Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ilie P Rvukl
Ilie P Rvukl
FILOSOFIA
COMUNICĂRII
Bucureşti
2000
Copyright Facultatea de Comunicare
şi Relaţii Publice „David Ogilvy" - 2000
Toate drepturile acestei versiuni aparţin
Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice
„David Ogilvy" - SNSPA
Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a
ilustraţiilor este posibilă doar cu acordul prealabil scris al
editorului.
Ministerul Educaţiei Naţionale
Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative
Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice
„David Ogilvy"
Str. Povernei, nr. 6-8, Bucureşti
Telefon/fax: 01 -212 52 88
http://www.comunicare.snspa.ro
e-mail: info@comunicare.ro
ISBN: 973-99502-6-4
Tipărit în România
5
Cuprins
Introducere.
Comunicarea şi "genurile filosofiei" / 7
Secţiunea I.
Modele teoretice ale comunicării /17
1. Conceptul teoretic de comunicare.
Specificul ştiinţelor informaţiei şi comunicării /17
2. Schema canonică a comunicării / 29
Teoria matematică a comunicării / 29
Paradigma lingvistică: F. de Saussure
şi R. Jakobson / 40
3. Modelul empirico-funcţionalist
al comunicării / 49
4. Şcoala de la Palo Alto sau
teoria "Noii Comunicări" / 59
5. Teoria acţiunii comunicative / 79
6. Critica economiei politice a comunicării / 91
7. De la "calea ideilor" la "calea cuvintelor":
teoria conversaţiei /101
8. Modelul dialogal al comunicării /111
6
Secţiunea a Ii-a.
Filosofiile comunicării /121
1. Comunicarea - experienţă fondatoare a filosofiei
contemporane / 121
2. Arhitectura filosofiei actuale. Ideea de filosofie
contemporană /129
3. Filosofia analitică a comunicării /137
4. Perspectiva pragmatistă in filosofia limbajului şi
a comunicării /151
5. Fenomenologia comunicării /167
6. De la filosofia comunicării la ideea unei filosofii
întemeiate pe comunicare / 183
7. în loc de încheiere: "revoluţia virtualului" /193
Bibliografie / 197
7
Motto:
Ori de câte ori o formă a culturii
devine dominantă ea trebuie
să-şi asume responsabilitatea filosofică.
(Tudor Vianu)
INTRODUCERE. COMUNICAREA ŞI
„GENURILE FILOSOFIEI"
Relaţia dintre filosofie şi comunicare este una
consubstanţială. Filosofia nu numai s-a interesat cu
obstinenţă de fenomenul comunicării, ca dimensiune
definitorie a raţiunii şi naturii umane sau a modurilor de
organizare societală, dar s-a şidefinit ea însăşi, încă din
Antichitatea greco-latină,prin apel la logosul
comunicării, s-a organizat şi structurat interior în
vederea participării ei critice şi constructive la opera
solidarizării fiinţelor umane.
Unele dintre cele mai importante "genuri
filosofice" (sau "genuri literare în filosofie") îşi au
geneza tocmai în necesitatea dialogului, a comunicării
interumane. Sofiştii greci, prin retorica lor speculativă,
au provocat marea reacţie a lui Platon şi Aristotel de
"civilizare logică a discursului", dialogurile lui Platon şi
tratatele lui Aristotel care au întemeiat spiritul raţional şi
sistematic, instituind primele organizări teoretice şi
metodice ale unor discipline cognitive: logica,
matematica, fizica, biologia, metafizica etc. "Academia"
lui Platon şi "Lyceum"-ul lui Aristotel - cele mai celebre
şcoli de gândire care au edificat
8
însăşi raţionalitatea clasică europeană – au transformat
dialogul, argumentaţia critică, discursul raţional în însuşi
"locul geometric" al filosofiei.
Filosofia, în ipostaza ei supremă, s-a născut într-un
mediu existenţial ce se definea esenţialmente prin co-
participarea spiritelor la construcţiaraţionalităţii şi naturii
umane. Relaţia cu Absolutul, cu Fiinţa sau Raţiunea a
angajat mereu în filosofia antică relaţiile conştiinţelor
multiple în exerciţiulmetodic al dialogului.
În "cheia comunicării" poate fi citită, de exemplu,
logica lui Aristotel sau teoria sa a ştiinţei. Ultima, expusă
în Analitice secunde, a fost interpretată ca o operă
paidetică, pornindu-se de la prima frază a operei
Stagiritului (prima frază a lucrărilor de filosofie sau de
ştiinţă oferă, cel mai adsea, tema dominantă sau "cheia
interpretării", stilul sau genul în care se înscriu acestea):
"Orice cunoaştere predată sau însuşită pe calea
raţionamentului presupune o cunoştinţă anterioară".
Această frază, despre care un logician al secolului nostru
(H. Scholz) scria că ea va trebui rememorată atâta timp
cât va exista ştiinţă şi cunoaştere, instituie orizontul
comunicării paidetice în care se vor
constitui şi valida structurile şi condiţiile cunoaşterii, ale
teoriei însăşi.
Dialogul, forma supremă a filosofiei sau genul ei
literar eminent, a cunoscut ipostaze sau implicări noi în
fiecare "transformare" a filosofiei, de la Platon până la
Werner Heisenberg (cel mai important autor
contemporan de "dialoguri platonice"). De la
"Dialogurile" lui Platon vom întâlni, pe firul istoriei
devenirii filosofiei,
dialogurile lui Grigore cel Mare, dialogurile scolastice,
dialogurile lui Galilei, Spinoza, Berkeley,până în vremea
noastră, "Der Teii und das Ganze",dialogurile lui
Heisenberg cu fizicienii şi filosofii epocii, "Dialogurile
lui Whitehead" (reunirea
9
conversaţiilor ilustrului filosof cu oamenii de cultură din
America). Forma "dramatică" a filosofiei exprimă însăşi
"drama filosofiei", tensiunea eurilorîn aspiraţia lor către
solidaritatea spiritelor.
