ORAŞUL ÎNCHIS

de James Graham Ballard

Discuţii la ora prânzului pe Strada 1 Milion:
„Îmi pare rău, aici sunt Milioanele de Vest. Dumneata cauţi 9775335
Est.”
„Un dolar şi cinci piciorul cubic? Vinde!”
„Ia expresul de vest până la Bulevardul 495, traversează, ia un
ascensor Redline şi urcă o mie de niveluri până la Piaza Terminal. Mergi
spre sud şi vei da de ea între Bulevardul 560 şi Strada 422.”
„Prăbuşire în KEN County! Cincizeci de blocuri de douăzeci de niveluri
pe treizeci.”
„Ia ascultă - Reactivarea bandelor de piromani! POLIŢIA POMPIERILOR A
ÎNCONJURA TBAY COUNTY!”
„E o minunăţie. Detectează până la 0,005 la sută monoxid. M-a costat
trei sute de dolari.”
„Ai văzut noile sleeper-uri urbane? În zece minute ai urcat 300 de
niveluri!” „Nouăzeci de cenţi piciorul? Cumpără!”
- Şi zici că ideea ţi-a venit în vis? vocea plesni în aer. Eşti sigur că n-ai
luat-o de la altul?
- Da, spuse M. De la vreo două picioare un reflector îi arunca în faţă
un con de lumină gălbejită. Îşi coborî ochii din calea lui şi aşteptă ca
sergentul să ajungă la birou, apoi să pocnească din degete şi să se
întoarcă iar spre el.
- Ai vorbit cu cineva despre asta?
- Numai despre prima teorie, explică M. Despre posibilitatea de a
zbura.
- Dar mie mi-ai spus că cealaltă teorie e mai importantă. De ce n-ai
dezvăluit-o?
M. ezită. Afară un troleu schimba zdrăngănind tronsonul aerian.
- Mi-era teamă că n-am să fiu înţeles.
Sergentul râse.
- Adică ai fi fost considerat nebun?
M. se foi jenat pe taburetul înalt de numai şase inci şi-şi simţea
coapsele ca de cauciuc încins. După trei ore de interogatoriu, se pierduse
orice noimă.
- Conceptul era prea abstract. Nu găseam cuvinte pentru el.
Sergentul dădu din cap.
- Îmi place să te aud vorbind aşa. Se aşeză pe birou, îl privi un
moment pe M. şi se apropie din nou de el. Acum ştii, spuse confidenţial, s-
a făcut târziu. Tot mai crezi că cele două teorii sunt viabile?

1
 M. îşi ridică ochii.
- Nu sunt?
Sergentul se întoarse spre cel ce urmărea scena din penumbra din
preajma ferestrei.
- Ne pierdem vremea, spuse, parcă tăind aerul cu vocea sa dură. îl
dau la Psiho. Cred că-ţi ajunge, doctore?
Medicul îşi privea absent mâinile. Nu părea să fi urmărit interogatoriul,
poate plictisit de metodele sergentului.
- Vreau să aflu ceva, spuse. Lasă-mă singur cu el o jumătate de oră.
După ce sergentul dispăru, medicul se aşeză după birou şi privi pe
geam, ascultând murmurul monoton al aerului din gura ventilatorului care
se căsca în stradă, sub staţie. Câteva lumini aeriene mai ardeau încă, iar
la vreo două sute de iarzi un poliţist singuratic patrula pe pasarela de fier
ce se boltea deasupra străzii, cizmele lui pocnind clar în întuneric.
M. rămăsese pe taburet, cu umerii între genunchi, încercând să-şi
dezmorţească cumva picioarele.
Medicul mai aruncă o privire pe actul de acuzare.
Nume............................................................................Franz M.
Vârsta....................................................................................20
Ocupaţia........................................................................Student
Adresa.......3599719 Strada 783 Vest, Nivel 549-7705-45KNI (Local)
Acuzaţie.....................................................................Vagabondaj
- Povesteşte-mi visul tău, spuse îndoind fără rost o riglă de oţel şi
uitându-se la M.
- Cred că ştiţi tot, domnule, spuse M.
- În detaliu, te rog.
M. nu-şi găsea locul.
- Nu e cine ştie ce, iar ce-mi amintesc nu mai e prea clar.
Medicul căscă. M. aşteptă şi începu să recite ceea ce mai spusese de
vreo douăzeci de ori.
- Eram suspendat în aer deasupra unei întinderi plate de sol liber,
ceva ca planşeul unei enorme arene. Cu braţele desfăcute şi priveam în
jos, plutind...
- Stai, îl întrerupse medicul. Eşti sigur că nu înotai?
- Da, spuse M. Sunt convins că nu înotam. în jurul meu era numai
spaţiu liber. Acesta-i cel mai important lucru. Nu erau pereţi. Cât vedeai cu
ochii. Atât îmi amintesc.
Medicul îşi plimbă degetul pe marginea riglei.
- Continuă.

