FUNDAŢIA MEDICALĂ ROMÂNĂ

ATENEUL DE ŞTIINŢE MEDICALE,

FARMACOLOGICE ŞI STOMATOLOGICE

INSTITUTUL CLINIC DE PERFECŢIONARE

DIRECTOR
Prof. MARIO MICHELANGELO STROMILLO, Ph. D., M. D.

OFFICIUM MEDICINAE
SERMONIS PERITIA
Lectii de psihiatrie sociala
- Lectii ţinute de
Profesorul Emerit Mario Michelangelo Stromillo
la primul curs de formare de specialişti in Psihiatrie -

- Fundatia Medicala Romana –

1
 PSIHIATRII ÎNSCRIŞI LA PRIMUL CURS DE PERFECŢIONARE,
VOI ŞTIŢI CĂ …

Spiritul istoriei nu e întotdeauna parfumat cu parfum de

trandafiri sau de violete (Hegel).
În apele tulburi, noroioase ale filosofiei moderne, înconjurate de
garduri de cuvinte de neînţeles, înoată sirenele înţelepciunii, nu prea
atrăgătoare, în vreme ce pe maluri se îngrămădeşte o mulţime aplauzând
de neghobi, de imbecili plini de admiraţie.
Acela care e lipsit de cunoaşterea profundităţilor biologice şi a
măreţiilor astronomice (care amândouă aparţin aceleiaşi ordini, singurei
ordini metafizice), acela care a ales să reflecte asupra destinului omenirii
şi asupra relaţiei sale cu universul şi cu Creatorul său, cel care are
pretenţia să îşi alcătuiască micuţa sa caricatură a gândului cu
minusculele rezerve ale cunoştinţelor sale superficiale, cel care nu are
nici dorinţa şi nici curajul de a coborî în adâncimea profundităţilor
biologice, acest om e condamnat să rămână pentru totdeauna la suprafaţa
plată a lucrurilor iar gîndul său minuscul va continua să se târască
amarnic în lumea neghiobiilor sale.
O, sărmane insecte travestite în filosofi şi recunoscute ca atare de
mulţimea ignorantă!

2
 SFÂNTUL PAVEL: PRECURSORUL
MEDICINEI HOLISTICE
(Corpul şi membrele)

Precum corpul este unul, deşi are mai multe mădulare, iar toate
mădularele corpului, deşi multe la număr, formează un singur corp, tot
aşa este şi cu Christos. De fapt noi toţi fie Iudei, fie Greci, fie sclavi, fie
liberi, am fost botezaţi într-un singur Spirit, ca să fim un singur corp, şi
toţi am fost adăpaţi cu un singur Spirit.
Corpul nu este dintr-un singur mădular, ci e compus din mai
multe. Chiar dacă piciorul ar zice: „Pentru că nu sunt mână, nu fac parte
din corp”, nu înseamnă că nu mai face parte din corp. Iar dacă urechea ar
zice: ”Deoarece nu sunt ochi, nu fac parte din corp”, nu înseamnă că nu
mai face parte din corp. Dacă întreg corpul ar fi ochi, unde ar fi auzul?
Dacă în întregime ar fi auz, unde ar fi mirosul? Dumnezeu însă a pus
fiecare mădular în parte în corp aşa cum a voit. Dacă toate ar fi un singur
mădular, unde ar mai fi corpul? Mădularele deci sunt mai multe, iar
corpul este unul. Ochiul nu-i poate zice mâinii: „N-am nevoie de tine”,
nici capul picioarelor: „N-am nevoie de voi”. Ba, mădularele corpului
care par să fie cele mai slabe sunt cele mai trebuincioase, iar cele ce par
mai umile în corp le luăm cu atât mai mult în seamă, şi celor mai puţin
cuviincioase le arătăm o mai mare cuviinţă, pe când cele cuviincioase nu
au nevoie. Dumnezeu însă a întocmit corpul dând mai multă cinste cui
avea nevoie, ca să nu fie dezbinare în corp, ci ca toate mădularele
deopotrivă să poarte grijă unele de altele. Aşadar, dacă un mădular
suferă, toate mădularele suferă cu el; dacă un mădular este glorificat,
toate mădularele se bucură de el.

Sfântul Pavel – Prima Scrisoare către Corinteni

OCTALOG

Următoarele opt precepte constituie fundamentul pentru omul

moral.
1. Inchină-te Creatorului Suprem şi nu idolatriza nici o fiinţă.
2. Fii arbitru al existenţei şi operei tale pentru a te elibera de
nevoi.
3. Fii credincios şi respectuos cu oricine şi ajută-i pe cei loviţi de
vreo nenorocire.
4. Procreeaza supunându-te raţiunii şi nu simţurilor.

3
 5. Nici unei fiinţe umane nu-i este îngăduit să subjuge sau să-şi
distrugă proprii semeni.
6. Patria să-ţi fie planeta pe care să trăieşti împreună cu fraţii tăi
din specia umană.
7. Nu trăda familia umană, nu-ţi însuşi haina nimănui: hrăneşte-te
şi distrează-te cu moderaţie.
8. Dreptul la viaţă implică datoria de a munci, de a te instrui, de a
te odihni.

EXPLICAŢIE SINTETIZATĂ A OCTALOGULUI

Prima - Reverenţa datorată Supremului Creator nu trebuie să fie o

adoraţie oarbă, aşa cum este înţeleasă şi practicată de idolatrii, ci o
mărturie a respectului sincer eliberat de orice teamă.

A doua - Eliberarea de temă ca şi libertatea de nevoi, sunt legate

de dreptul liberului arbitru conferit fiecărei fiinţe umane.

A treia - A fi loial şi respectuos faţă de aproapele şi a-i ajuta pe

cei nevoiaşi şi pe cei nenorociţi fac parte din principalele datorii ale
omului.

A patra – Fiinţa umană lipsită de orice prejudecată şi superstiţie,

adică conştientă de a fi cu adevărat un om, are datoria naturală de a
perpetua specia căreia îi aparţine şi, dacă este în stare să îndeplinească
această datorie, va trebui să procreeze supunându-se raţiunii şi nu doriţei
simţurilor, sau învăţăturilor doctrinelor anacroniste, sau absurdelor
solicitări demografice.

A cincea – Procreerea reglată de raţiune facilitează eliberarea de

nevoie şi îi permite fiiţei umane(într-o anumită măsură) să nu se supună
voinţei sau impoziţiilor altuia, sau să nu cadă în tentaţia perversă de a-şi
subjuga sau a-şi distruge aproapele (aşa cum totuşi se întâmplă) pentru a-
şi procura în mod barbar mijloacele necesare vieţii creaturilor
multiplicate.

A şasea – Loialitatea, respectul, caritatea şi o procreere raţională,

constituie împreună premiza indispensabilă pentru a concretiza în mod
pacifist şi de fraternitate patria unică.

A şaptea – Omul conştient şi demn de a aparţine adevăratei şi

unicei mari patrii a întregii familii umane – planeta pământ- nu trebuie
cu nici un chip să se lase supus dorinţei de a avea haina altuia; nu trebuie

4
din nici un motiv să trădeze familia umană din care face parte; nu trebuie
să săvârşească acţiuni nocive sănătăţii proprii şi a altuia.

A opta – Recunoştinţa pe care omul o datorează Creatorului

Suprem pentru tot ceea ce a primit de la el nu trebuie să fie alcătuită doar
din acte generoase de reverenţă, ci şi din inderogabila şi precisa datorie
de a munci şi se odihni şi a se instrui în mod convenient pentru a deveni
mereu mai demn de viaţă şi pentru a contribui în mod eficace la
progresul şi la înălţarea familiei umane.

ABOMINABILUL JOC CARE SE BAZEAZĂ PE BAN

Infinite varietăţi de jocuri, de la simple la complicate, de la

individuale la colective, la cele de atracţie sau de speculaţie, sunt în
general cunoscute şi practicate de neamul omenesc.
În toate timpurile istoriei umane, până în zilele noastre, între
infinita serie de jocuri practicate, îngăduite sau neîngăduite, uşoare sau
dificile, permise ori interzise, cel care întotdeauna a atras în cea mai
mare parte atenţia oamenilor este fără nici o îndoială jocul care se
bazează pe ban.
Acest joc, aşa cum ştiu cu toţii, este aproape întotdeauna
monopolizat doar de către guvernele care domnesc pe teritoriile unde
este practicat spurcatul joc.
Numai că guvernele care gestionează sau permit această activitate
de oprobiu, se justifică spunând că câştigurile provenite din joc servesc
pentru a mări intrările în vistierie, necesare pentru a satisface nevoile
comunităţii.
În prezent guvernele, pentru a nu le scădea tradiţionala faimă de
iluzionişti şi îmbietori, folosesc cele mai moderne descoperiri ale tehnicii
propagandistice pentru a favoriza răspândirea în masa respectivilor
supuşi a viziunii de proastă reputaţie a jocului ce se bazează pe ban.
Sub ciocănitul neîntrerupt al acestei propagande penibile şi
perfide, destul de puţini supuşi reuşesc să se sustragă tentaţiei de a se
îmbogăţi de pe urma jocului despre care e vorba.
Între masa de cetăţeni obişnuiţi să considere cinstit şi onest tot
ceea ce propune, hotăreşte sau impune statul, destul de puţini bagă de
seamă opera de zdrobire morală pe care o produce jocul bazat pe ban,
atât asupra celui care îl practică, cât şi asupra întregii societăţi umane.
Este adevărat că statul nu obligă pe nimeni să participe la jocul pe
care îl promovează, însă propaganda pe care acesta o face îi investeşte cu

5
efectele ei malefice pe toţi cetăţenii, de la cei înţelepţi la cei neînţelepţi,
de la cei slabi la cei nemulţumiţi, la cei descurajaţi.
Şi cu această propagandă neîntreruptă şi perfidă statul reuşeşte să
inducă cetăţenilor, printre care se află şi numeroşi taţi de familii, să
încredinţeze jocului o parte din salariile lor neînsemnate, pentru a
încerca să amelioreze, cu ajutorul norocului pe care îl oferă din când în
când acest damnat joc, respectivele condiţii economice.
Chiar şi unele mame, fragile din punct de vedere moral, ademenite
de către propagandă şi de către victoriile care sunt cu punctualitate
divulgate şi trâmbiţate de către organizaţiile interesate, ori de câte ori
norocul surâde unui jucător, nu ezită să sustragă bani din relativul bilanţ
familial pentru a-l încredinţa jocului.
Între numeroasele persoane atrase de înşelătorul joc, sunt totuşi
unele de ambele sexe, proprietari de industrii sau având patrimonii
financiare considerabile, care în scurt timp dizolvă, pe mesele prost
famatelor case de joc, bogăţii uriaşe, aducând grave daune morale şi
materiale întregii societăţi umane şi mai presus respectivelor familii.
Gândindu-ne la opera de relaxare morală, la amărăciunile şi la
deziluziile pe care jocul bazat pe ban le provoacă societăţii umane, nu se
poate să nu condamnăm din punct de vedere moral statul care, în funcţie
de principal promotor sau gestionar sau controlor direct al acestui viciu
murdar şi damnat, este el însuşi principalul responsabil pentru toate
relele pe care le implică un asemenea viciu.
Pretextul adus de către reprezentanţii statului pentru a justifica
exerciţiul direct ori indirect al jocului în chestiune, este o vulgară
mistificare ca şi multe altele în care excelează reprezentanţii citaţi.
A voi să se crească tezaurul prin intermediul exerciţiului unui
viciu, aşa cum este de fapt jocul bazat pe ban, este o ticăloşie care insultă
demnitatea umană şi îi umileşte pe toţi aceia care se dedică zilnic unei
munci cinstite şi loiale pentru a procura ceea ce e necesar traiului.
O mamă cinstită şi loială şi un tată drept şi demn nu vor ajunge
niciodată la punctul de a-şi deprava propria familie pentru a creşte
venitul acelei familii; şi nu îşi vor permite niciodată să dea sfaturi rele
sau exemple negative propriilor lor fii, pentru a nu fi nedemni de ei.
Nu, organizaţia intangibilă numită „stat” nu se remediază în
funcţie de nevoile comunităţii, donând miliarde celor favorizaţi de jocul
mai sus pomenit, şi crescând taxele şi preţurile pentru aceia care se
dedică unei munci oneste şi loiale!
Doar cu fructele muncii şi cu corespondenţa unor salarii juste,
suficiente pentru a da tuturor muncitorilor şi familiilor lor respective
posibilitatea de a trăi cu demnitate, se vor putea remedia nevoile
comunităţii.

6
 Doar prin interzicerea absolută a jocului bazat pe ban (şi aceasta
bineînţeles de către toate guvernele interesate) se vor putea preîntâmpina
nemulţumirea, iluziile şi relaxarea morală aduse în primul rând societăţii
umane, de acest viciu murdar şi crescător.
Interzicerii jocului mai sus pomenit va trebui să îi urmeze în mod
necesar o creştere puternică a tuturor celorlalte jocuri neincriminate, de
caracter sportiv, instructiv, educativ, plăcut şi recreativ, atât utile cât şi
necesare maselor pentru a căli din nou moralul şi a refortifica spiritul
obosit.

QUID EST VERITAS

Adevărul este lumina vieţii?

Este bucurie şi plinătate a spiritului?
Ce taină conţine acest cuvânt simplu şi magic?
Cât au cugetat filosofii tuturor epocilor pentru a da cuvântului
„adevăr” o explicaţie suficientă pentru a satisface minţile umane?

A da un răspuns abstract sau simplist acestei întrebări ar trebui să

fie destul de uşor, însă fără îndoială ar lăsa nesatisfăcute minţile
gânditoare.
A spune că este suma percepţiilor simţurilor noastre e un nonsens,
întrucât simţurile umane nu au primit încă atingerea „Divină” a
perfecţiunii.
A spune că am putea da un răspuns convingător doar atunci când
am fi aprofundat cunoştinţa legii naturale a creaţiei ar echivala cu o fugă
strategică a combatantului pentru a se sustrage luptei. Aşadar, pentru a
nu fi nici laşi nici fricoşi, spunem imediat că fiecare lucru îşi are
contrariul său, şi contrariul adevărului este minciuna. Dacă adevărul este
„lumina” vieţii, minciuna este întunericul minţii şi al spiritului.
Dacă fiecare lucru îşi are contrariul său, prin urmare logică (şi
aceasta ar putea face fericite teoriile dualismului) trebuie să admitem
existenţa a două naturi umane: uneia îi aparţin fiii „luminii”, sau ai
adevărului, celeilalte îi aparţin fiii tenebrelor, sau ai minciunii.
Pentru plăcerea adevărului, trebuie să mai spunem că fiii
tenebrelor nu au acordat niciodată vreo atenţie semnificaţiei şi valorii
adevărului, şi inevitabilelor analize pe care acestea le-a suscitat
dintotdeauna.

7
 Mincinoşii, tâlharii, înşelătorii, răufăcătorii iau în derâdere
adevărul; pentru ei acesta va fi întotdeauna o chestiune obscură şi
nedemnă de a fi luată în consideraţie.
Nu la fel este pentru fiii „luminii” care pun, şi vor pune
întotdeauna, mai presus de toţi şi de toate căutarea şi afirmarea
adevărului.
Pentru un judecător însărcinat să proceseze un rău nemărturisit,
căutarea adevărului ar trebui să implice în mod sigur o suferinţă sigură şi
sensibilă a propriilor calităţi morale şi umane, înainte de a emite un
verdict de condamnare sau de absolvire a acuzatului, însă, vai, aceasta
este şi va rămâne mereu o mare utopie.
Pentru un artist care începe o operă importantă, căutarea
adevărului este o constantă de referinţă care îl va chinui până la
săvârşirea a ceea ce el şi-a prefigurat.
Pentru un ideator şi constructor al unei doctrine ce se doreşte a fi
pentru beneficiul semenilor, căutarea şi cunoaşterea aprofundată a
adevărului, constituie bazele principale pe care se va sprijini întregul
edificiu care va reprezenta ideea.
Şi pentru numeroase alte persoane, adevărul constituie un
principiu căruia îi rămân mereu credincioşi, fără nici o excepţie.
Pentru a conclude spunem cu sinceritate că adevărul, mulţumită
atributelor sale transcendentale, chiar şi atunci când este împiedicat să
vorbească sau când este denaturat ori zdrobit temporar pentru interesele
unei părţi, continuă neobosit să ilumineze minţile umane şi să le înroreze
cu preţioase ajutoare morale.
Trebuie, cu toate acestea, să constatăm cu durere că adevărul nu
este văzut şi înţeles de către toţi în această lume, şi mulţi nu au voinţa şi
capacitatea suficientă pentru a-l apăra şi mai presus de toate pentru a-l
reprezenta cu limpezimea necesară.
Doar fiii „luminii” au cu toţii, mai mult sau mai puţin, aceeaşi
viziune optică a adevărului şi chiar aceeaşi conştiinţă a enormei
importanţe a acestuia.
În mod firesc, chiar şi aceştia nu sunt cu totul scutiţi de îndoieli
umane, dar cu toate acestea îi putem considera pe toţi în stare de a apăra
vitejeşte adevărul şi să-şi asume întreaga responsabilitate inerentă unei
astfel de apărări. Ceilalţi, fiii tenebrelor sau ai minciunii, nu iau în
considerare lumina, şi cu toate lucrurile nepotrivite care le fac nu vor
reuşi niciodată să stingă în totalitate „lumina”, ci cel mult o vor putea
întuneca momentan.
În ziua de astăzi aproape toate persoanele se împodobesc. Nu
vorbesc de podoabele destinate îmfrumuseţării feţei, ci de podoabele
morale, destinate ascunderii impurităţii caracterului. Astăzi, se poartă de
bună voie măşti pe faţă, iar în ultimul deceniu fardul şi creionul pentru

8
vopsirea feţei au pierdut orice simţ de pudoare. Însă mascarea sufletului
uman nu are loc cu deplină conştienţă, şi cei care o săvârşesc nu au
conştiinţa acestui lucru, şi tocmai de aceasta îl neagă. Deoarece doar
puţini simt nevoia de a se cunoaşte pe ei înşişi. Cauza mascării este
dorinţa de a fugi de un adevăr chinuitor, aşadar putem numi aceste măşti
„măşti ale laşităţii”.
Există totuşi măşti morale pe care ni le punem de asemenea în
mod conştient, însă pe care suntem atât de obişnuiţi să le purtăm încât nu
îşi mai fac efectul de a masca. Mai sunt de asemenea măştile de
convenienţă, de doliu, de compasiune. Cu cât oamenii îmbătrânesc mai
mult, cu atât mai mult ei simt, râd şi plâng în mod mecanic.
Însă măştile cele mai periculoase sunt cele de care ne folosim cu
deplină conştienţă pentru a ajunge la un scop determinat. Sub aceste
măşti de confuzie, defectele sunt retuşate şi mutate în virtuţi, întreaga
noastră fiinţă este transformată. Doar după ce scopul este atins măştile
sunt scoase. Aşadar mulţi, fără nici un fel de scrupule, îşi poartă în mână
masca lor, şi sunt mândri de a fi crezuţi atât de potriviţi pentru viaţă.
Atunci când nu mai avem interese în comedie, renunţăm la partea
noastră şi devenim din nou sinceri.
Este totuşi adevărat că pentru a fi potriviţi pentru viaţă suntem
constrânşi să acceptăm compromisurile fără de care nu ne-am putea
afirma în viaţa socială.
Dacă trecem în revistă defectele umane, trebuie să le luăm în
considerare în afara laturii etice, şi din punctul de vedere practic, fără de
care nu am putea socializa cu nimeni. Iată câteva frânturi de dovezi:
Minciuna! Ce ar fi, fără de ea, viaţa socială?
Cât de bine ne-am simţi dacă, atunci când patroana casei ne
întreabă: „Vă place acest fel de mâncare?” noi am răspunde: „E oribilă!”,
sau dacă la întrebarea „Vă place haina mea?” am replica: „N-am mai
văzut niciodată o haină de atât prost gust!”. E sigur că nu vom trece
drept persoane educate dacă celui care ne spune: „Sunt bucuros că vă
văd” i-am răspunde: „Şi mie îmi displace că v-am întâlnit!”
Ar fi superflu şi trivial să cităm aceste minciuni convenţionale
dacă acestea nu ne-ar permite să ajungem la o altă concluzie. Această
doamnă care ne cere o apreciere asupra prânzului ei sau asupra rochiei
ei, nu doreşte de fapt să audă adevărul. Ea se aşteaptă să fie îngânată de
noi. Vrea să audă cuvinte plăcute sau să îi fie atenuate temerile. Dacă ar
avea intenţia să provoace o judecată sinceră, ar întreba între patru ochi o
prietenă intimă. Atunci când noi mergem la teatru, nici unui spectator
nu-i vine în minte să-i numească pe actori mincinoşi, chiar dacă ei
simulează ceea ce nu sunt în realitate. Toţi ştiu când criteriul adevărului
devine trecător. Astfel trebuie să reţinem că sunt uzuanţele comerţului

9
social: o mare scenă, pe care sunt consideraţi mai bine educaţi cei ce sunt
cei mai buni actori.
Şeful aminteşte angajaţilor săi o povestioară care ar trebui să fie
veselă. Angajaţii încep să râdă. Unul singur rămâne serios ca un mort.
„De ce nu râzi?”, îl întreabă un coleg. „De ce ar trebui să râd?”, răspunde
celălalt: „nu mai am nevoie: am fost licenţiat!”
Acesta este mai mult decât un motto al spiritului. Este un lucru
simptomatic, care trebuie considerat drept o bucată de istorie a
civilizaţiei.
Recapitulând, simţim că putem afirma că „lumina” este motorul
vieţii şi a tot ceea ce aceasta include şi intră sub simţurile noastre,
inclusiv Adevărul.
Nici o putere umană nu va putea niciodată să substituie sau să
întrerupă permanent acet motor cu minciuna sau corupţia sau cu vreun
alt mijloc.
În concluzia acestei lecţii, repetăm că adevărul este un iluminator
prodigios al minţilor umane şi un mare „pulverizator” de preţioase
ajutoare morale.

CATEGORIILE DE OAMENI

„Idealişti, indiferenţi, oportunişti, prefăcuţi; constituie cele patru

categorii principale în care se divide poporul.
Aceste patru categorii am putea să le comparăm „în abstract” cu
cele patru elemente: apă, foc, pământ, aer; şi cu cele patru puncte
cardinale din care suflă cele patru vânturi principale.
Apoi, există multe categorii secundare de care nu ne ocupăm
pentru a nu-i plictisi pe studenţii din aulă.
Să începem cu idealistul: terminaţiile sale nervoase sunt foarte
sensibile, asemenea acelora ale libelulei.
Atât libelula cât şi idealistul reacţionează la solicitările mediului
ambiant în moduri aproape identice, şi anume, cu declanşări instantanee,
fulminante.
Libelula, uneori, se declanşează printr-un uşor fluturat din
aripioare: idealistul prin simple divergenţe asupra principiilor în care se
încrede.
Idealistul este prin natura sa ca şi un vulcan în continuă fierbere;
există vulcani care erup (la intervale mai mult sau mai puţin lungi) de
milenii.
Idealistul atunci când se căsătoreşte cu o cauză, rareori o reneagă;
rămâne fidel acesteia cu orice preţ.

10
 Scopul ultim al idealistului este de a plăsmui societatea în care
trăieşte după imaginea gândirii sale. El alimentează incontinuu acest
gând, cu aversiunea înnăscută pe care o are pentru nedreptăţi, pentru
trădătorii cauzei drepte şi pentru cei care abuzează de ea.

De la idealistul cu temperament vulcanic să trecem la indiferentul

care este prin natura sa leneş, insensibil, inert la stimuli.
Nu se entuzmiasmează niciodată pentru nici un lucru, cu atât mai
puţin după ce s-a cântărit bine situaţia.
Se justifică spunând că contradicţiile (în societatea în care trăieşte)
sunt multe, şi deziluziile şi mai numeroase; din care cauză indiferenţa
este, evident, consecinţa directă a acestor constatări reale.
Pentru dezvinovăţirea omului indiferent mai intră în discuţie şi
ereditatea caracterului.
Este adevărat, caracterul se poate corecta, şi totuşi, până la un
anumit punct, deoarece caracteristicile fundamentale ale acestuia, fiind
imprimate de către natură în actul concepţiei, rămân imutabile.

De la indiferent să trecem la oportunist: acesta este total lipsit de

idealuri; cu toate că este întotdeauna gata să le afişeze pentru a-şi
disimula mai bine intenţiile sale.
Oportunistul nu se naşte; el devine astfel ca urmare a
raţionamentelor matematic calculate. Fiecare act, fiecare mişcare, fiecare
acţiune pe care o săvârşeşte oportunistul, este voită numai şi numai
pentru a extrage un profit personal.
Atunci când intră fără voia sa în chestiuni din care i se pot
întâmpla diferite feluri de necazuri, se eclipsează cu dezinvoltură, lăsând
altora (aşa cum face şi cucul) incomoditatea inutilă de a cloci ouăle.
Conduita demnă de dispreţ a oportunistului, uneori, depinde şi de
circumstanţele şi de imprevizibilităţile vieţii, şi cu toate acestea, a-l
absolvi pe deplin pe acest individ ar echivala cu un exces de indulgenţă.

De la oportunist să trecem la prefăcut: acesta este un autentic

cameleon personificat; şi este de aceasta unul dintre cele mai periculoase
animale aparţinând consorţiului uman.
Conştiinţa sa este elastică ca şi „chewing gum”-ul.
Scopurile sale sunt indefinibile deoarece nu le face niciodată
cunoscute pe faţă.
Ar trebui să fie un ambiţios, un însetat de bogăţii materiale, un
aspirant demagog, un magistrat corupt; poate câte puţin din toate acestea.
Cu toate acestea, aptitudinile sale particulare – uşor de recunoscut
– sunt mimetismul şi capacitatea de a se transforma care îi permit să îşi
facă introducerea oriunde, pentru a-şi îndeplini scopurile sale ascunse.
Acest subiect proteiform pare să aibă o extraordinară capacitate de a

11
presimţi mutările politice; şi o extraordinară abilitate de a se insera rapid
în echipa predominantă, fără a trezi suspiciuni.
Cu toate acestea, succesul oportunistului nu durează niciodată
mult timp – deoarece fortuna (şi aceasta schimbătoare ) rareori îi face pe
plac prefăcutului, iar acesta sfărşeşte zdrobit ca şi cameleonul urât de
inamicii faunei şi ai ecologiei.

FILOSOFIA NOASTRĂ

Nu este o frază bombastică şi cu atât mai puţin o invitare la

revoltă, ci un simplu strigăt de alarmă care nu trebuieşte prelungit.
Înainte de toate – înainte de a specifica în ce constă filosofia noastră –
trebuie să rostim o mulţumire aprinsă tuturor filosofilor etici, teoretici şi
alţii, care, din vremuri îndepărtate, continuă să ilumineze (cu gândirea
lor nemuritoare) obositorul mers înainte al umanităţii care, în parte este
încă scufundată în tenebrele ignoranţei; şi în parte este încă legată mental
de dogmele absurde care i-au fost impuse – de către duşmanii libertăţii
de gândire – aşa cum se pun lanţurile la picioarele condamnaţilor.
O infinită gratitudine datoreză familia umană acelor cosmonauţi ai
gândirii, care vor fi primii care vor explora – nemăsuratele oceane
cosmice, şi vor fi de asemenea primii care vor şti să lărgească graniţele
cunoaşterii, în afara tuturor limitaţiilor şi interdicţiilor impuse de
diversele instituţii politice sau religioase – autoritare şi obscutantiste -
care au existat şi care, în unele ţări ale lumii, există încă.
Iar acum: eternă gratitudine tuturor liber-gânditorilor care vor
accepta supremul sacrificiu, mai degrabă decât să îşi renege propria lor
gândire, inseparabilă de supremul drept – cuvenit fiecărei creaturi umane
– de a exprima şi de a divulga mesajele luminoase care se răspândesc din
fiecare minte liberă şi fermă.
Suntem în pragul mileniului al treilea, după calculul erei creştine;
un păianjen nemăsurat şi diabolic, foarte periculos însă invulnerabil,
deoarece este diafan, îşi ţese cu viteză plasa sa de nedreptăţi, de
minciuni, de discordie, de corupţie, de descompunere economică.
Zi după zi, plasa se îndeseşte, şi întreaga familie umană deja simte
primele simptome de sufocare şi imposibilitatea – în scurtă vreme – de a
putea fugi de această diabolică arahnidă. Cui ar trebui să-i cerem ajutor
pentru a distruge monstruosul păianjen?
Oare dragei şi iubitei filosofii?