Indiferent care ar fi inspiraţia lor originară (erotico-
filosofică, paidetică, argumentativ-retorică), dialogurile
filosofice au reprezentat drumurile cele mai importante
către zonele profunde ale eurilor, ale conştiinţei de sine,
dar şi către structurile constitutive ale existenţei ca
existenţă. "La început a fost relaţia" - replica teologului
Martin Buber la Evanghelia după Matei - îşi găseşte o
"confirmare" logico-teoretică în cele mai sofisticate
sisteme de metafizică "abstractă" contemporană
(Heidegger, Carnap). Marile categorii ale gândirii şi
existenţei prin care se formulează "proiectul ontologic al
Fiinţei" sunt acum relaţii fundamentale, nu simple
atribute sau genuri ale existenţei, şi nici doar funcţii
sintetice ale intelectului.
Nevoia de edificare prin comunicare o întâlnim şi
în numeroasele Scrisori prin care filosofii îşi căutau
"corespondenţele" spirituale pentru ca, în exerciţiul
conversaţiei, să se desăvârşească aspiraţia lor spre
universal. Prima operă filosofică a Europei moderne,
Discursul asupra metodei lui R. Descartes poate fi
înţeleasă ca o "scrisoare deschisă adresată umanităţii" în
pragul unei noi renaşteri spirituale. Deosebită de
Meditaţiille sau Cugetările private ale aceluiaşi, opera
aceasta, scrisă la persoana întâi, ca o
mărturisire polifonică, adresată unei pluralităţi de spirite,
prima propusă cititorului în limba sa "naturală", s-a dorit
nu atât o operă menită să
convingă pe alţii cât mai degrabă să-i provoace să
încerce dacă, prin propria lor experienţă, nu vor reuşi mai
bine pe drumul dificil al cunoaşterii. Ruptura cu
scolastica se înscrie decisiv la nivelul
10
"genului filosofic" adoptat atât ca disciplină cât şi ca
practică. Noul stil al argumentării filosofice înscrie
"ordinea temeiurilor" în mediul şi constrângerile
comunicării. însuşi argumentul cartezian al existenţei lui
Dumnezeu se prezintă nu ca un simplu silogism, ci mai
degrabă ca o "comunicare
argumentativă" a unei experienţe raţionale, ca o istorie
"povestită". Scris ca o introducere la opera sa de fizică,
Discursul, operă fondatoare a spiritului european,
"veritabil eveniment al discursivităţii filosofice, s-a
autonomizat în raport cu fizica şi chiar în raport cu
filosofia, devenind un monument stilistic" (1). Cum şi-a
explicat însuşi Descartes titlul operei sale?
"Nu am pus Trăite de la Methode, ci Discours de la
Methode, ceea ce este acelaşi lucru ca şi Preface ou
Advis touchant la Methode, pentru a arăta că nu am
intenţia de a învăţa, ci doar de a mă adresa. Deoarece aşa
cum se poate vedea din ce am zis, el constă mai degrabă
în teorie decât în practică" (2).
Expunerea unei "metode în act", Discursul a
învestit limba franceză cu mare "responsabilitate
filosofică", transformând-o în "codul oamenilor
raţionali":
"Dacă scriu în franceză, care este limba ţării mele, mai
degrabă decât în latină, care este limba profesorilor mei,
este din cauza faptului că cei care nu se servesc decât de
raţiunea lor naturală vor putea să judece mai bine opiniile
mele decât cei care nu cred decât în cărţile antice" (3).În
locul autorităţii scolastice, Descartes invocă
autoritatea comunităţii conduse doar de
11
puterea unei unice raţiuni sau a "luminii naturale", lucrul
"cel mai bine distribuit de Dumnezeu fiinţelor umane".
Noua filosofie se instituia şi legitima astfel
într-o discursivitate raţională prin imersiunea ei într-un
mediu social care să-i confere gestului ei instaurator o
eficacitate în ordinea simbolică şi instituţională.
Structurile logice şi argumentative se înscriu astfel într-o
"scenografie" a operei şi contextului, a schemei
speculative şi a formei de expresie, menită să le confere
o valoare operatorie în mediul constrângerilor inerente
comunicării, singurele care, în zorii noului umanism, le
puteau
garanta posibilitatea universalităţii. Aşa cum observa
J.Derrida, prin însuşi titlul său, opera lui Descartes atestă
intricarea a două niveluri: codul generic al comunicării şi
ordinea metodică a operaţiilor raţionale:
" La discoursivite, c'est aussi une parole itinerante, si
bien que 'discours de la methode' ressemble a une
redondance du type 'discours du discours' ou 'methode de
la methode' ... Et ii n'y a pas la un jeu verbal a la surface
des choses: ii se trouve que toute methode est discours,
transie du discours, tissee de discours de part en part, et
qu'un discours est un chemin methodique, une demarche
reglee" (4).
Discursul lui Descartes continuă astfel ambiguitatea
fertilă a logos-ului, raţiune şi vorbire, ordine metodică şi
demers comunicaţional.
Al doilea gen filosofic al comunicării, Scrisorile, a
fost creat tot de Platon. Urmat de Seneca (Scrisori către
Lucilius), Descartes, Pascal (Scrisori provinciale),
Spinoza, Leibniz, Kant, Euler (Scrisori către o prinţesă
germană), până la Wittgenstein şi Heidegger, modelul
scrisorilor s-a
12
impus ca o formă privilegiată de transmitere şi receptare
a ideilor, de la propunerea unor modele de conduită
raţională sau morală, până la critica savantă sau
caricaturizantă a unor instituţii sau ideologii. Ca şi
dialogurile, scrisorile au transpus adesea discuţia unor
teze abstracte pe terenul artei literare, cu instrumentele
retoricii şi polemicii de
idei de o impresionantă forţă dramatică, în care ideile
dobândesc plenitudinea unor personaje concrete.
