Sunteți pe pagina 1din 11

Curs XI Sistemul Auditiv

S2: Deşi sistemul vizual este utilizat în mod preponderent de către oameni, o mare parte din comunicarea interumană este mediată de sistemul auditiv iar pierderea auzului poate fi mai debilitantă din punct de vedere social decât pierderea vederii. S3: Din punct de vedere fizic, sunetul reprezintă unde de presiune generate de vibraţia moleculelor de aer. Ca toate fenomenele de undă, undele sonore au patru caracteristici majore: formă, fază, amplitudine (exprimată de obicei în unităţi logaritmice cunoscute ca decibeli şi abreviate dB) şi frecvenţă (exprimată în cicli pe secundă sau hertz abreviat Hz). Într-o estimare brută, pentru urechea umană, amplitudinea şi frecvenţa modificărilor de presiune acustică corespunde intensităţii şi tonalităţii sunetului. S4: Urechea umană este extrem de sensibilă la presiunea acustică. Atunci când sunetul atinge o valoare prag, moleculele de aer sunt deplasate pe o distanță de 10 picometri (10 -11 m), iar intensitatea acestui sunet este de aproximativ 10 -12 W/m 2 . Aceasta inseamnă că un ascultător de pe o altă planetă fără zgomot ar putea auzi un sunet de o intesitate de 1 W cu frecvența de 3KHz de la o distanță de 450 km. Chiar și nivelurile de presiune acustică periculos de mari (> 100 dB) care este sunt în intervalul de miliwați, au putere asupra timpanului. S5: Oamenii sunt capabili să detecteze sunete cu frecvenţe cuprinse în domeniul 20 Hz ÷ 20 kHz. Copiii pot detecta frecvenţe chiar uşor mai crescute de 20 kHz, dar îşi pierd din sensibilitatea acustică pe măsură ce se maturizează, limita superioară a domeniului de frecvenţe discernabile de către majoritatea adulţilor este apropiată de (15 ÷ 17) kHz. Fiecare specie de mamifere răspund diferit în funcție de frecvență. Cele mai multe mamifere mici sunt sensibile la frecvențe foarte înalte, în timp ce frecvențele joase nu le pot percepe. De exemplu, sunt specii de lilieci care sunt sensibile la sunete cu frecvență mai mare de 200 de kHz, în timp ce limita inferioară de frecvențe pe care le percep sunt în jur de 20 de kHz- limita superioară pentru oamenii tineri cu auzul normal. S6: Vezi grafice suport curs. S7: Urechea externă, constituită din pavilion (denumit auricul), conca auriculară (porţiunea centrală profundă a pavilionului) şi canalul auditiv extern, captează energia sonoră şi o focalizează către timpan sau membrana timpanică. Aria mare a suprafeţei membranei timpanice comparativ cu cea a ferestrei ovale, este o caracteristică ce facilitează transmiterea sunetului prin aer către cohlea imersată în fluid.

S8: O consecinţă a configuraţiei canalului auditiv uman este că amplifică selectiv presiunea acustică de la

S8: O consecinţă a configuraţiei canalului auditiv uman este că amplifică selectiv presiunea acustică de la 30 până la 100 de ori pentru frecvenţe de ≈ 3 kHz prin intermediul efectelor de rezonanţă pasivă. Această amplificare determină sensibilitatea percepţiei sonore umane în special pentru frecvenţe în domeniul (2 ÷ 5) kHz şi deasemenea explică de ce suntem predispuşi în mod particular la pierderea auzului apropiat de aceste frecvenţe atunci când suntem expuşi la zgomote puternice cum ar fi cele generate de maşinile grele sau explozii puternice. S9: Sensibilitatea în acest interval de frecvență în sistemul auditiv uman pare a fi direct legat de percepția vorbirii: deși vorbirea umană este un semnal de bandă largă, energia consoanelor ocluzivă (de exemplu, BA și PA), care distinge diferite foneme (sunete care formează discursul uman elementar) se concentrează în jurul 3 kHz. Prin urmare, pierderea selectivă auzului în intervalul 2-5 kHz degradează în mod disproporționat recunoașterea vocii. Cele mai multe vocale folosite în comunicare se găsesc în intervalul de frecvențe joase kHz pentru a depăși zgomotul ambiental. S10: Deşi vibraţia moleculelor de aer reprezintă stimulul auditiv pentru urechea externă, vibraţiile sonore sunt convertite în impulsuri neuronale în mediul apos al urechii interne. În mod normal, când undele sonore trec dintr-un mediu de joasă impedanţă acustică (mărime fizică care măsoară opoziția unui mediu la propagarea undelor sonore prin acesta) cum este aerul, într-unul cu o impedanţă mult mai mare cum este apa, aproape toată (mai mult de 99.9%) energia acustică este reflectată. Urechea mijlocie este capabilă să asigure transmisia