2
 - Păi, visul mi-a dat ideea construirii unei maşini zburătoare. Un
prieten m-a ajutat s-o fac.
Medicul îşi lăsă capul în jos. Aproape inconştient ridică hârtia şi o
strânse în pumn.
- Nu fii absurd, Franz! se împotrivi Gregson. Se instalară la rândul de
la bufetul Chimiei. Este împotriva legilor hidrodinamicii. De unde obţii forţa
ascensională?
- Gândeşte-te că ai ca o paletă dintr-un material rigid, explică Franz în
timp ce-şi târşeau picioarele prin tambuchi. Să zicem zece picioare
diametru, ca una din secţiunile de compunere a pereţilor, cu un mâner pe
partea ventrală. Şi că sari de pe galeria de la Coliseum Stadium. Ce s-ar
întâmpla?
- Aş face o gaură în teren. Şi ce-i cu asta?
- Ei nu, serios.
- Dacă ar fi destul de întinsă şi-ar ţine, ai coborî ca o săgeată de
hârtie.
- Ai plana, spuse Franz. Bine. Treizeci de niveluri deasupra lor huruia
un sleeper făcând să zdrăngăne mesele şi tacâmurile din bufet. Franz nu
mai zise nimic până ajunseră la o masă, unde se aşeză, uitând de
mâncare.
- Şi ia ataşează-i o unitate propulsivă, ca un ventilator cu
acumulatoare sau ca rachetele de pe sleeper. Cu o putere suficientă să-ţi
compenseze greutatea. Ce-ai face?
Gregson dădu din umeri.
- Dacă ai putea controla chestia asta, ai putea să... ai... Se încruntă.
Cum îi zice? Tu o spui mereu.
- Să zbori.
- De fapt, Matheson, maşina e simplă, comentă Sanger, lectorul de
fizică, când pătrunseră în biblioteca ştiinţifică. O aplicaţie elementară a
principiului lui Venturi. Şi ce-i cu asta? Un trapez ar putea servi în acest
scop la fel de bine şi ar fi şi mai puţin riscant. Gândeşte-te în primul rând
la munca enormă de degajare pe care o necesită. N-aş putea spune că cei
de la trafic ar fi încântaţi de această eventualitate.
- Ştiu că aici n-ar fi realizabil, admise Franz. Ci într-o mare zonă liberă.
- De acord. Îţi sugerez să iei imediat legătura cu Arena Garden de la
nivelul 347- 25, spuse lectorul distrat. Sunt sigur că vor primi cu bucurie
planul dumitale.
Franz zâmbi politicos.
- Nu ar fi destul de mare. Mă gândeam de fapt la o zonă de spaţiu
total liber. Cu trei dimensiuni adică.
Sanger îl privea încruntat.
- Spaţiu liber. Nu-i oare o contradicţie? Spaţiul este un dolar piciorul
cubic, spuse frecându-şi nasul. Ai început deja să-ţi construieşti maşina?

3
 - Nu, spuse Franz.
- Aşa că am să încerc să uit totul. Ţine minte, Matheson, menirea
ştiinţei este aceea de a consolida cunoaşterea actuală, să sistematizeze şi
să interpreteze descoperirile trecutului, nu să alerge după himerele
viitorului.
Dădu din cap şi dispăru printre rafturile prăfuite.
Gregson îl aştepta pe scară.
- Ei? întrebă.
- Hai să încercăm după-masă, spuse Franz. Sărim peste Farmacologie,
Textul 5. Îi ştiu cursurile lui Flemings şi de-a-ndoaselea. O să-i cer
doctorului Ghee două permise.
Ieşiră din bibliotecă şi porniră pe aleea îngustă, uşor luminată care
trecea prin spatele imenselor laboratoare noi de tehnică civilă. Peste
şaptezeci şi cinci la sută din studenţi se aflau la facultăţile de arhitectură şi
tehnică, iar numai doi la sută la ştiinţe pure. Astfel că bibliotecile de fizică
şi chimie se aflau în cel mai vechi sector al Universităţii, în două
baracamente galvanizate, virtual condamnate, care odată adăposteau
şcoala de filozofie, închisă acum.
La capătul aleii intrară în Piaţa Universităţii şi începură să urce pe scara
de fier ce ducea la nivelul următor, la o sută de metri înălţime. La
jumătatea drumului un P.P. cu cască albă îi controlă grăbit cu detectorul şi
le făcu semn să treacă.
- Ce crede Sanger? întrebă Gregson când păşiră pe Strada 637 pe
care trebuia s-o traverseze pentru a ajunge la staţia elevatorului suburban.
- Nu face doi bani, spuse Franz. Nici măcar n-a început să înţeleagă
despre ce-i vorba.
Gregson râse amar.
- Nici eu nu ştiu dacă înţeleg.
Franz scoase un tichet din automat şi urcă pe platformă. O cabină
coborî încet, zvonindu-şi strident prezenţa.
- Aşteaptă până după-masă, îi strigă. Vei avea ce să vezi.

Administratorul terenului de la Coliseum le viză permisele.

- Studenţi, ei? Bine. Îndreptă un deget spre pachetul lung pe care-l
purtau Franz şi Gregson. Acolo ce-aveţi?
- Este un aparat de măsurare a vitezei aerului, îi spuse Franz.
Administratorul mormăi ceva şi dădu drumul la barieră.
Departe, în centrul arenei pustii, Franz desfăcu pachetul şi asamblară
împreună modelul. Avea o aripă ca un evantai din sârmă şi hârtie, un
fuzelaj îngust, contravântuit şi o coadă înaltă, îndoită.
Franz îl ridică şi-l aruncă în aer. Modelul pluti douăzeci de picioare şi
apoi alunecă, oprindu-se în rumeguş.