12
 Acesteia totuşi trebuie să-i cerem să pună capăt expunerilor
metafizice plictisitoare şi incloncudente, elucubraţiilor abstracte,
meditaţiilor interminabile şi sterile, contrapoziţiilor enervante şi
amăgitoare.
Filosofiei neglijate şi aproape adormite trebuie însă să-i cerem să
abandoneze singurătatea liniştită şi calmă în care s-a refugiat în mod
voit; să înceapă să îşi dea un nou sens, adaptat vremurilor noastre; să se
învestmânte repede în realitatea tangibilă.
Odată înfăptuit acest lucru, trebuie să o invităm cu hotărâre să îşi
reia rolul de călăuză morală a omenirii, care i-a fost desemnat de către
legea naturală, emanaţie directă a „Inteligenţei Supreme”.
După care putem, în final, să-i spunem mult iubitei filosofii să se
grăbească să coboare pe câmpul de luptă – cu armele sale, extrem de
ascuţite, ale gândirii – pentru a da piept cu orgia desfrânată a egoismului
şi a materialismului care se răspândeşte în fiecare unghi al pământului.
Pentru a biciui fără milă, cu elocvenţa sa încinsă, pe cei responsabili
pentru pervertirea şi dezagregarea socială şi morală – care-şi duc comod
traiul în fortăreţele lor aurite.
Pentru a-i zgudui, cu o suflare de exemple şi cuvinte
convingătoare, pe cei apatici, pe cei sceptici şi pe cei resemnaţi, pentru
a-i uni cu aceia care luptă deja pentru a evita depravarea întregii familii
umane, şi destrămarea consecventă a oricărei forme de convieţuire civilă.
Aceasta este adevărata misiune pe care „filosofia noastră” trebuie
rapid să o înfăptuiască, fără şovăire şi fără tergiversări, şi mai presus de
toate fără concesii necuvenite pentru nimeni, şi pentru nici o instituţie
existentă astăzi.

Dintr-o lecţie a lui Mario Michelangelo Stromillo pentru cei aflaţi

în specializare în anul al treilea de psihiatrie.

FEMEIA ŞI GENIUL

În toate vremurile au fost consumate (poate că inutil) râuri de

cerneală pentru a afirma, a nega, a demonstra (în afara indiscutabilei
diferenţe fiziologice) că femeia posedă inteligenţă, capacitate, voinţă şi
posibilitatea de a îl egala pe bărbat în toate manifestările sale multiple şi
geniale.
În realitate femeia este într-adevăr în stare să îl înlocuiască pe
bărbat în toate domeniile unde acesta operează, însă trebuie totuşi să
spunem că femeia nu a produs niciodată (în afara câtorva cazuri rare)
opere de importanţă şi rezonanţă universală.

13
 Lacuna, în mod evident, nu îi poate fi imputată femeii, ci naturii
care întotdeauna a conferit sexului masculin prerogativul şi puterea care
se manifestă în Geniu.
Cu toate acestea, femeia ar putea totuşi să se bucure de orgoliu
deoarece natura i-a conferit privilegiul de a fi unica şi indiscutabila
mamă (matrice) a Geniului.
Cu toate acestea, nu trebuie să uite că nu va putea niciodată să fie
mamă (matrice) şi Geniu în acelaşi timp.
Aşa cum natura a rânduit unui arbore dintr-o specie superioară să
producă fructe perfecte, negând în acelaşi timp părţii lemnoase aceeaşi
calitate sau proprietate a fructelor, tot aşa natura a acţionat împotriva
femeii acordându-i privilegiul de a produce fructul excelent, însă nu de a
fi ori de a deveni Geniu.
Pe de altă parte, două Genii nu ar putea niciodată să convieţuiască
împreună, deoarece fiecare lumină îşi are umbra sa, iar lumina pe care o
emană fiecare Geniu ar fi mereu obturată de către una din cele două
umbre care convieţuiesc în aceeaşi zonă, care inexorabil şi reciproc se
urmează, se întreţes, şi se înlătură reciproc.

NICI MARTIRI NICI EROI

Primiţi înainte de toate din parte mea un bun-venit plin de

afecţiune. Astăzi vă voi vorbi despre exagerata veneraţie pe care mulţi
încă o mai nutresc pentru două figuri mult îndrăgite nebuloşilor
reprezentanţi ai partidelor politice şi apologeţilor corupţi ai statului, care,
aşa cum ştiu toţi, se identifică aproape întotdeauna cu aceiaşi exponenţi
ai partidelor sau ai partidului care încarnează statul.
În viitoarea societate umană, organizată conform perceptelor
raţiunii, mai întâi noi în calitate de medici, iar apoi ca şi specialişti ai
creierului, avem datoria de a contribui la redimensionarea unei astfel de
veneraţii exagerate pentru aceste două figuri; mă refer la aşa-zişii martiri
şi eroi.
De aceste două tipuri de personaje pe care societatea umană le-a
aşezat pe altare şi care devin în general obiect de idolatrie în toate
statele, se servesc în mod frecvent şi mai sus numiţii exponenţi (mai ales
în timpul comemorărilor patriotice repetate) pentru a reaprinde şi a dirija
spiritul maselor înspre scopuri diametral opuse acelora pentru care au
căzut multe dintre aceste figuri (pe care oamenii le numesc cu apelativele
de martiri sau eroi).
Nimic nu va putea niciodată să deprecieze idealurile pentru care
aceste figuri au căzut, însă nimic nu este mai diabolic decât a aşeza pe

14
altare martiri ce nu sunt întotdeauna imaculaţi, sau eroi care aproape
întotdeauna au devenit astfel prin forţă şi prin scopuri în general ucigaşe.
În ciuda considerabilei mulţimi de martiri şi eroi pe care îi
aminteşte istoria universală, trebuie să convenim că contribuţia adusă
progresului moral şi spiritual al popoarelor de către aceste figuri
idolatrice a fost oarecum neînsemnată.
Trebuie de asemenea să convenim că mai sus numitele figuri
îmbracă aproape întotdeauna un caracter strict naţional, şi, totuşi, aşa
cum bine ştim, tot ceea ce are loc pentru decoraţia naţionalismului nu a
servit şi nu va servi niciodată pentru a înfrăţi popoarele.
De fapt, marea majoritate a martirilor şi a eroilor (atunci când nu
sunt fructul rivalităţii partidelor ori religiilor) sunt aproape întotdeauna
generaţi de către naţionalismul ori de rasismul care sunt în final acelaşi
lucru, fiind fraţi ai celor mai degenerate sentimente umane.
Cei mai autoritari reprezentanţi ai statului (şi nimeni nu poate
nega acest lucru) sunt principalii susţinători ai acestor sentimente care în
general conduc popoarele la fanatism şi la toate acele consecinţe
înspăimântătoare şi dureroase încercate de către întreaga familie umană.
Aceeaşi reprezentanţi, după aceea, pentru a justifica şi a consolida
ceea ce susţin, nu lasă niciodată să le scape ocazia de a reevoca şi a
exalta faptele măreţe valoroase sau suferinţele subite ale celor două
figuri despre care vorbim.
Astfel făcând, reaprind incontinuu ura între popoare şi împing
oamenii la a repeta mereu aceleaşi greşeli, sau mai exact la a cădea din
nou, cu punctualitate, în aceleaşi greşeli.
O confirmare a acestui fapt este fără îndoială dată de repetarea
continuă a invaziilor şi de lungirea consecutivă a lanţului tragic de
martiri şi de eroi.
Toate popoarele, fără nici o excepţie, de-a lungul cursului istoriei
umane, au încălcat reciproc (la comanda celor care cultivă „arta
sanguinară”) graniţa propriei regiuni pentru a invada altele, cu
propunerea deliberată şi niciodată absurdă de a-şi impune propriile
principii politice, sociale şi religioase, altor popoare.
Din aceste acţiuni reprobabile care apasă pe conştiinţa fiecărui
popor, însă pe care reprezentanţii fiecărui popor le consideră totuşi, chiar
şi astăzi, drept exemple strălucitoare ale înaltelor virtuţi naţionale şi
militare, sunt aproape întotdeauna alese figuri idolatre cărora societatea
umană le-a impus, după caz, apelativul de martiri ori de eroi.
Susţinătorii puterii statului, şi toţi aceia care încă mai nutresc o
exagerată veneraţie pentru aceste două figuri, ştiu că fructele generate de
către fanatismul religios sau politic, ori de către naţionalism sau rasism,
în afară de faptul că alungesc lanţul de durere aşa cum am mai spus

15
înainte, prăpădesc iremediabil tot ceea ce reuşesc să producă
sentimentele umane bune şi sănătoase.
Pentru a preîntâmpina aceasta, va fi mai mult ca niciodată oportun
pentru toţi să fie redimensionat cultul figurilor în chestiune, care, ca să
spunem lucrurilor pe nume, a fost întotdeauna unul din principalele
alimente ale acelor înşelătoare sentimente umane care conduc în mod
inevitabil multe persoane la fanatism.
În viitoarea societate umană, organizată după principiile psihiatriei
sociale, acţiunile cu adevărat demne de a fi luate în considerare, pentru
care cel care vă vorbeşte ar fi putut să aibă dreptul la titlul de erou, ar
trebui să fie mult diferite din punct de vedere moral de acelea care sunt
înfăptuite până astăzi de marea parte a celor care îşi fac monumente în
marmură sau bronz în pieţe sau în alte părţi, drept mărturie a eroismului
lor sângeros sau a altor virtuţi efemere patriotice.
În ceea ce priveşte stirpea martirilor – putem să stăm liniştiţi –
aceasta se va stinge în aceeaşi zi în care va înceta intoleranţa religioasă,
naţionalismul, rasismul şi întreaga ură care le urmează şi care izbucneşte
între diferitele rase şi între diferitele „echipe”.
Noi în schimb ar trebui să ne amintim şi să onorăm toţi lucrătorii
cu braţul ori cu mintea care au trebuit să cadă cu dizgraţie în timpul
îndeplinirii datoriei lor, îndreptată în principal spre a face mareu mai
mare şi mai onorată familia umană căreia cu toţii îi aparţinem.

EXISTĂ SAU NU EXISTĂ ACEL FABULOS

PERSONAJ NUMIT SUPRAOM?

Există su nu există acel fabulos personaj numit supraom?

Poate că deja există, însă numai ca şi figură idealizată şi nu încă
bine precizată de către teoretcienii supraomului.
Cei care studiază genetica, în orice caz, prevăd că într-un viitor
apropiat acest personaj fenomenal va fi posibil de realizat.
În această învălmăşeală de ipoteze care circulă în societatea în
care trăim, unii, şi poate că nu sunt puţini, se identifică deja cu fabulosul
personaj numit supraom.
Să începem cu omul de ştiinţă, care, în mod normal, nu operează
pentru a urmări titluri, ci pentru a aprofunda mereu mai mult cunoştinţele
sale în domeniul în care îşi desfăşoară activitatea; cu toate aceste, ţinând
cont de scopul la care tinde şi la gradul său elevat de inteligenţă, este de
negândit pentru acum că un om de ştiinţă ar putea să dorească să se
identifice cu un supraom, şi să fie stimat, admirat, şi slăvit ca atare.

16
 De la omul de ştiinţă să trecem la marele industriaş moştenitor sau
creator al unei industrii care i-a permis să se îmbogăţească
disproporţional faţă de eforturile depuse.
Acesta stă aşezat pe Olimpul său aurit, contemplând pe aceia care
nu au avut acelaşi noroc, sau care fiind mai puţin conştiincioşi au refuzat
întotdeauna ocaziile oportune şi posibilităţile reale de a se îmbogăţi fără
măsură.
Cel care stă aşezat pe Olimpul său pentru a-i contempla pe
muritorii comuni, nu o spune şi nu o va spune niciodată, însă este
probabil că în tăcerea sa de aur el se identifică exact cu supraomul.
De la industriaş să trecem la sindicalistul care stă în vârful unui
important sindicat: acesta e fecund, bun orator, bun conducător,
linguşitor al maselor imature, mereu gata să-l aclameze pe cel care le
promite salarii mereu mai mari în schimbul unei munci uşoare. Acest
ciudat şi simplu intermediar între distribuitorii de lucru şi prestatorii de
lucrări, mulţumită capacităţii fertile de a le promite tuturor că le va fi tot
mai bine (chiar şi atunci când condiţiile şi circumstanţele sund adverse),
reuşeşte, cu complicitatea şi consimţământul ruşinos al autorităţilor, să
polarizeze, chiar şi în vremuri dezastruoase, atenţia şi ovaţiunile maselor.
Aceste succese negândite, care surâd numai acelora care nu le
merită, ar putea să-l determine pe ciudatul sindicalist să se identifice şi el
cu supraomul.
De la sindicalist să trecem la omul politic. Iată fişa personală a
omului politic care aspiră să devină leader al unui „partid”. Extracţie
socială: nedefinită – Calitate particulară: proteiform – Aptitudini
înnăscute: elocvenţă şi minciună – Înclinaţii principale: compromis şi
intrigă – Note particulare: înclinaţii spre a face discursuri vagi şi
misterioase, spre a promite şi a se dezice de promisiuni.
Omul politic care posedă această fişă personală are acces liber la
academia instituită de către „partidul” la care a aderat.
După o serie exactă de examene şi un scurt curs de perfecţionare,
el poate ieşi abilitat pentru a-şi asuma conducerea „partidului”.
Abilitatea îi conferă dreptul de a se aşeza în vârful piramidei
asupra căreia (zi după zi) operează neobosit cu minciuni şi intrigi pentru
a o înălţa mereu mai mult.
Din înălţimea vertiginoasă în care se află, el poate foarte bine să se
identifice cu rolul supraomului, să împartă ordine supuşilor săi şi să
minuneze cu o suficientă înălţime plebea obtuză şi iluzionată care
mişună şi gâfâie pe pământ.
De la omul politic sa trecem la mercenarul de rang înalt.
Acesta nu are nevoie de stima rezervată doar pentru personajele
măreţe.

17
 Fiinţa sa este deja pătrunsă în întregime de stimulii care îl
caracterizează pe fabulosul supraom. El trăieşte sub toate drapelurile,
preferă uniforma însă nu refuză nici obiceiul burghez.
Calităţile sale înnăscute sunt cele tipice ale dulăului de rasă, fidel
cu orice preţ şi mereu gata de a agresa pe oricine ar atenta la bogăţiile şi
privilegiile pe care le deţin şi de care se bucură reprezentanţii maximi ai
vreunui Stat, fie el democrat ori totalitar.
Numai prestaţiile valoroase ale unui astfel de dulău de rang înalt
determină autorităţile (şi ele de rang înalt) să îi încredinţeze acestuia
cartuşe încărcate sau secrete mereu mai importante care, evident, îi cresc
prestigiul şi îl pun în mişcare către promovări şi către inevitabile creşteri
de salariu.
Pentru un personaj care posedă astfel de calităţi, ademenit de
succese prestigioase, nu va fi greu să viseze că ar fi cu adevărat un
supraom.
Diferitelor personaje le contrapunem unul care nu este nou, însă
fiind puţin cunoscut este unul pe care trebuie să îl descoperim pe de-a
întregul.
El posedă elevate calităţi morale şi sociale, în parte înnăscute şi în
parte dobândite.
Şi poate că acesta este unicul adevărat Om demn şi vrednic de
acest apelativ.
Acesta este laborios, onest, sincer şi loial faţă de toţi. Nu corupe
pe nimeni şi nu se lasă corupt. Este conştient de importanţa autonomiei
şi este dornic să o dobândească în toate domeniile. Este suficient de cult
şi de înţelept pentru a şti să discearnă binele de rău şi viceversa. Nu este
în mod special legat de prieteni deoarece este prieten al întregii omeniri.
Este străin de orice infatuare. Nu îşi comandă propria familie ci
călăuzeşte cu acţiuni exempalre.
Distruge toate manifestările frivole, vanitoase şi inutile.
Evită grandioasele întruniri promovate de către partidele şi
sindicatele inconcludente. Îşi apără cu străşnicie libertatea sa şi pe cea a
altuia, nu se teme de judecător şi de samavolnicia magistraţilor corupţi şi
nu îi satisface demonstrându-le că îi este teamă de ei.
Respectă ideile tuturor acelora care şi le exprimă.
Combate cu curaj toate nedreptăţile şi privilegiile, superstiţiile şi
prejudiciile. Îi ajută pe cei în nevoi cu atât cât poate. Nu este un patriot
înflăcărat deoarece adevărata sa patrie este lumea, şi anume planeta
pământ pe care trăieşte.
Nu este poate acesta adevăratul supraom?
Dacă nu este acesta, atunci el este cu siguranţă şi fără discuţie
precursorul său.

18
 La consideraţiile premise, mai doresc să adaug că spunând aceasta
nu intenţionez de fapt să invalidez dreptul inexpugnabil al fiecărei fiinţe
umane de a-şi pune în aplicare propriile sale aptitudini.

VIAŢA ÎN MOARTE: MOARTEA ÎN VIAŢĂ

Fiecare fiinţă umană, în funcţie de cum se va comporta în decursul

existenţei terestre, va avea ceva sau altceva.
Acela care îşi va îndeplini propriile sale datorii cu intenţie
predominant umanitară şi spirituală, va trece de la viaţă în moarte şi din
moarte la viaţa perpetuă.
Acela care nu îşi va îndeplinii propriile datorii sau care le va
îndeplini cu intenţie exclusiv egoistă şi materialistă, va da curs unei
neîntrerupte deveniri a vieţii şi a morţii şi a tuturor durerilor pe care le
implică aceste treceri.

RAŢIUNEA
(IPOTEZE)

Raţinea este esenţa imponderabilă a legii divine; iar materia ar

trebui să fie instrumentul executiv al acestei legi.
Fiecare creatură umană pimeşte la originea materializării sale
raţiunea relativă şi liberul arbitru sau libertatea de a folosi raţiunea după
propria voinţă.
Toate creaturile acţionează sub influxul predeterminării, ori al
acţiunii divine, care determină condiţiile adecvate fiecărei fiinţe pentru a
opera într-o manieră conformă naturii.
În raţiune, în liberul arbitru şi în predeterminare ar trebui să fie
înscris destinul omului.
Orice fel de abuz al raţiunii, cu intenţia de a servi materia cu
scopul secret de a o folosi în scop pervers, ar da început unei contra-
acţiuni divine îndreptată către restabilirea ordinii şi echilibrului puse în
primejdie.
Lăcomia insensibilă după lucruri materiale umileşte şi jigneşte
raţiunea, şi prin urmare legea divină care, în acest caz, i-ar conferi
aceleiaşi materii funcţiile executive necesare pentru restabilirea

19
echilibrului tuturor lucrurilor generate şi ordonate de către mai sus citata
lege.
Preaînaltul Creator sau Inteligenţa Supremă, care sunt unul şi
acelaşi, a răspândit în regnul său nelimitat o cantitate incalculabilă de
opere aparent finale sau aparent în fază de elaborare.
Fiecare operă a fost alcătuită şi doată cu alte opere animate şi
neanimate, organice şi anorganice, şi totul, aşa cum ne putem imagina,
acţionează şi colaborează în mod direct sau indirect şi aparent fără
constrângere, către un unic scop determinat de către Inteligenţa Supremă.
Nimănui nu-i este dat să ştie până acum, şi poate că nimeni nu va
şti niciodată (în afara supoziţiei), care este sarcina pe care Supremul
Creator a încredinţat-o fiecărei creaturi răspândite în regatul Său
nelimitat, şi care este scopul determinat înspre care totul pare să se
îndrepte.
Se poate în orice caz presupune că Preaînaltul Creator, după ce a
terminat schiţele şi a stabilit scopul operei sale transcendentale, a
încredinţat fiecăreia dintre creaturile Sale, aparţinând celor mai de
negândit specii, o anumită sarcină distinctă de colaborare.
Ar putea oare un arhitect să dea trup desenelor sale de unul singur
şi fără ajutorul colaboratorilor?
Aceasta ar fi cu siguranţă posibil pentru Supremul Creator
(datorită omnipotenţei sale), însă din moment ce El a dat viaţă atâtor
creaturi sensibile, nu este improbabil că acest fapt a fost în relaţie cu
dorinţa Sa de a avea colaboratori demni de a beneficia de operele Sale şi
de a participa în mod sensibil la bucuriile Sale, şi de ce nu şi la
anxietăţile sale.
Astfel, dacă nimeni nu ar beneficia de ceea ce a arhitectul a
construit şi construieşte, la ce ar servi operele sale?
Iar dacă nu ar fi spectatori de toate formele şi de toate speciile,
pentru a se bucura sau a aplauda sau a fi uluiţi, aşa cum se bucură sau
aplaudă sau este uluit cel care creează, ce scop ar avea existenţa creatului
şi a Creatorului?
Se poate presupune că cele mai sugestive opere (pe care oamenii
le numesc „planete sau lumi sau stele”) create şi răspândite de către
Suprema Inteligenţă în nelimitatul Său regat, sunt legate între ele prin
fluide imponderabile, aşa cum probabil sunt legate toate materiile şi
corpurile aparţinând celor mai variate şi negândite specii care operează
pe aceste planete.
Din tot ceea ce există între operele divine, vizibile sau invizibile
simţurilor umane, nimic nu este imobil aşa cum pare de multe ori, ci
totul este în mişcare.
Din masele hiperbolice de materie care hoinăresc sau care se
rotesc pe axele lor în spaţiul infinit, până la cele mai infinitezimale

20
molecule (din care fiecare corp este compus) se mişcă, se mută, respinse
sau atrase sau împinse din nou de forţe naturale şi de fluide
imponderabile care în chip nevăzut creează, divid, reunesc, distrug şi
recreează, într-o mişcare neîntreruptă, tot ceea ce în mod inevitabil
operează şi se îndreaptă către scopul necunoscut determinat de către
Supremul Creator.
Dacă tot ceea ce există, şi este mai mult ori mai puţin vizibil sau
tangibil simţurilor umane, este în perpetuă mişcare şi în continuă
transformare, se poate presupune că nimic din tot ceea ce există, sau cel
puţin o parte considerabilă din toate acestea, nu a ajuns încă la
perfecţiune.
Aşadar, două ipoteze sunt omeneşte posibile, şi anume: fie că
perenitatea a tot ceea ce este creat este o consecvenţă a incesantei
deveniri a tuturor lucrurilor, fie că tot ceea ce este în perpetuă mişcare şi
în continuă transformare nu poate fi altceva decât creatul în căutarea
constantă a necreatului, mai exact a unei stări ulterioare de perfecţiune
neatinsă încă, care s-ar putea identifica cu scopul către care pare a se
îndrepta totul.

În orice caz, fie că sunt sau nu demne de luat în seamă ipotezele

mai sus formulate, este limpede că Inteligenţa Supremă nu a crea în mod
exclusiv pentru Ea (altfel nu ar fi dat viaţă atâtor creaturi sensibile) ci a
creat pentru a face să participe – fie ca şi colaboratori, fie ca şi
beneficiari – toate creaturile care se găsesc răspândite în regatul fără
graniţe.
Mai este clar că tot ceea ce există a fost creat din dragoste şi mai
presus de toate din dragostea pentru perfecţiune, deoarece nu se poate
omeneşte admite că marele desăvârşit a dorit nedesăvârşitul.
Se mai poate omeneşte gândi că Preaînaltul Creator a dorit ca
colaboratorii săi să se bucure şi să sufere aşa cum cum se bucură şi
suferă cel care creează, şi că şi aceştia, în munca lor cotidiană şi în
neîntrerupta lor căutare a perfecţiunii, nu creează exclusiv pentru ei ci
pentru dragostea aproapelui; creează pentru ca alte creaturi să
beneficieze; creează cu aceeaşi intenţie cu care a creeat Inteligenţa
Supremă pentru noi toţi.
Nimic nu va putea vreodată să satisfacă o fiinţă umană atât cât va
putea ceea ce vine din conştiinţa că a creeat pentru a-L mulţumi pe
Creatorul Suprem, că a creeat cu scopul ca aproapele să beneficieze, că a
creeat cu intenţia sublimă de a fi un demn colaborator al celui care a dat
naştere tuturor lucrurilor şi fiinţelor.

21
 CONTRACEPŢIA DE-A LUNGUL SECOLELOR

În această lecţie vom vorbi despre istoria contraceţiei de-a lungul

secolelor, aşadar o temă eminamente istorică care priveşte filosofia ce
supraveghează şi instaurarea anumitelor metode şi mijloace pe care le
vom vedea inserate în ambientul lor cultural, socio-politic şi relaţiile lor
cu filosofiile şi religiile.
Vrem să începem înainte de toate de la Extremul Orient,
referindu-ne la filosofia, şi nu la religia, aşa cum mulţi cred în mod
eronat, taoismului şi tantrismului; de ce aceasta, veţi întreba voi? Înainte
de toate pentru că atât taoismul cât şi tantrismul au elaborat practicile
yoghine din care a izvorât o tehnică sexuală care urmăreşte finalitatea
contraceptivă. Evident, în mod esenţial toate aceste tehnici intră în
rândul riturilor magice şi religioase, cu scop însă cotraceptiv. Ni se pare
util să amintim ascultătorilor că atât taoismul cât şi tantrismul au furnizat
omenirii un model doctrinar sugestiv şi concret pentru dobândirea atâtor
cuceriri umane în toate domeniile cunoaşterii; adică, vrem să spunem că
taoismul şi tantrismul au codificat pe plan doctrinar învăţăturile care,
folosite în mod conştient, atât pe plan mistic cât şi pe plan pragmatic, au
permis omului atâtea cuceriri atât ştiinţifice cât şi morale.
Occidentul, în vremurile acelea, ignora Tantrismul şi Taoismul în
formă directă, însă el a găsit o mijlocire prin intermediul studiului
alchimiei.
Alchimia era un sistem de doctrine răspândite în mod secret între
adepţii care jurau să nu le divulge profanilor şi celor care nu ar fi fost
interesaţi cu stricteţe de aceste căutări. Alchimia îşi propunea ca şi ţel
declarat să transmute metalul ordinar în aur. Acesta era obiectivul în
termeni chimico-metalurgici, însă o astfel de finalitate exteriorizată
reprezenta o metaforă destul de profundă, întrucât adevăratul scop al
alchimiei era acela de a reuşi să transforme în cunoaştere superioară (sau
ca să spunem aceasta în termeni orientali – în iluminare) experienţele
vieţii. De fapt, alchimistul adesea, era un personaj de înaltă descendenţă,
el putea fi un cavaler, un nobil, un înalt preot sau de-a dreptul un Papă
care, studiind textele antice şi formulele secrete, fără să vrea, ajungea la
cunoaşterea secretelor naturii.
Alchimiştii, în acele vremuri, erau consideraţi în societate drept
practicanţi ai magiei albe, sau acei oameni capabili să dobândească tot
ceea ce natura oferă în mod spontan, şi anume ceea ce toţi privesc, însă
puţini văd.
Alchimia se naşte în Extremul Orient; se vorbeşte de o alchimie
chineză, de una taoistă, indiană , arabă şi în fine de o alchimie egipteană
provenită de la Hermes Trismegistul definit ca fiind cel de trei ori

22
înţelept, faraon şi custode al acestor secrete pe care, rând pe rând, în
timp, el le-a răspândit printre iniţiaţi. Este util să ţinem cont că alchimia
şi-a oferit contribuţia la evoluţia chimiei moderne. Din acest motiv ni se
pare ca fiind foarte reducătoare afirmaţia unor pseudo-oameni de ştiinţă
care spun că alchimia a constituit o protochimie ingenuă, aproximativă şi
empirică. În realitate alchimia îşi propunea alte scopuri; ea era, repetăm,
constituită dintr-o sectă iniţiatică care conduce în principal un discurs de
tip esoteric.
Să ne întoarcem însă la punctul iniţial de la care am pornit: ce au
de-a face taoismul şi tantrismul cu alchimia? Răspunsul este simplu!
Simbologia alchimică folosea simbolurile luate din mitologia
greco-romană, sau din acelaşi creştinism văzut în termeni esoterici,
punând foarte bine în evidenţă faptul că culmea procesului alchimic este
unirea masculinului cu femininul, simbolizată în „eros gamos”, cuvânt
grec care în latină înseamnă „sacrae nuntiae”, adică nunta mistică dintre
rege şi regină, înţelegând prin rege principiul masculin sau soarele şi
înţelegând prin regină principiul feminin sau luna. O dată fuzionaţi,
regele şi regina, ar fi dat naştere unei fiinţe perfecte, „rebis”-ul, adică cel
care este două lucruri în una singură, altfel spus hermafrodit, care nu are
nimic de-a face cu acelaşi termen descris în patologia medicală.
Hermafroditul era o fiinţă mitică, simbolică, care reunea în sine
prerogativele duble, atât cele masculine cât şi cele feminine, şi din acest
motiv era perfect; în sensul că raţionalitatea lui era scăldată de iubire,
instinctualitatea sa era călăuzită de un proiect finalizat.
Taoismul a ideat ca şi imagine-simbol a sa acel cerc magic, pe
care toţi îl cunosc, unde Yin şi Yang se întrepătrund pentru a da naştere
întregului.
Taoismul noi îl traducem impropriu ca fiind calea, universul, ca
fiind întregul, ca fiind nimicul, şi în acelaşi timp nimic din toate acestea.
Voi ştiţi probabil că nu se poate deveni taoist, nu există şcoli sau temple
taoiste, cineva se găseşte a fi astfel prin lungi şi profunde peregrinări
interioare, însă în final el se află pe sine a fi astfel.
Am văzut, deci, că atât alchimia cât şi taoismul ori tantrismul
utilizează simbolurile masculinului şi al femininului fuzionate împreună;
ca urmare şi occidentul, prin studiul alchimiei, prin extensie cunoaşte
taoismul (nu ne referim la el ca şi un corp doctrinar steril codificat în
reguli şi canoane, ci la o forţă instinctuală care intervine de fiecare dată
când iluzoria raţiune nu este de ajuns).
Ajunşi în acest punct, va fi util să reflectăm asupra punctului
crucial al conceptului expus mai sus: Toate civilizaţiile, descoperirile
umane sunt cu toate rod al unei capacităţi reflexive care impun o
distanţare de problemă, de obiect şi în final elaborarea unui răspuns, şi

23
deci ruperea acelui mecanism de inerţie şi repetitivitate reflexivă care ne
acompaniază de la începuturi până în eternitate.
Opusul, în schimb, este comportamentul animalelor care rămâne
astfel de-a lungul mileniilor, fără a se distanţa vreodată reflexiv şi
instinctiv de răspunsurile şi de stimulii pe care îi determină omul; şi
anume animalul se apropie de foc pentru a se încălzi, însă în acelaşi timp
el ştie deja, fără ca nimeni să-l înveţe, să se distanţeze de foc pentru a nu
se arde; însă animalul nu a reuşit niciodată să producă focul, în vreme ce
omul da. Omul nu numai că a reuşit să producă focul frecând lemnele, ci
a fost de asemenea capabil să închidă energia flăcării. Niciodată la
animale logosul, principiul masculin, nu a călăuzit instinctul, niciodată
erosul nu a încălzit forţa, consecinţa unei acţiuni a sa coerentă; şi din
acest motiv animalul nu creează nici civilizaţie şi nici cultură, ci, în mod
pasiv şi ignorant, încarnează un „vis naturae” de care este inconştient; se
poate spune despre ele: purtători şi apariţii.
Fiinţa umană, în schimb, creează cultură, elaborează răspunsuri
mereu noi la probleme noi, însă mai presus de toate reuşeşte să transcedă
limitele materialiste ale problemelor şi ale lucrurilor. Iată deci că
fecunditatea umană cunoaşte nu doar pe aceea de tip reproductiv, adică
aceea biologică, ci şi o fecunditate de origine neseparată de o fecunditate
a spiritului; pentru a ne înţelege, aceea care a produs prima scânteie de
foc, aceea care a îmblânzit primul animal, aceea deci care îi permite să
conceapă înăuntrul său mai înainte de ceea ce va fi realizat mai apoi,
acea fecunditate a spiritului, repetăm, care a elaborat după învăţăturile
lui Tao, şi anume disciplinarea şi utilizarea finalizată a oricărei energii,
inclusiv aceea sexuală, pentru a se îndrepta către scopuri prestabilite, şi
nu numai către o fecunditate biologică de nestăvilit, aşa cum se întâmplă
la animale.