Scrisoarea a VH-a a lui Platon (încercare de a convinge
un tiran pentru transpunerea în viaţă a unei utopii
politice), scrisorile către Lucilius ale lui Seneca (modelul
eticii stoice, pentru care viaţa este infinit demnă de a fi
trăită), scrisorile lui Descartes (încercare dramatică dar
zadarnică de a dobândi acordul teologilor asupra ideilor
lui), "provincialele" lui Pascal (pamflet la adresa
ipocriziei iezuite), vasta corespondenţă a lui Leibniz cu
savanţii şi filosofii epocii barocului (strălucită risipă de
idei şi inteligenţă), toate sunt modele de filosofare dar şi
expresie ardentă a nevoii de a comunica.
Deşi a publicat o singură operă filosofică în timpul
vieţii lui, Teodiceea, renunţând, la aflarea veştii morţii
lui John Locke, să mai tipărească Noile eseuri asupra
intelectului uman, Leibniz a fost primul filosof care a
publicat o parte considerabilă a studiilor lui filosofice în
jurnalele ştiinţifice europene ale epocii, iniţiind stilul
"filosofiei
ştiinţifice". Originalitatea şi complexitatea
raţionamentelor lui Leibniz îşi află cea mai înaltă
expresie în scrisorile lui către Arnauld şi de Volder. Aici,
metafizica lui matură, cu cele două mari teme ale ei,
"labirintul continuului" şi posibilitatea
alegerii libere este cel mai clar formulată. Mai aproape
de noi, cel mai important filosof al Americii, Ch. S.
Peirce nu ezita să-şi prezinte schema sa categorială de o
noutate extraordinară dar
13
şi noile lui idei de logică şi semiotică în Scrisori către
Lady Welby.
Nevoia de comunicare este astfel una dintre cauzele
diversificării genurilor literare în filosofie. Căutarea unei
"voci personale", care să individualizeze mesajul
filosofic adresat umanităţii, să convingă sau doar să
incite la noi experienţe şi
reflecţii este răspunzătoare, în mare măsură, pentru faptul
că filosofia este concurată doar de literatură în privinţa
multiplicităţii speciilor ei literare. Nici o altă formă de
cultură n-a cunoscut plasticitatea filosofiei, capacitatea ei
de a se diversifica stilistic fără limite.
Artă a ideilor, cum o concepea Paul Valery,
filosofia a oferit numeroase paradigme ale scrierii literare
în multe culturi ale lumii, multe
dintre operele filosofice contribuind chiar la constituirea
limbilor literare moderne {Discursul asupra metodei al
lui Descartes este exemplul cel mai invocat).
Deşi practica profesională actuală a filosofiei,
atrasă de modelul de raţionalitate al
ştiinţei, prezintă "cercetările" filosofice într-o formă
"canonică" (studii în reviste de specialitate), ca şi cum
acestea ar avea de transmis "adevăruri filosofice
impersonale", ea nu trebuie să ne înşele asupra intenţiilor
prime ale filosofiei, chiar şi în această fază "normală" a
sa: filosofia nu vrea doar să formuleze adevăruri, ea vrea
prin aceasta să provoace o transformare în cel care
participă la această "formă de viaţă", să producă o
iniţiere pe
calea unei noi atitudini faţă de lume. Filosofia nu pierde
astfel nimic din "demnitatea ei intelectuală", ci mai
degrabă îşi potenţează capacităţile: filosofia-
ca-adevăr, colaborând cu filosofia-ca-artă îşi
personalizează mesajul, îşi construieşte o "nişă
intelectuală" mai eficace.
14
Filosofii care au avut ceva important de spus
oamenilor, care au avut gânduri cu adevărat noi, au
trebuit să şi inventeze noi forme de a le prezenta şi
comunica. De aceea vom întâlni în filosofie atât de
numeroase stiluri sau genuri: dialoguri, meditaţii, poeme
ale naturii, scrisori, critici, summae, enciclopedii,
testamente, comentarii, cercetări, tratate, prolegomene,
gânduri, mărturisiri, jurnale, schiţe, cărţi obişnuite,
pentru a nu vorbi de nenumărate forme ce nu şi-au găsit
încă o identitate generică: Holzwege, Grammatologii,
Istorii naturale, Fenomenologii, Reconstrucţii logice ale
lumii, sau ultimele scrieri ale lui Derrida, pentru nu mai
aminti de faptul că textele clasice ale înţelepciunii Chinei
antice sunt alcătuite din fragmente de conversaţie.
Această formă literară a filosofiei, generată de
nevoia comunicării, nu-i anulează distincţia ei faţă de
literatura de ficţiune. Cum spunea Aristotel, "deosebirea
dintre un istoric şi un poet nu constă în aceea că unul
scrie proză şi altul versuri. Am putea
să punem opera lui Herodot în versuri şi ea va rămâne tot
o specie de istorie". La fel, şi în cazul filosofiei,
multiplele ei specii literare n-o topesc în pură operă de
imaginaţie: în toate acestea va trebui să regăsim mereu
un ceva special pentru a putea recunoaşte natura lui
filosofică, structura filosofică subiacentă sau explicită: să
avem posibilitatea de a
discrimina şi identifica obiectele sau genurile de
existenţe la care se referă discursul, separându-le într-o
multiplicitate de fiinţe "doar posibile". Aceasta este, de
altfel, problema care a generat Republica lui Platon.
Aidemantos formula acoloexemplul straniu al unui om
drept a cărui comportare nu poate fi deosebită de a unui
om absolut nedrept. Este necesară o teorie a moralităţii,
ca aceea pe care o propune Platon, pentru a stabili
concordanţa dintre dreptate şi comportament. O
asemenea teorie
15
stabileşte "verticalitatea" referinţei - în cazul textelor
filosofice -, spre deosebire de reţeaua
orizontală a efectelor reciproce în textele literare. O
teorie ne oferă controlul asupra ceea ce "spune" un text
filosofic. Textele filosofice nu sunt doar, â la Derrida,
"lucruri ce pot fi citite", ci şi reprezentări asupra lumii,
asupra unor structuri de existenţă şi moduri de
cunoaştere. In plus, deşi poate fi considerată literatură,
filosofia se distinge de alte
forme ale acesteia prin aspriraţia la universalitate, la
adevăruri necesare asupra unor lumi posibile.
