Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Povesti Si Basme Copii
Povesti Si Basme Copii
CUPRINS:
Acul si barosul ............................................................................................................................................................. 3
Aleodor imparat .......................................................................................................................................................... 5
Alba-ca-zapada ........................................................................................................................................................
10
Broascsa testoasa cea fermecata ........................................................................................................................
18
Bunica ........................................................................................................................................................................ 23
Bunicul ....................................................................................................................................................................... 26
Bunicul si nepotelul .................................................................................................................................................. 29
Capra cu trei iezi .......................................................................................................................................................
30
Cei trei purcelusi ....................................................................................................................................................... 36
Cei trei ursuleti ...........................................................................................................................................................
38
Cele douasprezece fete de imparat si palatul fermecat ....................................................................................
40
Cenusareasa ............................................................................................................................................................
49
Craiasa albinelor .......................................................................................................................................................
52
Darul piticilor .............................................................................................................................................................. 55
Danila Prepeleag ......................................................................................................................................................
58
Degetica .....................................................................................................................................................................
66
Elefantelul curios ...................................................................................................................................................... 73
Fat-Frumos din lacrima ...........................................................................................................................................
74
Fata mosului si fata babei .......................................................................................................................................
88
Fetita cu chibriturile ...................................................................................................................................................
93
Frumoasa din padurea adormita .......................................................................................................................... 95
Greuceanu ................................................................................................................................................................ 98
Inul si camesa .........................................................................................................................................................
105
Mica sirena ..............................................................................................................................................................
107
Pestisorul de aur .................................................................................................................................................... 121
Povestea creionului ...............................................................................................................................................
124
Povestea unui om lenes ......................................................................................................................................
125
Punguta cu doi bani ...............................................................................................................................................
2
127
Scufita rosie .............................................................................................................................................................
130
ACUL SI BAROSUL
- Si de gura, dar si de lucru.- Ei bine, tu mi-ai insirat verzi si uscate; ia stai sa-ti
spun si eu pe ale mele: toporul, barda, ciocanul, clestele, vatraiul si nenumarate unelte
si masini de fer, unele de-o marime uriesa, iar altele mici si bicisnice ca tine, pututu-s-au
face pana n-au trecut pintre nicovala si ilau? Casa, bisericile, corabia, pustile, tunurile si
alte lucruri nenumarate, asa-i ca n-ar fi, de nu eram eu? Tu imi spui de haine frumoase;
eu t-oiu spune de casa, de sapa, de secere, de coasa si de plug. Tu imi spui mai mult
de frumos, eu t-oiu spune de cele neaparat trebuincioase.
- Ma faci sa te-apuc iar la scarmanat, mosule baros. Haine i-au trebuit omului intai,
caci nu era sa umble cu pielea goala si descult ca gastele.
- Te-ai incurcat cu socotelile, mai baiete. Ba de mancare si casa i-a trebuit omului
intai s-apoi haine frumoase, cum zici tu; cu rufe de ale tale iti ghioraiesc matele de
foame. Ai auzit vorba ceea, ca "Golatatea incunjura, iar foamea da de-a dreptul".
- Mai! da' ruginit mai esti!
- Ruginit cum sunt, eu v-am facut si trebuie sa ascultati de sfaturile mele.
- Asa este, dar te prea lauzi; las' mai bine sa te laude altii. Si tu faci trebi bune, si
eu; numai atata, ca tu faci lucruri mai din topor, eu mai delicate; tu sezi totdeauna cu
ferarul cel uns de carbuni, iar eu sed cu croitorul si cu tot felul de persoane.
- Iar ai inceput, ghibirdic fudul si guraliu? Croitorul tau trebuie sa impunga mai mult
de zece ori, pana cand ferarul meu ma radica o data; croitorul tau rupe alta data pe zi
cate zece ace; ferarul insa ma are pe viata, ba ma poate lasa si de zestre la copiii de
copiii sai. S-apoi inca una: cine dintre acesti doi mesteri e mai grebanos si mai gubav?
Ferariul meu, ori croitoriul tau?
- Mosule! esti batran si multe mai stii; fie pe-a dumitale.
- Bine mititelule! Ia acum ai mai venit de-acasa. Zi mai bine ca industria sau
mestesugurile, noi le-am adus in lume; ca bogatiile cele mari, noua se datoresc. Mi-ai
zis ruginit si t-ai zis cioplit; mie-mi pare bine ca stranepotii mei sa fie mai ciopliti decat
mine; cu timpul se cioplesc toate... Numai nu va fuduliti si nu uitati obarsia voastra, ca
nu cumva sa va ciopliti prea tare si sa ramaneti care fara urechi, care fara dinti, care
fara gura, care fara zimti, adeca niste cioarse de nici o treaba. C-apoi atunci iarasi mi-ti
ajunge dragus la caus, si sora-mea nicovala va va tine in spate, iar eu va voiu bate pe
ruda pe samanta.
ALEODOR IMPARAT
fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea
plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau
de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un
picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea
povesti; de cand se scria musca pe parete, mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un imparat. El ajunsese la caruntete, si nu se invrednicise a avea si el
macar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul imparat, sa aiba si el, ca toti oamenii,
macar o starpitura de fecior, dara in desert.
Cand, tocmai, la vreme de batranete, iata ca se indura norocul si cu dansul si
dobandi un drag de copilas, de sa-l vezi si sa nu-l mai uiti. Imparatul ii puse numele
Aleodor. Cand fu a-l boteza, imparatul aduna Rasarit si Apus, Miazazi si Miazanoapte,
ca sa se veseleasca de veselia lui. Trei zile si trei nopti tinura petrecerile si se chefuira
si se bucurara, de o tinura minte cat traira.
Baiatul de ce crestea, d-aia se facea mai istet si mai iscusit. Nu mai trecu mult si
iata ca imparatul ajunse la marginea groapei. Cand fu la ceasul mortii, el lua copilul pe
genunchi si-i zise:
- Dragul tatei, iata ca Dumnezeu ma cheama. Sunt in clipa de a-mi da obstescul
sfarsit. Eu vaz ca tu ai sa ajungi om mare. Si chiar mort, oasele mele se vor bucura in
mormant de ispravile tale. Asupra carmuirei imparatiei n-am nimic sa-ti zic, fiindca tu, cu
iscusinta ta, stiu ca ai s-o duci bine. Un lucru numai am sa-ti spui: Vezi tu muntele acela
de colo, sa nu te duca pacatele sa vanezi p-acolo, ca este nevoie de cap. Acel munte
este mosia lui Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop: si cine calca pe
mosia lui, nu scapa nepedepsit.
Acestea zicand, casca gura de trei ori si-si dete sufletul. Se duse si el ca toata
suflarea de pe pamant, de pare ca n-a fost de cand lumea si pamantul.
Il jelira ai sai, il jelira boierii, il jelira si poporul; in cele de pe urma trebuira sa-l
ingroape.Aleodor, dupa ce se urca in scaunul tatane-sau, desi copilandru, puse tara la
cale ca si un om matur. Toata lumea era multumita de domnirea sa, si oamenii se
faleau ca le-a fost dat de sus ca sa traiasca in zilele lui.
- Fat-Frumos, Fat-Frumos, decat sa-ti incarci sufletul cu mine, mai bine ai face sami legi aripa, ca mult bine ti-oi prinde.
Aleodor il asculta, caci era baiat viteaz si de treaba, si ii lega aripa. Cand era sa
plece, corbul ii zise:
- Tine penita asta, voinicule, si cand vei gandi la mine, eu voi fi la tine.
Lua penita Aleodor, si-si cata de drum. Dara nu facu ca la o suta de pasi si iata ca
dete peste un taune. Cand se gatea a-l strivi cu piciorul, taunele zise:
- Cruta-mi viata, Aleodor imparat, si eu te voi mantui pe tine de la moarte. Tine acest
pufulet din aripioara mea, si cand vei gandi la mine, eu voi fi la tine.
Auzind Aleodor unele ca acestea, si ca ii zise si pre nume, odata ridica piciorul si lasa
pe taune sa se duca in voia lui.
Si mergand inainte, cale de nu stiu cate zile, dete de palaturile lui Verdes imparat.
Cum ajunse aci, se puse la poarta si astepta ca doar de va veni cineva sa-l intrebe ce
cauta.
Stete o zi, stete doua; si ca sa vie cineva sa-l intrebe ce voieste, ba. Cand fu in
ziua d-a treia, Verdes imparat chema slujitorii si le dete o gura de or pomeni-o.
- Cum se poate, le zise el, sa stea omul trei zile la poarta mea si sa nu mearga
nimeni sa-l cerceteze? Pentru asta va platesc eu simbrie? Pentru asta va am eu la mine
pe procopseala?
Slujitorii dadeau din colt in colt si nu stiau ce sa raspunza. in cele de pe urma,
chema pe Aleodor si-l duse inaintea imparatului.
- Ce vrei, flacaule, ii zise imparatul, si ce astepti la poarta curtilor mele?
- Ce sa voi, marite imparate, ii raspunse el, iata sunt trimis sa-ti cer fata.
- Bine, baiete. Dara mai intai trebuie sa facem legatura, caci asa este obiceiul la
curtea mea. Ai voie sa te ascunzi unde vei voi, in trei zile d-a randul. Daca fie-mea te va
gasi, capul ti se va taia si se va pune in parul ce a mai ramas, din o suta, fara cap. Iara
de nu te va gasi, atunci cu cinste imparateasca o vei lua de la mine.-Am nadejde la
Dumnezeu, marite imparate, ca nu ma va lasa sa piei. Parului ii vom putea da si
altceva, nu tot cap de om. Sa facem legatura.
- Asa?
- Asa.
Se pusera si facura legatura; scrisera carte si o intarira.
Viind fata de fata, se invoira ca a doua zi el sa se ascunza cum va sti mai bine.
Iara daca se invoira, el ramase intr-un neastampar ce-l chinuia mai cumplit decat
moartea. El se gandea si se razgandea cum sa se ascunza mai bine. Vezi ca era vorba
de capul lui, iara nu de altceva. Si tot mergand pe ganduri si tot planuind, iata ca-si
aduse aminte de stiuca. Scoase solzul, se uita si gandi la stapana lui; cand iata, mare,
ca stiuca si venise si-i zise:
- Ce poftesti de la mine, Fat-Frumos?
7
vazut nu-l vedea. Cata cu ocheanul prin mare, pre pamant, prin vazduh, dara nu-l vazu
nicairi. Catre seara, obosita de atata cautare, striga:
- Ci ia arata-te odata. Te simt ca esti p-aci pe-aproape, dara nu te vaz. Tu m-ai
biruit, a ta sa fiu.
Daca auzi el ca este biruita, se dete binisor jos din coada ei si se arata. Imparatul
n-avu nici el ce mai zice, si ii dete fata. Cand plecara, ii petrecu cu mare cinste si alai,
pana afara din imparatia lui.
Pe drum, ei statura sa faca popas. Si dupa ce imbucara cate ceva, el puse capul in
poala ei si adormi. Fata de imparat, tot uitandu-se la el, i se scurgea ochii dupa
frumusetea si dupa boiul lui. Inima ii dete branci si ea nu se putu opri, ci il saruta.
Aleodor, cum se destepta, ii trase o palma de auzi cainii in Giurgiu. Ea planse si ii zise:
- Aleodor draga, dara grea palma mai ai!
- Te-am palmuit pentru fapta ce ai facut; caci eu nu te-am luat pentru mine, ci
pentru cela ce m-a tramis pe mine.
- Apoi bine, fratioare, de ce nu mi-ai spus asa de acasa; caci atunci stiam si eu ce
sa fac; dara lasa, nici acum nu e timpul trecut.
Pornind si de aici, ajunsera cu sanatate la Jumatate-de-om-calare-pe-jumatate-deiepure-schiop.
- Iata, m-am inchinat cu slujba, zise Aleodor, si voi sa plece. Fata, cand vazu pe
acea iazma, se cutremura de scarba si nu voia sa ramaie la dansul o data cu capul.
Slutul se dete pe langa fata si incepu s-o linguseasca cu vorbe mierloitoare si sa se ia
cu binele pe langa dansa. Dara fata ii zise:
- Piei de dinaintea mea, satano, ca te trimit la muma-ta, Iadul, care te-a varsat pe
fata pamantului.
Slutenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pamant si
umbla cu sosele, cu momele sa induplece pre fata a-l lua de barbat.
Dara, asi! feritu-l-a santuletul sa se apropie de dansa! Caci il tinea tintuit in loc cu ochii
cat de colo. Din satana, din iazma, si din spurcaciune nu-l mai scotea.
- Piei, necuratule, de pe fata pamantului, sa scape lumea de o ciuma si de o holera
ca tine.
Mai starui ce mai starui, si daca se vazu infruntat pana intr-atat, iazma plesni de
necaz, cum de sa fie el ocarat atat de mult de o cutra de muiere.
Atunci Aleodor intinse coprinsul sau si peste mosia lui Jumatate-de-om-calare-pejumatate-de-iepure-schiop, lua de sotie pe fata lui Verdes Imparat si se intoarse la
imparatia lui.
Cand il vazura alde gloatele venind teafar, alaturi cu o sotioara de-i radea si stelele
de frumoasa, il primira cu mare bucurie; si, urcandu-se din nou in scaunul imparatiei,
domni si trai in fericire, pana se istovira.
Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa
fost odata o imparateasa si intr-o iarna, pe cand zapada cadea din inaltul
nemarginit al cerului, in fulgi mari si pufosi, craiasa sta intr-un jilt si cosea langa o
fereastra cu pervazul negru, de abanos. Si cum cosea ea asa, aruncindu-si din cand in
cand privirile la ninsoarea ce se cernea de sus, se intimpla sa se intepe cu acul in deget
si trei picaturi de singe cazura in zapada. Rosul singelui arata atit de frumos pe albul
zapezii, ca imparateasa ramase incintata si gindi in sinea ei: "Ce n-as da sa am un copil
alb ca zapada, rosu ca singele si cu parul negru ca abanosul!"
Trecu timpul, dar nu prea multisor, si imparateasa nascu o fetita alba ca zapada,
rosie ca singele si cu par negru ca abanosul. Si-i dadu numele de Alba-ca-Zapada ...
Dupa ce o aduse pe lume, imparateasa muri.
Cum trecu anul, imparatul isi lua alta sotie. Femeia asta era cadra de frumoasa,
dar nespus de trufasa si mindra, si n-ar fi ingaduit nici in ruptul capului s-o intreaca alta
in frumusete. Avea o oglinda fermecata si ori de cite ori se privea intr-insa, nu uita s-o
intrebe:
- Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Si oglinda raspundea:
- Maria-ta esti cea mai frumoasa din intreaga tara!
Imparateasa zimbea fericita, fiindca stia ca oglinda graieste numai adevarul.
Vezi insa ca Alba-ca-Zapada crestea si se facea pe zi ce trece tot mai frumoasa; si
cand implini sapte ani, era o minunatie de fata: frumoasa ca lumina zilei. Si frumusetea
imparatesei incepu a pali inaintea ei.
Si intr-o buna zi, cand imparateasa intreba oglinda:
- Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Oglinda-i raspunse:
- Frumoasa esti craiasa, ca ziua luminoasa, Dar Alba-ca-Zapada e mult mai
frumoasa!
La auzul acestor vorbe. Imparateasa se inspaiminta grozav si de pizma si ciuda
odata se ingalbeni si se-nverzi, de ziceai ca-i moartea. Din clipa aceea, ori de cite ori o
zarea pe Alba-ca-Zapada simtea ca-i plesneste fierea de ciuda; si azi asa, mii- ne asa,
pana ce incepu s-o urasca de moarte. Pizma si ciuda cresteau in inima ei ca buruiana
cea rea si se cuibarisera atit de adinc, ca imparateasa nu-si mai gasea pace nici ziua,
nici noaptea, in cele din urma chema un vinator si-i porunci:
10
- Ia fata asta si du-o in adincul padurii, ca nu rabd s-o mai vad in fata ochilor!.
Omoar-o si, drept marturie ca mi-ai implinit porunca, sa-mi aduci plaminii si ficatul
netrebnicii! Vinatorul nu iesi din vorbele imparatesei si se afunda cu Alba-ca-Zapada in
padure; dar cand scoase jungherul de la briu si se pregatea sa-i strapunga inima
nevinovata, sarmana copila incepu sa planga in hohote si sa se roage:
- Vinatorule draga, cruta-mi viata si-ti fagaduiesc c-o sa-mi pierd urma in salbaticia
asta de codru si n-o sa ma mai intorc niciodata acasa!
Si pentru ca Alba-ca-Zapada era atit de frumoasa, vinato-rului i se facu mila de ea
si-i spuse:
- Daca-i asa, fugi de te ascunde, fetita draga, unde nu calca picior de om! Iar in
sinea lui gindea: Biata de tine, pana la urma tot or sa te sfisie fiarele salbatice! ..."
Totusi, parca i se luase o piatra de pe inima ca nu trebuise sa-si minjeasca miinile cu
singe nevinovat. Si cum tocmai atunci trecea in fuga pe acolo un pui de mistret, il
injunghie si, sco-tindu-i plaminii si ficatul, le duse imparatesei drept marturie ca i-a
implinit in totul dorinta.
Imparateasa ii porunci bucatarului sa le gateasca de indata, cu sare si tot felul de
mirodenii, si atit de neagra era la suflet, ca nu se dadu indarat sa le manince,
incredintata fiind ca maninca plaminii si ficatul fetitei.
Biata copila ramasese singura-singurica in padurea cea ne-sfirsita, si era atit de
infricosata, ca privea la multimea frunzelor de pe copaci, ca si cand si de-acolo ar fi
putut sa se iveasca vreo primejdie - si nu stia in ce chip si-ar putea gasi scaparea . . .
Intr-un sfirsit, incepu sa alerge si gonea intruna peste bolovani colturosi si printre
maracini, iar fiarele salbatice treceau in fuga pe dinaintea ei, dar nu-i faceau nici un rau.
Alerga ea asa, cit o mai tinura picioarele, si-n geana amurgului dadu cu ochii de o
casuta si intra inauntru sa se odihneasca.
In casuta, toate lucrurile erau mititele, dar atit de gingase si sclipind de curatenie,
ca-ti era mai mare dragul sa le privesti. Pe o masuta acoperita cu o fata de masa alba
erau rinduite sapte talere mici si langa fiecare taler se afla cite o lingurita, o furculita, un
cutitas si-o cupa cit un degetar. Iar de-a lungul unui perete se insirau sapte patuceane
asternute cu cearsafuri albe ca neaua.
Cum era tare flaminda si insetata, Alba-ca-Zapada ciuguli cite un pic din fiecare
taler, ciupi cite o farimita de piine si sorbi din fiecare cupa cite o inghititura de vin,
fiindca nu voia sa ia toata mancarea numai de la unul singur. Si fiindca se simtea
grozav de obosita, dadu sa se culce intr-un patut, dar nici unul nu i se potrivea: unul era
prea lung, altul prea scurt si abia ultimul patut se nimeri sa fie pe masura ei. Fata se
culca in el si adormi.
Cind se intuneca de-a binelea, sosira si stapinii casutei. Erau cei sapte pitici, care
sfredeleau muntii, scormonind in maruntaiele lor pentru a scoate la lumina tot soiul de
metale. Ei aprinsera cele sapte luminarele si, de indata ce se facu lumina in casuta, isi
11
dadura seama ca cineva strain cotrobaise peste tot, fiindca lucrurile nu se mai aflau la
locul lor, asa cum le lasasera la plecare. Si atunci primul pitic zise:
- Cine a stat pe scaunelul meu? Al doilea urma:
- Cine a mancat din talerul meu? Al treilea:
- Cine a muscat din piinisoara mea? Al patrulea:
- Cine a luat din legumele mele? Al cincilea:
- Cine a umblat cu furculita mea? Al saselea:
- Cine a taiat cu cutitul meu? Al saptelea intreba si el:
- Cine a baut din cupa mea?
Primul pitic cauta in jur mai cu luare aminte si pe data vazu o mica adincitura in
patucul lui.
- Cine s-a culcat in patutul meu? se minuna el. Ceilalti alergara intr-o goana la
patuceanurile lor si incepura sa strige care mai de care:
- Si-n patutul meu a stat cineva!
Dar cand cel de-al saptelea se apropie de patucul sau, dete cu ochii de Alba-caZapada care dormea in el adincita in somn. li chema pe ceilalti si cu totii venira in graba,
scotind strigate de uimire. Apoi indreptara spre Alba-ca-Zapada lumina celor sapte
luminarele si ramasera s-o priveasca.
- Doamne, Dumnezeule - apucara ei sa strige - tare frumoasa mai e copila asta!
Si atit de bucurosi erau, ca nu se indurara s-o trezeasca, ci o lasara sa doarma mai
departe in patut. Iar cel de-al saptelea pitic dormi cite un ceas in patul fiecaruia, si asa
trecu noaptea. cand se lumina de zi, Alba-ca-Zapada deschise incetinel ochii si,
vazindu-i pe cei sapte pitici, se sperie rau. Dar ei se aratara prietenosi si incepura s-o
intrebe cu blindete:
- Cum te cheama, fetito?
- Alba-ca-Zapada - raspunse ea.
- Si cum se face ca ai ajuns in casuta noastra? o mai intrebara ei. Atunci Alba-caZapada le povesti de-a fir-a-par totul: cum maica-sa vitrega a pus s-o omoare, dar
vinatorul se indurase de ea si-i lasase viata, si cum gonise toata ziulica prin padure,
pana ce daduse peste casuta lor. Dupa ce o ascultara fara sa scape vreun cuvintel din
istorisirea ei, piticii ii zisera:
- Daca te invoiesti sa vezi de gospodaria noastra, sa gatesti, sa faci paturile, sa
cosi, sa speli, sa impletesti si sa tii totul in buna rinduiala si curatenie, apoi poti ramine
la noi si n-o sa duci lipsa de nimic.
- Da, primesc cu draga inima! raspunse Alba-ca-Zapada, si de atunci ramase la
ei.
Ea ingrijea acum de toate treburile casei, si-n fiecare dimineata piticii plecau in
munti sa scoata aur si tot soiul de alte metale si, cand se intorceau seara acasa,
gaseau mancarea gata aburind pe cuptor. Peste zi, fata raminea singura-singurica si,
din aceasta pricina, piticii cei buni avusesera mereu grija s-o povatuiasca:
12
- Pazeste-te de mastera, ca n-o sa-i fie greu defel sa afle ca esti la noi! Si cine stie
ce pune iar la calp! Nu cumva sa lasi pe cineva sa intre in casa!
Iar imparateasa, fiind incredintata ca mancase plaminii si ficatul fiicei ei vitrege, se
credea iarasi cea mai frumoasa femeie de pe lume. Si intr-o zi, apropiindu-se de
oglinda, o intreba :
- Oglinda din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara? Atunci oglinda
ii raspunse:
- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar colo, ascunsa-n munti, Sta Albaca-Zapada, la cei pitici carunti Si-i mult, mult mai frumoasa!...
Imparateasa se sperie din cale-afara, fiindca stia prea bine ca oglinda nu minte.
Si-si dadu pe data seama ca vinatorul o inselase si ca Alba-ca-Zapada era inca in viata.
Incepu ea atunci sa se framinte si sa chibzuiasca in ce chip ar putea s-o piarda din nou
caci, atita vreme cit nu era cea mai frumoasa din toata imparatia, pizma ii chinuia
sufletul fara ragaz si n-avea clipa de liniste. In cele din urma nascoci ceva: isi vopsi fata
si se imbraca intocmai ca o batrina negutatoreasa, ca nimeni n-ar mai fi putut s-o
recunoasca.
Schimbata astfel la infatisare, o porni peste cei sapte munti si, intr-un sfarsit, se
pomeni in fata cascioarei celor sapte pitici. Batu la usa si striga din toata puterea:
- De vinzare marfa frumoasa, de vinzare! Alba-ca-Zapada isi arunca o privire pe
geam si intreba:
- Buna ziua, tusica draga, da ce ai matale de vinzare?
- Maxfa buna si frumoasa! se grabi sa-i raspunda negutatoreasa. Cingatori de
toate culorile.
Si vicleana scoase una, impletita din matase pestrita.
Se vede cit de colo ca-i femeie de treaba - gindi fata - asa ca n-am de ce sa n-o
las inauntru! Ca doar n-o fi foc!..." Trase zavorul, o pofti sa intre si-i cumpara
cingatoarea cea frumoasa.
- Vai, ce pocit ti-ai pus-o, fetito! Ia apropie-te, sa te gatesc eu cu ea, asa cum se
cuvine! O imbie cu blindete femeia.
Alba-ca-Zapada n-avea de unde sa banuiasca c-ar paste-o vreo primejdie si o lasa
sa-i puna cingatoarea. Dar babusca o incinse repede cu ea si-o strinse atit de tare, ca
fetei i se taie rasuflarea si cazu jos ca moarta.
- Ei, de-acum n-o sa mai fii tu cea mai frumoasa! hohoti imparateasa si o sterse
repede pe usa.
Nu mai trecu mult si, spre seara, venira acasa cei sapte pitici. Si cum se mai
speriara, bietii de ei, cand o gasira pe iubita lor Alba-ca-Zapada zacind la pamint, fara
simtire, de parc-ar fi fost moarta! O ridicara de jos si, vazind cit de strins ii era mijlocul,
taiara in doua cingatoarea. Fata prinse a rasufla iar si incetul cu incetul isi reveni in
simtiri. Le povesti ea piticilor toate cite s-au intimplat si acestia ii atrasera din nou
luarea-aminte:
13
14
- Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Si oglinda ii raspunse ca si altadata:
- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar colo, ascunsa-n munti, Sta Albaca-Zapada, la cei pitici carunti, Si-i mult, mult mai frumoasa! . . .
Auzindu-i spusele, imparateasa incepu sa tremure toata si sa clocoteasca de
minie. Netrebnica asta trebuie sa moara, chiar de-ar fi sa platesc moartea ei cu pretul
vietii mele!" Se strecura apoi intr-o odaita dosnica, in care nu calca picior de om, si
amesteca de ici, amesteca de colo, pana ce plamadi un mar otravit. La infatisare, marul
era nespus de frumos: alb ca spuma, pe o parte, si rumen pe alta, ca oricine l-ar fi vazut
i se trezea numaidecat pofta sa-l manince. Dar cine ar fi apucat sa muste numai o data
din el zile multe nu mai avea si cadea mort pe loc. Dupa ce sfirsi de mestesugit marul,
imparateasa isi boi fata si se imbraca in straie de taranca. Si schimbata astfel, trecu
peste cei sapte munti, grabindu-se sa ajunga la cas- cioara celor sapte pitici. Aci batu la
usa, dar Alba-ca-Zapada scoase capul pe fereastra si spuse:
- Nu pot lasa pe nimeni sa intre, ca nu-mi dau voie piticii!
- Alta paguba sa n-am! raspunse taranca. Slava domnului, gasesc eu musterii
pentru merele mele! Da pana una-alta, hai de ia si tu unul, ca nu-i pe bani! . . .
- Nici nu ma gindesc sa-l iau - raspunse Alba-ca-Zapada - n-am voie sa primesc
nimic.
- Ce, te temi sa nu mori cumva otravita? . . . strecura ea, cu viclenie, intrebarea.
Fii pe pace, copilito! . . . Iaca, tai marul in doua: bucata asta rumena maninc-o tu, iar pe
cealalta oi manca.-o eu.
Dar vezi ca marul era cu mestesug facut, ca numai partea cea rumena era
otravita. Alba-ca-Zapada rivnea de nu mai putea sa guste o data din mar, si, cand o
vazu pe taranca muscind din el, nu mai putu rabda si, intinzind mina pe fereastra, lua
jumatatea cea inveninata. Dar n-apuca sa-nghita decat o imbucatura, ca si cazu jos fara
suflare. Imparateasa ii arunca priviri ca de fiara si, beata de bucurie, striga printre
hohote de ris:
- Alba-ca-Zapada, rosie ca singele si neagra ca abanosul, de-acu piticii n-or mai
putea sa te invie! ...
Pleca de acolo cit putu de repede si, cand ajunse la palat, intreba iar oglinda:
- Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Si deodata auzi vorbele dupa care tinjise atit:
- Maria-ta e cea mai frumoasa din intreaga tara!
Abia acum isi gasi linistea inima ei cea pizmasa, pe cit poate fi linistita o inima
pizmasa ...
In faptul serii, cand piticii se intoarsera acasa, o gasira pe Alba-ca-Zapada zacind
pe jos, fara pic de suflare. Era moarta ca toti mortii. O ridicara, cautind sa vada daca nu
gasesc vreun lucru inveninat, ii desfacura cingatoarea, o pieptanara, o spalara cu apa si
cu vin dar totul fu zadarnic. Copila cea draga era moarta ca toti mortii si moarta ramase!
15
. . . Atunci o asezara pe o nasalie si, stringindu-se toti sapte in jurul ei, plinsera amar sio jelira trei zile incheiate. Vrura dupa aceea s-o ingroape, dar fata arata atit de
frumoasa, de parca s-ar fi aflat doar in somn, si-n obraji a.vea aceiasi bujori rosii
dintotdeauna, asa ca piticii nu se indurara s-o coboare in pamint.
- Nu, in adincul cel negru al pamintului nu o putem cobori! Ar fi mare pacat! . . .
graira care mai de care si, asternindu-se pe munca, ii facura un sicriu de clestar, ca sa
poata fi vazuta de oriunde te-ai uita la ea.
O culcara apoi inauntru si deasupra ii scrisera numele cu slove de aur, precum si
ca a fost fiica de imparat. Apoi urcara sicriul pe-un virf de munte, de-l asezara acolo, si
de fiecare data raminea cite unul de veghe. Vietatile padurii incepura a veni si ele s-o
jeleasca; mai intii se arata o buha, apoi un corb, si-n urma acestora, o hulubita. Si asa
ramase Alba-ca-Zapada multa, multa vreme in sicriul ei de clestar si nimic nu-i stirbea
din negraita frumusete. Parea ca-i vie si doarme, ca era tot asa de alba ca zapada, de
rosie ca singele si cu parul negru ca abanosul.
Si s-a intimplat ca un fecior de crai sa se rataceasca in padurea aceea si, dind
peste casuta piticilor, sa le ceara gazduire peste noapte.
A doua zi, cand o porni la drum, vazu sicriul din crestetul muntelui si pe frumoasa
Alba-ca-Zapada si citi cu nesat ce sta scris deasupra, cu slove de aur. Si cum privea ca
vrajit si nu se putea desprinde de locul acela, incepu a-i ruga pe pitici:
- Dati-mi mie sicriul si-o sa va dau in schimb tot ce vi-o pofti inima!
Dar piticii ii raspunsera:
- Nu ti-l dam nici pentru tot aurul din lume.
Daca vazu asa, feciorul de imparat ii ruga cu si mai multa staruinta si ardoare:
- Atunci indurati-va si mi-l daruiti, ca de cand i-am zarit chipul, nu mai pot trai fara
ca s-o vad pe Alba-ca-Zapada. Si v-asigur c-o voi cinsti mereu si-o voi pazi ca pe
faptura care mi-e cea mai scumpa pe lume!
Auzindu-l cu cit foc vorbea, inimosii pitici se indurara de el si-i daruira sicriul.
Feciorul de imparat isi chema slugile si le porunci sa ia cosciugul pe umeri si sa-l
urmeze. Si cum mergeau ei asa, se intimpla ca unul dintre slujitori sa se poticneasca
de-o buturuga si, din pricina zdruncinaturii, bucatica de mar pe care o inghitise Alba-caZapada ii sari afara din gitlej. O clipita doar sa fi trecut si domnita deschise ochii, ridica
usurel capacul sicriului si se scula in capul oaselor. Si era din nou vie., de parca s-ar fi
trezit tocmai atunci din somn.
- Vai, doamne, unde ma aflu? striga ea nedumerita.
Cu ochii razand de bucurie, feciorul de imparat se apropie de dinsa si-i spuse:
- Cu mine esti, cu mine!
Si-i povesti toate cite s-au intimplat. Iar la sfirsit, adaugase:
- Imi esti mai draga decat orice pe lumea asta si, de te-ai invoi sa ma insotesti la
curtea tatalui meu, bine-ar fi, ca ard de dorinta sa-mi fii sotie.