Acum să expunem pe scurt ceea ce a fost taoismul din punct de

vedere istorio-sociologic: acesta s-a născut în secolul 4-5 şi a înglobat în
regulile sale doctrinare diferite rituri şamanice şi diferite regiuni tribale
din Asia Centrală. Se face referire la Lao Tse, acel prim maestru născut
în anul 600 î.Hr. Şi taoismul devine, evident, o sectă esoterică ale cărui
adepţi răspândesc riturile secrete doar între ei. De fapt taoismul nu va
avea reguli şi va ridiculiza pozitivismul lui Confucius care aparţinea unei
religii de stat. Toate practicile dictate de Confucius au fost net adversate
de către taoişti, care le considerau utile doar pentru organizarea lumii
omeneşti, însă care nu aveau nici o legătură cu adevărata viaţă, şi anume
cu adevărul în sens absolut. Taoismul propunea o ştiinţă medicală bazată
mai presus de toate pe o riguroasă igienă a vieţii.
Fundamentele taoismului se bazau pe două axiome: practicile
îndreptate către economisirea energiilor, înţeles ca şi atingerea unor

24
scopuri superioare, punând accentul pe sacralitatea corpului; aşadar,
altfel decât întreg monahismul sau anahoretismul occidental care vedea
în corp un instrument al păcatului, anticul taoist compara corpul său cu
un laborator alchemic prin intermediul căruia se îndeplineau riturile
pentru a ajunge la iluminare şi la cunoaştere, aşadar, prin urmare, şi
sexualitatea era sacralizată.
Pentru taoism castitatea este nocivă; înţeleptul trebuie să
stârnească puternicele energii subdiafragmatice, trezind şarpele
Kundalini, împiedicând însă descărcarea entropică, şi aşadar cu ajutorul
tehnicilor yoghine potrivite anticul taoist, o dată ce a stârnit şarpele
Kundalini, cu ajutorul forţei gândului făcea ca sămânţa bărbatului, în loc
să se reverse spre exterior, să urce prin centrii Chakra de-a lungul
canalului Sushumna şi, în acest fel, Bondicitta astfel înălţat ajungea la
encefal unde dădea naştere Lotusului.
Fiziologia modernă va refuza aceste învăţături, categorisindu-le
drept absurde şi inaplicabile; noi, însă, vrem să le amintim că şi marele
Leonardo da Vinci ne-a oferit o operă de-a sa care înfăţişează o uniune a
femeii şi a bărbatului care copulează, arătând în mod limpede o uniune
între coloana vertebrală, măduva spinării şi testicole, deoarece se
considera, aşa cum s-a considerat mereu la nivel popular, că risipa de
sămânţă masculină sărăceşte creierul şi măduva spinării, având ca
rezultat consecutiv o totală decădere fizică şi psihică.
Reţinerea spermei aşa cum o făceau vechii taoişti a fost punctul de
plecare al metodei noastre de contracepţie masculină; mai exact, ca să
spunem adevărul, primele cercetări în acest domeniu datează din anul
1984 în opera celui care vă vorbeşte, punând la punct, în acea epocă,
unele metodologii hipnoterapice în psihoimunologie şi contraceţie;
cercetări care vor fi tratate pe larg în teza prezentată de către acelaşi
Stromillo la încheierea cursului de specializare în hipnoză clinică
desfăşurat la Torino – Italia în anii academici 1984/1985.
Experimentarea noastră a fost efectuată pe 200 de cazuri, utilizând
tineri cu vârsta cuprinsă între 20 şi 30 de ani, în perfectă sănătate psiho-
fizică.
Tinerii selecţionaţi au fost instruiţi de noi în tehnici de
vizualizare , Meditaţie Transcendentală, tehnici Yoghine, tehnici de
Sinergism Mental şi Nucleii Energetici ai lui Stromillo, toate ţintite
înspre a controla, prin intermediul a trei niveluri, condiţiile fizice,
emoţionale şi spirituale ale subiecţilor supuşi examinării.
a. La nivel fizic învăţăm cum să se alinieze în termeni
constructiv pentru a fortifica şi a tramsforma o structură,
astfel ca energia să poată să curgă cu uşurinţă de-a lungul
corpului şi să furnizeze organelor acele spaţii necesare
pentru creşterea în interior a structurii.

25
 b. Dezintoxicarea şi exersarea glandelor şi a organelor cu
scopul de a le încărca cu energie şi de a acumula această
energie în ele.
c. Înrădăcinarea în pământ, penetrarea în acesta şi faptul de
a deveni un tot unitar cu el, pentru a comunica forţa
exterioară pământului prin structură fără nici un obstacol,
şi pomparea forţei terestre înăuntrul structurii pentru a
reacţiona cu ajutorul acesteia împotriva forţelor
exterioare.
d. Generarea unui flux de energie prin meridianele corpului
şi transformarea acesteia într-un „octan” superior cu
scopul de a hrăni sufletul, spiritul şi corpul.
e. La nivel emotiv, şi anume al sufletului, i-am învăţat pe
tinerii nostri voluntari cum să condenseze energia într-o
masă controlabilă, transformând-o şi deplasând-o după
propria plăcere şi transmutând energia negativă în energie
pozitivă.
f. La nivel spiritual metoda noastră permite cuplului să
condenseze, să fortifice şi să creeze o mare energie,
instalând prin aceasta o bază pentru fundamentul spiritual
(radicalizare).
La distanţă de trei luni cu exerciţiile mai sus menţionate, 8 bărbaţi
erau în stare să ajungă la orgasm fără eliberare de spermă, şi fără să
apară o scădere a plăcerii.
Colegilor sceptici dorim să le amintim că şi în fizică totul depinde
de entropie, căldura tinde spre frig; dacă unui automobil nu-i dăm în
mod constant energie, acesta se opreşte; aşadar trebuie să fim convinşi că
fără de energie nu putem să trăim, şi aşadar tocmai din acest motiv nu
trebuie să facem uz de ea fără moderaţie, întrucât aceasta tinde spre a se
epuiza. Chiar şi o baterie, dacă nu este folosită, pierde electroni şi se
epuizează. Evanghelia, printr-o parabolă, ne avertizează, şi ea, că trebuie
să profităm de talentele noastre, şi nu să le îngropăm în pamânt.
Ce fel de tehnici folosea străvechiul taoist pentru a-şi reţine
sământa? Înainte de toate, aşa cum am mai spus înainte, se practicau
tehnici yoghine, ţintite spre a reţine sămânţa în mod voluntar, folosind
rareori chiar şi tehnici manuale, pe care le regăsim în mod aproximativ
în metodele adoptate în terapia sexuală împotriva ejaculării precoce.
Toate acestea sunt comparaţii foarte aproximative, de fapt nimeni
care nu este taoist nu va putea niciodată să intre în posesia acestor antice
rituri care se serveau de ceremoniale foarte precise şi foloseau o
terminologie particulară; de fapt falusul era numit: „Tulpina de Jad” şi
yoni era numită: „Curtea lăutei”.

26
 Istoria ne povesteşte că împăratul galben, tocmai deoarece
copulase foarte mult, fără a se priva de esenţa vitală, reuşise să
sublimeze „drogul multelor puteri”, reuşind astfel să rămână nemuritor
pentru totdeauna, urcând la cer călare pe un dragon înaripat.
Există o legendă care vorbeşte despre un Lama tibetan din secolul
al 17-lea căruia i se împuta că aleargă puţin cam prea mult după femei;
acest lama, sătul de tot mai frecventele acuzaţii aduse împotriva lui, se
decise să urce la un balcon şi se puse să urineze de faţă cu toţi acuzatorii
săi, iar apoi prin forţa gândului reuşi să atragă urina de jos în sus,
aducând-o din nou în uretra sa, aşadar în vezică. El dorea astfel să
demonstreze că tot ceea ce este săvârşit de către înţelept în scopul
cunoaşterii are o semnificaţie mult diferită de ceea ce poate să facă
vulgarul donjuan.
Despre tehnica mai sus enunţată găsim referinţă într-un roman
erotic din secolul al 16-lea, scris de către un şeic cu numele Nedzaui, cu
titlul: „Grădina parfumată” unde în unele pagini ale acestuia găsim
menţionat coitus-ul reservatus din partea unui anume cavaler, care mai
înainte de a avea acces la mâna unei prinţese, drept dovadă a dragostei
nu trebuia să ucidă un dragon, aşa cum era în uz în acele vremuri, ci, un
lucru mult mai anevoios, să defloreze 80 de virgine şi să copuleze 50 de
zile fără să ejaculeze.
Cazul descris mai sus este rod al unei fantezii romanciere, însă
mai există personaje istorice cum ar fi de exemplu acela al unui
predicator filantrop care la jumătatea anilor 1800 în statul New York
propaga pe larg coitus-ul reservatus.
Acelaşi predicator a fondat o organizaţie de tip socialist cu scopuri
de asemenea religioase; de fapt, capul acestei secte propunea adepţilor
săi (numiţi perfecţionişti) un tip particular de căsătorie în care mirii erau
aleşi în funcţie de prestanţa lor fizică şi de credinţa lor religioasă; era de
asemenea în curs un experiment eugenetic pentru filiaţia de copii
sănătoşi. Ca şi practică contraceptivă era de rigoare coitus reservatus.
În alte prioade istorice vom găsi coitus-ul reservatus folosit de
către diverse secte esoterice cunoscute sub diferite nume: „Dianismul”
Ordinului Templis Orientis, sau „Carezzismul” (carezza = mângâiere);
de asemenea, celebra filantropă Alice Stockham la începutul anilor 900
şi-a dedicat o parte din viaţa sa răspândirii tehnicii coitus reservatus.
În anii 70 Biserica Catolică s-a ocupat de coitus reservatus, de fapt
Sfântul Alfons de Liguori reţinea că era legal să fie folosit între cei
căsătoriţi, deoarece aceştia nu cădeau în păcatul poluţiei.
De coitus reservatus s-a ocupat „monitum papale” (avertisment
papal) în recenţii ani 50, solicitat de către numeroşi sacerdoţi, rugaţi la
rândul lor, de către penitenţii pe care-i aveau în îngrijire, să intervină în

27
decizia papei. Aceasta demonstrează cât de răspândit era coitus-ul
reservatus chiar şi în Italia.
În schimb, din punct de vedere istoric, coitus-ul interruptus apare
în mileniul al 2-lea înainte de Christos în opera lui Onan, care rămâne
adevăratul inventator al acestei metode contraceptive.
Despre această artă contraceptivă găsim variate indicii literare în
mitologia antică, unde se vorbeşte de un mit secundar, şi anume despre
acela al zeiţei înţelepciunii Athena, care este sedusă de către zeul Efest
Vulcan, un zeu urât şi cocoşat; ca urmare a acestui neaşteptat asalt, zeiţa
se îndepărtează şi sămânţa zeului cade pe pământ: aici avem un coitus
interruptus operat de către femeie.
Despre coitus interruptus operat de către femeie avem o mărturie
într-un poem latin; mă refer la cele 6 cărţi „De rerum natura” ale poetului
de origine celtică: Tito Lucrezio Cato care a trăit în secolul 1 î.Hr.; în
această operă Lucrezio cântă laude lui Epicur di Sanno, filosoful din
secolul al 4-lea î.Hr. care a propus fizica atomistă, şi fiind un filosof al
naturii, el vede în mod naturalist evenimentele şi mai înainte de toate nu
crede în zei, ci cel mult îi concepe ca fiind entităţi îndepărtate, abstracte
faţă de lume, ca fiind fiinţe distrate care trăiesc în sideral. Lucrezio
spune în al său „De rerum natura” că concepţia are loc printr-o explozie
de sămânţă robustă şi sănătoasă, şi nu prin intermediul laudelor pe care
mulţi le înalţă zeilor. La un moment dat Lucrezio vorbeşte despre o
metodă contraceptivă şi spune, în limbajul său poetic: „Că prostituata
pentru a nu rămâne prea des însărcinată să aibă grijă ca prin mişcările
sale voluptoase să reuşească să scoată plugul şi sămânţa din câmpul
arat”. Aceeaşi terminologie a fost uzată de către comentatorii rabinici
pentru Onan.

EJACULAREA ÎNTRERUPTĂ SALVEAZĂ

FERTILITATEA

Astăzi, dragi colegi, prin această lecţie doresc să fac publică o

cercetare a noastră efectuată în Clinica Ginecologică a Institutului Clinic
de Perfecţionare din Timişoara.
Chiar dacă informaţia ar putea părea pentru cei mai mulţi
umoristică, făcându-i (mă refer la sceptici) să „strâmbe din nas”.
În sinteză, este vorba despre o stratagemă de adoptat sau mai bine
zis o versiune revăzută şi corectă a foarte celebrului coitus interruptus.

28
 Bărbatul puţin fecund însă doritor de copii trebuie să trucheze
cursa spermatozoizilor săi facilitând „zborul” „aşilor” şi împiedicând-ul
pe acela al „celor slabi”.
Partenerul mascul întrerupe rapid coitul la jumătatea ejaculării,
astfel încât să împrăştie a doua parte a propriei sperme în afara vaginului
partenerei sale; în acest fel ajung la destinaţie doar spermatozoizii
conţinuţi în jetul de început al ejaculaţiei pe care i-am experimentat a fi
cei mai eficienţi decât aceia conţinuţi în a doua jumătate. Motivul unei
astfel de eficienţe majore s-ar afla în mediul divers în care călătoresc
cele două grupuri de spermatozoizi; scoţând din competiţie al doilea
„pool” de spermatozoizi se scoate şi lichidul în care aceştia sunt
conţinuţi, evitând astfel ca acesta să împiedice acţiunea „aşilor”.
Rezultatele obţinute în clinica din Timişoara par încurajatoare: 33
de bărbaţi subferili, adică cu spermatozoizi rari şi puţin vitali au devenit
cu ajutorul sistemului nostru taţi fericiţi într-o perioadă variabilă de la 1
la 6 luni; susţinând cu toţii că nu au întâlnit dificultăţi mari în a controla
distribuţia oportună a spermei.
O altă cale pentru cercetarea experimentală a fost deschisă astăzi.

REFORMAREA CONCEPTULUI DE VINA

Întotdeauna am considerat închisoarea preventivă şi închisoarea

drept pedeapsă ca fiind o specie de sechestru de stat. Şi am fost mereu
uimit că teologii, sociologii, criminologii, psihiatrii aşa-zişi de avangardă
nu s-au revoltat niciodată împotriva acestor mari pete de barbarie
medievale care descalifică sau califică aşa-numita civilizaţie progresistă.
Eu cred că în loc să pierdem timpul şi banii pentru a studia
reforma carcerieră şi a discuta dacă carcerele trebuie să fie rotunde sau
pătrate, mici şi înalte sau lungi şi joase, ar fi mult mai util, mai
economic, mai uman şi mai futurist să ne dedicăm reformării conceptului
de vină (culpă).
Deoarece în profunzimea timpului vina şi pedepsele au fost
inventate de cine a dorit să creeze un merit pentru a-şi atribui şi a
justifica un premiu.
Practicând neurofiziologia şi studiind legile cu care natura se
ordonează pe ea însăşi am întâlnit funcţionalitatea, responsabilitatea,
limita evolutivă.
Nu am întâlnit niciodată un lucru sau pe cineva care a fost premiat
sau pedepsit.

29
 Aceasta şi deoarece fiecare face ceea ce poate. Şi pentru că
posibilitatea de a face preexistă efectuării faptei, este evident că nimeni
nu trebuie să fie premiat sau pedepsit deoarece a făcut ceea ce avea
posibilitatea de a face.
Vina este de asemenea un bumerang: ar putea să propună o altă
problemă: Este mai vinovat un criminal care fabrică delicte sau un
judecător care fabrică criminali? De unde, atunci când suntem naturali şi
intrăm, aşadar, în ordinea naturală uităm de premiu sau de pedeapsă.
Nu am văzut niciodată ca un tată sau o mamă să facă ceea ce fac
pentru copiii lor deoarece doresc să primească un premiu sau le este frică
de o pedeapsă.
Italia, se spune, a fost întotdeauna maestra Dreptului, căruia astăzi
noi toţi îi suntem victime.

AGRICULTURA BIODINAMICĂ ÎN CALITATE

DE PROCES TERAPEUTIC

Fiecare metodă agricolă dezvoltă o muncă practică diferită,

deoarece pleacă de la o concepţie particulară a realităţii.
După satanica agricultură chimică, Natura este un fenomen pur
fizico-chimic care se supune exclusiv legilor materiei (ce născocire
grosolană!). După agricultura biologică Natura este o entitate vie şi se
supune tuturor acelor legi proprii fiecărui organism viu.
Concepţia biodinamică este unica completă deoarece susţine că
Natura (ca şi întreg restul creaţiei) este reflecţia materială a lumilor
spirituale şi se supune prin partea materială legilor chimico-fizice şi
legilor viului, însă, în primul rând, Natura (şi aşadar şi agricultura) este
plăsmuită, organizată de către ierarhiile spirituale, de către conştiinţa
morală a oamenilor, de către lumea ideilor oamenilor.
Procesele creaţiei sunt de natură mult mai subtilă decât ceea ce
apare ochiului obişnuit, însă deoarece înţelegerea unui asemenea proces
necesită dezvoltarea anumitor percepţii (şi aşadar şi a anumitor organe) –
dezvoltare care poate avea loc suficient de sigur doar dacă este voită în
mod conştient – mi se pare evident că aceşti pseudo-oameni de ştiinţă nu
au nici un interes să dezvolte asemenea facultăţi, şi cu atât mai puţin să
accepte, ca un fapt sigur, tot ceea ce priveşte lumile spirituale.
Înţelegerea agriculturii biodinamice începe cu dezvoltarea
spirituală.
Agricultura biodinamică prin intermediul folosirii „preparatelor
biodinamice” necesită colaborarea entităţilor care guvernează regnurile

30
Naturii, plecând de la Deva (îngeri) de orice specie vegetală până la
gnomii de partea terestră.
Concepţia biodinamică pare să afirme că nu există separaţie între
lumea materiei şi lumea spiritului, moartea nu există (decât doar ca şi
iluzie – separaţie – uitare a conştiinţei), există un interschimb continuu
între lumi de densităţi diverse şi deci de vibraţii diverse.
Agricultura biodinamică raportează omul la „sănătate”, nu numai
deoarece oferă alimente complete şi „curate” (care permit formarea de
organe fizice apte să perceapă lumile spirituale), ci deoarece folosirea
conştientă a acestei metode face raportare la totalitate, reuneşte ceea ce
este separat doar în mod iluzoriu: materia şi spiritul.
Agricultura biodinamică este un proces terapeutic foarte puternic:
şi prin terapie înţeleg aducerea de lumină în obscuritatea conştiinţei.
Sănătatea este regăsită atunci când se atinge unitatea,
completitudinea, atunci când se trece peste iluzia separării.
Uitarea conştiinţei întregului a creat religiile; religie înseamnă „a
re-lega”, a re-pune împreună, a regăsi unitatea. Şi chiar şi aceasta este, şi
a fost, una din cele mai colosale iluzii (şi fraude) suportate de către
omenire.
De ce să căutăm ceea ce nu a fost niciodată pierdut?
Lumea spirituală este aici, ea necesită doar ca tu să deschizi ochii
şi să o recunoşti, să o vezi, ca tu să-i cauţi colaborarea.

PUŢINĂ ISTORIE NU PREA PARFUMATĂ CU PARFUM

DE VIOLETE

Pe malurile maiestuosului râu „Nil” trăia şi domnea în acea epocă

un mare personaj care se prezenta – în faţa supuşilor săi – drept încarnare
a „divinităţii”.
Acest personaj solemn, regal, hieratic, trăia în palate somptuoase
înconjurat de un şir de „sacerdoţi” fideli care împărţeau cu el opulenţa şi
privilegiile de seamă care le aşteaptă în general persoanele considerate
sacre de către plebe.
De voinţa acestui personaj „sacru” şi temut, coordonator de
necontestat al tuturor puterilor civile şi religioase ale Statului peste care
el domnea, depindea viaţa supuşilor săi.
S-a spus şi se spune că în toţi oamenii puternici de pe pământ
sălăşuieşte o dorinţă puternică de a construi ceva ce ar putea să le facă
eternă faima lor, (adăugăm noi) aproape întotdeauna nemeritată.

31
 Chiar şi înaltul rege despre care vorbim, numit „faraon” nu a
rămas imun la această dorinţă stringentă şi, pentru a o concentra, el
începu să îşi jefuiască supuşii cu biruri de toate felurile.
Apoi, folosind o mulţime de sclavi, asupra cărora îşi exercita
puterea absolută, el ordonă construcţia celui mai ciclopic monument din
acea epocă, numit „Piramidă”.
Înăuntrul viscerelor acestui monument hipermegalolitic, „sacrul
faraon” era înhumat după moartea sa.
Sacerdoţii săi extrem de devotaţi aveau datoria să depună, lângă
cadavru, o însemnată cantitate de produse alimentare şi alte bunuri
preţioase, pentru ca temutul despot să poată să continue (pe tărâmul de
dincolo) preafericita sa viaţă.
Dinastia acestor tâlhari hieratici dură de-a lungul a multe secole şi,
între timp, alte monumente similare se adăugară celui dintâi înălţat.
Ecoul isprăvilor legendare săvârşite de sacra stirpe, purtat pe
valurile Mediteranei, ajunse repede pe ţărmurile unui alt râu numit
„Tibru”, mai puţin maiestuos decât Nilul însă poate că mai plin de
însemnări istorice.
În acea epocă postfaraonică, o altă progenitură de tâlhari mergea
să se afirme în oraşul romulean ivit pe malurile râului Italic.
Stirpea despre care vorbim, după ce cucerise puterea în mai sus
numita cetate, îşi îndreaptă ţintele şi cuceririle sale în afara graniţelor:
cei mai mari tâlhari ai istoriei (aşa cum bine ştim) nu au respectat
niciodată o limită în a-şi realiza jafurile lor.
Odată cu trecerea timpului, cutezătoarea stirpă îşi extinse
cuceririle şi puterea sa în întreaga lume cunoscută în acea vreme, de la
Atlantic la Mesopotamia.
Imensul teritoriu trecut sub puterea sa era denumit „imperiu”, iar
cuceritorul, fireşte, era distins cu foarte rezonantul titlu de „imperator”,
şi încoronat ca atare.
Între cei mai de seamă împăraţi încoronaţi, care au trăit în cetatea
romană, (fără a ne lungi prea mult) putem să cităm unul pentru toţi,
numit „August”, care cu legendarele sale acţiuni militare ajunse pe cele
mai înalte culmi ale gloriei.
El, la întoarcerea din fiecare expediţie militară victorioasă, ducea
în capitala imperiului – pe lângă nelipsita mulţime de prizonieri reduşi la
rangul de simpli sclavi – toate comorile răpite de la popoarele subjugate.
Roadele tuturor jafurilor care curgeau în capitală, împreună cu
manopera gratuită furmizată de către sclavi, au contribuit enorm de mult
la înălţarea splendorii şi puterii imperiului roman.
Însă, cu toate acestea, vântul gloriei nu durează mult pentru
nimeni, nici pentru instituţii nici pentru oamenii care le reprezintă:
„memento homo – transit gloria mundi”!

32
 Încet însă inexorabil, luminosul astru numit „imperiul roman”
începu să se întunece.
În acest punct este potrivit să întrerupem pentru moment discursul
nostru pentru a ne dedica unei clipe de reflecţie; tot ceea ce serveşte
oamenilor pentru a conserva puterea sau pentru a perpetua privilegii, este
declarat cu viclenie ca fiind de origine divină şi considerat în mod
repetat ca atare.
Iar atunci când „divinul” nu mai serveşte scopului decretanţilor, el
este desconsacrat.
În acele vremuri îndepărtate, în fastuoasa capitală a celui mai
puternic şi mai de temut imperiu, totul era sacru: râul, străzile,
monumentele, şi până chiar şi arborii.
Ciudat şi încă şi mai misterios este faptul că într-un oraş unde în
toate timpurile au fost urzite şi consumate (înăuntrul şi în afara zidurilor
sale) cele mai îmgrozitoare delicte împotriva speciei umane, totul era
considera „sacru”, începând cu Împăratul.
Hmm! Să continuăm!
În timp ce declinul de nestăvilit al imperiului continua, chiar şi cel
mai important arbore al capitalei (cel genealogic – se înţelege – al stirpei
imperiale), ne mai fiind alimentat de limfa necesară, începu să nu mai
facă flori.
Vântul mistic provenit din orientul învecinat a fost cel care, ne mai
fiind obsturat de către Zeii păgâni, începu să aducă o nouă limfă
dătătoare de viaţă, care făcu să înflorească pe neaşteptate arborii
genealogici care ornamentau şi dădeau strălucire minunatului oraş al
„caput mundi”.
Extraordinara limfă (în sens moral şi social) nu era altceva decât
ideologia revoluţionară creştină – născută pe pământ oriental şi adusă pe
râurile „Tibrului” de către primii predicatori şi răspânditori ai noii idei.
Ei au fost cei care au fondat bazele (în Roma păgână) noii religii
monoteiste „creştine”.
În timp ce inexorabilul orgoliu al istoriei începu să anunţe sfârşitul
ineluctabil al imperiului roman, neofiţii noii idei erau în plină activitate
pentru a face prozeliţi şi pentru a da viaţă unui mare centru spiritual pe
modelul deja existent de multă vreme în orientul învecinat.
De-abia crescură în număr prozeliţii, că cei mai iscusiţi şi mai cu
gândul la viitor se deciseră să deau un nume fatidic şi rezonant noii
instituţii – „Sfânta biserică catolică romană”.
Pentru a coordona multiformele activităţi ale bisericii, foarte
numeroşii aderenţi instituiră un consiliu de conducere care începu să
organizeze primele şiruri de prelaţi aleşi dintre prozeliţii cei mai zeloşi şi
cei mai obedienţi.