energiei acustice prin interfaţa aer - lichid prin amplificarea presiunii măsurate la membrana timpanică de aproape 200 de ori până să ajungă la urechea interna. S11: Pentru a obţine acest câştig de presiune, au loc două procese mecanice la nivelul urechii medii:

prima şi principala amplificare este realizată prin focalizarea aceleiaşi forţe care afectează suprafaţa membranei timpanice (de ≈ 5,5 mm2), pe suprafaţa mult mai mică (de 3,2 mm2) a ferestrei ovale (locul unde osicioarele urechii mijlocii sunt în contact cu urechea internă);

al doilea proces se bazează pe avantajul mecanic câştigat prin sistemul de pârghii

asigurat de cele trei oscioare - oase mici interconectate (ciocan, nicovală şi scăriţă) care asigură legatura dintre membrana timpanică şi fereastra ovală. S12: Structura cu rol esenţial în transmiterea senzaţiei auditive o reprezintă cohleea urechii interne, întrucât la nivelul acesteia energia generată de presiunea undelor sonore este transformată în impulsuri neuronale. Funcţia cohleei nu este doar de a amplifica undele sonore şi de a le transforma în semnale neuronale, deasemenea acţionează ca un analizor de frecvenţe, descompunând undele acustice complexe în elemente simple. Multe dintre caracteristicile percepţiei auditive derivă din aspecte ale proprietăţilor fizice ale cohleei. S13: Cohleea (derivat din cuvantul în limba latină care semnifică “melc”), este o structură spiralată de dimensiuni mici (aproximativ 10 mm) care, dacă ar fi desfăşurată ar forma un tub de aproximativ 35 mm lungime. Ambele structuri, fereastra ovală şi fereastra rotundă se află la partea bazală terminală a cestui tub.

S14: Cohleea este secţionată, de la partea bazală până aproape de terminaţia apicală, de partiţia cohleară

S14: Cohleea este secţionată, de la partea bazală până aproape de terminaţia apicală, de partiţia cohleară – o structură flexibilă ce susţine membrana bazilară şi membrana tectorială. De fiecare parte a partiţiei cohleare există compartimente umplute cu fluid, denumite rampa vestibulara (scala vestibuli) şi rampa timpanică (scala tympani) iar un canal distinct, rampa medie (scala media), trece prin partiţia cohleară. S15: Partiţia cohleară nu ajunge până la capătul apical al cohleei, în schimb există o deschidere cunoscută sub denumirea de helicotremă, care face legătura dintre rampa vestibulară şi cea timpanică, permiţând amestecul fluidelor acestora, fluid cunoscut sub denumirea de perilimfă. O consecinţă a acestui aranjament structural este că mişcarea internă a ferestrei ovale deplasează lichidul din urechea internă, determinând curbarea uşoară a ferestrei rotunde şi deformarea partiţiei cohleare. S16: Transformarea energiei vibraţionale în semnal electric se realizează prin intermediul celulelor ciliate. La limita auzului uman, celulele auditive pot detecta cu succes mişcări de dimensiuni atomice şi pot răspunde în zeci de microsecunde. Mai mult, celulele auditive se pot adapta rapid la stimuli constanţi permiţând astfel ascultătorului să extragă semnale dintr- un fundal zgomotos. S17: Celulele ciliate cohleare umane sunt dispuse într-un rând de celule ciliate interne în număr de aproximativ 3500 şi trei rânduri de celule ciliate externe, în număr de aproximativ