16
17
fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea
plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau
de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un
picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea
povesti; de cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un imparat, si el avea trei feciori. Cand le-a venit si lor vremea de
insuratoare, le-a zis imparatul:
- Dragii mei copii, v-ati facut mari; mergeti de va cautati ursitele, ca sa intrati si voi
in randul oamenilor.
- Vorbele tale, tata, sunt pentru noi ca o icoana la care ne inchinam, raspunsera
copiii si, dupa ce ii sarutara mana, se gatira, care mai de care, sa plece mai curand.
Fiul cel mare se imbraca cu hainele ce le avea el mai bune, lua oaste cu dansul si
banet de ajuns.
Mergand spre rasarit, ajunse la curtea unui imparat care avea o fata, singura la
parinti. O peti de la tatal ei, imparatul, si invoiala se si facu. Asemenea si cel mijlociu,
dupa ce se dichisi si el cum stiu mai bine, pleca si el inspre apus. Ajunse si el la curtea
unui alt imparat, carele asemenea avea o fata. Facura vorba, si iute, iute, se logodi si el
cu dansa.
Pe fiul cel mai mic, insa, nu-l tragea inima a pleca in petit. Dara n-avu ce-si face
capului, caci tata-sau il trimitea intruna sa caute a se capatui si el. Lua si dansul niste
haine, numai sa nu zica nescine ca nu s-a gatit, si de cheltuiala ce pe apa nu curge, si
pleca si el, stii, cam in dorul lelii.Dara unde sa se duca? Nici el, iaca, nu stia. Misca si el
picioarele a lene, unul dupa altul inaintea lui, numai sa zica ca umbla, apuca pe o
carare ce intalni in cale, si merse pe ea, fara sa-si dea seama unde se duce. Cand, ce
sa vezi d-ta? Poteca pe care apucase, il scoase drept la un elesteu mare. In cale vazu
o nuia lunga de alun pe care o lua, asa de florile marului, fara sa stie ce are sa faca cu
dansa. Ajungand pe marginea elesteului, se aseza si el acolo jos, si, privind cu
nedomirire, ia asa numai ca sa zica si el ca face ceva, balacea cu nuiaua prin apa, si
facea haz cum sare stropii de apa, cand o lovea. Apoi incepu a cugeta. El vedea ca
fiecare strop de apa, cand pica inapoi la matca, se face cate un armean (cerc)
impregiurul lui, si de ce merge se mareste, pana ce intra iarasi in sanul matcei de unde
a iesit, fara mai pe urma sa se cunoasca nici locul unde a picat stropul, nici intinderea
18
armeanului din giurul lui, ci totul ramanea ca mai-nainte, adica fata apei lucie ca o
oglinda. El era dus cu gandurile. Se uita si nu mai vedea, tot da cu nuiaua in apa, si nu
stia ce facea. Nu mai simtea daca este, ori nu mai este. Cand, iata ca o broasca
testoasa iesise pe luciul apei, si se uita gales la dansul. Unde lovea el cu nuiaua, si
unde se deschidea talazurile care inconjura varful nuielei, acolo, tast! si dansa, si ochii
de la dansul nu si-i mai lua.
Se uita la dansul parca sa-l soarba cu privirea. Dara el nu vedea, nu auzea. Atata
era de dus cu mintile.
In cele din urma, cum, cum, baga de seama ca o broasca testoasa se tine dupa
varful nuielei lui. Se uita si el la dansa, si parca ii zicea inima ceva, dara nu pricepu
nimic. Cand se trezi bine din cugetarile lui, vazu ca soarele da in asfintit. Se scula
binisor, fara sa-i pese de ceva, si se duse acasa.
A doua zi iarasi asa facu, fara sa-i plesneasca prin cap ceva, si fara sa-si mai
aduca aminte ca plecase in petit.
A treia zi, cum se scula, pleca iarasi la marginea elesteului. Pasamite il tragea ata
la ursita lui.
Si cum sta el acolo si se juca cu nuiaua in apa, iara broasca testoasa ii tot sarea
pe dinainte si se uita la dansul cu dor, isi aduse aminte, la urma urmelor, ca el era
plecat in petit, si ca fratii lui erau a se intoarce a doua zi cu logodnicele lor.Tocmai cand
voi sa se scoale si sa plece spre a merge sa-si incerce si el norocul, iata ca broasca
mai tasni o data, iar el isi arunca ochii la dansa mai cu bagare de seama. Se uita drept
in ochii broastei, si simti un nu stiu ce, colea la inimioara, pare ca il sagetase ceva.
Sezu iarasi jos. Ar fi voit sa plece, dara parca il pironise cineva locului. Mai voi el sa
faca ceva cumva, asa ca sa se departeze, dara in desert. Picioarele nu se mai miscara,
ca si cand ar fi fost butucite.
Se mira de asta lancezeala. Si, mai aruncandu-si cautatura la broasca, vazu ochii
ei, pare ca stralucea de un foc ce simtea ca il atinge. Atunci isi lua inima in dinti si
striga:
- Asta sa fie logodnica mea.
- Iti foarte multumesc, dragul meu iubit, ii raspunse atunci broasca. Cuvantul tau a
sfaramat toate farmecele ce ma tineau inlantuita. Tu esti ursitul inimii mele. Pe tine te
voi urma pana voi avea viata in mine.
Se sperie oarecum, fiul de imparat, cand auzi pe broasca vorbind.
Ar fi rupt-o d-a fuga, dara graiul ei era dulce si viersul cu lipici ce avea il facu sa-i ramaie
talpile lipite de locul unde sta.
Broasca se dete de trei ori peste cap si se facu o zana gingase, si plapanda, si
frumoasa; cum nu se mai afla sub soare. Ii venea flacaului, de drag, sa o soarba intr-o
lingura de apa. Dara se opri, si nu facu nici o miscare, ca sa nu supere ori sa
indaratniceasca pe zana a veni dupa el, caci simti ca, de aci inainte, fara dansa nu va
putea trai.
19
Se pusera la vorba, si nici ei nu stiau ce vorbesc. Aci incepeau una, aci lasau alta,
pana ce se pomenira ca amurgise. Si fiindca a doua zi era sa vie fratii cu logodnicele
lor, spuse zanei ca se duce sa instiinteze si el pe tatane-sau ca a sa-si aduca si el
logodnica. Broasca intra iarasi in elesteu, iara dansul pleca la curtea imparateasca.
Mergea el, dara parca-l tot oprea cineva in cale. I se parea ca-l trage cineva de la spate
de haine. El se tot intorcea de se uita inapoi. Nu vedea nimic, insa el isi tot intorcea
capul si se uita. Noroc ca i se scurtase calea si ajunse acasa, caci, de tinea drumul mai
lung, te mira de nu ramanea cu gatul stramb, de atata uitat inapoi.
Daca ajunse si gasi pe toti ai lor adunati la tatal sau, incepu sa le povesteasca siretenia
celor ce i se intamplase. Cand ajunse sa le spuie ca a zis broastei: "Tu sa fii logodnica
mea", toti se umflara de ras deodata si incepu a-l cam lua peste picior cu vorbe in doi
peri si cu glume nesarate. Vru el sa le spuie cine a fost broasca, dara nui detera ragaz,
caci ii luau vorba din gura, si-l cam dedeau in tarbaceala cu graiuri care mai de care
pacalitoare.Daca vazu, tacu din gura si inghiti rusinea ce-i facura fratii inaintea tatalui
sau. Se gandi el: "Acum o mie de vorbe un ban nu face. Lasa, isi zise el, sa vedem ca
cine rade mai la urma, rade mai cu folos".
A doua zi fiecare flacau zbura la logodnica sa. Iara imparatul puse de impodobi
palatul si cetatea cat se putu mai frumos, ca sa-si primeasca nurorile. Oamenii umblau
cete, cete prin cetate, ca in zi de sarbatoare, ostasii se gatira ca de alai, pana si copiii
se veseleau de veselia imparatului.
Venira unul dupa altul feciorii cei mai mari ai imparatului cu logodnicele lor. Ce e
drept, si ele erau frumoase, hainele pare ca le erau turnate pe dansele. Fiecare isi
adusese zestre insemnata: robi, cai, carute ferecate; si le priimise imparatul cum se
cuvine imparatilor si fiilor de imparati.
Ei, daca se adunara la un loc, adusera vorba iarasi despre broasca fratelui lor celui
mai mic, si incepura impreuna cu logodnicele lor a grai despre dansul cam in dodii.
Ii tinura de rau tatal lor, caci de, orice s-ar zice, fiu ii era si al mic, si il durea la inima
cand il luau in ras, dara toate fura in desert, caci, desi nu mai vorbea de rau aievea in
fata imparatului, pe din dos, insa, isi bateau mendrele, cum voiau, isi dedeau coate de
radeau, si chiar se vorbira, amandoi fratii cu logodnicele lor, sa faca pe fratele lor mai
mic de ras si ocara, cand va veni cu broasca testoasa inaintea imparatului.
Fiul cel mic al imparatului daca se duse si el sa-si aduca logodnica, broasca cea
testoasa iesi din elesteu la dansul, se dete de trei ori peste cap si se facu om ca toti
oamenii. Vorbira ce vorbira, apoi fiul imparatului ii zise sa se gateasca sa mearga.
Atunci ea ii raspunse:
- Dragul meu logodnic, trebuie sa stii ca si eu sunt fata de imparat, si inca fata de
imparat mare, si avut, si puternic. Dara blestematele de farmece ne-a acoperit palaturile
cu apa aceasta murdara, imparatia ne-a rapit-o dusmanii, si pe mine ma facut precum
m-ai vazut.
20
21
toate inimile. Oaspetii nu-si mai luau ochii de la dansa si urechile lor nu mai ascultau
alte vorbe, decat vorbele ei, ca mult erau cu lipici.
Fiii cei mari ai imparatului povatuira pe logodnicele lor ca sa faca si ele tot ce va
vedea pe zana ca face, si la cununie si la masa.
Imparatul isi implini pofta inimei lui. El dorise, vezi, sa-si cunune toti copiii intro zi,
si asa si facu.
Era
vesel
imparatul
pentru
aceasta,
cat
un
lucru
mare.
Dupa ce se cununara fiii imparatului cu logodnicele ce-si alesesera fiecare, se prinsera
in hora si jucara, ca la nunta unui imparat. Ceilalti jucau, nu jucau, dara zana cand juca,
parea ca n-atinge pamantul. Lumea privea si i se umplea inima de mandrie, caci fiul cel
mic al imparatului lor adusese o asa zana sa o domneasca. Oamenii se luau la
prinsoare ca nici in cer nu se gasea o mai mare frumusete ca ceea ce aveau ei
dinaintea ochilor lor.
Intre acestea veni seara, si se puse o masa d-alea imparatestile. imprejurul mesei
imparatesti, o multime de alte mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime si
pentru prostime. Se pusera la masa.
Nurorile cele mari ale imparatului tineau ochii tinta la zana sa vaza ce face ea ca
sa faca si ele, dupa povata sotilor lor. Zana, din fiecare fel de bucate ce se aducea la
masa, lua cate nitele si baga in san. Asemenea facura si cumnatele ei. Mancara si se
veselira cat le ceru inima.
Cand se sculara de la masa, zana se duse la imparatul socru, ii saruta mana, ii
multumi, si, scotand din san, de unde bagase bucatele, un manunchi de flori binemirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiasca.Odata se umplu locul de un miros asa de
frumos si strein, cum nu mai mirosise oamenii locului aceluia. Atunci toti intr-o glasuire
strigara: "Sa ne traiasca doamna si imparateasa noastra", iara ea, fara a se mandri, se
trase din naintea imparatului cu totul smerita si se aseza langa sotiorul ei.
In calea ei, incepu a curge de printre incretiturile hainei sale margaritare, de umplu
locul; iara mesenii, cu buni, cu prosti, se plecara si le adunara. Ducandu-se si nurorile
cele mai mari ale imparatului sa-i multumeasca, ii sarutara si ele mana. Cand voira insa
a scoate si ele din san ce pusesera in timpul mesei, bagara de seama ca hainele lor
sunt murdare si terfelite de bucate, incat nu mai semana a haine puse pe om, ci a alte
dihanii, si se facu un ras de mila lor in toata nunta, incat plecara umilite in camarile lor
ca sa se schimbe, fiindca nu mai era chip a mai sta asa ingalate la nunta.
Atunci multimea, cu mic, cu mare, si imparatul impreuna cu dansa, strigara intr-un grai,
ca acesti soti sa-i domneasca de aci inainte. Imparatul se cobori din scaun, si se urca
fiul cel mic cu sotia sa.
Aceasta imparateasa cu rostul ei cel blajin, cu purtarea cea cumpatata, se facu de
o iubira pana si cumnatele ei. Iara fiul imparatului, cu agerimea mintii lui, cu
intelepciunea cea fireasca si cu povetele imparatesei, sotia lui, domni in pace, in liniste
si in veselie toata viata lui.
22
BUNICA
- - Mare de tot. Si-si iubea imparateasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Si ii
parea rau, ii parea rau ca nu avea copii...
- Bunico, e rau sa nu ai copii?
- Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
- Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau.
Ea lasa fusul, radea, imi dasfacea parul carliontat n doua si ma saruta n crestetul
capului.
Cate-o frunza se dasprindea din ramuri si cadea leganandu-se. Eu ma luam cu
ochii dupe ea si ziceam:
- Spune, bunico, spune.
- Si asa, ii parea grozav de rau ca nu avea copii. Si... nu mai putea de parere de
rau ca nu are copii... Intr-o zi veni la el un mos batran, batran, ca-si tara barba pe jos de
batran si de cocosat ce era. Si era mic, mic de tot...
- Cat era de mic?
- Poate sa fi fost, asa, cam ca tine.
- Va sa zica, nu era mic, mic de tot...
- Era mic, da' nu asa mic de tot. Si cum veni ii zise: "Maria-ta, ai doi meri n
gradina, unul langa altul, ca nu stii care sunt ramurile unuia si care sunt ale altuia; si
cnd nfloresc nu stii care sunt florile unuia si care sunt ale altuia; si asti doi meri
nfrunzesc, nfloresc, se scutur si mere nu fac. Maria-ta, sa stii ca atunci cand or lega
rod asti doi meri, imparateasa o sa ramaie grea si o sa nasca un cocon cu totul si cu
totul de aur"... Piticul se duse, si impratul alerga in gradina, si cauta, cauta peste tot
locul, pana dete peste ai doi meri. Merii se scuturasera de flori, ca sub ei parca ninsese,
dar rod nu legasera.
- De ce nu legau rod, bunico?
- Stiu eu?... Dumnezeu stie...
Era asa de cald... asa de bine in poala bunichii... o adiere ncetinica imi racorea
fruntea... norii albi, alunecand pe cerul albastru, ma ameteau... inchideam ochii.
Ea spunea, spunea inainte, mulgand repede si usurel firul lung din caierul de in.
- Si se gandi imparatul ce sa faca, ce sa dreaga ca merii sa faca mere. Unii il
sfatuiau ca sa-i ude mereu; si i-a udat mereu; altii ziceau sa le dea mai mult soare; si
impratul a taiat toti pomii de jur mprejur. Si merii infloreau in fitece saptamana, si se
scuturau, si rod nu legau. Intr-o zi veni la imparat o baba batrana, batrana si zbarcita,
ca mine de zbarcita, si mica, mica, ca tine de mic...
- Ca mosu de mic?
- Da, ca mosu...
- Atunci nu era mica de tot...
- Asa mica de tot nu era. Si zise mparatului: "Maria-ta, pana n-oi mulge un ulcior
de lapte de la Zna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plngerii, ntr-o cmpie de
musetel, si n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leaga rod. Dar sa te pazesti, maria-ta,
24
25
BUNICUL
28
BUNICUL SI NEPOTUL
tulburase, auzul ii slabise si-i tremurau genunchii la orice miscare. Cand sedea la masa
sa manance, abia mai putea sa tina lingura in mana: varsa ciorba pe masa, iar uneori ii
scapau chiar bucaturile din gura. Si vazand pana unde ajunsese batranul cu nevolnicia,
fiul si nora-sa se umplura de scarba. Nu-l mai asezara sa manance cu ei la masa, ci-l
pusera intr-un colt, langa vatra.
Si din ziua aceea ii dadeau de mancare intr-o strachina de lut, si nici macar atat
cat sa se sature. Batranul cata cu jind la masa incarcata cu bucate, si ochii-i lacrimau
de amaraciune.
Intr-o zi, strachina de lut ii scapa din mainile cuprinse de tremur; cazu pe jos si se
facu cioburi. Cand vazu aceasta, nora apuca sa-l certe de zor, dar batranul se inchise in
amaraciunea lui si nu scoase o vorba. Din cand in cand, numai, scapa cate-un oftat
adanc.
"Asta e prea de tot !...", isi spusera in sinea lor barbatul si nevasta. Si-i cumparara
din targ, o strachina de lemn, pe cateva paralute. Bietul batran, trebui sa manance de
aici inainte doar din strachina de lemn.
Si iata ca odata, inspre seara, cum sedeau cu totii in odaie, nepotelul - sa tot fi
avut gagalicea de copil vreo patru anisori incepu sa-si faca de joaca cu niste
scandurele.
- Ce faci tu acolo? il intreba taica-sau.
- Fac si eu o covaita - ii raspunse copilasul - din care sa manance tata si mama,
cand n-or mai fi in putere, ca bunicu' !...
Amandoi catara mult timp unul la altul si de amar si de rusine ii podidi plansul. Il
poftira de indata pe batran sa se aseze la masa lor si, din ziua aceea, mancara iarasi cu
totii impreuna. Si din cand in cand se mai intampla ca batranul sa verse din mancare,
nu-l mai lua nimeni la rost...
29
Era odata o capra care avea trei iezi. Iedul cel mare si cu cel mijlociu dau prin bat
de obraznici ce erau iara cel mic era harnic si cuminte. Vorba ceea: "Sunt cinci degete
la o mana si nu seamana toate unul cu altul".
Intr-o zi, capra cheama iezii de pe-afara si le zice:
- Dragii mamei copilasi! Eu ma duc in padure ca sa mai aduc ceva de-a mancarii.
Dar voi, incuieti usa dupa mine, ascultati unul de altul, si sa nu cumva sa deschideti
pana ce nu-ti auzi glasul meu. Cand voiu veni eu, am sa va dau de stire, ca sa ma
cunoasteti, si am sa va spun asa:
Trei iezi cucuieti,
Usa mamei descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Auzit-ati ce-am sus eu?
- Da, mamuca, zisera iezii.
- Pot sa am nadejde in voi?
- Sa n-ai nici o grija, mamuca, apucara cu gura inainte cei mai mari. Noi suntem
o data baieti, si ce-am vorbit o data, vorbit ramane.
- Daca-i asa, apoi veniti sa va sarute mama! Dumnezeu sa va apere de cele rele,
si mai ramaneti cu bine! - Mergi sanatoasa, mamuca, zise cel mic, cu lacrimi in ochi, si
Dumnezeu sa-ti ajute ca sa te intoarne cu bine si sa ne-aduci demancare.
Apoi capra iese si se duce in treaba ei. Iar iezii inchid usa dupa dansa si trag zavorul.
Dar vorba veche: "Paretii au urechi si ferestile ochi". Un dusman de lup - s-apoi stiti
care? - chiar cumatrul caprei, care de mult pandea vreme cu prilej ca sa pape iezii,
tragea cu urechea la paretele din dosul casei, cand vorbea capra cu dansii.
"Bun! zise el in gandul sau. Ia, acu mi-e timpul... De i-ar impinge pacatul sa-mi deschida
30
usa, halal sa-mi fie! Stiu ca i-as carnosi si i-as jumuli!" Cum zice, si vine la usa; si cum
vine, si incepe:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drop de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.
- Hai! deschideti cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
- Ia! baieti, zise cel mai mare, sariti si deschideti usa, ca vine mama cu
demancare.
- Saracutul de mine! zise cel mic. Sa nu cumva sa faceti pozna sa deschideti,
ca-i vai de noi! Asta nu-i mamuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i asa de gros si
ragusit, ci-i mai subtire si mai frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar si puse sa-i ascute limba si dintii, pentru
a-si subtia glasul, s-apoi, intorcandu-se, incepu iar:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!...
- Ei, vedeti, zise iarasi cel mare; daca ma potrivesc eu voua? Nu-i mamuca, nu-i
mamuca! D-apoi cine-i daca nu-i ea?! Ca doar si eu am urechi! Ma duc sa-i deschid.
- Badica! badica! zise iarasi cel mic. Ascultati-ma si pe mine! Poate mai de-apoi a
veni cineva s-a zice:
Deschideti usa,
Ca vine matusa! s-atunci voi trebuie numaidecat sa deschideti? D-apoi nu stiti ca
matusa-i moarta de cand lupii albi si s-a facut oale si ulcioare, sarmana?
- Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atuncie rau in lume, de cand a
ajuns coada sa fie cap... Daca te-i potrivi tu acestora, ii tine mult si bine pe mamuca
afara. Eu, unul, ma duc sa deschid.
Atunci mezinul se vara iute in horn si, sprijinit cu picioarele de prichiciu si cu nasul
de funigine, tace ca pestele si tremura ca varga de frica. Dar frica-i din raiu, sarmana!
Asemene cel mijlociu, tustiu! iute sub un chersin; se-nghemuieste acolo cum poate,
tace ca pamantul si-i tremura carnea pe dansul de fica; Fuga-i rusinoasa, da-i
sanatoasa!... Insa cel mare se da dupa usa si - sa traga, sa nu traga? - in sfarsit, trage
zavorul... Cand, iaca!... ce sa vada? S-apoi mai are cand vede?... caci lupului ii
scaparau ochii si-i sfaraia gatlejul de flamand ce era. Si, nici una, nici doua, hat! pe ied
31
de gat, ii rateaza capul pe loc si-l mananca asa de iute si cu asa pofta, de-ti parea ca
nici pe-o masea n-are ce pune. Apoi se linge frumusel pe bot si incepe a se invarti prin
casa cu neastampar, zicand:
- Nu stiu, parerea m-a amagit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu?!
Parc-au intrat in pamant... Unde sa fie, unde sa fie?
Se iteste el pe colo, se iteste pe dincolo, dar pace buna! iezii nu-s nicairi!
- Ma!... ca mare minune-i si asta!... dar nici acasa, n-am de coasa...ia sa mai
odihnesc oleaca aste batranete!
Apoi se indoaie de sele cam cu greu, si se pune pe chersin. Si cand s-a pus pe
chersin, nu stiu cum s-au facut, ca ori chersinul a crapat, ori cumatrul a stranutat...
Atunci iedul de sub chersin, sa nu taca? - il pastea pacatul si-l manca spinarea,
saracutul!
- Sa-ti fie de bine, nanasule!
- A!... ghidi! ghidi! ghidus ce esti! Aici mi-ai fost? Ia vina-ncoace la nanaselul, sa te
pupe el! Apoi ridica chersinul binisor, insfaca iedul de urechi si-l flocaieste si-l jumuleste
si pe acela de-i merg petecele!... Vorba ceea: "Ca toata pasarea pe limba ei piere".
Pe urma se mai invarte cat se mai invarte prin casa, doar a mai gasi ceva, dar nu
gaseste nimic, caci iedul cel cuminte tacea molcum in horn, cum tace pestele in bors la
foc. Daca vede lupul si vede ca nu mai gaseste nimic, isi pune in gand una: asaza cele
doua capete cu dintiii ranjiti in feresti, de ti se parea ca radeau pe urma unge toti paretii
cu sange, ca sa faca si mai mult in ciuda caprei, s-apoi iese si-si cauta de drum. Cum a
iesit dusmanul din casa, ideul cel mic se da iute jos din horn si incuie usa bine. Apoi
incepe a se scarmana de cap si-a plange cu amar dupa fratiorii sai.
- Dragutii mei fratiori! De nu s-ar fi induplecat, lupul nu i-ar fi mancat! Si biata
mama nu stie de asta mare urgie ce-a venit pe capul ei!
Si boceste el si boceste pana il apuca lesin! Dar ce era sa le faca? Vina nu era a
lui, si ce-au cautat pe nas le-a dat.
Cand jalea el asa, iaca si capra venea cat putea, incarcata cu de-a mancarii si
gafuind. Si cum venea, cat de colo vede cele doua capete, cu dintii ranjiti, in feresti.
- Dragii mamucutei, dragi! Cum asteapta ei cu bucurie si-mi rad inainte cand ma
vad!
Baietii mamei, baieti,
Fumusei si cucuieti!
Bucuria caprei nu era proasta. Dar cand s-apropie bine, ce sa vada? Un fior rece
ca gheata ii trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde in tot trupul, si ochii
i se painjinesc. Si ce era nu era a bine!...
Ea insa tot merge pan' la usa, cum poate, crezand ca parerea o insala... si cum
ajunge, si incepe:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
32
33
- Of, mamuca, of! Mai bine taci si lasa-l in plata lui Dumnezeu! Ca stii ca este o
vorba: "Nici pe dracul sa-l vezi, da' nici cruce sa-ti faci!"
- Ba nu, dragul mamei! "Ca pana la Dumnezeu, sfintii iti ieu sufletul". S-apoi tine
tu minte, copile, ce-ti spun eu: ca de i-a mai da lui nasul sa mai miroase pe-aici, apoi
las'!... Numai tu, sa nu cumva sa te rasufli cuiva, ca sa prinda el de veste.
Si de-atunci cauta si ea vreme cu prilej ca sa faca pe obraz cumatru-sau. Se pune ea
pe ganduri si sta in cumpene, cum sa dreaga si ce sa-i faca?
"Aha! ia, acu i-am gasit leacul, zise ea in gandul sau. Taci! Ca i-oiu face eu cumatrului
una de si-a musca labele!"
Aproape de casa ei era o groapa adanca, acolo-i nadejdea caprei.
- La cada cu dubala, cumatre lup, ca nu-i de chip!... Ia, de-acu sa-ncepe fapta: Hai
la treaba, cumatrita, ca lupul ti-a dat de lucru!
Si asa zicand, pune poalele-n brau, isi sufleca manicele, atata focul si s-apuca de
facut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pasca cu smantana si
cu oua si fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jaratic si cu lemne putregaoioase,
sa sa arda focul mocnit. Dupa asta asaza o leasa de nuiele numai intinata si niste
frunzari peste dansa; peste frunzari toarna tarana si peste tarana asterne o rogojina.
Apoi face un scauies de ceara anume pentru lup. Pe urma lasa bucatele la foc sa
fearba si se duce prin padure sa caute pe cumatru-sau si sa-l pofteasca la praznic.
Merge ea cat merge prin codru, pana ce da de-o prapastie grozava si intunecoasa, si
pe-o tiharaie da cu crucea peste lup.
- Buna vremea, cumatro! Da' ce vant te-a abatut pe-aici?
- Buna sa-ti fie inima, cumatre, cum ti-i voia? Ia, nu stiu cine-a fost pe la mine
pe-acasa in lipsa mea, ca stiu ca mi-a facut-o buna!
- Ca ce fel, cumatrita draga?
- Ia, a gasit iezii singurei, i-a ucis si i-a crampotit, de li-am plans de mila! Numai
vaduva sa nu mai fie cineva!
- Da' nu mai spune, cumatra!
- Apoi de-acum, ori sa spun, ori sa nu mai spun, ca totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au
dus catra Domnul, si datoria ne face sa le cautam de suflet. De aceea am facut si eu un
praznic, dupa puterea mea, si am gasit de cuviinta sa te poftesc si pe d-ta, cumatre; ca
sa ma mai mangai...
- Bucuros, draga cumatra, dar mai bucuros eram cand m-ai fi chemat la nunta.
- Te cred, cumatre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus.
Apoi capra porneste inainte plangand, si lupul dupa dansa, prefacandu-se ca
plange.
- Doamne, cumatre, Doamne! zise capra suspinand. De ce ti-e mai drag in lume
tocmai de-aceea n-ai parte...
- Apoi da, cumatra, cand ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar pazi. Nu-ti face si d-ta
atata inima rea, ca odata avem sa mergem cu totii acolo.
34
- Asa este, cumatre, nu-i vorba. Dar sarmanii gagalici, de cruzi s-au mai dus!
- Apoi da, cumatra; se vede ca si lui Dumnezeu ii plac tot puisori de cei mai tineri.
- Apoi, daca i-ar fi luat Dumnezeu, ce ti-ar fi? D-apoi asa?...
- Doamne, cumatra, Doamne! Oiu face si eu ca prostul... Oare nu cumva nenea
Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasa? Ca mi-aduc aminte ca acu ca l-am intalnit odata
prin zmeuris; si mi-a spus ca dac-ai vrea d-ta sa-i dai un baiet, sa-l invete cojocaria.
Si din vorba-n vorba, din una-n alta, ajung pan-acasa la cumatra!
- Ia poftim, cumatre, zise ea lund scauiesul si punandu-l deasupra groapei cu
pricina, sezi cole si sa ospatezi oleaca din aceea ce ne-a dat Dumnezeu!
Rastoarna apoi sarmalele in strachina si i le pune dinainte.
Atunci lupul nostru incepe a manca halpov; si gogalt, gogalt, gogalt, ii mergeu
sarmalele inregi pe gat.
- Dumnezeu sa ierte pe cei raposati, cumatra, ca bune sarmale ai mai facut!
Si cum ospata el, buf! cade fara sine in groapa cu jaratic, caci scauiesul de ceara s-a
topit, si leasa de pe groapa nu era bine sprijinita; nici mai bine, nici mai rau, ca pentru
cumaatru.
- Ei, ei! Acum scoate, lupe, ca-ai mancat! Cu capra ti-ai pus in card? Capra ti-a
venit de hac!
- Valeu, cumatra, talpele mele! Ma rog, scoate-ma, ca-mi arde inima-n mine!
- Ba nu, cumatre; c-asa mi-a ars si mie inima dupa iezisorii mei! Lui Dumnezeu ii
plac pui de cei mai tineri; mie insa-mi plac si de isti mai batani, numai sa fie bine fripti;
stii, cole, sa treaca focul printr-insii.
- Cumatra, ma parlesc, ard de tot, mor, nu ma lasa!
- Arzi, cumatre, mori, ca nici viu nu esti bun! De-abie i-a mai trece baietului istuia
de spariet, ca mult par imi trebuia de la tine ca sa-l afum! Ti-aduci aminte, dihanie
rautacioasa si spurcata, cand mi te-ai jurat pe parul tau? Si bine mi-ai mancat iezisorii!
- Ma ustura inima-n mine, cumatra! ma rog, scoate-ma, si nu-ti mai face atata
osanda cu mine!
- Moarte pentru moarte, cumatre, arsura pentru arsura, ca bine-o mai plesnisi
dinioare cu cuvinte din scriptura!
Dupa aceasta, capra si cu iedul au luat o capita de fan s-au aruncat-o peste
dansul, in groapa, ca sa se mai potoleasca focul. Apoi, la urma urmelor, napadira
asupra lui si-i mai trantira in cap cu bolovani si cu ce-au apucat, pana-l omorara de tot.
Si asa s-a pagubit sarmana capra si de cei doi iezi, da' si de cumatru-sau lupul
pagubasa a ramas, si pagubasa sa fie.
Si auzind caprele din vecinatate de una ca aceasta, tare le-au mai parut bine! Si
s-au adunat cu toatele la priveghiu si unde nu s-au asternut pe mancate si pe baute,
veselindu-se impreuna...
Si eram si eu acolo de fata, si-ndata dupa aceea am incalecat iute pe-o sea s-am
venit de v-am spus povestea asa, s-am mai incalecat pe-o roata si v-am spus jitia toata;
35
si unde n-am mai incalecat si pe-o capsuna si v-am spus, oameni buni, o mare si
gogonata minciuna!
Au fost odata ca niciodata, trei purcelusi care traiau impreuna cu parintii lor. Desi
erau inca purcelusi, ei crescusera indeajuns ca sa porneasca in lume sa-si gaseasca
norocul.
