Sunteți pe pagina 1din 60

REZERVISTUL SIBIAN

REZERVISTUL SIBIAN Editorial Ioan P ă rean Aniversare sau comemorare – 100 de ani de la

Editorial

Ioan Părean

Aniversare sau comemorare – 100 de ani de la începutul Primului Rǎzboi Mondial

Zilele trecute, m-am întâlnit cu un bun prieten care, de cum m-a vǎzut, mi-a spus plin de entuziasm: „Peste doi ani, aniversǎm un secol de la intrarea României în Primul Rǎzboi Mondial. Atunci sǎ vezi inflație de articole în „Rezervistul sibian”! Sǎ-mi rezervi și mie câteva pagini, am niște subiecte inedite”. Dupǎ ce l-am asigurat cǎ, în funcție de valoarea articolelor, va primi spațiu suficient în paginile revistei, ne-am despǎrțit. Apoi, mi- am pus întrebarea: oare intrarea României în Primul Rǎzboi Mondial trebuie aniversatǎ sau comemoratǎ? Iar pentru mine, ca român ardelean cu un bunic plecat pe frontul din Galiția încǎ din luna august 1914, când a început acel rǎzboi, pentru mine personal e aniversare sau comemorare? Pentru românii din vechiul Regat, rǎzboiul a început abia în august 1916, dupǎ doi ani de neutralitate, dar pentru românii ardeleni, aflați atunci sub stǎpânirea dublei monarhii, a început la doar o lunǎ dupǎ atentatul de la Sarajevo, când arhiducele Franz Ferdinand a pierit sub gloanțele tânǎrului extremist Gavrilo Pricip. Se spune cǎ moștenitorul tronului austro-ungar, Franz Ferdinand, era o speranțǎ a românilor și a celorlaltor neamuri nemaghiare, în special a slavilor, care sperau cǎ, dupǎ trecerea la cele veșnice a bǎtrânului împǎrat Franz Iosif, monarhia chezaro-crǎiascǎ sǎ devinǎ o federație, în care popoarele cuprinse între fruntariile ei sǎ fie egale în drepturi și îndatoriri. Prin asasinarea arhiducelui, aceste speranțe s-au risipit așa cum o palǎ de vânt scuturǎ petalele florilor de cireși. Toate neamurile cuprinse în cele douǎ alianțe militare antagoniste, Antanta și Puterile Centrale, au plecat cu entuziasm la rǎzboi. Cu toții credeau cǎ, dupǎ încheierea pǎcii, vor avea o viațǎ mai bunǎ și sperau sǎ se întoarcǎ de pe câmpurile de bǎtǎlie învingǎtori, cu flori la capele și cu piepturile pline de decorații. Euforia celor care plecau la luptǎ era alimentatǎ și sporitǎ de presa acelor vremuri și de binecuvântǎrile rostite de slujitorii bisericilor. Cu toții știau cǎ rǎzboiul care tocmai începuse era unul drept, de apǎrare a Patriei lor și în care ei, pionii anonimi ai imensei table de șah, erau datori sǎ învingǎ sau sǎ piarǎ în glorie. Astfel, aproape toate neamurile pǎmântului s-au prins în acea cumplitǎ horǎ a morții, cu toții știind cǎ dreptatea era de partea fiecǎruia în parte. A fost un rǎzboi cum nu mai cunoscuse planeta pânǎ atunci. A fost Rǎzboiul cel Mare sau Marele Rǎzboi, pe

1

A fost un r ǎ zboi cum nu mai cunoscuse planeta pân ǎ atunci. A fost

REZERVISTUL SIBIAN

care omenirea avea sǎ-l numeascǎ, doar peste un sfert de veac, Primul Rǎzboi Mondial, spre a-l deosebi de cel care l-a urmat. Datele statistice spun cǎ, în cei patru ani și patru luni de rǎzboi, au pierit aproape 40 de milioane de oameni din cele 32 de state participante. Sunt date aritmetice seci și …reci. Realitatea este mult mai durǎ. Sǎ facem un simplu exercițiu de imaginație. Sǎ închidem ochii și sǎ ne imaginǎm cǎ am pierdut pe cineva din familie: un pǎrinte, un frate sau, cel mai greu de imaginat, moartea propriului copil. Asta pe timp de pace, dar cum ar fi dacǎ l-am ști cǎzut în luptǎ strǎpuns de baionetǎ în șanțurile pline de noroi, ciuruit de gloanțe ori spulberat și îngropat de suflul exploziilor de proiectil sau bombǎ, în pǎmânt strǎin, fǎrǎ cruce și lumânare la capǎtul mormântului?! Și acest fapt s-a întâmplat și se întâmplǎ în oricare dintre rǎzboaiele trecute, prezente și viitoare și, nu într-un singur caz, ci multiplicat în milioane de cazuri nefericite, fiecare dintre ele diferit. Și, cine știe, într-adevǎr, ce este rǎzboiul, dacǎ nu noi, foștii sau actualii militari? Ori și mai bine, veteranii de rǎzboi care l-au trǎit pe viu. Mǎ refer la acei veterani de rǎzboi care au luptat în tranşee, nu la cei care, prin relații, au fost mobilizați pe loc în sectoare economice necesare frontului. Cum am putea aniversa aceastǎ imensǎ oroare a umanitǎtii, care este rǎzboiul? Doar cei cǎzuți în luptǎ trebuie comemorați, cǎci au pierit departe de familiile și interesele lor. Nu Rǎzboiul trebuie aniversat și preamǎrit, el este doar o plagǎ infectǎ pe obrazul lumii civilizate, ci trebuie aniversatǎ Pacea. Ei trebuie sǎ-i punem flori la picioare și s-o rugǎm sǎ rǎmânǎ veșnicǎ și biruitoare. Pace Eternǎ. De aceea, considerǎm cǎ este bine sǎ cunoaştem istoria omenirii cu bunele și relele ei, chiar dacǎ se spune cǎ nimeni n-a învǎțat nimic de la istorie și cǎ ea se repetǎ ciclic, de fiecare datǎ însǎ cu alte personaje.

ea se repet ǎ ciclic, de fiecare dat ǎ îns ǎ cu alte personaje. Solda ţ

Soldaţi români din Primul Război Mondial

2

ea se repet ǎ ciclic, de fiecare dat ǎ îns ǎ cu alte personaje. Solda ţ

REZERVISTUL SIBIAN

REZERVISTUL SIBIAN Din istoricul Filialei Jude ț ene Sibiu „Gl. Ilie Ș teflea” a Asocia ț

Din istoricul Filialei Județene Sibiu „Gl. Ilie Șteflea” a Asociației Naționale a Cadrelor Militare în Rezervǎ și în Retragere (din M.Ap.N.)

Col. (r) Ioan Pǎrean

Încǎ din primele luni ale anului 1990, cadrele militare din întreaga țarǎ și-au pus problema reînvierii vechilor organizații ale cadrelor militare în rezervǎ și în retragere existente în România, începând cu anul 1864. Din inițiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ctitorul Armatei Române moderne, s-a constituit prima organizație de acest fel de pe teritoriul de astǎzi al țǎrii. Aproape un secol a dǎinuit aceastǎ formǎ de asociere a cadrelor militare ieșite din structurile armatei permanente, dar rǎmase cu inima alǎturi de ea și, nu de puține ori, rezerviștii au reîmbrǎcat ținuta de campanie și au luat în mâini armele, alǎturându-se camarazilor lor mai tineri. Dupǎ cel de-Al Doilea Rǎzboi Mondial, aceastǎ formǎ de asociere a fost desființatǎ de cǎtre autoritǎțile comuniste, ca de altfel toate asociațiile naționale care uneau românii într-un corp ocupațional, tradițional sau social bine definit. Pânǎ la realizarea unei monografii a filialei noastre, am considerat necesar și oportun sǎ adun în paginile acestei reviste câteva date, rǎspândite prin dosarele arhivei filialei care, în vara anului viitor, va împlini, ca și filiala sibianǎ, un sfert de secol. Inițiativa reînfințǎrii asociației, în anul 1990, au avut-o ofițerii în rezervǎ și în retragere din garnizoana București, capitala României și, totodatǎ, cea mai mare garnizoanǎ din țarǎ. Și, cum Sibiul era și încǎ mai este una dintre cele mai vechi și mai însemnate garnizoane din țarǎ, a urmat îndeaproape chemarea fraților de la București.