33
 Toţi prelaţii, distincţi prin gard, (după o ordine ierarhică
prestabilită) aveau sarcina de a răspândi pretutindeni doctrina bisericii
catolice şi de a alege capul suprem al acestei biserici, căruia îi era
conferit titlul de Pontif sau Papă.
Fiind imposibil să tratăm singular personajele diverse în cauză, ne-
am gândit să generalizăm descrierea inerentă acestora.
Toţi „Papii” care au urmat după primul ales, au fost numiţi, prin
excelenţă, urmaşi ai lui „Petru”.
La început, aceştia exemplificau cu fidelitate perceptele iluştrilor
lor maeştri „Pavel şi Petru”, iar apoi, (aşa cum se întâmplă în general cu
aproape toţi oamenii cu putere) aceştia au pierdut simţul măsurii şi au
început să restabilească metodele tiranice împotriva cărora, la început, ei
înşişi s-au înşiruit.
Odată cu trecerea timpului, puterea spirituală împreună cu cea
temporală, pe care „Papii” şi le atribuiau direct sau prin procură, se
extinse (puţin câte puţin) de la oraşul celor şapte coline fatale în aproape
întreg continentul Europei.
Într-un anumit punct, interminabil, un „Papă” şiret urcat la
catedră, pentru a nu fi mai jos decât predecesorii săi tâlhari enumeraţi de
istorie, impuse „zeciuiala” tuturor popoarelor care gravitau pe orbita
„sfintei biserici romane”.
Cu câştigurile însemnate adunate de această taxă ilegală fură
înălţate mii de clopotniţe pentru a retransmite (prin intermediul
bronzurilor sacre) popoarelor recalcitrante supuse de către biserică,
mesajele divine provenite din rândurile cereşti.
Trebuie să subliniem un anumit lucru foarte important: tiranii din
fiecare epocă au avut mereu la dispoziţia lor armate puternice şi poliţii
secrete pentru a ţine în frâu popoarele subjugate de aceştia.
În schimb biserica ţine în frâu aproape întreaga Europă de mai
bine de un mileniu cu o singură armă, şi anume aceea a constrângerii
morale, şi acum folosită, însă cu eficacitate mai mică decât atunci.
Domeniul bisericii (atât spiritual cât şi temporal) care se extindea
incontinuu , a trezit admiraţie şi respect dar şi multă invidie între diverşii
tâlhari care favorizau ascensiunea „Papilor” sau încercau să o obstureze.
Sentimentele, atât nobile cât şi vulgare, trezesc şi stârnesc alte
sentimente pentru cei mai mondeni care se identifică cu puterea, cu
bogăţia, popularitatea etc. etc.
După anul 1500, în timp ce epopeea puternicei dinastii
anglosaxone domnea peste o mare parte a pământului, un mediteraneean
fără prejudecăţi (de viţă latină) cu capul îndesat cu fosfor incandescent
răsturna – în sunet de tunuri – imperii, tronuri şi scaune de domnie.
Doborârea tuturor acestor instituţii şi fetişuri relative fu
întâmpinată cu aclamaţii zgomotoase de către popoarele europene sătule

34
de a fi tiranizate, folosite şi golite de sânge de o turmă de boieraşi, prinţi
şi încoronaţi de toate felurile.
Acest mediteraneean focos, un autentic şi neînvins geniu al
războiului, se numea Napoleon Bonaparte.
Coordinator şi strateg de o valoare excepţională, el a obţinut, în
fruntea armatelor sale, victorii fulgerătoare şi zgomotoase împotriva
numeroşilor advesari.
Însă, cu aceeaşi rapiditate şi hotărâre cu care înfrunta numeroşii
duşmani, el îşi întindea mâinile peste cele mai importante comori
existente în ţările căzute sub puterea sa.
Cei jefuiţi, adică boieraşii, cei cu titluri şi cu coroane de toate
felurile, nu se temeau de tunurile lui Napoleon, deoarece erau deja
obişnuiţi să tragă pe la spate unul în altul pentru a-şi smulge pe rând
bucăţi de carne din cadavre.
De ce se temeau mai mult erau principiile şi ideile revoluţionare
pe care impetuosul Bonaparte le răspândea în sunet de tunuri.
În toate vremurile, ideile inovatoare au fost întotdeauna combătute
de toate instituţiile constituite (inclusiv bisericile) şi în mod foarte firesc
de către toţi adversarii noului, din toate cetele.
Pentru a fi corecţi, să spunem că jignirilor nu li se va putea
niciodată pune capăt prin alte jigniri odioase.
În orice caz, faima şi gloria acestui preaputernic revoluţionar au
atins limite de nedepăşit.
La un anumit moment dat, însă, fortuna îi întoarse spatele şi
orgoliosul spiriduş al evenimentelor umane (care de multe ori se desfată
jucând farse urâte chiar şi celor puternici de pe pământ) intră în scenă şi
recită foarte bine rolul său, făcând ca cel care demola imperii, tronuri şi
scaune de domnie, să îşi sfârşească zilele pe o insulă pierdută în Atlantic.
La distanţă de puţin mai mult de un secol, un alt tâlhar de neam
teutonic, încăpăţânat şi tare de cap, repetă gestul glorios al altora care îl
precedaseră, şi tragicul rezultat pe care îl obţinu (exprimat în numere) fu
de alţi patruzeci de milioane de oameni, dintre militari şi civili, masacraţi
în al doilea război mondial.
Pentru a-i pedepsi pe principalii responsabili de această crimă de
nespus a fost instituit tribunalul din Nuremberg, însă – ca să spunem
adevărul – câte alte tribunale similare ar trebui să fie instituite în aproape
toate naţiunile lumii noastre martirizate şi însângerate?
Despre aceasta vom vorbi mai mult altădată.
Teutonul tare de cap îşi începu strălucita sa carieră ca şi făurar şi
propagandist al abominabilei doctrine a supraomului şi a discriminării
rasiale.

35
 Avu întotdeauna curajul acţiunilor sale: ipocrizia tipică a fariseilor
adoptată de alţi tâlhari – consideraţi uneori infailibili – lui îi era
necunoscută.
În proclamările pe care el le rostea către poporul său, el nu îşi
ascunse niciodată intenţiile.
Încă o dată belicosul popor teutonic găsise in conducător îndrăzneţ
şi hotărât.
Cu toate acestea, noul „Duce” mai era aducător al unei ideologii
bazată mai ales pe rasism şi pe o superioritate etnică presupusă a
germanilor.
După ce îşi pregătise psihologic şi material poporul pentru război,
el dezlănţui a doua conflagraţie mondială, trecând prin foc şi sabie
întreaga Europă.

Pentru a face faţă nevoilor materiale ale poporului său şi pentru a

alimenta războiul, el ordonă jefuirea tuturor ţărilor cucerite de trupele
sale.
Conflictul atroce dură circa cinci ani şi făcu să curgă, în toate
ţările care luară parte la înspăimântătoarea tragedie, un râu de lacrimi şi
sânge din care cruzimea „omului” se adapă din belşug, însă, poate, nu
destul pentru a se sătura.
În fine, cel mai puternic distrugător al tuturor timpurilor înpreună
cu inseparabila sa curtezană, dispărură în flăcările purificatoare ale
oricărei murdării şi ticăloşii umane.
Şi acum să ne întoarcem la drama lui Nuremberg!
Colegiul de judecători propus pentru a-i asculta, a-i procesa li a-i
pedepsi pe principalii responsabili ale atrocităţilor comise în timpul celui
de-al doilea conflict mondial era compus în întregime din reprezentanţi
ale principalelor naţiuni beligerante care câştigaseră conflictul.
Aceste naţiuni (pentru cine încă nu ştie acest lucru) sunt
responsabile (directe sau indirecte) ale numeroaselor războaie şi revoluţii
care au avut loc după sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, în
diversele părţi ale lumii: vezi Coreea, Vietnam, Cambodgia,
Afghanistan, Liban, pe lângă cele de pe continentul negru, şi unele din
America.
De ce nu sunt instituite alte tribunale, ca şi acela de la Nuremberg,
pentru a-i pedepsi pe aceşti noi asasini ai neamului omenesc?
Poate că râul de lacrimi şi de sânge care curge din nou pe pământ
este altfel decât acela pe care tulburata Omenire l-a văzut curgând între
anii 1940 şi 1945?
Sau cruzimea omului este cea care nu este încă sătulă de lacrimi şi
de sânge Omenesc?

36
 Concluzie ipotetică: lumea în care trăiau predecesorii noştri era o
minunată grădină (şi poate că putea să fie astfel pentru totdeauna) unde
se năşteau multe flori parfumate, îmbătătoare şi extaziante; însă între
acestea erau şi unele malefice, iar grădinarul „Om” care le cultiva, chiar
dacă ştia, nu a avut niciodată curajul să le extirpe cu rădăcină cu tot.
El continuă să cultive şi să le conserve pentru a le oferi Zeilor
cărora le-a fost întotdeauna devotat.
Florile şi Zeii nu au avut niciodată o denumire adevărată şi
corectă, ci doar apelative improprii, traductibile în toate limbile şi
cunoscute universal deoarece sunt foarte semnificative – iată-le: egoism,
ticăloşie, minciună, nedreptate, jignire.
În ziua în care grădinarul „Om” se va decide în cele din urmă să
extirpe cele cinci flori infecte – mai sus numite – care (în mod vizibil sau
ocult) tind să se răspândească şi să le molipsească pe toate celelalte,
grădina se va întoarce (ca prin farmec) şi mai fulgerătoare şi mai
minunată decât cea dintâi.
Iar vouă, dragi studenţi – oameni reflexivi şi chibzuiţi, vă revine
sarcina de a construi edificiul social mai înainte proiectat şi conturat.

CUM SĂ DEZVOLTĂM CEA MAI FROMIDABILĂ ŞI

CONSOLIDANTĂ ACŢIUNE IMUNIZANTĂ ÎMPOTRIVA
INAMICILOR VIRALI, BACTERIENI ŞI PSIHICI
Inclusiv SIDA şi cancerul

Cum de se pierd atât de rapid sistemele organice de apărare, adică

alianţele biologice, la bolnavii de SIDA?
Răspunsul este mult mai simplu decât ne putem gândi: „Deoarece
mai înainte s-au pierdut deja sistemele de apărare spirituale, adică
alianţele superioare”.
Cu toate acestea, nu tuturor le pare convingătoare ideea că dacă nu
se dă apă rădăcinilor, întreg arborele se vlăguieşte şi moare. Dacă se
pierde ceea ce e Mai Mult, „trebuie” să se piardă şi ceea ce e Mai Puţin.
Este posibil să credem că nu vom pierde „alianţele spiritului”, în ciuda
faptului că vom continua să nu-l hrănim cu nimic?
Reconstrucţia sistemelor organice de apărare pierdute începe cu
recuperarea saţietăţii spirituale, de prea multă vreme ignorată sau negată.
Recâştigând ceea ce este „Mai Mult”, se dobândeşte recâştigarea a ceea
ce e „Mai Puţin” – ar trebui acum să înţelegem această ineludibilitate
între ceea ce e înalt şi ceea ce e jos, între ceea ce e drept şi ceea ce e
răsturnat, între transcendent şi imanent. Cele două nu merg niciodată

37
separat, chiar dacă nu există percepţia. Ele sunt antagoniste şi
simpatizante, pentru că dacă prima din acestea „lasă apă”, mai devreme
sau mai târziu va „lăsa apă” şi cea de-a doua.
Sindromul de Imuno-Deficienţă Dobândită rămâne şi acesta fără
răspuns atunci când se întreabă unul din mulţii „experţi” în domeniu –
originile sale cele mai îndepărtate. În mod evident, tăcerea „obligatorie”
cade în absolut întrucât se încăpăţânează a nu voi să cerceteze în
totalitatea sa dimensiunea umană, restrângând cercetarea strict la sfera
fenomenală, ca şi cum omul ar fi în totalitate acolo.
„Origine necunoscută!” dau sentinţa diverşii exponenţi ai unei
ştiinţe castrate. Şi toţi muşcă din această undiţă de ignoranţă grosolană şi
tragică. După aceea, nu lipsesc afirmaţiile tunătoare ale unor cardinali ai
bisericii, interpreţi direcţi ai Tatălui etern, care declară că El singur este
cel care a trimis flagelul.

Sărăcia cercetărilor ştiinţifice (în ciuda râurilor de miliarde de

dolari cheltuiţi), i-a făcut pe „cercetători” să pronunţe nimic altceva
decât ... Boo!
Ca şi cum primarul Romei, ca susţinător al tuturor cetăţenilor, ar
afirma că Tibrul este un râu exclusiv roman, de origine necunoscută; şi
nimeni nu şi-ar lua asupra lui grija de a explora râul în amonte, până
când să ajungă să admită (fără nici o umbră de îndoială) că acesta se
naşte în schimb în Toscana şi mai exact din muntele Fumaiolo.
Se poate crede unei asemenea scorneli grosolane rostită de către
primul cetăţen al Romei? – Cu toate acestea, cei mai multi îi dau dreptate
Primarului, cu interesul evident de a nu fi de partea care e împotriva
„puterii”.

După aceea, lucrul cel mai ipocrit este totala indiferenţă din partea
autorităţilor religioase în faţa unei probleme care ar trebui, cel puţin în
parte, să intre în competenţele lor, şi anume punurea în aplicaţie a unei
promovări care să dezvolte mai apoi o dezvoltare a conştiinţei medico-
religioase asupra omului, pe care aceeaşi ştiinţă ar trebui să o pună în
aplicaţie, însă care în realitate nu o pune în aplicaţie deoarece e „în mod
constient narcotizată”.
Şi uite-aşa, dormi tu că dorm şi eu, se merge înainte bâjbâind prin
întuneric, în timp ce 40 de milioane de persoane se pregătesc să moară
de AIDS în următorii ani.
Cum poate fi numit „licenţiat” acel student care taie net şi dă de-o
parte latura cea mai nobilă şi misterioasă a omului? Acesta pune pe masa
lui de laborator doar partea anatomică a unui organism uman,
reproducându-se pe propria-i faţă aceeaşi satisfacţie a „negustorului”

38
atunci când se aşterne pe bancă sferturile de porc înainte de a se încinge
să facă cârnaţi, salamuri si costiţe.
Şi cum se poate numi Cardinal acel prelat (care în fond stupid nu
e) care îşi ia asupra sa orice drept asupra sufletului altuia, pretinzând a-l
salva de un demon inventat, fără a ţine cont că satana nu e altceva decât
vreo stare de boală în care omul se chinuie? – A afirma că bolile fizice
nu derivă din cele spirituale este ca şi cum am răspândi zvonuri că
rădăcinile arborelui se nasc din frunzele acestuia!
Dacă dimensiunea sprituală stă pe cea fizică, aşa cum „Superiorul”
stă pe „Inferior”, nu mai există dubii asupra raportului Spirit-Corp.
Voi, care mă ascultaţi, sau bolnavi de SIDA, nu vă lăsaţi înşelaţi
de către culturi nesincere, religioase sau nu, care neagă, persecută,
falsifică această nescindabilă ierarhie interioară, altfel preţul care va
trebui plătit va fi încă o dată viaţa.
În mod limpede, principiul universal conform căruia o scânteie de
energie spirituală nu poate fi „Corp” şi apoi „Scânteie”, ci, desigur, exact
din contră, fiind inadmisibil că ramurile unei plante se ivesc înaintea
trunchiului, toate acestea – să spunem – trebuie să le înteleagă bine
bolnavul de AIDS, chiar cu preţul de a fi în contra opiniei falşilor
licenţiaţi, a prelaţilor vicleni, a moşilor bigoţi, şi a guvernanţilor obtuzi.
Aceasta fiind admis, să examinăm în profunzime ce anume sunt şi
ce anume simbolizează sistemele de apărare organice care sucumbă rapid
sub loviturile bolii, reducând omul pâna la a ajunge a fi la bunul plac al
unui strănut.
Anticorpi, Gamma-globuline, şi substanţe imunizante de diverse
origini, reprezintă cu toate aparatul de protecţie pentru a înfrunta orice
agent patogen care ameninţă integritatea organică. – Deoarece aceste
elemente ofensive sunt constituite din substanţe de natură proteică,
elaborate de către acelaşi organism, este uşor să intuim că eficienţa lor
imunizantă este direct proportională cu starea generală a sănătăţii
individuale. – Cu cât mai înaltă este calitatea vieţii, cu atât mai dinamică
şi mai puternică este acţiunea desfăşurată de către aceasta, în toate
sectoarele corpului, ori de câte ori sună alarma.
Dintr-un punct de vedere militar, organismul uman este o
fortăreaţă inexpugnabilă, sau cel puţin aşa ar trebui să fie, în condiţii
ideale de viaţa.
Rolul jucat de anticorpi şi fidelitatea pe care aceştia au
demonstrat-o pe diversele câmpuri de bătălie, în fiecare secundă a zilei,
face ca ei să pară, în organizarea generală a corpului, ca adevărate
„alianţe biologice”
Fidelitate, hotărâre, eficienţă, neostenire, sunt cele mai bune cărţi
de credit ale serviciului de supraveghere şi apărare şi pentru aceasta,
demni aliaţi ai unui sistem viu alcătuit nu doar din corp, ci şi din minte şi

39
spirit. – Atâta vreme cât raporturile Spirit – Corp, coordonate de către
minte, se menţin într-o perfectă sintonie şi armonie, viaţa decurge
sănătoasă, norocoasă si fericită. – Am spus puţin mai înainte că viaţa
spirituală stă pe viaţa organică aşa cum „Superiorul” stă pe „Inferior”,
sau aşa cum muntele stă pe deasupra văii; dacă muntele vomită foc,
valea va arde. Daca muntele explodează, valea se va sfârşi sub
dărâmături. Pe scurt, „mai mult”–ul condiţionează „mai puţin”–ul, şi
niciodată nu va fi viceversa. Buna stabilitate fizică depinde de buna
sănătate spirituală a fiecăruia.

Dacă am întreba oamenii câte unul, am vedea că sunt mulţi care

cred – în mod eronat – că duc şi îşi organizează o conduită spirituală
optimă, tinând cont de participarea asiduuă la ritualurile religioase,
manifestând sentimente de solidaritate, activităţi culturale, expresii de
iubire familială, acceptare a adversităţilor, respectul legilor sociale, şi
multe altele. – Atunci, toate acestea, oricât de lăudabil ar putea fi, nu
servesc la a hrăni nici sfera spirituală nici sfera mentală. – Cu toate sunt
activităţi, repet, cât se poate de cumpătate însa care intră în dimensiunea
emotiv-senzorială, care ţine strict de partea fizică a omului; şi nu merg
mai departe de atât.

Pentru a nu se crea un du-te vino obositor şi hemoragic între

produsul terapiei pe care o urmează şi forţa convingătoare a propriilor
convingeri culturale, în cazul în care aceştia au fost cu încăpăţânare
ancoraţi în conceptele de ştiinţă moderne, devine indispensabil din partea
voastră, dragii mei elevi, sau din partea seropozitivului, o alinare a
propriilor cunoştinţe la acelea existente în structura ADN-ului. Astfel
nici o acţiune terapeutică de natură exclusiv fiziologică ori alimentară nu
poate, singură, să-l salveze pe bolnavul de SIDA.

Cele 10 stări de conştiinţă pe care am să vi le descriu, reprezintă şi

ele formidabile vaccinuri pentru prevenirea SIDA şi pentru vindecarea ei
definitivă.
Evident, specificările, clarificările, sensurile profunde şi intuiţiile
din jurul celor 10 principii ar putea fi studiate citind tratatele mele care
au fost publicate.

1. Universul este o enormă gestaţie fără graniţe, capabil să dea

naştere stării „quo ente”.

2. Tot ceea ce este vizibil, invizibil, inteligibil şi intuibil este

Energie.

40
 3. Energia este fără principiu, aşadar fără sfârşit. Încă şi mai
presus decât aceasta, omul este la fel.

4. Omul este o triadă interconexă alcatuită din spirit, Minte,

Corp.

5. Omul este construit sau distrus de către Aliment. De aceea,

adevărata medicină nu poate fi decât acelaşi Aliment. Prin
Aliment se inţelege ceea ce hrăneşte Corpul, ceea ce hrăneşte
Mintea, ceea ce hrăneşte Spiritul.

6. Nutriţia spirituală nu este şi nu va putea fi să fie credinţa

religioasă, dualistică, confesională şi dogmatică.

7. Alimentele obişnuite, pe lângă proprietăţile lor organoleptice,

au de asemenea caractere distructive sau creative care
acţionează asupra vieţii Omului, schimbând calitatea în mai
rău sau mai bine, în funcţie de natura şi provenienţa lor.

8. Toate fenomenele germinative, atât cele biologice cât si (şi mai

presus de toate) cele mentale, garantează eternitatea Energiei.

9. Orice expresie a materiei vii şi a gândului, în mod independent

de starea şi calitatea sa, este Muzică.

10.Întreg Universul este, şi nu poate fi altceva decât iluzie. Noi

suntem de aceea entităţi umane care visăm un Izvor infinit de
care să ne apropiem, cu toate că suntem acelaşi Izvor care
visează în mod deliberat experienţa umană din motive de
supravieţuire.
Din cele 10 stări de Conştiinţă, există două care sunt în stare de
a dezvolta cea mai formidabilă şi consolidantă acţiune imunizantă
împotriva inamicilor virali, bacterieni şi psihici.

La bolnavii de AIDS, în totalitate sau aproape total lipsiţi de

sistemele de apărare organice, cele două „vaccinuri” despre care vorbim,
însemnate prin numere de la 1 la 10, reprezintă cele două pietre de hotar
pentru a reconstrui ceea ce a fost dispersat. Acestea constituie scheletul
de susţinere al acelei reconversii culturale pe care am invocat-o
pretutindeni, în scrierile noastre, pentru a-i da un început. Astfel,

41
bolnavului îi facem până acum cele mai bune urări ale noastre ... pentru
următoarea încarnare.

Cât despre vaccinurile chimice, pe care ştiinţa le anunţă ca

probabile în următorii cinci sau şase ani, şi care în orice caz ar trebui să
intereseze doar acea parte a omenirii care nu este încă seropozitivă în
acel moment, aceste vaccinuri – să spunem – nu vor putea garanta un
„NIMIC NU E MAI ABSOLUT”, dacă vrem să admitem concursul
mental ca protagonist de neînlocuit în patologia SIDA.
Însă atunci când şi chimia ar reuşi în scopul ei, vom asista la o
„travestire” a virusului HIV, care s-ar reprezenta pe scena mondială cu o
altă etichetă şi mai impresionantă, aparent fără legătură cu identificarea
sa precedentă.
Şi atunci ne vom găsi la un punct, de la care va trebui s-o luăm
iarăşi de la capăt.
Originile transendentale revelate în legătură cu cancerul sunt
valabile pentru întreaga omenire. Aceasta, pe planurile gestiunii
universale, nu este considerată ca o multitudine de cinci sau şase
miliarde de indivizi, ci ca un corp unic, şi totuşi în stare de rebeliune
arogantă.
Astfel încât AIDS, polimielita, ciuma, holera, şi toate celelalte
flageluri care au decimat neamul omenesc în diversele epoci, nu sunt
altceva decât repetate travestiri ale unui unic „conjurat”, niciodată
înfrânt, cu licenţă de a ucide întreaga lume.

„Siguranţa unui viitor medic mai bun trece prin calitatea

minţii fiecăruia, şi nu printr-o fiolă!”

Lumea transendentală este tot ceea ce e intuibil în spatele cortinei

fenomenale. Aşadar, adjectivele transendental, matafizic, esoteric,
spiritual care adesea apar în tratatele mele, nu sunt folosite pentru a
acoperi ceva de neînţeles pentru intelect. Acestea sunt scrise doar pentru
a întări principiul, conform căruia, fiecare lucru fiind provenient dintr-o
dimensiune non-materială, non-fenomenală, acelaşi lucru nu poate fi
exclusiv material şi fenomenal, şi cu atât mai puţin poate fi inexistent, în
afara limitelor senzoriale.
Trebuie aşadar să aibă o natură a sa particulară, pe care, în funcţie
de cazuri, o vom distinge cu adjectivele mai sus citate.
Acum, dacă toate lucrurile provin dintr-o lume non-fenomenală,
este clar că acestea trebuie în mod necesar să posede, şi în expresiile lor
vizibile şi tangibile, o urmă, un oarecare indiciu, sau o aparenţă specială
sau limitată care să confirme provenienţa lor extra-materială.
În mod firesc, vorbindu-se de descoperirea polului spiritual sau
esoteric sau tranendental al experienţei examinată, acest pol nu este

42
întotdeauna la îndemâna tuturor – şi este just să fie aşa tocmai deoarece
este dincolo de vecinătate – identificarea poate avea loc folosind
limbajul simbolurilor.

Ce este un simbol?

Este un element material, un obiect, o figură animală sau o

persoană, ori o imagine grafică sau orice alt lucru, considerat a fi
reprezentativ al unei entităţi care nu este egală obiectului căruia îi dăm,
în mod convenţional, valoarea simbolului. – Dacă drapelul este simbolul
Patriei, e clar că acea bucată de stofă colorată nu este în mod real Patria,
aşa cum se înţelege. Se poate atunci afirma: „simbolul nu este niciodată
lucrul simbolizat”. Pe de altă parte, ceea ce vrem să simbolizăm nu are
întotdeauna un singur simbol fix. Patria este reprezentată şi de un
monument, de un discurs, de un cântec, de un rege, şi până chiar şi de o
specialitate gastronomică.
Căutarea polarităţii spirituale, în opoziţie cu cea materială,
constituie ABC-ul alimentului mental. Această nesuspectată necesitate
nutriţională se revelează a fi de nesuprimat în momentul în care
studentul ţine cont de faptul că mintea are puterea de a „înţelege”
(„intelligere”) – deşi în limitele raţiunii sale gânditoare – tocmai această
barieră, pe care actuala condiţie umană nu reuşeşte să o treacă din cauza
degradării în care se înneacă, demonstrează câtă rezervă de penetrare
aceasta are.
Ar fi de ajuns să ne gândim că dacă energia mentală este acea
inteligenţă creatoare care proiectează, organizează, controlează şi
determină transsubstanţierea Cosmosului în Noul Izvor Infinit, faţă de
ea actuala noastră inteligenţă este ca o picătură de apă faţă de ocean.
Puterea mentală este ca un foc care arde. Nefiind suficient lemn,
focul se stinge. Fiind suficient, am putea să incendiem întreaga planetă.
Nutriţia mentală este lemnul care ne serveşte ca să nu murim de
nulitate.
O altă intuiţie care nu vrea să stea ascunsă este aceea care ne
impinge pe fiecare dintre noi să „ne identificăm” cu Energia Universală.
Însă nu este o „închipuire” de a fi aceea. Noi „suntem” inteligenţa
creatoare, în ciuda degradării în care am ajuns, şi chiar dacă suntem
îmbrăcaţi ca o mulţime de cerşetori.
Atunci când ne gândim că Izvorul Infinit, acum transformat în
Manifestare, este simbolizat de rădăcinile arborelui, de germenele
conţinut în sămânţă, de iarnă în raport cu vara, de miazănoapte în raport
cu miazăzi, de notele înalte ale canto-ului, şi în fine de corul în
orchestră, atunci când ne gândim la toate acestea devenim un tot unitar
cu experienţele de căutare a polilor, şi procedând în acest fel anulăm

43
separările noastre cu lumea şi cu lumea întreagă. Creând unitate,
recompunem mozaicul care s-a transformat în mii de bucăţi. Mai în
„amonte”, marea energie nu a făcut oare acelaşi lucru?
Atunci când adăugăm lemne pe foc, nu spunem oare că l-am
alimentat? – adăugând unicităţi la alte unicităţi în focul intuitiv al minţii
noastre, l-am alimentat pur şi simplu!
Tocmai aceasta este natura gândurilor pe care le preţuieşte şi le
cere mai mult. Gânduri de re-punere la loc a cioburilor, gânduri de
anulare a opuselor, gânduri de reconversie a expansiunii, gânduri de
recuperare a iubirilor trăite şi apoi neglijate. În definitiv, mintea doreşte
viaţa, deoarece ea este viaţă şi noi suntem confirmarea umană a acestui
fapt.
Mintea umană, credeţi-mă că nu doreşte de fapt lasagne şi
cârnăciori, nici toate idioţiile pe care mergem în fiecare zi să le bem. Cu
toate acestea, e dispusă să tolereze şi nelegiuirile, cu condiţia să îi dăm
ceva lemn.
Voi care mă auziţi, care sunteţi de profesie psihiatri şi credeţi cu
adevărat că mintea are o locuinţă cuprinsă într-un corp pentru a-l face să
profite gândindu-se la afaceri de familie, la vacanţe, la automobile, la
carieră şi pentru a juca biliard?
Şi de ce pe lângă minte mai suntem prevăzuţi cu ochi şi cu urechi?
„Pentru a simţi şi pentru a vedea” – Aţi spune voi.
Da, însă pentru a vedea şi simţi ce?
Aparenţele lumii, ori esenţa ei, obiectivitatea sa?
Nu vă este de ajuns să vă aţintiţi ochii asupra stelelor îndepărtate
ca să înţelegeţi că dacă ochiul poate vedea atât de departe, mintea poate
fi împinsă la o distanţă şi mai mare?

Ce este alimentul spiritual?