Au plecat ei de acasa si au mers ce au mers pina ce primul purcelus s-a simtit tare
obosit. Tocmai atunci a trecut pe linga ei un om cu o caruta plina de fin, iar primul
purcelus le-a zis fratilor sai: "Eu ma opresc aici. Finul este usor si moale ca sa-mi fac o
casuta cum imi place." Si ceilalti doi frati l-au imbratisat si au plecat iar la drum. La un
moment dat al dolea purcelus s-a simtit obosit si vazind trecind pe linga el un om cu
caruta plina de lemne, i-a spus fratelui lui: "Lemnul acesta este numai bun pentru
casuta mea asa ca ma opresc aici." Cel de al treilea purcelus si-a continuat drumul pina
a ajuns la un pietrar, care facea piatra de construit. Purcelusul s-a gindit ca piatra este
cea mai potrivita ca sa-si faca o casuta rezistenta asa cum era si el.
Noaptea, in timp ce primul purcelus s-a asezat comfortabil in patul lui de fin, a auzit un
zgomot afara. S-a uitat prin peretii de paie ai casutei si a inceput sa tremure de frica,
caci afara era un lup mare si flamind. Lupul a inceput sa-l roage pe purcelus sa-i
deschida usa, dar la refuzul purcelusului a tras aer puternic in piept si a suflat peste
casuta. Finul a zburat in toate partile, iar purcelusul, profitind de neatentia lupului a luato la fuga spre casa celui de al doilea purcelus.
A doua seara, in timp ce cei doi frati se aflau la masa, au auzit zgomot afara. S-au
uitat prin fereastra casutei de lemn si s-au ingrozit cind au vazut pe lupul cel mare si
flamind. Lupul a inceput sa-i roage sa deschida usa, dar la refuzul purcelusilor a tras
aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Casuta de lemn a ramas aproape
neclintita. Dar cind lupul a incercat si a doua oara sa sufle peste casuta, lemnele au
zburat in toate partile, iar cei doi purcelusi au profitat de neatentia lupului si au luat-o la
fuga spre casa celui de al treilea purcelus.
Seara urmatoare, cei trei frati isi incalzeau picioarele la focul din soba. Au auzit un
zgomot afara si s-au ingrozit de frica cind l-au vazut pe lupul cel mare si mai flamind ca
niciodata. Lupul a inceput sa-i roage sa deschida usa, dar la refuzul purcelusilor a tras
aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Dar casuta nu s-a darimat. Lupul a incercat
si a doua, si a treia oara, dar tot degeaba, casuta a continuat sa ramina neclintita.
36
Enervat peste masura si epuizat de atita suflat, lupul s-a catarat pe acoperisul casei si
si-a dat drumul in casuta pe cos. Intre timp insa, purcelusii vazind ca nu au nici o
scapare, au pus pe foc un ceaun mare, plin cu apa.
Cind lupul s-a catarat pe cos, apa era fierbinte, cind a inceput sa coboare de-a
lungul cosului apa clocotea, iar cind a ajuns jos, a aterizat direct in ceaunul cu apa
fiarta. Lupul, urlind de durere, a luat-o la fuga prin casuta si apoi a tisnit prin perete
direct spre padure, de unde nu s-a mai intors niciodata.
Purcelusii, stiindu-se in siguranta de acum incolo, au construit o alta casa mai
mare, cu peretii din piatra, cu masa si dulapul din lemn si cu paturi din fin moale. Era
cea mai buna casa din lume si ei au trait in ea fericiti pentru totdeauna.
37
A fost o data. Au fost trei ursuleti, pe cel mare il chema Mandrila, iar pe cei mici
Coada-Scurta si Blana-Moale.
Nici unul dintre ei nu aveau casa si toata iarna tremurau de frig.
Intr-o vara, Coada-Scurta si Blana-Moale s-au hotarit sa-si construiasca o casa. Dupa
ce au doborat un copac, au inceput sa-l taie in bucati.
In acea vreme, Mandrila, fratele lor mai mare, se plimba fluierind prin padure.
Vazandu-si fratii, deodata se opri.
Coada-Scurta si Blana-Moale incercau fiecare pe rand sa ridice trunchiul greu de
copac.
- Ha, ha, ha! neputinciosilor! rase Mandrila. Sa va arat eu cum se ridica un
bustean. Si-l ridica cu mare usurinta.
- Vino, Mandrila, sa lucram impreuna! il chemara cei doi ursuleti.
Dar increzutul Mandrila pleca sa-si faca singur o locuinta. Mai la deal gasi un copac
gros din care voia sa-si taie scanduri.
- Da, asta este pe masura mea. Din cateva lovituri il voi dobori, gandi Mandrila.
Ramasi singuri, cei doi ursuleti chibzuira cum sa lucreze.
Trecindu-le prin minte sa apuce amandoi de odata, izbutira sa ridice busteanul.
Bucurosi, pornira sa cante.
Unde-i unul nu-i putere,
Unde-s doi puterea creste!
Si astfel dusera grinda acolo unde vroiau sa-si ridice casa.
Ingropara stalpi si batatorira pamantul in jur.
Sub mainile harnice ale ursuletilor, casuta se inalta vazind cu ochii. Cand fu
aproape gata, cei doi ursuleti taiara ferestre luminoase.
In acest timp, Mandrila se chinuia singur sa taie copacul. Fratii mai mici venira sa-i
dea o mana de ajutor.
- Hei, Mandrila, cum merge lucrul? il intreaba Blana-Moale, in timp ce CoadaScurta apuca pe furis de cealalta parte al fierastraului.
- Bine, nu vezi, raspunse Mandrila, incredintat ca trage singur de fierastrau.
- Ha, ha, ha! radeau prichindeii de pacaleala trasa ingamfatului.
38
39
fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea
plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau
de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un
picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea
povesti;
De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un flacaiandru sarman de parinti. El argatea pe la unii si pe la altii ca
sa-si castige hrana vietii, si fiindca avea darul de a fi curatel, toti flacaii din sat il
pizmuiau. Ceilalti argati casunasera pe dansul si-l tot luau peste picior, iara el nu lua
aminte la flecariile lor si-si cauta de treaba lui. Cand se adunau seara si barfeau verzi si
uscate, el se facea ca nu intelege vorbele aruncate in pofida lui; se arata prostanac,
pentru aceasta ei il porocleau zicandu-i cascaundul satului. Stapanii unde slujea el erau
foarte multumiti de dansul si se bateau care de care sa-l apuce. Cand trecea prin sat,
fetele isi dau coate si se uitau la dansul pe subt sprincene. si ce e drept ca aveau la ce
se uita. El era curat la fata si chipes; chica lui neagra, ca pana corbului flutura ca o
coama pe grumajii lui albi ca zapada; mustacioara abia mijea, de parca era o umbra pe
buza lui cea de sus; dara apoi ochii? Avea niste ochi, neiculita, de bagase pe toate
fetele in boale.
Cand era la adapatul vacilor, fetele care de care se intrecea sa-i dea pricina de
vorba; dara el nu baga pe nimeni in seama; se facea ca nu pricepe ce vor ele. Pentru
aceasta ele ca sa arate ca nu le pasa de nebagarea lui de seama, intre ele, il porocleau
cu numele de Fat-Frumos al satului. Si de unde sa nu fie asa!
El nu se uita nici in dreapta, nici in stanga, mergea cu vitele la pasune si treaba iesea
din mana lui mai cu asupra decat din ale celorlalti argati.
Nu stiu ce facea el, ce dregea, ca vacile pe cari le pastea el erau mai frumoase decat
ale celorlalti argati. Ele dadeau mai mult lapte decat cele ale altor argati, fiindca pe
unde le ducea el pasunea era mai cu gust si mai indestulatoare. Pe unde calca piciorul
lui se cunostea, fiindca si ierburile se inveseleau. Pasamite se nascuse in ceas bun si
40
era ursit sa ajunga ceva. Dara el nici habar n-avea de asta si nici gand n-avea sa se
mandreasca, fiinda nu stia ce-i este ascuns in cursul vremilor. Ci smerit, precum il
lasase pe el Dumnezeu, isi vedea de ale sale, fara sa se atinga cu cuvantul sau in
oricareva fel, de altii sau de al altora. Si tocmai pentru aceasta flacaii si ceilalti argati il
ponosluia. Intr-o zi de primavara, ostenit fiind tot umbland dupa vaci, se dete la umbra
unui copaci mare si stufos si adormi; isi si alesese, vezi, loc pentru asa ceva. Era o
valcea impodobita cu fel de fel de floricele, toate inflorite, de parea ca da ghes omului
sa treaca printre ele. Ceva mai cat colo un paraias, a carui obarsie venea dintr-un sipot
de apa ce iesea din coasta unui delulet, serpuia printre brusturi si alte buruieni pe unde
isi facuse loc, si susurul apei parca te indemna la somn. Copaciul subt care se
adumbrise era maret si parca se lupta ca sa ajunga la nuori. Printre cracile lui intinse se
giugiuleau pasarelele si-si faceau cuiburi: numai ascultand cineva ciripirile lor se
aprindea intr-insul focul dragostei. Desisul frunzelor sale facea o umbra, de parca
ramneai la ea. Bag seama, nu era asa cascaund flacaul acesta, si pe nedrept ii atarnau
de coada acest ponos ceilalti argati din sat. Cum puse capul jos si adormi.
N-apucase sa doarma, ca de cand incepui sa va povestesc, si o data sari drept in sus.
Visase un vis foarte frumos si se desteptase. Visase ca unde venise la dansul, mare, o
zana mai frumoasa decat toate zanele din cer si de pre pamant, si-i zisese sa se duca
la curtea imparatului locului aceluia, ca acolo are sa se procopseasca.
Cand se destepta, isi zise: "Ma, ca ce sa fie asta?" si incepu a se pune pe ganduri;
toata ziulica il muncira gandurile si nu se domirea de loc, de loc ca ce sa insemneze un
asemenea vis. El nu intelegea ca steaua sub care se nascuse venea sa-l slujeasca.
A doua zi, mergand iarasi cu vitele la pascut, abatu din drum si dete iarasi pe la
copaciul cu pricina, si iarasi se culca la tulpina lui, si iarasi visa acelasi vis.
Sculandu-se, isi zise: "Ma, asta nu e lucru curat", si iarasi toata ziulica fu dus pe
ganduri.
A treia zi cu dinadinsul facu sa-i fie drumul pe la acelasi copaci sub care se culca,
si visa acelasi vis; ba inca de asta data zana il ameninta cu boala si cu toate ticalosiile
omenesti, daca nu s-o duce.
Atunci si el, daca se scula si veni acasa cu vacile si le baga in cosar, se infatise la
stapanu-sau si-i zise:
- Stapane, pe mine ma bate gandurile sa ma duc in lume sa-mi caut norocul.
Destul am argatit, si pana acum nu vaz nici un semn ca sa pot si eu salta ceva. Fa bine
si-mi da socoteala.
- Da pentru ce, baiete, sa iesi de la mine? Au doara nu te multumesti de simbria
ce-ti dau? Au mancare n-ai destula? Ia, mai bine sezi la mine, si eu voi cata sa-ti dau o
fata buna din sat, cu nitica zestricica, sa te mai ajut si eu cu ce m-o lasa inima, sa-ti faci
si tu rost aici ca toti megiasii, nu mai hoinari prin a lume, ca sa nu ajungi fara nici un
capatai, ca vai de lume.
41
42
Unsprezece flacai o patise pana acum. Ceilalti cari mai erau, incepusera a se codi; nu
mai voira sa stea de panda.
Se lipseau de a lua de neveste niste fete pentru care se rapune atati tineri.
Si astfel, unul cate unul, se carara pe la casele lor de la curtea acestui imparat, si lasara
fetele in plata Domnului; caci nimeni nu mai voia sa-si piarza sufletul pentru un cap de
muiere.
Insusi imparatul fu coprins de spaima, cum de sa piara asa junii ce voiau sa-i
pandeasca fetele, si nu mai cuteza sa indemne pe nimeni.
Imparatul era nevoit sa cumpere mereu pe fiecare zi cate douasprezece perechi
de conduri, si intrase la grije ca o sa-i imbatraneasca fetele in vatra si o sa impleteasca
cosita alba, fara sa puie pirostriile in cap.
Argatul de la gradinarie isi implinea slujba cum stia el in legea lui, si domnitele
erau multumite de manuchele de flori ce li le da argatul, si gradinarul de lucrul lui.
El, cand da florile domnitelor, nici nu-si ridica ochii asupra lor; dara cand da florile fetei
celei mici, nu stiu de ce, ca se rosea ca un bujor, si-i tacaia inima, de sta sa-i sara din
piept afara.
Fata baga de seama aceasta, insa crezu ca flacaul este rusinos si d-aia se face
asa de rosu cand vine inaintea lor.
Azi asa, maine asa, el vedea ca nu e de nasul lui o asa bucatica. Dara ce-i faci
inimei? Ea ii da branci si lui, bat-o pustia! si ar fi voit sa se puie si el la panda, si apoi se
gandea si la pataniile celor ce pazise inaintea lui.
Fata cea mica se gresi intr-o zi si spuse surorilor cum argatul care le da flori se
roseste ca o sfecla cand vine inaintea lor si cum este de curatel. Cum auzi fata cea mai
mare astfel de cuvinte ca iese din gura surorei sale celei mai mici, unde incepu sa o
dojeneasca cu niste vorbe cam luatoare in ras, cum de numai sa se gandeasca ea a
scoate asa vorbe blande pentru un argat, caci asta ar semana ca inima ei este pornita a
se planisi cuiva.
Baiatului ii zicea inima sa se arate la imparatul cu cererea de a pandi si el, dara sa
lasam ca-si cunostea lungul nasului, sa lasam ca nu-l uitase pateniile atator flacai ce
pierisera, lui ii era sa nu-si piarza slujba si sa ramaie cu buzele umflate. Apoi unde pui
d-ta gandul ce-l muncea groaznic, ca de va fi gonit de la curtea imparateasca, n-are sa
mai vaza pe fetele imparatului, caci dandu-le flori in fiecare dimineata, oricat se feri de
vreo patima, totusi gingasiile si frumusetile fetelor de imparat, si mai cu seama
cautatura cea blajina a fetei celei mici, il ademenise pana intr-atat, incat, se socotea el,
ca daca nu va mai atinge in fiecare dimineata cu degetele sale mainile cele albe ca o
coala de hartie, cu pielea moale ca puful, ale fetelor de imparat, nu va mai putea trai.
Ziua, noaptea, il munceau aceste ganduri si nu stia cum sa faca sa-si implineasca pofta
inimei, fara de care, simtea el, ca nu va putea sa mai traiasca.
Intr-una din nopti, adormind el cu gandul tinta la dorinta ce-l chinuia de-i rodea baierile
43
inimei, vazu in vis iara pe zana din valceaua cea cu flori unde i se aratase odinioara.
Ea ii zise:
- Sa te duci in unghiul gradinei cel despre rasarit; acolo vei gasi doi pui de dafin,
unul ciresiu si altul trandafiriu; alaturi de dansii vei vedea o sapaliga de aur, o nastrapa
tot de aur si un stergar de matase. Sa iei acesti pui de dafin, sa-i pui in doua ghivece
frumoase, sa-i sapi cu sapaliga cea de aur, sa-i uzi cu nastrapa cea de aur, sa-i stergi
binisor cu stergarul cel de matase si sa-i ingrijesti ca pe lumina ochilor tai. Cand vor
creste si se vor face ca de un stat de om, orice vei cere de la dansii ti se va izbandi
tocmai pe tocmai.
Zise si pieri ca o naluca, fara sa apuce argatul gradinarului sa-i multumeasca
barim.
Nici nu se dezmeticise bine din uluiala somnului, nici nu se sterse la ochi macar, si
dete fuga in unghiul gradinei cel despre rasarit si ramase nauc de bucurie, cand vazu in
fiinta toate cele ce ii spusese zana in somn. Acum se sterse si el la ochi, se pipai sa
vaza nu care cumva doarme inca si aievea sa fie oare ceea ce vedea? Dupa ce se
incredinta ca nu este naluca, de noapte, puse mana si lua dafinii. Ii ingriji cum stiu el
mai bine, ii sapa adesea cu sapaliga ce gasise el acolo, ii uda cu nastrapa, ii sterse cu
stergarul si, ce sa mai lungim vorba? ii ingriji ca pe lumina ochilor lui, tocmai precum ii
poruncise zana.
Dafinii cresteau si se imputerniceau ca prin minune. Nu trecu mult si se facura
mari. Frumusete ca la acesti dafini nici ca s-a mai vazut. Cand ajunsera ca d-un stat de
om, el veni la dansii intr-una din zile si zise unuia precum il invatase zana:
Dafine, Dafine,
Cu sapaluga de aur sapatu-te-am,
Cu nastrapa de aur udatu-te-am,
Cu stergar de matase stersu-te-am,
Da-mi darul d-a ma face, oricand voi voi eu,
Sa nu fiu vazut de nimeni.
El ramase buimacit de mirare, cand in clipa aceeasi chiar vazu cum se infiinteaza
un boboc de floare, cum creste de se mareste si cum se deschide o floare asa de
frumoasa, de nu puteai sa te opresti ca sa nu o mirosi. El puse mana de o rupse, o lua
si o baga in san; vezi ca asa il invatase zana.
Seara cand domnitele intrara in camara lor cea incuiata si zavorata cu noua lacate
mari, ca sa se culce, el se furise binisor pe langa ele si intrara impreuna. El le vedea pe
ele ce fac, dara ele nu-l vedeau pe dansul. El le vazu ca in loc sa se dezbrace spre a
merge la culcare, ele incepura a se pieptana, a se imbraca cu haine scumpe si a se gati
de duca.
El se mira de cele ce vedea si hotari ca sa se tie dupa dansele cu dinadinsul sa
vaza pe unde au sa iasa ele, unde au sa se duca si ce au sa faca. Cand deodata, fata
cea mai mare zise surorilor sale:
44
mai vazusera ochii. Dar unde fu pomana aia ca sa stea la un loc? Sarea si el tontoroiul
de colo pana colo, fara sa vrea; caci nu era chip sa stea la un loc fara a salta, cand
canta muzica aia. Pana si sfesnicele si mesele si lavitele din casa saltau.
Si nici pomeneala macar nu este ca sa-si inchipuiasca cineva frumusetea cantarilor si a
muzicii aceleia; organe, fluiere, chitari, alaute, buciume, cimpoaie si alte multe d-alde
astea cantau intr-o unire de ramaneau mart cei mai buni muzicanti din lume.
D-apoi fetele? Trageau cu foc la niste hori, batuta, braul, ca la usa cortului, de unul
singur, piparus si cate jocuri toate, de puteai sa-ti rupi bojocii jucand.
Si jucara si jucara, pana despre ziua. Cand, deodata, incetand muzica de a mai
canta, iesi ca din pamant o masa incarcata cu de toate bunatatile, si ce este pe lume, si
ce nu este. Se pusera cu totii la masa si mancara si se chefuira cat le poftira inima.
Argatul de la gradinarie sedea in coltul lui unde se asezase si privea, lasandu-i gura
apa.
La masa le slujea niste arapi, imbracati in niste haine foarte scump impodobite.
Dupa ce se sculara de la masa, prinsera a se intoarce acasa.
Se intoarsera iarasi pe unde au fost venit. Baiatul se tinea dupa dansele, ca dracul
dupa calugar.
Cand fura a trece prin gradina cu frunzele de argint, ce-i dete argatului prin gand,
ca numai rupse o ramurica dintr-un copaci.
Un freamat puternic se facu atunci in toata padurea, ca de o furtuna ce vine
intaratata asupra copacilor; si totusi nici o frunza macar nu se misca din loc, ba nici
macar nu se clatina ca de o adiere de vant barim.
Fetele rasarira.
- Ce sa fie asta, leiculita? zisera.
- Ce sa fie? raspunse cea mai mare din surori. Iaca, pasarica ce-si are cuibul in
turnul bisericii din palaturile tatalui nostru trebuie sa fi trecut prin frunze; caci numai ea
poate sa razbata pe aici.
Fetele trecura si ajunsera in palatul unde erau incuiate, tot pe unde iesisera. A
doua zi, argatul de la gradinarie, cand dete manunchiurile de flori fetelor imparatului,
ascunse cu mestesug ramurica rupta in manunchiul fetei celei mici.
Domnita se mira cand isi primi manunchiul de flori, se uita cam cu mila la argat si nu-si
putea da seama cum de sa ajunga acea ramurica intre florile ce primise.
A doua seara, iarasi asa o petrecura. Baiatul, iarasi pe furis, se tinuse dupa dansele, cu
deosebire numai ca rupse o ramurica din copacii cei cu frunzele de aur, pe care o puse
iarasi intre florile ce dete a doua zi domnitei celei mici.
Fata cea mai mare, iarasi cu cuvinte linistitoare, alina frica surorilor ei cand se auzi
freamatul ce se facu in padurea de unde argatul rupse ramurica.
Cand a doua zi domnita cea mica priimi florile cu ramurica ascunsa intre ele, ii dete un
fier ars prin inima.
46
Ea cauta vreme cu prilej si, prefacandu-se ca vrea sa se primble, iesi preste zi prin
gradina si, intalnind pe argat la o cotitura a gradinei, il opri si-i zise:
- De unde ai avut tu ramurica ce mi-ai pus-o in manunchiul de flori?
- De unde o stie prea bine maria-ta.
- Care va sa zica, tu te-ai tinut dupa noi, si stii unde mergem noi noaptea.
- Cam asa maria-ta.
- Cum ai facut de a venit dupa noi de nici una dintre surori nu te-a vazut?
- Pe furis.
- Na o punga de bani, si sa nu scoti nici o vorba despre primblarea noastra de
noaptea.
- Eu nu-mi vanz tacerea, maria-ta.
- Daca voi auzi insa ca ai cracnit ceva, voi pune sa-ti taie capul. Zise ea vorbele
astea aspre din gura, dara din inima altceva cugeta. E i se parea ca acest argat din ce
in ce se face mai curatel.
A treia noapte cand se duse dupa dansele, tot pe furis, rupse o ramura din
padurea cu copacii cei care aveau foile de diamant, si iarasi se facu freamat printre
frunze, si iarasi surora cea mai mare alina frica surorilor celor mici cu cuvinte linistitoare.
Domnita insa cea mica, nu stiu de ce, dara in inima ei se strecura o bucurie ascunsa.
In ziua urmatoare, cand gasi ramurica de diamant in manunchiul de flori, cata cam pe
subt ascuns la argat si-l gasi ca nu se prea deosebeste de fiii de domni si de imparati.
Atat i se paru de dragalas. Argatul si dansul cata asupra domnitei cu ochi galesi, dara
tot pe furis, si o vazu ca se tulburase oarecum, se facu insa ca nu pricepe nimic si-si
cata de treaba.
Surorile domnitei detera peste dansii vorbind si rasera de dansa si luara cu
cuvintele cam peste picior. Fata cea mica tacu si inghiti rusinea. Nu se putea ea mira
din destul cum a facut argatul de le-a descoperit. Ei, vezi, ii intrase in cap ca acest
flacau nu poate sa fie om prost, deoarece dovedise lucruri ce nici maiestrele nu le stiau.
Si apoi, adevarul vorbind, boiul lui cel falnic, chipul lui cel bine potrivit si blajin il arata
cat de colo a nu fi de argat prost. Pe langa acestea, si infatisarea, si totul intr-insul avea
pe vino-ncoace.
Dupa ce intrara in casa fetele, domnita cea mica le spuse ca argatul de la
gradinarie stia tot ce fac ele noaptea. Atunci se adunara la sfat si planuira ca sa-l faca si
pe dansul sa-si piarza inima si simtirile, cum facusera si cu ceilalti tineri.
Flacaiandrul insa se furisa si de asta data de intra in camara fetelor, ca sa asculte la
sfatul lor.
Pare ca-i spusese ariciul la ureche ca are sa se petreaca intre ele ceva pentru
dansul. Acum, dupa ce stia totul, dara totul ce trebuia sa stie, se duse la dafinii lui si
zise catre cel trandafiriu:
Dafine, Dafine,
Cu sapaluga de aur sapatu-te-am,
47
Iara ea, ca sa nu fie barbatu-sau mai presus decat ea, ci sa fie deopotriva om ca toti
oamenii,
se
duse
de
taie
dafinii
si-i
baga
in
foc.
Apoi se cununara si traira o viata fericita, cum se traieste pe lumea noastra asta baltata,
pana ce se istovira toti cu totul, in adanci batranete.
Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.
CENUSAREASA
fost odata un om bogat, care si-a luat ca nevasta de-a doua o femeie rea si
49
printul, stand cu ochii la ea, nu manca mai nimic. Fata se apropie de surorile ei,
spunandu-le cuvinte de lauda, dar ele nu o recunoscura.
In timp ce acestea o admirau, Cenusareasa auzi orologiul batand un sfert inainte
de miezul noptii; ea facu o plecaciune adanca si disparu.
Acasa, o intalni pe nasa ei, careia ii multumi zicand:
- Tare as vrea sa merg si maine la petrecere.
In aceeasi clipa batura la usa cele doua surori si Cenusareasa se duse sa le
deschida.
- Ce mult ati zabovit! le spuse ea.
- Am vazut la bal pe cea mai frumoasa printesa din lume. Nimeni nu o cunoaste, ii
spuse una din surori.
A doua zi, cele doua se dusera din nou la petrecere si Cenusareasa de asemenea,
mai frumoasa decat intaia data.
Printul nu se misca de langa ea si, cum fata se distra de minune, uita de povetele
nasei ei. Cand auzi prima bataie a orologiului, de la miezul noptii, se ridica si fugi
sprintena ca o caprioara.
Printul o urma, dar nu o prinse. In graba, se intampla sa-i cada un condur din
sticla, pe care printul il culese. Ajunse acasa fara caleasca, fara lachei, cu hainele
ponosite si numai cu un condur in picior.
Cand surorile se intoarsera de la bal, Cenusareasa le iscodi:
- Ati vazut-o pe printesa cea frumoasa?
Acestea ii raspunsera:
- Printesa a disparut cum a batut miezul noptii si a lasat sa-i cada un condur de
sticla, pe care printul l-a cules si l-a privit tot restul petrecerii. E tare indragostit de
printesa cea frumoasa, mai spusera surorile.
Cateva zile mai tarziu,fiul regelui dadu de stire ca va lua de sotie pe aceea careia i
se va potrivi pantofiorul pe care il gasise.
Il incercara mai intai printesele, apoi ducesele si intreaga curte, dar in zadar. A fost
adus apoi celor doua surori, care s-au straduit in fel si chip sa le intre piciorul in condur,
dar nu au reusit.
Cenusareasa, care le privea, recunoscu condurul si intreba:
- Pot si eu sa-l incerc?
Surorile se pusera pe ras, batandu-si joc de ea.
Cavalerul care adusese condurul o privi pe Cenusareasa cu luare-aminte si o gasi
tare frumoasa.
- Am porunca sa incerce toate fetele condurul, spuse el si se aproprie cu
pantofiorul de piciorul Cenusaresei, pe care se potrivii fara nici o greutate
Si mare fu uimirea celor doua surori, cand Cenusareasa scoase dintr-un buzunar un al
doilea condur pe care-l puse in picior. In aceeasi clipa sosi si nasa fetei. Ea atinse cu
nuiaua femecata zdrentele Cenusaresei, prefacandu-le intr-o mandrete de straie.
51
CRAIASA ALBINELOR
Au fost odata doi feciori de imparat, care au pornit sa-si incerce norocul
prin
lume, si feciorii astia au ajuns sa duca o viata atat de ticaloasa si desarta, ca n-au mai
avut indrazneala sa calce pragul casei parintesti.
Si cum trecuse vreme, nu gluma, si nu venise nici o veste de la ei, fratele lor mai
mic, pe care-l poreclisera Prostila, pleca in cautarea lor. Dar cand dadu in sfarsit de
fratii sai, acestia incepura sa-si bata joc de dansul:
- Auzi, prostanacul, sa creada c-o sa poata razbi prin lume, cand noi, mai isteti
decat el, n-am prea facut isprava mare !
Totusi pornira la drum catestrei si, tot mergand ei asa, iata ca dadura peste un
musuroi de furnici. Cei doi frati mai varstnici voira pe data sa-l surpe si sa-l
rascoleasca, pentru a vedea cum micile fapturi o vor lua la goana inspaimantate de
moarte. Dar Prostila ii opri, strigandu-le:
- Lasati ganganiile in pace! N-o sa ingadui sa le tulburati linistea !
Pornira ei mai departe si, dupa un cot de deal, dadura peste un lac, pe luciul
caruia inotau o multime de rate. Cei doi frati mai mari se repezira sa prinda cateva, ca
tare ar fi avut pofta sa le friga. Dar Prostila se impotrivi si de data asta:
- Lasati zburatoarele in pace! N-o sa ingadui sa le ucideti !
Mersera ei mai departe si, intr-o buna zi, numai ca nimerira langa un roi de albine,
aflat intr-o scorbura de copac. Si avea roiul acesta atata miere, ca se prelingea pe
trunchi, de-ai fi zis ca este un izvoras... Cei doi frati mai mari isi pusera in gand sa
dea foc copacului si sa inabuse albinele, ca sa poata lua mierea. Dar Prostila se
impotrivi cu si mai multa tarie:
- Lasati albinele in pace ! N-o sa ingadui sa le dati foc !
In cele din urma, cei trei frati dadura peste un palat, si avea palatul asta grajduri,
cate n-ai fi gasit nici in zece palate imparatesti. Si-n ele se aflau o multime de cai, toti
de piatra. Cat despre oameni, nu se zarea unul pe nicaieri. Strabatura ei toate salile
palatului si intr-un sfarsit se pomenira in dreptul unei usi zavorate cu trei lacate.
52
Si avea usa asta o ferestruica, taiata taman la mijloc. Cei trei catara prin ea si ce
crezi ca le fu dat sa vada: in fundul unei camere se afla un mosneag care statea aplecat
deasupra unei mese!... Strigara la el o data, strigara a doua oara, dar mosneagul nu-i
auzi. Mai strigara a treia oara, si abia atunci se trezi mosul, descuie lacatele si se ivi in
prag....Si fara sa spuna o vorba, ii pofti sa se aseze la masa incarcata cu fel si fel de
bunatati. Dupa ce mancara si baura dupa pofta inimii, mosneagul ii duse in cate un
iatac, ca sa se odihneasca.
A doua zi, batranul intra in odaia celui mai mare dintre frati si, facandu-i semn
sa-l urmeze, il duse pana in dreptul unei mese de paitra. Pe masa asta se aflau scrise
trei incercari care, de-ar fi fost dezlegate, ar fi avut darul sa smulga palatul de sub
puterea blestemului.
Prima incercare glasuia astfel: "Sub covorul de muschi al padurii stau ascunse
cele o mie de boabe de margaritar ale fiicei imparatului, care toate trebuie gasite intr-o
singura zi. Daca la asfintitul soarelui va lipsi macar una dintre ele, cel care s-a
incumetat sa le caute se va preface in stana de piatra !"
Cel mai mare dintre frati porni in padure si cauta toata ziua, dar cand fu sa apuna
soarele, baga de seama ca toata truda i-a fost in zadar si ca n-a putut sa adune mai
mult de o suta de boabe de margaritar.
Si atunci se intampla asa cum sta scris pe tablia mesei: flacaul se prefacu in stana
de piatra!
In ziua urmatoare isi incerca norocul si fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse
mai bine.. Si oricat se stradui el, nu fu in stare sa gaseasca mai mult ca doua sute de
boabe de margaritar. Si se prefacu si el in stana de piatra.
Iata ca veni si randul lui Prostila...se apuca el sa caute in desimea covorului de
muschi, dar gasea cu atata anevoie cite un bob de margaritar, totul mergea atat de
incet, ca-l cuprinse deznadejdea.
Si cum nu stia in ce chip s-o scoata la capat, se aseza pe o piatra si incepu sa
planga. Si cum plangea el asa, numai ce i se infatisa craiasa furnicilor, insotita de cele
cinci mii de slujitoare ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flacaul le scapase de la
pieire. Nu trecu mult si micile ganganii izbutira sa adune toate cele o mie de boabe de
margaritar si facura din ele o gramada bunicica.
