cina cea de Tainã ºi-i
împãrtãºise pe ucenici cu Trup ºi Sânge dumnezeiesc, pregãtindu-i
pentru jertfa trupului ºi sângelui Lui pe cruce). ªi ucenicii au început
sã vorbeascã în limbile celor de faþã. Tâlcul, iubiþilor, al cuvintelor
“deodatã, din cer ºi fãrã veste” – aceasta este lucrarea Duhului
Sfânt.
Aºa s-a sãvârºit atunci. Aºa, iubiþilor, oamenii rugãciunii,
îndeosebi oamenii Rugãciunii lui Iisus simt aceastã lucrare. De ce
 6

îndeosebi aceastã rugãciune? Pentru cã dupã chipul Lui suntem

zidiþi; dupã chipul Lui suntem chemaþi ºi noi sã devenim pãrtaºi, sã
ne îndumnezeim. De aceea este atât de scumpã aceastã rugãciune.
Ea merge direct, dupã Tatãl Nostru, la Iisus Mântuitorul; ºi auziþi cum
mãrturisesc cei care lucreazã aceastã rugãciune. Patriarhul Calist
spune: “Lucrarea mai presus de fire a Duhului Sfânt în inimã
(coborârea Duhului Sfânt, pe care au primit-o ºi o primesc toþi cei
care lucreazã curat ºi adânc rugãciunea, chemarea lui Iisus) nu-ºi are
nicãieri naºterea în fire (adicã atunci când în rugãciune adie deodatã
aceastã luminã ºi bucurie, prezenþã a harului, aceasta nu are
naºtere nicãieri în fire; cum am citit în Faptele Apostolilor: “Deodatã,
din cer...” – deci nu din fire, ci din cer); de aceea ea se miºcã, sau,
ca sã spun altfel, se aprinde în chip vãdit fãrã sã vrem” (iar Apostolul
spune: “deodatã, din cer ºi fãrã de veste”). “...nu are nevoie de
nimic din ale noastre, câte sunt de trebuinþã, fie cã o numim
luminare, fie arãtare a Duhului; ea are nevoie numai ca cel care s-a
fãcut pãrtaº de ea sã o primeascã fãrã tulburare în inima sa, sã se
desfãteze mai presus de fire”. Vedeþi, oricui îi este dat, oricãrui
botezat. Dacã se roagã ºi spune cu durere un dor dumnezeiesc al lui,
îi este dãruitã aceastã lucrare dumnezeiascã pentru cã aceasta vrea
Dumnezeu, ca pe noi toþi, dupã chipul Fiului Sãu, sã ne înalþe, sã ne
îndumnezeiascã, sã ne ridice deasupra firii.
ªi mai zice Scriptura: erau atâtea neamuri “de sub cer”. ªi
fiecare îi auzea pe apostoli grãind în limba lui. Ceea ce înseamnã cã
Evanghelia acum se rãspândeºte la toate popoarele, nu numai la
neamul ales. Când Mântuitorul a stat de vorbã cu samarineanca, iar
ea a întrebat: “Doamne, unde sã ne închinãm? în muntele nostru,
Garizim, sau în Ierusalim?”, Iisus i-a spus acest cuvânt: “Mântuirea
din iudei vine” – adicã din sânul lui Israel; din coapsele lui Iesei ºi
David S-a întrupat, S-a nãscut Hristos. “Dar vine vremea când nu vã
veþi închina nici în muntele acesta, nici în Ierusalim. Duh este
Dumnezeu, iar cel ce I se închinã Lui, cu duhul ºi cu adevãrul sã I se
închine”. Iar Duhul este pretutindeni. Noi zicem “Tatãl nostru Care
eºti în ceruri”, dar cerul este tocmai lumea duhovniceascã, a
Duhului. ªi Tatãl, în Duhul Sfânt este al nostru. ªi atunci, în Duhul lui
Dumnezeu, oriunde pe faþa acestui pãmânt, “tot cel ce va chema
numele Domnului (de oriunde ar fi) se va mântui”, cum a zis Petru în
predica lui de la Cincizecime. De aceea în ziua Rusaliilor ei vorbeau
în limbi ºi toþi înþelegeau.
Am aici, la îndemânã, o carte a unui pãrinte, Porfirie. El a primit
vizita unei franþuzoaice, care ºtia numai limba ei, dar a fost cãlãuzitã
ºi a venit sã ia binecuvântarea lui. A intrat împreunã cu douã
însoþitoare care ºtiau limba francezã. Dar, la un moment dat,
pãrintele a spus: “Lãsaþi-ne!”. ªi a luat capul ei cu mâinile lui sfinþite
ºi a grãit pe limba lui, iar ea a înþeles în Duhul Sfânt, în limba
Duhului Sfânt. Cãci aceasta este taina: Duhul Sfânt unificã ºi
 7

împãrtãºeºte mesajul, adicã odrãsleºte, prin botez, chipul lui Hristos

ºi-l creºte în noi. Cum va spune Sfântul Pavel: “Copilaºilor, pentru voi
îndur durerile naºterii, ca sã ia Hristos chip în voi”.
La Turnul Babel, când s-au înmulþit limbile, era duhul lumii
acesteia, duhul dezbinãrii, duhul fãrâmiþãrii, duhul rupturii. ªi spune
Scriptura cã ei au vrut sã ridice un turn “pânã la cer”; adicã sã aºeze
tronul, cum a spus proorocul Isaia, “lângã Cel Preaînalt”. Pe câtã
vreme acum, în ziua Cincizecimii, erau adunaþi oameni credincioºi
din toate seminþiile “de sub cer”. Dacã acolo s-au dezbinat în duhul
rãutãþii, ºi au vrut sã întemeieze statul mondial, cum s-a socotit,
acum se întemeiazã Biserica. Biserica, odrãslitã în sângele lui Hristos
pe cruce ºi lucratã, ziditã în Duhul Sfânt ºi ieºitã în istorie la
Cincizecime.
Biserica, pe care pãstorul Herma o vede, totodatã, ºi bãtrânã, ºi
tânãrã, ºi fecioarã, ºi spune cã dintru început, chiar înaintea
veacurilor, Dumnezeu a prevãzut Biserica. Nu Babilonul, ci Biserica,
mai înainte de veacuri vãzutã de Dumnezeu, ºi bãtrânã, ºi tânãrã, ºi
fecioarã totodatã, ea este mama noastrã, a tuturor, în lumina ºi în
puterea Duhului Sfânt. Fericiþi sã fim în Sfânta Bisericã în care
fiecare dintre noi seamãnã (trebuie sã semene) cu Hristos. ªi rostim:
“Împãrate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevãrului, Care
pretutindenea eºti ºi toate le plineºti, Vistierul bunãtãþilor ºi
Dãtãtorule de viaþã, vino ºi Te sãlãºluieºte întru noi, curãþeºte-ne pe
noi de toatã întinãciunea ºi mântuieºte, Bunule, sufletele noastre!”.
Amin.