Toţi aceia care insistă să spună că în oareşce parte a Universului se

află un tip, chemat cu cele mai diverse nume, de natură necunoscută şi
de aceea foarte de temut, insesizabil, răzbunător însă şi foarte bun, după
cum suflă vântul, care – tocmai acest tip – ar fi patronul tuturor şi al
toate. Aşezat pe un tron, înconjurat de infinite butoane de comandă, şi de
tot atâtea fumarole de incendiere, şi-ar delira dorinţele sale prin
intermediul unei găşti de oameni care au ca profesie să fie ambasadorii
săi şi în eventualitate chiar şi soldaţi înarmaţi până în dinţi.
Asupra acestui personaj straniu şi misterios, aşa cum ne-au învăţat
în liceu, este interzis să cercetăm fără permisiunea oamenilor săi de
încredere de pe pământ. Până cu câteva secole în urmă, aceluia sau
aceleia care intuia „mirosul de ars” şi încerca denunţarea în piaţă sau în
scris, era imediat capturat, prădat de bunurile sale, torturat de fiare

44
încinse şi în cele din urmă ars de viu. Este superflu să dăm nume, şi apoi
nu avem destulă hârtie pentru a le scrie. Atunci când nu mai era unul
singur care să denunţe, ci o naţiune întreagă, moştenitoare de civilizaţii
milenare, care nu vroia să accepte uzurpatorii săi, atunci se ajungea la
genociduri şi la jafuri din uşă în uşă.
În unele locuri din Europa, în America Centrală şi în alte locuri,
mai există încă un tăciune care arde sub cenuşa caselor rase de pe faţa
pământului, şi nişte oase ale celor arşi, şi încă una sau mai multe spade
însângerate, abandonate în agitaţia jafurilor.

Adevăratul Dumnezeu, acela pe care întreaga Natură Universală

se sforţează în van să o facă să îl înţeleagă pe actuala rasă umană,
adevăratul Domn nu se află acolo unde nu poate fi – din motivele
cunoscute pe care le-am spus deja – nici nu este situat în afara înţelegerii
noastre, aşa cum este comod să ne facă să credem pentru a consolida
uzurparea.
Acel Domn, acel Tată, acea Mamă, acea Energie Infinită, suntem
noi înşine şi tot ceea ce trăieşte şi se reproduce, întrucât noi toţi suntem
emanaţia Sa. – Cu toate acestea, nu am afirmat că noi trăim Marea
Energie ca într-un domeniu comun general, ci fiecare posedă o părticică
din ea.
Infinita Noastră Mare Energie nu putea să creeze minuni mai mari
decât aceea de a ne face să intuim că suntem o parte a întregului, şi în
acelaşi timp acelaşi întreg.
E nevoie de un exemplu:
Dacă un pin ar produce cinci sute sau cinci mii de mici pini şi toţi
ar germina, ar fi cinci sute sau cinci mii de arbori cu toţii la fel. – Însă
dacă acelaşi pin ar da naştere, de pildă, la o singură şi unică sămânţă, din
acea sîmânţă s-ar naşte – în fiecare caz – un singur şi unic arbore, şi nu o
multitudine de exemplare. Acel singur copac nou ar putea să cuprindă în
el însuşi suma tuturor forţelor pinilor care nu s-au născut datorită lipsei
germinării. – Aceasta dovedeşte că Energia Universală se exprimă în
întregime într-un singur individ, atât cât se exprimă într-o multitudine, şi
fără vreo diluare a puterii sale creatoare. Şi de aceasta Iisus repeta:
„Întreaga Împărăţie a lui Dumnezeu (Energia Universală) se află
înlăuntrul fiecăruia dintre voi”.
Din exemplul mai sus citat, confirmat în esenţa sa de către Omul
din Nazaret, putem fi siguri că în afara noastră nu există nimic altfel
decât noi dacă nu copiază din ceea ce Noi deja suntem. Aceste copii nu
sunt diferite dacă nu le comparăm cu noi, vorbind de stele, mări, arbori,
peşti, păsări, etc. Sunt toate – aceste copii – diferenţieri ale acelei unice
Energii de care am vorbit de multă vreme. Fiecare din aceste creaturi,
sau copii pe care le definim pentru moment, considerate în

45
subiectivitatea lor, sunt cu toate autonome. Nici una din ele nu are
nevoie să încarce energetic o alta, fiind cu toate culmi ale puterii ce o
necesita condiţiile lor existenţiale.
Ca urmare, dacă un copil este „totul”, aceasta trebuie să vrea să
însemne că în afară de acest „tot” nu poate fi nici un alt lucru.

Viaţa esoterică, producătoare a Alimentului spiritual, este o

situaţie între Noi şi Noi înşine, şi nu între Noi şi o altă fiinţă în afara
Noastră, întrucât Noi suntem transsubstanţierea Sa, aşa cum pasărea este
din ou, arborele este din sămânţă. Nu vom obosi niciodată să afirmăm
acest adevăr neschimbător.
Pentru a-l călăuzi pe elev sau pe bolnav să-şi procure hrana
spirituală de care are nevoie, este indispensabil să ne oprim puţin asupra
unui concept de importanţă vitală. Este vorba de a intui bine şi definitiv
dacă proiectele creatoare şi escatologice sunt memorizate într-o
demensiune inaccesibilă pentru Om, sau acestea sunt „tipărite” înauntrul
Nostru şi de asemenea şi în altă parte.
Viaţa esoterică a fiecăruia este ca atare doar dacă se desfăşoară în
perfectă armonie cu fiecare celulă a corpului. Celula este – aşa cum ştiţi
– unitatea de bază a fiecărei creaturi vii şi ca atare este o maşina
biologica foarte evoluată, căreia nu-i lipseşte nimic. În ciuda
dimensiunilor, şi celula este „totul”. Trecând de la a ne minuna la a ne
minuna şi neputând să facem cel puţin să se înţeleagă că ceea ce se află
în imensul mare, „trebuie” să se afle în imensul mic, trebuie să
concludem că în fiecare celulă trebuie să zacă – închise în vreo scriptură
ermetică – memoriile şi misterele întregului Univers. Incredibil! – Şi cu
toate acestea, nu poate fi decât aşa.
Dacă aceleaşi lucruri ar fi fost altfel, Noi am fi fost multe
marionete în grija unui bun regizor, şi atunci când acesta doarme, în grija
regizorului rău care i-a furat copiii. În acel caz nu mai suntem „totul”.
Nu mai avem obiectivitate, ci doar subiectivitate.
Aşadar ce vrem să spunem prin a trăi în perfectă armonie cu
ficare singură celulă a corpului?
Înseamnă să producem gânduri, imagini, cuvinte, acţiuni care îşi
găsesc în celule corespondenţele lor în oglindă.
Ati înţeles acum, în final, că Noi, şi numai Noi, suntem arborele
cosmic şi că în afară de rădăcini, sămânţa care le-a generat nu mai
există?
În ipoteza că eu aş avea o problemă, nu aş face apel la sfântul zilei
pentru că m-ar putea ajuta să o rezolv, fiindcă n-ar putea să o facă, chiar
dacă ar vrea! – Aşa cum sanctitatea invocată nu poate să manânce pentru
Noi, nici să bea, să respire, să doarmă, etc... atunci nu poate nici măcar
să îşi ia asupra sa chestiunea noastră. E clar?

46
 În afara acestor observţii evidente, îndreptarea către ceva ce nu
poate să existe în afara Noastră, nu numai că n-ar produce inevitabila
stare de anxietate, întrucât căutăm, căutăm, căutăm, şi nu găsim
niciodată, ci ne-ar proiecta în afara dimensiunii noastre, insinuându-ne
convingerea că atât salvarea, cât şi pericolele rezidă în afara Noastră.
Ceea ce este inadmisibil, dat fiind „întregul” ce suntem şi pe care l-am
înţeles a fi.
Dacă aceasta nu ar fi, noi am sta aici dând crezare glumei seminţei
care continuă să dirijeze destinele arborelui, în timp ce în celulele
voastre este „tipărit” un adevăr cu totul diferit. Eh... voi în acel caz aţi
provoca dezgustul şi dispreţul acestuia, ori de câte ori aţi chema in ajutor
entităţi care nu pot să ajungă la voi. E ca şi când aţi telefona unui prieten
care locuieste în Germania, America, sau nu ştiu unde, pentru a-l invita
acasă la voi de sărbătoarea Crăciunului, ignorând faptul că el este deja în
casa voastră de multă, multă vreme.
Extinzând acest lucru, celulele voastre amărâte şi deziluzionate de
imbecilităţile pe care voi le transmiteţi lor zilnic, se slăbesc, pierd
memoria a ceea ce ar trebui să facă bine, se află trădate pe lângă că sunt
înfometate de un aliment care nu soseşte niciodată, şi cu prima ocazie se
vor revolta împotriva înşivă.
De aici începe cancerul, drogul, SIDA, şi toate celelalte mizerii
umane.
În definitiv şi oricum am aranja lucrurile, adică atât dacă suntem
„totul” cât şi dacă suntem „puţinul”, nu se poate suprima ideea că ceea
ce „Suntem” trebuie prin forţă să fie marcat pentru totdeauna în
intimitatea vieţii noastre. Şi cum noi avem o viaţă interioară şi alta
exterioară, reprezentată de către familie, de muncă, de societate, etc,
trebuie să facem astfel încât între cele două planuri ale vieţii – interioare
şi exterioare – să fie cele mai perfecte alianţe cu putinţă.
Şi iată armonia. – Evident, există cel puţin două lucruri esenţiale
de ţinut minte:
1) Să ne hotărâm cine suntem de fapt.
2) Viaţa exterioară e aceea care trebuie să se ajusteze după cea
interioară, şi nu – aşa cum totuşi are loc astăzi – viceversa.

Pentru a uşura aproprierea de nutriţia spirituală, să definim

convingerea de a fi „întregul” ca fiind : Ipoteza A – şi convingerea de a
fi „puţinul”, ca: Ipoteza B.
Cine mă asculta să decidă cu mijloacele sale intuitive în care
ipoteză să se identifice. Dacă rămâne in B, această lecţie nu-i serveşte la
nimic. Dacă, curajos fiind, trece în A, această lecţie va fi busola întregii
sale vieţi.

47
 Astazi, în lume, domneşte cea mai deranjantă confuzie de idei, de
culturi, de religii, de ştiinţe, de valori, de principii, de politici.
De unde derivă atâta haos? - Din Om! – Şi mai exact, din scurt-
circuitele sale interioare, determinate de către ciocnirea frontală între
viaţa gestionată după ipoteza B şi realitatea interioară care este imaginea
autentică a ipotezei A.
După voi, o astfel de boală este o manifestare a ordinii sau
tulburării? – Deci, prevenirea împotriva bolilor începe cu restabilirea
armoniei interioare a Omului, care mai este şi curăţenie, transparenţă,
sinceritate, fără de care sănătatea rămâne ameninţată din toate părţile.
Eventual puteţi să numiţi migdal un prun şi să continuaţi să
faceţi astfel la nesfârşit, însă acel copac va continua ca şi până acum să
producă prune. Ca şi când numele vostru e Maria şi cineva v-ar chema
Alexandra, continuând să insiste până când v-ar irita.

Un fiu al dvs, de exemplu, născut „Titulescu”, şi trăind cu numele

„Titulescu”, dacă printr-un destin straniu şi-ar schimba numele de
familie, ar continua să fie „Titulescu” în esenţa sa, nu doar pentru că s-a
născut aşa, ci mai presus de toate pentru că (vorbind de copil) datorită
acelei amprente spirituale pe care doar tatăl are putere de a o da
propriilor săi fii, dată fiind natura sa şi semnificţia sa, şi niciodată Mama,
oricine ar fi Ea – fructul îl gestează şi îl alimentează arborele, însă
Soarele este cel care dă energia şi sensul. Asfel se exprimă prima lege a
Universului. Dacă apoi cele ale Oamenilor merg în cu totul altă parte,
eh... cu atât mai rău pentru Oameni.
Am spus cu puţin mai înainte că gândurile, imaginile, cuvintele,
acţiunile, trebuie să fie produse în sintonie cu realitatea existenţială
cuprinsă înăuntrul fiecărei celule. Şi mai spunem că dacă aceasta nu are
loc, se creează adevăratele scurt-circuite, nu electrice, ci mentale, care
dezorientează organizaţia biologică în care aceleaşi celule au un rol
determinant.
Şcoala noastră alege cu hotărăre ipoteza B. – Cât despre cealaltă
ipoteză funestă, ea nu îşi găseşte nici o confirmare în mărturiile Naturii
care ne înconjoară şi din care noi suntem o parte.
Sunteţi de acord că vocea Naturii este o voce mai presus de orice
suspiciune, ceea ce în schimb nu sunt „aşa-zisele” cărţi ştiinţifice din
casa noastră şi poveştile transmise?

Luaţi seama la unele atitudini comportamentale şi care sunt în

sintonie perfectă cu ipoteza A „înscrisă” în fiecare din celulele noastre.
Eu vă înşir câteva, însă acestea sunt milioane, practic infinite. O
bună sursă de acţiuni care nu produc scurt-circuite cu lumea noastră
interioară, ci ne fortifică puterea.

48
 Este adevărat că Soarele se naşte la Est şi apune la Vest?
Bine. – Acest adevăr este înscris în fiecare ADN. Nimeni şi nimic
nu poate să-l elimine. Masa (biroul) de lucru este suficientă pentru a
sensibiliza această memorie, multiplicând forţa sa, şi de aici furnizând
Aliment pentru Spirit, fără nici o alta intervenţie mentală din partea
noastră.

Execuţie: Puneţi o lampă de birou în stânga locului în care şedeţi

în mod obişnuit pentru lucru. Cea care stă la masa noastră de
lucru este de culoare roşie, pentru a simboliza mai bine Soarele.
Punctele cardinale pe figura umană sunt situate în această
manieră: capul – Nord, braţul stâng – Est, picioarele – Sud,
braţul drept – Vest.
Este indispensabil însă ca mintea să participe, cel puţin o secundă
(nu este nevoie de ore infinite) la sensul poziţiei lămpii, reînnoind
astfel continuitatea traseului soarelui. Asta este tot, este mai
dificil să se scrie, decât să se gândească. Corespondenţa între
sensul lămpii şi adevărul interior face contact, şi de fiecare dată
mintea dvs. „îşi aminteşte” să intervină.

Este adevărat că totul se îndreaptă spre contrariul său?

Bine. Chiar şi boala se transformă în inversul ei, care este
sănătatea.
Acest adevăr este înscris în fiecare ADN.

Execuţie: Începeţi să respiraţi abdominal, fiind atenţi să

îndreptaţi faza „expiraţie” asupra părţii bolnave a corpului dvs.
care în acel moment este obiect al terapiei. Are o mare
importanţă ca substanţele terapeutice să fie riguros naturale.
Arborele cosmic, în care trăim momentan, este răsturnarea
Izvorului Infinit, pe care, pentru a-l pute crea, trebuie să
produceţi prima şi cea mai puternica „expiraţie” a Universului,
împingând energia Sa în infinit. Sănătatea este un grandios act
creator, motiv pentru care intervenţia expiraţiei favorizează
vindecările.
Expiraţiile pot fi efectuate pe întreaga durată a tratamentului.

Este adevărat că copacii, Soarele şi izvoarele dau fructe, căldură şi

apă, tuturor fără discriminări şi fără a cere recompense?
Bine. Dacă ne gândim mai bine, întreg Universul este o întrecere
continuă de voluntariat. Acest adevăr este înscris în fiecare ADN.

49
 Execuţie: Procuraţi-vă o muncă gratuită, dacă e posibil zilnică,
chiar dacă este de scurtă durată. În lipsa ei, chiar şi o prestaţie
neregulată şi gratuită, în special dacă este de înaltă
profesionalitate (inginerie, medicină, drept etc.) însă este
minunată chiar şi o intervenţie artizanală, pentru a vă identifica
cu prerogativa maximă a Universului.
Dacă este acompaniată de inseparabilul simbolism, voluntariatul
constituie unul dintre cele mai bune ascensoare de perfecţionare
şi nutriment spiritual. În acest timp, dată fiind disponibilitatea
dvs., mintea trebuie să vă dea senzaţia de a vă simţi în ţesăturile
Manifestării, cuprins în ea însăşi şi în devenirea sa.

Este adevărat că partea cea mai nobilă şi reprezentativă a corpului

este situată în partea de sus şi nu în cea de jos?
Bine. Acest adevăr este înscris în fiecare ADN. Nimeni nu poate
să demonstreze contrariul. Un simplu scaun se transformă într-un vehicol
pentru a face legătura între acţiunile dvs. şi ceea ce deja este decretat
înăuntrul dvs., creând armonie, Aliment, relaxare.

Execuţie: Scaunul despre care vrem să vorbim este acela care se

găseşte în mod obişnuit în dormitoare şi pe care sunt puse hainele
înainte de a vă îmbrăca.
Fusta sau pantalonii sunt puse pe şezutul scaunului. Cămaşa sau
maieul pe spetează. Pantofii pe pământ şi nu ridicţi. Eventual,
pălăria sau basca, vin puse deasupra jachetei sau halatului.
Mintea dispune ierarhia îmbrăcămintei în aceeaşi ordine în care
sunt distribuite valorile vieţii în interiorul şi în exteriorul său.
Cerul, care este „ceea ce e mai mult”, nu stă oare ,mai sus
comparativ cu pământul, care e „ceea ce este mai puţin”?

Este adevărat că întreaga apă conţinută într-un râu, înainte de a se

vărsa în ocean, este aceea a gurii de vărsare?
Bine, Şi acest adevăr este înscris în fiecare ADN. Nici o persoană
nu poate să îl dezmintă. Staţia de sosire a călătoriei voastre cu trenul
asumă simbolismul reintrării voastre în Izvorul Infinit, atunci când
aceasta va avea loc. Atunci, cum să coborâm din tren, în mod esoteric?

Execuţie: Porţile pentru a urca sau a coborî din tren sunt – în

general – la cele două capete ale vagoanelor de pasageri. Ieşirea
esoterica de dobândit este aceea care se află mai în faţă decât
locul unde stăteaţi.
Locul de sosire al trenului, aşa cum am mai spus, reprezintă
ultima etapă a aventurii noastre universale. Dacă coborâţi pe

50
 ieşirea din spate, o dată ce trenul e oprit pe peron, este ca şi când
vă îndepărtaţi de paradisul în care aţi ajuns. Când trenul e oprit,
parcurgând chiar şi puţini paşi înainte în interiorul vagonului,
înseamnă a scurta scufundarea în Imensa Mare care vă aşteaptă.
În caz contrar, intrarea este întârziată şi prelungită. De
neconceput! – Aţi mai văzut ca apa de la gura de vărsare să se
întoarcă dintr-o dată inapoi?

Este adevărat că unirea opuselor dă naştere vieţii, păcii şi

dragostei?
Şi încă cum! – Până ce un ovul feminin şi un spermatozoid rămân
separaţi, ei sunt antagonişti. Însă dacă se unesc, se naşte viaţa.
Strângerea mâinii este unul dintre cele mai mari simboluri
universale pentru anularea opoziţiilor. Doi oameni faţă în faţă, care nu îşi
strâng mâna, sunt doua lumi contrare. Însă dacă mâinile lor se strâng una
cu alta, puntea este alcătuită. Începe astfel o osmoză energetică şi
fuziunea a două lumi, puţin opuse mai înainte. Însă mai există ceva.
Strângerea de mână tăinuieşte trei simbolisme diferite în funcţie de ce
are loc între bărbat şi bărbat, între femeie şi bărbat, şi între femeie şi
femeie.

Între femeie şi bărbat

Este gestul care exprimă mai bine naşterea Universului. Acesta

fiind născut ca urmare a fuziunii energiei spirituale cu cea materială,
atunci când mâna dreaptă feminină se uneşte cu mâna dreaptă masculină,
se reînnoieşte „modus operandi” al Creaţiei. Studentul să nu uite că
bărbatul şi femeia cuprind în ei – în mod simbolic – aspectul spiritual,
respectiv în partea stângă Bărbatul şi în partea dreaptă Femeia.

Între bărbat şi bărbat

Simbolismul acestei situaţii este acela care confirmă îmbrăţişarea

energiei spirituale pentru tot ceea ce este materie. Întrucât respectivele
laturi stângi se găsesc în exteriorul celor două mâini drepte, ca şi cum ar
forma un cerc periferic, de fapt nu e rar cazul când doi vechi amici, în
timp ce îşi strâng îndelung mâinile, cu cealalta mână, cu stânga, se
servesc pentru a se rezema pe spatele prietenului, se reconstruieşte în
acest mod un alt desen universal care aşează materia înconjurată de către
energia care a creat-o. Aşa cum fac oceanele la întâlnirea cu
continentele.

51
 Între femeie şi femeie

Aici avem inversul situaţiei precedente. Spiritul în centru (cele

două mâini drepte) iar materia în afară (cele două braţe stângi).
În ce fenomene se întâlneşte o dispoziţie analoagă?
În toate seminţele, în toate celulele! – Germenii şi nucleele ocupă
poziţii centrale. Două femei care îşi strâng mâna reprezintă cea mai
semnificativă interpretare a fecundităţii.
Tocmai pentru aceasta ar trebui ca Doamnele – mai ales fetele – în
loc să-şi spună „ciao”, să-şi dea mâna. Bineînţeles, dacă le este cunoscut
simbolismul mai sus revelat.
Sunteţi de acord că acesta este un alt aliment minunat?

Este adevărat că „râsul bun” face sângele bun? – Care este

comicitatea care face cel mai bine sănătăţii spirituale? – Este adevărat că
lumea este adesea definită ca fiind un teatru? – Este adevărat că tot ceea
ce este teatru este ficţiune?
La prima întrebare nu este necesar răspunsul, atât este de cunoscut
acesta.
Al doilea răspuns este: Comicitatea demenţială.
Al treilea şi al parulea răspuns este Da pentru amândouă.
Dacă prin extensie întreg Universul este ficţiune, adică iluzie,
atunci şi viaţa trebuie să fie, de asemenea. Şi aici intrăm în cele mai
profunde dintre mistere.

Nu este acesta locul pentru a clarifica acest lucru; am făcut-o deja

în altă parte. Aici putem doar să accentuăm faptul că dacă energia, din
care este alcătuită întreaga materie, s-ar împrăştia, fiecare lucru ar
dispare din ochii noştri.
Până chiar şi această publicaţie a mea nu aţi mai găsi-o între
mâinile voastre.
Tema distracţiei, care face parte din activităţile uzuale ale vieţii,
ne interesează să o acceptăm ca stimulator nu doar al lumii noastre
senzoriale, ci în primul rând ca ferment de elevaţie mentală şi spirituală.

Execuţie: Într-adevăr, divertismentul adevărat şi sănătos nu

trebuie să producă vreo daună nici unei persoane. Divertismentul
înţeles ca şi comicitate ori ca şi joc este una dintre formele cele
mai expresive ale frumuseţii.
Frumuseţea la rândul ei este iradierea adevărului, sau, dacă o
acceptaţi ca mai mult, este claritatea lumii care tinde să
contopească cele Trei Dimensiuni ale vieţii în una singură.

52
 Aşadar... veţi fi cu toţii de acord că o anecdotă „distrează” doar
în momentul în care mintea înţelege sensul. Un gest, o
strâmbătură, o situaţie, un echivoc, devin divertisment doar dacă
mintea „vede” latura comică, ori calitatea paradoxală.
Aşa cum vedeţi, este vorba întotdeauna de a extrage ceva ce nu
este tuturora permis. Şi tot acest proces necesită, în orice caz, o
anumită intervenţie mentală.
Şi aşa, jocul de şah, cărţile, tombola, quiz-ul, cursele, regatele,
biliardul, ospeţele, călătoriile, asumă tot atâtea forme de
divertisment, cu condiţia însă ca mintea să ştie să extragă o
plăcere singulară, aproape de voluptate.
Însă care va fi încântarea încântărilor? – Plăcerea plăcerilor? –
Extazul tuturor extazelor?
Vorbind de ceva care iese în afara tuturor exaltării vieţii
simţurilor, se intră în altă dimensiune, care este beatitudinea
tuturor beatitudinilor. – Această condiţie, de incomparabilă
fascinaţie, poate fi transferată, în parte, în faptele noastre
cotidiene, colorându-le în roz.
Obiectul transportat este divertismentul obişnuit, atunci când ne
bucurăm de acesta fără a-l zidi între limitele materiale, ci
agăţându-l de căruţa eternă a vieţii esoterice. În acest mod,
întregul arc al existenţei vieţii umane este doar divertisment.
Vi se pare puţin?

Este adevărat că natura face economie? – Sau vă pare mai degrabă

risipitoare?.
Judecând după imensa forţă conservatoare pe care Ea o pune în
seminţele pe care le produce, ar trebui să-i dăm premiul Nobel pentru
isteţime. Ba mai mult, observând-o în procesele de reciclare pe care Ea
le duce la bun sfârşit cu deşeurile sale şi cele ale „chiriaşilor” săi, ar
merita cea mai mare atenţie din partea Omului.
Şi aceasta este ştiut de către orice ADN.
În jurul nostru aşadar se află o întreagă şcoală de înţelepciune şi de
atenţie.
Din moment ce şi Noi suntem Natura, deci suntem natura cea mai
bună, înseamnă că cele mai bune criterii operează şi în corp. E de ajuns
să ne gândim – doar pentru a da un exemplu – la ceea ce se întâmplă
într-o fată anemică. Pentru a nu irosi sângele, fapt care ar agrava anemia,
organismul blochează pe durată indefinită ciclul menstrual. În acest
punct unii colegi, preocupaţi mai mult cu problema menstruaţiei decât cu
cea a carenţei de globule roşii, şi poate, mai interesaţi de efectul unui
anume medicament, îi „toarnă” fetei o cură masivă de hormoni pentru a
forţa restabilirea ciclului.

53
 Cine ştie câte „insulte” a „vomitat” sângele acela în ceea ce
priveşte femeia aceea şi şocul ei medicamentos, pentru a distruge un act
de economie înţeleaptă care îi minunează pe toţi, în afară de faptul că îi
dăuneză fetei.
Pe de altă parte, tendinţa la economie este astfel simţită în
organism, încât Omul în mod instinctiv o extinde la toate lucrurile care îl
interesează, în special la ban.
Dacă înţelegem că suntem o proiecţie a Transcendenţei şi că în
domeniul uman domneşte pretutindeni puţin din simţul de economie,
aceasta trebuie să ne convingă că şi în sferele mai înalte trebuie să
subziste necesitatea de economisire. A economisi, bineînţeles, nu
înseamnă avariţie, ci dimpotrivă, generozitate, bogăţie, încredere.

Execuţie: Economia cea mai rentabilă, cea mai solidă, adică

aceea care nu este supusă eroziunii timpului şi nelipsitelor
devalorizări, se obţine atunci când mintea uneşte economiei
materiale ideea existenţei unei bogăţii spirituale care creşte şi se
multiplică exact cu acel „Aliment” care mult lipseşte de pe mesele
conştiinţei noastre.
Adevăratul bogat este acela care, posedând deja o bună rezervă
de patrimoniu spiritual, îl realizează şi pe cel economic.
Atunci când auziţi vorbindu-se despre bogăţii care sunt transmise
de-a lungul a secole şi secole, sfidând vremurile, războaiele şi
foametele, puteţi fi siguri că acele proprietăţi au fost realizate, ca
punct de plecare, de către un Om deja foarte bogat interior.
Faceţi bine economisind, însă aţi face şi mai bine dacă la ceea ce
puneţi de-o parte aţi adăuga „un gram” din cealaltă substanţă. –
Dacă în schimb sunteţi bogaţi spiritual şi uneori întâlniţi
dificultăţi în a echilibra balanţa, nu vă faceţi griji. Banul care
ajunge la voi este exact acela care vă este de folos.

Evenimentul cosmogonic al reconversiei imanentului în

transcendent, nu este oare un act de infinită bucurie?
Perioada indefinită de timp (dacă se poate spune aşa) care are loc
între sfărşitul unui Univers şi începutul altuia, adică starea de pur Izvor
Infinit, nu este şi aceasta o condiţie de inefabilă beatitudine?
Nu se poate spune nu. Ei bine, chiar şi aceste două momente de
devenire cosmică sunt prezente în interiorul ADN-ului. – Pentru a le
reînvia ne gândim la festivităţi şi la vacanţe.

Execuţie: Evenimentele festive, atât religioase cât şi cele civile,

tocmai pentru că sunt „evenimente” dau mărturie despre
punctualitatea de schimbare de stare a tuturor lumilor, din

54
 fenomenale în esoterice. Şi de aceea, odată cu inevitabila trecere
urmează să fie întrerupte toate activităţile stelare şi planetare,
iată de ce – atunci când e zi de sărbătoare – muncile oamenilor se
opresc. Ar rămâne doar opera religioasă, şi cea relativă, de
sărbătorire socială, amândouă vestitoare a înalţării spirituale.
Condiţie necesară, aceasta, pentru a intui „adevăratul” sens al
sărbătorii. Vacanţele, în schimb, mai scurte sau mai lungi, sunt
caracterizate în general de o schimbare (momentană) de
reşedinţă, suspendare a profesiei, căutare de locuri plăcute,
uitare a bolilor şi a greutăţilor, lipsa grijilor economice, dorinţa
de a fi un altul... şi multe alte lucruri.
Vacanţele - să spunem - nu trebuie să facă Fiinţele Umane să
uite de „o altă şi adevărată” vacanţă, pe care cu toţii suntem
chemţi să o trăim, mai devreme sau mai târziu, în ciuda rasei,
averii, a instruirii şi a sexului.
Atunci când vom fi cu toţii „Izvorul Infinit”, vom avea cea mai
incredibilă şi mai fantastică vacanţă, şi aceasta alcătuită din: o
Nouă Reşedinţă, o Nouă Condiţie Existenţială, Noi Emoţii, şi
infinit de multe Alte Noi Lucruri. – Ce mai vacanţă!
Nu se poate cu adevărat nega raportul subtil şi de nedespărţit
între viaţa acestei lumi şi acea altă dimensiune pe care
continuaăm să o afirmăm ca „ reală” prin aceleaşi obiceiuri ale
noastre, fără măcar să o suspectăm câtuşi de puţin.