Comunicarea nu constituie însă doar o necesitate
exterioară pentru filosofie sau o temă de meditaţie alături
de mai clasicele ei probleme: existenţa lumii exterioare,
posibilitatea cunoaşterii certe, libertatea alegerii etc.
Comunicarea a devenit în ultima vreme mediul însuşi sau
temeiul din care unele filosofii îşi extrag structurile
determinative,
universalii. Noica întreba cândva dacă şi filosofia,
precum ştiinţele naturii, are anumite constante
universale. Ipoteza avansată de el era că aprorismul
(ideea unor adevăruri sau structuri ale cunoaşterii
independente de experienţă) ar fi o asemenea constantă
universală a filosofiei. Dacă ar fi să aibă dreptate Noica,
atunci unii filosofi l-ar adeveri astfel: apriorismul căutat
de filosofi trebuie cercetat în domeniul comunicării, în
exerciţiul construirii şi perpetuării discursului
semnificativ interuman.
Fiind ea însăşi o modalitate a comunicării, filosofia este
în acelaşi timp şi o critică a
comunicării: de aceea, în spaţiul filosofiei contemporane
principalele ei orientări sau şcoli de gândire reprezintă -
cum vom vedea – perspectivele fundamentale asupra
comunicării. Astfel, filosofia analitică se interesează, în
primul rând, de obiectivitatea şi precizia comunicării;
pragmatismul, de condiţiile eficacităţii
comunicării; iar
16
fenomenologia, de precondiţiile care fac în genere
posibilă comunicarea ca împărtăşire de sens. Filosofia
contemporană este însă, în principalele ei ipostaze, o
"filosofie secundă", mediată în relaţia ei cu existenţa
naturală sau umană de diferitele grile
reconstructive şi hermeneutice ale cunoaşterii ştiinţifice.
De aceea va trebui să expunem mai întâi modelele
teoretice ale comunicării, acele reprezentări ale naturii şi
structurii comunicării elaborate din perspectiva unor
discipline speciale, pentru ca apoi să examinăm
dimensiunile filosofice ale comunicării, aşa cum sunt
relevate ele de principalele orientări din filosofia actuală.
Acest preambul teoretic-ştiinţific este important şi pentru
că unele dintre filosofiile comunicării s-au constituit ca o
reacţie critică la adresa tehnologizării
comunicării, a cărei expresie fiind considerată însăşi
construirea unor modele sau teorii speciale ale
comunicării.
Note
1. D.Maingueneau, Ethos et argumentation
philosophique, Le cas du Discours de la Methode, în Fr.
Cossutta (ed), Descartes et Vargumentation
philosophique, PUF, Paris, 1996, p. 96.
2. Oeuvres de Descartes, Adam, Tannery (ed), tom I,
p.349.
3. Classiqes Garnier, p. 649
4. J. Derrida, La langue et le discours de la methode, p.
40, în Recherches sur la philosophie et le langue, nr. 3,
Grenoble, 1983
SECŢIUNEA I
MODELELE TEORETICE ALE
COMUNICĂRII
1. CONCEPTUL TEORETIC DE COMUNICARE.
SPECIFICUL ŞTIINŢELOR INFORMAŢIEI ŞI
COMUNICĂRII
Comunicarea a devenit în ultimele decenii obiectul de
cercetare ştiinţifică al unui conglomerat de discipline reunit
sub denumirea convenţională: ştiinţele informaţiei şi
comunicării. Acest domeniu relativ nou al cunoaşterii se
află, deocamdată, într-o situaţie oarecum paradoxală: el
beneficiază de o recunoaştere şi un suport din partea
instanţelor politice şi sociale, fără a-şi fi dobândit un
fundament epistemologic solid, unanim acceptat.
Domeniul lasă mai degrabă impresia unui compositum,
construit din elemente disciplinare disparate, propunând
fiecare paradigme sau modele de interpretare sau teorii
explicative divergente la nivelul conceptelor de bază.
B. Miege consideră astfel că ştiinţele informaţiei şi
ale comunicării fac parte din categoria acelor "discipline
recent apărute, cărora
10
"genului filosofic" adoptat atât ca disciplină cât şi ca
practică. Noul stil al argumentării filosofice înscrie
"ordinea temeiurilor" în mediul şi constrângerile
comunicării. însuşi argumentul cartezian al existenţei lui
Dumnezeu se prezintă nu ca un simplu silogism, ci mai
degrabă ca o "comunicare argumentativă" a unei
experienţe raţionale, ca o <
istorie "povestită". Scris ca o introducere la opera sa de
fizică, Discursul, operă fondatoare a spiritului european,
"veritabil eveniment al discursivităţii filosofice, s-a
autonomizat în raport cu fizica şi chiar în raport cu
filosofia, devenind un monument stilistic" (1). Cum şi-a
explicat însuşi Descartes titlul operei sale?
"Nu am pus Trăite de la Methode, ci Discours de la
Methode, ceea ce este
acelaşi lucru ca şi Preface ou Advis touchant la Methode,
pentru a arăta că nu am intenţia de a învăţa, ci doar de a
mă adresa. Deoarece aşa cum se poate vedea din ce am
zis, el constă mai degrabă în teorie decât în practică" (2).
Expunerea unei "metode în act", Discursul a
învestit limba franceză cu mare "responsabilitate
filosofică", transformând-o în "codul oamenilor
raţionali":
"Dacă scriu în franceză, care este limba ţării mele, mai
degrabă decât în latină, care este limba profesorilor mei,
este din cauza faptului că cei care nu se servesc decât de
raţiunea lor naturală vor putea să judece mai bine opiniile
mele decât cei care nu cred decât în cărţile antice" (3).