În garnizoana Sibiu, la 25 iulie 1990, s-a constituit LIGA NAŢIONALĂ A OFIŢERILOR ÎN REZERVĂ ŞI RETRAGERE

Primul comitet al Ligii era compus din:

Preşedinte:

Col. ing.(r) Săndulescu Corneliu

Secretar:

Col. (r) Machedon Anatolie

Vicepreşedinţi:

Col. (r) Stoian Vasile

Membri:

Col. (r) Irimie Ştefan Col. (r) Folescu Constantin Col. (r) Urzică Gheorghe Lt.col. (r) Săndică Gheorghe

La 21 ianuarie 1991 s-a constituit un Comitet provizoriu compus din:

Preşedinte:

Col. (r) Irimie Ştefan

Vicepreşedinţi:

Col. (r) Folescu Constantin

Secretar:

Col. (r) Simescu Gheorghe Lt. col (r) Săndică Gheorghe

Membri:

Col. (r) Raicu Vasile Col. (r) Obreja Ioan Col. (r) Stoian Vasile Lt. col. (r) Corneanu Petru Lt.col. (r) Stanciu Tănase

(r) Raicu Vasile Col. (r) Obreja Ioan Col. (r) Stoian Vasile Lt. col. (r) Corneanu Petru

3

REZERVISTUL SIBIAN

La 18 aprilie 1991 s-a ales un Comitet (permanent) compus din:

Preşedinte:

Col. (r) Mereanu Leontin

Vicepreşedinţi:

Col. (r) Folescu Constantin

Secretariat:

Col. (r) Tîrcavu Aurel Lt. col (r) Săndică Gheorghe

Sector social:

Col. (r) Banu Alexandru Lt.col. (r) Dronca Pavel Col. (r) Simescu Gheorghe Col. dr (r) Hosu Ioan

Sector educativ:

Col. (r) Maitec Constantin Col. (r) Ilie Ioan Lt.col. (r) Jugănaru Gheorghe

Sector militar:

Col. (r) Dodenciu Constantin Col. (r) Roseti Ioan

Sector financiar:

Col. (r) Urzică Gheorghe Col. (r) Grigore Gheorghe Col. (r) Smarandache Dumitru Lt.col. (r) Goga Ilie Lt.col. (r) Ionescu Ilie

La 26 ianuarie 1994, Liga (…) îşi schimbă titulatura în: UNIUNEA NAŢIONALĂ A CADRELOR MILITARE ÎN REZERVĂ ŞI RETRAGERE

Comitetul ales pe perioada 1994-1998:

Preşedinte:

Col. (r) Sibianu Eugeniu

Prim vicepreşedinte:

Col. (r) Domide Aurel

Vicepreşedinţi:

Col. (r) Duţu Victor

Secretar:

Col. (r) Misinger Ioan Lt.col. (r) Dronca Pavel

Membri:

Col. (r) Drăghiciu Constantin Col. (r) Grigore Gheorghe Gl.bg.(r) dr. Hosu Ioan Lt. col (r) Săndică Gheorghe Lt.col. (r) Jugănaru Gheorghe Lt.col. (r) Cioca Petru M.M. Călbureanu Dionisie

Comitetul ales pe perioada 1998-2001:

Preşedinte:

Col. (r) Sibianu Eugeniu

Prim vicepreşedinte:

Col. (r) Domide Aurel

Vicepreşedinţi:

Col. (r) Misinger Ioan

Secretar:

Col. (r) Porojan Mihai Lt.col. (r) Dronca Pavel

Membri:

Lt. col (r) Săndică Gheorghe Col. (r) Iordache Constantin Col. (r) Ursa Ioan Lt.col. (r) Popa Constantin

4

Lt. col (r) S ă ndic ă Gheorghe Col. (r) Iordache Constantin Col. (r) Ursa Ioan

Comitetul ales pe perioada 2001-31 martie 2005:

REZERVISTUL SIBIAN

Preşedinte:

Gl.bg. (r) Sibianu Eugeniu

Prim vicepreşedinte:

Col. (r) Domide Aurel

Vicepreşedinţi:

Col. (r) Pană Iulian

Secretar:

Col. (r) Oniga Octavian Col. (r) Bartolomeu Nicolae

Membri:

Gl. flot. aer. (r) Andrei Viorel (preşedinte subfiliala Mediaş) Col. (r) Dabija Traian Lt.col. (r) Popa Gheorghe M.M. Crăciun Gheorghe M.M. Petrescu Gheorghe

Comitetul ales pe perioada 31 martie 2005- 13 mai 2008:

Preşedinte:

Gl.bg (r) Sibianu Eugeniu

Prim vicepreşedinte:

Col. (r) Domide Aurel

Vicepreşedinţi:

Col. (r) Olariu Mircea

Secretar:

Col. (r) Bojan Avram Col. (r) Bartolomeu Nicolae

Membri:

Gl.flot.aer. (r) Andrei Viorel (preşedinte subfiliala Mediaş) Col. (r) Săndică Gheorghe Col. (r) Petrescu Ioan Col. (r) Oniga Octavian Plt.adj (r) Garici Vasile M.M. pr. (r) Pop Vasile

Începând cu data de 23 noiembrie 2007, prin sentința civilǎ nr. 2171/C.C. a Judecǎtoriei Sibiu în dosarul nr. 9410/306/2007, s-a luat act de schimbarea denumirii în: Filiala Județeanǎ Sibiu a Cadrelor Militare în Rezervǎ și în Retragere a Asociației Naționale a Cadrelor Militare în Rezervǎ și în Retragere „Alexandru Ioan Cuza”.

Comitetul ales pe perioada 13 mai 2008-15 martie 2012:

Preşedinte:

Gl.bg dr.(r) Dinu Ion

Prim vicepreşedinte:

Col. (r) Domide Aurel

Vicepreşedinţi:

Col. (r) Olariu Mircea

Secretar:

Col. (r) Părean Ioan Lt. (r) Cociş Ioan

Membri:

Gl. flt. aer. (r) Andrei Viorel (preşedinte subfiliala Mediaş) Col. (r) Lăpădat Ioan Col. (r) Macovei Mihai Col. (r) Oniga Octavian Col (r) Chirică Ioan Col. (r) Petrescu Ioan

Comitetul ales pe perioada 15 martie 2012-2013:

Preşedinte:

Prim vicepreşedinte:

Vicepreşedinţi:

Col. (r) Părean Ioan Col. (r) Lăpădat Ioan Col. (r) Petrescu Ion Col (r) Oniga Octavian

Vicepre ş edin ţ i: Col. (r) P ă rean Ioan Col. (r) L ă p

5

REZERVISTUL SIBIAN

secretar executiv:

Membri:

Lt. (r) Cociş Ioan – Col. (r) Chirica Ioan - membru Col. (r) Frăţilă Nicolae Col. (r) Costin Marinela Col. (r) Popescu Emanoil Gl. flt.aer. (r) Andrei Viorel, preşedintele subfilialei Mediaş Plt.adj. (r) Olaru Constantin

Comitetul ales pe perioada 26 martie 2013-2017:

Preşedinte:

Prim vicepreşedinte:

Vicepreşedinţi:

secretar executiv:

Membri:

Col. (r) Părean Ioan Col. (r) Lăpădat Ioan Col. (r) Petrescu Ion Col (r) Oniga Octavian Col. (r) Chirica Ioan Lt. (r) Cociş Ioan – Lt. col. (r) Oprișor Isaia – purtǎtor de cuvânt Col. (r) Frăţilă Nicolae Col. (r) Costin Marinela Col. (r) Popescu Emanoil Gl. flt.aer. (r) Andrei Viorel, preşedintele subfilialei Mediaş Plt.adj. (r) Olaru Constantin M.M. pr. Crǎciun Gheorghe

Subfiliala Mediaş A luat fiinţă la 30 iulie 1997 (15 membri fondatori)

Preşedinte:

Gl. flt. Aer. (r) Andrei Petre Viorel

Vicepreşedinte:

Cdor (r) Spânu Zamfir

Secretar:

Mr. (r) Radu Constantin

Biroul subfilialei Mediaş – 1 martie 2001 – 18 mai 2005

Preşedinte:

Gl. flt. aer. (r) Andrei Petre Viorel

Vicepreşedinte:

Cdor (r) Spânu Zamfir

Secretar:

Mr. (r) Radu Constantin

Membri:

Cdor (r) Sârbu Dumitru Cpt.Cdor.(r) Roşu Constantin

Biroul subfilialei Mediaş – 19 mai 2005 – 27 ianuarie 2010

Preşedinte:

Gl. flt. aer. (r) Andrei Petre Viorel

Vicepreşedinte:

Cdor (r) Spânu Zamfir

Secretar:

Mr. (r) Radu Constantin

Membri:

Cdor (r) Sârbu Dumitru Cpt.Cdor.(r) Almăşan Anton

Biroul subfilialei Mediaş – 27 ianuarie 2010 – 31 decembrie 2012

Preşedinte:

Gl. flt. aer. (r) Andrei Petre Viorel

Vicepreşedinte:

Cdor (r) Spânu Zamfir

Secretar:

Mr. (r) Radu Constantin (din 01.01.2011 MM pr. (r) Mateica Liviu)

Membri:

Cdor (r) Sârbu Dumitru Cpt.Cdor.(r) Medeşan Gheorghe

6

(din 01.01.2011 MM pr. (r) Mateica Liviu ) Membri: Cdor (r) Sârbu Dumitru Cpt.Cdor.(r) Mede ş

REZERVISTUL SIBIAN

Biroul subfilialei Mediaş – 31 decembrie 2012- în prezent

Preşedinte:

Gl. flt. aer. (r) Andrei Petre Viorel

Vicepreşedinte:

Cdor (r) Spânu Zamfir

Secretar:

MM pr. (r) Mateica Liviu

Membri:

Cdor (r) Sârbu Dumitru Cpt.Cdor.(r) Medeşan Gheorghe

În ultima situație statisticǎ a filialei noastre (31 decembrie 2013), avem urmǎtoarele date:

Membri cotizanți în evidențǎ 536 (46 la subfiliala Mediaș).