După cât a fost spus până aici, dopurile milenare ale unui absurd
prizonierat istorico-religios încep în sfârşit să se spargă în bucăţi. În
acelaşi timp, una câte una dispar nesiguranţele, anxietăţile, temerile,
teroarea morţii, singurătăţile şi suferinţele psihice şi morale.
Întrebările nu mai cad în gol. Inamicul devine prieten.
Obstacolele nu mai reprezintă probleme. Bolile dispar ca prin
farmec. Încrederea ia locul neîncrederii şi pâna chiar şi o zi de ploaie şi
de vânt îngheţat este vazută ca fiind minunată.
De ce au loc aceste incredibile transformări? – Pur şi simplu
deoarece Corpul, Mintea şi Spiritul au primit ample satisfacţii
nutriţionale şi răsplătesc, transformând răul în bine. Este schimbată
calitatea minţii.
Nutriţia spirituală nu poate face abstracţie de cunoaşterea celor 5
etape ale aventurii cosmice, pe care le repetăm aici:

Izbucnirea Izvorului
Apariţia Luminii
Naşterea strălucitoare a Omului
Deşteptarea şi Cunoaşterea Transcendentală

55
 Reîntoarecerea la Izvor

Ei bine, un plan de călătorie atât de macroscopic nu poate să-i fie

ascuns omului tocmai deoarece el este „skipper”-ul navigaţiei.
Inteligenţa Infinită a stabilit cele 5 etape în cinci organe respective ale
corpului, care sunt, în ordine: ficat – inimă – stomac – plămâni – rinichi.
Buna sănătate a acestora din urmă şi, ceea ce conteză mai mult,
eficienţa lor în timp, este legată cu fir dublu de activităţile minţii în jurul
celor 5 desene cosmice. Ca urmare, în absenţa acestor gânduri, organele
mai sus menţionate se degradează anticipat, implicând organismul până
când se ajunge la acea sărăcie imunitară definită cu sinistrul termen de
„SIDA”.
Vindecarea acestei teribile maladii ar trebui să fie uşoară şi
imediată dacă bolnavul ar fi suficient instruit asupra gândurilor care sunt
de trebuiţă. Gânduri care le lipsesc întotdeauna. – Însă ştiinţa este încă
departe de a şti să practice asemenea „transfuzii mentale”, convinsă cum
e de faptul că sunt necesare doar medicamente, prezervative, siringi
aseptice şi bani, mulţi bani.

Cât despre preoţi, care ar trebui să fie primii care să intuiască

relaţiile subtile însă vitale între o boală şi degradarea spirituală, aceştia
însăşi sunt prăzi delicioase ale SIDA-ei, tocmai pentru a demonstra că
mesajele lor personale de „aşa-zisă” mântuire sunt adevărate utopii.
Dat fiind faptul că de nouă mii de ani am pierdut condiţia „de
aur”, adică cea care caracteriza Oamenii de Aur, şi astăzi ne regăsim în
condiţia opusă, şi anume cea „de fier”, nu ne este îngăduit să valorificăm
întrega potenţialitate a minţii, cum a fost la fiecare început al genezei
umane.
În orice caz, dispunând totuşi de doar 10% de capacitate cerebrală,
aceasta ne este suficient pentru a mânca din punct de vedere spiritual.

Ce este alimentul pentru corp

Dată fiind lectura capitolelor dinainte, elevul trebuie să fi dobândit

percepţia că alimentul obişnuit, acela pe care-l punem în oală şi pe care-l
devorăm de trei ori pe zi, este de o importanţă limitată.
Iar aceasta e o idee ce trebuie imediat schimbată.
Imaginaţi-vă că trebuie să transformaţi un câmp neîngrijit într-o
grădină. Prima operaţie necesară va fi aceea de a elibera pământul de
plante infestante, de ierburi, grămezi, gunoaie, resturi şi deşeuri de orice
fel.
Răzoarele înflorite şi arborii maiestuoşi vor urma să apară doar
după această meticuloasă şi răbdătoare operaţie de desţelenire.

56
 În aceeaşi manieră trebuie procedat cu viaţa. Corpul este câmpul,
florile sunt mintea, arborii spiritul.

Departe de mine ideea de a face – până acum – anticipaţii

premature, dată fiind ampla expunere care urmează, însă cu toate acestea
chiar şi cele mai obişnuite alimente, cum ar fi orezul, pastele făinoase,
diversele zarzavaturi şi condimente, mai degrabă decât a fi simpli
conţinători de proteine, carbohidraţi, enzime, etc. ... prezintă la rândul lor
strânse întrepătrunderi cu Ordinea Universului.
Ceapa, de pildă, considerată dintotdeauna un agent de longevitate,
dezvăluie misterul în care este înfăşurată faima sa. Mister asupra căruia
s-au aruncat inutil cei mai buni copoi ai „ştiinţei” şi cei mai sărbătoriţi
bucătari din lume. Insuccesele lor au fost determinate de incapacitatea
lor de a „vedea” în ceapă analogiile spirituale pe care aceasta le are cu
alte structuri cosmice.
Veţi spune: „Însă ce au a face toate acestea cu regulile pentru a
mânca bine?”
Eu vă răspund că regulile, înainte de a fi „terestre”, trebuie să fie
în primul rând „cereşti”. Adică, nu e posibil să ne inventăm un modus
operandi conştient, care să nu aibe deja o corelaţie în oglindă cu lumea
transcendentală. În lipsa imprimatur-ului conştient, lucrul nu
funcţionează, şi adeseori se întoarce împotriva inventatorului.
Studiul pe care-l îndepliniţi nu este o corelaţie cu rezultatele
ştiinţifice până azi clarificate, ci este în mod esenţial un act de justiţie
faţă de alimentul pe care-l mâncăm. În momentul în care conceptele de
natură obişnuită, profană, polpulară şi uneori chiar vulgară, sunt
transpuse pe planuri de natură superioară, aceasta nu constituie o
mortificare pentru aceste alimente, ci exact contrariul.

Titlului „Ce este alimentul pentru corp” poate că nu i-am dat încă
o definiţie potrivită, cu toate că aluziile deja făcute în capitolele
precedente ar fi lăsat-o să se înţeleagă în mod foarte clar. – Morcovi,
andive, verze, busuioc, lămâi, etc. ... sunt energii creative şi în acelaşi
timp „inteligenţe parfumate” menite să pună în mişcare maşina
digestivă, cu singurul scop de a extrage din aceleaşi alimente energiile pe
care le conţin şi în final să şi le însuşească. – Dacă am putea să digeră, şi
să mestecăm o bucată de lemn, am mânca doar „flăcările”, în timp ce
cenuşa ar sfârşi în canalizarea ce trece pe sub casă. Aşadar cerealele,
legumele, fructele, verdeţurile, în timp ce noi credem că le-am mâncat, în
realitate doar le-am descompus, aproape storcându-le de ce au ele mai
bun. O dată ce energiile au trecut din alimente în viaţa noastră, tot restul
sunt excremente.

57
 Omul fiind o sinestezie energetică şi intelectivă, acest Om nu
poate decât să mănânce energii. Tot ceea ce nu este ca atare este expulzat
cu forţă întrucât este periculos şi mortal. – Un aliment în stare de
putrefacţie avansată nu mai are energii: aerul le-a „mâncat”. Dacă aceste
resturi toxice ar fi fost ingerate, ar fi survenit moartea, după suferinţe
abdominale atroce.
Materiile fecale nu sunt altceva decât acelaşi prânz pe care ni l-am
administrat, curăţat de energiile pe care le conţinea.
După recentele imagini energetice pe de-o parte şi materiile fecale
de cealaltă parte, elevul ar trebui să înţeleagă că energiile creative sunt
ceea ce este „mai mult”, şi tot restul este ceea ce e „mai puţin”. – Astfel
stând acest raport, putem formula ipoteza că dacă dintr-o supă de fasole
s-ar putea aspira „ce este mai bun”, ceea ce ar rămâne în farfurie ar fi cel
mai rău lucru care s-ar putea mânca.
Şi acum atenţie. Dacă alimentul spiritual se află în nutriţia fizică,
aşa cum energia creativă se află într-un asemenea fel de mâncare,
suprimarea alimentului pentru spirit înlătură din nutriţie „ceea ce este
mai bun”.
În acel caz, chiar şi felul de mâncare cel mai apetisant şi cel mai
bogat în energii creative, însă lipsit de acel „plus mental”, se transformă
într-o altă specie de excremente.
De multe ori am susţinut că „palatul” vieţii, pentru a fi locuit cu
bucurie, are nevoie să fie în întregime complet, de la pivniţe până la
acoperiş, de la scări la camere, la ferestre, la balcoane, la coridoare, la
băi, la bucătării, la intrări. Prefăcându-ne că facem să stea în picioare un
edificiu cu scheletul de ciment nu este o garanţie că îl şi facem să fie
locuibil. Este adevărat că stă în picioare, însă aspectul său este lugubru,
decadent, rece, incomplet, şi de aceea neospitalier. Atunci când nutriţia
este circumscrisă doar la sfera fizică, produce în timp cele mai bune
condiţii pentru acest palat scheletic.

În încheierea acestei ample introduceri ale lecţiei acesteia, mai

există încă o întrebare care cere un răspuns: „De ce trebuie indispensabil
să mâncăm?”
Din cantitatea care a rezultat din studiul asupra Omului, în relaţie
cu natura sa triplă şi de nesuprimat, nu se poate decât recunoaşte în
dimensiunea „Minte” rolul său inconfundabil de mediator-echilibrator
între Spirit şi Corp. Mai urmează spus că la universala importanţă a
acestei sarcini i se alătură o nu mai puţin mare demnitate şi o nu mai
puţin nemărginită onoare.
În esenţial, Mintea este destinată pentru a procura Spiritului acel
anume aliment de care el are nevoie pentru a „garanta” eternitatea sa şi
prin extensie aceea a tuturor lumilor. Sarcina primită de către Spirit este

58
imensă. Urmează că Aceasta, Mintea, trebuie să dispună de puteri tot atât
de fantastice pentru a nu „da greş” în misiunea sa. Şi pentru a o face încă
mai complexă şi mai angajată, mai există faptul că Maiestatea Sa Spiritul
nu trăieşte singur, ci este constrâns a conlocui într-un corp uman, cu
extrem de evidente disproporţii între măreţia prezenţei regale şi
insignifianţa corporeală. De aceea, preocupările mediatorului Minte sunt
duble. Pe de-o parte, trebuie să facă astfel încât Maiestatea Sa să nu ducă
lipsă de nimic, iar pe de altă parte ca şi corpul să aibă o existenţă
sănătoasă, norocoasă şi fericită. Şi iată că dacă vorbim de „a mânca”,
sunt trei „guri” ce trebuiesc hrănite, dacă putem spune aşa.
Este puţin ca şi când am face o călătorie cu trăsura. Călătorul are
dreptul la toate atenţiile, deoarece la urma urmei el este cel care plăteşte,
însă şi calul are necesităţile sale, şi nu putem să ne prefacem că-l putem
face să alerge cu stomacul gol. Nu trebuie să uităm că şi vizitiul,
„încadrat” între călător şi cal, are nevoie de alimentul special pentru el.
Imaginea domnului bogat care doreşte să fie „turistul”, şi a calului,
mult mai plăcut dacă este de bună rasă, care trebuie să-l plimbe prin
munţi şi văi sub călăuzirea unui vizitiu atent, se identifică suficient de
bine cu întreaga organizare a fiinţei umane.
Este cunoscut faptul că embrionul construieşte înainte de toate
creierul, care este rădăcina vieţii, şi apoi tot restul. De la nas la picioare
se dezvoltă o maşină biologică perfectă, înadins dorită de către creier, cu
unicul scop de a devora alimente, a bea, a respira şi a reproduce alte
corpuri pentru scopuri analoage. Din toate procesele digestive,
respiratorii şi reproducătoare, creierul va trebui apoi să extragă, ca dintr-
o mină, acele energii pe care Mintea, la rândul ei, le va rafina pentru a-l
hrăni pe Maiestatea Sa Spiritul şi pe Ea însăşi. Resturile, adică cojile, pe
acelea le va mânca calul. – În mod limpede, pentru că această catenă
alimentară dă satisfacţie tuturor membrilor călătoriei, este esenţial ca
alegerea alimentelor ce vor fi tranfsormate să fie făcută de către Minte, şi
nu de către cal! – Şi anume, nu dintr-un simplu instinct senzorial şi
comestibil, care se va sfârşi – aşa cum se şi întâmplă într-adevăr – într-o
denutriţie progresivă pentru conducătorul trăsurii, şi pentru domnul ce
stă la bord.

În codurile străvechi de onoare, atunci când „delegatul” (Samurai)

dădea greş în misiunea sa, el însuşi îşi acorda moartea. Sacrificiul vieţii
era reţinut, şi mai este şi astăzi, în situaţii, vai, tot mai rare, cea mai bună
răscumpărare pentru a spăla ruşinea înfrângerii. Mintea noastră nu se
comportă altfel, şi ea sfârşeşte prin a se ucide pe ea însăşi atunci când
adevăratul ei scop de a exista e neglijat. Şi iată teribila boală Alzheimer,
definită de către ştiinţa medicală ca o stare gravă şi fatală de demenţă

59
senilă, derivând dintr-o amplă degenerare a neuronilor din creier, şi mai
exact, a celulelor responsabile de procesele cognitive.
Deoarece distribuţia acestor celule are loc prin „autocanibalism”,
aşadar un adevărat suicid, ştiinţa neurologică se întreabă – pe bună
dreptate – din ce motiv în boala Alzheimer se autodistrug doar acei
neuroni adaptaţi funcţiei de înţelegere.
Domnii „cercetători”, de pildă americani (Massachusetts Institute
of Technology), poate că nu vor ajunge niciodată să stabilească o
conexiune între postul mental şi Alzheimer, şi aşadar vor ajunge la
concluzii cu totul diferite. Rămâne însă adevărat faptul că atitudinea
celulelor cerebrale, care se dăruiesc morţii de bună voie, este extrem de
identică cu aceea a Omului de onoare care se înjunghie cu spada atunci
când îşi dă seama că nu a „înţeles” semnificaţia sarcinii care îi era
încredinţată.

IPOCRIZIA COTIDIANĂ
sau aparenţă şi realitate

“Cu cât ne simţim mai vinovaţi, cu atât devenim mai intoleranţi. Şi cu

nimic nu îi împovărăm mai mult pe alţii decât cu nedreptatea noastră.
Însă mai mult se încearcă să se condamne decât să se înţeleagă vina
reală a celuilalt.”

Compensaţia regulară a bătăii unui pendul este mişcarea sa în sens

contrar. Unei împingeri excesive dintr-o parte îi va urma o împingere
egală din partea opusă. Însă această regulă fizică, aplicată la a clădi viaţa
unui om, în realitate nu se dovedeşte a fi înţeleaptă. Şi totuşi oamenii,
aproape din instinct, cad mereu în greşeala de a dori să compenseze o
exagerare cu alta. Aceasta înseamnă a comite o a doua greşeală şi a-şi
face din nou rău.
O schimbare neaşteptată, o sura-compensare, în mentalitatea neamului
omenesc, a avut loc după al doilea război mondial. Renegarea
instinctului şi creaţia de idei irealizabile au avut ca şi compensare
reacţia. Multe personale se simt convenabil în viaţă dacă pot să se joace
cu dibăcie cu moralul lor, evitând însă tribunalul. Cu cât mai mult trec pe
deasupra Codului Penal fără a cădea prinşi înăuntrul lui, cu atât se simt
mai îndrăzneţi. Şi chiar vlăstarele aşa-numitelor clase sociale bune se
laudă cu lărgimea lor de vederi imorală: nu doar în ceea ce priveşte viaţa
lor instinctivă, ci chiar şi opiniile lor morale. După revoluţia franceză,
disciplina spiritului nu a mai fost supusă niciodată unei încetiniri
comparabilă cu cea de astăzi. Însă atunci decadenţa costumelor era
restrânsă doar la Franţa, în vreme ce astăzi ea a luat o extindere
internaţională.

60
Articolele din jurnalele naţionale şi externe, cancelariile tribunalelor,
dosarele avocaţilor şi nivelul mediu de trai din familii ne oferă astfel de
exemple eficace. În spatele structurii conservate la exterior, totul este
putred şi epuizat. Părinţi şi fii sunt puşi de mizeria economică într-un soi
de psihoză în masă : cred că astăzi nu mai e posibil să conducă cu armate
oneste lupta pentru viaţă. Mizeria creează întotdeauna oameni lipsiţi de
scrupule. Pentru lupta existenţială sunt angajate toate mijloacele
disponibile, cu motto-ul: obligaţia faţă de familie. Înşelătoria şi
prostituţia, din drojdia poporului au urcat până în saloane, bucurându-se
de cea mai bună reputaţie : şi nu mai au ruşine de lumina soarelui,
“ dacă le merge bine ”.
Chiar şi înainte de război pe ici pe colo existau bănci care cădeau ; însă
atunci directorii lor se comportau cu totul altfel ! Căutau să compenseze
pagubele punând în joc întreg patrimoniul lor: iar în aceasta, familia şi
prietenii îi ajutau cu toate forţele lor. Şi astăzi? Dispreţul social nu mai
este atât de mare încât să se pună noţiunea de onoare deasupra
avantajelor materiale. Câte nume, rămase imaculate vreme de secole, şi-
au pierdut astfel însuşirea lor îndrăzneaţă!
Cinstea nu mai trece drept actuală, deoarece aceasta se pune într-o
situaţie dezavantajoasă în faţa celui care o refuză . Consecinţele acestei
opinii, adesea uşor de recunoscut, se înfăţişează într-o altă nesiguranţă,
atât în viaţa socială cât şi în viaţa privată. Oamenii devin suspicioşi şi
neîncrezători unii faţă de alţii, chiar şi prietenii şi cei din familie. Rămân
la fel de păgubiţi atât cei care înşeală cât şi cei înşelaţi. nu trebuie să
uităm că la origine morala nu a fost creată pentru a satisface exigenţele
etice ci pentru siguranţa individului faţă de ceilalţi. atunci când această
siguranţă scade, se simte că şi morala s-a pierdut.
Însă acum un factor important apare împotriva acestei demoralizări.
Obişnuinţele civile ale generaţiilor se imprimă în firea umană chiar mai
profund decât ţin cont aducătorii civilizaţiei. Epocile revoluţionare nu
sunt de ajuns pentru a anula secole de viaţă civilă. Sentimentele de vină
reprimate, se reîntorc; împinsă de acestea, conştiinţa se deşteaptă şi ia
din nou aminte la piedicile ereditare bine întipărite în ea. Sufletul
rugăciunilor omului se opune cu energie rătăcirii morale. Începe noua
reacţie. Pendulul îşi începe mersul îndărăt.

Egoismul cras, aviditatea de bani, căutarea satisfacerii instinctelor îşi

pun din nou masca şi se servesc de forme tot mai urbane.
Însă deja anumite grupuri sociale încep să ia măsuri energice, să îşi
înconjoare fiii cu măsuri protectoare împotriva neruşinării şi a moralei
relaxate. Numeroase persoane care gândesc în acelaşi fel acordă
împreună copiilor lor o nouă educaţie reacţionară.

61
Însă şi aceasta se va împotmoli dacă va prelua iarăşi din vechile metode.
Nu e de prisos să descriem pe scurt, în trăsăturile sale esenţiale şi cu
intenţii critice.
În faţa copiilor needucaţi, expuşi fără impedimente pericolelor vieţii lor
instinctive şi fără călăuză în tumultul lumii, au stat copiii bine educaţi.
Educaţia crea idealuri în cei mici. “ Urâtul ”, “ răul “ erau eliminate cu
acurateţe din câmpul lor vizual, şi doar nobilul şi sublimul le era propus,
ca unică realitate, ca model de viaţă.
“ Vai de mine, acesta e urât, nu vă uitaţi la el! ”. Sau: “ Nu ai voie să
mergi la băiatul ăsta urât! ”. Şi elevii cuminţi, ieşiţi parcă dintr-o
frumoasă cameră pentru copii, se supuneau, sorbeau dispreţul faţă de
ceea ce e murdar şi rău încă din primii ani, îl reţineau şi deveneau
conştienţi de valoarea a ceea ce e mai mult şi mai bine.
Însă nu există “ buni şi răi ”. Deja aceasta subîmpărţire creează inapţi în
viaţă. În fiecare om se află, amestecat într-un mod intim, ceea ce e
inutilizabil şi ceea ce e inutilizabil, claie peste grămadă. Omul mai
merituos are calităţi inferioare de care uneori e dominat şi care în
circumstanţe favorabile rămân însă inoperante. Caracterul fiecărei
persoane este în mare parte un produs al mediului său înconjurător :
adesea un om s-ar fi dezvoltat într-un mod cu totul diferit dacă, datorită
unei singure calităţi rele, el nu ar fi fost tratat cu dispreţ şi lipsă de
apreciere sau dacă nu ar fi fost condamnat pentru o singură acţiune rea
comisă : pentru că oamenilor le place să generalizeze! Câte persoane de
valoare s-au pierdut astfel! Însă cu cât mai mult ar fi câştigat în
sensibilitate socială şi în iubirea oamenilor acei aspri critici, dacă nu ar fi
fost educaţi în falsa credinţă că lucrurile sunt “ bune şi rele ” !
Astfel tineretul privilegiat a fost introdus în viaţă, ferit de
murdărie şi de rău, de impurităţile propriilor sale instincte şi mai presus
de judecata sănătoasă.
Aceasta ar fi perfect dacă s-ar putea garanta cuiva care va trăi într-
o insulă a fericiţilor sau dacă ne gândim la o imediată intrare a lor în
Paradis.
Cu câţiva ani în urmă, următorul eveniment a făcut multă vâlvă
într-o familie din vechea şi bogata nobilime londoneză. Părinţii au făcut
din educaţia unicului lor fiu scopul şi misiunea vieţii lor. Au adus la
castelul lor pe cei mai buni maeştri; doar oameni de înaltă cultură şi de
mare valoare au format compania lui. Maeştri lui l-au dus la Berlin
pentru a-şi da examenele de limba germană, iar el le-a trecut cu note
excelente. La douăzeci de ani el a intrat la faimoasa universitate
Cambridge. După trei luni, el s-a sinucis cu gazul de eşapament al
maşinii sale. Nu dintr-o iubire nefericită, nu din probleme materiale, nu
din cauza insucceselor în studii. În scrisoarea pe care a scris-o pentru a-şi
lua rămas bun de la părinţii săi, au fost găsite aceste rânduri:

62
 “ Voi mi-aţi arătat o altfel de lume. Eu nu pot trăi într-o astfel de
lume; simt groază faţă de ea. ”
Certuri grosolane de cafenea sau de hotel, aventuri amoroase,
distracţii josnice au înfrânt, în acel estet taciturn şi palid, credinţa în
splendida sa lume ideală.
La fel cum copila virgină se simte în dezavantaj faţă de surorile
sale care duc o viaţă uşuratică dacă îşi pune virtutea pe seama ignoranţei,
tot aşa copilul educat sever în morală şi estetică trebuie să se prezinte la
lupta pentru viaţă în condiţii mult mai periculoase decât copilul de pe
stradă, deoarece nimeni care poartă ochelarii de cal ai prejudecăţilor nu
poate să se simtă bine în existenţă.
Copila ignorantă care pretinde, ca femeie, exigenţe prea înalte ale
unui soţ ideal, va trece printr-o deziluzie foarte curând şi astfel îşi va
distruge căsătoria. Idealistul trebuie să îşi piardă credinţa în Dumnezeu şi
să devină un dispreţuitor al oamenilor.
Nu! Această educaţie educa la orbire şi crea inepţi pentru viaţă.
Educaţia de astăzi nu are scop şi amestecă lucrurile fără a ajunge la
succes. “Orice educaţie va da greş“ dacă nu va ţine seama de doi factori
pedagogici: cunoaşterea oamenilor şi cunoaşterea de sine. Calea conduce
către acestea, trecând prin deziluzionarea fără amărăciune, prin
înţelegere şi iertare, către iubirea de oameni şi toleranţă. Pentru a ajunge
la înaltul nivel al toleranţei e nevoie de multă suferinţă şi multă
experienţă.
Însă fără înţelepciune şi prudenţă, bunătatea şi înţelegerea nun e
vor putea scăpa de necazuri. În anumite circumstanţe, o conduită morală
ne poate doar face rău: de exemplu, în faţa oamenilor cu o moralitate
uşuratică. Dacă suntem constrânşi să trăim printre oameni cu o
mentalitate diferită faţă de a noastră, trebuie să încercăm să ajungem la
un acord cu ei, chiar şi renunţând la a urma cu stricteţe concepţiile
noastre etice.
Oamenii sunt imperfecţi. Nu ne putem aştepta de la ei la
comportamente asemenea lui Cristos. Morala şi etica îşi au eficienţa doar
între persoanele cu mentalităţi egale. Aşadar trebuie să ne adaptăm la
circumstanţe. Dacă suntem atacaţi de criminali, ne servim fără scrupule
de viclenie şi de minciună, şi în cele din urmă chiar şi de violenţă.
Sunt conştient de pericolele la care mă expun acum asumându-mi
sarcina de a da jos câteva din măştile pe care oamenii cel mai adesea şi
le pun, şi de a sfătui ca noi înşine să purtăm uneori o mască pentru a nu
rămâne păgubiţi în viaţă. Însă sfaturile mele sunt pentru oameni care
judecă bine lucrurile ; şi nu se pune un cuţit deschis în mâna unui copil.
Experienţele pe care le-am avut în practica mea de psihopatolog m-au
învăţat că e mai bine să te comporţi conştient într-un mod imperfect
decât, oprit de ziduri făcute din exigenţe morale de neatins, să te laşi tras

63
pe sfoară şi înşelat de alţii. Aşadar, arta vieţii practice nu poate fin
învăţată din cărţi, fie ele cât de desăvârşite din punct de vedere al
învăţăturilor morale.
Bineînţeles că e imposibil să învăţăm din câteva pagini cum să
cunoaştem oamenii. Aceasta o pot învăţa nu cuvintele ci, în ultimă
instanţă, viaţa însăşi.
Cea mai mare parte a oamenilor civili din ziua de azi ar pune
mâna fără scrupule pe proprietatea altuia dacă ar fi siguri că nu ar fi
prinşi. Dacă cineva se dezice de acest banal adevăr, poate să îi fie oferită
o “ probă de forţă ”, necesitatea, mizeria. Un mic exemplu va ilustra
această teză:
În vara anului 1995 am mers la oficiul poştal al unei mici localităţi
din Moldova. La ghişeu era o tânără melancolică. Am ascultat-o
vorbindu-mi despre suferinţele ei. Avea un salariu lunar de 500 de lei, şi
o avea în grija ei pe bătrâna ei mamă. Foame şi mizerie. “ Am cerut să
fiu licenţiată ”. Ceruse asta deoarece nu se aşteptase să găsească un alt
loc de muncă; ea se ridică, îmi arătă casa de marcat, plină de bani, de
lângă ea şi spuse cu o voce emoţionată: “ De ce nu mă aştept la mai
mult ? Pentru că nu vreau să devin o hoaţă ! Acum ştiţi! ” Însă licenţa
soseşte prea târziu. A trecut prea multă vreme, şi proba de forţă era prea
chinuitoare pentru ea.
De regulă, în faţa banului, conştiinţa săracului trebuie să
capituleze: e doar o chestiune de timp şi de cât de mari sunt privaţiunile.
În timpul ultimului război mondial, multe “ rechizite ” militare au
fost în fond furate de la neamul mai sărac. Şi totuşi, cei care aveau un
renume nu erau în stare să refuze participarea la acele furturi.
Cu ceva timp în urmă, câţiva oameni aparţinând înaltei societăţi
din Milano s-au ocupat de această temă: “toleranţa faţă de aproapele
nostru”. Cu toţii au aprobat punctele de vedere expuse aici. În acel
moment, un client al unui hotel a trecut prin faţa lor şi i-a salutat. Câţiva
dintre domni, stânjeniţi, au privit în altă parte, ca şi când nu l-ar fi văzut,
iar alţii –au răspuns cu o atitudine rece ca gheaţa.
Ce aveţi împotriva acestui domn? întrebă, uimită, o femeie.
“ A ieşit nu de mult din închisoare ”, fu răspunsul lor.
Astfel se comportă, în practică, teoria ! Este emisă o judecată
asemănătoare cu aceasta imediat după ce s-a lăudat toleranţa socială!
Aceştia se identifică orbeşte cu judecătorii acelui om. Ce simţăminte
trebuie să se nască în cei care sunt supuşi unui astfel de dispreţ? Durere,
izolare, amărăciune, care să-i îndepărteze şi mai mult de moralitatea
socială. Ca şi când, în loc să îl salvăm pe cel care se îneacă, l-am
scufunda şi mai mult la fundul apei!
- Şi totuşi, nu ni se poate impune să frecventăm astfel de persoane!