In locul autorităţii scolastice, Descartes invocă
autoritatea comunităţii conduse doar de
puterea unei unice raţiuni sau a "luminii naturale", lucrul
"cel mai bine distribuit de Dumnezeu fiinţelor umane".
Noua filosofie se instituia şi legitima astfel într-o
discursivitate raţională prin imersiunea ei într- un mediu
social care să-i confere gestului ei instaurator o
eficacitate în ordinea simbolică şi instituţională.
Structurile logice şi argumentative se înscriu astfel într-o
"scenografie" a operei şi contextului, a schemei
speculative şi a formei de expresie, menită să le confere
o valoare operatorie în mediul constrângerilor inerente
comunicării, singurele care, în zorii noului umanism, le
puteau
garanta posibilitatea universalităţii. Aşa cum observa
J.Derrida, prin însuşi titlul său, opera lui Descartes atestă
intricarea a două niveluri: codul generic al comunicării şi
ordinea metodică a operaţiilor raţionale:
" La discoursivite, c'est aussi une parole itinerante, si
bien que 'discours de la
methode' ressemble a une redondance du type 'discours
du discours' ou 'methode de la methode' ... Et ii n'y a pas
la un jeu verbal a la surface des choses: ii se trouve que
toute methode est discours, transie du discours, tissee de
discours de part en part, et qu'un discours est un chemin
methodique, une demarche reglee" (4).
Discursul lui Descartes continuă astfel ambiguitatea
fertilă a logos-ului, raţiune şi vorbire, ordine metodică şi
demers comunicaţional.
Al doilea gen filosofic al comunicării, Scrisorile, a
fost creat tot de Platon. Urmat de
Seneca (Scrisori către Lucilius), Descartes, Pascal
(Scrisori provinciale), Spinoza, Leibniz, Kant, Euler
(Scrisori către o prinţesă germană), până la Wittgenstein
şi Heidegger, modelul scrisorilor s-a
12
impus ca o formă privilegiată de transmitere şi receptare
a ideilor, de la propunerea unor modele de conduită
raţională sau morală, până la critica savantă sau
caricaturizantă a unor instituţii sau ideologii. Ca şi
dialogurile, scrisorile au transpus adesea discuţia unor
teze abstracte pe terenul artei literare, cu instrumentele
retoricii şi polemicii de idei de o impresionantă forţă
dramatică, în care ideile dobândesc plenitudinea unor
personaje concrete. Scrisoarea a VH-a a lui Platon
(încercare de a convinge un tiran pentru transpunerea în
viaţă a unei utopii politice), scrisorile către Lucilius ale
lui Seneca (modelul eticii stoice, pentru care viaţa este
infinit demnă de a fi trăită), scrisorile lui Descartes
(încercare dramatică dar zadarnică de a dobândi acordul
teologilor asupra ideilor lui), "provincialele" lui Pascal
(pamflet la adresa ipocriziei iezuite), vasta corespondenţă
a lui Leibniz cu savanţii şi filosofii epocii barocului
(strălucită risipă de idei şi inteligenţă), toate sunt modele
de filosofare dar şi expresie ardentă a nevoii de a
comunica.
Deşi a publicat o singură operă filosofică în timpul
vieţii lui, Teodiceea, renunţând, la aflarea veştii morţii
lui John Locke, să mai tipărească Noile eseuri asupra
intelectului uman, Leibniz a fost primul filosof care a
publicat o parte considerabilă a studiilor lui filosofice în
jurnalele ştiinţifice europene ale epocii, iniţiind stilul
"filosofiei ştiinţifice". Originalitatea şi complexitatea
raţionamentelor lui Leibniz îşi află cea mai înaltă
expresie în scrisorile lui către Arnauld şi de Volder.
Aici, metafizica lui matură, cu cele două mari teme ale
ei, "labirintul continuului" şi posibilitatea
alegerii libere este cel mai clar formulată. Mai aproape
de noi, cel mai important filosof al
Americii, Ch. S. Peirce nu ezita să-şi prezinte schema sa
categorială de o noutate extraordinară dar
13
şi noile lui idei de logică şi semiotică în Scrisori către
Lady Welby.
Nevoia de comunicare este astfel una dintre cauzele
diversificării genurilor literare în filosofic Căutarea
unei "voci personale", care să
> individualizeze mesajul filosofic adresat umanităţii,
să convingă sau doar să incite la noi experienţe şi
reflecţii este răspunzătoare, în mare măsură, pentru faptul
că filosofia este concurată doar de literatură în privinţa
multiplicităţii speciilor ei literare. Nici o altă formă de
cultură n-a cunoscut plasticitatea filosofiei, capacitatea ei
de a se diversifica stilistic fără limite.
Artă a ideilor, cum o concepea Paul Valery,
filosofia a oferit numeroase paradigme ale scrierii literare
în multe culturi ale lumii, multe dintre operele filosofice
contribuind chiar la constituirea limbilor literare
moderne {Discursul asupra metodei al lui Descartes este
exemplul cel mai invocat).
Deşi practica profesională actuală a filosofiei,
atrasă de modelul de raţionalitate alştiinţei, prezintă
"cercetările" filosofice într-o formă
"canonică" (studii în reviste de specialitate), ca şi cum
acestea ar avea de transmis "adevăruri filosofice
impersonale", ea nu trebuie să ne înşele asupra intenţiilor
prime ale filosofiei, chiar şi în această fază "normală" a
sa: filosofia nu vrea doar
să formuleze adevăruri, ea vrea prin aceasta să provoace
o transformare în cel care participă la această "formă de
viată", să producă o iniţiere pe calea unei noi atitudini
faţă de lume. Filosofia nu pierde astfel nimic din
"demnitatea ei intelectuală", ci mai degrabă îşi
potenţează capacităţile: filosofia- ca-adevăr, colaborând
cu filosofia-ca-artă îşi personalizează mesajul, îşi
construieşte o "nişă intelectuală" mai eficace.