14000. Celulele auditive interne reprezintă de fapt receptorii senzoriali auditivi şi 95% din fibrele nervului auditiv care se proiectează în creier iau naştere din această subpopulaţie. S18: O celulă auditivă este o celulă epitelială sub formă de flacon, denumită celulă cu cili datorită formaţiunilor sub forma firelor de păr care pătrund din partea terminală apicală în rampa medie. Fiecare mănunchi de fire conţine de la 30 până la câteva sute de stereocili aranjaţi hexagonal cu un singur cil mai înalt denumit kinocil. S19: Transducerea mecanoelectrică a undelor sonore Celulele ciliate transduc energia mecanică direct în energie electrică Celulele auditive sunt celule epiteliale polarizate ale căror funcţii majore sunt îndeplinite în compartimentele celulare apical şi bazal. Partea terminală apicală a celulei auditive este specializată pentru recepţia şi translaţia energiei mecanice în curenţii ionici de receptor iar partea terminală bazală este specializată pentru transmisia informaţiei către sistemul nervos central prin intermediul contactelor sinaptice cu neuronii aferenţi primari. S20: Baza moleculară a răspunsului grupului de cili ai unei celule auditive rezidă în existenţa unor structuri specializate sub forma unor conexiuni filiforme localizate la vârful fiecărui stereocil. Ca şi legăturile laterale dintre stereocili, aceste legături apicale sunt filamente elastice (sub formă de arcuri) care leagă vârful fiecărui stereocil cu o placă membranară densă de partea superioară a stereocilului adiacent mai înalt iar această conectare a vârfurilor stereocililor are loc de-a lungul axei de sensibilitate maximă a grupului de stereocili. S21: Aceste legături oferă tensiunea necesară pentru deschiderea canalelor ionice de transducţie mecanoelectrică localizate în apropierea zonei de inserţie a filamentelor apicale de legatură, tensiune care este convertită prin intermediul elementelor elastice ce acţionează ca un arc (în timpul devierii stereocililor, cu un filament ancorat şi altul care acţionează asupra canalului ionic ca şi cum s-ar deschide o trapă). S22: În componenţa moleculară a filamentelor de legatură a vârfurilor stereocililor s-au identificat două proteine denumite cadherina CDH23 şi protocadherina PCDH15 care au fost legate de formele ereditare de surditate la oameni, șoareci și șobolani. S23: Deşi încă din anii 80, când pentru prima dată s-a propus un mecanism direct de transducere mecanică a semnalelor auditive, s-a încercat identificarea canalelor ionice de transducţie mecano-electrică auditivă, identitatea moleculară a acestora este încă neelucidată pe deplin, şi cu atât mai puţin modul de funcţionare a acestora, mai exact modul în care energia stimulului determină deschiderea acestor canale ionice. Pe baza analizei fluctuaţiilor curenţilor ionici de transducţie, sau a mărimii relative a curentului ionic mediat de un singur canal ionic, s-a estimat că există aproximativ 50 ÷ 100 de canale ionice funcţionale pe fiecare

grup de stereocili, adică 1 ÷ 2 canale pe fiecare stereocil individual. Cel mai optim candidat pentru astfel de canale ionice de transducţie mecanoelectrică s-a identificat ca fiind un membru al familiei de canale ionice TRP (cu potenţial tranzient de receptor), asemănătoare canalelor ionice voltaj dependente de potasiu (proteine tetramerice cu patru subunităţi) dar cu o permeabilitate semnificativă pentru calciu. În celulele auditive mamaliene, s-a identificat o izoformă (care diferă prin subunitatea α sau β) a canalelor ionice din familia TRPA1, cunoscute sub denumirea de ANKTM1, găsite iniţial în neuronii nociceptivi unde erau activaţi de temperaturile scăzute. S24: Probabilitatea ca aceste canale să fie în starea deschis în poziția de repaus a filamentelor nu este zero. În dispozitivul experimental, s-a estimat că aproximativ (10 ÷ 20) % din canale sunt deschise. Sistemul este deja sub tensiune și în apropierea punctului de reacție maximă, astfel încât o deviere mică din poziția de repaus va da o modificare mare în răspunsul receptorului. S25: Pe măsură ce grupul de stereocili se înclină în timpul devierii pe direcţia excitatorie, stereocilii adiacenţi exercită o forţă de forfecare între ei, întinzându-se şi crescând tensiunea din legăturile de la vârf, mărind astfel probabilitatea de deschidere a canalelor ionice. S26: Când devierea este în direcţia de hiperpolarizare, scade tensiunea din ligamente şi canalele ionice au tendinţa să se închidă. Stereocilii sunt dispuşi într-o manieră gradată pe înălţime într-un mod simetric bilateral. S27: Deplasarea grupului de cili pe o direcţie paralelă cu planul lor către cel mai înalt stereocil depolarizează membrana celulei auditive, în timp ce mişcarea paralelă la planul lor către cel mai scurt stereocil hiperpolarizează membrana celulei auditive. În mod contrar, deplasările perpendiculare pe planul de simetrie nu alterează potenţialul de membrană al celulei auditive.

S28: Vezi figuri suport curs S29: Deplasarea stereocililor la pragul auzului este de aproximativ 0.3 nm,

S28: Vezi figuri suport curs S29: Deplasarea stereocililor la pragul auzului este de aproximativ 0.3 nm, aproape de mărimea unui atom de aur. Celulele auditive pot converti deplasări ale stereocililor în potenţiale electrice în timpi scurţi de 10 microsecunde, viteza necesară localizării exacte a sursei sunetului. Necesitatea rezoluţiei de ordinul microsecundelor implică câteva constrângeri în mecanismele de transducţie, excluzând calea relativ lentă a mesagerilor secundari utilizaţi în transducerea vizuală sau olfactivă, în schimb pentru a funcţiona atât de rapid, este necesară existenţa unor canale ionice de transducere dependente mecanic.