64
 Cerule, nu! Însă un salut sau un cuvânt prietenos nu îl compromite
pe nimeni! În schimb, afişarea dispreţului este o judecată a valorii pe
care nu avem dreptul să o exprimăm. Mai apoi a rezultat că acela pe care
l-au dispreţuit era procurator al unei mari firme multinaţionale care a dat
faliment, şi care, sub presiunea şefului său, comisese anumite acte
ilegale, fiind constrâns să facă rău.
Ce valoare au toate reflexiile teoretice? Cuvinte, vorbe goale! Noi
suntem astfel sclavi ai prejudiciilor tradiţionale care, în practică,
operează mereu în mod opus celor mai bune idei ale noastre. Sclavi ai
obişnuinţei şi ai sugestiei maselor! Mulţi din acei oameni, singuri, în
secret, nevăzuţi de nimeni, fără îndoială că au vorbit cu cel condamnat.
Desigur, se arată a fi laşi: însă puţini alţii au acţionat altfel!
Atunci când întreaga societate ia cunoştinţă de necinstea unuia
dintre membrii ei, dacă nu se găseşte un denunţător societatea continuă
să îi arate aceeaşi lipsă de stimă. Însă dacă acela e acuzat şi condamnat,
el e un om pierdut. Aceleaşi persoane care până mai ieri ignorau faptele
sale rele, astăzi le condamnă cu indignare.
În fiecare cod de onoare, cunoştinţa publică a unei acţiuni imorale
deţine o mare parte. Această eventuală circumstanţă nu atinge cu
siguranţă valoarea etică a unei acţiuni, însă cu toate acestea influenţează
grav asupra judecăţii care este dată.
Pentru cel norocos se aplică legi diferite decât pentru cel
naufragiat, atunci când şi succesul este fondat nu pe merit ci doar pe
cazuri favorabile. Trădătorii şi rebelii sfârşesc, ca delicvenţi, în carcere,
sau devin oameni puternici sau măcar se încoronează cu o coroană. O
acţiune este judecată doar după succesul ei. Şi aceasta e o lege care e
valabilă pentru toţi oamenii! Iată un exemplu trivial luat din realitate:
Tatăl, mama şi fiul la Monte Carlo. Tatăl îşi caută familia pe
terasa Cazinoului. În sfârşit, o găseşte pe soţia sa. “ Unde e Manuel ? ”
Ea spune neliniştită: “ A vrut să joace. I-am dat 1000 euro. ” Urmează
mustrarea imediată a soţului. În acel moment apare Manuel, cu un aer de
triumf. Cu 1000 de euro a câştigat 20.000. Mânia tatălui s-a transformat
într-un orgoliu radios pentru “ abilitatea ” fiului. Nu e greu să ne
imaginăm ce a urmat imediat: o mamă disperată, un fiu umilit şi un tată
furibund pentru “ infinita libertate ” care i se dă fiului său.
Această poziţie a noastră în faţa succesului se bazează pe
cunoştinţe care la început au fost exacte. Fără risc nu se poate începe nici
o acţiune de proporţii. Cu cât mai mare e prevederea în tratarea
afacerilor, cu atât mai sigur e succesul. Temerarul abil are probabilităţi
mari de reuşită, şi astfel abilitatea şi succesul se asociază în noi pentru a
forma complexe solide pe care nu le putem separa sau distruge, nici
măcar atunci când planul cel mai bine pregătit a eşuat ca urmare a unui
ghinion imprevizibil sau când o acţiune absurdă are un succes nemeritat.

65
 E evident că iscusinţa e apreciată în viaţă de către oamenii cu mai
mult decât o conduită riguroasă morală. O mare lovitură care conduce la
bogăţie şi putere e apreciată nu doar de cunoscătorii vieţii practice, ci şi
de societate ; iar mijloacele puţin scrupuloase folosite pentru a înfăptui
acea lovitură sunt judecate cu indulgenţă.
Adesea auzim expresii ca acestea: “ Desigur, acesta a acţionat într-
un mod vulgar, însă ce tip abil şi zvelt! ” Sau: “ Bărbatul meu e o
canalie, însă posedă o fascinaţie irezistibilă! ” Genialitatea lui Napoleon,
aşa cum v-am explicat în lecţia precedentă, face să pălească toate faptele
sale rele.
Adesea am reflectat cât de ciudat este faptul că chelnerii, portarii,
servitorii privesc cu dispreţ, de sus până jos, persoanele sărace şi prost
îmbrăcate. Pare că pentru aceştia sărăcia e un mare delict. Ei fac aceasta
deoarece se tem că nu o să primească bacşiş. Poate că ei culeg doar
ocazia de a se ridica deasupra inferiorităţii situaţiei lor şi de a dobândi
conştiinţa de sine pe seama celor săraci.
Însă cum se poate explica faptul că oamenii înţelepţi şi înstăriţi se
comportă cu atâta intoleranţă faţă de naufragiaţii vieţii? Cred că în
aceştia se găseşte un instinct de mustrare faţă de incapacitatea şi inepţia
din viaţă.
E natural faptul că această atitudine a omenirii în faţa succesului
are ca şi consecinţe inevitabile grave nedreptăţi. Reputaţia unui om
decide destinul său. Cei neghiobi, cei neputincioşi sunt cei care nu pot să
se vindece de propria reputaţie. Mulţi trebui deja să fi ispăşit cu
amărăciune neglijenţa opiniilor în societate. Tendinţa la a spune: “ Ce
îmi pasă mie de lume? Spună ce vrea ! ”
Opinia generală, fie ea chiar neghioabă, prin cantitatea sa are o
violenţă impetuoasă şi creează o atmosferă care oprimă victima, dacă
aceasta nu ştie cum să o neutralizeze opunând forţe contrare ei. Însă,
lucru ciudat, aceste forţe contrarii nu sunt niciodată amărăciunea şi ura ci
doar bunătatea şi iubirea. În această atmosferă influenţele negative îşi
pierd orice eficienţă şi se dizolvă. Însă e nevoie de mare prudenţă şi
înţelepciune pentru a crea în jurul nostru o astfel de atmosferă.
Adesea, aparenţa contează mai mult decât respectarea efectivă a
moralităţii. Deoarece omul inapt în viaţă, incapabil de a se adapta
realităţii, poate uşor să rămână victimă a invidiei, a calomniei şi a
defavorii.
Anumite circumstanţe pot să facă loc suspiciunilor cărora acesta,
fără să aibă nici o vină, le rămâne victimă. Adesea tribunalele emit
sentinţe şi trebuie apoi să îşi repare greşeala; şi adesea condamnările
sociale au fost bazate pe aparenţă.
În schimb, mulţi din cei care se bucură de stimă comit acte care
doar din întâmplare scapă acţiunii tribunalelor, sustragere a bunurilor,

66
acte de contrabandă, făcute fără a reflecta şi considerate ca dovadă de
abilitate, adultere care partenerul de viaţă amăgit le-ar putea denunţa,
afaceri de provenienţă dubioasă, corupţie a funcţionarilor. Acestea sunt
uzanţe destul de răspândite, pe care doar norocul şi abilitatea le face să
treacă nepedepsite.
Şi micile înşelăciuni! Uitaţi-vă la jucătorii de cărţi. Cât de puţini
joacă cinstit! Amestecând, uitându-se în cărţi, prin tot felul de alte
înşelătorii, toţi încearcă să îi dezavantajeze pe ceilalţi, la fel ca în viaţă. E
vorba întotdeauna de ban. Această “ corectare a norocului ” poate nu e
atât o fraudă împotriva averii altora, cât un furt direct al acelei averi?
Există oameni bogaţi şi distincţi pentru care e o bucurie a nu perfora în
tramvai biletul, sau a nu corecta, în conturi, erori comise în avantajul lor.
Puţini oameni politici reuşesc, în campania electorală, să îşi
câştige mandatul într-un mod perfect impecabil !
E adevărat: politica strică caracterul. Dorinţa de putere deţine o
mare pondere în orice politică. Prea adesea puterea, care e doar un mijloc
pentru a ajunge un scop, devine scop în sine, şi e începută o luptă fără
scrupule pentru putere, în timp ce binele comun este ruinat. Nimic nu
repugnă mai mult poporului decât faptul că oamenii politici nu mai pot
să renunţe la metodele lor nedrepte din politică şi că aceştia, din bucuria
vicleşugului, încearcă să îşi înşele proprii alegători.
“Înainte de a pleca trenul, nu este posibil să se urce în cel care se
află pe linia a doua”. Astfel sună un anunţ din gară. Mulţimea care
aşteaptă devine nerăbdătoare şi în cele din urmă se precipită în tren. Cel
care a ascultat de acel anunţ rămâne nemişcat şi aşteaptă ascultător:
sfârşeşte prin a nu mai găsi nici un loc. Nu vom spune oare că a fost
inapt? Există o cantitate enormă de anunţuri ca acela, şi noi trebuie să le
încălcăm dacă şi ceilalţi le încalcă.
Fiecare copil este, aproape fără excepţie, curat şi sincer. Cum
ajunge el să mintă? Speriat, neştiind cum să se salveze, se refugiază într-
o expresie neadevărată. Prima ocazie e dată de teama de a fi pedepsit
pentru că a încălcat un ordin. Dacă minciuna are succes, el înţelege
imediat avantajele. Cei oprimaţi, cei maltrataţi, cei care sunt supuşi
violenţei învaţă, pentru a se apăra, şiretenia şi vicleşugul, cei înşelaţi
învaţă să înşele. Cel care e ultragiat devine intolerant, cel care e privat de
dragoste devine dur şi crud faţă de ceilalţi. Linguşitorii nutresc vanitatea,
succesele, presupunerea. Fiecare eroare pe care o comitem mărturiseşte
faptul că noi suntem trataţi cu nedreptate, şi este aşadar consecinţa
multor suferinţe şi lupte psihice. Astfel, adesea spiritual de contradicţie
nu e altceva decât un comportament de apărare fondat pe sfaturi rele
primite şi experienţe triste personale.
Adesea, multe non-virtuţi, de care noi ne folosim, sunt elemente
compensatorii ale calităţilor contrarii. Cel care se simte de mică valoare

67
se ascunde în aroganţă şi îngâmfare, cel impotent îşi dă aere de Don
Giovanni, cel fricos sau leneş face pe grosolanul. Persoanele care în
concedii afişează exigenţe mari sunt cele care trăiesc în situaţii meschine
şi de mare precaritate.

DREPTATEA EFEMERĂ

Aşa cum am mai văzut, e dificil să apreciem în mod just o

persoană. Şi totuşi oamenii nu fac altceva decât să şadă în jilţ pentru a-i
judeca pe ceilalţi. cu cât judecă mai sever, cu atât se simt mai buni. Prin
judecata severă ei îşi documentează propria moralitate, cresc în grad în
ochii lumii şi, adesea în mod inconştient, îşi atribuie o mentalitate
virtuoasă. Judecata pe care societatea umană o rosteşte şi pe care noi o
recunoaştem ca fiind inapelabilă şi purtătoare de consecinţe ar trebui,
deja prin aceasta, să fie dictată de un înalt simţ de responsabilitate. Şi
totuşi, adesea ea suferă de subiectivitate. Bârfele de proastă dispoziţie, o
ştire tendenţioasă în ziar sau la televiziune, de care mulţimea se foloseşte
pentru a o repeta şi deforma, şi pe care o sugestie a maselor o transformă
într-un fapt, sunt de ajuns pentru a face ca boicotul social să pară
justificat. Şi nici unul din aceşti judecători profani nu se gândeşte la
legea supremă a justiţiei, la aceea care impune ca şi cealaltă parte să fie
ascultată.
Este vulgar ca esenţa unui om să fie judecată după acţiunile sale.
În care acţiune se oglindeşte perfect sufletul? Nu am văzut pe nimeni în
care acest lucru să aibă loc. Şi acolo unde fiinţa şi acţiunea nu coincide,
cel care minte şi înşeală deoarece costumele îi permit este perfect de
egală valoare cu acela care din motive convenţionale se comportă cinstit.
Cu cât un om devine mai înţelept şi mai expert, cu atât mai puţin
el va judeca valoarea semenilor săi. Pentru a-i judeca, câtă cunoaştere a
oamenilor e necesară, câtă cunoaştere de sine şi obiectivitate, câtă
eliminare severă a oricărei sugestibilităţi şi afectivităţi! Dacă, în schimb,
un fluid sexual îşi exercită eficienţa, el nu are deloc nevoie să recurgă la
sentimentele sale.
Judecătorii sunt chemaţi să se pronunţe asupra elementelor străine,
cu care ei se află în poziţie de contrast: de exemplu, sub raport politic şi
religios. În astfel de cazuri, magistraţii, chiar având cea mai bună
intenţie, sunt apriori prost dispuşi faţă de imputat, şi imparţialitatea spre
care curtea tindea nu e doar pierdută ci se transformă într-o înăsprire
substanţială a judecăţii.
Nu avem dreptate dacă credem că simţul justiţiei este o calitate
naturală, fruct al civilizaţiei. Acesta se întâlneşte rar, şi poate să devieze
cu mare uşurinţă. Cât de puţini oameni pot să-şi păstreze obiectivitatea!
Mulţi sunt doborâţi de opinia generală, mulţi sunt atât de supuşi

68
influenţelor personale încât pentru aceştia cel care vorbeşte la urmă are
aproape întotdeauna dreptate. Facultatea de a suporta nedreptăţile fără
amărăciune mărturiseşte un grad înalt de cunoaştere a vieţii.
Nu întotdeauna justiţia tribunalelor poate să servească drept model
luminos. Nu degeaba simbolul lor, Zeiţa Dreptăţii, ţine balanţa legată la
ochi.
Adesea sentinţele judecătorilor sunt contrarii oricărei judecăţi
omeneşti. Cele mai crude pedepse date acuzaţilor rămân aproape
neîndeplinite dacă condamnatul nu moare. Iar sadicul judecător reuşeşte
să uite consecinţele acelor maltratări: o inimă înfrântă, o victimă
schilodită şi lezată în spirit, uită de angoasele de zi cu zi şi disperarea
care sunt mai rele decât o moarte eliberatoare.
Judecătorii sunt şi ei oameni! Desigur! Sau, aproape s-ar putea
spune, din păcate. Deoarece, dacă legile penale ar fi fost formulate pe
baze psihologice ŞI singurele delicate care trebuiesc pedepsite ar fi fost
mai strict delimitate, acuzaţii ar fi fost mai bine protejaţi de larga
libertate de opinie a judecătorilor. Un tutore al legii însurat va emite o
sentinţă diferită faţă de unul celibatar; un judecător homosexual îl va
judeca altfel pe un acuzat heterosexual, şi aşa mai departe.
Este interesant şi instructiv să aruncăm câte o privire în culisele
justiţiei: lucru permis de cazuri şi de indiscreţie.
Dacă justiţia nu se poate obţine întotdeauna nici măcar de către
aceia care fac profesia de a o reprezenta, şi mai puţin e posibil pentru cel
profan să îşi asume o poziţie pur obiectivă sau, pentru a spune mai bine,
să nu îşi piardă poziţia sa obiectivă de la început. Deoarece în fiecare
spirit necorupt a rămas, în mod instinctiv, simţul justiţiei; însă în lupta
pentru existenţă intuiţia păleşte iar simţul justiţiei rămâne victimă a
numeroaselor influenţe.
Iată un exemplu tipic, pe care n-am să-l uit niciodată:
Un tânăr, rod al unei educaţii ireproşabile, este chemat pe
nepregătite, din cauza morţii tatălui său, la conducerea unei mari
întreprinderi industriale. El era un fanatic al justiţiei în adevăratul sens al
cuvântului. Examina până în pânzele albe orice reclamă a angajaţilor săi.
Patru ani mai târziu: trei tinere fete au apărut în biroul său. Ele se
plânseră de noua directoare : au spus că era capricioasă, că le proteja pe
favoritele sale şi că le lua în bătaie de joc pe celelalte într-un nod
insuportabil; şi că nu era insensibilă faţă de corupţie. Şeful izbucneşte:
“De câte ori să vă repet că reclamaţiile se prezintă directorului, şi nu
mie?”. “Desigur, însă e inutil. Directorul e de acord cu ea”.
“O să mă ocup eu de asta ; acum nu am timp”, răspunse şeful şi le
dădu brusc afară.
Şi el îmi explică: “De când o am în întreprindere pe directoarea
aceasta, afacerile merg strună. E de o abilitate excepţională. Desigur că

69
are, la fel ca noi toţi, defectele ei, însă trebuie să o iertăm. Îmi e
indispensabilă. La ce îmi e de folos să comunic plângerile, desigur
justificate, ale fetelor? O să îi fac doar rău. directoarea va promite că o să
se schimbe, însă o să se comporte şi mai rău cu ele. Se va răzbuna: o
cunosc bine. Atunci cum pot să le ajut? În rest, cei care ştiu să o ia aşa
cum trebuie, sunt de acord cu ea. Dacă angajaţii nu ştiu să o abordeze aşa
cum trebuie, cu atât mai rău pentru ei!” Tânărul şef a învăţat, în scurt
timp, multă ştiinţă de viaţă în defavoarea simţului său de justiţie. Însă – a
devenit adaptat pentru viaţă.
Dacă trecem în revistă defectele umane, trebuie să le luăm în
considerare, pe lângă latura etică, şi din punctual de vedere practice, fără
de care nun e putem afirma în viaţă. Iată câteva dovezi: Minciuna! C ar
fi, fără de ea, viaţa socială? Cât ne-am face de bine plăcuţi dacă, atunci
când doamna casei ne-ar întreba: “Vă place această specialitate
gastronomică?” noi i-am răspunde: “Îmi face greaţă!”, sau dacă la
întrebarea: “Vă place haina mea?” noi am răspunde: “N-am văzut
niciodată o haină de atâta prost gust!”. Şi în mod sigur nu vom trece
drept persoane educate dacă celui care ne spune ”Îmi face plăcere să vă
văd” noi i-am răspunde: “Şi mie îmi displace că v-am întâlnit!”
Ar fi superfluu şi trivial să cităm aceste minciuni convenţionale
dacă acest lucru nu ne-ar permite să ajungem la o altă concluzie. Această
doamnă care cere o părere asupra prânzului ei sau asupra hainei sale, de
fapt nu doreşte să audă adevărul. Ea se aşteaptă să fie înşelată de noi.
Vrea să audă cuvinte plăcute sau să îşi liniştească temerile. Dacă ar fi
avut intenţia să caute o părere sinceră, ea ar fi întrebat o prietenă intimă,
între patru ochi. Atunci când noi mergem la teatru, nici unui spectator
nu-i vine în minte să îi numească pe actori mincinoşi, chiar de aceştia
simulează a fi altcineva decât sunt în realitate. Cu toţii ştiu când criteriul
minciunii devine trecător. Astfel trebuie să ţinem minte că există uzanţe
ale comerţului social: o mare scenă, pe care cei care sunt cei mai buni
actori sunt consideraţi cei mai bine educaţi.
Aproape toate persoanele se înfrumuseţează, se fardează. Nu
vorbesc de fardurile destinate să înfrumuseţeze faţa, ci fardurile morale,
destinate a ascunde impurităţile caracterului. Astăzi se poartă machiaje
voluntare pe faţă, iar în ultimul deceniu chirurgia plastică pentru a reface
fesele, sânii, nasul, abdomenul şi coapsele şi orice altceva e operabil, şi-a
pierdut orice simţ al pudorii. Însă machiajul sufletului uman nu are loc
cu deplină conştienţă, şi aceia care îl efectuează nu ştiu nimic şi de aceea
îl neagă. Deoarece puţini simt nevoia de a se cunoaşte pe sine înşişi.
Cauza machiajului e dorinţa de a fugi de un adevăr dureros ; aşadar
putem să numim aceste măşti “măşti ale laşităţii”.
Există totuşi măşti morale pe care ni le punem cu bună ştiinţă, însă
pe care suntem atât de obişnuiţi să le purtăm încât nu ne mai îndeplinesc

70
efectul de mascare. Astfel sunt măştile convenienţei, ale doliului, ale
compasiunii. Cu cât oamenii îmbătrânesc mai mult, cu atât mai mult ei
simt, râd şi plâng în mod mecanic.
Însă măştile cele mai periculoase sunt acelea de care ne folosim cu
deplină conştienţă pentru a ajunge la un scop determinat. Sub aceste
măşti pentru a înşela, defectele sunt transformate în virtute (chirurgie
estetică), întreaga noastră fiinţă este transformată. Doar după ce scopul
este îndeplinit masca e dată jos. Aşadar multe persoane, fără nici un fel
de scrupule, îşi duc în mână masca şi sunt bucuroase de a fi arătate a fi
atât de apte pentru viaţă.
Atunci când nu mai avem interese în comedie, renunţăm la partea
noastră şi devenim din nou sinceri.
Un procurator şef al Republicii îi adună pe magistraţii săi şi le
spune o poveste care ar trebui să fie veselă. Judecătorii se pun să râdă.
Unul singur rămâne serios ca un mort. “De ce nu râzi ?”, îl întreabă un
coleg. “De ce să râd ?”, îi răspunde celălalt, “nu mai am nevoie: am fost
transferat în altă parte!” Acesta e mai mult decât un motto spiritual. E un
lucru simptomatic, ce trebuie considerat ca o bucată de istorie a
civilizaţiei.
Răutate, invidie, ranchiună! După părerea multor cunoscători ai
oamenilor, bucuria de răul altuia e una din cele mai sincere bucurii pe
care le experimentăm.
Suntem mereu dispuşi să găsim un fel de satisfacţie în nenorocul
prietenului nostru.
Cei care spun că sunt imuni la acest defect, s-ar cunoaşte mai bine
dacă ar observa micile obişnuinţe ale vieţii lor. Croiuri de haine,
călătorii, încheieri de căsătorii adesea nu servesc la altceva decât la a
permite să se reprezinte, cu bucurie, supărarea pe care ne-o provoacă o
“prietenă dragă».
Afară e furtună şi plouă. Compartimentele trenului sunt luate cu
asalt. Mulţimea de oameni se împing, se calcă, se lovesc unii pe alţii ;
mulţi trebuie să rămână sub ploaia ropotitoare. Să privim acum ce
expresie mulţumită şi satisfăcută o au aceia care şi-au asigurat locuri
liniştite în tren, la ferestre! Ce expresie de bine pe feţele lor, ce pare să
spună: “Ce frumos e că nouă ne-a mers mai bine decât celorlalţi!” Sau
putem auzi afirmaţii de falsă compasiune: “Uite cum se udă până la piele
sărmanii aceia de afară!” ; însă în acelaşi timp ei râd in sinea lor, fericiţi.

71
 IGIENĂ ŞI IPOCRIZIE
SAU SURPRINZĂTOAREA CONTRIBUŢIE OFERITĂ DE
MICROBI
PENTRU STAREA DE SĂNĂTATE A OMULUI

Contribuţia cea mai surprinzătoare a microbilor pentru starea de

bine a animalelor e dată n mod paradoxal de o protecţie împotriva
aceloraşi microbi, oarecum la fel cum expunerea la vânt şi la frig ne
protejează de intemperii, întărind pielea şi izolându-ne cu un strat de
grăsime. Însă, în mod mai generic, microbi normali sunt cel mai mare
stimul pentru funcţionarea mecanismelor imunitare, aşa cum s-a
demonstrat la animale în condiţii normale de dezvoltare ale celulelor
formatoare de anticorpi, şi din apariţia aceloraşi anticorpi în sânge. La
animalele sterile, aceste celule sunt puţin dezvoltate iar anticorpii sunt
complet absenţi. Se pare că micuţa cantitate de globulină (o proteină a
anticorpilor), întâlnită la animalele sterile, e o reacţie la prezenţa în dieta
lor, sterilizată cu stricteţe, de celule bacteriene moarte, foarte dificil de
eliminat. Câteva din substanţele importante ce provoacă formarea de
anticorpi (antigene) rezistă la procesul de sterilizare şi determină aceiaşi
anticorpi pe care i-ar fi produs dacă nu ar fi fost tratate în acest mod.
Anticorpii, permiteţi-mi să vă amintesc, se compară ca factor
reactive la moleculele complexe străine, aşa cum sunt proteinele ce
pătrund în interiorul corpului, în interior în sens strict, şi anume sub piele
şi în interiorul aparatului digestiv. La animalele sterile, unele celule
bacteriene moarte, sau moleculele antigene prezente în acelea,
traversează intestinele, desigur în cantitate minoră, provocând o reacţie
rudimentară anticorp-antigen. La animalul liber, încărcat cu microbi,
pătrunderea are loc într-o formă mai masivă, începând fără îndoială în
mod lent, iar mai apoi crescând tot mai mult. Doar stimulul este suficient
pentru a pune în acţiune sistemul anticorpilor, însă acesta nu e de ajuns
pentru a înfrânge animalul abia născut: e suficient pentru a-i permite să-
şi dezvolte sistemul celular adaptat pentru a rezista atacurilor ulterioare
mai grave. Probabil că unii microbi care pătrund în animale sunt
potenţial dăunători; însă acesta poate să îi ţină în frâu, în doze mici, şi
învaţă în acelaşi timp să producă anticorpul specific, astfel încât să poată
să îl elimine în viitor mai rapid şi în cantitate mai mare. În prezenţa
microbilor, aşadar, el învaţă să se protejeze de atacurile lor; în condiţii de
sterilitate, această atitudine rămâne adormită. Ea poate fi trezită mai
târziu injectându-i antigeni sau expunâdu-l cu prudenţă la un mediu
ambient contaminat, uneori la o singură specie bacteriană o dată. Este un
proces foarte asemănător cu acela de a învăţa înotul. E nevoie de un
spaţiu puţin mai mare decât o cadă de baie, însă pentru ceva vreme e mai
bine să se evite valurile periculoase.

72
 Şi tot aşa cum înotul dezvoltă muşchii ce pot fi folosiţi şi în alte
activităţi, tot aşa truda de a pluti la suprafaţă într-o mare de microbi
produce beneficiile sale. Animalul steril nu doar că nu îşi dezvoltă
imunitatea împotriva microbilor normali, însă deoarece întregul sistem
de anticorpi nu se poate dezvolta, el nu poate face faţă infecţiilor în
general, rămânând imatur în faţa pericolelor lumii exterioare.
Însă datoria noastră de recunoştinţă faţă de microbi e şi mai mare,
în sensul că ei ne dăruiesc cu siguranţă mai mult decât s-a descoperit
până acum. S-a găsit, de exemplu, că activitatea inimii, măsurată după
debitul sanguin pompat, e mai slabă la animalele sterile decât la cele
normale, şi acest lucru asigură analogia precedentă cu gimnastica. Se ştie
de multă vreme că multe bacterii intestinale pot fabrica unele vitamine
necesare în alimentaţie. Fiind biochimişti versatili, acestea pot construi
molecule mari din cele mici, uneori mai abil decât reuşim să facem noi
înşine, ca şi cum ar reuşi să digere şi să descompună moleculele mari
prin mijloace mai presus de înţelegerea noastră.
Microbii intestinali ajută animalele ierbivore să digere fibrele
vegetale ce conţin celuloză. Animalele sterile au nevoie de o alimentaţie
mai precisă decât animalele normale, şi mai ales o varietate mare de
vitamine.
Pare sigur că bacteriile intestinale îşi ajută gazda să compenseze
unele deficienţe din dietă, mai ales pe cele vitaminice.
În prezent ştim că animalul de lapte, alimentat cu furaje lipsite de
aminoacizii esenţiali, e ţinut în stare bună de sănătate şi cu o producţie
de lapte relativ crescută, cu un gust plăcut şi cu un bun conţinut
vitaminic, mulţumită aminoacizilor sintetizaţi de bacteriile din rumenul
vacii. Vacile (şi nu numai ele) pot efectiv să fie hrănite de către microbii
lor intestinali transformând substanţa microbiană în substanţă proprie,
din care o parte devine lapte. Desigur, nici un alt microb nu se bucură de
atâta dragoste!
Un exemplu: purceii sterili nu reuşesc să digere laptele scroafei: le
lipseşte enzima care scindează zahărul din lapte (lactoza) în glucoză, şi
fără aportul de glucoză (sau de bunele şi fidelele bacterii!) în dietă, ei
manifestă o hipoglicemie gravă şi o slăbire generală.
Ştiind aceste lucruri, i-aţi separa la modul voit, dacă aţi putea, pe
copiii voştri de microbii lor? Sau v-aţi bucura în schimb că nu puteţi să
faceţi aceasta?
Microbii se ataşează de noi acolo unde pot, trăind în felul lor, dacă
reuşesc, din ceea ce găsesc. Ei cresc, normal cu o uşoară moderaţie, care
variază în funcţie de clima locală şi mai ales în funcţie de abundenţa
disponibilităţilor alimentare. Atâta timp cât suntem într-o stare bună de
sănătate, agregatele lor ne amintesc de o piaţă forfotind de mulţime, sau
intrările în metrou la orele de vârf.