14
Filosofii care au avut ceva important de spus
oamenilor, care au avut gânduri cu adevărat noi, au
trebuit să şi inventeze noi forme de a le prezenta şi
comunica. De aceea vom întâlni în filosofie atât de
numeroase stiluri sau genuri: dialoguri, meditaţii, poeme
ale naturii, scrisori, critici, summae, enciclopedii,
testamente, comentarii, cercetări, tratate, prolegomene,
gânduri, mărturisiri, jurnale, schiţe, cărţi obişnuite,
pentru a nu vorbi de nenumărate forme ce nu şi-au găsit
încă o identitate generică: Holzwege, Grammatologii,
Istorii naturale, Fenomenologii, Reconstrucţii logiceale
lumii, sau ultimele scrieri ale lui Derrida, pentru nu mai
aminti de faptul că textele clasice ale înţelepciunii Chinei
antice sunt alcătuite din fragmente de conversaţie.
Această formă literară a filosofiei, generată de
nevoia comunicării, nu-i anulează distincţia ei faţă de
literatura de ficţiune. Cum spunea Aristotel, "deosebirea
dintre un istoric şi un poet nu constă în aceea că unul
scrie proză şi altul versuri. Am putea să punem opera lui
Herodot în versuri şi ea va rămâne tot o specie de
istorie". La fel, şi în cazul
filosofiei, multiplele ei specii literare n-o topesc în pură
operă de imaginaţie: în toate acestea va trebui să regăsim
mereu un ceva special pentru a putea recunoaşte natura
lui filosofică, structura filosofică subiacentă sau
explicită: să avem posibilitatea de a discrimina şi
identifica obiectele sau genurile de existenţe la care se
referă discursul, separându-le
într-o multiplicitate de fiinţe "doar posibile". Aceasta
este, de altfel, problema care a generat Republica lui
Platon. Aidemantos formula acolo exemplul straniu al
unui om drep a cărui comportare nu poate fi deosebită de
a unui om absolut nedrept. Este necesară o teorie a
moralităţii, ca aceea pe careo propune Platon, pentru a
stabili concordanţa dintre dreptate şi comportament.
O asemenea teorie
15
stabileşte "verticalitatea" referinţei - în cazul textelor
filosofice -, spre deosebire de reţeaua
orizontală a efectelor reciproce în textele literare. O
teorie ne oferă controlul asupra ceea ce "spune" un text
filosofic. Textele filosofice nu sunt doar, ă la Derrida,
"lucruri ce pot fi citite", ci şi reprezentări asupra lumii,
asupra unor structuri de existenţă şi moduri de
cunoaştere. în plus, deşi poate fi considerată literatură,
filosofia se distinge de alte forme ale acesteia prin
aspriraţia la universalitate, la adevăruri necesare asupra
unor lumi posibile.
Comunicarea nu constituie însă doar o necesitate
exterioară pentru filosofie sau o temă de meditaţie alături
de mai clasicele ei probleme: existenţa lumii exterioare,
posibilitatea cunoaşterii certe, libertatea alegerii etc.
Comunicarea a devenit în ultima vreme mediul însuşi sau
temeiul din care unele filosofii îşi extrag structurile
determinative,
universalii. Noica întreba cândva dacă şi filosofia,
precum ştiinţele naturii, are anumite constante
universale. Ipoteza avansată de el era că aprorismul
(ideea unor adevăruri sau structuri ale cunoaşterii
independente de experienţă) ar fi o asemenea constantă
universală a filosofiei. Dacă ar fi să aibă dreptate Noica,
atunci unii filosofi l-ar adeveri astfel: apriorismul căutat
de filosofi trebuie cercetat în domeniul comunicării, în
exerciţiul construirii şi perpetuării discursului
semnificativ interuman.
Fiind ea însăşi o modalitate a comunicării, filosofia
este în acelaşi timp şi o critică a comunicării: de aceea, în
spaţiul filosofiei contemporane principalele ei orientări
sau şcoli de gândire reprezintă - cum vom vedea –
perspectivele fundamentale asupra comunicării. Astfel,
filosofia analitică se interesează, în primul rând, de
obiectivitatea şi precizia comunicării; pragmatismul, de
condiţiile eficacităţii comunicării; iar
14
Filosofii care au avut ceva important de spus
oamenilor, care au avut gânduri cu adevăratnoi, au
trebuit să şi inventeze noi forme de a le prezenta şi
comunica. De aceea vom întâlni în filosofie atât de
numeroase stiluri sau genuri: dialoguri, meditaţii, poeme
ale naturii, scrisori, critici, summae, enciclopedii,
testamente, comentarii, cercetări, tratate, prolegomene,
gânduri, mărturisiri, jurnale, schiţe, cărţi obişnuite,
pentru a nu vorbi de nenumărate forme ce nu şi-au găsit
încă o identitate generică: Holzwege, Grammatologii,
Istorii naturale, Fenomenologii, Reconstrucţii logice ale
lumii, sau ultimele scrieri ale lui Derrida, pentru nu mai
aminti de faptul că textele clasice ale înţelepciunii Chinei
antice sunt alcătuite din fragmente de conversaţie.
Această formă literară a filosofiei, generată de
nevoia comunicării, nu-i anulează distincţia ei faţă de
literatura de ficţiune. Cum spunea Aristotel, "deosebirea
dintre un istoric şi un poet nu constă în aceea că unul
scrie proză şi altul versuri. Am putea să punem opera lui
Herodot în versuri şi ea va rămâne tot o specie de
istorie". La fel, şi în cazul filosofiei, multiplele ei specii
literare n-o topesc în pură operă de imaginaţie: în toate
acestea va trebui să regăsim mereu un ceva special
pentru a putea recunoaşte natura lui filosofică, structura
filosofică subiacentă sau explicită: să avem posibilitatea
de a discrimina şi identifica obiectele sau genurile de
existenţe la care se referă discursul, separându-le
într-o multiplicitate de fiinţe "doar posibile". Aceasta
este, de altfel, problema care a generat Republica lui
Platon. Aidemantos formula acolo exemplul straniu al
unui om drep a cărui comportare nu poate fi deosebită de
a unui om absolut nedrept. Este necesară o teorie a
moralităţii, ca aceea pe care o propune Platon, pentru a
stabili concordanţa dintre dreptate şi comportament.