Pe categorii de grade –

Generali 10 (1 la Mediaș) Ofițeri superiori 398 (29 la Mediaș) Ofițeri cu grad inferior 19 Maiștri militari 45 (11 la Mediaș) Subofițeri 38 (5 la Mediaș)

45 (11 la Media ș ) Subofi ț eri 38 (5 la Media ș ) Gl.

Gl. flt. aer. (r) Radu Theodoru

- Veteran de rǎzboi -

ARIPI FRÂNTE (1)

1. Prin august 1949, am aterizat forțat la Sibiu, oprit de la zbor din motive politice. Eram un

locotenent major ținut „bun în grad” din aceleași motive stupide ale „luptei de clasǎ”. Adicǎ ofițer din fosta Aviație Regalǎ, cu origine socialǎ burghezo-militarǎ, nedispus la concesii privind profesia, rigoarea, demnitatea și onoarea ei. În plus, comandasem o escadrilǎ de vânǎtoare model, mǎ bǎlǎcisem în mlaștina fetidǎ a istoriografiei naționaliste, propovǎduitǎ la universitate de cǎtre savantul retrograd Gheorghe

Brǎtianu, actualmente deținut politic, ba avusesem tupeul sǎ urmez cursurile filozofiei idealiste gravitând pe cele de psihologie ale profesorului Narly. În replicǎ la rutina osificatǎ a selectǎrii piloților de vânǎtoare și a formǎrii lor dupǎ criteriile aberante ale „originii sociale” și ale „devotamentului fațǎ de clasa muncitoare” (prin ce probat?); criterii care asasinaserǎ în accidente stupide destui tineri elevi-piloți perfecți în hârțoagele politrucilor, dar imperfecți, nedotați de mama naturǎ pentru zbor, în replicǎ deci, chiar la rutina sclerozatǎ dupǎ care însumi am fost instruit în Școala Ofițeri Aviație-Naviganți am scris un scurt tratat de „psihologia zborului”, îndesând în el și bibliografie țapǎnǎ, selectatǎ spre a servi „științific” experiența mea de instructor de luptǎ aerianǎ, tratat inexistent în aviația timpului, cǎruia, cu același tupeu de ofițer vechi i-am adǎugat un tratat scurt de meteorologie practicǎ pentru uzul piloților (ce bine mi-a prins când am bântuit mǎrile și o câtime zdravǎnǎ din Atlantic).

2. Aviația militarǎ a anului 1949 (abia trecuserǎ 4 ani de la terminarea rǎzboiului, țara se afla

sub ocupație militarǎ sovieticǎ) era bântuitǎ de racilele Terorii Roșii. Ași ai Vânǎtoarei, cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul” din prima mea unitate, elita, elitelor, Flotila 1 Vânǎtoare, cǎpitanii „Dido” Tudor Greceanu și Tony Dușescu fuseserǎ arestați, politruci agramați interpretau partinic fiecare gest, fiecare cuvânt, eram scoși la mitinguri în care se scanda: „moarte lor,

ț i interpretau partinic fiecare gest, fiecare cuvânt, eram sco ș i la mitinguri în care

7

REZERVISTUL SIBIAN

moarte trǎdǎtorilor” adică, unor ofițeri care ar fi vândut secrete militare imperialiștilor anglo- americani, printre ei, fostul comandant al Flotilei, apoi comandantul Forțelor Aeriene Militare, celebrul în epocǎ: „Leu” Romanescu; se inaugurase un curs politic de marxism-leninism, în care niște lectori improvizați citeau poticnit din broșurile stângist-protecultiste sau papagaliceau citate din geniul omenirii, tǎtucul proletariatului mondial, eliberatorul noroadelor, generalissimul Iosif Visarionovici Stalin. Acele cursuri începeau invariabil cu: „așa cum a zis tovarǎșul Stalin”. Deci, locotenentul major Theodoru C. Ioan Radu, care de mult trebuia sǎ fie cǎpitan,

aterizase forțat la Sibiu, în Anul Domnului 1949 și al 4-lea al Terorii Roșii, cǎrând în ranițǎ, în loc de bastonul de mareșal, douǎ cursuri de specialitate în manuscris, unul: „Istoria Aviației Române”, pe fișe, dorința de a-și pune cunoștințele și experiența în folosul elevilor Școlii Ofițeri Tehnici de Aviație recrutați din „câmpul muncii” și, spre paguba lui, încǎpǎțânarea de a rǎmâne el însuși.

3. Pe lângǎ funcția de comandǎ, iatǎ cǎ anii de studii universitare nefinalizate din aceleași

motive care m-au oprit de la zbor, m-au propulsat pe o funcție de colonel: șeful Catedrei de Culturǎ Generalǎ. Compania mea avea 4 plutoane de elevi proveniți din muncitori și soldați în termen, care trebuiau sǎ devinǎ ofițeri tehnici cu urmǎtoarele specialitǎți: motoriști, electricieni

bord, aparatiști și armurieri. Majoritatea, dacǎ absolviserǎ gimnaziul. Catedra avea un spectru

larg: de la limba și literatura românǎ la tactica aviației, a armelor terestre, istoricul aviației și alte materii complementare. Din tineri ucenici și muncitori eram obligat moral sǎ formez ofițeri cu maniere, statut social, viziunea și spiritul de corp caracteristice și personalizante.

4. 1943, iarna. Sunt elev în anul I al Școlii Ofițeri de Aviație, București-Cotroceni. Orǎ de

motoare. Cu racilele învǎțǎmântului interbelic. Teoria. În loc sǎ studiem un carburator ZENITH

cu nu știu câte trepte, dascǎlul, cǎpitan-inginer, înșirǎ pe tablǎ formule dupǎ formule, ca și când acele formule ar fi rezolvat în zbor o panǎ de alimentare sau ar fi deblocat etajul unui compresor blocat din nu se știe ce pricinǎ. Lasǎ cǎ pilot fiind, carburatorul era pe seama tehnicilor de avion. „Don’ Pedro” era un superb locotenent aviator venit de pe front sǎ se odihneascǎ în chip de inspector de studii. Drept pentru care moțǎia vitejește, evident plictisit de formulele cǎpitanului- inginer și de carburatorul lui ZENITH, carburator care mie mi-a fǎcut buclucul buclucului dând foc motorului la decolare cu un NARDI zis „cosciugul zburǎtor”, dar asta este o altǎ poveste… În plin patos carburatoristic al cǎpitanului-inginer, intrǎ în sala de curs…comandantul, comandorul aviator George Davidescu. Foarte înalt, uscǎțiv, școlit în Anglia, navigatorul primei formații de 3 avioane românești IAR-M 23 B, fabricate la București de Întreprinderea Construcții Aeronautice Românǎ, care, în octombrie-noiembrie 1933 a testat sǎ traverseze Africa pe meridian la Capetown, ajungând pânǎ în inima continentului negru, la Malakal. Era epoca în care aviatorii, cu prețul vieții lor, forțau Istoria umanitǎții pedestre și marine, deschizând marile drumuri aeriene pe Terra. Atunci era cǎpitan-aviator. În 1936, formația de trei avioane ICAR-UNIVERSAL, având îmbunǎtǎțirile tehnice rezultate din experiența primului raid, a reușit performanța ca, între 14 aprilie-25 mai, sǎ realizeze, în premierǎ mondialǎ, raidul București – Capetown - București, traversând Africa pe meridian. Navigatorul formației a fost locotenentul comandor – aviator George Davidescu. Cele trei avioane „istorice” au avut echipaje aparținând și ele istoriei aviației române:

1. Cǎpitan comandor-aviator Gheorghe Jienescu – pilot (ministrul Aerului în timpul

Campaniei din Est, gratulat cu 17 ani de temnițǎ grea; spadina lui a fost înmânatǎ subsemnatului); locotenent comandor-aviator George Davidescu – navigator.

2. Cǎpitan-aviator Gheorghe Olteanu – pilot; locotenent comandor-aviator Alexandru

Cernescu – navigator.

3. Locotenent comandor-aviator Mihail Pantazi (as al acrobației aeriene din formația Dracii

Roșii) – pilot. Maistrul militar (și pilot) Anton Stengher – tehnicianul formației.

8

din forma ț ia Dracii Ro ș ii) – pilot. Maistrul militar ( ș i pilot)

REZERVISTUL SIBIAN

Iatǎ cine a intrat în sala de curs cu cǎpitan-inginer, carburator ZENITH, „Don’ Pedro” moțǎitor și secția a 2-a elevi notând sârguincios în maculatoare tot felul de formule inutile. 5. – „La rând, dreeepți!” a ordonat „Don’ Pedro”, trezit brusc din moțǎialǎ. Dupǎ ceremonialul raportului, comandantul şcolii, pe care-l veneram știindu-i biografia de zburǎtor,

s-a așezat pe colțul unei bǎnci, și-a trecut privirea peste noi, care rǎmaserǎm înlemniți într-o tǎcere solemnǎ, și, calm, pe un ton colocvial, ne-a întrebat:

- Care dintre voi ne vorbește acum despre pictura Renașterii?

