Procesul prin care o persoană devine călugăr sau călugăriţă se desfăşoară încet în mod

intenţionat, deoarece îmbrăcămintea astfel primită este considerată ca fiind semnul unui
angajament pe viaţă pentru Dumnezeu, angajament care nu este uşor de făcut. După
terminarea perioadei de noviciat, pot fi parcurse trei nivele de monahism. În Biserica
Ortodoxă există un singur fel de îmbrăcăminte pentru monahi (cu unele mici variaţii
regionale) care este aceeaşi atât pentru monahi cât şi pentru monahii. Fiecărui nivel succesiv îi
corespunde o parte a acestui costum, setul complet fiind purtat doar de cei cu rangul cel mai
mare, numit din acest motiv "schima mare" sau "veşmântul mare." Fiecare persoană este
liberă să intre în oricare mănăstire doreşte; dar după ce este acceptată de stareţ (sau stareţă) şi
îmbracă haina monahală, acea persoană nu se mai poate muta dintr-un loc în altul fără
binecuvântarea unui superior eclaziastic.

Cuvântul schima vine din grecescul "σχήμα" (skhēma), care înseamnă formă. Pluralul în
greacă este "σχήματα" (skhēmata).

Tipicurile de intrare în aceste ranguri sunt, de obicei, slujite de stareţ, dar în unele tradiţii
acesta trebuie să fie preot pentru a le putea ţine. În aceste cazuri, dacă el nu a fost încă
hirotonit sau dacă mănăstirea este de măicuţe, un ieromonah va slujii cu această ocazie.
Stareţul sau ieromonahul care slujesc tunderea trebuie să fie cel puţin de rangul în care vor
tunde. Cu alte cuvinte, doar un ieromonah care a fost tuns în schima mare poate el însuşi să
tundă un schimonah. Totuşi, un episcop poate tunde în orice fel de rang în afară de cel al lui.

Călugării ortodocşi sunt apelaţi cu "părinte" chiar dacă nu sunt preoţi; dar atunci când
conversează între ei, călugării, adesea, se adresează unul altuia cu "frate." Novicii sunt
întotdeauna apelaţi cu "frate." Printre greci, călugării în vârstă sunt numiţi adesea gheronda
sau "vârstnic", în semn de respect pentru angajamentul lor. În tradiţia slavă, titlul de vârstnic
(slavonă: stareţ) este rezervat de obicei acelora care au o viaţă spirituală îmbunătăţită şi care
sunt sfătuitorii celorlalţi.

Măicuţele care au fost tunse ca stavrofor sau alt rang mai înalt sunt apelate cu "maică".
Călugăriţele novice şi rasofore sunt apelate cu "soră". Călugăriţele au acelaşi fel de viaţă
ascetică, similar cu corespondenţii lor bărbaţi şi adesea mai sunt numite monahii (pluralul
feminin de la monah) iar comunitatea lor numindu-se tot mănăstire.

Călugării care au fost hirotoniţi întru preoţie se numesc ieromonahi (călugăr-preot); călugării
care au fost hirotoniţi diaconi se numesc ierodiaconi (călugăr-diacon). Un schimonah care este
şi preot se numeşte ieroschimonah. Majoritatea călugărilor nu sunt hirotoniţi; în mod normal,
o comunitate va prezenta ierarhului atâţia candidaţi la hirotonire câţi are nevoie pentru viaţa
liturgică. Prin canoanele sfinte ale Bisericii Ortodoxe, candidaţii la episcopie trebuie să
provină din rândul clerului monahal.