O asemenea teorie
15
stabileşte "verticalitatea" referinţei - în cazul
textelor filosofice -, spre deosebire de reţeaua
orizontală a efectelor reciproce în textele literare. O 1
teorie ne oferă controlul asupra ceea ce "spune" un
text filosofic. Textele filosofice nu sunt doar, ă la
Derrida, "lucruri ce pot fi citite", ci şi reprezentări asupra
lumii, asupra unor structuri de existenţă şi moduri de
cunoaştere. In plus, deşi poate fi considerată literatură,
filosofia se distinge de alte forme ale acesteia prin
aspriraţia la universalitate, la adevăruri necesare asupra
unor lumi posibile.
Comunicarea nu constituie însă doar o necesitate
exterioară pentru filosofie sau o temă de meditaţie alături
de mai clasicele ei probleme: existenţa lumii exterioare,
posibilitatea cunoaşterii certe, libertatea alegerii etc.
Comunicarea a devenit în ultima vreme mediul însuşi sau
temeiul din care unele filosofii îşi extrag structurile
determinative, universalii. Noica întreba cândva dacă şi
filosofia, precum ştiinţele naturii, are anumite constante
universale. Ipoteza avansată de el era că aprorismul
(ideea unor adevăruri sau structuri ale cunoaşterii
independente de experienţă) ar fi o asemenea constantă
universală a filosofiei. Dacă ar fi să aibă dreptate Noica,
atunci unii filosofi l-ar adeveri astfel: apriorismul căutat
de filosofi trebuie cercetat în domeniul comunicării, în
exerciţiul construirii şi perpetuării discursului
semnificativ interuman.
Fiind ea însăşi o modalitate a comunicării, filosofia
este în acelaşi timp şi o critică a comunicării; de aceea, în
spaţiul filosofiei contemporane principalele ei orientări
sau şcoli de gândire reprezintă - cum vom vedea –
perspectivele fundamentale asupra comunicării. Astfel,
filosofia analitică se interesează, în primul rând, de
obiectivitatea şi precizia comunicării; pragmatismul, de
condiţiile eficacităţii comunicării; iar
16
fenomenologia, de precondiţiile care fac în genere posibilă
comunicarea ca împărtăşire de sens. Filosofia
contemporană este însă, în principalele ei ipostaze, o
"filosofie secundă", mediată în relaţia ei cu existenţa
naturală sau umană de diferitele grile reconstructive şi
hermeneutice ale cunoaşterii ştiinţifice. De aceea va trebui
să expunem mai întâi modelele teoretice ale comunicării,
acele reprezentări ale naturii şi structurii comunicării
elaborate din perspectiva unor discipline speciale, pentru ca
apoi să examinăm dimensiunile filosofice ale comunicării,
aşa cum sunt relevate ele de principalele orientări din
filosofia actuală. Acest preambul teoretic-ştiinţific este
important şi pentru că unele dintre filosofiile comunicării s-
au constituit ca o reacţie critică la adresa tehnologizării
comunicării, a cărei expresie fiind considerată însăşi
construirea unor modele sau teorii speciale ale comunicării.
Note
1. D.Maingueneau, Ethos et argumentation philosophique,
Le cas du Discours de la Methode, în Fr. Cossutta (ed),
Descartes et Vargumentation philosophique, PUF, Paris,
1996, p. 96.
2. Oeuvres de Descartes, Adam, Tannery (ed), tom I,
p.349.
3. Classiqes Garnier, p. 649
4. J. Derrida, La langue et le discours de la methode, p. 40,
în Recherches sur la philosophie et le langue, nr. 3,
Grenoble, 1983
SECŢIUNEA I
MODELELE TEORETICE ALE
COMUNICĂRII
1. CONCEPTUL TEORETIC DE COMUNICARE.
SPECIFICUL ŞTIINŢELOR INFORMAŢIEI ŞI
COMUNICĂRII
Comunicarea a devenit în ultimele decenii
obiectul de cercetare ştiinţifică al unui conglomerat
de discipline reunit sub denumirea convenţională:
ştiinţele informaţiei şi comunicării. Acest domeniu
relativ nou al cunoaşterii se află, deocamdată, într-o
situaţie oarecum paradoxală: el beneficiază de o
recunoaştere şi un suport din partea instanţelor
politice şi sociale, fără a-şi fi dobândit un fundament
epistemologic solid, unanim acceptat. Domeniul
lasă mai degrabă impresia unui compositum,
construit din elemente disciplinare disparate,
propunând fiecare paradigme sau modele de
interpretare sau teorii explicative divergente la
nivelul conceptelor de bază.
B. Miege consideră astfel că ştiinţele
informaţiei şi ale comunicării fac parte din categoria
acelor "discipline recent apărute, cărora
18
responsabilii politico-ştiinţifici le laudă într-un mod
excesiv presupusele avantaje, abordându-le viitorul
cu multă certitudine (dar care) funcţionează fără ca
membrii lor cei mai legitimi să fi reuşit să cadă de
acord asupra bazelor conceptuale comune" (1). în
această categorie se înscriu, de exemplu, şi ştiinţele
cogniţiei care, deşi nu beneficiază de suportul
extrateoretic al "societăţii serviciilor" precum
ştiinţele comunicării, reprezintă unul dintre
programele ştiinţifice cele mai susţinute în marile
ţări producătoare de cunoaştere ştiinţifică şi
tehnologie de vârf. Şi ele se află în aceeaşi stare de
conglomerat disciplinar, de inter-disciplină unde se
intersectează variate abordări şi modele teoretice şi,
mai grav, unde confuzia conceptuală asupra
fundamentelor pare a afecta esenţial cercetarea.