Bietul cǎpitan-inginer a primit întrebarea ca o rafalǎ de mitralierǎ în piept, amuțind. Am amuțit și noi. Comandantul ne-a fǎcut un curs scurt, spumos, despre pictura Renașterii, încheindu-l astfel: „- Aviație, înseamnǎ și asta!”

6. Așa cǎ șeful Catedrei de Culturǎ Generalǎ fiind, mi-am luat compania, ducând-o cu toate

rigorile militare sǎ viziteze Muzeul Brukenthal, care, în loc sǎ aibǎ exponate reprezentând clasa muncitoare construind socialismul, avea o bogǎție remarcabilǎ de picturǎ religioasǎ, sfinți și

sfințișori, douǎ tablouri dacǎ-mi aduc bine aminte, semnate – unul de El Greco, uite cǎ nu-mi mai amintesc numele titanului, peisaje ale celebrilor pictori ai școlii flamando-olandeze, ostenindu-mǎ sǎ-i scot pe foștii ucenici și tineri muncitori, sortiți sǎ devinǎ ofițeri tehnici de aviație, sǎ-i scot din universul limitat al școlii, în cuprinsul larg, universal al catedrei mele care:

Aviație, înseamnǎ și asta!

7. Mare ședințǎ de învǎțǎmânt politic, mare! Și demagogul de serviciu, un fel de instructor al

Uniunii Tineretului Comunist, celebrul U.T.C. al epocii. Cu mimica de rigoare, plus sfânta mânie proletarǎ, indignare, privire înflǎcǎratǎ muncitoreascǎ, glas demascator:

- Tovarǎși! Tovarǎșul locotenent major Theodoru face educație misticǎ elevilor! În loc sǎ-i ducǎ la „Balanța”, unde clasa noastrǎ muncitoare …și dǎ-i și trage-i cu ploaia de lozinci, fǎcând praf și pulbere catedra de Culturǎ Generalǎ și pe șeful ei, …înrǎitul ofițer provenit din Aviația Regalǎ burghezo-moșiereascǎ, oprit de la zbor, știe el de ce…

Grǎdiștea pe Argeș, august 2014.

ș tie el de ce… Gr ǎ di ș tea pe Arge ș , august 2014.

Gl. flt. aer. (r) Radu Theodoru şi conducerea revistei Rezervistul sibian (Sibiu, febr.2014)

Arge ș , august 2014. Gl. flt. aer. (r) Radu Theodoru ş i conducerea revistei Rezervistul

9

REZERVISTUL SIBIAN

REZERVISTUL SIBIAN Col. (r) dr. Alexandru Bucur MONUMENTUL DIN JINA AL EROILOR C Ă ZU Ț

Col. (r) dr. Alexandru Bucur

MONUMENTUL DIN JINA AL EROILOR CĂZUȚI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Pitoreasca localitatea Jina, cu un bogat trecut istoric – în special cel din perioada grănicerească (1766-1851) – are în centrul său un monument ridicat în memoria eroilor căzuți în cruntele încleștări din Prima Conflagrație Mondială. Monumentul, construit în formă de obelisc, din piatră, beton și marmură, a fost edificat în 1929-1930, la inițiativa (din anul 1927) și după proiectul unui învățător inimos și patriot, Ioan V. Nicoară (1901-1928). Construcția s-a realizat sub atenta supraveghere a unui alt învățător valoros, Ioan Romul Sava (1898-1975), constructor fiind Ioan Chidu, originar din Sibiu. Respectivul monument are 6,8 m înălțime și este compus dintr-un soclu hexagonal, cu diagonala de 4 m, din piatră (trahit de Deva) – realizat în trepte – peste care se ridică un obelisc cu patru fețe, construit din beton. În vârful monumentului a fost așezată o cruce din marmură peste care trona un vultur – realizat, probabil, din bronz – cu aripile desfăcute și o cruce în cioc (foto 1). La momentul actual, vulturul nu mai există, fiind înlăturat – probabil – la renovarea din deceniul 7 al secolului al XX- lea. Încă de la edificare, monumentul a fost împrejmuit cu un gard din fier forjat, existent și azi. Dezvelirea monumentului s-a realizat la data de 12 octombrie 1930, cu mare fast, evenimentul fiind imortalizat de celebrul fotograf al Curții Regale a României, originar din Sibiu, Emil Fischer (1873-1965). În holul Primăriei comunei Jina se păstrează, afișat la loc de cinste, un tablou de dimensiuni mari care cuprinde 19 fotografii originale în care se pot observa secvențe importante de la dezvelirea importantului monument, cât și atenția acordată respectivului eveniment de către comunitatea locală. Titlul tabloului este ,,Desvelirea monomentului Eroilor din comuna Jina. 12 Octomvrie 1930”. Este un monument unic printre celelalte, de același tip, din întreg județul. Unicitatea acestuia constă în faptul că, pe cele patru fațete ale lui, au fost inscripționate pe plăcile de marmură numele eroilor căzuți pe câmpul de onoare, ale celor dispăruți în decursul luptelor cât și ale celor decedați în spitale sau acasă, din cauza rănilor dobândite sau a sechelelor, în perioada de desfășurare a războiului. Cei care au căzut în luptă au fost 61 de bărbați în floarea vârstei, ale căror morminte – aflate pe meleaguri străine – nu se cunosc în totalitate. 23 dintre participanții la măcel au dispărut fără urmă, în vâltoarea luptelor. Cei care și-au găsit sfârșitul – în spitale sau acasă – imediat după conflict, au fost în număr de 31, iar cei decedați acasă, la ceva timp de la terminarea ostilităților, au fost 11. Pe respectivul monument a mai fost realizată o inscripție comemorativă, al cărei text este următorul: ,,Locuitorii comunei Jina, prin contribuții benevole, au ridicat acest monument în anul Domnului 1929 în memoria părinților, fiilor, fraților și consătenilor noștri morți ca ostași pe câmpurile de luptă în decursul războiului mondial 1914-1919. Cinste vouă eroi care v-ați vărsat sângele pentru întregirea neamului și cinste vouă jertfe ale datoriei care ați îndurat chinurile morții pentru apărarea patriei. Jertfa voastră simbolizată prin această piatră ne va fi mereu un îndemn spre sacrificiu pentru Neam, Patrie si Rege”. Este demn de subliniat faptul că, înainte de anul 1968 (sau 1969), atunci când s-a efectuat o renovare a monumentului, un înfocat activist de partid a insistat să fie răzuit cuvântul ,,Rege”. Intervenția înțeleaptă a profesorului Pavel Toader, care a propus să fie transformat cuvântul ,,Rege” în ,,Pace”, prin utilizarea de vopsea neagră, a salvat distrugerea parțială a textului inițial. La momentul actual, inscripția a fost adusă la stadiul inițial.

10

par ț ial ă a textului ini ț ial. La momentul actual, inscrip ț ia a

REZERVISTUL SIBIAN

REZERVISTUL SIBIAN Foto 1. Monumentul eroilor, la pu ț in timp dup ă dezvelire Foto 2.

Foto 1. Monumentul eroilor, la puțin timp după dezvelire

1. Monumentul eroilor, la pu ț in timp dup ă dezvelire Foto 2. Monumentul eroilor, ast

Foto 2. Monumentul eroilor, astăzi

timp dup ă dezvelire Foto 2. Monumentul eroilor, ast ă zi Foto 3. Imagine din anul

Foto 3. Imagine din anul 1936 a centrului comunei, numit ,,Târg”

ă dezvelire Foto 2. Monumentul eroilor, ast ă zi Foto 3. Imagine din anul 1936 a

11

REZERVISTUL SIBIAN

VEȘTEMENI PARTICIPANȚI LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

VE Ș TEMENI PARTICIPAN Ț I LA PRIMUL R Ă ZBOI MONDIAL Bozdoc Alexandru, caporal (18
VE Ș TEMENI PARTICIPAN Ț I LA PRIMUL R Ă ZBOI MONDIAL Bozdoc Alexandru, caporal (18

Bozdoc Alexandru, caporal (18 aprilie 1878 – 26 iulie 1934)

Bucur Dumitru, sergent (12 decembrie 1894- 15 februarie 1971), medaliat cu: Argint cl. II, Bronz și Crucea Carol

1971), medaliat cu: Argint cl. II, Bronz ș i Crucea Carol Ha ș egan Gheorghe, soldat

Hașegan Gheorghe, soldat (2 august 1875-20 aprilie 1928)

Ha ș egan Gheorghe, soldat (2 august 1875-20 aprilie 1928) Morar Aurel, sergent (23 ianuarie 1893-16

Morar Aurel, sergent (23 ianuarie 1893-16 ianuarie 1973)

12

(Fotografii din arhiva col. (r.) Alexandru BUCUR)

1928) Morar Aurel, sergent (23 ianuarie 1893-16 ianuarie 1973) 12 (Fotografii din arhiva col. (r.) Alexandru