4
 - Pare stabil, spuse Franz. O să-l remorcăm mai întâi.
Scoase un rulou de sfoară din buzunar şi legă un capăt de bot. Alergară
şi modelul se ridică graţios în aer şi-i urmări în jurul stadionului, la zece
picioare deasupra terenului.
- Să încercăm acum rachetele, spuse Franz. Ajustă aripa şi coada şi
potrivi trei rachete de artificii într-un brachet de sârmă aflat deasupra
aripii.
Stadionul avea patru sute de picioare diametru, iar acoperişul se înălţa
la două sute de picioare. împinseră modelul pe-o parte şi Franz aprinse
fitilele.
După izbucnirea flăcării, modelul o zbughi peste teren, la două picioare
înălţime, cu o luminoasă trenă de fum colorat. Coada-i fu brusc cuprinsă
de flăcări şi modelul se ridică arcuindu-se sub acoperiş, se blocă tocmai
când era să lovească unul din stâlpii de iluminat şi se împlântă în rumeguş.
Alergară şi stinseră rămăşiţele arzânde.
- Franz! strigă Gregson. E incredibil! Merge cu adevărat.
Franz dădu cu piciorul în fuzelajul distrus.
- Sigur că merge, spuse neîmpăcat. Dar, cum a spus şi Sanger, şi ce-i
cu asta?
- Cum adică? Zboară! Nu-i de ajuns?
- Nu. Vreau unul mare care să mă poarte.
- Franz, potoleşte-te. Fii cuminte. Unde ai putea să zbori cu el?
- Nu ştiu, spuse Franz furios. Dar trebuie să fie undeva...
Administratorul terenului şi doi asistenţi, purtând extinctoare, alergau
spre ei.
- Ai ascuns chibriturile? întrebă repede Franz. Ne linşează dacă şi-ar
închipui că am fi Piro.
Trei zile mai târziu, Franz luă elevatorul 150 de niveluri spre 677-98,
unde se afla biroul Circumscripţiei Teritoriale.
- Există un şantier mare între 493 şi 554 în sectorul următor, spuse
unul dintre funcţionari. Nu ştiu dacă o să vă convină. Şaizeci de blocuri de
douăzeci pe cincisprezece niveluri.
- Altceva mai mare? se interesă Franz.
Funcţionarul îl privi intrigat.
- Mai mare? Nu. Dar ce anume doriţi - o criză de agorafobie?
Franz împături hărţile răspândite pe masă.
- Vreau să găsesc o zonă de spaţiu mai mult sau mai puţin continuu.
Două sau trei sute de blocuri lungime.
Funcţionarul dădu din cap şi se întoarse la registrul său.
- N-aţi fost la şcoala tehnică? întrebă cu oarecare dispreţ. Nu e cu
putinţă. O sută de blocuri e maximum.

5
 Franz îi mulţumi şi plecă.
Un expres sudic îl duse la şantier în două ore. Coborî Ia o deviere şi
merse pe jos cei trei sute de iarzi până la capătul nivelului. Strada, o
veche, dar animată arteră cu magazine de confecţii şi localuri de afaceri,
străbătea imensul B.I.R. Industrial Cube de zece mile grosime şi se termina
abrupt într-o încâlceală de traverse rupte şi sfărâmate. Pe margine fusese
ridicată o bară de oţel, peste care Franz privi în cavitatea de trei mile
lungime, o milă lăţime şi douăsprezece sute de picioare adâncime, pe care
mii de ingineri şi muncitori demolatori o smulgeau din pântecul Oraşului.
La opt sute de picioare sub el nesfârşite şiruri de camioane şi trenuri
transportau molozul şi sfărâmăturile, iar nori de praf se ridicau învolburaţi
în lumina ce cobora din plafon. Un lanţ de explozii muşcă din peretele din
stânga şi toată faţada alunecă şi se prăbuşi încet pe planşeu, dezvelind o
secţiune pefectă, transversală, prin cincisprezece niveluri ale Oraşului.
Franz mai văzuse şantiere mari înainte, părinţii lui chiar găsindu-şi
sfârşitul în istorica prăbuşire din QUA County cu zece ani în urmă, când trei
piloni principali au fost retezaţi şi două sute de niveluri ale Oraşului s-au
afundat zece mii de picioare, strivind o jumătate de milion de oameni ca
pe nişte muşte într-o concertină, dar enorma prăpastie îl paraliza încă.
Toţi din jur, în picioare sau aşezaţi pe terasele formate de traverse, o
gloată tăcută, se holbau în jos.
- Cică or să facă grădini şi parcuri pentru noi, remarcă cu blândeţe un
vârstnic de lângă Franz. Am auzit că s-ar putea chiar să aducă şi un pom.
Ar fi singurul din county.
Un bărbat într-o bluză uzată scuipă peste bară.
- Aşa zic mereu. Se dispensează ei de spaţiul ăsta, da’ numa’ la un
dolar piciorul.
O femeie, care privise în gol, începu să râdă prosteşte. Doi oameni din
preajmă o prinseră de mâini şi încercară să o dea la o parte. Femeia se
împotrivi şi apăru un P.P. care o îndepărtă cu brutalitate.
- Amărâta de ea, comentă bărbatul în bluză. Probabil călocuia pe
undeva pe acolo, l-au dat nouăzeci de cenţi pe picior când au evacuat-o.
Nici nu ştie că va trebui să dea un dolar şi zece acuma ca să se-ntoarcă
acolo. Te pomeneşti că o să ne pună să plătim cinci cenţi ora că stăm
aicea să privim.
Franz privi dincolo de parapet preţ de vreo două ceasuri, după care
cumpără o carte poştală de la un vânzător ambulant şi se întoarse la
elevator.
Făcu o vizită lui Gregson înainte de a se întoarce în dormitorul
studenţesc. Familia Gregson locuia în Milioanele de Vest, pe Bulevardul 98,
cocoţată într-un apartament de trei camere, chiar sub plafon. Franz îi
cunoştea de la moartea părinţilor, dar mama lui Gregson încă-l mai privea
cu un amestec de simpatie şi suspiciune. Când îl pofti înăuntru cu
zâmbetul ei obişnuit, o surprinse uitându-se pe furiş la detectorul montat
în hol.