A doua incercare era mult mai grea: trebuia sa fie scoasa din fundul lacului cheia
de la iatacul domnitei.
De indata ce Prostila ajunse la marginea lacului, se ivi inotand un cird de rate.
Erau tocmai ratele pe care el le scapase de la pieire. Si lasandu-se in adanc, ele ii
adusera cheia care zacea pe fundul malos al lacului.
Cea de a treia incercare era insa cea mai grea: dintre cele trei domnite adormite,
flacaul trebuia sa o recunoasca pe cea mai tanara si mai frumoasa. Ei, dar cum naiba so recunoasca, cand semanau catestrele ca picaturile de apa ! Ca doar numai un singur
lucru le deosebea: mai inainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce - cea mai
53
mare rontaise o bucata de zahar, cea mijlocie bause o cescuta cu sirop, iar cea mica
luase o lingurita de miere.
"Ei, acu' sa te vedem pe unde scoti camasa!" se gandi Prostila in sinea lui. Si iata
ca veni in zbor o albina. Era chiar regina roiului pe care flacaul o scapase de la pieire.
Se roti ea de cateva ori prin iatac, cerceta pe rand buzele celor trei domnite adormite si
se aseza in cele din urma pe gura aceleia care gustase din miere. Si astfel putu Prostila
sa o recunoasca dintr-o data pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite.
Si numaidecat se risipi vraja, de parca nici n-ar fi fost.
Castelul se smulse din somnul cel adanc si toti acei care fusesera prefacuti in
stane de piatra isi recapatara infatisarea omeneasca.
Prostila o lua de nevasta pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite si,
dupa moartea craiului, urca pe scaunul domnesc. Iar fratii lui mai mari socotira ca nici
celalalte domnite nu erau chiar asa de lepadat, si traira cu totii ani multi in belsug si
fericire.
54
DARUL PITICILOR
carbuni, amandoi il ascultara. Apoi plecara mai departe, sa-si gaseasca un culcus peste
noapte, ca picau de somn.
Mersera ei ce mersera, dar nu prea mult, si cand ajunsera in vale, clopotele de la
biserica bateau de miezul noptii. Si pe data cantecul amuti. Tot alaiul piticilor se facu
nevazut si colina ramase pustie in lumina lunii.
Cei doi calatori, gasira adapost la un gospodar, care se indura de ei sa-i lase in
grajd. Si facandu-si culcusul pe-un maldar de paie, amandoi se culcara, invelindu-se cu
toale, ca se lasase frigul. Vezi insa ca din pricina oboselii, uitasera sa-si scoata carbunii
din buzunar, si o greutate care-i inghioldea si-i apasa ii facu sa se trezeasca mai
devreme ca de obicei. Bagara ei mana in buzunar, sa vada ce-i supara, si cand o
scoasera, nu le veni sa-si creada ochilor, ca in loc de carbuni era plina de aur!... Si ce
crezi, parul de pe cap si barba le crescusera la loc, din belsug.
Acu' erau oameni avuti, dar vezi ca giuvaergiul, care din fire era mai hraparet, isi
umpluse mai vartos buzunarele decat croitorul, si avea de doua ori mai mult aur decat
acesta. Dar parca era multumit!...
Un hraparet, cand are mult jinduieste si dupa mai mult... Cum era lacom de avere,
giuvaergiul ii propuse croitorului sa mai zaboveasca pe acele locuri si, cand s-o
intuneca, sa mearga iarasi la colina unde-i gasise pe pitici si sa ia cu ei o comoara si
mai mare. Vezi insa ca croitorul nici nu vru sa auda de asa ceva.
- Eu sunt multumit cu ce am. Peste putin o sa ajung mester, si-o sa ma insor cu
aleasa inimii. Si pot spune ca o sa fiu un om fericit... La ce m-as lacomi ? ...
Dar ca sa-i faca pe plac, mai ramase inca o zi in satul unde manasera peste
noapte. Catre seara, giuvaergiul isi atarna pe umeri cateva traiste ca sa poata indesa in
ele cat mai multi carbuni, si-o porni la drum catre colina piticilor. Si ca si in noaptea
trecuta, ii afla pe toti acolo, jucand de mama focului si cantand. Mosneagul il mai tunse
o data chilug si dupa asta il indemna sa ia din gramada de carbuni. Giuvaergiul doar
atata astepta, si incepu sa-si umple traistele cat incapea in ele. Apoi se intoarse fericit in
satul unde astepta croitorul si, culcandu-se, se acoperi cu haina. Si mai inainte de a
adormi, isi spuse: "Chiar daca m-o inghioldi aurul de mi-o scoate sufletul, o sa strang
din dinti si-o sa rabd !" Si dormi el leganat de dulcea presimtire ca a doua zi va fi un om
putred de bogat.
In zori, de cum deschise ochii, se scula sa-si cerceteze buzunarele, dar nu mica-i
fu mirarea cand scoase de acolo doar carbuni.
Si oricat de mult cauta, nu gasi decat tot carbuni. "Nu-i mare paguba - se mangaie
el - ca tot mi-a mai ramas aurul de l-am dobandit in noaptea trecuta !..." Si se duse sa-l
ia de unde il ascunsese, ca sa-si mai bucure ochii cu stralucirea lui. Si ce crezi, odata
ramase incremenit de spaima, ca-n locul aurului erau doar carbuni !... De amar, se batu
peste frunte cu palma plina de negreala si pe loc simti ca tot capul ii este neted ca in
palma, si la fel si barbia.
56
Vezi insa ca nenorocirea lui nu luase inca sfarsit... Abia acum baga de seama ca
pe langa cocoasa din spate, ii mai crescuse o cocoasa la fel de mare si-n fata. Abia
atunci pricepu ca fusese pedepsit pentru lacomia lui si, de mahnit ce era, incepu sa se
jeleasca amarnic. La tipetele lui, croitorul cel cumsecade se trezi din somn si gasi o
multime de vorbe bune ca sa-i ogoiasca durerea:
- Ai fost tovarasul meu de drum si-o sa ramai la mine cat oi trai. Si-o sa impartim
averea frateste.
Croitorasul se tinu de cuvant, dar bietul giuvaergiu trebui sa poarte toata viata cele
doua cocoase. Si cum ramasese chelbos, trebui sa-si acopere capul cu o caciula, ca sa
nu i se vada betesugul asta.
57
DANILA PREPELEAG
Erau odata intr-un sat doi frati, si amandoi erau insurati. Cel mai mare era harnic,
grijuliu si chiabur, pentru ca unde punea el mana punea si Dumnezeu mila, dar n-avea
copii. Iara cel mai mic era sarac. De multe ori fugea el de noroc si norocul de dansul,
caci era lenes, nechitit la minte si nechibzuit la trebi; s-apoi mai avea si o multime de
copii! Nevasta acestui sarac era muncitoare si buna la inima, iar a celui bogat era
pestrita la mate si foarte zgarcita. Vorba veche: "Tot un bou s-o belea". Fratele cel
sarac - sarac sa fie de pacate!- tot avea si el o pereche de boi, dar cole: porumbi la par,
tineri, nalti de trup, teposi la coarne, amandoi cudalbi, tintati in frunte, ciolanosi si grosi,
cum sunt mai buni de injugat la car, de iesit cu dansii in lume si de facut treaba. Dar
plug, grapa, teleaga, sanie, car, tanjala, carceie, coasa, hreapca, tapoi, grebla si cate
alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici ca se aflau la casa acestui om nesocotit.
Si cand avea trebuinta de asemene lucruri, totdeauna supara pe altii, iara mai ales pe
frate-sau, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori facea zile fripte
barbatului, ca sa-l poata descotorosi odata de frate-sau. Ea zicea adeseori:
- Frate, frate, dar pita-i cu bani, barbate.
- Apoi, da, mai nevasta, sangele apa nu se face. Daca nu l-oi ajuta eu, cine sa-l
ajute? Nevasta, nemaiavand incotro, tacea si inghitea noduri. Toate ca toate, dar carul
sau era de haimana. Nu treceau doua-trei zile la mijloc, si se trezea la usa ei cu Danila,
cumnatu-sau, cerand sa-i imprumute carul: ba sa-si aduca lemne din padure, ba faina
de la moara, ba capiti din tarina, ba multe de toate.
- Mai frate, zise intr-o zi cel mai mare istuilalt; mi-e lehamite de fratia noastra!... Tu
ai boi, de ce nu-ti inchipuiesti s-un car? Al meu l-ai harbuit de tot. Hodorog! incolo,
hodorog! pe dincolo, carul se strica. S-apoi, stii vorba ceea:"Da-ti, popa, pintenii si bate
iapa cu calcaiele".
- Apoi, da, frate, zise istalalt, scarpinandu-se in cap, ce sa fac?
- Ce sa faci? sa te-nvat eu: boii tai sunt mari si frumosi; ia-i si-i du la iarmaroc,
vinde-i si cumpara altii mai mici si mai ieftini, iar cu banii ramasi cumpara-ti si un car, si
iaca te-ai facut gospodar.
- Ia, stii ca nu m-ai invatat rau? asa am sa fac.
Zicand aceste, se duce la dansul acasa, isi ia boii de-o funie si porneste cu ei spre
targ. Dar, cum am spus, omul nostru era un om de aceia caruia-i manca cainii din
traista, si toate trebile, cate le facea, le facea pe dos. Targul era cam departe, si
iarmarocul pe sfarsite. Dar cine poate sta impotriva lui Danila Prepeleac? (ca asa ii era
58
porecla, pentru ca atata odor avea si el pe langa casa facut de mana lui). El tufleste
cusma pe cap, o indeasa pe urechi si habar n-are: "Nici nu-i pasa de Nastasa; de
Nichita, nici atata". Mergand el cu Duman si Talasman ai sai, tot inainte spre iarmaroc,
tocmai pe cand suia un deal lung si traganat, alt om venea dinspre targ cu un car nou,
ce si-l cumparase chiar atunci si pe care il tragea cu mainile singur, la vale cu proptele
si la deal cu opintele.
- Stai, prietene, zise ist cu boii, care se tot smunceau din funie, vazand troscotul
cel fraged si mandru de pe langa drum. stai putin cu carul, c-am sa-ti spun ceva.
- Eu as sta, dar nu prea vrea el sa steie. Dar ce ai sa-mi spui?
- Carul dumitale parca merge singur.
- D-apoi... mai singur, nu-l vezi?
- Prietene, stii una?
- Stiu daca mi-i spune.
- Hai sa facem treampa; da-mi carul, si na-ti boii. Nu vreau sa le mai port grija in
spate: ba fan, ba ocol, ba sa nu-i manance lupii, ba de multe de toate... Oi fi eu vrednic
sa trag un car, mai ales daca merge singur.
- Suguiesti, mai omule, ori ti-e intr-adins?
- Ba nu suguiesc, zise Danila. - Apoi dar, te vad ca esti bun mehenghiu, zise cel cu
carul; m-ai gasit intr-un chef bun; hai, noroc sa dea Dumnezeu! sa-ti aibi parte de car, si
eu de boi! Apoi da carul, isi ia boii, pleaca pe costisa intr-o parte spre padure si se cam
mai duce. Istalalt, adica Danila, zice in gandul sau: "Taci, ca-i cu buche; l-am potcovit
bine! De nu cumva s-ar razgandi; dar parca nu era tigan, sa intoarca."
Apoi isi ia si el carul si porneste tot la vale inapoi spre casa.
- Aho! car nebun, aho! Cand te-oi incarca zdravan cu saci de la moara, ori cu fan
din tarina, atunci sa mergi asa! Si cat pe ce, cat pe ce sa nu-l ia carul inainte. Dar de la
o vreme valea s-a sfarsit si s-a inceput un deal; cand sa-l suie la deal, suie-l daca poti!...
Harti! incolo, scarti! incolo, carul se da inapoi.
- Na! car mi-a trebuit, car am gasit! Apoi cu mare greu hartoieste carul intr-o parte,
il opreste in loc, se pune pe protap si se asterne pe ganduri.
- Ma!... asta inca-i una! De-oi fi eu Danila Prepeleac, am prapadit boii; iar de n-oi fi
eu acela, apoi am gasit o caruta... Ba e Prepeleac, ba nu-i el... Cand iaca un om trecea
iute spre targ c-o capra de vanzare.
- Prietene, zise Danila, nu mi-i da capra ceea, sa-ti dau carul ista?
- Apoi... da... capra mea nu-i de cele saritoare, si-i buna de lapte.
- Ce mai la deal, la vale! buna, ne-buna, na-ti carul si da-mi-o! Cela nu se pune de
pricina, da capra si ia carul. Apoi asteapta pana vin alte care, de-l leaga dinapoia lor, si
se duce in treaba lui spre casa, lasand pe Danila gura casca tot pe loc.
- Bun, zise Prepeleac. Ia, pe ist cu capra stiu incaltea ca bine l-am boit! Ia apoi si
el capra si porneste iar spre targ. Dar capra tot capra; se smuncea in toate partile, incat
ii era acum lehamete de dansa.
59
- De-as ajunge mai degraba in targ, zise Prepeleac, ca sa scap de raia asta. Si,
mergand el mai departe, iaca se intalneste c-un om ce venea de la targ c-o gasca in
brate.
- Bun intalnisul, om bun! zise Danila.
- Cu bine sa dea Dumnezeu!
- Nu vrei sa facem schimb? sa-ti dau capra asta si sa-mi dai gasca.
- N-ai nimerit-o, ca nu-i gasca, ci-i gansac; l-am cumparat de samanta.
- Da, da-mi-l, da-mi-l! ca-ti dau si eu o samanta buna.
- De mi-i da ceva adaos, poate sa ti-l dau; iara de nu, norocul gastelor de-acasa;
ca are sa faca un otrocol prin ele, de s-a duce vestea!
In sfarsit, dur la deal, dur la vale, unul mai da, altul mai lasa, si Prepeleac marita
capra! Apoi insfaca gansacul si pleaca tot inainte spre targ. Cand ajunse in targ,
gansacul, dorit de gaste, tipa cat il lua gura: "ga, ga, ga, ga!"
- Na! c-am scapat de dracul si am dat peste tata-sau: acesta ma asurzeste! Las' ca
te insor eu si pe tine acus, mai buclucasule! Si, trecand pe langa un negustor cu pungi
de vanzare, da gansacul pe-o punga de cele pe talger si cu baierile lungi, de pus in gat.
Ia el punga, o suceste, o invarteste s-apoi zice:
- Na-ti-o franta, ca ti-am dres-o! Dintr-o pereche de boi de-a mai mare dragul sa te
uiti la ei am ramas c-o punga goala. Mai! mai! mai! mai! Doar stiu ca nu mi-i acum
intaiasi data sa merg la drum; dar parca dracul mi-a luat mintile! Mai sede el cat sede
de casca gura prin targ, s-apoi isi ia talpasita spre casa. Si, ajungand in sat, se duce
drept la frate-sau, ca sa-i duca bucurie.
- Bine v-am gasit, badita!
- Bine-ai venit, frate Danila! Da' mult ai zabovit la targ!
- Apoi da, badita; m-am pornit cu graba si m-am intalnit cu zabava.
- Ei, ce veste ne mai aduci de pe la targ?
- Ia, nu prea buna! Bietii boisorii mei s-au dus ca pe gura lupului.
- Vro dihanie a dat peste dansii, ori ti i-a furat cineva?
- Ba! I-am dat eu singur cu mana mea, badita. Apoi spuse din capat toata
intamplarea, pe unde-a fost si ce-a patit; iar la urma urmelor zise:
- S-apoi, ce mai atata vorba lunga, dintr-o pereche de boi ales c-o punga; s-apoi si
asta pute a pustiu, badita draga.
- Ma! da, drept sa-ti spun, ca mare natarau mai esti!
- Apoi da!... badita! pan-aici, toate-au fost cum au fost, da' de-acum am prins eu
minte... Numai ce folos? Cand e minte, nu-i ce vinde; cand e branza, nu-i barbanta.
Iaca iti dau dumitale punga asta, ca eu n-am ce face cu dansa. Si te mai rog de toti
dumnezeii sa-mi imprumuti macar o data carul cu boii, s-aduc niste lemne din padure la
nevasta si la copii, ca n-au scanteie de foc in vatra, sarmanii! s-apoi, ce-a da
Dumnezeu! cred ca nu te-oi mai supara.
60
- Ptiu! ma! zise frate-sau, dupa ce l-a lasat sa sfarsasca. se vede ca Dumnezeu a
umplut lumea asta cu ce-a putut. Iaca-ti mai dau o data carul, dar asta ti-a fi cea de pe
urma.
Lui Danila atata i-a trebuit. Ia acum carul cu boii fratine-sau si porneste. Cum
ajunge in padure, chiteste un copac care era mai mare si trage carul langa el; fara sa
dejuge boii, incepe a taia copacul, ca sa cada in car deodata. Trebi de ale lui Danila
Prepeleac! Bocaneste el cat bocaneste, cand parrr! cade copacul peste car de-l sfarma
si peste boi de-i ucide!
- Na! ca facui pacostea si fratine-meu! Ei, ei, acum ce-i de facut?... Eu cred ca ce-i
bine, nu-i rau: Danila face, Danila trebuie sa desfaca. Ma duc sa vad, n-oi putea smomi
pe frate-meu sa-mi imprumute si iapa, sa fug apoi cu ea in lume, iar copiii si nevasta sai las in stirea Celui-de-sus. Asa zicand, porneste si, mergand prin padure, s-a ratacit.
Dupa multa truda si buimaceala, in loc sa iasa la drum, da de-un helesteu si, vazand
niste lisite pe apa, zvarrr! cu toporul intr-insele, cu chip sa ucida vro una s-o duca
peschin fratine-sau... Dar lisitele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat; toporul s-a
cufundat, si Prepeleac a ramas batand in buze.
- Ma!... ca rau mi-a mai mers astazi! Ce zi pocita! se vede ca m-a luat cineva din
urma! Apoi da din umere si porneste; mai merge el cat merge, pana ce, cu mare greu,
gaseste drumul. Apoi o ia la papuc si hai, hai! hai, hai! ajunge in sat, la frate-sau, si pe
loc carpeste o minciuna, care se potrivea ca nuca in perete.
- Frate, mai fa-mi un bine si cu iapa, ca sa man boii de calare: in padure a plouat
grozav, si s-a facut o mazga s-un ghetus, de nu te mai poti de fel tinea pe picioare.
- Ma! zise frate-sau, se vede ca tu ai fost bun de calugarit, iar nu de trait in lume,
sa necajesti oamenii si sa chinuiesti nevasta si copiii! Haiti! lipsesti dinaintea mea si dute unde-a dus surdul roata si mutul iapa, ca sa nu mai aud de numele tau! Iapa? Las' pe
Danila, ca stie el unde-a duce-o: sa-si ia iertaciune de la boi si ziua buna de la car. Apoi
iese pe usa, pune mana pe iapa si pe-o secure, si tunde-o! Cand se trezeste frate-sau,
ia iapa daca ai de unde! Prepeleac era tocmai la helesteul din padure, sa caute toporul.
Aici ii trasni in cap lui Danila ca el ar fi bun de calugar, dupa vorbele fratine-sau. - Am sa
durez o manastire pe pajistea asta, de are sa se duca vestea in lume, zise el. Si
deodata se si apuca. Face mai intai o cruce s-o infige in pamant, de inseamna locul.
Apoi se duce prin padure si incepe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amanare, cela
de talpi, ista de grinzi, cela de tumurugi, cela de costoroabe, ista de toaca; si tot asa
dondanind el din gura, iaca se trezeste dinaintea lui c-un drac ce iesise din iaz.
- Ce vrei sa faci aici, mai omule?
- Da' nu vezi?
- Stai, ma! nu te-apuca de nazbutii. Iazul, locul si padurea de pe-aici sunt ale
noastre.
- Poate-i zice ca si ratele de pe apa sunt ale voastre, si toporul meu din fundul
iazului. V-oi invata eu pe voi sa puneti stapanire pe lucrurile din lume, cornoratilor!
61
Dracul, neavand ce-i face, hustiuliuc! in iaz si da de stire lui scaraoschi despre omul lui
Dumnezeu, cu naravul dracului. Ce sa faca dracii? se sfatuiesc intre dansii, si
scaraoschi, capetenia dracilor, gaseste cu cale sa trimita pe unul din ei c-un burduf de
bivol plin cu bani, sa-i dea pusnicului Danila, ca sa-l poata matura de-acolo.
- Na-ti, ma, bani! zise dracul trimis; si sa te carabanesti de aici; ca, de nu, e rau de
tine! Prepeleac se uita la cruce, se uita la drac si la bani... da din umere s-apoi zice:
- Aveti noroc, spurcatilor, ca-mi sunt mai dragi banii decat pusnicia, ca v-as arata
eu voua! Dracul raspunde:
- Nu te pune in poara, mai omule, cu imparatul iadului; ci mai bine ia-ti banisorii si
cauta-ti de nevoi. Apoi lasa banii si se intoarna in helesteu, unde gaseste pe scaraoschi
tare mahnit pentru pierderea unei comori asa de mari, cu care ar fi putut dobandi o
multime de suflete. Prepeleac, in acest timp, se chitea cum ar face sa vada banii acasa
la dansul.
- Bun! zise Danila. Nici asta nu se ia din drum. Tot manastiri sa croiesti, daca vrei
sa te bage dracii in seama, sa-ti vie cu banii de-a gata la picioare si sa te faca putred de
bogat! Pe cand se ingrijea el cum sa duca banii acasa, iaca un alt drac din iaz i se
infatisaza inainte, zicandu-i:
- Mai omule! stapanu-meu s-a razgandit; el vrea mai intai sa ne cercam puterile
s-apoi sa iei banii. "Ia, acu-i acu!" zise Prepeleac in gandul sau, oftand. Dar este o
vorba: tot bogatul mintios si tanarul frumos. Danila mai prinsese acum la minte.
- Puterile? Ei, cum si in ce fel?
- Iaca cum: dintru-ntai si dintru-ntai, care dintre noi amandoi a lua iapa ta in spate
si va inconjura iazul de trei ori, fara s-o puna jos si sa se rasufle, ai aceluia sa fle banii.
Si cum zice, umfla dracul iapa in carca si intr-o clipa inconjura iazul de trei ori.
Prepeleac, vazand atata putere din partea dracului, nu-i prea veni la socoteala, dar tot
isi tinu flrea si zise:
Mai Michiduta! doar eu te credeam mai tare decat esti! Asa-i ca tu ai luat iapa in
spate? insa eu ti-oi lua-o numai intre picioare; si indata se si azvarle pe iapa si inconjura
iazul de trei ori, fara sa se rasufle. Dracul atunci se mira mult de asta si, neavand ce
mai zice, iscodi alta.
- Acum sa ne intrecem din fuga, zise el.
- Mai Michiduta! da' cu mine ti-ai gasit ca poti tu sa te intreci din fuga?
- D-apoi cu cine? - Vina incoace, sa-ti arat eu cu cine! Apoi merge impreuna cu
dracul in niste porumbrei, unde vede un iepure dormind, si i-l arata.
- Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos si mititel?
- Vad.
- Acela-i copilul meu cel mai mic. Atine-te! Si cand l-oi trezi din somn, sa te iei
dupa el. Si-odata si striga: u! ta! na! na! na!... Atunci iepurele sare, si dracul dupa el.
Fug ei cat fug, si de la o vreme dracul pierde urma iepurelui. Pana acum toti radeau de
62
Prepeleac, dar acum a ajuns sa rada si el de dracul. Pe cand Danila se tinea cu m ana
de inima, razand de prostia dracului, iaca si acesta se inturna gafuind.
- Ma! da' sprinten si sprintaroi copil mai ai, drept sa-ti spun! Cand aproape-aproape
sa pun mana pe dansul, i-am pierdut urma, si sa te duci, duluta!
- Seamana tatane-sau, sireicanul! zise Danila. Ei? mai ai pofta sa te intreci si cu
mine?
- Ba mai pune-ti pofta-n cui!... Mai bine sa ne intrecem din tranta.
- Din tranta? Doar de ti-e greu de viata. Ma! tot am auzit din batrani ca dracii nu-s
prosti; d-apoi, cum vad eu, tu numai nu dai in gropi, de prost ce esti. Asculta! Eu am un
unchi batran de 999 de ani si 52 de saptamani; si de-l vei putea tranti pe dansul, atunci
sa te incerci si cu mine, dar cred ca ti-a da pe nas. Zicand aceste, porneste inainte si
face semn dracului cu mana, sa vina dupa el. in fundul padurii, sub niste stanci, se afla
o bizunie de ursi, peste care daduse Prepeleac, umbland cateodata, ca pusnic ce se
gasea, dupa vlastari salbatici si dupa zmeura. Ajungand ei aproape, Danila zise:
- Iaca locasul unchiului meu. Intra inlauntru; ai sa-l gasesti dormind in cenusa, cu
nasul in taciuni. De vorbit, nu poate vorbi, ca maselele si dintii i-au cazut mai bine de o
mie de ani. Dracul, cand n-are ce face, stiti ce face... Intra inlauntru si incepe a-si purta
codita cea barligata pe la nasul unchesului. Atata i-a trebuit lui mos Ursila, s-apoi las' pe
dansul! Deodata sare manios din barlog, hat! dracul subsuoara si-l strange cu atata
putere, de era sa-si dea sufletul, si ochii i-au iesit afara din cap cat cepele de mari.
- Na! nu cauti, s-o gasesti, zise Danila, care privea de departe valmasagul acesta
si se strica de ras. Dar nu stiu ce face dracul, ca face el ce face, si cu mare greu scapa
din labele lui mos Ursila. Danila, cum vede pe drac scapat, bun teafar... se face ca-l
scoate.
- Ia las', mai omule, las'! nu-ti mai face obraz. Daca ai stiut ca ai un mos asa de
grobian, pentru ce m-ai indemnat sa ma lupt cu el?
- Da' ce? Nu ti-a placut? Hai si cu mine!
- Cu tine, si numai cu tine, m-oi intrece din chiuit; si care-a chiui mai tare, acela sa
ia banii.
- Bun!... zise Danila in gand; las' ca te-oi chiui eu! Mai Michiduta! Ia chiuie tu intai,
ca sa aud cum chiui. Atunci dracul se craceste c-un picior la asfintit si cu unul la rasarit,
s-apuca zdravan cu mainile de tortire cerului, casca o gura cat o sura, si, cand chiuie o
data, se cutremura pamantul, vaile rasuna, marile clocotesc si pestii din ele se sperie;
dracii ies afara din iaz cata frunza si iarba! Si oleaca numai de nu s-a risipit bolta
cerului. Danila insa sedea calare pe burduful cu bani si, tinandu-si firea, zise:
- Ma! da' numai asa de tare poti chiui? Eu mai nu te-am auzit. Mai chiuie o data!
Dracul chiuie si mai grozav.
- Tot nu te-am auzit. inca o data! Dracul chiuie s-a treia oara, asa de tare, de
credeai ca s-a rupt ceva intr-insul.
- Acum nu te-am auzit nici atata... Asa-i c-a venit si randul meu?
63
- Mai asa!
- Mai Michiduta! cand oi chiui eu, ai sa asurzesti s-au sa-ti sara creierii din cap.
inteles-ai tu? insa eu iti priesc bine, daca-i vrea sa ma asculti.
- In ce fel?
- Ia sa-ti leg ochii si urechile c-un stergar, daca vrei sa mai traiesti.
- Leaga-mi ce stii si cu ce stii, numai sa nu mor! Atunci Danila leaga strans c-un
stergar gros de calti ochii si urechile dracului, ca la baba-oarba; apoi ia o drughineata
groasa de stejar in mana, caci, cat era de pusnic Danila, tot mai mult se bizuia pe
drughineata decat in sfanta cruce, si pac! la tampla dracului cea dreapta, una!
- A... leu! destul! Nu mai chiui!
- Ba nu! stai, sarsaila! tu cum ai chiuit de trei ori? Trosc! si la stanga una!
- Va... leu! destul!
- Ba nu-i destul! si-i mai trage si-n numele tatalui una!
- A...uleo! striga dracul ingrozitor, si cu ochii legati, cum era, vaicarandu-se grozav
si zvarcolindu-se ca sarpele, se arunca in iaz, spunand lui scaraoschi cele intamplate si
ca nu-i de suguit cu vrajitorul acesta. Danila insa ofta din greu langa burduful cu bani si
se tot framanta cu gandul ce-i de facut. Cand, iaca al treilea drac i se infatisaza inainte,
c-un buzdugan strasnic de mare in mana, pe care il tranteste la pamant si zice:
- Mai omule! ia, acum sa te vad! Cine-a azvarli buzduganul ista mai tare in sus, ai
aceluia sa fie banii. "Na! Danila, zice el in gandul sau, asa-i c-ai sfeclit-o?" Dar vorba
ceea: "Nevoia invata pe caraus".
- Ia zvarle-l tu intai, mai dracule! Atunci dracul ia buzduganul de coada, si cand il
zvarle, se suie asa de tare, de nu se mai vede; si abia dupa trei zile si trei nopti, cazand
jos, cu mare strasnicie s-a cufundat in fundul pamantului, de s-au zguduit temeliile lumii!
- Ia azvarle-l si tu acum, zise dracul ingamfat.
- L-oi zvarli eu, nu te ingriji, dar scoate-l mai intai in fata pamantului, cum a fost si
la tine. Dracul asculta si-l scoate.
- Haiti! mai repede, mai repede, ca n-am timp de asteptat...
- Mai ingaduieste putin, tartarule, ca nu te trag copiii de poale! Dracul ingaduie,
caci n-are incotro. Nu trecu mult si ziua se calatori. Cerul era limpede, si luceferii
sclipitori radeau la stele, iara luna, scotand capul de dupa dealuri, se legana in vazduh,
luminand pamantul.
- Da' nu-l mai zvarli, omule?
- Ba am sa-l zvarl de-acum; dar iti spun dinainte, sa te stergi pe bot despre dansul.
- De ce?
- Iaca de ce: vezi tu colo in luna niste pete?
- Le vad.
- Acolo-s fratii mei din ceea lume. Si, Doamne, mare nevoie mai au de fier, ca sa-si
potcoveasca caii. Uite bine si vezi cum imi fac semn cu mana, sa le dau buzduganul
ista; s-odata si pune mana pe dansul.
64
65
DEGETICA
Era odata o biata femeie saraca; ea traia singura si grozav dorea sa aiba un copil
pe lnga dnsa, care sa-i fie sprijin la batrnete. Se duse intr-o zi in padure, acolo
intlni o zna careia-i spuse pasul ei. Aceasta-i dete un bob de orz, zicndu-i:
- Asta nu-i orz, de cel care creste pe camp si-l mananca gainile. Pune-l intr-un
ghiveci de flori si asteapta.
- Iti multumesc, zise femeia, si cum se intoarse acasa, isi sadi bobul de orz.
In curand rasari din pamant o floare mare, frumoasa, ce semana c-o lalea imbobocita.
"Ce floare minunata!" zise femeia sarutand foile rosii si galbene; si-n clipa aceea floarea
se deschise cu zgomot mare. Acum se vede bine ca-i o lalea adevarata; si-nauntrul ei,
pe fundul verde sedea o fetita mica, mica de tot si draguta, numai cat degetul cel mic de
inalta; ii dadu numele de Degetica.
Dintr-o coaja de nuca lustruita frumos ii gati leagan, foi de viorele ii puse in loc de
saltea, si o inveli cu o foaie de trandafir. Dormea in timpul noptii, si ziua se juca pe
masa, unde femeia punea o farfurie cu apa, inconjurata de-o cununa de flori. In farfurie
plutea o foaie mare de lalea, pe care Degetica putea sa stea, si sa se plimbe de la o
margine la alta cu ajutorul a doua fire albe de par de cal, ce-i tineau loc de vasle.
Nu se putea inchipui ceva mai dragalas ca fetita asta; s-apoi stia sa si cante, si avea un
glas asa de dulce, cum nu se mai auzise pe fata pamantului.
Intr-o noapte, pe cand ea dormea, o broasca urata intra in odaie printr-o spartura a
ferestrei. Si uraciunea asta sari pe masa unde dormea Degetica, invelita cu foaia ei de
trandafir.