REZERVISTUL SIBIAN

REZERVISTUL SIBIAN Col. (r). prof. univ. dr. Alexandru Babo ş 95 de ani de la campania

Col. (r). prof. univ. dr. Alexandru Baboş

95 de ani de la campania victorioasă a Armatei Române împotriva armatei roșii ungare. Diviziile 16 și 18 infanterie ardelene în operația de acoperire a Tisei (1mai – 20 iulie 1919)

(II)

Divizia 16 infanterie participă, din capul de pod de la Tokay, la acţiuni în scopul ajutorării trupelor cehoslovace atacate de forţele armate bolşevice maghiare în 16 mai. Prin acest atac, trupele maghiare urmăreau ca, la joncţiunea dintre grupările româno- cehoslovace să fie deschis un culoar direct spre regiunea în care acţionau trupele bolşevice ucrainene şi ruse, de la care Bela Kun aştepta un puternic sprijin logistic şi operativ. Acţiunile diviziei transilvănene se desfăşoară între 20 mai – 2 iunie 1919. Se dezvoltă capul de pod de la Tokay, în seara zilei de 24 mai existând, aici, zece batalioane de infanterie şi opt baterii de artilerie. Datorită acţiunii pasive a cehoslovacilor, deşi ei erau interesaţi în conflictul declanşat de maghiari, din 25 mai, trupele române opresc dezvoltarea capului de pod, trecând la apărare. În 2/3 iunie, datorită unui puternic atac inamic, existând pericolul învăluirii flancului drept al dispozitivului român prin retragerea forţelor cehoslovace, trupele române se retrag pe malul stâng al Tisei, în strâns contact cu adversarul. Unităţile diviziei au fost apreciate pentru bravura manifestată în timpul luptelor, iar comanda acesteia a fost citată prin Ordin de zi al Grupului de Nord: generalul Hanzu Alexandru, comandantul diviziei, „pentru zelul extraordinar şi destoinicia cu care a condus operaţiunile“; colonelul Petrescu Gheorghe, comandantul artileriei diviziei „pentru bravura şi priceperea cu care a condus acţiunea artileriei“, locotenent-colonelul Phleps Arthur, şeful de stat major al diviziei, „pentru munca neobosită, devotamentul şi priceperea cu care şi-a îndeplinit serviciul în timpul operaţiunilor“, maiorul Tătaru, şeful biroului operaţiunilor diviziei, „pentru destoinicia cu care a condus Biroul de Operaţiuni în timpul luptelor“. Subunităţi ale Diviziei 16 infanterie se remarcă şi în luptele pentru respingerea inamicului care, trecând Tisa, a ocupat satele Vencsellö şi Balsa în 5 iunie, tocmai când era în curs de desfăşurare înlocuirea trupelor diviziei transilvănene de către cele ale Diviziei 2 cavalerie. Prin acţiunea convergentă a două batalioane din Regimentul 82 infanterie şi a două companii din Regimentul 9 vânători, învăluindu-se pe la nord şi sud satul Vencsellö, după o luptă aprigă de trei ore (între 15.30 şi 18.30), inamicul a fost înfrânt şi respins peste Tisa. În lupta desfăşurată s-a remarcat căpitanul Dumitrescu Vasile, comandantul batalionului 2. Conducând contraatacul batalionului, şi-a îmbărbătat soldaţii prin următoarele cuvinte mobilizatoare: „Arătaţi-le vitejia voastră de urmaşi ai lui Horia şi Avram Iancu, răsplătiţi-le îndrăzneala şi loviţi-i, ca nici unul din năvălitorii bandei roşii să nu se mai întoarcă peste Tisa. Să le arătăm acestor duşmani că oricine îndrăzneşte să treacă acest râu la noi, îşi va găsi moartea. Înainte cu Dumnezeu!“. Ofiţerul este citat prin Ordin de zi al Grupului de Nord, „pentru vitejia rară cu care şi-a condus batalionul la atac, în lupta de la Vencsellö“ şi este decorat, prin Înalt Decret Regal, cu Ordinul „Mihai Viteazul“, clasa a III-a. În luptă, pierderile noastre au fost de 12 morţi şi 50 de răniţi. Şi Divizia 18 infanterie se distinge în respingerea unor grupări de forţe inamice care treceau Tisa. Cea mai importantă acţiune inamică are loc în noaptea de 22/23 mai, când trupele maghiare, cu forţe superioare reuşesc să treacă Tisa, atacă militarii români dispuşi la capul podului de peste Tisa de la Szolnok, îi resping şi cuceresc satul Rákóczi. În acelaşi timp, forţe ale inamicului au început să treacă Tisa şi în dreptul localităţilor Tiszaroff şi Tiszabö, dar au fost respinse de militarii români din posturile de observaţie.

localit ăţ ilor Tiszaroff ş i Tiszabö, dar au fost respinse de militarii români din posturile

13

REZERVISTUL SIBIAN

În acţiunea de respingere a inamicului de la Rákóczi s-a remarcat comandantul Batalionului

3 din Regimentul 91 infanterie, căpitanul Stokhammer Rudolf. Lăsând inamicul să se apropie până la 100 metri de poziţia subunităţii sale, a ordonat executarea prin surprindere a focului şi

apoi, în fruntea batalionului, contraatacând viguros, a respins pe maghiari peste Tisa. Pentru „bravura şi destoinicia cu care a comandat Batalionul 3 în luptele cu maghiarii“, căpitanul Stokhammer Rudolf este decorat cu Ordinul „Coroana României“ cu spade în gradul de ofiţer cu

panglică de „Virtutea Militară“. Pentru a ilustra încrâncenarea luptelor pentru eliberarea satului Rákóczi şi reocuparea vechilor poziţii, prezentăm pierderile trupelor noastre: 13 morţi, 49 răniţi şi 74 dispăruţi.

O trecere a inamicului cu forţe numeroase are loc şi în 30 mai 1919, în raionul localităţii

Kisköre. Inamicul este respins doar prin intervenţia hotărâtă a unor subunităţi aflate in adâncime, aparţinând Regimentului 91 infanterie şi Batalionului 18 vânători, luându-se 22 de prizonieri.

Datorită vitejiei demonstrate cu această ocazie, dar şi în luptele din 22/23 mai, sunt decoraţi prin decrete regale 12 ofiţeri inferiori şi 94 militari din trupa Regimentului 91 infanterie. Atitudinea agresivă a armatei roşii maghiare, manifestată la sfârşitul lunii mai şi în luna iunie, se datora faptului că aceasta îşi mărise efectivele şi urmase un proces de reorganizare, început după oprirea armatei române pe Tisa. Efectivele inamicului aflate în faţa Grupului de Nord, la 15 iunie 1919, erau apreciate la 14.600 militari, iar în faţa Grupului de Sud, de aproximativ 16.600. Aceeaşi atitudine vor avea trupele maghiare şi în cursul lunii iulie, marcându-se intrarea în faza finală a conflictului româno-ungar. Din 1 iulie, trupele bolşevice maghiare atacă zilnic trupele române din acoperire, execută incursiuni sau bombardamente de artilerie. În intervalul 1- 20 iulie 1919, pierderile celor două divizii ardelene s-au ridicat la 5 morţi şi 38 răniţi. Din cele prezentate sumar, rezultă că perioada 1 mai – 20 iulie 1919, în care armata română a realizat acoperirea Tisei, merită tratată mai pe larg în lucrările speciale dedicate întregii campanii din 1919. Studiul de faţă şi-a propus, şi cred că a şi reuşit să producă un act reparator, prezentând acţiunile celor două divizii transilvănene, dar nu numai ale acestora, în cadrul operaţiei de acoperire pe Tisa.

iunile celor dou ă divizii transilv ă nene, dar nu numai ale acestora, în cadrul opera

14

iunile celor dou ă divizii transilv ă nene, dar nu numai ale acestora, în cadrul opera