6
 Gregson era în camera lui, tăind bine dispus fâşii de hârtie pe care le
lipea pe o construcţie mare şi şubredă care aducea cu modelul lui Franz.
- Bună, Franz. Cum a fost?
Franz dădu din umeri.
- Un şantier. Merită.
Gregson arătă spre construcţie.
- Crezi că-l putem încerca acolo?
- Am putea. Franz se aşeză pe pat. Culese o săgeată de hârtie şi o
lansă pe fereastră, în stradă. Acolo, pluti un timp, iar în urma unei spirale
leneşe dispăru în gura deschisă a ventilatorului.
- Când ai de gând să mai faci un model? întrebă Gregson.
- N-am de gând.
Gregson îl privi uimit.
- De ce? Ai dovedit justeţea teoriei tale.
- Nu asta urmăresc.
- Nu te prea înţeleg, Franz. Ce urmăreşti?
- Spaţiul liber.
- Liber? repetă Gregson. Franz dădu din cap.
- În ambele sensuri.
Gregson clătină din cap cu amărăciune şi mai decupă o bucată de
hârtie.
- Franz, eşti nebun. Franz se ridică.
- Uite, camera asta, spuse. E de douăzeci de picioare pe cincisprezece
şi zece. Extinde aceste dimensiuni la infinit. Ce rezultă?
- Un şantier.
- La infinit.
- Spaţiu nefuncţional.
- Ei? întrebă Franz răbdător.
- Conceptul este absurd.
- De ce?
- Pentru că nu ar putea exista. Franz îşi lovi fruntea în disperare.
- De ce n-ar putea exista? Gregson gesticula cu foarfecele.
- E o contradicţie. Ca şi cum ai zice „Eu mint”. O fantezie verbală,
atât. Interesantă teoretic, dar n-are rost să încerc să-i dau un sens, spuse
şi-aruncă foarfecele pe masă. Şi-apoi, ai idee cât ar costa spaţiul liber?
Franz se duse la raftul de cărţi şi luă unul din volume.
- Să ne uităm prin atlasul străzilor pe care-l ai tu. Ajunse la index. Asta
dă o mie de niveluri. KNI County, o sută de mii de mile cubice, populaţie
30 milioane.
7
 Gregson aprobă. Franz închise atlasul.
- Două sute cincizeci de counties, inclusiv KNI, formează împreună
Sectorul 493, iar o asociaţie de 15 000 de sectoare învecinate compun
Uniunea Locală 298. Se opri şi se uită la Gregson. Că veni vorba, ai auzit
de asta vreodată?
Gregson scutură din cap.
- Nu. Cum ai...
Franz trânti atlasul pe masă.
- Cam x 1015 mile mari cubice, spuse şi se rezemă de pervaz. Spune-
mi acum: ce se află dincolo de Uniunea Locală 298?
- Alte uniuni, presupun, spuse Gregson. Nu văd care-i problema ta.
- Şi dincolo de acelea?
- Altele mai departe. De ce nu?
- La nesfârşit? insistă Franz.
- Atât cât poate însemna asta.
- Marele registru al străzilor din vechea Bibliotecă Enciclopedică de pe
Strada 247 e cel mai cuprinzător din county, spuse Franz. Am fost acolo
azi-dimineaţă. Ocupă trei niveluri întregi. Milioane de volume. Dar nu
ajunge mai departe de Uniunea Locală 598. Nimeni nu avea idee ce-ar fi
afară. De ce?
- De ce-ar fi avut? întrebă Gregson. Franz, unde vrei să ajungi? Franz
se îndreptă spre uşă.
- Vino cu mine la Muzeul de Bio-Istorie. O să vezi.

Păsările erau cocoţate pe ridicături pietroase sau se legănau pe cărările

nisipoase dintre bazinele cu apă.
- „Archaeopterix”, citi Franz pe un indicator. Pasărea, sfrijită şi
mucegăită, scoase un croncănit dureros când îi întinse o mână de boabe.
- Unele din aceste păsări posedă urmele unei centuri scapulare, spuse
Franz. Fragmente mărunte osoase în ţesuturile din jurul coastelor.
- Aripi?
- Aşa crede dr. McGhee.
Ieşiră dintre şirurile de cuşti.
- Şi când crede el că zburau?
- Înainte de Fundaţie, spuse Franz. Cu trei milioane în urmă.
Când ajunseră afară porniră în jos pe Bulevardul 859. La jumătatea
drumului se adunaseră o mulţime de oameni care împreună cu alţii,
îngrămădiţi la balcoane, priveau cum o echipă a Poliţiei Pompierilor
încerca să pătrundă într-o clădire.
Intrările din ambele părţi ale blocului fuseseră închise, iar accesul pe
scări dinspre nivelurile superioare şi cele inferioare fusese oprit prin trape