Novice
Novice (în slavonă: послушник, poslushnik), lit. "cel sub ascultare"— Aceia care doresc să
intre în mănăstire îşi încep această etapă a vieţii ca novici. După ce sosesc în mănăstire şi stau
cel mult trei zile ca oaspete, stareţul sau stareţa îi pot da aspirantului binecuvântarea pentru
începerea noviciatului. Nu există o slujbă aparte pentru îmbrăcarea unui novice în haina
monahală, ci pur şi simplu el sau ea primesc permisiunea de a îmbrăca uniforma de novice. În
tradiţia ascetică răsăriteană, novicii se pot îmbrăca sau nu cu sutana neagră de pe dedesubt (în
greacă: anterion, eisorasson; în slavonă: podriasnik). În funcţie de tradiţia comunităţii locale
şi de dispoziţiile stareţului, ei primesc scufia sau fesul (în greacă: skoufos, în slavonă: skufia).
Anteriul de dedesubt şi scufia sunt prima parte a veşmintelor monahale ortodoxe. În unele
comunităţi, novicii mai poartă brâul lat de piele. Novicele mai primeşte un şirag de mătănii şi
este instruit în Rugăciunea lui Iisus.

Dacă un novice alege să părăsească viaţa monahală în perioada noviciatului o poate face fără
nici un fel de urmări. De asemenea, i se poate cere să plece dacă are un comportament care nu
corespunde monahismului sau dacă superiorul său ajunge la concluzia că nu este potrivit
pentru viaţa ascetică, că nu are chemare pentru călugărie. Atunci când stareţul sau stareţa
socotesc că novicele este pregătit, i se cere să intre în mănăstire. Unii aleg să rămână novici
toată viaţa, dar nu din smerenie. Intrarea în oricare stadiu al vieţii monahale este voluntară.

Rasofor
Rasofor (slavonă: рясофор), lit. "purtător de rasă"— Dacă novicele doreşte să devină
călugăr, el "îmbracă" uniforma primului nivel de călugărie printr-o slujbă în timpul căreia este
tuns. Deşi în acest moment nu se fac jurăminte, candidatul îşi reafirmă, în mod normal,
angajamentul de a persevera în viaţa monahală. Apoi stareţul îl va tunde în călugărie prin
tăierea a patru şuviţe de păr din patru locuri ale capului, sub forma unei cruci. Apoi, cel tuns,
primeşte sutana de deasupra (greacă: rasson, exorasson, sau mandorrason; slavonă: riassa) şi
mantia cu mâneci largi, de la numele căreia provine şi numele de rasofor. Cel tuns mai
primeşte, de asemenea, şi o camifalcă, o căciulă cilindrică fără boruri, acoperită cu un văl
numit epanokamelavkion?. (Acestea sunt articole separate în tradiţia greacă, dar în cea rusă
ele sunt împreună iar combinaţia se cheamă clobuc.) Dacă nu o are deja, proaspătul rasofor
mai primeşte şi o curea de piele pe care o poartă în jurul taliei. Hainele sale sunt de obicei
negre, ceea ce semnifică faptul că acum el este mort pentru lume, de asemenea primind şi un
nume nou.

Cu toate că rasoforul nu face jurăminte, el încă este obligat moral să continue în călugărie
pentru restul vieţii lui. Unii rămân permanent rasofori, fără să treacă la ranguri monahale mai
înalte.