Col. (r) Valer Hodorog

UN CAZ DEOSEBIT DE NEDREPTATE GENERAT DE MAGISTRAŢI

REZERVISTUL SIBIAN

DE NEDREPTATE GENERAT DE MAGISTRA Ţ I REZERVISTUL SIBIAN În urm ă cu mai bine de

În urmă cu mai bine de 28 de ani, eram Şeful Serviciului Cercetări Penale din cadrul Miliţiei Judeţene Sibiu, specialitatea pe care am urmat-o ca elev al Şcolii de ofiţeri MAI nr. 2 Bucureşti, Şoseaua Olteniţei, cea de cercetări penale (anchete). După absolvirea şcolii, la data de 20 august 1960, ca ofiţer cu gradul de locotenent, am fost repartizat ca să lucrez la Direcţia Regiunii de Poliţie Braşov, în acea perioadă DMR Stalin. La sediul DMR Braşov, am fost repartizat la Miliţia Raionului Codlea, unde am lucrat mai mult de un an ca ofiţer de cercetare penală (anchete) când, urmare a unei reforme administrative, raionul Codlea a fost desfiinţat, fiind repartizat la Miliţia Municipiului Braşov, tot ca ofiţer de cercetări penale. Urmare a bunei activităţi pe care am avut-o, după circa doi ani, am fost promovat în funcţie ca locţiitor al Şefului Miliţiei Raionului Mediaş. În perioada 1969 – 1970, la următoarea împărţire administrativ – teritorială, am fost mutat în interesul serviciului la noua structură a Miliţiei Judeţene Sibiu, unde am îndeplinit funcţii de comandă pe linie de pază şi ordine, brigada judiciară, cercetări penale şi locţiitor al şefului Miliţiei Municipiului Sibiu şi, în final, am fost numit şef al Serviciului Cercetări Penale din cadrul Miliţiei Judeţului Sibiu. După circa patru ani de muncă în calitate de şef al Serviciului Cercetări Penale, am fost chemat la conducerea IGM Bucureşti şi Direcţia Cadre a Miliţiei Bucureşti, unde, în urma unui test şi a unui examen, am fost aprobat de conducerea IGM (generalii MIHALEA VELICU şi NUŢĂ CONSTANTIN) şi numit prin ordin de front ca locţiitor al Şefului Miliţiei Judeţului Gorj – Târgu Jiu, funcţie în care am fost numit în data de 15.08.1986. În această funcţie m-au prins evenimentele din Decembrie 1989, participând la toate acţiunile şi măsurile luate pentru obţinerea unui climat de ordine şi siguranţă civică. În toată perioada descrisă mai sus, am depus interes şi mi-am continuat studiile, absolvind facultăţile de Drept, cea de Istorie şi filozofie, cât şi cursul postuniversitar de 2 ani în specialitatea criminologie, în cadrul Universităţii BABEŞ BOLYAI Cluj-Napoca. Prin vara anului 1988, pe când eram locţiitor al şefului Miliţiei Judeţului Gorj, într-o localitate numită Pojogeni, aproape de Tîrgu Jiu, s-a produs violul unei adolescente, urmat de moartea victimei. La locul faptei, şi nu la „faţa locului”, aşa cum obişnuiesc să se pronunţe (greşit) unele persoane din mass-media, jurnalişti şi unii „şpicheri” din televiziune, s-a deplasat o echipă compusă din procuror, ofiţeri judiciari, criminalişti etc., pentru cercetare. Spuneam că se uzitează expresia de „faţa locului”, dar locul respectiv este unul singur şi nu în faţă sau dos – corect se spune „locul faptei”, ceea ce înseamnă că este un loc – porţiune de teren în care s-a săvârşit o contravenţie sau o infracţiune. Ofiţerul m-a rugat să-i semnez actele pentru că este obosit şi vrea să meargă să se odihnească. I-am răspuns că îl înţeleg, dar să-mi lase actele procedurale întocmite în cauză să le studiez şi, dacă este în ordine, le voi semna. Mi-a lăsat dosarul, pe care l-am studiat cu mare atenţie, l-am recitit, dându-mi seama că

le voi semna. Mi-a l ă sat dosarul, pe care l-am studiat cu mare aten ţ

15

REZERVISTUL SIBIAN

nu erau probe concludente de învinuire a persoanei în cauză, motiv pentru care l-am sunat pe ofiţer, spunându-i să-mi aducă şi persoana respectivă, pentru a sta de vorbă cu dânsul. Ofiţerul mi l-a adus în birou pe cel în cauză, dorind să rămână şi el la discuţii, dar l-am rugat să se retragă şi să ne lase să discutăm. După ce ofiţerul a ieşit din birou, Marcel Ţundrea a rămas în picioare şi se uita speriat la mine. M-am ridicat de pe scaun, m-am îndreptat spre el, i-am întins mâna şi i-am spus cine sunt, invitându-l să ia loc pe scaun. Era foarte speriat şi obosit. Am purtat unele discuţii de ordin personal pentru liniştirea lui, astfel încât omul să revină la normal. L-am întrebat direct: „Domnule Marcel Ţundrea, din unele acte, pe care dumneata le-ai semnat, rezultă că îţi recunoşti fapta de viol urmat de uciderea adolescentei”. Marcel Ţundrea s-a uitat direct la mine, cu nişte ochi albaştri expresivi, dar obosiţi, şi-a făcut semnul crucii, s-a aşezat în genunchi pe covor şi s-a exprimat astfel: „Domnule comandant, pe sănătatea şi vederea mea şi a mamei mele, care sunt cele mai preţioase pentru mine, că nu este adevărat, eu nu am făcut aşa ceva şi eu nu sunt autorul acestei crime groaznice.” I-am răspuns: „Bine, bine, dar văd că dumneata ai semnat nişte acte şi declaraţii pe care le-ai scris cu mâna dumitale.” „Da, domnule comandant, dar dacă dumneata primeai bătaia pe care am încasat-o eu pe nedrept, ai fi recunoscut orice.” Am zis: „Bine, te rog să te ridici şi să aştepţi.” Am dat telefon, ofiţerul a venit, l-a luat pe Ţundrea şi l-a dus la camera de aşteptare, întorcându-se după dosar. I-am spus ofiţerului că din actele de la dosar şi discuţiile purtate cu aşa-zisul făptuitor nu am convingerea că el este autorul şi că eu nu semnez nota de introducere în arest, spunându-i să se prezinte la şeful Miliţiei Judeţene şi, dacă dânsul o semnează „să le fie de bine”. Eu eram convins că Ţundrea nu este autorul. În final, şeful Miliţiei Judeţene, C. E., i-a semnat nota, Ţundrea a fost încarcerat, trimis în judecată, procesul a durat circa patru ani şi, în final, a fost condamnat la 25 de ani închisoare, iar după 12 ani, a fost descoperit adevăratul autor, care săvârşise încă patru astfel de fapte. Ţundrea Marcel s-a adresat la C.E.D.O., a avut câştig de cauză, fiind stabilită drept daune materiale o sumă importantă în euro pe care statul român trebuia să i-o acorde. Dar ce folos, atâta timp cât omul a efectuat 12 ani de închisoare pe nedrept? În final, la scurt timp după eliberare, Ţundrea a decedat, cu gândul amar că a suferit pe nedrept o gravă eroare judiciară. În acelaşi timp, plata daunelor ar trebui suportată de cei care au dat sentinţa nedreaptă. În concluzie, iată adevărata faţă a unor oameni (procurori, magistraţi), care sunt chemaţi să împartă dreptatea. De fapt, în ultimul timp, cetăţeanul de rând nu are voie să-şi dea cu părerea referitor la unele abuzuri pe care magistraţii le comit, ca şi cum ei ar fi undeva deasupra societăţii, a statului şi nimeni nu are voie să discute despre ei. În principiu, această stare de fapt este generată de lipsa de organizare şi conducere a societăţii, iar pentru funcţiile de judecători şi magistraţi, inclusiv procurori, nu există o selecţie drastică a oamenilor. Ce experienţă judiciară şi de viaţă poate avea o tânără sau un tânăr abia ieşit de pe băncile facultăţii de drept? În ţările cu democraţii avansate, pentru a deveni judecător, trebuie să ai o anumită vârstă, să parcurgi nişte stagii, să capeţi o experienţă, pe când la noi, de cele mai multe ori, avansările în funcţii se fac pe criterii de „pile”, rudenie sau pe criterii politice. În unele state civilizate se folosesc juraţii (SUA,), chiar şi în România, imediat după 23 august 1944, se foloseau asesorii populari, ceea ce făcea ca judecătorilor să le fie mai greu să se abată de la lege şi să dea soluţii nelegale. Să sperăm că viitorul va pune ordine şi din acest punct de vedere.

16

ş i s ă dea solu ţ ii nelegale. S ă sper ă m c ă

REZERVISTUL SIBIAN

Gl. bg. (rtg.) Florian Tucă

Col. (r.) Laurențiu Domnişoru

ÎMPLINIREA A 100 DE ANI DE LA DECLANȘAREA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

- II -

(continuare din nr. 2)

De la începutul războiului, până către sfârșitul anului 1916, perioadă de timp în care s-a desfășurat un autentic și îndelungat „război de uzură”, cu grele pierderi și sacrificii din partea ambelor tabere, în rândurile puterilor ce se înfruntau, au început, pe ici, pe colo, să se audă în declarații publice și în presă, cuvântul „pace. Dar, în realitate, pacea era încă departe. În realitate, războiul va continua, pe alocuri chiar mai aprig decât până atunci. Fiind conștiente că în luptele de pe uscat balanța victoriei nu putea indica direcția spre victorie, Puterile Centrale s-au decis să interpună o nouă formă de război, adică un război în care submarinele, cuirasatele și celelalte nave erau chemate să joace un rol esențial. În consecință, încă de la începutul lunii ianuarie 1917, va începe un autentic război zis al „submarinelor, dar fără succes pentru tabăra care spera obținerea victoriei. Speranțele germanilor și austro-ungarilor ca „războiul submarinelor” să-i scoată din impas, s-au dovedit zadarnice. Anglia, care era considerată în epocă stăpâna mărilor și oceanelor”, iar apoi S.U.A., care dispuneau de torpiloare multiple și de certă valoare, îi va copleși în cele din urmă pe adversari, așa cum se subliniază în volumul semnat de Pierre Renouvin, „Primul război mondial”. În cele din urmă, victoria „în luptele de pe mări și oceane” ca să folosim și o astfel de expresie, va fi câștigată, în mod firesc, de către cei mai tari și mai puternici, adică de cei din tabăra din care făceau parte Anglia, Rusia și S.U.A.