- Ce frumusica sotie ar fi asta pentru baiatul meu, zise broasca.
Si insfacand coaja de nuca, iesi pe aceeasi fereastra, ducand si pe Degetica afara in
gradina. Pe acolo curgea un parau, care in trecerea lui atingea o mlastina. In mlastina
asta locuia broasca si cu fiul ei. Slut si murdar, semana leit cu mama lui. "Coac! Coac!"
incepu el a striga, cum zari pe dragalasa fetita in coaja de nuca.
- Nu vorbi asa tare! O s-o trezesti, zise broasca. Ar putea sa ne scape inca, e asa
de usoara, ca un fulg de lebada. S-o punem pe-o foaie lata de lipan, in mijlocul apei. O
sa fie acolo ca pe-un ostrov si n-are sa poata fugi. In vremea asta, noi sa gatim in
fundul baltii odaia cea mare, care o sa fie locuinta voastra.
Apoi broasca sari in apa si porni s-aleaga o frunza mare de lipan prinsa de mal, si
aseza pe ea coaja de nuca in care dormea Degetica.
Cand se trezi biata fetita si vazu unde se afla, incepu a plange cu amar; de jur
imprejur era numai apa, cum sa se mai intoarca ea pe uscat?
66
Broasca, dupa ce imppdobi odaia din fundul iazului cu papura si floricele galbene,
veni cu odorul ei sa ia patutul micutei, sa-1 duca in odaia pregatita. Se inclina inaintea
fetitei zicandu-i: "Iti prezint pe fiul meu, viitorul tau sot. V-am pregatit o locuinta de toata
frumusetea, in fundul baltii."
- Coac! Coac! adauga fiul. Apoi luara coaja de nuca si se departara; biata
Degetica, ramasa singura pe frunza ei verde, incepu sa planga cu hohot, gandindu-se
la broasca uricioasa si la soarta ce-o astepta.
Auzisera insa si pestisorii cele ce spusese broasca, si vrura sa vada si ei pe
Degetica. Si cum o vazura, li se paru atat de draguta, incat socotira c-ar fi o mare
nenorocire pentru dansa, sa ia de sot pe fiul broastei. Nunta asta nu trebuia sa se faca!
Se adunara cu totii in jurul frunzei, si cu dintisorii lor taiara codita ce-o tinea de mal;
frunza desprinsa, duse pe Degetica departe, pe rau, asa ca broastele n-o mai puteau
ajunge. Ea trecu astfel prin multe locuri frumoase, si pasarelele prin tufisuri cantau cand
o vedeau: "Ce mai fetita dragalasa! Ce mai fetita dragalasa!" Frunza plutind mereu tot
inainte, tot mai departe, Degetica facu o adevarata calatorie.
Pe cand mergea ea asa, un fluturas alb incepu a zbura in jurul ei, si la urma se
aseza chiar pe frunza, nemaiputandu-si lua ochii de la asa minune.
Degetica, vesela ca scapase de uricioasa broasca, se bucura de frumusetea locului si
de privelistea apei ce stralucea ca aurul in bataia soarelui. Isi lua cingatoarea, lega un
capat de aripa fluturasului, pe celalalt de frunza, si astfel putu inainta mai repede. Dar
iata ca trecu un carabus, care, zarind-o, o prinse din zbor si se opri cu ea intr-un copac.
In vremea asta frunza de lipan luneca inainte pe rausor, dusa de fluturasul care nu se
mai putea desprinde de ea.
Dumnezeu stie numai spaima ce-o cuprinse pe biata Degetica, cand fu luata de
carabus si dusa pe copac! Ea insa plangea acum pe fluturasul alb pe care-1 legase de
frunza, si se gandea ca el o sa moara de foame, daca nu s-o putea desface.
Carabusului nu-i pasa nimic de toate astea; el o aseza pe frunza cea mai mare din
copac, o ospata cu sucul florilor, si, cu toate ca ea nu semana deloc a carabus, ii lauda
foarte mult frumusetea.
In curand toti carabusii din copac venira s-o vada. Fetele carabusilor insa, vazando, isi miscara antenele zicand:
- Ce mai lucru! N-are decat doua picioare.
- Si nici antene n-are, adauga una; E slaba, subtire, si seamana cu omul. O! Ce
urata e!
Degetica insa era fermecatoare; si carabusul care-o adusese, cu toate ca o gasea
frumoasa, dar auzind pe ceilalti ca-i scornesc fel de fel de cusururi, i se paru si lui pe
urma ca-i urata, si nu mai vru s-o tina. O dete jos din copac, si o aseza pe-o floare de
cicoare.
Degetica incepu a plange de suparare, ca fusese izgonita de carabusi pentru uratenia
ei; si doar ea era minune de frumoasa.
67
Ramasa singura in padure, isi petrecu acolo toata vara. Din firicele de paie isi
impleti un patut pe care-l anina sub o frunza de brusture, ca sa fie ferita de ploaie. Cu
sucul florilor se hranea, si setea si-o alina band roua ce cade dimineata pe frunze.
Asa trecura vara si toamna; dar iata ca sosi iarna, iarna cu zapada si frigul ei. Toate
pasarelele, care-o desfatasera cu cantecele lor, plecasera-n alte tari, copacii nu mai
aveau frunze, florile erau vestejite, si frunza de brusture care-o adapostea se suci,
neramanand din ea decat un cotor uscat si galben.
Frigul chinui cu atat mai mult pe Degetica, cu cat acum si hainele ei erau aproape
numai zdrente. Intr-o noapte incepu a ninge, si fiecare fulg ce cadea asupra-i era pentru
ea ca o lopata de zapada. Se-nvelise, biata, c-o frunza uscata, dar ce caldura sa-i tina
asta; si acum era aproape sa moara de frig.
Langa padure era o intinsa miriste de grau; nu se vedea decat paisul ramas
deasupra pamantului inghetat. Degetica porni intr-acolo; aceasta era pentru ea o uriasa
padure de strabatut. Ajunse zgribulita de tot, la vizuina unui soarece de camp. Intra peo gaurica mica, sub paie; soarecele era batran si avea o locuinta foarte buna; o odaie
plina numai cu graunte de tot felul, o bucatarie si o sufragerie frumoasa. Degetica veni
la usa ca cersetoare si ceru sa-i dea si ei un bob de grau, ca de doua zile n-a mancat
nimic.
- Saracuta de tine, zise soarecele, care avea o inima buna, vino de mananca si tu
cu mine in odaia mea; este cald aici.
Si prinzand soarecele dragoste de Degetica ii zise:
- Iti dau voie sa stai toata iarna aici; da cu tocmeala sa-mi tii totdeauna odaia
curata, si sa-mi spui povesti frumoase; ma prapadesc dupa ele.
Degetica primi cu bucurie invoiala si n-avu a se plange de nimic.
- O s-avem musafiri, zise intr-o zi soarecele: vecinul meu are obicei sa vina la mine
o data pe saptamana. El e mult mai bogat decat mine; are odai mari si poarta o blana
frumoasa de catifea.
Daca ar vrea el sa te ia de sotie ai fi foarte fericita; sa-i spui povestile tale cele mai
frumoase.
Degetica insa nu prea avea pofta sa se marite cu bogatul vecin care nu era decat
un sobol. Imbracat in blana-i de catifea neagra, veni sa-si faca vizita. Se luara intai de
vorba despre bogatiile si despre invatatura lui; dar sobolul vorbea rau de soare, de flori,
ca el niciodata nu le vazuse. Degetica ii canta o multime de cantece, intre altele:
"Zboara carabus, zboara, zboara!" si "Cand vine in camp calugarelul". Sobolul incantat
de glasul ei, isi arata numaidecat dorinta de a se casatori c-o persoana asa de bine
inzestrata, dar de hotarat nu hotari inca nimic, fiindca era foarte chibzuit.
Sobolul ca sa faca placere fetitei si soarecelui, ii pofti sa se plimbe printr-o hruba lunga
ce sapase de curand, pe sub pamant, intre cele doua locuinte; si le spuse sa nu se
sperie de-o pasarica moarta, pe care au vazut-o in drumul lor. Si-ntaia oara cand
soarecele si Degetica venira sa faca plimbarea asta, sobolul le iesi inainte tinand in dinti
68
un putregai din care iesea o lumina alba care inchipuia un felinar. Cand ajunsera la
locul unde era pasarica moarta, sobolul sparse putin tavanul hrubei, si o raza de lumina
strabatu de-afara; in fata lor statea intinsa o randunica, desigur moarta de frig, cu aripile
stranse, cu capul si picioarele ascunse sub pene. Vederea asta mahni sufletul fetitei; ea
care iubea atat de mult pasarelele ce-o inveseleau toata vara cu cantecele lor! Dar
sobolul impinse cu laba pe randunica, zicand:
- N-o sa mai fluiere de-acum! Ce mare nenorocire sa te nasti pasare! Slava
Domnului, niciunul dintre neamurile mele n-o sa aiba o soarta asa de ticaloasa. O astfel
de faptura n-are alta avere decat acelasi si acelasi cirip, cirip! si cand vine iarna moare
de foame.
- Cuminte graiesti! raspunse batranul soarece; acest ciripit nu aduce nimic; e tot
ce trebuie ca sa pieri de foame: si cu toate astea sunt unii care-si fac o fala numai ca
stiu sa cante.
- Degetica nu zise nimic; dar cand soarecele si sobolul se intoarsera cu spatele,
ea se apleca incetisor asupra pasaricii si dand la o parte penele capului, ii saruta ochii
inchisi.
"Poate ca-i tocmai aceea care canta asa de dragut pentru mine asta vara, se gandi
ea; biata pasarica, tare mi-e mila de tine!"
Sobolul dupa ce astupa spartura pe care-o facuse in tavan, isi petrecu musafirii
pana acasa. Neputand dormi deloc noaptea aceea, Degetica se scula si impleti un
covoras din firicele de paie, si repede se duse de-l intinse peste pasarica moarta. Apoi ii
puse de-o parte si de alta un smoc de lana ce gasise la soarece, parca i-ar fi fost teama
ca nu cumva raceala pamantului sa faca rau trupului neinsufletit.
- Adio, pasarica frumoasa, adio! Iti multumesc pentru cantecul tau care ma fericea
atat de mult asta vara, cand puteam sa ma bucur de verdeata si sa ma incalzesc la
soare.
Si isi rezema capul pe inimioara randunelei; dar deodata se scula speriata, simtise
o miscare usoara, incepuse a bate inima pasarelei, care nu era moarta ci numai
amortita de frig. Caldura o reinviase. Toamna, cand se duc rindunelele in tarile calde,
daca intarzie vreuna pe drum, frigul o culca la pamant, ea pare moarta si zapada o
inveleste.
Degetica tremura inca de spaima; pe langa ea, care nu era mai inalta decat
degetul cel mic, randunica parea un urias. Totusi ea nu-si pierdu cumpatul, stranse bine
lana imprejurul pasaricii, se duse repede s-aduca o frunza de menta cu care se-nvelea
ea, si i-o puse pe cap.
In noaptea urmatoare ducandu-se iar la bolnava ei, o gasi cu viata, dar era atat de
slaba, meat abia o clipa deschise ochii sa vada fetita, care tinea in mana, ca sa-i dea
lumina, o farama de putregai lucitor.
- Iti multumesc, dragalasa copilita, zise pasarica; tu m-ai incalzit. Peste putin timp
am sa capat puteri, si-am sa zbor la soare
69
- E frig tare afara, raspunse Degetica; ninge, ingheata, mai stai in patutul tau, o sa
am eu grija de tine.
Apoi ii aduse apa intr-o frunzisoara. Pasarica o bau, si-i povesti cum rupandu-si o
aripa intr-un tufis de maracini, nu s-a mai putut tine de celelalte pasari cand au plecat in
tarile calde. Atunci a cazut la pamant si din clipa aceea nu-si mai amintea nimic din ce i
se-ntamplase.
Toata iarna Degetica, fara stirea soarecelui si a sobolului, ingriji cu multa dragoste
pe randunica. Cand sosi primavara si soarele incepu a incalzi pamantul, pasarica isi lua
ziua buna de la fetita, care-i redeschise in tavan spartura facuta de sobol. Randunica
ruga pe fetita sa mearga impreuna cu ea in padurea inverzita. Degetica insa stia ca
plecarea ei o sa faca mare suparare batranului soarece.
- Nu, zise ea, nu pot merge.
- Adio dar, adio dragalasa copilita! raspunse randunica, luandu-si zborul spre
soare. Degetica o privi zburand, si avea lacrimile in ochi; ii era asa de draga pasarica!
"Cirip!
cirip!"
mai
zise
o
data
randunica
si
nu
se
mai
vazu.
Si Degetica era cu atat mai mahnita, cu cat ea nu putea iesi sa se bucure de razele
soarelui.
- Graul crestea acum deasupra locuintei soarecelui, si pentru fetita, numai cat
degetul cel mic de inalta, se parea ca-i o padure mare.
-In vara asta, trebuie sa-ti lucrez zestrea, ii zise soarecele, caci plicticosul sobol
ceruse mana fetitei. Si ca sa te mariti cu sobolul trebuie sa fii si tu mai bine chivernisita
din rufarie si din haine.
Mititica fu silita sa-si ia furca-n brau, si soarecele mai lua cu ziua inca patru
paianjeni, care torceau si teseau fara incetare. In toate serile venea sobolul si le vorbea
de neajunsurile verii, care usuca pamantul si-l face de nesuferit. Asa ca si nunta n-au so faca decat mai pe toamna. In vremea asta Degetica in toate zilele venea pana-n usa
vizuinii, la rasaritul si la apusul soarelui, si se uita si ea printre spicele batute de vant la
cerul albastru, bucurandu-se de frumusetea de afara si gandindu-se la randunica iubita;
dar randunica era departe, poate ca n-o sa mai vina niciodata.
Sosi si toamna, si Degetica isi gatise zestrea.
- Peste patru saptamani facem nunta! zise soarecele. Si biata fetita incepu a
plange, ca ea nu voia deloc sa se marite cu ursuzul de sobol.
- Ce prostie! striga soarecele; ia sa nu fii asa de incapatanata, ca pe urma te musc
cu dintii mei cei ascutiti. Ar trebui sa te simti foarte fericita ca te ia de sotie un domn asa
de falnic, care poarta o blana de catifea neagra, cum nici imparateasa nu are la fel. Mai
bine multumeste lui Dumnezeu ca gasesti o bucatarie si o pivnita asa de plina cu de
toate.
Dar iata ca sosi si ziua nuntii.
70
71
acolo, intr-o floare, pe una din cele mai largi frunze. Degetica in culmea fericirii, era
uluita de toate frumusetile ce-o inconjurau.
Dar iata ceva care-o mira mai presus de toate: un omulet mic de tot, alb si
straveziu ca sticla, statea pe o floare inalta cat degetul; el avea pe cap o coroana de
aur, si la umeri aripi stralucitoare.
Era Duhul florilor, si fiecare floare era locuinta unei perechi de asemenea mici
fapturi cu chip omenesc; iar el, Domn era, peste intreg poporul acesta.
- Doamne, ce frumos e! zise incet Degetica randunelei.
Printisorul asta, cand vazu pasarea, uriasa pentru el, se sperie intai, dar cum zari
pe Degetica i se mai puse inima la loc. I se paru cea mai frumoasa fiinta din lume. Ii
puse coroana de aur pe cap, o intreba cum o cheama, si daca vrea sa fie sotia lui. Ce
sot era acesta, pe langa fiul broastei, ori pe langa sobolul cu blana de catifea neagra!
Primind sa fie sotia lui, ea se facea Zana florilor! Se invoi deci, si-n curand incepura a
iesi din fiecare floare cate un domn si o doamna, mititei ca si ea, si care veneau sa-i
faca daruri. Nimic n-o bucura mai mult, ca o pereche de aripi stravezii care fusesera mai
inainte ale unei gaze albe. Prinse numaidecat aripile de umerii ei si incepu sa zboare de
la o floare la alta. In vremea asta randunica in cuibul ei, canta cele mai vesele si
melodioase cantece de nunta, insa trista in sufletul ei ca trebuia sa se desparta de
fetita.
- De-acum inainte, n-o sa te mai cheme Degetica, ii zise Duhul florilor: noi iti vom
zice Maia.
- Adio, adio! zise randunica luandu-si zborul spre Danemarca. Acolo cum sosi, isi
regasi vechiul cuib deasupra ferestrei celui care a scris povestea asta si care-i astepta
reintoarcerea.
Cirip! Cirip! incepu ea, si astfel afla el povestea.
72
ELEFANTELUL CURIOS
A fost odata, demult, un elefantel foarte curios. Intr-o zi s-a trezit cu o noua
intrebare: "ce maninca crocodilul seara?"Asa ca a plecat prin padure sa intrebe
animalele si s-a intilnit cu ursuletul si-l intreaba:
- Ursuletule, ce maninca crocodilul seara?
- Nu stiu, a raspuns ursuletul, dar du-te la lac si vei afla.Si a plecat mai departe
elefantelul sa caute lacul. Pe drum s-a intilnit cu o broscuta:
- Broscuto, ce maninca crocodilul seara?
- Nu stiu, a raspuns broscuta, dar du-te la lac si vei afla.
In apropiere de lac, elefantelul s-a intilnit cu sarpele boa:
- Sarpe, ce maninca crocodilul seara?
- Nu stiu, a raspuns si sarpele, dar uite lacul aici, sunt sigur ca vei afla raspunsul.
Tocmai atunci iesea din apa crocodilul. Elefantelul s-a apropiat de el, dar nu stia
ca vorbeste chiar cu crocodilul:
- Scuza-ma te rog, stii cumva ce maninca crocodilul seara?
Crocodilul siret ii spune:
- Vino mai aproape sa-ti spun la ureche sa nu ne auda nimeni.
Elefantelul s-a apropiat si crocodilul - hat!, l-a apucat de nas, ca pe vremea aia
elefantelul avea un nas ca toate nasurile, micut asa ca al tau. Si cum se chinuia bietul
elefantel sa scape din gura crocodilului a venit repede, repede sarpele boa, care se afla
in apropiere si a inceput sa-l traga pe elefantel de coada. Si atita a tras crocodilul de
nas si sarpele boa de coada, ca pina la urma sarpele a reusit sa-l salveze pe elefantel,
dar nasul i se intinsese atit de tare ca aproape ii atirna pe jos. Si uite asa, de atunci are
elefantelul trompa
73
In
vremea veche, pe cnd oamenii, cum sunt ei azi, nu erau dect germenii
viitorului, pe cnd Dumnezeu calca inca cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale
pamntului - in vremea veche traia un imparat intunecat si gnditor ca miazanoaptea si
avea o imparateasa tnara si zmbitoare ca miezul luminos al zilei.
Trecura cincizeci de ani de cnd imparatul purta razboi c-un vecin al lui. Murise
vecinul si lasase mostenire fiilor si nepotilor ura si vrajba de snge. Cincizeci de ani, si
numai imparatul traia singur, ca un leu imbatrnit, slabit de lupte si suferinte - imparat
ce-n viata lui nu rsese niciodata, care nu zmbea nici la cntecul nevinovat al copilului,
nici la sursul plin de amor al sotiei lui tinere, nici la povestile batrne si glumete ale
ostasilor inalbiti in batalii si nevoi. Se simtea slab, se simtea murind si n-avea cui sa
lase mostenirea urii lui. Trist se scula din patul imparatesc, de lnga imparateasa tnara
- pat aurit, insa pustiu si binecuvntat - trist mergea la razboi cu inima neimblnzita si
imparateasa sa, ramasa singura, plngea cu lacrimi de vaduvie singuratatea ei. Parul ei
cel galben ca aurul cel mai frumos cadea pe snii ei albi si rotunzi, si din ochii ei albastri
si mari curgeau siroaie de margaritare apoase pe o fata mai alba ca argintul crinului.
Lungi cearcane vinete se trageau imprejurul ochilor si vine albastre se trageau pe fata
ei alba ca o marmura vie.
Sculata din patul ei, ea se arunca pe treptele de piatra a unei bolte in zid, in care
veghea, deasupra unei candele fumegnde, icoana imbracata in argint a Maicei
durerilor. Induplecata de rugaciunile imparatesei ingenuncheate, pleoapele icoanei reci
se umezira si o lacrima curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Imparateasa
se ridica in toata mareata ei statura, atinse cu buza ei seaca lacrima cea rece si o
supse in adncul sufletului sau. Din momentul acela ea purcese ingreunata. Trecu o
luna, trecura doua, trecura noua, si imparateasa facu un fecior alb ca spuma laptelui, cu
parul balai ca razele lunii. Si-i puse mama numele Fat-Frumos din lacrima.
Si crescu si se facu mare ca brazii codrilor. Crestea intr-o luna ct altii intr-un an.
Cnd era destul de mare, puse sa-i faca un buzdugan de fier, il arunca in sus de
despica bolta cerului, il prinse pe degetul cel mic, si buzduganul se rupse in doua.
Atunci puse sa-i faca altul mai greu, il arunca in sus aproape de palatul de nori al lunii;
caznd din nori, nu se rupse de degetul voinicului.
74
- Ba n-am viclenit asupra tatalui tau, ci intotdeauna m-am luptat in lupta dreapta.
Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lautarilor sa zica si cuparilor sa imple
cupele cu vin si-om lega fratie de cruce pe ct om fi si-om trai. Si se sarutara feciorii
de-mparati in urarile boierilor, si baura, si se sfatuira.
Zise imparatul lui Fat-Frumos:
- De cine-n lume te temi tu mai mult?
- De nimen-n lumea asta, afara de Dumnezeu. Dar tu?
- Eu iar de nime, afara de Dumnezeu si de Mama-padurilor,o baba batrna si
urta, care imbla prin imparatia mea de mna cu furtuna. Pe unde trece ea, fata
pamntului se usuca, satele se risipesc, trgurile cad naruite. Mers-am eu asupra ei cu
batalie, dar n-am ispravit nimica. Ca sa nu-mi prapadeasca imparatia, am fost silit sa
stau la invoiala cu ea si sa-i dau ca bir tot al zecelea copil din copiii supusilor mei. Si azi
vine ca sa-si ieie birul.
Cnd suna miazanoaptea, fetele mesenilor se posomorra; caci pe miazanoapte
calare, cu aripi vntoase, cu fata zbrcita ca o stnca buhava si scobita de praie, c-o
padure-n loc de par, urla prin aerul cernit Mama-padurilor cea nebuna. Ochii ei - doua
nopti turburi, gura ei - un hau cascat, dintii ei - siruri de pietre de mori.
Cum venea vuind, Fat-Frumos o apuca de mijloc si o trnti cu toata puterea intr-o piua
mare de piatra; peste piua pravali o bucata de stnca, pe care-o lega din toate partile
cu sapte lanturi de fier. Inauntru baba suiera si se smulgea ca vntul inchis, dar nu-i
folosea nimica.
Veni iar la ospat; cnd prin boltile ferestrelor, la lumina lunii, vazura doua dealuri
lungi de apa. Ce era? Mama-padurilor, neputnd sa iasa, trecea peste ape cu piua cu
tot si-i brazda fata in doua dealuri. Si fugea mereu, o stnca de piatra indracita,
rupndu-si cale prin paduri, brazdnd pamntul cu dra lunga, pna ce se facu
nevazuta in departarea noptii.
Fat-Frumos ospata ce ospata, dar apoi, lundu-si buzduganul de-a umar, merse
mereu pe dra trasa de piua, pna ce ajunse lng-o casa frumoasa, alba, care sticlea la
lumina lunii in mijlocul unei gradini cu flori. Florile erau in straturi verzi si luminau
albastre, rosie-inchise si albe, iar printre ele roiau fluturi usori, ca sclipitoare stele de
aur. Miros, lumina si un cntec nesfrsit, incet, dulce, iesind din roirea fluturilor si a
albinelor, imbatau gradina si casa. Lnga prispa stateau doua butii cu apa, iar pe prispa
torcea o fata frumoasa. Haina ei alba si lunga parea un nor de raze si umbre, iar parul
ei de aur era impletit in cozi lasate pe spate, pe cnd o cununa de margaritarele era
asezata pe fruntea ei neteda. Luminata de razele lunii, ea parea muiata intr-un aer de
aur. Degetele ei ca din ceara alba torceau dintr-o furca de aur si dintr-un fuior de o lna
ca argintul torcea un fir de o matase alba, subtire, stralucita, ce semana mai mult a o vie
raza de luna, dect a fir de tort. La zgomotul usor al pasilor lui Fat-Frumos, fata-si ridica
ochii albastri ca undele lacului.
76
pna-n gt. Apoi o izbi cu buzduganul in cap si-i risipi creierii. Cerul incarunti de nouri,
vntul incepu a geme si a scutura casa cea mica in toate incheieturile capriorilor ei.
Serpi rosii rupeau trasnind poala neagra a norilor, apele pareau ca latra, numai tunetul
cnta adnc, ca un proroc al pierzarii. Prin acel intuneric des si nepatruns, Fat-Frumos
vedea albind o umbra de argint, cu par de aur despletit, ratacind, cu minile ridicate si
palida. El se apropie de ea si-o cuprinse cu bratele lui. Ea cazu moarta de groaza pe
pieptul lui, si minile ei reci se ascunsera in snul lui. Ca sa se trezeasca, el ii saruta
ochii. Norii se rupeau bucati pe cer, luna rosie ca focul se ivea prin sparturile lor risipite;
iar pe snul lui, Fat-Frumos vedea cum infloreau doua stele albastre, limpezi si uimite ochii miresei lui. El o lua pe brate si incepu sa fuga cu ea prin furtuna. Ea-si culcase
capul in snul lui si parea ca adormise. Ajuns lnga gradina imparatului, el o puse-n
luntre, ducnd-o ca-ntr-un leagan peste lac, smulse iarba, fn cu miros si flori din
gradina si-i cladi un pat, in care-o aseza ca-ntr-un cuib.
Soarele, iesind din rasarit, privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se
lipise de membrele dulci si rotunde, fata ei de-o paloare umeda ca ceara alba, minile
mici si unite pe piept, parul despletit si rasfirat pe fn, ochii mari, inchisi si adnciti in
frunte, astfel ea era frumoasa, dar parea moarta. Pe acea frunte neteda si alba, FatFrumos presura cteva flori albastre, apoi sezu alaturi de ea si-ncepu a doini incet.
Cerul limpede - o mare, soarele - o fata de foc, ierburile improspatate, mirosul cel umed
al florilor inviosate o faceau sa doarma mult si lin, insotita in calea visurilor ei de glasul
cel plns al fluierului. Cnd era soarele-n amiazi, firea tacea si Fat-Frumos asculta
fericita ei rasuflare, calda si umeda. Incet, se pleca la obrazul ei si-o saruta. Atunci ea
deschise ochii inca plini de visuri, si-ntinzndu-se somnoroasa, zise incet si zmbind:
Tu aici esti?
- Ba nu sunt aici, nu vezi ca nu sunt aici? zise el mai lacrimnd de fericire.
Cum sedea el lnga ea, ea-si intinse un brat si-i cuprinse mijlocul.
- Hai, scoala, zise el desmierdnd-o, e ziua-n amiaza-mare.
Ea se scula, isi netezi parul de pe frunte si-l dete pe spate, el ii cuprinse mijlocul,
ea-i inconjura grumazul si astfel trecura printre straturile de flori si intrara in palatul de
marmura al imparatului.
El o duse la imparatul si i-o arata, spuindu-i ca-i mireasa lui. Imparatul zmbi, apoi
il lua de mna pe Fat-Frumos, ca si cnd ar fi vrut sa-i spuie ceva in taina, si-l trase la o
fereastra mare, pe care vedea lacul cel intins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uita
uimit la luciul lacului si ochii i se umplura de lacrimi. O lebada isi inaltase aripele ca pe
niste pnze de argint si cu capul cufundat in apa sfsia fata senina a lacului.
- Plngi, imparate? zise Fat-Frumos. De ce?
- Fat-Frumos, zise imparatul, binele ce mi l-ai facut mie nu ti-l pot plati nici cu
lumina ochilor, orict de scumpa mi-ar fi, si cu toate astea vin sa-ti cer si mai mult.
- Ce, imparate?
78
- Vezi tu lebada cea indragita de unde? Tnar fiind, as trebui sa fiu indragit de
viata si, cu toate astea, de cte ori am vrut sa-mi fac sama... Iubesc o fata frumoasa, cu
ochii gnditori, dulce ca visele marii - fata Genarului, om mndru si salbatic ce isi
petrece viata vnnd prin paduri batrne. O, ct de aspru este el, ct e de frumoasa
fata lui! Orice incercare de a o rapi a fost desarta. Incearca-te tu!
Ar fi stat Fat-Frumos locului, dar scumpa-i era fratia de cruce, ca oricarui voinic, mai
scumpa dect mireasa.
- Imparate pre luminate, din cte noroace-ai avut, unul a fost mai mare dect toate:
acela ca Fat-Frumos ti-i frate de cruce. Hai, ca ma duc sa rapesc pe fata Genarului.
Si-si lua cai ageri, cai cu suflt de vnt, Fat-Frumos, si era sa plece. Atunci mireasa lui Ileana o chema - ii zise incet la ureche, sarutndu-l cu dulce:
- Nu uita, Fat-Frumos, ca pe ct vei fi tu de departe, eu oi tot plnge.
El se uita cu mila la ea, o mngie, dar apoi, desfacndu-se din imbratosarile ei, se
avnta pe seaua calului si pleca in lume.
Trecea prin codri pustii, prin munti cu fruntea ninsa, si cnd rasarea dintre stnci
batrne luna cam palida, ca fata unei fete moarte, atunci vedea din cnd in cnd cte-o
streanta uriasa atrnata de cer, ce incunjura cu poalele ei vrful vreunui munte - o
noapte sfrticata, un castel numai pietre si ziduri sparte.
Cnd se lumina de ziua, Fat-Frumos vede ca sirul muntilor da intr-o mare verde si
intinsa, ce traieste in mii de valuri senine, stralucite, care treiera aria marei incet si
melodios, pna unde ochiul se pierde in albastrul cerului si in verdele marii. In capatul
sirului de munti, drept deasupra marii, se oglindea in fundul ei o mareata stnca de
granit, din care rasarea ca un cuib alb o cetate frumoasa, care, de alba ce era, parea
poleita cu argint. Din zidurile arcate rasareau ferestre stralucite, iar dintr-o fereastra
deschisa se zarea, printre oale de flori, un cap de fata, oaches si visator, ca o noapte
de vara. Era fata Genarului.
- Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea, sarind de la fereastra si deschiznd portile
maretului castel, unde ea locuia singura ca un geniu intr-un pustiu, asta-noapte mi se
parea ca vorbesc c-o stea, si steaua mi-a spus ca vii din partea imparatului ce ma
iubeste. In sala cea mare a castelului, in cenusa vetrei, veghea un motan cu sapte
capete, care cnd urla dintr-un cap se auzea cale de-o zi, iar cnd urla din cte sapte,
s-auzea cale de sapte zile.
Genarul, pierdut in salbatecele sale vnatori, se departase cale de-o zi.
Fat-Frumos lua fata in brate si punnd-o pe cal, zburau amndoi prin pustiul lungului
marii ca doua abia vazute inchegari ale vazduhului.
Dar Genarul, om nalt si puternic, avea un cal nazdravan cu doua inimi. Motanul din
castel mieuna dintr-un cap, iar calul Genarului necheza cu vocea lui de bronz.
- Ce e? il intreba Genarul pe calul nazdravan. Ti s-a urt cu binele?
- Nu mi s-a urt mie cu binele, ci de tine-i rau. Fat-Frumos ti-a furat fata.
- Trebuie sa ne grabim mult ca sa-i ajungem?
79
pentru ca sa nu te afle tata-meu, eu te voi preface intr-o floare. El sezu pe un scaun, iar
ea sopti o vraja dulce, si, cum il saruta pe frunte, el se prefacu intr-o floare rosie inchisa
ca visina coapta. Ea-l puse intre florile din fereastra si cnta de veselie, de rasuna
castelul tatalui ei.
Atunci intra si Genarul.
Vesela fata mea? si de ce esti vesela? intreba el.
Pentru ca nu mai este Fat-Frumos ca sa ma rapeasca, raspunse ea rznd.