Stavrofor
Stavrofor (slavonă: крестоносец, krestonosets), lit. "purtător de cruce"— Următorul rang al
călugărilor răsăriteni este acordat la câţiva ani după prima tundere, atunci când stareţul crede
că respectivul călugăr a ajuns la nivelul de disciplină, dedicare şi smerenie adecvate acestei
ridicări în rang. Acest rang mai este cunoscut şi sub numele de schima mică şi este considerat
ca o "logodnă" pentru schima mare. La această trecere, călugărul face jurăminte de rămânere
în acea mănăstire, de castitate, supunere şi sărăcie. În acest moment el este tuns şi primeşte
veşmintele caracteristice noului rang, care constau din paramandyas? (slavonă: paraman),un
pătrat de pânză purtat pe spate brodat cu uneltele patimilor şi prins cu şnururi de o cruce de
lemn purtată în zona inimii şi care simbolizează jugul lui Hristos. Din cauza acesteia,
călugărul este numit acum stavrofor sau purtător de cruce. Călugărul mai primeşte o cruce de
lemn de purtat în mână (sau "crucea ocupaţiei"), pe care el trbuie să o păstreze în colţul cu
icoane şi o lumânare din ceară de albine care simbolizează veghea monahului care se sacrifică
pe el însuşi lui Dumnezeu. La adormirea sa, el va fi înmormântat ţinând crucea iar lumânarea
va arde la funeraliile sale. În tradiţia slavă, stavroforul mai primeşte şi mantia călugărească.
Sutana de deasupra îmbrăcată de stavrofor este mai amplă decât cea purtată de rasofor.
După slujbă, stavroforul proaspăt tuns va rămâne să privegheze în biserică încă cinci zile,
fiind scutit de orice fel de muncă în afară de citirile din cărţile sfinte. Stareţul va mări canonul
de rugăciune al stavroforului, îi va permite o asceză personală mai strictă şi îi va mări
responsabilităţile.

Schima mare
Schima mare (greacă: megaloschemos, slavonă: Схима, schima) — Călugării care deja au
ajuns un nivel înalt de îmbunătăţire spirituală pot fi ridicaţi la cel mai înalt rang al
monahismului, numit schima mare. Tunderea întru schimonah sau schimonahie urmează
acelaşi tipic ca şi tunderea stavroforului, fiind făcute aceleaşi legăminte iar candidatul fiind
tuns în mod similar. Dar, pe lângă veşmintele purtate de un stavrofor, candidatul primeşte
analavos? (slavonă: analav) care este veşmântul monahal specific schimei mari. Din acest
motiv, analavos însuşi este adesea numit "schima mare". Acest veşmânt acoperă umerii şi
cade în faţă şi în spate, cu porţiunea din faţă ceva mai lungă şi brodată cu uneltele Patimilor
Mântuitorului şi cu Trisaghionul. Varianta greacă nu are o glugă, pe când cea slavă are o
glugă şi aripi pe umeri, astfel încât formează o cruce mare care acoperă umerii călugărului,
pieptul şi spatele lui. O altă piesă pe care o primeşte candidatul la schima mare este
polystavrion? sau "multe cruci" şi care constă într-un şnur cu multe cruci mici împletite în el.
Polystavrion-ul formează un jug în jurul călugărului şi ţine analavos în loc, reamintindu-i
monahului că este dăruit lui Hristos şi că mâinile lui nu mai sunt potrivite pentru activităţi
lumeşti şi că el trebuie să lucreze doar pentru Împărăţia Cerurilor. Printre greci, la acest nivel
se acordă şi o mantie. Paramandyas a schimei mari este mai largă decât cea a stavroforului, iar
dacă el poartă un clobuc, acesta are o formă diferită, de degetar, numită culion, un văl brodat
de obicei cu cruciuliţe.

De asemenea, schimonahul trebuie să rămână câteva zile să privegheze în biserică. În a opta zi

după tundere, se slujeşte o slujbă specială numită "scoaterea culionului."

În unele tradiţii monahale, schima mare se acordă doar călugărilor şi măicuţelor aflate pe
patul de moarte în timp ce în alte tradiţii se acordă după minim 25 de ani de călugărie.

Dacă purtătorul unor anumite titluri monahale primeşte schima mare, titlul său va încorpora
particula "schimo". De exemplu, un ieromonah cu schima mare este numit ieroschimonah,
arhimandritul devine schimo-arhimandrit, egumenul - schimo-egumen, etc. În tradiţia rusă,
în aceste cazuri, în aceste cazuri particula "schimo" este abreviată, de obicei, la "схи" (schi),
iar titlurile corespunzătoare devin схимонах, иеросхимонах, схиархимандрит, схиигумен.