În vara anului 1918, sperând în continuare că Puterile Centrale nu vor pierde războiul, ele bizuindu-se în această privință și pe evenimentele ce se petrecuseră în Rusia („revoluția bolșevică”), acestea își vor concentra forțele, și așa deosebit de slăbite, pe frontul occidental. În urma situației se vor desfășura, în principal: „Bătălia de pe Marna”(În această bătălie s-a dovedit eșecul Planului Schlieffen - 15 iulie 1918); „Ofensiva generalului francez Foch” acțiune militară intrată definitor în istorie prin modul de desfășurare și prin consecințele ei (jumătatea lunii iulie, prima parte a lunii a lunii august 1918). În urma strălucitei sale biruințe, la data de 4 august 1918, generalul Foch a primit, chiar acolo, pe câmpul de bătălie, gradul și bastonul de mareșal.

După ofensiva excelent concepută și condusă de către generalul francez, armatele Puterilor Centrale și cu deosebire cea germană, care ajunseseră la „capătul puterilor, au început să șovăie, iar apoi „să bată în retragere”. Au mai încercat forțele Puterilor Centrale să continue războiul, dar totul avea să fie în zadar! Ce a urmat, este de la sine înțeles: Puterile Centrale au fost învinse, fiind nevoite să capituleze și, în cele din urmă, să accepte condițiile prevăzute în Actul de Armistițiu întocmit de către învingători.

Într-un document istoric din epocă se consemnează faptul că reprezentanții Puterilor Centrale învinse „au semnat acel act în ziua de 11 noiembrie 1918, la ora 05.00”. Așadar în acea zi avea să ia sfârșit Primul Război Mondial, conflict armat fără precedent în istorie până atunci. La sfârșitul Primei Conflagrații Mondiale a secolului al XX-lea, în mod special Europa, „era bulversată”, așa cum în mod corect se exprimă francezul Pierre Renouvin în cartea sa întitulată Primul război mondial”. Respectivul autor consemnează în lucrarea sa faptul că pierderile de vieți omenești datorate războiului au atins aproximativ 8,5 milioane de oameni care aparțineau aproape în totalitate populației active din: Rusia, Germania, Franța mai ales, care au pierdut 20% din populația sa. Potrivit altor surse, cărora trebuie să le dăm crezare, datorită faptului că ele sunt rodul

ia sa ” . Potrivit altor surse, c ă rora trebuie s ă le d ă

17

REZERVISTUL SIBIAN

studiilor unor reputați specialiști în domeniul istoriei, aceste pierderi în oameni au fost mult mai mari. După unii dintre ei, în timpul aprigei conflagrații mondiale și-au pierdut viața, doar din rândurile forțelor combatante, peste 10 milioane de luptători. La aceste pierderi umane trebuie adăugate, în mod firesc, cele înregistrate în rândurile populației civile din rândul statelor aflate în conflict. Este vorba, printre altele, de cei morți în timpul bombardamentelor de artilerie și de aviație, din cauza bolilor și a foamei, a supărărilor pricinuite de război etc. În conformitate cu statisticile întocmite după încheierea Marii Conflagrații, de specialiștii militari și civili, aceste pierderi aveau să fie și ele deosebit de mari. Aveau să se adauge apoi numărul mare al răniților și dispăruților din rândul populației civile. Însumate cu cele din cadrul oștirilor luptătoare, se spune că aceste pierderi umane s-au ridicat la cifre „astronomice. Iată care ar fi fost ele în cadrul celor două tabere: din rândul statelor Puterilor Centrale: morți = 14.386.000, răniți = 18.388.000, dispăruți = 13.629.000; din rândurile puterilor Antantei: morți = 15.525.000, răniți = 12.831.500, dispăruți = 14.121.000. Cifrele sunt cu adevărat copleșitor de mari pentru supraviețuitorii celui de Al Doilea Conflict Mondial al secolului al XX-lea.

Pe lângă aceste pierderi umane deosebit de mari din statele ce s-au înfruntat pe viață și pe moarte în timpul Primului Război Mondial, în urma Conflagrației Mondiale, în special în Europa, se vor produce mari schimbări în cadrul imperiilor care au participat la război, dar și în configurația hărții continentului nostru. Referindu-se la ele, în cartea sa, Pierre Renouvin face următoarele aprecieri: „Din cele trei mari imperii care existau în 1914, unul a dispărut (cel austro-ungar - n.n.), iar celelalte două au pierdut câte o parte importantă din teritoriul lor. Germania a cedat Alsacia și Lorena, provincii prusace cu populație poloneză, nordul Schleswingului, a cărei populație este vorbitoare de limbă daneză, micile teritorii Eupen, (oraș din regiunea Valonia ) și Malmedy (oraș francofon din regiunea Valonia), revendicate de Belgia; Rusia a abandonat teritoriile poloneze și ale țărilor baltice. Din vastul teritoriu deținut înainte de război de cele trei imperii, „nouă state noi încercau să prindă viață. Iată care erau aceste state: Cehoslovacia, Estonia, Finlanda, Iugoslavia, Letonia, Lituania, Republica Austria și Ungaria.

Ca rezultat direct și esențial al consecințelor primului război mondial se va constata, o lungă perioadă de timp, pe de o parte, declinul Europei Occidentale, iar pe de altă parte o ascensiune fără precedent, pe multiple planuri, inclusiv diplomatice, a Statelor Unite, ale Japoniei și nu numai ale lor. În sfârșit, dar nu în cele din urmă exportatorii europeni și-au pierdut piețele de desfacere, deoarece industria lor, absorbită de nevoile militare, nu mai era capabilă să furnizeze produsele necesare exportului; investițiile de capital au încetat. În 1919, criza de supraproducție și cea financiară nu au mai permis să se reia, într-un timp scurt, exportul de expansiune economică și financiară.

Totodată, atât în timpul războiului, dar în special după încheierea lui și ca rezultat cu totul nefavorabil pentru Puterile Centrale, adică al înfrângerii militare, s-au intensificat „mișcările de autodeterminare ale popoarelor”. În mod concret, după încheierea Primei Mari Conflagrații a secolului al XX-lea, avea să devină la ordinea zilei principiul luptei pentru „eliberare națională a unor țări și popoare.” Ca urmare directă, vechiul principiu de dominație în Europa și în lume, prin forța armelor, prin dictat și prin războaie, avea să fie înlocuit, măcar pentru o vreme, cu cel al „eliberării naționale” a unor țări și popoare, al dezvoltării lor libere în pace, în libertate și în independență. Se ivea acum, după război, un principiu cu totul nou în relațiile dintre state, neexistent până atunci și anume cel ce avea să fie denumit „al colaborării și securității colective”. Că acel principiu avea să fie încălcat după numai două decenii și ceva de către aceleași sau de către alte state „războinice” puse pe înavuțire, pe cuceriri, pe dictat etc. prin declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial, aceasta este o altă problemă la care nu ne propunem să ne referim. Socotim însă în mod firesc ca în partea de încheiere a articolului nostru să ne referim, fie și pe scurt, la participarea efectivă a României la Primul Război Mondial, la scopurile intrării noastre în această Conflagrație Mondială și la deznodământul ei pentru români. Ca datare în timp, această participare va începe, în mod concret, în ziua de 15 august 1916 și se va întinde până în toamna anului 1918. Cu numai 10 zile înainte de data de 15 august, adică la 4 august, s-a semnat la București un „Tratat de alianțăși o „Convenție militară” între statul român, pe de o parte, și Franța, Marea Britanie și Rusia, pe de altă

18

ț ie militar ă ” între statul român, pe de o parte, ș i Fran ț

REZERVISTUL SIBIAN

parte, grupare de state ce reprezenta Puterile Antantei. Prin semnarea acelor documente, România se obliga, printre altele, să-și mobilizeze toate forțele sale militare „de uscat, de apă și aeriene” cel mai târziu „până la 15 august 1916și să intre apoi în război împotriva Austro-Ungariei, de fapt împotriva Puterilor Centrale. Scopul declarat al angajării țării noastre în război alături de Antanta avea să fie astfel relatat mai întâi într-o declarație a guvernului român (4 august), iar apoi în manifestul cu care Regele Ferdinand și guvernul României s-au adresat poporului nostru în ziua de 15 august. În primul document se spun următoarele: prin participarea la acest război, „România nu cere, în fond, decât o restutio in integrum, ea nu are ambiția cuceritorilor; România se ridică (la luptă - n.n.) pentru a elibera pe frații ei care din totdeauna au fost uniți prin cele mai strânse legături (de teritoriu, de limită, de credință etc. - n.n.)”. În cel ce-al doilea se relatează mult mai clar și mai direct scopul drept și nobil al țării noastre în război alături de Antanta. În el se spune printre altele: „După veacuri întregi de nenorociri și de grele încercări, înaintașii noștri au reușit să întemeieze statul român, prin Unirea Principatelor (1859 - n.n.), prin războiul de independență (1877-1878 - n.n.), prin munca lor neobosită de renaștere națională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit pentr-o clipă:

unirea românilor de pe cele două părți ale Carpaților (1599-1600 - n.n.). De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânire străină pe frații noștri de peste munți și din plaiurile Bucovinei unde Ștefan cel Mare doarme somnul lui de veci. În noi, în virtuțile noastre, în vitejia noastră stă putința de a le reda dreptul ca într-o Românie întregită și liberă de la Tisa până la mare, să propășească în pace potrivit datinilor și aspirațiilor gintei noastre. Însuflețiți de datoria sfântă ce ni se impune, hotăți să înfruntăm cu bărbăție toate jertfele legate de un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are credința neclintită în menirea lui. Ne vor răsplăti roadele glorioase ale izbândei. Cu Dumnezeu înainte!