Se pusera la cina.
- Tata, intreba fata, de unde ai calul d-tale, cu care umbli la vnat?
- La ce-ti trebuie s-o stii? zise el incruntnd sprncenele.
- Stii prea bine, raspunse fata, ca nu vreau ca s-o stiu dect numai ia-asa, ca s-o
stiu, pentru c-acu nu mai e Fat-Frumos sa ma rapeasca.
- Stii tu ca nu ma impotrivesc tie niciodata, zise Genarul.
Departe de-aicea, lnga mare, sede o baba care are sapte iepe. Ea tine oameni
care sa i le pazeasca un an (cu toate ca anul ei nu e dect de trei zile), si daca cineva i
le pazeste bine, ea-l pune sa-si aleaga drept rasplata un mnz, iar de nu, il omoara si-i
pune capul intr-un par. Chiar insa daca pazeste cineva bine iepele, totusi, ea-l
vicleneste pe om, caci scoate inimile din caii toti si le pune intr-unul singur, inct cel cea pazit alege mai intotdeauna un cal fara inima, care-i mai rau dect unul de rnd... Esti
multamita, fata mea?
- Multamita, raspunse ea zmbind.
Totodata, insa, Genarul ii arunca in fata o batista rosie, usoara, mirositoare. Fata
se uita in ochii tatalui sau, ca un om care se desteapta dintr-un vis, de care nu-si poate
aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tata-sau. Insa floarea din fereastra veghea
printre frunzele ei ca o stea rosie printre incretiturile unui nor.
A doua zi Genarul pleca iarasi des-dimineata la vnatoare.
Fata saruta murmurnd floarea rosie si Fat-Frumos nascu ca din nimica inaintea
ei.
- Ei, stii ceva? o intreba el.
- Nu stiu nimica, zise ea trista si punnd dosul palmei pe fruntea ei, am uitat totul.
- Insa eu am auzit tot, zise el. Rami cu bine, fata mea; in curnd ne vom vedea
iar.
El incaleca pe un cal si disparu in pustiuri.
In arsita cea dogoritoare a zilei... vazu aproape de padure un tntar zvrcolindu-se
in nisipul fierbinte.
- Fat-Frumos, zise tntarul, ia-ma de ma du pna-n padure, ca ti-oi prinde si eu
bine. Sunt imparatul tntarilor.
Fat-Frumos il duse pna in padurea prin care era sa treaca.
Iesind din padure, trecu iar prin pustiu de-a lungul marii si vazu un rac att de ars de
soare, inct nu mai avea nici putere sa se intoarca inapoi...
81
- Fat-Frumos, zise el, arunca-ma-n mare, ca ti-oi prinde si eu bine. Sunt imparatul
racilor.
Fat-Frumos il arunca in mare si-si urma calea.
Cnd, inspre sara, ajunse la un bordei urt si acoperit cu gunoi de cal. Imprejur
gard nu era, ci numai niste lungi taruse ascutite, din care sase aveau fiecare-n vrf cte
un cap, iar al saptelea fara, se clatina mereu in vnt si zicea: cap! cap! cap! cap!
Pe prispa o baba batrna si zbrcita, culcata pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca
cenusa in poalele unei roabe tinere si frumoase, care-i cauta in cap.
- Bine v-am gasit, zise Fat-Frumos.
- Bine-ai venit, flacaule, zise baba sculndu-se. Ce-ai venit? ce cauti? Vrei sa-mi
pasti iepele poate?
- Da.
- Iepele mele pasc numai noaptea... Uite, chiar de-acu poti sa pornesti cu ele la
pascut... Fata hai! ia da tu flacaului demncatul ce i-am facut eu si porneste-l. Alaturi cu
bordeiul era sub pamnt o pivnita. El intra in ea, si acolo vazu sapte iepe negre
stralucite - sapte nopti, care de cnd erau nu zarise inca lumina soarelui. Ele nechezau
si bateau din picioare.
Nemncat toata ziua, el cina ce-i daduse baba s-apoi, incalecnd pe una din iepe,
mna pe celelalte in aerul intunecos si racoare al noptii. Dar incet, incet simti cum se
strecoara un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjinira si el cazu ca mort
in iarba pajistei. El se trezi pe cnd mijea de ziua. Cnd colo, iepele nicaieri. El isi
credea capul pus in teapa, cnd vede iesind din padure-n departare cele sapte iepe
alungate de un roi nemarginit de tntari si un glas subtire-i zise:
- Mi-ai facut un bine, ti l-am facut si eu.
Cnd se intoarse cu caii, baba incepu sa turbe, sa rastoarne casa cu susu-n jos si
sa bata fata, care nu era de vina.
- Ce ai, mama? intreba Fat-Frumos.
- Nimica, zise ea, mi-a venit si mie toane. Asupra ta n-am nimica... sunt foarte
multumita. Apoi intrnd in grajd, incepu sa bata caii, tipnd: Ascundeti-va mai bine,
bata-v-ar mama lui Dumnezeu, ca sa n u va mai gaseasca, uciga-l crucea si mannce-l
moartea!
A doua zi porni cu caii, dar iar cazu jos si adormi pna ce mijea de ziua. Desperat,
era sa ieie lumea-n cap, cnd deodata vede rasarind din fundul marii cei sapte cai,
muscati de-o gramada de raci.
- Mi-ai facut un bine, zise un glas, ti l-am facut si eu.
Era imparatul racilor.
El mna caii-nspre casa si vede iar o priveliste ca-n ziua trecuta.
Insa in cursul zilei roaba babei s-apropie de el si-i zise incet strngndu-l de mna:
- Eu stiu ca tu esti Fat-Frumos. Sa nu mai mannci din bucatele ce-ti fierbe baba,
pentru ca-s facute cu somnoroasa... Ti-oi face eu altfel de bucate.
82
Fata, intr-ascuns, ii facu merinde, si-nspre sara, cnd era sa plece cu caii, isi simti ca
prin minune capul treaz. Spre miezul noptii se-ntoarse acasa, mna caii in grajd, ii
incuie si intra in odaie. Pe vatra cuptorului in cenusa mai licurea ctiva carbuni. Baba
sta intinsa pe laita si intepenita ca moarta. El gndi c-a murit s-o scutura. Ea era ca
trunchiul si nu se misca deloc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor.
- Uite, ti-a murit baba.
- As! asta sa moara!? raspunse ea suspinnd. Adevarat ca acu e ca si moarta.
Acu-i miazanoaptea... un somn amortit ii cuprinde trupul... dar sufletul ei cine stie pe la
cte raspinteni sta, cine stie pe cte cai a vrajilor umbla... Pna ce cnta cocosul, ea
suge inimile celor ce mor, ori pustieste sufletele celor nenorociti. Da, badica, mine ti
se-mplineste anul, ia-ma si pe mine cu d-ta, ca ti-oi fi de mare folos. Eu te voi scapa din
multe primejdii pe care ti le pregateste baba.
Ea scoase din fundul unei lazi hrbuite si vechi o cute, o perie si o naframa.
A doua zi de dimineata i se implinise lui Fat-Frumos anul. Baba trebuia sa-i dea unul din
cai s-apoi sa plece cu Dumnezeu. Pe cnd prnzeau, baba iesi pna in grajd, scoase
inimile din ctesisapte cai spre a le pune pe toate intr-un tretin slab, caruia-i priveai prin
coaste. Fat- Frumos se scula de la masa si dupa indemnarea babii se duse sa-si
aleaga calul ce trebuia sa si-l ieie. Caii cei fara inimi era de un negru stralucit, tretinul
cel cu inimele sta culcat intr-un colt pe-o movila de gunoi.
- Pe acesta-l aleg eu, zise Fat-Frumos, aratnd la calul cel slab.
- Da' cum Doamne iarta-ma, sa slujesti tu degeaba?! zise baba cea vicleana. Cum
sa nu-ti iei tu dreptul tau? Alege-ti unul din caii isti frumosi... oricare-ar fi, ti-l dau.
- Nu, pe acesta-l voi, zise Fat-Frumos, tinnd la vorba lui.
Baba scrsni din dinti ca apucata, dar apoi isi strnse moara cea hrbuita de gura, ca
sa nu iasa prin ea veninul ce-i rascolea inima pestrita.
- Hai, ia-ti-l! zise-n sfrsit.
El se urca pe cal cu buzduganul de-a umere. Parea ca fata pustiului se ia dupa
urmele lui si zbura ca un gnd, ca o vijelie printre volburele de nasip ce se ridicau in
urma-i.
Intr-o padure il astepta fata fugarita. El o urca pe cal dupa dnsul si fugea mereu.
Noaptea inundase pamntul cu aerul ei cel negru si racoare.
- Ma arde-n spate! zise fata.
- Fat-Frumos se uita inapoi. Dintr-o volbura nalta, verde se vedeau nemiscati doi
ochi de jeratic, a caror raze rosii ca focul ars patrundeau in rarunchii fetei.
- Arunca peria, zise fata.
- Fat-Frumos o asculta. Si deodata-n urma-le vazura ca se ridica o padure neagra,
deasa, mare, infiorata de un lung freamat de frunze si de un urlet flamnd de lupi.
- Inainte! striga Fat-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmarit de
un blestem prin negura noptii. Luna palida trecea prin nouri suri ca o fata limpede prin
mijlocul unor visuri turburi si seci.
83
84
85
- Spune fratni-tau sa-si arunce stapnul in nori si sa vina la mine, ca l-oi hrani cu
miez de nuca si l-oi adapa cu lapte dulce.
Calul Genarului ii necheza fratini-sau ceea ce-i spusese, iar frate-sau i-o spuse lui
Fat-Frumos.
- Zi fratini-tau, zise Fat-Frumos calului sau, sa-si arunce stapnul in nori, si l-oi
hrani cu jaratec si l-oi adapa cu para de foc.
Calul lui Fat-Frumos necheza asta fratini-sau, si acesta azvrli pe Genarul pna in
nori. Norii cerului inmarmurira si se facura palat sur si frumos, iar din doua gene de
nouri se vedea doi ochi albastri ca cerul, ce rapezeau fulgere lungi. Erau ochii
Genarului, exilat in imparatia cerului.
Fat-Frumos domoli pasul calului si aseza pe fata pe acela al tatne-sau. O zi inca,
si ajunsera in mndra cetate a imparatului.
Lumea-l crezuse mort pe Fat-Frumos, si de aceea, cnd se imprastie faima venirii
lui, ziua-si muie aerul in lumina de sarbatoare si oamenii asteptau murmurnd la faima
venirii lui, cum vuieste un lan de gru la suflarea unui vnt.
Dar ce facuse in vremea aceea Ileana imparateasa?
Ea, cum plecase Fat-Frumos, s-a inchis intr-o gradina cu nalte ziduri de fier, si
acolo, culcndu-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan de cremene, plnse intr-o
scalda de aur, asezata lnga ea, lacrimi curate ca diamantul.
In gradina cu multe straturi, neudata si necautata de nimeni, nascura din pietris
sterp, din arsita zilei si din secaciunea noptii flori cu frunze galbene si c-o coloare stinsa
si turbure ca turburii ochi ai mortilor - florile durerii.
Ochii imparatesei Ileana, orbiti de plns, nu mai vedeau nimica, dect i se parea
numai ca-n luciul baiei, plina de lacrimile ei, vedea ca-n vis chipul mirelui iubit. Ci ochii
ei, doua izvoare secate, incetase a mai varsa lacrimi. Cine-o vedea cu parul ei galben si
lung, despletit si imprastiat ca cretii unei mantii de aur pe snul ei rece, cine-ar fi vazut
fata ei de-o durere muta, sapata parca cu dalta in trasaturele ei, ar fi gndit ca-i o
inmarmurita zna a undelor, culcata pe un mormnt de prund.
Dar cum auzi vuietul venirii lui, fata ei se-nsenina; ea lua o mna de lacrimi din
baie si stropi gradina. Ca prin farmec, foile galbene ale aleilor de arbori si ale straturilor
se-nverzira ca smaraldul. Florile triste si turburi se-nalbira ca margaritarul cel stralucit, si
din botezul de lacrimi luara numele de lacramioare.
Imparateasa cea oarba si alba umbla incet prin straturi si culese in poale o multime
de lacramioare, pe care apoi, asternndu-le lnga baia de aur, facu un pat de flori.
Atunci intra Fat-Frumos.
Ea s-arunca la gtul lui, insa, amutita de bucurie, ea nu putu dect sa indrepte
asupra-i ochii sai stinsi si orbi, cu care ar fi vrut sa-l soarba in sufletul ei. Apoi ea il lua
de mna si-i arata baia de lacrimi.
Luna limpede inflorea ca o fata de aur pe seninul cel adnc al ceurului. In aerul
noptii, Fat-Frumos isi spala fata in baia de lacrimi, apoi, invalindu-se in mantaua ce i-o
86
tesuse din raze de luna, se culca sa doarma in patul de flori. Imparateasa se culca
lnga el si visa in vis ca Maica Domnului desprinsese din cer doua vinete stele ale
diminetii si i le asezase pe frunte.
A doua zi, desteptata, ea vedea...
A treia zi se cununa imparatul cu fata Genarului.
A patra zi era sa fie nunta lui Fat-Frumos.
Un roi de raze venind din cer a spus lautarilor cum horesc ingerii cnd se sfinteste
un sfnt, si roiuri de unde rasarind din inima pamntului le-a spus cum cnta ursitorile
cnd urzesc binele oamenilor. Astfel, lautarii maiestrira hore nalte si urari adnci.
Trandafirul cel infocat, crinii de argint, lacramioarele sure ca margaritarul, mironositele
viorele si florile toate s-adunara, vorbind fiecare in mirosul ei, si tinura sfat lung cum sa
fie luminele hainei de mireasa; apoi incredintara taina lor unui curtenitor fluture albastru
stropit cu aur. Acesta se duse si flutura in cercuri multe asupra fetei miresii cnd ea
dormea s-o facu sa vada intr-un vis luciu ca oglinda cum trebuie sa fie imbracata. Ea
zmbi cnd se visa att de frumoasa.
Mirele-si puse camasa de tort de raze de luna, bru de margaritare, manta alba ca
ninsoarea.
Si se facu nunta mndra si frumoasa, cum n-a fost alta pe fata pamntului.
S-au trait in pace si in liniste ani multi si fericiti, iar dac-a fi adevarat ce zice lumea, ca
pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieste, apoi poate c-or fi traind si astazi.
87
Era odata un mosneag s-o baba; si mosneagul avea o fata, si baba iar o fata.
Fata babei era sluta, lenesa, tifnoasa si rea la inima; dar, pentru ca era fata mamei, se
alinta cum s-alinta cioara-n lat, lasind tot greul pe fata mosneagului. Fata mosneagului
insa era frumoasa, harnica, ascultatoare si buna la inima. Dumnezeu o impodobise cu
toate darurile cele bune si frumoase. Dar aceasta fata buna era horopsita si de sora cea
de scoarta, si de mama cea vitriga; noroc de la Dumnezeu ca era o fata robace si
rabdatoare; caci altfel ar fi fost vai s-amar de pielea ei.
Fata mosneagului la deal, fata mosneagului la vale; ea dupa gateje prin padure, ea
cu tabuietul in spate la moara, ea, in sfirsit, in toate partile dupa treaba. Cit era ziulica
de mare, nu-si mai stringea picioarele; dintr-o parte venea si-n alta se ducea. S-apoi
baba si cu odorul de fiica-sa tot cirtitoare si nemultamitoare erau. Pentru baba, fata
mosneagului era peatra de moara in casa; iar fata ei, busuioc de pus la icoane.
Cind se duceau amindoua fetele in sat la sezatoare sara, fata mosneagului nu se
incurca, ci torcea cite-un ciur plin de fuse; iar fata babei indruga si ea cu mare ce cite-un
fus; s-apoi, cind veneau amindoua fetele acasa noaptea tirziu, fata babei sarea iute
peste pirleaz si zicea fetei mosneagului sa-i deie ciurul cu fusele, ca sa-l tie pana va sari
si ea. Atunci fata babei, vicleana cum era, lua ciurul si fuga in casa la baba si la
mosneag, spuind ca ea a tors acele fuse. In zadar fata mosneagului spunea in urma ca
acela este lucrul minelor sale; caci indata o apucau de obraz baba si cu fiica-sa si
trebuia numaidecit sa ramiie pe-a lor. Cind venea duminica si sarbatorile, fata babei era
impopotonata si netezita pe cap, de parc-o linsese viteii. Nu era joc, nu era claca in sat
la care sa nu se duca fata babei, iar fata mosneagului era oprita cu asprime de la toate
aceste. S-apoi, cind venea mosneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum
umbla melita: ca fata lui nu asculta, ca-i usernica, ca-i lenesa, ca-i soiu rau, ca-i laie, cai balaie; si ca s-o alunge de la casa; s-o trimita la slujba, unde stie, ca nu-i de chip s-o
mai tie; pentru ca poate sa innaraveasca si pe fata ei.
Mosneagul, fiind un gura-casca, sau cum iti vre sa-i ziceti, se uita in coarnele ei, si
ce-i spunea ea sfint era. De inima, bietul mosneag poate c-ar mai fi zis cite ceva; dar
acum apucase a cinta gaina la casa lui, si cucosul nu mai avea nici o trecere; s-apoi, ia
88
poiana vede o casuta umbrita de niste lozii pletoase; si cind s-apropie de acea casa,
numai iaca o baba intimpina fata cu blindete si-i zice:
- Da' ce cauti prin aceste locuri, copila, si cine esti?
- Cine sa fiu, matusa? Ia, o fata saraca, fara mama si fara tata, pot zice; si numai
Cel-de-sus stie cite-am tras de cind mama care m-a facut a pus minile pe piept! Stapin
caut si, necunoscind pe nime si umblind din loc in loc, m-am ratacit. Dumnezeu insa
m-a povatuit de-am nimerit la casa d-tale si te rog sa-mi dai salasluire.
- Sarmana fata! zise batrina. Cu adevarat numai Dumnezeu te-a indreptat la mine
si te-a scapat de primejdii. Eu sint sfinta Duminica. Slujeste la mine astazi si fii
incredintata ca mine n-ai sa iesi in miinile goale de la casa mea.
- Bine, maicuta, dar nu stiu ce trebi am sa fac.
- Ia, sa-mi lai copilasii, care dorm acum, si sa-i hranesti; apoi sa-mi faci bucate; si,
cind m-oiu intoarce eu de la biserica, sa le gasesc nici reci, nici fierbinti, ci cum is mai
bune de mincat.
Si, cum zice, batrina porneste la biserica, iara fata suflica minicile si s-apuca de
treaba. Intai si-ntai face lautoare, apoi iese afara si incepe a striga:
- Copii, copii, copii! Veniti la mama sa va leie!
Si, cind se uita fata, ce sa vada? Ograda se umpluse si padurea fojgaia de-o
multime de balauri si de tot soiul de jivine mici si mari! Insa, tare in credinta si cu
nadejdea la Dumnezeu, fata nu se sparie; ci le ia pe cite una si le laie si le ingrijeste cit
nu se poate mai bine. Apoi s-apuca de facut bucate, si cind a venit sfinta Duminica de
la biserica si a vazut copiii lauti frumos si toate trebile bine facute, s-a umplut de
bucurie; si dupa ce-a sezut la masa, a zis fetei sa se suie in pod si sa-si aleaga deacolo o lada, care a vre ea, si sa si-o ieie ca simbrie; dar sa n-o deschida pan-acasa, la
tata-sau. Fata se suie in pod si vede acolo o multime de lazi: unele mai vechi si mai
urite, altele mai noua si mai frumoase. Ea insa, nefiind lacoma, s-alege pe cea mai
veche si mai urita dintre toate. Si cind se da cu dinsa jos, sfinta Duminica cam
increteste din sprincene, dar n-are incotro. Ci binecuvinteaza pe fata, care isi ie lada si
se intoarna spre casa parinteasca cu bucurie, tot pe drumul de unde venise.
Cind, pe drum, iaca cuptiorul grijit de dinsa era plin de placinte crescute si
rumenite. Si maninca fata la placinte, si maninca, hat bine; apoi isi mai ie citeva la drum
si porneste.
Cind, mai incolo, numai iaca fintina grijita de dinsa era plina pana-n gura cu apa
limpede cum ii lacrima, dulce si rece cum ii gheata. Si pe colacul fintinei erau doua
pahare de argint, cu care a baut la apa pana s-a racorit. Apoi a luat paharele cu sine si
a pornit inainte.
Si mergind mai departe, iaca parul grijit de dinsa era incarcat de pere, galbene ca
ceara, de coapte ce erau, si dulci ca mierea. Parul, vazind pe fata, si-a plecat crengile-n
jos; si ea a mincat la pere si s-a luat la drum cite i-a trebuit.
90
De-acolo mergind mai departe, iaca, se intilneste si cu catelusa, care acum era
voinica si frumoasa, iara la git purta o salba de galbeni pe care a dat-o fetei, ca
multamita pentru ca a cautat-o la boala. Si de aci, fata, tot mergind inainte, a ajuns la
tata-sau. Mosneagul, cind a vazut-o, i s-a umplut ochii de lacrimi si inima de bucurie.
Fata atunci scoate salba si paharele cele de argint si le da tatine-sau; apoi deschizind
lada impreuna, nenumarate herghelii de cai, cirezi de vite si turme de oi iese din ea,
incit mosneagul pe loc a intinerit, vazind atitea bogatii! Iara baba a ramas oparita si nu
stia ce sa faca de ciuda. Fata babei si-a luat inima-n dinti si a zis:
Las', mama, ca nu-i pradata lumea de bogatii; ma duc sa-ti aduc eu si mai multe.
Si cum zice, porneste cu ciuda, trasnind si plesnind. Merge si ea cit merge, tot pe
acest drum, pe unde fusese fata mosneagului; se intilneste si ea cu catelusa cea slaba
si bolnava; da si ea de parul cel ticsit de omide, de fintina cea milita si seaca si parasita,
de cuptiorul cel nelipit si aproape sa se risipeasca; dar cind o roaga si catelusa, si parul,
si fintina, si cuptiorul sa se ingrijeasca de dinsele, ea le raspundea cu ciuda si cu bataie
de joc:
- Da' cum nu!? ca nu mi-oiu festeli cu minutele tatucutei si a mamucutei! Multe
slugi ati avut ca mine?
Atunci, cu toatele, stiind ca mai usor ar pute capata cineva lapte de la o vaca
stearpa decit sa te indatoreasca o fata alintata si lenesa, au lasat-o sa-si urmeze
drumul in pace si n-au mai cerut de la dinsa nici un ajutor. Si mergind ea tot inainte, au
ajuns apoi si ea la sfinta Duminica; dar si aici s-a purtat tot hursuz, cu obraznicie si
prosteste. In loc sa faca bucatele bune si potrivite si sa leie copiii sfintei Duminici cum ia lauat fata mosneagului de bine, ea i-a oparit pe toti, de tipau si fugeau nebuni de
usturime si durere. Apoi bucatele le-au facut afumate, arse si sleite, de nu mai era de
chip sa le poata lua cineva in gura; si cind a venit sfinta Duminica de la biserica, si-a
pus minile-n cap de ceea ce-a gasit acasa. Dar sfinta Duminica, blinda si ingaduitoare,
n-a vrut sa-si puie mintea c-o sturlubateca si c-o lenesa de fata ca aceasta; ci i-a spus
sa se suie in pod, sa-si aleaga de-acolo o lada, care i-o placea, si sa se duca in plata lui
Dumnezeu. Fata atunci s-a suit si s-a ales lada cea mai noua si mai frumoasa; caci ii
placea sa ieie cit de mult si ce-i mai bun si mai frumos, dar sa faca slujba buna nu-i
placea. Apoi, cum se da jos din pod cu lada, nu se mai duce sa-si ieie ziua buna si
binecuvintare de la sfinta Duminica, ci porneste ca de la o casa pustie si se tot duce
inainte; si mergea de-i piriiau calciiele, de frica sa nu se razgindeasca sfinta Duminica
sa porneasca dupa dinsa, s-o ajunga si sa ieie lada.
Si cind ajunge la cuptior, frumoase placinte erau intr-insul! Dar cind s-apropie sa
ieie dintr-insele si sa-si prinda pofta, focul o arde si nu poate lua. La fintina, asisderea:
paharutele de argint, nu-i vorba, erau, si fintina plina cu apa pana-n gura; dar cind a vrut
fata sa puie mina pe pahar si sa ieie apa, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fintina
intr-o clipa a secat, si fata de sete s-a uscat! Cind prin dreptul parului, nu-i vorba, ca
parca era batut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeti c-a avut parte fata sa guste
91
vro una? Nu, caci parul s-a facut de-o mie de ori mai nalt de cum era, de-i ajunsese
crengile la nouri! S-atunci, scobeste-te, fata babei, in dinti! Mergind mai inainte, cu
catelusa inca s-a intilnit; salba de galbeni avea si acum la git; dar cind a vrut fata sa i-o
ieie, catelusa a muscat-o de i-a rupt degetele si n-a lasat-o sa puie mina pe dinsa. Isi
musca fata acum degetele mamucutei si ale tatucutei de ciuda si de rusine, dar n-avea
ce face. In sfirsit, cu mare ce a ajuns ea si acasa, la ma-sa, dar si aici nu le-au ticnit
bogatia. Caci, deschizind lada, o multime de balauri au iesit dintr-insa si pe loc au
mincat pe baba, cu fata cu tot, de parca n-au mai fost pe lumea asta, si apoi s-au facut
balaurii nevazuti cu lada cu tot.
Iar mosneagul a ramas linistit din partea babei si avea nenumarate bogatii; el a
maritat-o pe fiica-sa dupa un om bun si harnic. Cucosii cintau acum pe stilpii portilor, in
prag si in toate partile; iar gainile nu mai cintau cucoseste la casa mosneagului, sa mai
faca a rau; c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. Numai atit, ca mosneagul a ramas
plesuv si spetit de mult ce-l netezise baba pe cap si de cercat in spatele lui cociorva,
daca-i copt malaiul.
92
FETITA CU CHIBRITURILE
Era un ger grozav; ningea?! ncepuse a nnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul
acela?! pe ntunericul acela, mergea pe strad o biat feti cu capul gol, cu picioarele
goale. Avusese ea doar nite papuci cnd plecase de-acas, dar nu-i folosiser mult:
erau nite papuci mari, pe care mama ei i rupsese aproape, i erau aa de largi pentru
ea, nct mititica-i pierdu grbindu-se s treac strada unde ct p-aci era s fie strivit
ntre dou trsuri. Unul din papuci nici nu-l mai gsea, iar cellalt l luase un barbat care
zicea ca area sa fac din el leagn pentru copilul lui, cnd o avea i el unul.
Fetita mergea cu picioarele ei goale, rosii-vinete de frig; si-n sortul ei vechi tinea
strans un vraf de cutii cu chibrituri si mai avea si-n mana o cutie. Fusese o zi rea pentru
dansa si nimeni nu-i cumparase in ziua aceea nimic, si n-avea prin urmare nici un ban;
si-i era foame si frig tare. Biata fetita! Fulgii de zapada cadeau pe parul ei lung si balai,
care se incretea frumos pe langa ceafa, dar nu se gandea ea acum la parul ei cret.
Luminile straluceau pe la ferestre, miros de fripturi se raspandea in strada; era ajunul
Anului Nou, iata la ce se gandea ea.
Se opri si se ghemui intr-un colt dintre doua case, din care una iesea in strada mai
mult ca cealalta. Isi stranse piciorusele sub dansa. Frigul o patrundea din ce in ce mai
mult, si totusi nu-i venea sa se duca acasa; aducea inapoi toate chibriturile, si nici un
banut macar. Tatal sau are s-o bat; si afara de asta, si acasa nu era tot asa de frig? Ei
locuiau tocmai sub acoperis si vantul sufla in voie, cu toate ca fusesera astupate
crapaturile cele mari cu paie si cu trente vechi. Manutele ei erau aproape inghetate de
frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar indrazni sa scoata unul, numai
unul din cutie, sa-l zgarie de zid si sa-si incalzeasca degetele! Scoase unul: harti! Cum
mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumanarica, tinu manuta deasupra
flacarii. Ce lumina ciudat. I se paru fetitei ca sta langa o soba mare de fier, care avea
deasupra un capac lucios de arama. Inauntru ardea focul si era asa de cald; dar ce-i
oare asta? Fetita isi intindea acum piciorusele ca sa si le incalzeasca si pe ele; flacara
se stinse si soba pieri; fetita ramase stand cu ramasita de chibrit in mana.
Harci un altul, care se aprinse, straluci, si zidul in care batea lumina se facu
straveziu ca o panza subtire. Fetita putu vedea pana-ntr-o odaie unde era o masa
acoperita c-o fata alba, pe care sclipeau portelanuri subtiri; in mijloc era o gasca fripta
93
94
95
- Nu e atat de puternica incat sa rupa vraja lui Maleficient, dar cu siguranta poate
s-o mai indulceasca putin!
Atunci Merryweather trase adanc aer in piept, flutura bagheta sa magica deasupra
capului micutei printese si spuse:
- Nu vei muri, ci te vei cufunda intr-un somn adanc! Blestemul acesta se va rupe
numai cand iubitul tau iti va darui un sarut!
Regele porunci atunci sa fie arse toate fusele din intregul regat. Cele trei zane
stiau insa ca aceasta masura nu va impiedica blestemul lui Maleficient. Asa ca se
transformara in trei tarancute si o luara pe Aurora s-o creasca si s-o educe ca pe propia
lor fiica, departe de castel. Pentru ca nimeni sa nu afle adevarata identitate a fetei,
zanele ii schimbara numele in Rose si se stabilira intr-o micuta cabana, ascunsa adanc
in padure.
- Maleficient n-o va cauta aici! spusera ele hotarate. Dupa care jurara ca nu vor
dezvalui nimanui adevarata identitate a printesei.
Timp de saisprazece ani, ascunzatoarea printesei ramase un secret. Sub ingrijirea
celor trei prietene bune Rose crescu, devenind o tanara neasemuit de frumoasa. Era
amabila si generoasa si-si incepea fiecare zi cantand cu voiosie, astfel incat toate
animalele din padure erau indragostite de cantecele ei. Intr-o zi, in timp ce Rose
culegea mure si canta, un tanar print trecu pe acolo. Speriata, Rose scapa cosul din
mana si incepu sa fuga.
- Nu te speria ! striga printul. Nu-ti fac nici un rau! Voiam doar sa te aud cantand.
Ai o voce atat de frumoasa!
Chipul printului era atat de cunoscut... era chiar printul ce-i aparea adesea in vis.
Asa incepu sa-i cante si dansara fericiti unul in bratele celuilalt.
- Cred ca este indragostita! spuse batrana bufnita celorlalte animale de langa ea.
Cand ajunse acasa, cele trei zane se adunara in jurul ei.
- Astazi inplinesti saisprazece ani si trebuie sa-ti spunem ceva extrem de inportant!
exclama Flora.
Dar inainte de a apuca sa-i spuna marea veste, Rose incepu sa le povesteasca
despre tanarul pe care tocmai il intanlise.
- Vai, nu ! Asta nu e bine! striga Fauna. Pentru ca, vezi tu...tu esti Printesa Aurora,
iar mana ta este deja promisa!
In acea noapte, dupa cum planuira, cele trei zane o dusera pe Aurora la castelul
tatalui sau pentru a sarbatori ziua de nastere a fetei.
Maleficient descoperi ca Aurora se afla la castel si arunca o vraja asupra ei.
Fermecata, printesa merse direct intr-o camera in care se afla un fus. Aurora se inteapa
la un deget si cazu la pamant intr-un somn adanc.
Cand cele trei zane se intorsera in camera in care o lasasera pe Aurora, ea nu mai
era de mult acolo. O gasira adormita langa un fus. Atunci isi dadura seama ce se
intamplase.