Curs XII Sistemul Auditiv

S30: Evident, structurile filamentoase care conectează vârfurile stereocililor adiacenți, cunoscuți ca legături ale vârfurilor, intervin direct în deschiderea canalelor de transducție cation selective când se întind, permițând ionilor de potasiu să pătrundă în celulă. Pe măsură

ce stereocilii pivotează dintr-o parte în alta, tensiunea din legăturile de la vârf variază, modulând astfel fluxul de ioni determinând un potenţial de receptor gradat care urmează mişcării stereocililor. S31: Sensibilitatea mecanică deosebită a stereocililor implică şi un risc substanţial: sunete cu intensităţi foarte mari pot duce la distrugerea cililor prin forfecare ceea ce deteremină deficienţe auditive grave, aşa cum sugerează şi imaginile de microscopie electronică (vezi figura suport curs), care arată un grup de stereocili ai unei celule auditive sănătoase şi ai unei celule auditive afectată de un sunet puternic. S32: Întrucât stereocilii umani, spre deosebire de cei ai speciilor de peşti şi păsări, nu se regenerează, astfel de distrugeri sunt ireversibile. Numărul mic de celule ciliate auditive (aproape 30000 pentru un individ, sau 15000 pentru fiecare ureche) creşte sensibilitatea urechii interne la factori nocivi de mediu sau genetici. S33: Transducția mecanolelectrică mediată de celulele ciliate. Vezi figura suport curs Atunci când grupul de stereocili se înclină spre sterocilul cel mai înalt, se deschid canalele cation selective din apropierea vârfurilor stereocililor, permițând ionilor de potasiu să pătrundă în celulele ciliate în virtutea gradientului electrochimic. Prin depolarizarea acestor celule se deschid canalele voltaj dependenta de Ca2+ din membrana corpului celular, permițând pătrunderea ionilor de calciu și eliberarea neurotransmițătorului din partea terminală bazală a celulei pe terminațiile nervoase ale nervului auditiv. S34: Celulele auditive au un potenţial transmembranar de repaos cu valori cuprinse între -45 mV şi -60 mV faţă de fluidul în care este imersată partea terminală bazală a celulei. Pentru această valoare a potenţialului de repaos, doar o mică fracţie din canalele ionice de transducţie sunt deschise.

ce stereocilii pivotează dintr-o parte în alta, tensiunea din legăturile de la vârf variază, modulând astfel

Când grupul de stereocili este deviat către cel mai înalt stereocil, se deschid mai multe canale ionice cation selective producând depolarizarea prin pătrunderea ionilor de potasiu (K+) în celulă. S35: Deoarece o parte din canalele ionice de transducţie sunt deschise în starea de repaos (s-a estimat că aproximativ (10 ÷ 20) % din canale sunt deschise), potenţialul de receptor este bifazic: mişcarea spre stereocilul cel mai înalt depolarizează membrana celulară, în timp ce mişcarea în direcţia opusă duce la hiperpolarizarea acesteia. Această situaţie permite celulelor auditive să genereze un potenţial receptor sinusoidal ca răspuns la acţiunea unui stimul sinusoidal, păstrând astfel informaţia temporală prezentă în semnalul original până la frecvenţe în jurul valorii de 3 kHz. S36: Vezi figura suport curs S37: Necesitatea transducţiei mecanoelectrice a dus la adaptarea neobişnuită a celulelor auditive pentru care ionii de potasiu (K+) pot atât depolariza cât şi repolariza membrana celulară, permiţând păstrarea unui gradient mare de potasiu numai prin intermediul fluxului ionic. Ca şi în alte celule epiteliale, suprafeţele bazală şi apicală a celulei auditive sunt separate de joncţiuni strânse, permiţând separarea mediului ionic extracelular la nivelul acestor două suprafeţe. S38: Terminaţia apicală (incluzând stereocilii) pătrunde în rampa medie fiind expusă endolimfei care are un conţinut mare de ioni de potasiu şi scăzut de ioni de sodiu, menţinut astfel prin intermediul pompelor ionice specifice localizate în striaţiile vasculare (stria vascularis). Terminaţia bazală a celulei auditive este imersată în acelaşi fluid conţinut în rampa timpanică şi anume perilimfa care este asemănătoare cu alte fluide extracelulare cu conţinut scăzut de potasiu şi ridicat de sodiu. S39: În plus, compartimentul care conţine endolimfa este cu aproape 80 mV mai pozitiv decât compartimentul perilimfei (potenţial endocohlear), în timp ce interiorul celulei auditive este cu aproape 45 mV mai negativ decât perilimfa şi cu 125 mV mai negativ decât endolimfa. Gradientul electric rezultat de-a lungul membranei stereocililor de aproximativ 125 mV (diferenţa dintre potenţialul membranar de repaos al celulei auditive şi potenţialul endocohlear) duce la pătrunderea ionilor de potasiu în celulă prin canalele ionice de transducţie deschise, chiar dacă aceste celule au deja în interior o concentraţie mare de potasiu. S40: Depolarizarea celulei indusă de pătrunderea electrotonică a potasiului, duce la deschiderea canalelor ionice de calciu şi potasiu voltaj dependente, localizate în membrana corpului celulei auditive, cele de potasiu permiţând efluxul potasiului şi astfel repolarizarea