8
grele de oţel. Ventilatorul şi gurile de evacuare tăcuseră, aerul fiind deja
alterat şi încărcat.
- Piro, murmură Gregson. Era bine dacă ne luam măştile.
- Nu-i grav, spuse Franz. Arătă spre indicatoarele de monoxid care
erau pretutindeni, cu boturile lor lungi sugând aerul. Acele cadranelor
rămâneau liniştitor la zero. Hai să aşteptăm în restaurantul din faţă.
Se strecurară spre restaurant, se aşezară la geam şi comandară cafea.
Aceasta, ca totul din meniu, era rece. Toate dispozitivele de gătit fuseseră
termostatate la un maximum de 95°F, şi numai în restaurantele de lux şi
hoteluri mai puteai obţine mâncare cel mult călduţă.
De sub ei, din stradă, răzbăteau strigătele mulţimii. Poliţia Pompierilor
părea incapabilă să pătrundă mai sus de parterul clădirii şi începuse să
înlăture populaţia cu lovituri de baston. O macara electrică se ridicase şi-
acum se apleca deasupra traverselor înşirate de-a lungul bordurii, iar şase
gheare grele de oţel pătrundeau în casă, prinzându-se de pereţi.
Gregson râse.
- Locatarii o să fie tare surprinşi când or ajunge acasă.
Franz privea casa. Era o clădire prăpădită, făcută sandviş între un mare
magazin de mobilă şi un nou supermarket. O veche firmă întinsă pe faţadă
fusese revopsită şi era evident că se schimbase de curând proprietarul.
Locatarii actuali încercaseră fără prea mult entuziasm să transforme
parterul într-un bufet “în picioare”. Poliţia Pompierilor părea să-şi dea
toată silinţa să facă prăpăd, pavajul fiind plin de plăcinte şi cioburi de
farfurii.
Zgomotul încetă şi toţi priveau atenţi rotirea macaralei. Când cablul fu
rulat şi întins, peretele din faţa casei prinse a se clătina cu smucituri
rigide.
Din mulţime izbucni un strigăt.
Franz arătă cu mâna.
- Colo sus! Priveşte!
La etajul al patrulea un bărbat şi o femeie apăruseră la fereastră şi
priveau în jos deznădăjduiţi. Bărbatul o sui pe femeie pe pervaz şi ea se
târâ afară prinzându-se de o ţeavă de scurgere. Sticle fură atunci aruncate
spre ei şi, ricoşînd, căzură peste poliţişti. O spărtură imensă rupse casa de
jos până sus o dată cu planşeul pe care se afla bărbatul care astfel se făcu
nevăzut. Unul dintre bulandrugii primului etaj se frânse şi întreaga clădire
se îndoi şi se prăbuşi.
Franz şi Gregson se ridicară în picioare mai să se răstoarne peste masă.
Mulţimea se ridică deodată ca un val peste cordonul poliţiştilor; după ce
praful se aşeză nu se mai vedeau decât moloz şi bârne răsucite. Prins în
mormanul acesta, se zărea corpul zdrobit al bărbatului. înăbuşit de praf,
abia se mişca, încercând să se elibereze cu o mână, şi mulţimea începu
din nou să urle când una din gheare se năpusti asupra lui, vârându-l sub
dărâmături.

9
 Administratorul restaurantului trecu pe lângă Franz, îmbrâncindu-l, şi se
aplecă pe fereastră cu ochii fixaţi pe cadranul unui detector portabil. Acul
său, ca al celorlalte, era la zero.
Vreo duzină de furtunuri ţâşneau peste rămăşiţele casei, iar după
câteva minute mulţimea se retrase, rărindu-se treptat.
Administratorul închise detectorul şi plecă de la fereastră, făcând din
cap către Franz.
- Piromanii dracului. Puteţi fi liniştiţi acum, băieţi.
Franz arătă spre detector.
- Înregistrarea era nulă. Nu a fost nici urmă de monoxid prin preajmă.
De unde ştiţi că erau Piro?
- N-ai tu grijă, ştim noi, răspunse acesta, rânjind strâmb. Noi nu
admitem astfel de elemente în cartierul nostru.
Franz ridică din umeri şi se aşeză.
- Aşa e, băiete. Ăsta e un cartier bun, de un dolar şi cinci. Zâmbi
satisfăcut. Poate chiar un dolar şi şase, toţi ştiu cum stăm cu securitatea
pe-aici.
- Stai cuminte, Franz, îl atenţionă Gregson pe Franz după plecarea
administratorului. S-ar putea să aibă dreptate. Piromanii se ocupă mai ales
de bufete mărunte şi restaurante obişnuite.
Franz îşi sorbea cafeaua.
- Dr. McGhee estimează că cel puţin cincisprezece la sută din
populaţia Oraşului sunt Piro nedovediţi. Şi este convins că numărul lor
creşte în continuare şi că Oraşul întreg are să ardă o dată şi-o dată.
Dădu la o parte ceaşca.
- Câţi bani ai?
- La mine?
La un loc.
- Cam treizeci de dolari.
- Eu am economisit cincisprezece, spuse Franz. Patruzeci şi cinci de
dolari; ar fi de-ajuns pentru trei sau patru săptămâni.
- Unde? întrebă Gregson.
- Într-un supersleeper.
- Super...! izbucni Gregson, alarmat. Trei sau patru săptămâni! Ce-ai
de gând?
- Nu-i decât o singură cale pentru a afla, explică cu calm Franz. Nu pot
să stau în loc şi să tot meditez. Undeva există spaţiu liber şi voi merge cu
sleeper-ul până voi da de el. Vrei să-mi împrumuţi cei treizeci de dolari ai
tăi?
- Dar, Franz....