96
97
GREUCEANU
fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea
plopsorul pere si rachita micsunele; de cnd se bateau ursii in coade; de cnd se luau
de gt lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cnd se potcovea puricele la un
picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea
povesti;
De cnd se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost un imparat si se numea imparatul Rosu. El era foarte mhnit ca, in zilele lui,
niste zmei furasera soarele si luna de pe cer. Tramise deci oameni prin toate tarile si
ravase prin orase, ca sa dea de stire tuturor ca oricine se va gasi sa scoata soarele si
luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevasta si inca jumatate din imparatia lui, iara
cine va umbla si nu va izbndi nimic, acela sa stie ca i se va taia capul. Multi voinici se
prapadisera semetindu-se cu usurinta ca va scoate la capat o asemenea insarcinare; si
cnd la treaba, ht in sus, ht in jos, da din colt in colt si nu stia de unde s-o inceapa si
unde s-o sfrseasca, vezi ca nu toate mustele fac miere. Imparatul insa se tinu de
cuvnt.
Pe vremea aceea, se afla un viteaz pre nume Greuceanu. Auzind si el de
fagaduinta imparateasca, ce se gndi, ce se razgndi, ca numai isi lua inima in dinti,
incumetndu-se pe ajutorul lui Dumnezeu si pe voinicia sa, si pleca si el la imparatul sa
se inchine cu slujba. Pe drum se intlni cu doi oameni pe cari slujitorii imparatesti ii
ducea la imparatul ca sa-i taie, pentru ca fugisera de la o batalie ce o avusese imparatul
acesta cu niste gadine. Ei erau tristi, bietii oameni, dara Greuceanu ii mngie cu niste
vorbe asa de dulci, inct le mai veni nitica inima, ca era si mester la cuvnt Greuceanu
nostru.
El isi puse nadejdea in intmplarea aceasta si isi zise: "imi voi incerca norocul. De
voi izbuti sa induplec pe imparatul a ierta pe acesti oameni de la moarte, ma voi
incumeta sa ma insarcinez si cu cealalta treaba; iara de nu, sanatate buna! Ma voi duce
de unde am venit. Asta sa fie in norocul meu; niciodata nu strica cineva sa faca o
incercare". Si astfel, poftorindu-si unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea
imparateasca. Infatisndu-se la imparatul, attea ii povesti, asa cuvinte bune si dulci
98
scoase si atta mestesug puse in vorbirea sa, inct si imparatul crezu ca pe nedrept ar
fi sa omoare pe acei oameni; ca mai de folos i-ar fi lui sa aiba doi supusi mai mult, si ca
mai mare va fi vaza lui in lume de s-ar arata milostiv catre popor.
Nu mai putura oamenii de bucurie cnd auzira ca Greuceanu a lingusit pe
imparatul pna intr-atta, inct l-a facut sa-i ierte. Multumira lui Greuceanu din toata
inima si ii fagaduira ca toata viata lor se vor ruga lui Dumnezeu pentru dnsul ca sa
mearga din izbnda in izbnda, ceea ce si facura. Aceasta izbnda o lua drept semn
bun, si Greuceanu, mergnd a doua oara la imparatul, grai cu cuvintele lui mieroase
cele urmatoare:
- Marite doamne, sa traiesti intru multi ani pe luminatul scaunul acestei imparatii.
Multi voinici s-au legat catre maria ta sa scoata de la zmei soarele si luna pe care le-a
rapit de pe cer, si stiu ca cu moarte au murit, fiindca n-au putut sa-si indeplineasca
legamintele ce au facut catre maria ta. Si eu, marite doamne, cuget a ma duce intru
cautarea acestor tlhari de zmei, si mi-ar fi voia sa-mi incerc si eu norocul, doar-doar va
da Dumnezeu sa ajungem a putea pedepsi pe acei blestemati de zmei, pentru
nesocotita lor indrazneala. Dar fii-mi milostiv si mna de ajutor.
- Dragul meu Greucene, raspunse imparatul, nu pot sa schimb nici o iota, nici un
dram din hotarrea mea. Si aceasta nu pentru altceva, ci numai si numai pentru ca
voiesc sa fiu drept. Poruncile mele voi sa fie una pentru toata imparatia mea; la mine
partinire nu este scris. Vaznd statornica hotarre a imparatului si dreptatea celor
vorbite de dnsul, Greuceanu cuvnta cu glas voinicesc:
- Fie, marite imparate, chiar de as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa pna nu voi
duce la capat bun sarcina ce imi iau de buna-voia mea.
Se invoira, si peste cteva zile si pleca, dupa ce puse la cale tot ce gasi ca e bine
sa faca, ca sa scape cu fata curata din aceasta intreprindere. Greuceanu lua cu dnsul
si pe fratele sau si merse, merse, merse cale lunga, departata, pna ce ajunse la
Faurul-pamntului, cu care era frate de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare mester de
pe pamnt, era si nazdravan. Aici se oprira si poposira. Trei zile si trei nopti au stat
inchisi intr-o camara Greuceanu cu Faurul-pamntului si se sfatuira. Si, dupa ce se
odihnira cteva zile si mai planuira ceea ce era de facut, Greuceanu si frate-sau o luara
la drum. Indata dupa plecarea Greuceanului, Faurul-pamntului se apuca si facu chipul
lui Greuceanu numai si numai din fier, apoi porunci sa arza cusnita ziua si noaptea si sa
tina chipul acesta fara curmare in foc.
Iara Greuceanu si frate-sau mersera cale lunga, si mai lunga, pna ce li se facu
calea cruci; aici se oprira, se asezara pe iarba si facura o gustarica din merindele ce
mai aveau, si apoi se despartira, dupa ce se imbratisara, si plnsera ca niste copii. Mai
nainte d-a se desparti, isi impartira cte o basma si se intelesera zicnd: "Atunci cnd
basmalele vor fi rupte pe margini, sa mai traga nadejde unul de altul ca se vor mai
intlni; iara cnd basmalele vor fi rupte in mijloc, sa se stie ca unul din ei este pierit".
Mai infipse si un cutit in pamnt si zisera: "Acela din noi, care s-ar intoarce mai inti si
99
se puse iarasi de se odihni. Cnd despre zori, unde venea, mare, venea tat-al zmeilor,
ca un tartor, catranit ce era, si cnd ajunse la capul podului, sari calul lui saptezeci si
sapte de pasi inapoi. Se necaji zmeul de aceasta intmplare ct un lucru mare, si unde
racni:
- Ah, mncare-ar lupii carnea calului; ca pe lumea asta nu mi-e frica de nimenea,
doara de Greuceanu de Aur; si inca si pe acesta numai sa-l iau la ochi cu sageata si il
voi culca la pamnt.
Atunci, iesind si Greuceanu de sub pod, ii zise:
- Deh! zmeule viteaz, vino sa ne batem, in sabii sa ne taiem, in suliti sa ne lovim,
ori in lupta sa ne luptam.
Sosi zmeul si se luara la bataie: in sabii se batura ce se batura si se rupsera
sabiile; in suliti se lovira ce se lovira si se rupsera sulitile; apoi se luara la lupta: se
zguduiau unul pre altul de se cutremura pamntul; si strnse zmeul pe Greuceanu o
data, dara acesta, bagnd de seama ce are de gnd zmeul, se umfla si se incorda in
vine si nu pati nimic, apoi Greuceanu strnse o data pe zmeu, tocmai cnd el nu se
astepta, de-i pri oasele. Asa lupta nici ca s-a mai vazut. Si se luptara, si se luptara,
pna ce ajunse vremea la namiezi, si ostenira. Atunci trecu pe dasupra lor un corb
carele se legana prin vazduh si cauta la lupta lor. Si vazndu-l, zmeul ii zise:
- Corbule, corbule, pasare cernita, adu-mi tu mie un cioc de apa si-ti voi da de
mncare un voinic cu calul lui cu tot. Zise si Greuceanu:
- Corbule, corbule, mie sa-mi aduci un cioc de apa dulce, caci eu ti-oi da de
mncare trei lesuri de zmeu si trei de cal.
Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apa dulce si ii
astmpara setea; caci insetosasera, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse la
suflet, si, imputernicindu-se, unde ridica, nene, o data pe zmeu, si trntindu-mi-l il baga
in pamnt pna in gt si-i puse piciorul pe cap, tinndu-l asa. Apoi ii zise:
- Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele si luna, caci azi nu mai ai
scapare din mna mea.
Se codea zmeul, ingna verzi si uscate, dara Greuceanu ii mai zise:
- Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi gasi, si inca si capul reteza-ti-l-voi.
Atunci zmeul, tot mai nadajduindu-se a scapa cu viata daca ii va spune, zise:
- In Codru Verde este o cula. Acolo inauntru sunt inchise. Cheia este degetul meu
cel mic de la mna dreapta.
Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, ii reteza capul, apoi ii taie degetul si-l lua
la sine. Dete corbului, dupa fagaduiala, toate strvurile, si, ducndu-se Greuceanu la
cula din Codru Verde, deschise usa cu degetul zmeului si gasi acolo soarele si luna.
Lua in mna dreapta soarele si in cea stnga luna, le arunca pe cer si se bucura cu
bucurie mare. Oamenii, cnd vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira si laudara
pe Dumnezeu ca a dat atta tarie lui Greuceanu de a izbndit impotriva impielitatilor
vrajmasi ai omenirii.
101
Iara el, multumit ca a scos la bun capat slujba, o lua la drum, intorcndu-se inapoi.
Gasind pe frate-sau la semnul de introlocare, se imbratisara si, cumparnd doi cai ce
mergeau ca sageata de iute, intinsera pasul la drum ca sa se intoarca la imparatul. In
cale, dete peste un par plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise ca ar fi bine sa
mai poposeasca putin la umbra acestui par, ca sa mai rasufle si caii, iara pna una, alta
sa culeaga si cteva pere, spre a-si mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe
zmeoaice ce planuisera, se invoi a se odihni; dara nu lasa pe frate-sau sa culeaga pere,
ci zise ca le va culege el. Atunci trase palosul si lovi parul la radacina. Cnd, ce sa vezi
d-ta? unde incepu a curge niste snge si venin scrbos si un glas se auzi din pom,
zicnd:
- Ma mncasi fripta, Greucene, precum ai mncat si pre barbatul meu.
Si nimic nu mai ramase din acel par, dect praf si cenuse; iara frate-sau incremeni de
mirare, nestiind ce sunt toate acestea. Dupa ce plecara si mersera ce mersera, detera
preste o gradina foarte frumoasa cu flori si cu fluturei si cu apa limpede si rece.
Fratele Greuceanului zise:
- Sa ne oprim aici nitel, ca sa ne mai odihnim caisorii. Iar noi sa bem nitica apa
rece si sa culegem flori.
- Asa sa facem, frate, raspunse Greuceanu, daca aceasta gradina va fi sadita de
mini omenesti si daca acel izvor va fi lasat de Dumnezeu.
Apoi, tragnd palosul, lovi in tulpina unei flori care se parea mai frumoasa si o
culca la pamnt; dupa aceea impunse si in fundul fntnei si a marginilor ei, dara in loc
de apa incepu a clocoti un snge mohort, ca si din tulpina florii, si umplu vazduhul de
un miros gretos. Praf si tarna ramase si din fata cea mai mare de zmeu, caci ea se
facuse gradina si izvor ca sa invenineze pe Greuceanu si sa-l omoare. Si scapnd si daceasta pacoste, incalecara si plecara la drum, repede ca vntul; cnd ce sa vezi d-ta?
Unde se luase dupa dnsii scorpia de muma a zmeoaicelor cu o falca in cer si cu alta in
pamnt ca sa inghita pe Greuceanu si mai multe nu; si avea de ce sa fie catranita si
amarta: caci nu mai avea nici sot, nici fete, nici gineri. Greuceanu simtind ca s-a luat
dupa dnsii zmeoaica cea batrna, zise fratina-sau:
- Ia te uita, frate, inapoi si spune-mi ce vezi.
- Ce sa vaz, frate, ii raspunse el, iata un nor vine dupa noi ca un vrtej.
Atunci dete bice cailor cari mergeau repede ca vntul si lin ca gndul; dara Greuceanu
mai zise o data fratelui sau sa se uite in urma. Acesta ii spuse ca se apropie norul ca o
flacaraie; apoi, mai facnd un vnt cailor, ajunsera la Faurul-pamntului.
Aci, cum descalecara, se inchise in fauriste. Pe urma lor iaca si zmeoaica. De-i
ajungea, ii prapadea! Nici oscior nu mai ramnea din ei. Acum insa n-avea ce le mai
face. O intoarse insa la siretlic: ruga pe Greuceanu sa faca o gaura in parete ca macar
sa-l vaza in fata. Greuceanu se prefacu ca se indupleca si facu o gaura in parete. Dara
Faurul-pamntului se atinea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese in foc de
sarea scntei din el. Cnd zmeoaica puse gura la spartura ca sa soarba pe Greuceanu,
102
Faurul-pamntului ii baga in gura chipul de fier rosu ca focul si i-l vri pe gt. Ea,
inghiort! inghiti si pe loc si crapa. Nu trecu mult si strvul zmeoaicei se prefacu intr-un
munte de fier si astfel scapara si de dnsa. Faurul-pamntului deschise usa fauristei,
iesi afara si se veselira trei zile si trei nopti de asa mare izbnda. El mai cu seama era
nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci calfilor sa faca lui Greuceanu o
caruta cu trei cai cu totul si cu totul de fier. Dupa ce fura gata, sufla asupra lor si le dete
duh de viata. Lundu-si ziua buna de la frate-sau de cruce, Faurul-pamntului,
Greuceanu se urca in trasura cu frate-sau cel bun si porni la Rosu-imparat ca sa-si
priimeasca rasplata. Merse, merse, pna ce li se infurci calea. Aci se oprira si poposira.
Apoi, Greuceanu desprinse de la caruta un cal si-l dete fratelui sau, ca sa duca
imparatului Rosu vestea cea buna a sosirii lui Greuceanu cu izbnda savrsita; iara el
ramase mai in urma.
Inaintnd el alene, rasturnat in caruta, trecu pre lnga un diavol schiop carele tinea
calea drumetilor ca sa le faca neajunsuri. Acestuia ii fu frica sa dea piept cu Greuceanu,
dara, ca sa nu scape nici el neatins de rautatea lui cea draceasca, ii scoase cuiul din
capul osiei de dindarat si-l arunca departe in urma. Apoi tot el zise Greuceanului:
- Mai, vericule, ti-ai pierdut cuiul, du-te de ti-l cauta.
Greuceanu sarind din caruta, isi uita acolo palosul, din greseala. Iara cnd el isi
cauta cuiul, diavolul ii fura palosul, apoi, asezndu-se in marginea drumului, se dete de
trei ori peste cap si se schimba intr-o stana de piatra. Puse Greuceanu cuiul la capul
osiei, il intepeni bine, se urca in caruta, si pe ici ti-e drumul! Nu baga insa de seama ca
palosul ii lipseste. Ascultati acum si va minunati, boieri d-voastra, de patania bietului
Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-ai imparatului Rosu se fagaduise diavolului, daca
il va face sa ia el pe fata imparatului. Ba inca si rodul casatoriei sale il inchinase acestui
necurat. Impielitatul stia ca Greuceanu, fara palos, era si el om ca toti oamenii. Puterea
lui in palos era; fara palos era necunoscut. Ii fura palosul si-l dete becisnicului de
sfetnic.
Acesta se infatisa la imparatul si ii ceru fata, zicnd ca el este cel cu izbnda cea
mare. Imparatul il crezu, vazndu-i si palosul, si incepusera a pune la cale cele spre
cununie. Pe cnd se pregatea la curte, pentru nuntirea fiicei imparatului cu voinicul cel
mincinos ce zicea ca a scos soarele si luna de la zmei, vine si fratele Greuceanului cu
vestea ca Greuceanu are sa soseasca in curnd. Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de
una ca aceasta, merse la imparatul si zise ca acela este un amagitor si trebuie pus la
inchisoare. Imparatul il asculta. Iara sfetnicul umbla d-a-nctelea, zorind sa se faca mai
curnd nunta, cu gnd ca, daca se va cununa odata cu fata imparatului, apoi poate sa
vina o suta de Greuceni, ca n-are ce-i mai face, lucru fiind sfrsit. Imparatului insa nu-i
prea placu zorul ce da sfetnicul pentru nunta, si mai taragai lucrurile. Nu trecu mult si
iata ca soseste si Greuceanu si, infatisndu-se la imparatul, acesta nu stia intre care sa
aleaga. Credea ca acesta sa fie Greuceanu, dara nu-si putea da seama de cum palosul
lui Greuceanu se afla in mna sfetnicului. Atunci baga de seama si Greuceanu ca-i
103
lipseste palosul si tocmai acum ii veni in minte pentru ce nu vazuse el stana de piatra
dect dupa ce-si gasise cuiul de la osie si se intorcea la caruta cu dnsul. Pricepu el ca
nu e lucru curat.
- Imparate prealuminate, zise el, toata lumea stie ca esti om drept. Te rog sa-mi
faci si mie dreptate. Mult ai asteptat, mai asteapta, rogu-te inca putin si vei vedea cu
ochii adevarului.
Primi imparatul a mai astepta pna ce sa se intoarca Greuceanu. Acesta se puse
iarasi in caruta lui cu cai cu tot de fier si intr-un suflet merse, pna ce ajunse la stana de
piatra, acolo unde Necuratul ii scosese cuiul de la caruta.
- Fiinta netrebnica si pagubitoare omenirii, zise el, da-mi palosul ce mi-ai furat, caci
de unde nu, praful nu se alege de tine.
Piatra nici ca se clinti din loc macar.
Atunci Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se facu buzdugan cu totul si cu
totul de otel, si unde incepu, nene, a lovi in stana de se cutremura pamntul. De cte ori
da, de attea ori cadea cte o zburatura din piatra. Si lovi ce lovi pna ce ii sfarma
vrful. Apoi deodata incepu stana de piatra a tremura si a cere iertaciune. Iara
buzduganul, de ce da, d-aia isi intetea loviturile, si dete, si dete, pana o facu pulbere.
Cnd nu mai fu in picioare nimic din stana de piatra, cata prin pulberea ce mai
ramasese, si-si gasi Greuceanu palosul ce-i furase Satana.
Il lua si, fara nici o clipa de odihna, veni si se infatisa iarasi la imparatul.
- Sunt gata, marite imparate, zise el, s-arat oricui ce poate osul lui Greuceanu. Sa
vina acel sfetnic nerusinat care a voit sa te amageasca, spre a ne intelege la cuvinte.
Imparatul il chema.
Acesta, daca veni si vazu pe Greuceanu cu sprinceana incruntata, incepu sa
tremure si-si ceru iertaciune, spunnd cum cazuse in minile lui palosul lui Greuceanu.
Dupa rugaciunea lui Greuceanu, dobndi iertare si de la imparatul, dar acesta ii porunci
sa piara din imparatia lui. Apoi scoase pe fratele Greuceanului de la inchisoare si se
facu o nunta d-alea imparatestile, si se incinse niste veselii care tinura trei saptamni...
Si eu incalecai p-o sea, si va povestii d-voastra asa.
104
INUL SI CAMESA
- Mai asteapta, ca n-am sfarsit inca. Din camesa sau rufa, peste catva timp ai sa te
faci tearfa, din care se face scama pentru bolnavii din spitale si pentru soldatii raniti in
batalie. Apoi te cauta, ca iarba de leac, sa faca la fabrica din tine hartie.
- Mare minune mi-ai spus, draga burueana, zise camesa. De-a fi asa, apoi toate
lucrurile nu sunt ceea ce se vad, ci altaceva au fost odata, altaceva sunt acum si
altaceva au sa fie.
- Tocmai asa, soro! Gardul, pe care esti tu intinsa acum, a fost altadata padure. Ce
are sa fie de-acum inainte? Matasa, frunza de dud intrata in pantecele unor gandaci.
Varul, ce-a fost mai inainte? Dar funiile si odgoanele? s.a.
Femeile lenese de la tara au cantecul acesta:
Puseiu panza, cand da frunza,
S-o gatiiu in San-Vasii
Si-mi paru ca ma grabiiu...
Si de lunga-i ca o punga
Si de lata... toata-i sparta!
Pe sulul de dinapoi,
O suta de latunoi,
Pe sulul de dinainte,
Cioprea le mai tine minte.
Pintre ite si-ntre spata
Paste-o iapa desalata;
Pintre ite si fuscei
Paste-o scroafa cu purcei.
106
MICA SIRENA
infatisa un prea frumos baiat. O asezase sub o salcie trandafirie care-o invelea intr-o
umbra violeta.
Cea mai mare placere a ei era sa asculte povestiri despre lumea unde traiesc
oamenii. Si mereu punea pe bunica ei sa-i vorbeasca de corabii, de cetati, de oameni,
de vietuitoare. Se mira mai ales, auzind ca pe pamant florile raspandesc miresme cum
nu se pomenesc in apa, si ca padurile erau verzi. Nu-si putea inchipui cum pestii cantau
si sareau prin copaci. Bunica zicea pesti la pasarele ca altfel n-ar fi putut-o pricepe.
- Cand vei implini cincisprezece ani, zicea bunica, o sa-ti dau voie sa te ridici la
suprafata marii, si sa stai pe stanca la lumina lunii, sa vezi trecand corabiile mari, si sa
cunosti padurile si orasele.
Peste un an, cea mai mare dintre surori implinea cincisprezece ani, si cum nu era
decat un an intre fiecare, cea mai mica trebuia sa mai astepte inca cinci ani, pana sa
iasa si ea din fundul marii. Si isi fagaduiau una alteia sa-si povesteasca toate minunile
ce-au sa vada; caci bunica nu le spunea niciodata indeajuns; si erau atatea lucruri pe
care ele ardeau de dorinta sa le afle.
Cea mai nerabdatoare era tocmai cea mai mica; noaptea, adesea, statea la fereastra ei deschisa, incercand sa strabata cu privirea tot noianul acela de apa albastrie,
pe care pestii il puneau in tremur cand vasleau din coada si din aripioare. Zari intradevar luna si stelele, dar ele se stravedeau sterse si foarte mult marite de apa.
Cand le-acoperea vreun nor negru, ea credea ca era sau vreo balena sau vreo
corabie incarcata cu oameni, care plutea deasupra ei. Acestia negresit nici nu banuiau
ca o sirena dragalasa intindea din fundul marii manutele-i albe spre corabia lor.
Sosi ziua cand printesa cea mare implini cincisprezece ani, si ea se ridica
deasupra apei.
Cand se-ntoarse, avea o multime de lucruri de povestit.
- O! E asa de fermecator, zicea ea, sa stai tolanita pe o stanca, la lumina lunii, in
mijlocul marii, si sa privesti pe tarm mareata cetate unde licaresc luminile ca mii de
stele; sa asculti muzicile armonioase, sunetul clopotelor de la biserici, si tot zgomotul
acela de oameni si de trasuri.
Si cum o mai asculta sora cea mica! In toate serile, in picioare, langa fereastra
deschisa, cautand sa strabata cu privirea uriasul strat de apa, ea visa la cetatea mare,
la zgomotul si la luminile ei, si i se parea ca aude sunand clopote in juru-i.
In anul urmator, a doua dintre surori capata voia de-a se ridica la suprafata apei.
Ea scoase capul tocmai cand soarele apunea; si frumusetea acestei privelisti nespus
de mult o fermeca.
- Tot cerul, spunea ea, cand se-ntoarse, parea de aur, si frumusetea norilor nu se
poate inchipui. Lunecau prin fata mea unii rosii, altii viorii, si printre ei, zburand spre
soare, ca un val alb si lung, trecea un stol de lebede salbatice. Am vrut si eu sa inot
spre marele glob de foc; dar deodata el disparu, si lumina trandafirie, care colora fata
apei ca si norii, se stinse si ea curand.
108
Apoi veni randul celei de-a treia. Ea era cea mai indrazneata, si apuca in susul
unui rau mare. Vazu dealuri frumoase imbracate cu vii, vazu castele mandre in mijlocul
codrilor. Auzi cantecul pasarelelor si caldura soarelui o sili de mai multe ori sa se
scufunde-n apa ca sa se racoreasca. Intr-un loc intalni o multime de mici fiinte
omenesti, care se jucau scaldandu-se. Vru sa se joace si ea cu dansele, dar ele fugira
speriate, si o lighioana neagra - era un caine - incepu a latra asa de grozav, incat se
sperie si dansa si porni repede spre largul marii. Dar niciodata nu va putea sa uite
padurile marete, dealurile verzi si copiii draguti care stiau sa inoate, cu toate ca n-aveau
coada de peste.
Sora a patra care era mai putin indrazneata, ramase in mijlocul marii, unde
vederea se pierdea in nesfarsitul zarilor, si unde cerul se boltea deasupra apei ca un
clopot mare de cristal. Din departare, corabiile i se pareau ca niste pasari, delfinii
zburdalnici faceau tumbe, si balenele uriase aruncau apa pe nari.
Sosi si randul celei de-a cincea: si se intampla ca ziua ei sa cada tocmai iarna: asa
ca ea vazu ceea ce nu vazusera celelalte. Marea era verzuie si pe deasupra ei pluteau
niste munti de gheata care aveau forme ciudate si straluceau ca diamantele. Fiecare,
spunea dansa, parea un margaritar mare, mai mare decat turlele bisericilor pe care le
cladesc oamenii. Ea se asezase pe unul din cei mai mari, si toti marinarii se departau
speriati de locul unde se vedea falfaind, in bataia vantului, parul ei despletit si lung. Pe
seara, cerul se acoperi de nori; fulgerele spintecau vazduhul, tunetul bubuia, si marea
furioasa si intunecata ridica muntii de gheata si-i facea sa straluceasca-n lumina rosie a
fulgerelor. Corabierii isi stransera panzele, si groaza era peste tot cuprinsul; ea insa
statea linistita pe muntele ei de gheata, si vazu trasnetul ca un sarpe de foc, cazand in
apa lucitoare.
Cand una dintre surori iesea pentru intaia oara la suprafata apei, ea ramanea
totdeauna fermecata de lucrurile noi ce vedea; dar dupa ce se facea mare si putea
oricand sa iasa in lumina de afara, nu mai simtea nimic din farmecul dintai; asa ca,
dupa o luna de zile, gasea ca-i mult mai frumos in fundul marii, si ca palat ca al lor nu-i
nicaieri.
Printul o intreba, cine e si de unde vine; ea il privi cu un aer bland si trist, fara a
putea scoate un cuvant. Tanarul atunci o lua de mana si o duse la palat. Fiecare pas,
dupa cum ii spusese vrajitoarea, ii pricinuia dureri cumplite, totusi fiind la bratul printului,
ea urca, usoara ca un fulg, scara cea de marmura, si toata lumea se minuna de mersul
ei lin si mladios. Fu imbracata in matase si in zabranic scump si ochii tuturor o sorbeau
si nu se mai saturau privind frumusetea ei; cu toate acestea ea tot muta ramanea.
Roabe, imbracate in aur si matase, cantau in fata printului vitejiile stramosilor lui, ele
cantau frumos, si printul le lauda, zambind gingasei copile.
"Dac-ar sti, isi zicea ea in gand, ce glas cu mult mai frumos mi-am jertfit eu pentru
el!" Cand tacura cantarile, roabele jucara in sunetul unei muzici fermecatoare. Dar cand
incepu a juca mica sirena, ridicand bratele-i albe si tinandu-se numai in varful
109
picioarelor, aproape fara sa atinga pamantul, pe cand ochii ei vorbeau inimii mai bine
decat cantecul roabelor, toti fura cuprinsi rapid de farmecul acesta nespus; printul
porunci ca ea sa nu-l mai paraseasca niciodata, si-o ingadui sa doarma la usa lui, pe o
perna de catifea. Lumea insa nici nu banuia suferintele ce indurase ea jucand.
A doua zi printul o imbraca intr-un costum de paj, pentru ca ea sa-l poata urma calare.
Strabatura astfel impreuna padurile inmiresmate si se urcara in munti inalti; sirena
radea, desi numai ea stia cat suferea.
Noaptea cand toata lumea dormea, ea cobora pe ascuns, pe scara de marmura
pana la malul marii, unde-si racorea in apa rece, picioarele ce-i ardeau; si toate
amintirile copilariei o impresurau atunci.
Intr-o noapte, zari pe surorile ei tinandu-se de mana; ele cantau cu atata intristare,
pe cand inotau, ca mica sirena nu se putu opri de-a le face semn. Recunoscand-o, ele ii
povestira cata amaraciune le pricinuise ea. De-atunci ele veneau in toate noptile, si o
data adusera si pe bunica lor batrana, care de multi ani nu mai scosese capul din mare,
si pe tatal lor, regele marii, cu coroana lui de margean pe cap. Amandoi intinsera
mainile spre fata lor; dar nu indrazneau sa se apropie de mal, cum faceau surorile ei.
Din zi in zi printul iubea mai mult pe mica sirena, dar o iubea ca pe un copil dragut si
bun, fara a se gandi s-o ia de sotie. Si pentru ca ea sa poata dobandi suflet nemuritor,
si sa nu fie intr-o zi numai putina spuma de mare, trebuia ca neaparat printul sa o ia de
nevasta.
- Nu ma iubesti tu mai mult decat pe celelalte? iata ce pareau a-l intreba ochii
bietei copile.
- Negresit, raspundea printul, care ii intelegea intrebarea, tu ai inima mai buna ca
toate celelalte; tu imi esti mai apropiata, si semeni cu o fata pe care am vazut-o intr-o zi,
dar pe care nu cred s-o mai revad vreodata. Aflandu-ma pe-o corabie care s-a
scufundat, am fost dus de valuri la tarm, langa o manastire unde erau mai multe fete.
Una dintre ele, cea mai tanara, ma gasi pe mal si imi scapa viata, dar n-am vazut-o
decat de doua ori, si niciodata nu voi putea iubi pe alta decat pe dansa; ei bine, tu ii
semeni aidoma, si uneori inlocuiesti chipul fetei acesteia in sufletul meu.
"Doamne, isi zise in gand mica sirena, el nici nu banuieste ca eu l-am purtat pe valuri
pana la manastire si l-am salvat. Alta-i aceea pe care o iubeste. Dar fata aceea e la
manastire, nu iese niciodata de-acolo; poate ca o va uita pentru mine, pentru mine
care-l voi iubi si-i voi inchina lui toata viata mea".
- Printul se insoara cu frumoasa fata a imparatului vecin, auzi ea intr-o zi; el
pregateste o corabie stralucitoare sub cuvant ca vrea numai sa se duca sa vada pe
imparatul, dar adevarul e ca el o sa ia pe fata lui de sotie.
Aceste vorbe facura pe mica sirena sa zambeasca: ea stia mai bine ca oricine
gandurile printului, deoarece el ii spusese: "Fiindca doresc parintii mei, ma voi duce sa
vad pe frumoasa printesa, dar niciodata ei nu ma vor putea sili s-o iau de sotie. Nu pot
s-o iubesc; ea nu seamana, ca tine, cu tanara fata de la manastire, mai degraba te-as
110
lua pe tine de sotie, sarman copil gasit, cu ochi fermecatori, cu toate ca esti muta".
Si sarutand-o pe frunte printul pleca.
- Cred ca n-ai teama de mare, scumpa copila, ii zise el cand erau pe corabia care-i
ducea.
Apoi el ii vorbi de furtuni si de mare cand e infuriata, de pestii ciudati si de tot ce
gaseau scafandrii in fundul apei. Vorbele acestea o faceau sa zambeasca.
Cine cunostea fundul marii mai bine decat ea?
La lumina lunii, pe cand dormeau ceilati, ea, sezand pe marginea corabiei, isi
adancea privirea in apa stravezie, si i se parea ca vede palatul tatalui ei, si pe batrana
bunica avand ochii atintiti spre corabie. Intr-o noapte ii aparura surorile ei: ele priveau
cu mahnire si isi frangeau mainile. Mica sirena le chema facandu-le semne, si isi dadu
silinta sa le faca a intelege ca totul mergea bine: dar in clipa aceea se apropie un
marinar, si ele coborara in adancuri, lasandu-l sa creada ca n-a vazut decat spuma de
mare.
A doua zi, corabia sosea la cetatea unde locuia imparatul vecin. Toate clopotele
incepura a suna, muzici cantau din inaltimile turnurilor, si soldatii se pusera-n randuri cu
steagurile desfasurate si cu armele stralucitoare in bataia soarelui. Fiecare zi era o
sarbatoare: balurile si petrecerile se tineau lant, numai printesa nu venise inca de la
manastire, unde se zicea ca a fost trimisa ca sa invete toate indatoririle imparatesti. In
sfarsit sosi si ea.