73
 Pe bună dreptate ar trebui să-i considerăm o parte din mediul în
care trăim. Sau mai degrabă ei constituie partea cea mai intimă a
ambientului nostru, fiind totuşi, în sens strict, în afara noastră, deoarece
după microbiologi şi pereţii intestinali sunt exteriori. La fel ca microbii
din tubul digestiv, alimentele pe care le ingerăm rămân la exterior, de-a
lungul traseului lor de la gură până la anus, până când enzimele digestive
le transformă în substanţe solubile şi absorbabile. Acestea sunt aduse în
interior, în sensul strict, al termenului, şi folosite ca şi combustibil pentru
motoarele noastre, şi ca piese de schimb pentru structurile noastre. Însă
aşa cum interacţiunea noastră cu alimentele începe la exterior, tot aşa
interacţionăm cu întregul mediu înconjurător, în general; iar această
interacţiune ne modelează, făcându-ne să fim ceea ce suntem.
Dezvoltarea modurilor de adaptare face parte din procesul de formare,
pentru a para intruziunile mai puţin prietenoase şi mai periculoase care
constituie experienţa; devenim mai puternici învăţând să luptăm
împotriva ostilităţilor lumii exterioare. Microbi noştri sunt o parte din
acea lume.
Fătul face parte din corpul matern, şi atâta timp cât e protejat el nu
are microbi. Atunci când soseşte vremea, el e pus brusc în contact cu
mediul exterior, pierzând, odată cu lichidul amniotic şi placenta,
obişnuinţele sale acvatice şi transformându-se în terestru; analog cu se
întâmplă cu mormolocul atunci când se transformă în broască. Până în
momentul naşteri el e protejat faţă de lumea microbiană, aşa cum
ţesuturile materne sunt protejate de barierele de suprafaţă. Însă atunci
când fătul normal devine un copil, ieşind afară prin vagin printr-un efort,
el intră imediat în contact cu microbii ce proliferează şi, o dată cu primul
ţipăt ce urmează palmei obstetricianului, copilul aspiră microbii în nas,
în gură şi în gât, în măsura în care ei există în mediul sterilizat prin
anumite tehnici.
Urina proaspătă conţine puţini microbi; însă, aşa cum ne
informează mirosul, aceşti puţini microbi se multiplică în grabă în urina
veche. Contaminarea salivei şi a sudorii are loc în mod asemănător.
Ambele sunt lipsite de microbi în momentul excreţiei lor prin glandele
respective. Sudoarea se alterează, la fel ca şi urina, însă produsele şi
mirosurile rezultante sunt diferite. În urină predomină amoniacul,
rezultant din uree. Pe piele componentele grase ale sebumului dau loc
mirosului rânced al acizilor graşi. Saliva ajută la transportul microbilor
din gură în stomac; însă dacă e scuipată ea prezintă imediat o bogată
suspensie microbiană, ce conţine în condiţii normale aproximativ 10 la
puterea a 10-a bacterii pe mililitru.
După prima lună de viaţă şi până la pubertate, secreţia vaginală e
uşor alcalină, şi e conţine o variată populaţie microbiană, în mod normal
de proporţii modeste. La pubertate, apariţia glicogenului în eretele

74
vaginal, evident sub influenţa hormonală, se asociază indirect cu o
neaşteptată întoarcere a unui grup de microbi care sunt tipic fermentativi.
Acţiunea lor face ca secreţia vaginală să fie acidă. Acestei acidităţi i se
atribuie capacitatea de a preveni creşterea unei populaţii microbiene mai
variate şi abundente, şi astfel de a evita infecţiile.
Microbii sunt prezenţi pe noi într-un număr crescut, însă datorită
dimensiunilor lor individuale modeste ei sfârşesc prin a ocupa un volum
mai mic decât s-ar putea imagina. Ajunge să ne gândim că printr-o
defecaţie normală se elimină o sută de mii de miliarde de microbi. Un
calcul aproximativ efectuat pe zona suprafeţei tubului digestiv, pe o
suprafaţă de 1,5 metri pătraţi, considerând o densitate microbiană reală
de 10 pe centimetru pătrat, ar da un total de cincisprezece mii de
miliarde de microbi. Aceasta ne-ar face să ne gândim că eliminăm mai
mulţi decât reţinem. Sunt cifre ameţitoare, însă luând în considerare că
cel puţin 510 bacterii (cinci sute de miliarde) pot sta pe un centimetru cub
de spaţiu cum ar fi o bucăţică de noroi, la trei sute de centimetri cubi vor
fi puţin mai mult de o ceaşcă de lichid. Aceasta e o măsură acceptabilă
ca stimă a populaţiei microbiene totale a omului, considerând că
suprafaţa pielii sale e mai mică de doi metri pătraţi. Dacă îi atribuim o
medie de 5x106 (5 milioane de bacterii) pe fiecare centimetru pătrat de
piele, el va avea 1011 microbi pe suprafaţa exterioară. Aceşti microbi ar
putea fi conţinuţi într-un bob de mazăre de mărime medie.
Nu trebuie să ne surprindă faptul că viaţa microbiană nu trebuie să
fie lichidată rapid, ca fiind vătămătoare. Ştim că ea ne face bine, şi
trebuie să fim pregătiţi să plătim şi cota noastră. Viaţa e nepericuloasă –
sau efectele sale asupra noastră sunt întru totul tolerabile – doar între
anumite condiţii şi anumite limite. Atunci când aceste limite sunt
depăşite, ea devine dăunătoare, distructivă, chiar fatală.

“Microbii împart defectele umane”

Toţi microbii, toate formele vii
răspund într-un anume mod
la schimbările condiţiei lor.

Mario Michelangelo Stromillo

75
 MAGIE ŞI PREJUDICII
Conceptul magic

Deoarece medicina populară (sau demoiatrică) trebuie să fie

intensă într-un mod anume şi nu aşa cum încă se mai încăpăţânează
mulţi să o considere: o îngrămădire haotică de superstiţii şi de
prejudecăţi aruncate acolo, claie peste grămadă, fără nici un fir directiv
(fie el pur paradoxal) şi deci nedemnă de a deveni obiect de studiu.
Văzută în adevăratul său sens, ea oferă obiect de studiu atât etnologului,
cât şi psihologului şi farmacologului şi, în cele din urmă, psihiatrului şi
istoricului. Şi fiecare persoană va putea găsi ceva ce îi va suscita propriul
interes.
Din punctul de vedere din care o vom observa noi, în această
ultimă lecţie, medicina populară ni se va arăta ca o ştiinţă magică, într-un
mod prevalent, aşa cum prevalent magică este medicina în starea sa
primitivă.
Vrăji şi dezlegări de vrăji, recurgere la factori din lumea de
dincolo, sacre şi sacrilegii; terapie şi profilactică: binecuvântări,
exorcisme, amulete, talismane, etc. Toate acestea, însă, făcute pe baza
unui raţionament, chiar de acesta e fondat pe falsitatea unui silogism sau
pe paradoxul unei logici greşit interpretate.
Raţionamentul analog guvernează mentalitatea populară, aşa cum
o guvernează pe aceea a popoarelor primitive sau chiar sălbatice.
Formule secrete de vrăji şi de farmece, evocaţii, transformări,
rituri obscure, manipulări care se apropie sau cad în obscur, iniţieri…
E întreaga viaţă pe care omul a văzut-o de la cea dintâi creaţie şi
care mai trăieşte şi astăzi, chiar de aparent departe de el.
E suficient să intrăm puţin în mentalitatea pe care o numim
populară, ajunge să ridicăm un colţ din vălul penetrabilului pe care
poporul îl ţine cu gelozie, pentru a ne găsi înconjuraţi de strigoi, de magi,
de sabaturi, de invocaţii…
Un peisaj neaşteptat care ni se oferă ochilor cu adevărat uluiţi, şi
ni se pare cu adevărat că, făcând ca timpul să curgă înapoi cu viteză
ameţitoare, un filtru magic ne-a dus în plină epocă de basm.
Iar atunci simţim cum însă mai e viu în credinţa poporului tot ceea
ce a făcut să tremure de frică şi să exalte într-o speranţă de bucurie
popoare întregi din secolele trecute.
Nimic nu s-a pierdut odată cu trecerea timpului, nimic nu s-a
schimbat în determinarea binelui şi răului, în mijloacele crezute de
provocare a acestora.
Substratul mental se descoperă a fi omogen, bazat pe canoane
fundamentale ce corespund principiilor implicite mentalităţii umane, ca
adevăr absolut care se ştie a fi în judecata oamenilor.

76
 Nu e uşor să intrăm în ambientul magic al medicinei populare: aşa
cum citim în basmele vechi, trebuie să cunoaştem formula.
Totul este interconectat în mod logic, fie chiar printr-o logică
paradoxală, în această construcţie minunată, astfel că cea mai ciudată
practică îşi află explicaţia într-o credinţă corespunzătoare.
Cine, de exemplu, ar putea explica, fără a cunoaşte mediul mental,
ciudata practică ce era întâlnită în Roma pentru a vindeca icterul, ce
consta în a merge, dimineaţa şi seara, la latrină (acele latrine vechi şi
infecte de demult) şi a spune, dând jos pălăria: “Bună ziua” sau “bună
seara”? Sau chiar de a sta pe ea, atât cât se putea rezista? O practică
incomprehensibilă, cu adevărat, dacă nu s-ar şti că icterul mai e numit şi
murdărie. Şi iată că, cunoscând legea “similia similibus”, ni se pare clar
şi logic să vindecăm boala murdăriei cu murdăria terapeutică.
Raţiunea încă mai există pentru toate acestea: aşa cum natura este
întotdeauna o consecinţă logică a principiilor sale, tot aşa raţionamentul
primitiv, care e mai apropiat de aceeaşi natură, are întotdeauna prezent în
el consecinţa logică a legilor sale generale.
Minunatul paradox al acestei logice conduce la afirmaţiile cele
mai absurde e caracteristica raţionamentului primitivilor, raţionament
care, aşa cum am afirmat deja, nu cunoaşte, în legile sale, limitele
timpului şi spaţiului, ci se descoperă minunat de unic în orice epocă şi în
orice loc.

Poporul (la fel ca sălbaticul) nu ţine cont de a urma conceptele

magice, nici de a trata o materie supranaturală. El crede că operează în
mod natural, profitând de forţele implicite naturii, în timp ce învăţatul
află în acţiunile sale principiile fundamentale care guvernează
mentalitatea primitivă. Această forţă e cunoscută sub numele de magie.
Mario Michelangelo
Stromillo

Raţiunea primitivului e fundamental magică, derivând, aşa cm

cred, dintr-o stare anterioară religioasă: atunci când omul din religios a
devenit magic, a transportat în sine însuşi posibilitatea binelui şi răului,
pe care religia o aşeza doar în una sau mai multe din fiinţele pe care el le
punea deasupra sau în centrul ordinii lucrurilor: tradiţia biblică a ispitei
lui Adam; de fapt, magiil-au considerat întotdeauna pe Adam drept
precursor al lor şi deţinător al unor secrete minunate.
Forma de magie care stă la baza mentalităţii primitive şi care se
găseşte în deplină eficienţă, atât la popoarele din ţările civilizate cât şi la
primitivi, este denumită în mod comun magie simpatică: pentru aceasta
se crede că lucrurile pot acţiona reciproc chiar şi la distanţă în virtutea
unei forţe secrete de atracţie, prin care lucrurile asemănătoare se atrag,

77
extinzându-se peste distanţe şi unind lucruri şi persoane. Această lege a
simpatiei e întâlnită şi în primele forme de ştiinţă: sistemul lui
Empedocle di Agrigento se baza pe simpatia şi antipatia lucrurilor.
Ea se compune la rândul ei din două principii, acela al similarităţii
şi acela al contactului. Principiul similarităţii se bazează pe principiul
similarul produce ceva similar lui; se poate obţine un efect doar
urmându-l. Acest principiu e întâlnit şi în aşa-numita magie
homeopatică.
Principiul contactului admite că un lucru care a fost împreună cu o
persoană rămâne într-o relaţie atât de intimă şi atât de vitală cu aceasta,
încât orice se face acelui lucru este resimţit de acea persoană.
Aceste legi au valoare fundamentală în psihologia primitivă şi
ies la iveală în unele concepte ale medicinei, atât la poporul nostru cât şi
la popoarele sălbatice.
Printre acestea, totuşi, s-ar putea adăuga o altă lege, aparent
paradoxală: aceea a contrariilor. Aşa cum lucrurile similare atrag lucruri
similare lor, la fel în unele cazuri ar putea părea că contrariul (a ceea ce
se doreşte) respinge ceva contrar; la fel este şi pentru nume: Maleficus
pentru a ura de bine; în amulete, în semnele de moarte ; pietrele roşii
pentru a opri sângele; roşul pentru bun augur ; sângele împotriva vărsării
sângelui, etc.
(În volumul meu de fitoterapie medicală am demonstrat pe larg că
plantele arată semnele bolii pe care sunt capabile să o trateze).
Pe această lege paradoxală se bazează mai ales magia. Deja
Paracelsus, cu privire la principiul magic, a afirmat: “Multoties jam
inculcavi ex signatione, intelligenda esse quaenam rebus insint quaeve
Deus illis indiderit ad salutem et commodum hominum”.
Principiul semnăturii a luat imediat numele lui Paracelsus; şi s-ar
putea spune şi că principiul medicinei homeopatice “similia similibus”
se întâlneşte la vaccinurile moderne.
Legea simpatiei poate fi reprezentată de următoarele exemple:
cheia, pe lângă faptul că încuie sau descuie, opreşte hemoragiile nazale
şi convulsiile, sau desface vrăjile; nodul leagă, împiedică, inelul leagă,
etc.
Principiul similarităţii se explică în toate farmecele, vrăjile, etc. Se
acţionează asupra unui anumit lucru şi în mod anume pentru a provoca
acelaşi lucru asupra victimei, asupra fenomenelor naturale, asupra
evenimentelor. Însă principiul similarităţii se integrează, în cele mai
multe cazuri, în altul deja enunţat, şi anume acela al contactului: acţiunea
ce se doreşte a fi reprodusă asupra persoanei desemnată ca victimă
trebuie efectuată asupra unui material care a fost în contact cu victima
respectivă. Atunci când acest lucru nu e posibil, se recurge la fenomenul

78
de transfer. În materie este transferată personalitatea victimei, chiar dacă
ea nu a fost niciodată în contact cu aceasta.
De exemplu, pentru a provoca moartea unei persoane, lovind-o în
inimă, se înfige un ac în regiunea cardiacă a unei păpuşi de cârpe, de
cretă sau de ceară, în care au fost incluse bucăţi din hainele, din unghiile,
de firele de păr ale victimei desemnate (acţiune magică bazată pe
homeopatie, pe simpatie şi pe contact).
Acestea sunt principiile fundamentale care susţin acţiunile vrăjilor
şi dezlegărilor de vrăji.
Însă aceste concepte nu sunt proprii doar mentalităţii primitive,
populare şi sălbatice. Foarte adesea, chiar şi persoane evaluate cum sunt
regii, oamenii de Stat, actorii, cântăreţii, profesioniştii, în anumite
împrejurări, au forme analoge de raţionament (chiar dacă nu admit acest
lucru), mai ales în faţa anxietăţii pentru reuşită, sau speranţei faţă de un
eveniment, ele au tendinţa să gândească aproximativ astfel: dacă se
întâmplă lucrul acesta, succesul e asigurat, dacă se întâmplă celălalt,
reuşita e nefavorabilă.
Nu e acesta un raţionament de analogie magică? O interpretare a
ordinii lucrurilor, bazată pe similaritatea arbitrară a două fenomene
complet străine unul faţă de celălalt?
La fel de răspândită e magia contactului. Legătura din firele de păr
ale persoanei iubite, moartă sau departe, scrisoarea iubitului sau a iubitei,
sărutată pentru că a fost în contact cu cel iubit, nu implică ele concepte
de magie de contact, chiar dacă dorim să ascundem acest substrat
primitiv cu o formă de raţionament superior, legat de sfera sentimentală
sau emotivă?
La fel este interpretarea (foarte diferită de adevărata interpretare
religioasă) a relicvelor şi a obiectelor intrate în contact cu alte obiecte de
cult sau religioase.

Notă : Magia răului este acea parte a medicinei populare pe care o

putem numi patogenică, întrucât ea învaţă modul de a provoca bolile.
Artă misterioasă şi complicată, mai mult decât antagonista ei, care
învaţă modul de a o desface, şi rămăşiţă vie a vrăjitoriei, şi a magiei
negre.
Maeştri ei sunt persoane dăruite spiritului infernal, iniţiate în
misterele ei, aşa cum am indicat mai sus. Acţiunile lor sunt întunecate,
adesea chiar sacrilegice, atunci când sunt îndeplinite în mod conştient.
Cu toate acestea, există persoane care fac rău în mod inocent, fără să aibă
vreo vină, datorită unui fluid ciudat care iese din corpul lor, sau din
privirea lor.
Cuvântul “strigoi” provine din termenul latin strix, pasăre
nocturnă de rău augur (Pliniu, Ovidiu, Virgiliu, etc.) «quod horrendo

79
stridere nocte solet» (Ovidiu – Fasti, VI-VII 131), care e identificată cu
cucuveaua. Din atitudinile malefice şi de rău augur care erau atribuite
acestei păsări (mai ales acelea de a suge sângele copiilor, de a vrăji şi a
otrăvi sugarii) numele strix şi acest concept malefic a trecut în lamiae,
“veneficae mulieres quae strigum instar infantium sanguinem sugunt,
sive ipsae striges”(Calepino s.v. Lamia). Item strix a veteribus lamia seu
mulier malefica dicebatur, cuius proprium esse credebant infantes
fascinare suo contactu et lactis, munerumque oblatione”(Calepino s.v.
Strix).
De la această perioadă de denumire echivocă, între păsări şi femei,
s-a trecut la conceptul echivoc, între femei şi fantasme, astfel că în
Capitolariile lui Carlo Magno (Capit. Caroli pro partibus Saxoniae cap.6)
sunt indicate cu numele stryga vel masca (larvă, spectru, fantasmă). În
cele din urmă strigoaia (vrăjitoarea) s-a materializat definitiv în femeia
malefică ce a păstrat acest nume, în vreme ce atributul de a suge sângele
şi astfel de a ucide în somn a rămas pentru vampiri, în secolul al XVII-
lea, făcând loc vampirismului, fenomen psihologic care a şocat minţile,
creând legendele cele mai absurde pe care mintea umană le-ar putea
închipui.

***

80
 OPERE ALE LUI MARIO MICHELANGELO STROMILLO DISTRIBUITE
ÎN LUME DE ROMANIAN MEDICAL FOUNDATION
– TIMISOARA, ROMANIA -
– Opere disponibile si pe Compact Disc –

Tratat de fotografie si cinematografie medicala.

Manual de prim ajutor.
Probleme medicale în gerontologie, Il Pensiero Medico, EDE, Milano, 1963.
Probleme medicale în gerontologie, Il Pensiero Medico, EDE Milano, 1968.
Pelerinaj în interiorul propriului nostru corp, Institutul Sigmund Freud, Milano, 1972.
Importanta culorii în alimentatia omului, ed. PBI, Milano, 1980.
Psyho-marketingul si culoarea – ed. PBI; Milano, 1981
A dormi mai bine, ed. SIAD, Milano 1983.
Chromatic Test for Psycho-Somatic Reactions. World Congress of Menthal Health – Washington
D.C., 1983.
Quanto russi. Siad Edizioni, Milano, 1982
Calcificarea, cauza îmbatrânirii.
Precepte, maxime si reguli sanitare.
Tratat de Psiho-neuro-ergo-kineto-ortognatodontie – 3 volume (tradus în limba engleza si româna).
Tratat de Clinica Medicala Homeopatica (tradus în limba româna).
Manual al Bioterapiilor.
Tratat de medicina de urgenta maritima.
Mari Maestri ai Medicinei italiene.
A vindeca cu ajutorul culorilor, ed. SIAD, Milano, 1983.
Cele 12 diateze astrologice ale lui Mario Stromillo.
Fiziologia digestiei.
Ecologia sufletului.
Ecologia sexului.
Ecologia vietii cotidiene.
Proverbs Test (S.P.T.).
Asupra cauzelor nebuniei.
Este posibil sa prelungim viata?
Sa traim sanatosi si sa iubim aceasta, Ed. Longevity Center. Milano, 1991.
Ambientul cosmic, geografic si criminalitatea.
Psiho-neuro-imunogenetica prenatala.
Atomicitatea nasterii.
Sinergismul mental.
Inversiunea sexuala.
Psihonevroza – Mania.
Cunoasterea psihiatrica a lui Shakespeare.
Drogul în sport.
Un psihanalist se confeseaza. Ed. Campironi,Milano
Naturism, stiinta sau poezie? Ed.Longevity Center, Milano
Manifestari emotive la persoanele anxioase.
Sa întelegem pacientul.
Degenerari psihiatrice.
Sinuciderea.
Lectii de psihiatrie sociala (lectii tinute de Mario Stromillo la primul curs de formare de specialisti în
Psihiatrie).
Propunerea unei terapii anticanceroase cu vaccinul Calmette-Guerin. , edizione Fundatia
Medicala Româna, 2003
Terapia nutritionala astrologica în concordanta cu propriul semn zodiacal. , edizione Fundatia
Medicala Româna, 2003
Cadrul anatomo-clinic al gurii în cheie astrologica. , edizione Fundatia Medicala Româna, 2003
Omul modern fata în fata cu Stiintele Biologice si Fizice. , edizione Fundatia Medicala Româna,
2003

81
Psiho-imunologia si contraceptia. , edizione Fundatia Medicala Româna, 2003
Metode de contraceptie masculine. , edizione Fundatia Medicala Româna, 2003

Renasterea balneoterapiei în România. , edizione Fundatia Medicala Româna, 2003

Scrisori de dragoste (tradusa în limba engleza si româna) (best-seller – în Statele Unite au fost
vândute cinci milioane de copii), edizione Fundatia Medicala Româna, 2001
Atlas de Anatomie: ”Mandibula si muschii care o misca”. , edizione Fundatia Medicala Româna,
2003
Istoria Homeopatiei. , edizione Fundatia Medicala Româna, 2003
Cum sa dezvoltam cea mai formidabila si consolidanta actiune imunizanta împotriva inamicilor
virali, bacterieni si psihici inclusiv SIDA, cancerul si boala Alzheimer.
Cum vad eu medicul (cercetare originala pentru evaluarea inteligentei elevilor prin intermediul
desenelor – Cercetare efectuata cu colaborarea tuturor scolilor din Italia).
Atlas de Neurofiziologie (opera masiva ce cuprinde circa 150 de fotografii si desene în culori inedite)
(în pregatire); si in lb. Italiana.
Chromatic Test for Psycho-Somatic Reactions, Congresul Italian de medicina psihosomatica, Torino,
1983.
Lectura corpului nostru, Conf. Institutul Sigmund Freud, Milano, 1972.
“Aspecte psihologice în sensibilizarea personalului în problemele de igiena”, Sociatetea de
Microbiologie aplicata, Milano, 28 ianuarie 1981.
“Zi de studiu asupra problemelor de igiena a alimentelor, dedicata personalului din sectorul
alimentar”. Serviciul de igiena publica, Unitatea sanitara locala – Rimini Nord.
“Personal and Social Responsibility in the Search for Mental Health”, World Congress for
Mental Health, Washington, D.C., U.S.A.. 22-27 iulie 1983.
“The Space Technology Conference” – Embassy of the United States of America, Zürich, Elvetia,
19-21 iunie 1983.
“Mental Health Conference”, National Society for Mental Health, Copenhaga – Danemarca 12-15
august 1984.
“Modern Perspectives in Child Psychiatry”, Child and Adolescent Psychiatry Service, Department of
Psychiatry, Walter Reed Army Medical Center, Washington, D.C., U.S.A., 8 noiembrie 1985.
“Psihoimunologia lui Stromillo în diagnosticul precoce al celor mai frecvente boli psiho-somatice”,
Universitatea Populara din Napoli, Facultatea de psihiatrie. Napoli, 13 martie 1986.
“Abordare a Clinicii geriatrice prin Homeopatie, Acupunctura, Psihoterapie”. C.I.A.M. Centrul
Italian de Acupunctura Moderna. L.I.M.O. Liga Italiana pentru Medicina Homeopatica, Montegrotto
Terme, 7-8 iunie 1986.
“A trai sanatos si a iubi aceasta”. Psihoimunologia lui Stromillo – auto-vindecarea – lucrurile ce
trebuie facute, regulile ce trebuie urmate. Scoala americana de sanatate “Longevity Center” Milano
10-12 iunie 1986.
“Psihoimunologia clinica”. Comitetul Olimpic National Italian, Federatia italiana de lupte, haltere si
judo. Comitetul regional Lombard, sectorul Judo. Cursuri obligatorii de formare si reciclare pentru
profesori, instructori si maestri din Regiunea Lombardia, Montecampione Terme, iulie 1987.
Meeting on Mental Health, Washington, D.C., U.S.A., 22, 23, 24 septembrie 1987. World Academy
of Mental Sciences, inc, Washington, U.S.A.
“Probleme sportive si medicina preventiva”. Comuna din Terralba Terralba – Sardinia 10-11 iunie
1988.
“Testul Stromillo (S.T.) Cromatic Test for Psycho-Somatic Reactions în diagnosticul precoce al
celor mai complexe tulburari de personalitate”
Asociation de toxicologia y ciencias afines de Panama, Universitatea din Panama – Republica
Panama, 12 iulie 1988
“Approaches to Psychosis: from the one Laboratory to the Psychosocial Models” – Cel de-al IX-lea
Simpozion International despre Psihoterapia Schizofreniei, Universitatea de studii din Torino, Torino,
14-17 septembrie 1988.
Etude comparative des practiques medico-psycho-juridiques internationales perspectives da
Harmonisation. Premier Congres International de Psychiatrie et Psychologie egale. World Forensic
Psychiatry Psychology Association. Paris, 11, 12, 13 noiembrie 1988.
“Testul Stromillo (S.T.) în medicina asiatica” Scoala superioara de metodologii terapeutice asiatice.,
Centrul de studii italiano-indian de medicina ayurvedica, Genova, 11, 12, 13 ianuarie 1990.
“Testul Stromillo (S.T.) pentru Reactii psiho-somatice în diagnosticul precoce al celor mai
complexe tulburari ale personalitatii si caracterului” Conferinta cu invitatii. Euratom – Ispra
(Varese) Italy, 14 martie 1990.

82
”Psihicul si sistemul imunitar (Raport între personalitati, stres si apararea imunologica “
(sub patronajul comunei de Genova), Palatul Tursi (Genova), Italy, 20 iunie 1991.
Prelegere magistrala asupra Psiho-neuro-ergo-kineto-ortognatodontiei. Congresul international
“Reabilitarea orala complexa”, Iasi, România. 18-20 mai, 1998.
“Psiho-neuro-ergo-kineto-ortognatodontia”, Congresul “Expodent 1999”, Bucuresti, România, 22-
25 septembrie 1999.
Tratat de Clinica Homeopatica, edizione Fundatia Medicala Româna, 2000
Officium Medicinae Sermonis Peritia Lezioni di Psichiatria Sociale, edizione Fundatia Medicala
Româna, 2001
De Arte Medica Synthesis, edizione Fundatia Medicala Româna, 2000
Tratat asupra nucleilor energetici, edizione Fundatia Medicala Româna, 2000
Tratat de Psihopatologie sexuala, edizione Fundatia Medicala Româna, 2001
Atlas de Acupunctura Chineza, edizione Fundatia Medicala Româna, 2002
Tratat de Nutritionism Psiho-Neuro-ortomolecular, edizione Fundatia Medicala Româna, 2002
Lectii de Psiho-Neuro-endocrino-imunologie, edizione Fundatia Medicala Româna, 2001
Diatezele astrologice, edizione Fundatia Medicala Româna, 2003
Bioterapii pentru cauzele batrânetii, edizione Fundatia Medicala Româna, 2003
“Psiho-Neuro-Motricitatea” , edizione Fundatia Medicala Româna, 2003
“Arta de a vindeca cu ajutorul culorilor” , edizione Fundatia Medicala Româna, 2003
”Atlas al organelor de reproducere” , edizione Fundatia Medicala Româna, 2003
“Educatie prenatala” , edizione Fundatia Medicala Româna, 2003
“Sterilitatea psihogena” , edizione Fundatia Medicala Româna, 2003
“Tratat de homeopatie si Homeotoxicologie. Arta de a prescrie.” , edizione Fundatia Medicala
Româna, 2003
”Cancerul”, edizione Fundatia Medicala Româna, 2002
Stromillo’s Encyclopedia of Biological Medicine ( 6 Vol.) , edizione Fundatia Medicala Româna,
2003
“Treatise of Herbalism” The Art of Prescribing Medicinal Herbs. , edizione Fundatia Medicala
Româna, 2003
“Insomnia”, Ed. Romanian Medical Foundation, Timisoara, 2003
“Legea vindecarii sau supunere fata de legile vietii” Ed. Romanian Medical Foundation, Timisoara,
2003
•
www.romanianmedicalfoundation.com

83