celulară. Acest eflux are loc deoarece perilimfa care înconjoară partea bazală terminală are un conţinut scăzut de potasiu faţă de citosol şi pentru că potenţialul de echilibru al ionilor de potasiu este mai negativ decât potenţialul de repaus al celulei auditive. S41: Repolarizarea celulei auditive prin intermediul efluxului de potasiu de asemenea facilitează pătrunderea calciului în celulă, care, pe lângă modularea eliberării neurotransmiţătorului, determină deschiderea canalelor ionice de potasiu dependente de calciu, ceea ce oferă în plus încă o cale de pătrundere a ionilor de potasiu în perilimfă. S42: O altă funcţie importantă a sistemului auditiv este cea de localizare spaţială a sursei unui sunet, care este îndeplinită prin intermediul diferenţei interaurale de timp şi de nivel (intensitate), percepută de ambele urechi (localizare binaurala a sunetului). Diferenţa de timp interaurală se datorează faptului că unda sonoră ajunge mai repede la urechea aflată mai aproape de sursa sunetului, faţă de cealaltă ureche şi poate fi transdusă prin diferenţa de fază a undei sonore care ajunge la cele două urechi în momente diferite de timp. Diferenţa de nivel interaurală este dată de reducerea intensităţii sunetului pentru urechea mai îndepartată de sursa acestuia. În timp ce localizarea sursei sunetului este preponderent realizată prin diferenţa de timp interaurală pentru frecvenţe joase (< 1 KHz), localizarea sunetelor cu frecvenţe mari (> 3KHz) este realizată prin diferenţa de nivel interaurală. S44: Localizarea frecvențelor în cohlee Fibrele nervoase auditive din membrana bazilară vibrează ca răspuns la diferite frecvenţe ale sunetului. Astfel că regiuni din membrana bazilară vor vibra maxim ca răspuns la diferite frecvenţe ale sunetului S45: Frecvenţele joase ale sunetului vor determina vibraţia regiunilor dinspre apex (vârf) a membranei bazilare în timp ce frecvenţele mai înalte vor cauza vibraţia regiunilor mai apropiate de bază.

S47: Proiecţiile cohleare ajung prin intermediul nervului VIII către trei regiuni principale ale nucleului cohlear. S48:

S47: Proiecţiile cohleare ajung prin intermediul nervului VIII către trei regiuni principale ale nucleului cohlear. S48: Aproape toate căile auditive ajung la coliculul inferior din trunchiul cerebral şi transportă funcţii integrative importante cum ar fi procesarea frecvenţelor sunetului şi integrarea indiciilor necesare localizării sunetului în spaţiu. S49: Cortexul auditiv primar, organizat tonotopic, este esenţial pentru funcţiile auditive de bază cum ar fi discriminarea frecvenţelor şi localizarea sunetelor şi deasemenea joacă un rol important în procesarea sunetelor intraspecifice de comunicare. Cortexul auditiv secundar (belt aria) are o organizare mai puţin tonotopică şi deasemenea procesează sunete complexe, cum sunt cele care mediază comunicarea. La nivelul creierului uman, ariile principale de înţelegere a vorbirii, sunt localizate în imediata vecinatate a cortexului auditiv. Excitarea directă, la om, a ariei auditive primare determină o serie de senzaţii auditive (ţiuit, ţipăt, alte sunete singulare), pe când excitarea ariei secundare determină sunete inteligibile (care pot cuprinde fraze întregi). Ca urmare, aria primară este considerată arie receptivă, iar aria secundară reprezintă aria cognitivă (interpretativă).