Mica sirena era foarte nerabdatoare de a vedea cat de frumoasa era printesa; i se
implini in sfarsit dorinta asta: trebui sa recunoasca si ea ca niciodata nu vazuse chip
mai frumos, fata mai alba si mai curata, si ochi mai adanc intunecati, un fel de albastru
inchis, ochi intr-adevar fermecatori.
- Tu esti! striga printul cand o zari, tu esti cea care m-ai scapat de la moarte acolo
pe tarm. Si stranse in brate pe logodnica lui, care se inrosise toata. E prea multa
fericire! urma el, intorcandu-se spre mica sirena. Dorinta mea cea mai vie s-a implinit!
Tu vei impartasi fericirea mea, caci tu tii la mine mai mult ca toti.
Copila marii saruta mana printului, cu toate ca-si simtea inima zdrobita.
In ziua nuntii aceluia pe care-l iubea, ea trebuia sa moara si sa se prefaca in
spuma.
Veselia domnea in tot tinutul; crainici vestira logodna pretutindeni in sunet de
trambite. In biserica cea mare miresme ardeau in catui de argint, preotii leganau
cadelnitele; cei doi logodnici tinandu-se de mana, primira binecuvantarea marelui preot.
Imbracata in aur si matase, mica sirena era de fata la cununie; dar urechile ei n-auzeau
cantarile, ochii ei nu vedeau sfanta slujba, nu se gandea decat la moartea ei apropiata
si la tot ce pierduse ea in lumea asta.
In aceeasi seara cei doi tineri plecara pe o corabie. Tunurile bubuiau. Toate
steagurile falfaiau, in mijlocul corabiei se asezase un cort imparatesc de purpura si de
111
aur, unde se pregatise un pat maret, panzele se umflara, si corabia luneca usor pe
marea linistita.
Cand noaptea se apropie, se aprinsera felinare de toate culorile, si marinarii
incepura a juca pe punte cu veselie. Mica sirena isi aminti atunci de seara cand, pentru
intaia oara, a vazut ea lumea oamenilor. Se prinse si ea in joc, zburand cum zboara
randunica,incat uimi pe toti cu jocul ei nemaivazut vreodata. E cu neputinta insa a
spune ce se petrecea in inima ei. Pe cand juca, ea se gandea la acela pentru care
parasise rudele si lumea ei, isi jertfise glasul fermecator, si suferise chinuri
nemaipomenite. Aceasta era cea din urma noapte cand mai respira acelasi aer cu el,
cand mai privea marea adanca si cerul instelat. Noapte vesnica, noapte fara vise o
astepta, fiindca n-avea suflet nemuritor. Pana la miezul noptii tinura jocul si veselia pe
corabie, si ea juca si radea, cu moartea-n suflet.
Apoi printul si printesa se retrasera in cortul lor; totul intra in tacere, si ramase in
picioare numai marinarul care era la carma. Mica sirena, rezemata cu bratele-i albe pe
bordul corabiei se uita spre rasarit unde se iveau zorile; ea stia ca prima raza de soare
o va ucide.
Deodata surorile ei iesira din mare, albe ca si dansa; parul lor lung nu mai falfaia in
vant: fusese taiat.
- L-am dat vrajitoarei, zisera ele, pentru ca sa-ti vina in ajutor si sa nu mori in
dimineata asta. Ea ne-a dat cutitul acesta; vezi ce ascutit e. Inainte de a rasari soarele,
trebuie sa-l implanti in inima printului, si cand sangele lui cald va curge pe picioarele
tale, atunci ele se vor uni si se vor schimba intr-o coada de peste. Te vei face iarasi
sirena; te vei cobori in apa cu noi, si numai peste trei sute de ani vei muri si te vei
preface in spuma de mare. Dar grabeste-te, caci clipa cand soarele va rasari, trebuie ca
unul din voi sa moara. Ucide-l si vino cu noi! Vezi tu dunga aceea rosie in fata noastra?
Peste cateva clipe soarele se va ivi, si totul va fi sfarsit pentru tine.
Apoi, oftand adanc, se cufundara in valuri. Mica sirena dadu la o parte perdeaua
de la cort si vazu pe tinerii printi adormiti. Ea se apropie incetisor de dansii, se apleca si
puse o sarutare pe fruntea celui pe care-l iubise atat de mult. Apoi intorcandu-si privirile
spre rasaritul care se inrosea din ce in ce, se uita cand la cutitul taios, cand la frumosul
print, ce rostea in vis numele sotiei lui, ridica arma cu o mana tremuratoare, dar cutitul ii
cazu din mana. Mica sirena se mai uita o data la print si se arunca in mare, unde-si
simti corpul topindu-se in spuma.
In clipa aceea soarele iesi din valuri; razele-i calde si binefacatoare cadeau pe
spuma rece, si mica sirena nu se simtea inca nimicita; ea vazu soarele stralucind, norii
de purpura si pe deasupra ei plutind mii de fiinte stravezii din lumile ceresti. Glasurile lor
cantau asa de dulce si asa de tainic, ca nici o ureche omeneasca n-ar fi fost in stare sa
le-auda, cum nici de vazut ochiul pamantesc nu le-ar fi putut vedea. Copila marii baga
de seama ca si ea avea trup la fel ca fiintele acelea si ca incet, incet, se lamurea din
spuma.
112
- Sa fim vesele! zise batrana, sa jucam si sa petrecem cat mai mult in cei trei sute
de ani cat avem de trait; asta e o bucatica buna de timp, o sa ne odihnim cu-atat mai
bine pe urma. In asta seara e bal la curte.
Nu se pot inchipui pe pamant minunatiile de pe-acolo. Sala cea mare de joc era
toata de cristal; mii de scoici mari asezate de-o parte si de alta, umpleau sala c-o
lumina albastruie, si prin peretii stravezii imprastiau lumina asta si-n mare de jurimprejur. Se vedeau inotand nenumarati pesti, mari si mici, cu solzi care luceau ca
purpura, ca aurul si ca argintul.
In mijlocul salii curgea un rau larg, in care jucau delfinii si sirenele in sunetul
glasului lor fermecator. Nimeni insa nu canta mai frumos ca mica sirena, si toata lumea
o lauda asa de mult, ca, pentru o clipa, bucuria asta o facu sa uite minunile de pe
pamant. Curand insa isi intoarse gandul iar la vechile-i amaraciuni, la frumosul print si la
sufletul lui nemuritor. Iesi binisor din palat, departandu-se de cantece si de veselie, si se
duse-n gradinita ei. De-acolo auzi strigatul de corn, ce strabatea prin apa:
- Acum pluteste-acolo sus, acel pe care-l iubesc din tot sufletul si din toata inima
mea, acel spre care-mi sunt indreptate toate gandurile mele, si caruia as vrea sa-i
incredintez fericirea vietii mele. As face orice, numai sa fiu cu el si sa pot capata suflet
nemuritor. Pe cand joaca si petrec surorile mele aici in palat, eu am sa ma duc la
vrajitoarea marii, de care-am avut atata groaza pana azi. Ea va sti poate sa-mi dea
sfaturi si sa-mi vina in ajutor.
Si iesind din gradinita ei, mica sirena se indrepta spre valtorile zgomotoase
indaratul carora locuia vrajitoarea. Niciodata nu mai fusese pe drumul acesta. Nici o
floare, nici un fir de iarba nu crestea pe-acolo. Fundul, numai de nisip cenusiu, se
intindea pana la o cotitura unde apa se invartea repede in loc, ca pietrele morii, si
inghitea in adancul ei tot ce putea prinde. Sirena se vazu silita sa strabata aceste
groaznice valtori, ca sa ajunga in tinuturile vrajitoarei, a carei casa se afla in mijlocul
unei paduri ciudate. Toti copacii si toate tufisurile nu erau decat polipi, jumatate
animale, jumatate plante: pareau ca-s serpi cu sute de capete, ce ieseau din pamant.
Ramurile erau niste brate lungi si lipicioase, si in loc de degete aveau viermi care
miscau mereu. Bratele acestea se incolaceau peste tot ce puteau apuca, si nimic nu
mai scapa.
Mica sirena, ingrozita, ar fi vrut sa se intoarca; dar gandindu-se la print si la sufletul
omenesc, isi lua inima in dinti, isi stranse in jurul capului parul ei lung, ca sa n-o poata
apuca polipii, isi incrucisa bratele pe piept si inota astfel repede ca un peste, printre
urateniile acelea, ce fiecare tinea cate o prada in brate, ca in cleste de fier, fie schelete
albe de inecati, fie vasle, lazi, sau oase de animale. Si printesa inlemni de groaza cand
vazu si o mica sirena sugrumata in inclestarea bratelor acestora.
In sfarsit ajunse la un loc deschis in padurea aceasta, unde serpi uriasi se
incolaceau, infiorand privirea cu pantecele lor galbui. In mijlocul deschizaturii acesteia
era casa vrajitoarei, facuta toata numai din oasele inecatilor; acolo vrajitoarea, stand
114
pe-o piatra mare, dadea de mancare unui broscoi, cum dau oamenii la canari sa
manance zahar. Ea zicea ca serpii aceia scarbosi sunt puisorii ei, si-i placea sa si-i
incolaceasca peste pieptul ei, care semana cu un burete de mare.
- Stiu ce vrei, zise ea, vazand pe mica sirena; dorinta ta e o nebunie; totusi voi
face sa ti se implineasca, dar stiu ca asta are sa-ti aduca nenorocire. Tu vrei sa scapi
de coada ta de peste, si s-o inlocuiesti cu cele doua proptele cu care umbla oamenii, si
asta, pentru ca sa te iubeasca printul, sa te ia de sotie si sa-ti dea suflet nemuritor.
Rostind vorbele astea, izbucni intr-un hohot de ras inspaimantator, care facu sa cada si
broscoiul si serpii.
- In sfarsit, bine-ai facut c-ai venit; maine, la rasaritul soarelui, ar fi fost prea tarziu,
si ar fi trebuit sa mai astepti inca un an. Am sa-ti pregatesc o bautura pe care o s-o duci
pe pamant inainte de revarsatul zorilor. Te-asezi pe tarm, si o bei. Indata coada ta o sa
se subtieze si o sa se desfaca in doua, in ceea ce numesc oamenii "frumoase picioare".
Dar sa stii ca asta are sa te doara, ca si cum te-ar taia cineva c-o sabie ascutita. Toata
lumea se va minuna de frumusetea ta, vei pastra mersul tau usor si lin, dar fiecare pas
te va sangera si iti va pricinui dureri, ca si cum ai calca pe varfuri de ace. Daca tu vrei
sa induri toate suferintele astea, ma invoiesc sa-ti dau ajutor.
- Le voi indura, zise sirena cu glas tremurat, gandindu-se la print si la sufletul
nemuritor.
- Dar tine bine minte, urma vrajitoarea, ca odata schimbata in fiinta omeneasca, nu
te vei mai putea face iar sirena! Niciodata nu vei mai revedea palatul tatalui tau; si daca
printul, uitand de tatal si mama lui, nu te va iubi din tot sufletul si inima lui, si nu te va lua
de sotie in fata unui preot, atunci, suflet nemuritor niciodata nu vei putea dobandi. In
ziua cand el se va insura cu alta, inima ta se va zdrobi, si tu nu vei mai fi decat putina
spuma pe culmea valurilor.
- Ma invoiesc, zise printesa, alba ca de ceara.
- Atunci, daca-i asa, raspunse vrajitoarea, afla ca trebuie sa ma platesti; si eu nu-ti
cer putin lucru. Glasul tau e cel mai frumos dintre toate cele din fundul marii: tu crezi ca
farmeci pe print cu el, dar eu tocmai glasul tau ti-l cer ca plata. Vreau ceea ce ai tu mai
frumos, in schimbul acestei bauturi de pret; caci pentru ca sa aiba leac, trebuie sa pun
in ea sange de-al meu.
- Dar daca tu imi iei glasul, intreba mica sirena, ce-mi va mai ramane?
- Fata ta frumoasa, raspunse vrajitoarea, mersul tau usor si lin, si ochii tai
fermecatori; asta-i de-ajuns ca sa rapesti inima unui om. Haide! Fa-ti curaj! Scoate
limba sa ti-o tai, si iti voi da bautura.
- Fie! raspunse printesa.
Vrajitoarea ii taie limba si biata copila ramase muta.
Apoi vrajitoarea puse caldarea pe foc, ca sa fiarba bautura fermecata.
- Bun lucru e curatenia, zise ea luand un manunchi de vipere ca sa curete
caldarea. Si facandu-si o taietura pe piept, lasa sangele ei negru sa curga in caldare.
115
Iesi un fum gros, facand fel de fel de figuri ciudate, ingrozitoare. In fiecare clipa,
batrana arunca mereu cate ceva in caldare, si cand amestecul acesta incepu a clocoti,
se auzi un sunet intocmai ca gemetele de crocodil. Cand fu gata bautura, parea ca-i
apa limpede.
- Iat-o, zise vrajitoarea, dupa ce-o turna intr-o sticluta. Daca polipii ar umbla sa te
inhate cand vei trece prin padurea mea, n-ai decat sa le arunci o picatura din bautura
asta, si bratele si degetele lor vor sari in mii de bucati.
Sfatul acesta era zadarnic; caci polipii, numai zarind bautura ce lucea ca o stea in
mana sirenei, se dadeau in laturi speriati. Astfel trecu ea prin padure si peste valtorile
zgomotoase.
Cand ajunse la palatul tatalui ei, luminile din sala cea mare erau stinse; de buna
seama ca toata lumea dormea si ea nu indrazni sa intre. Nu le mai putea vorbi. Si in
curand trebuia sa-i paraseasca pentru totdeauna. I se frangea inima de durere; se
strecura in gradina, culese cate o floare din fiecare brazda a surorilor ei, trimise, din
varful degetelor, mii de sarutari palatului, si se ridica deasupra apei.
Nu rasarise inca soarele cand ea vazu palatul printului. Luna lucea pe cerul senin.
Se aseza pe mal si sorbi bautura; simti ca si cum o sabie taioasa i-ar fi despicat trupul,
lesina si ramase ca moarta. Soarele se ridicase mult deasupra marii, cand ea se
destepta in junghiurile unor dureri cumplite. Dar inaintea ei statea frumosul print, care-o
privea uimit cu ochii lui negri. Mica sirena isi pleca ochii in jos, si vazu ca nu mai avea
coada de peste, ci in locul ei erau doua picioare albe si frumoase.
Printul o intreba, cine e si de unde vine; ea il privi cu un aer bland si trist, fara a
putea scoate un cuvant. Tanarul atunci o lua de mana si o duse la palat. Fiecare pas,
dupa cum ii spusese vrajitoarea, ii pricinuia dureri cumplite, totusi fiind la bratul printului,
ea urca, usoara ca un fulg, scara cea de marmura, si toata lumea se minuna de mersul
ei lin si mladios. Fu imbracata in matase si in zabranic scump si ochii tuturor o sorbeau
si nu se mai saturau privind frumusetea ei; cu toate acestea ea tot muta ramanea.
Roabe, imbracate in aur si matase, cantau in fata printului vitejiile stramosilor lui, ele
cantau frumos, si printul le lauda, zambind gingasei copile.
"Dac-ar sti, isi zicea ea in gand, ce glas cu mult mai frumos mi-am jertfit eu pentru
el!"
Cand tacura cantarile, roabele jucara in sunetul unei muzici fermecatoare. Dar
cand incepu a juca mica sirena, ridicand bratele-i albe si tinandu-se numai in varful
picioarelor, aproape fara sa atinga pamantul, pe cand ochii ei vorbeau inimii mai bine
decat cantecul roabelor, toti fura cuprinsi rapid de farmecul acesta nespus; printul
porunci ca ea sa nu-l mai paraseasca niciodata, si-o ingadui sa doarma la usa lui, pe o
perna de catifea. Lumea insa nici nu banuia suferintele ce indurase ea jucand.
A doua zi printul o imbraca intr-un costum de paj, pentru ca ea sa-l poata urma calare.
Strabatura astfel impreuna padurile inmiresmate si se urcara in munti inalti; sirena
radea, desi numai ea stia cat suferea.
116
La lumina lunii, pe cand dormeau ceilati, ea, sezand pe marginea corabiei, isi
adancea privirea in apa stravezie, si i se parea ca vede palatul tatalui ei, si pe batrana
bunica avand ochii atintiti spre corabie. Intr-o noapte ii aparura surorile ei: ele priveau
cu mahnire si isi frangeau mainile. Mica sirena le chema facandu-le semne, si isi dadu
silinta sa le faca a intelege ca totul mergea bine: dar in clipa aceea se apropie un
marinar, si ele coborara in adancuri, lasandu-l sa creada ca n-a vazut decat spuma de
mare.
A doua zi, corabia sosea la cetatea unde locuia imparatul vecin. Toate clopotele
incepura a suna, muzici cantau din inaltimile turnurilor, si soldatii se pusera-n randuri cu
steagurile desfasurate si cu armele stralucitoare in bataia soarelui. Fiecare zi era o
sarbatoare: balurile si petrecerile se tineau lant, numai printesa nu venise inca de la
manastire, unde se zicea ca a fost trimisa ca sa invete toate indatoririle imparatesti. In
sfarsit sosi si ea.
Mica sirena era foarte nerabdatoare de a vedea cat de frumoasa era printesa; i se
implini in sfarsit dorinta asta: trebui sa recunoasca si ea ca niciodata nu vazuse chip
mai frumos, fata mai alba si mai curata, si ochi mai adanc intunecati, un fel de albastru
inchis, ochi intr-adevar fermecatori.
- Tu esti! striga printul cand o zari, tu esti cea care m-ai scapat de la moarte acolo
pe tarm. Si stranse in brate pe logodnica lui, care se inrosise toata. E prea multa
fericire! urma el, intorcandu-se spre mica sirena. Dorinta mea cea mai vie s-a implinit!
Tu vei impartasi fericirea mea, caci tu tii la mine mai mult ca toti.
Copila marii saruta mana printului, cu toate ca-si simtea inima zdrobita.
In ziua nuntii aceluia pe care-l iubea, ea trebuia sa moara si sa se prefaca in
spuma.
Veselia domnea in tot tinutul; crainici vestira logodna pretutindeni in sunet de
trambite. In biserica cea mare miresme ardeau in catui de argint, preotii leganau
cadelnitele; cei doi logodnici tinandu-se de mana, primira binecuvantarea marelui preot.
Imbracata in aur si matase, mica sirena era de fata la cununie; dar urechile ei n-auzeau
cantarile, ochii ei nu vedeau sfanta slujba, nu se gandea decat la moartea ei apropiata
si la tot ce pierduse ea in lumea asta.
In aceeasi seara cei doi tineri plecara pe o corabie. Tunurile bubuiau. Toate
steagurile falfaiau, in mijlocul corabiei se asezase un cort imparatesc de purpura si de
aur, unde se pregatise un pat maret, panzele se umflara, si corabia luneca usor pe
marea linistita.
Cand noaptea se apropie, se aprinsera felinare de toate culorile, si marinarii
incepura a juca pe punte cu veselie. Mica sirena isi aminti atunci de seara cand, pentru
intaia oara, a vazut ea lumea oamenilor. Se prinse si ea in joc, zburand cum zboara
randunica,incat uimi pe toti cu jocul ei nemaivazut vreodata. E cu neputinta insa a
spune ce se petrecea in inima ei. Pe cand juca, ea se gandea la acela pentru care
parasise rudele si lumea ei, isi jertfise glasul fermecator, si suferise chinuri
118
nemaipomenite. Aceasta era cea din urma noapte cand mai respira acelasi aer cu el,
cand mai privea marea adanca si cerul instelat. Noapte vesnica, noapte fara vise o
astepta, fiindca n-avea suflet nemuritor. Pana la miezul noptii tinura jocul si veselia pe
corabie, si ea juca si radea, cu moartea-n suflet.
Apoi printul si printesa se retrasera in cortul lor; totul intra in tacere, si ramase in
picioare numai marinarul care era la carma. Mica sirena, rezemata cu bratele-i albe pe
bordul corabiei se uita spre rasarit unde se iveau zorile; ea stia ca prima raza de soare
o va ucide.
Deodata surorile ei iesira din mare, albe ca si dansa; parul lor lung nu mai falfaia in
vant: fusese taiat.
- L-am dat vrajitoarei, zisera ele, pentru ca sa-ti vina in ajutor si sa nu mori in
dimineata asta. Ea ne-a dat cutitul acesta; vezi ce ascutit e. Inainte de a rasari soarele,
trebuie sa-l implanti in inima printului, si cand sangele lui cald va curge pe picioarele
tale, atunci ele se vor uni si se vor schimba intr-o coada de peste. Te vei face iarasi
sirena; te vei cobori in apa cu noi, si numai peste trei sute de ani vei muri si te vei
preface in spuma de mare. Dar grabeste-te, caci clipa cand soarele va rasari, trebuie ca
unul din voi sa moara. Ucide-l si vino cu noi! Vezi tu dunga aceea rosie in fata noastra?
Peste cateva clipe soarele se va ivi, si totul va fi sfarsit pentru tine.
Apoi, oftand adanc, se cufundara in valuri. Mica sirena dadu la o parte perdeaua
de la cort si vazu pe tinerii printi adormiti. Ea se apropie incetisor de dansii, se apleca si
puse o sarutare pe fruntea celui pe care-l iubise atat de mult. Apoi intorcandu-si privirile
spre rasaritul care se inrosea din ce in ce, se uita cand la cutitul taios, cand la frumosul
print, ce rostea in vis numele sotiei lui, ridica arma cu o mana tremuratoare, dar cutitul ii
cazu din mana. Mica sirena se mai uita o data la print si se arunca in mare, unde-si
simti corpul topindu-se in spuma.
In clipa aceea soarele iesi din valuri; razele-i calde si binefacatoare cadeau pe
spuma rece, si mica sirena nu se simtea inca nimicita; ea vazu soarele stralucind, norii
de purpura si pe deasupra ei plutind mii de fiinte stravezii din lumile ceresti. Glasurile lor
cantau asa de dulce si asa de tainic, ca nici o ureche omeneasca n-ar fi fost in stare sa
le-auda, cum nici de vazut ochiul pamantesc nu le-ar fi putut vedea. Copila marii baga
de seama ca si ea avea trup la fel ca fiintele acelea si ca incet, incet, se lamurea din
spuma.
- Unde sunt? intreba ea cu un glas in care nu mai era nimic pamantesc.
- La Fetele cerului, raspunsera celelalte. Sirenele n-au suflet nemuritor si nici nu-l
pot dobandi decat prin iubirea unui om, vesnicia vietii lor atarna de puterea altuia. Ca si
sirenele, suflet nemuritor n-au nici Fetele cerului, dar ele il pot dobandi prin faptele lor
bune. Noi zburam in tarile calde, unde aerul otravit omoara pe oameni, le ducem
racoarea binefacatoare si raspandim in aer miresmele florilor; pretutindeni pe unde
trecem, ducem sanatate si voie buna. Si numai dupa ce facem bine vreme de trei sute
de ani, dobandim suflet nemuritor si putem sa ne bucuram si noi de vesnica fericire
119
omeneasca. Biata mica sirena, tu ai facut din toata inima aceleasi sfortari, ca si noi; ca
si noi ai suferit si ai iesit invingatoare din toate incercarile, tu te-ai ridicat pana la lumea
Duhurilor cerului, unde nu mai depinde decat de tine ca sa poti, dupa trei sute de ani,
dobandi suflet nemuritor prin faptele tale bune.
Si mica sirena, ridicandu-si bratele spre cer, simti pentru intaia oara ca i se umplu
ochii de lacrimi.
Zgomote de veselie se auzira din nou pe corabie; sirena vazu pe print si pe
frumoasa lui sotie cum se uitau cu induiosare la clocotul de spuma, ca si cum ar fi stiut
ca ea se aruncase in valuri. Nevazuta, ea saruta fruntea printesei, il mangaie pe print, si
apoi se inalta cu Fetele cerului in norul trandafiriu care trecea pe cer.
120
PESTISORUL DE AUR
Gandindu-se ca aceasta covatica nu-i este de ajuns, isi trimise din nou barbatul la
malul marii, pentru a cere pestisorului de aur sa-i indeplineasca cea de-a doua dorinta.
De asta-data, femeia vroia o casa frumoasa si impodobita, pe locul celei darapanate.
Zbiera cat o tinea gura, fugarindu-l pe bietul pescar. Vorbele-i taioase se auzira pana
departe si pescarul nu avu incotro decat sa-l cheme din nou pe facatorul de minuni. Om
cinstit, cumpatat si modest, ii era rusine de lacomia sotiei sale. Se temea ca pestisorul
se va supara daca il cauta dupa atat de putin timp. Poate isi va spune ca este si el la fel
de necinstit si de lacom ca si nevasta sa. Isi ascunse rusinea, isi lua inima-n dinti si-l
chema pe pestisor, cu glasul cu care o sluga il cheama pe stapan. Ii aduse la cunostinta
cea de-a doua dorinta a femeii. Pestisorul il asigura ca dorinta ii era ca si indeplinita, iar
la intoarcere va gasi o casa noua, incapatoare, din care nu va lipsi nimic.
Pescarul merse inspre casa, cu capul plecat. Spre mirarea lui, in locul bordeiului
darapanat, se afla o casa mare, nou-nouta, dar nevasta lui statea in prag, tot mohorata,
scrasnind din dinti de nemultumire. Te pomenesti ca nu-i sunt de ajuns toate bogatiile
din lume, asa ca ii povesti barbatului sa faca din nou cale-intoarsa si sa se-infatiseze
inaintea pestisorului. Urma sa i se-indeplineasca cea de-a treia dorinta: vroia un palat.
Pestisorul ii indeplini dorinta desi parea deja satul si plictisit de lacomia lor. Cand
barbatul se intoarse acasa, nu-i veni sa-si creada ochilor. In locul casei era un palat
care se inalta falnic in tinutul acela parasit ce pana nu mult fusese parca uitat de
Dumnezeu. Nevasta-sa era acum imparateasa si se asezase deja pe locul de cinste din
sala mare a palatului. Cand isi vazu barbatul la poarta, ii adresa niste vorbe
dispretuitoare, izvorate din inima ei haina, de piatra. Il goni de la palat, strigandu-i ca
este un biet muritor, impovarat de ani, si ca ar face bine sa-si caute norocul in alta
parte. Il izgoni ca pe un dusman si-i spuse sa ia seama ca nu care cumva sa
indrazneasca sa mai puna piciorul in palatul ei.
Batranul pescar parasi palatul si porni incotro vazu cu ochii, iar pentru drum nu i se
dadu nici macar o bucata de paine. Paznicii palatului il inghiontira si-l batjocorira. I se
interzise sa se mai apropie vreodata de palat. Bietul pescar nici nu intelegea bine ce se
petrecea. Cazu pe ganduri, stia ca doar pestisorul de aur putea sa-i dea vreun sfat.
Cobora din nou la tarm si-l chema inca o data desi cele trei dorinte fura deja indeplinite.
Totusi, pestisorul se arata si acum. Batranul ii povesti de necazul care dadu-se peste el,
de trufia nevestei sale, facand din ea o fiinta nemiloasa si rauvoitoare. Pe el il izgonise
din palat, intr-o lume a suferintei si a deznadejdii. Avea o ultima rugaminte, pornita din
suflet. Ii ceru pestisorului sa naruie palatul si sa faca sa dispara bogatiile primite, iar
acasa vroia s-o gaseasca pe nevasta lui asteptand in usa subreda a vechiului lor
bordei, in care sa domneasca pacea si impacarea.
Lacomia nevestei pescarului il supara din cale-afara pe pestisor, astfel ca se
indura de sufletul necajit care venise sa-si jeleasca amaraciunea. Hotara sa faca
dreptate si sa-i indeplineasca aceasta ultima dorinta. Il imbuna pe bietul pescar si-l
trimise acasa. Nu mai era nici urma de palat, de curte imparateasca si de multimea de
122
servitori care forfoteau prin palat sa-i faca pe plac stapanei. Disparuse si mantia
imparateasca, purpurie. Cand vazu vechea lor casuta, cu peretii scorojiti, se simti cu
sufletul impacat; inauntru isi gasi nevasta, nestatornica si nemultumita, cum era si mai
inainte. Totul era ca la inceput: viata lor era lipsita de bucurii si de bogatii, asa cum
fusesera obisnuiti. Pescarul mai iesea din cand in cand la pescuit, dandu-si toata silinta
sa prinda cat mai multi pestisori in carligul unditei. Duceau o viata grea, plina de griji,
dar pescarul stia ca era tocmai viata pe care si-o dorise, desi nevasta continua sa-l
dojeneasca pe nedrept in fiecare zi.
123
POVESTEA CREIONULUI
124
Cica
126
pana ce stinge focul de tot si se racoreste cuptioriul; ba inca face s-o aparie prin casa,
de s-a indracit de ciuda harca de la bucatarie. Apoi da o bleanda lespezii de la gura
cuptioriului, iese teafar si de-acolo, si fuga la fereastra boierului si incepe a tranti cu
ciocul in geamuri si a zice:
Cucurigu! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani!
- Mai, ca mi-am gasit beleaua cu dihania asta de cucos! zise boierul cuprins de
mirare. Vezeteu! ia-l de pe capul meu si-l azvarle in cireada boilor s-a vacilor; poate
vrun buhai infuriet i-a veni de hac: l-a lua in coarne s-om scapa de suparare.
Vezeteul iarasi ia cucosul si-l azvarle in cireada! Atunci, bucuria cucosului! Sa-l fi
vazut cum inghitea la buhai, la boi, la vaci si la vitei, pan-a inghitit el toata cireada s-a
facut un pantece mare, mare cat un munte. Apoi iar veni la fereastra, intinde aripile in
dreptul soarelui, de intuneca de tot casa boierului, si iarasi incepe:
Cucurigu! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani!
Boierul, cand mai vede si asta dandanaie, crapa de ciuda si nu stia ce sa mai faca,
doar va scapa de cucos.
Mai sta boierul cat mai sta pe ganduri, pana-i vine iarasi in cap una:
- Am sa-l dau in haznaua cu banii; poate va inghiti la galbeni, i-a sta vreunul in gat,
s-a ineca si-om scapa de dansul. Si cum zice, umfla cucosul de-o aripa si-l azvarle in
haznaua cu banii, caci boierul acela, de mult banarit ce avea nu-i mai stia numarul!...
Atunci cucosul inghite cu lacomie toti banii si lasa toate lazile pustii. Apoi iese si de
acolo, el stie cum si pe unde, se duce la fereastra boierului si iar incepe:
Cucurigu! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani!
Acum, dupa toate cele intamplate, boierul, vazand ca n-are ce-i mai face, i-azvarle
punguta. Cucosul o ia de jos cu bucurie, se duce in treaba lui si lasa pe boier in pace.
Atunci toate paserile din ograda boiereasca, vazand voinicia cucosului, s-au luat dupa
dansul, de ti se parea ca-i o nunta si nu altaceva; iara boierul, intristat, se uita galis,
cum se duceau si paserile sale, si zise oftand:
- Duca-se si cobe si tot, numai bine ca am scapat de belea, ca nici lucru curat n-a
fost aici! Cucosul insa mergea tantos, iar paserile dupa dansul. Si merge el cat merge,
pana ce ajunge acasa la mosneag, si de la poarta incepe a canta: cucurigu!!! cucurigu!
Mosneagul, cum aude glasul cucosului, iese din casa cu bucurie, si cand isi arunca
ochii spre poarta, ce sa vada? Cucosul sau era ceva de spariet: elefantul ti se parea
purice pe langa acest cucos! S-apoi in urma lui veneau crduri nenumarate de paseri,
care de care mai frumoase, mai cucuiete si mai boghete. Mosneagul vazand pe cucosul
sau asa de mare si de greoi, si incunjurat de atita amar de galite, i-a deschis poarta.
Atunci cucosul i-a zis:
- Stapane, asterne un tol aici in mijlocul ograzii.
128
129
SCUFITA ROSIE
131