10
 - Dacă nu dau de nimic în două săptămâni, voi schimba ruta şi mă voi
întoarce.
- Dar biletul ar costa... Gregson calculă... miliarde.
- Aceştia ar fi doar pentru cafea şi sandvişuri, spuse Franz. Biletul va fi
gratis. Îşi ridică privirea de pe masă. Ştii tu...
Gregson dădu din cap neîncrezător.
- Ai putea... şi pe supersleeper?
- De ce nu? Dacă m-or lua Ia întrebări am să le spun că mă-ntorc pe o
cale ocolită. Greg, vrei?
- Nu ştiu dacă ar trebui. Gregson se juca încurcat cu ceaşca. Franz,
cum poate exista spaţiu liber? Cum?
- Asta am de gând să aflu, spuse Franz. Gândeşte-te la asta ca fiind
prima mea lucrare practică la fizică.
Distanţele pentru pasageri erau calculate în sistemul de transporturi
punct cu punct prin aplicarea formulei a = Vb2 + c2 + d2. Itinerarul era la
alegerea pasagerului, iar atât timp cât rămânea în sistem putea alege
orice rută dorea. Biletele erau controlate doar Ia ieşirile din staţii, unde un
funcţionar colecta suprataxa necesară. Dacă pasagerul nu putea plăti
suprataxa - zece cenţi mila - era trimis înapoi de unde a început călătoria.
Franz şi Gregson intrară în staţia de pe Strada 98 şi se îndreptară spre
marea consolă, un furnizor automat de bilete. Franz introduse un penny şi
apăsă pe butonul de destinaţie 984. Maşina mormăi, expectoră biletul şi-i
înapoie restul pe o gură specială.
- Ei, atunci, la revedere, Greg, spuse Franz îndreptându-se spre
barieră. Ne vedem peste vreo două săptămâni. Mă acoperă băieţii la
cămin. Spune-i lui Sanger că sunt de rând la Pompieri.
- Şi dacă nu te mai întorci, Franz? întrebă Gregson. Adică, dacă te dau
jos din tren?
- N-au cum. Am bilet!
- Şi dacă, eu ştiu, găseşti spaţiu liber? Te mai întorci atunci?
- Dacă pot.
Franz îl bătu pe umăr împăciuitor pe Gregson, îi făcu semn cu mâna şi
dispăru printre călători.
Luă Suburbanul Local Verde spre staţia districtuală de legătură pentru
următorul county. Trenul Liniei Verzi circula constant cu 70 mile pe oră şi
călătoria dura două ore şi jumătate.
La staţia de legătură luă un elevator expres de 40 de mile pe oră, ieşind
din sector după douăzeci de minute. După încă cincizeci de minute, cu un
Inter-Sector Special, ajunse la Staţia Terminus a liniei principale care
deservea Uniunea.
Acolo bău o cafea şi hotărâ să meargă mai departe. Supersleeper-urile
circulau spre est şi vest, oprindu-se din zece în zece staţii. Următorul
sosea peste şaptezeci de ore şi mergea spre vest.

11
 Terminus era cea mai mare staţie pe care o văzuse Franz, o cavernă de
o milă lungime şi adâncă de treizeci de niveluri. Sute de tuburi elevatoare
străbăteau staţia, iar încâlceala de platforme, escalatoare, restaurante,
hoteluri părea o replică exagerată a întregului Oraş.
Lămurindu-se asupra relaţiei de urmat la unul din ghişeele de
informaţii, Franz purcese cu un elevator spre Etajul 15 unde acostau
supersleeper-urile. De-o parte şi de alta a staţiei se întindeau două tunele
de oţel vacuumate având fiecare trei sute de picioare în diametru,
susţinute la treizeci şi patru de intervale de pile de beton.
Franz traversă platforma şi se opri lângă gangul telescopic care
pătrundea într-una din ecluzele pneumatice. Două sute şaptezeci de
grade, exact, îşi zise, zgâindu-se la rotunjimea de pântec a tunelului.
Trebuia să ajungă undeva. Avea patruzeci şi cinci de dolari în buzunar,
bani destui pentru cafea şi sandvişuri, pentru trei săptămâni, chiar şase de
era nevoie, oricât i-ar trebui pentru a da de capătul Oraşului.
Petrecu următoarele trei zile sorbindu-şi încet cafeaua în câte unul
dintre cele treizeci de bufete din staţie, citind ziarele aruncate şi dormind
în trenurile locale Roşii care făceau patru ore până la cel mai apropiat
sector.
Când în sfârşit sosi supersleeper-ul, se alătură micului grup de Poliţişti
Pompieri şi oficialităţi municipale care aşteptau la intrarea în gang şi-i
urmă spre tren. Erau două vagoane; un sleeper pe care nimeni nu-l folosea
şi unul de zi.
Franz ocupă un loc mai retras în vagonul de zi, în apropierea unui
indicator şi-şi scoase carneţelul gata să-şi facă prima însemnare.

Prima Zi: 270° Vest. Uniunea 4.350

- Ieşi la un pahar? îl întrebă un Căpitan Pompier aşezat de partea
cealaltă a intervalului. Aici e o oprire de zece minute.
- Nu, mulţumesc, spuse Franz. O să vă ţin locul.
Un dolar şi cinci piciorul cubic. Spaţiul liber, ştia, ar putea coborî preţul.
Nu era nevoie să coboare din tren sau să se intereseze. Era de-ajuns să
împrumute un ziar şi să urmărească cursul pieţei.

A Doua Zi: 270° Vest. Uniunea 7.550

- Reduc mereu sleeper-urile astea, îi spusese cineva. Toţi stau în
vagonul de zi. Şaizeci de scaune şi patru oameni. Nu mai e nevoie să
circuli atâta. Lumea rămâne acolo unde s-a pomenit. în câţiva ani n-o să
mai fie decât serviciile suburbane.

97 cenţi.