În noaptea de 14 spre 15 august 1916, la chemarea fierbinte a Patriei și a propriilor lor conștiințe cu credința fierbinte întru Cel de Sus, armata română – care nu era deloc slabă, așa cum se va consemna, din păcate în unele articole și studii, ci destul de mare și viguroasă, însemnând în jur de 500.000 de luptători, organizați în 23 de divizii, în numeroase regimente, divizioane și baterii de artilerie, formațiuni de marină și aviație, s-a avântat cu elan în luptă, mai întâi la trecători, apoi în alte zone fierbinți ale înfruntărilor, adică pe șesuri, pe maluri de ape, la poale de munți și în multe alte locuri, acționând cu bărbăție, cu elan și cu vitejie, dând grele jertfe de sânge în numele cauzelor înalte și nobile pentru care luptau și în care credeau.

Spațiul grafic acordat acestui articol nu ne permite să ne referim la aceste aspre încleștări și nici măcar să le localizăm în timp și spațiu pe teren, ne propunem să facem acest lucru într-un alt material, pe care-l vom prezenta pentru tipărire în aceeași publicație. Socotim însă absolut necesar să spunem doar câteva cuvinte cu privire la finalul participării bravei noastre armate: el s-a încheiat până la urmă, la data de 1 Decembrie 1918, spre bucuria și fericirea tuturor românilor, în mod victorios prin reîntregirea hotarelor Patriei și făurirea României Mari.

Dar prețul acelor biruințe și victorii epocale a fost deosebit de mare: un număr de aproximativ un milion de fii ai poporului nostru și-au dat sângele și viața, în numele cauzei drepte pentru care luptaseră, majoritatea fiind foști militari; distrugeri, prăpăd și ruine aveau să rămână în urma tăvălugului războiului; milioane de părinți, bunici, frați și surori aveau să-i plângă ani și decenii în șir, până în zilele noastre, pe cei dispăruți și să-i laude, să-i elogieze, să-i venereze pe cei ce scăpaseră cu viața din infernul distrugător al Primului Război Mondial. În memoria și întru slava celor dispăruți pe câmpul de onoare al Primei Conflagrații Mondiale a secolului al XX-lea, sau din cauza războiului, pământul nostru sfânt și scump, care se întinde „De la Nistru Până la Tisa, Din Carpați la Pirinei, avea să fie jalonat și presărat cu morminte și insemne memoriale. Este vorba de numeroasele statui, obeliscuri, busturi simple și monumentale, plăci memoriale și comemorative. Potrivit statisticilor de care dispunem, acestea depășesc în zilele noastre 2.000.

memoriale ș i comemorative. Potrivit statisticilor de care dispunem, acestea dep ăș esc în zilele noastre

19

REZERVISTUL SIBIAN

Col. (r) dr. Alexandru Bucur

O PERSONALITATE SIBIANĂ COMPLEXĂ:

SAVA POPOVICI SĂVOIU (1818-1906)

Din multitudinea de personalități ale județului Sibiu, un loc aparte îl ocupă Sava Popovici Săvoiu (foto 1), prin calitățile, preocupările și realizările sale. Până la acest moment, despre el s-a scris destul de puțin. Cei care s-au încumetat să pună în valoare o parte infimă din opera sa au fost: Ioan D. Ștefănescu, Sava Popovici, un protopop transilvănean, cărturar ales și pictor necunoscut, în ,,Revista istorică română”, 14, București, 1944, p. 437-441; Bieltz, Irimie și Florescu, Însemnări despre un pictor ardelean necunoscut din secolul al XIX-lea, în Studii și cercetări de istoria artei, nr. 3-4/1955, București, p. 38-45; Mihai Sofronie: Revoluția de la 1848 în părțile Devei. File dintr-un manuscris transilvănean. Sava Săvoiu-Popovici, în ,,Magazin istoric”, an II, nr 6 (15), iunie 1968, p. 34-38; Idem, Un manuscris transilvănean din secolul al XIX-lea. ,,Biografia capelanului milităresc Sava Popovici Săvoiu” (1818-1906), în ,,Muzeul Brukenthal. Studii și comunicări, 14, 1969, p. 395-409; Idem, Răzvrătirea sătenilor din Râu Sadului din 1829 oglindită în memoriile capelanului Sava Popovici Săvoiu, în ,,Anuar. Complexul muzeal Sibiu”, I, Sibiu, 1987, p. 53-58; Nicolae Bocșan și Valeriu Leu, Revoluția de la 1848 din Transilvania în memorialistică, Cluj-Napoca, 2000; Valeriu Leu, Călătorie spre centrul Europei, în ,,ATE, 2000, 3-4, p.249-276; Idem, Memorii referitoare la Revoluția de la 1848-1849 ale preotului Sava Popovici Săvoiu, în ,,Revoluția de la 1848-1849 în Europa Centrală. Perspectivă istorică și istoriografică”, Cluj-Napoca, 2000, p. 435-441; Lucian Giura, Dadu. File de istorie, Sibiu, 2002; Nicolae Constantin, în 2011; Alexandru Bucur, Produse alimentare utilizate în zona sudică a Sibiului, în secolul al XIX-lea, consemnate în memoriile lui Sava Popovici Săvoiu (1818-1906), în ,,Istorie şi tradiţie în spaţiul românesc, Hrana – între necesitate şi artă, la români şi minorităţi”, 8, Sibiu, 2011, p. 99-110; Idem, Viața și opera. Sava Popovici Săvoiu (1818-1906): capelan, biograf, pictor și sculptor, în ,,Collegium Mediense, III, Comunicări ştiinţifice”, XII, Mediaş, 2013, p. 96-100; Idem, Deva la Revoluția din 1848- 1849,oglindită în opera lui Sava Popovici Săvoiu, în ,,Sargetia”, IV (XL), s.n., Deva, 2013, p.

323-332.

Familia. Tatăl său, Nicolae, s-a născut în anul 1777, la Sadu. S-a căsătorit, în 1799, cu Opreana-Ioana născută Cimpoca. A devenit preot în 14 octombrie 1814, fiind repartizat la colibașii din Râu Sadului. Acolo a păstorit 22 de ani, până în 1836 când, prin moartea preotului din Sadu (Axente Popovici) a reușit să ocupe locul vacant, mutându-și și familia. Viața. Sava s-a născut în 11/23 octombrie 1818, în localitatea Râu Sadului, unde și-a petrecut și copilăria. A avut o copilărie fericită, colindând zonele din apropierea satului, făcând diverse năzbâtii și ocupându-se și cu pescuitul păstrăvilor din tumultosul râu Sadu. Între anii 1835-1837, a urmat cursurile Școlii grănicerești din Veștem, pe care nu le-a definitivat. Tatăl său l-a înscris, în anul 1837, la Școala normală catolică (cu predare în limba maghiară) din Sibiu. Apoi, s-a transferat la Institutul Terezian din același oraș, unde a fost înmatriculat sub numele de Papp Joszy. Directorul școlii, Adam Knechtel, l-a luat ca servitor în casă. Descoperindu-i talentele artistice, în special în domeniul picturii, l-a recomandat pictorului Ioan Constand, de la care va lua primele lecții de pictură. După decesul gazdei, Sava a devenit servitor în casa pictorului. Apoi, după țiva ani petrecuți la Sadu, va reveni la Sibiu – în 1843 – unde urmează cursurile Seminarului teologic ortodox. În anul 1845, la recomandarea conducerii seminarului, devine profesor de muzică (cântări) la Școala confesională ortodoxă din Deva, unde a locuit o perioadă de cinci ani. Acolo s-a dedicat biografiei sale, artelor și studiului. Tot la Deva a devenit învățător al copiilor comandantului cetății, Kemeny Lajos. Revoluția l-a surprins în acel oraș fiind nevoit, din cauza

al copiilor comandantului cet ăț ii, Kemeny Lajos. Revolu ț ia l-a surprins în acel ora

20

REZERVISTUL SIBIAN

luptelor, să se refugieze în localitatea Poienița Tomii (jud. Hunedoara). Referitor la revoluție, a lăsat informații deosebit de prețioase despre desfășurarea acesteia, în special pentru zona Devei, Hunedoarei și Sibiului, acestea cuprinzând peste 200 de pagini. În anul 1850, s-a căsătorit cu Eufrosina Almași (foto 2) din Deva dar, după numai 11 săptămâni de mariaj, soția i s-a îmbolnă