La o medie de un dolar piciorul cubic, Franz calculă la repezeală, face

până acum 4$x 1027.
- Mergi până la următoarea, aşa? Atunci, cu bine, tinere.
12
 Puţini pasageri rămâneau pe sleeper mai mult de trei sau patru ore. La
sfârşitul celei de-a doua zile spatele şi gâtul începură să-l doară din cauza
constantei accelerări. Reuşi să se mai dezmorţească mergând în sus şi-n
jos pe coridorul îngust din vagonul de dormit pustiu, dar era nevoit să-şi
petreacă cea mai mare parte a timpului prins în scaunul său datorită
lungilor curse de frânare a trenului dinaintea opririlor în staţii.

A Treia Zi: 270° Vest. Federaţia 657

- Interesant, dar cum ai putea-o demonstra?
- E doar o idee aiurită de-a mea, spuse Franz, mâzgălind schiţa pe
care o aruncă într-un colector. Nu are nici o aplicaţie reală.
- Curios, dar asta parcă-mi spune ceva.
Franz se ridică.
- Vreţi să spuneţi că aţi văzut maşini ca aceasta? Într-un ziar sau vreo
carte?
- Nu, nu. Într-un vis.
La fiecare jumătate de zi, pilotul semna jurnalul de bord, echipajul,
transferat pe un tren estic, traversa platforma şi o porneau spre casă.

A Patra Zi: 270° Vest. Federaţia 1.225

- Un dolar piciorul cubic. Sunteţi de la Teritorii?
- Începător, răspunse degajat Franz. Sper să-mi deschid un birou
personal.
Îşi omora timpul jucând cărţi, cumpărând cafea şi chifle de la
distribuitorul din oficiu, urmărind indicatorul şi ascultând discuţiile
celorlalţi.
- Credeţi-mă, va veni o vreme când fiecare uniune, fiecare sector,
aproape că aş zice fiecare stradă şi bulevard îşi va câştiga totala
independenţă locală. Echipate cu propriile servicii energetice, aeratoare,
rezervoare, laboratoare-fermă...
Plictiseală.

6$x 1075.

Ziua a 5-a: 270° Vest. Federaţia Mare 17

De la un chioşc din staţie Franz cumpără un set de lame şi aruncă o
privire peste broşura editată de camera de comerţ locală.
„12 000 niveluri, 98 cenţi piciorul, Elm Drive unic, rată a securităţii
neegalată...”.
Se întoarse în tren, se bărbieri şi-şi numără cei treizeci de dolari care i-
au mai rămas. Se afla acum la nouăzeci şi cinci de milioane de mile mari
de staţia suburbană de pe Strada 984 şi realiză că nu mai putea întârzia
mult întoarcerea. Data viitoare va economisi vreo două mii.

13
 7$x10127.

Ziua a 7-a: Vest. Metropolitan 212

Franz se uita la indicator.
- Nu ne oprim aici? întrebă pe bărbatul aşezat la trei scaune depărtare
de el. Voiam să aflu preţul.
- Variază. Cam în jur de cincizeci de cenţi...
- Cincizeci! Franz sări ca ars. Când mai opreşte? Trebuie să cobor!
- Aici nu, fiule, spuse pasagerul întinzând mâna restrictiv. Ăsta-i Night
Town. Ce-ţi veni?
Franz scutură din cap, revenindu-şi.
- Credeam că...
- Linişteşte-te. Celălalt se ridică şi veni lângă el. E doar o mahala,
uriaşă. Zone moarte. Ajung pe alocuri şi la cinci cenţi. Fără servicii, fără
energie.
Le-au trebuit două zile să-l străbată.
- Conducerea Oraşului a început să-l izoleze, i-a mai spus. Blocuri
imense. E singurul lucru pe care-l mai pot face acum. Ce se-ntâmplă cu cei
de-acolo, mi-e frică să mă gândesc. Mesteca o îmbucătură de sandviş.
Ciudat, dar sunt multe zone negre. Nu auzi de ele, dar se întind mereu.
Totul începe într-o stradă dosnică, într-un cartier amărât de un dolar. O
gâtuire a sistemului canalelor de degajare, insuficiente colectoare de
cenuşă şi, fără să-ţi dai seama un miliard de mile cubice au şi devenit o
adevărată junglă. încearcă o schemă de ameliorare, pompează puţină
cianidă şi apoi îl izolează. Şi atunci sunt închişi de-a binelea.
Franz dădu din cap, ascultând vâjâitul monoton al aerului.
- S-ar putea ca să nu mai rămână decât zone negre. Oraşul va fi un
imens cimitir!

Ziua a 10-a: 90° Est. Marele Metropolitan 755

- Hei! Franz sări din scaun şi se uită la indicator.
- Ce s-a întâmplat? întrebă cineva aşezat în faţa lui.
- Est! strigă Franz. Lovi indicatorul cu mâna dar nu se schimbă. Trenul
şi-a schimbat direcţia?
- Nu, merge spre est, îi răspunse un alt pasager. Ai greşit trenul?
- Ar trebui să meargă spre vest, insistă Franz. Aşa ca-n ultimele zece
zile.
- Zece zile! exclamă cineva. Eşti în trenul ăsta de zece zile?
Franz se duse în faţă şi-l găsi pe însoţitorul vagonului.
- În ce direcţie merge trenul ăsta? Vest?

14
 - Est, domnule, spuse acesta, infirmând cu o clătinare a capului.
Întotdeauna a mers spre est.
- Eşti nebun, spuse scurt Franz. Vreau să văd jurnalul pilotului.
- Îmi pare rău, dar nu se poate. Vreţi să-mi arătaţi biletul
dumneavoastră, domnule?
- Ascultă, spuse Franz încet, toate frustrările acumulate în aceşti
douăzeci de ani copleşindu-l. Sunt în acest...
Tăcu şi se întoarse la locul său.
Ceilalţi cinci pasageri îl urmăreau cu atenţie.
- Zece zile, mai repeta uluit unul dintre ei.
Două minute mai târziu veni cineva şi-i ceru lui Franz biletul.
- Şi bineînţeles totul era în ordine, comentă medicul poliţist. E destul
de ciudat, dar nu există o reglementare în acest sens. Şi eu obişnuiam să
călătoresc gratis când eram mai tânăr, deşi niciodată nu m-am gândit la o
asemenea călătorie.
Se întoarse la birou.
- Acuzaţia nu e valabilă, spuse. Nu eşti un vagabond în nici un sens
condamnabil, iar conducerea transporturilor n-are ce să-ţi facă. Cum a fost
construită această curbură în sistem nici ei nu pot explica, pare să fie o
trăsătură inerentă chiar a Oraşului. Acum, în ceea ce te priveşte. Ai de
gând să continui cercetarea?
- Vreau să construiesc o maşină zburătoare, zise M. în loc de răspuns.
Trebuie să fie spaţiu liber undeva. Nu ştiu... poate în nivelurile inferioare.
Medicul se ridică.
- Am să vorbesc cu sergentul să te trimită la unul din psihiatrii noştri.
El te va putea ajuta cu visele tale!
Medicul ezită înainte de a deschide uşa.
- Uite, începu el să explice, nu poţi scăpa de timp, aşa-i? Subiectiv, el
este o dimensiune plastică, dar orice ai face nu vei putea opri în Ioc ceasul
acela - arătă pe cel de pe birou - sau să-l faci să meargă înapoi. Tot aşa
nici din Oraş nu poţi să ieşi.
Analogia nu rezistă, spuse M. Arătă pereţii ce-i înconjurau şi luminile
străzii. Toate astea au fost construite de noi. Întrebarea la care nimeni nu
poate răspunde este: ce a fost înainte de a le construi noi?
- Au fost dintotdeauna aici, spuse medicul. Nu chiar aceste cărămizi şi
aceste grinzi, ci altele înaintea lor. Eşti de acord că timpul nu are început
şi nici sfârşit? Oraşul e de când timpul şi neîntrerupt ca el.
- Primele cărămizi au fost puse de cineva, insistă M. Aceea a fost
Fundaţia.
- Un mit. Numai oamenii de ştiinţă mai cred în ea şi nici ei nu încearcă
să dovedească ceva. Majoritatea cred în sinea lor că piatra Fundaţiei nu e
decât o superstiţie. Ţinem la ea din comoditate şi pentru a ne oferi o

15
tradiţie proprie. Este evident că nu a putut fi o primă cărămidă. Dacă ar fi
fost, ai putea explica cine a pus-o şi, chiar mai dificil, de unde au venit?
- Trebuie să fie spaţiu liber undeva, spuse M., cu încăpăţânare. Oraşul
trebuie să aibă limite.
- De ce?întrebă medicul. Nu poate pluti în nimic. Sau asta vrei să
susţii?
M. bătu în retragere învins.
- Nu.
Medicul îl observă în linişte câteva minute şi se înapoie la birou.
- Această fixaţie curioasă a dumitale mă intrigă. Eşti prins între ceea
ce psihiatrii denumesc feţe paradoxale. Presupun că ai interpretat greşit
ceva din cel auzite despre Zid.
M. ridică ochii.
- Care zid?
Medicul dădu din cap ca pentru sine.
- O anumită opinie progresistă susţine că ar fi un zid în jurul Oraşului,
prin care e cu neputinţă să treci. Nu pretind a înţelege această teorie. E
prea abstractă şi sofisticată. în orice caz, cred că au confundat acest Zid
cu zonele negre împrejmuite prin care ai trecut cu Trenul. Prefer viziunea
obişnuită a Oraşului întins în toate direcţiile şi nelimitat.
Se îndreptă spre uşă.
- Aşteaptă aici, mă duc să-ţi aranjez o eliberare condiţionată. Fii fără
grijă, psihiatrii îţi vor lămuri totul.
După ce medicul dispăru, M. îşi lăsă capul în piept, prea istovit pentru a
se mai simţi uşurat. Se ridică în picioare şi se întinse, plimbându-se
dezorientat prin încăpere.
Afară ultimele proiectoare se stingeau şi patrula de pe pasarela de sub
plafon îşi aprinsese lanterna. O maşină a poliţiei trecu mugind pe unul din
bulevardele ce tăiau strada, şinele ţipând. Trei lumini se năpustiră peste
stradă şi pieriră una câte una.
M. se întreba de ce nu venise Gregson la gară. Calendarul de pe birou îi
atrase atunci atenţia. Data expusă pe fila volantă era 12 august. Era ziua
în care îşi începuse călătoria - exact acum trei săptămâni.

Astăzi!
Ia Verdele de Vest până în Strada 298, traversează la intersecţie şi urcă
cu un elevator Roşu până la nivelul 237. Mergi până la staţia de pe Ruta
175, ia suburbanul 438 şi coboară pe Strada 795. la-o pe Linia Albastră
spre Piaza, coboară la 4 şi 275, spre stânga să ocoleşti şi...
Şi te-ai întors de unde ai pornit prima dată.
Iadul $x10n.
Traducere de Marian Mirescu

16
17