Ambele domenii ale cunoaşterii
contemporane se află oarecum într-o stare de
cercetare pre-paradigmatică (după terminologia unui
mare istoric al ştiinţei, T.S.Kuhn). Ele nu şi-au găsit
încă o teorie-cadru generală, unificatoare, matrice a
întregului câmp de cercetare, care să conducă
eforturile cognitive şi să regleze metodologic
rezultatele după standarde comun acceptate. Sunt,
mai degrabă, prezente o multitudine de încercări de
construcţie a unor modele teoretice, adesea
complementare, fiecare solicitând, cel puţin la
început, valabilitate exclusivă. In această fază a
cunoaşterii dialogul cu obiectul de investigat este
convertit imediat în dialog cu interpretările
alternative, problemele fundamentale fiind acelea cu
care începe de fiecare dată edificarea unei teorii sau
ipoteze explicative. De aceea, este dificil de pretins
o determinare explicită a însuşi conceptului de
comunicare (dincolo de o definiţie provizorie de
dicţionar), pe care n-o poate oferi decât o teorie de
mare generalitate şi nivel înalt de abstracţie.
Situaţia disciplinelor informaţiei şi
comunicării este cu atât mai dificilă din punct de
19
vedere metodologic cu cât ambiţia lor de
"ştiinţifici tate", de excelenţă teoretică a fost
prezentă chiar de la început. Această tentaţie a luat
însă o formă mimetică: aceste discipline au
împrumutat modele sau concepte din ştiinţe a căror
legitimitate a fost de multă vreme recunoscută,
încercând să propună "modele tari', să-şi ofere
"baze teoretice exigente". S-au împrumutat astfel
moduri de construcţie ştiinţifică din matematică,
teoria sistemelor sau paradigme metodologice de
genul structuralismului. S-au formulat diverse
modele teoretice ale comunicării şi s-a încercat
unificarea în cadrul lor a diverselor dimensiuni ale
situaţiilor de comunicare. Numai după lungi eforturi
de acomodare reciprocă a diverselor perspective de
cercetare pare a se fi constituit liniamentele dacă nu
ale unei teorii generale, atunci ale unui mod de
gândire cu valenţe trans-disciplinare,numit"gândirea
comunicaţională". Unitatea acestui gen de
cunoaştere se încearcă a fi astfel indusă nu prin
obiectul lui, ci prin metodologie, prin modul în care
se organizează practicile ştiinţifice, tehnice şi
reflexive, prin exigenţele sau constrângerile pe care
le impun diverşilor afluenţi ai acestui domeniu
epistemic. O asemenea unificare metodologică este
proprie de altfel multor "ştiinţe ale complexităţii"
(denumire generică pentru grupul noilor discipline
care abordează sisteme dinamice autoevolutive),
cărora nu le poate conveni procesul unificării prin
reducerea obiectelor şi legilor lor la entităţi şi legi
ultime ale unui domeniu fundamental al realităţii.
Având ca obiect de cercetare domenii
diferite în substanţa lor ontologică, unificarea
cercetărilor nu poate fi dată decât de căutarea unor
principii de metodă care să permită nu descifrarea
"esenţei ultime a comunicării", ci a structurilor care
organizează şi fac eficace diferite modalităţi şi
forme în care se constituie comunicarea umană.
20
în sinteza sa asupra "gândirii
comunicaţionale", B.Miege formulează astfel
specificul acestei noi componente a cunoaşterii
contemporane:
"Gândire a modernităţii, necesară
pentru a facilita modernizarea structurilor
sociale, gândirea comunicaţională este cel
mai adesea considerată ca o valoare în sine
(evocarea comunicării e suficientă uneori
pentru a face din ea un fel de profeţie
autorealizatoare), dar uneori - şi chiar în
acelaşi timp - e criticată în numele apărării
artei, pentru propensiunea ei de a produce
consensuri şi, mai mult chiar, pentru
excluderile pe care le disimulează" (2).
în condiţiile acestea, în locul unei definiţii
generale a conceptului de comunicare va fi necesară
cercetarea diferitelor modele teoretice ale
comunicării şi a perspectivelor filosofice, singurele
care la nivelul actual pot suplini teoria generală.
Dificultatea unei unice explicaţii
conceptuale generale a comunicării ne-o sugerează
într-un mod extrem de pregnant un gânditor insolit
cum este Heinz von Foerster. Secretarul primelor
reuniuni ale cibemeticienilor, într-o lucrare
intitulată "Note pentru o epistemologie a obiectelor
vii" (3), ne oferă două "definiţii" ale comunicării:
1. Comunicarea este interpretarea făcută de
un observator a interacţiunii a două organisme,
aşib;
2. Comunicarea este o reprezentare
(internă) a unei relaţii între un eu (o reprezentare
internă de sine) şi un altul.
21
în perspectiva acestor două definiţii,
comunicarea apare ca ceva paradoxal, dacă nu
imposibil: după von Foerster, nimic nu poate să fie
» comunicat, deoarece totul depinde de un singur
observator şi deoarece "activitatea nervoasă a unui
organism nu poate fi împărtăşită de un alt
organism". Realitatea depinzând de propria mea
construcţie, "un formalism necesar suficient pentru
o teorie a comunicării nu trebuie să conţină
simboluri prime reprezentând comunicabilia
(simboluri, cuvinte, mesaje) etc". Ideea unei realităţi
obiective a condus la un limbaj denotativ pentru a o
descrie: dar această realitate se scufundă într-o
percepţie subiecivă a fiecărui observator: de aceea
singurul limbaj adecvat pentru schimburile de idei
rămâne limbajul conotativ. Paradox pe care noi ne
întemeiem însă acţiunile: este necesar să
comunicăm pentru a înţege organismele şi
interacţiunea lor şi pentru a acţiona asupra lor, şi e
imposibil de a comunica pentrucă totul depinde de
subiectivitatea noastră.
Paradoxul comunicării, propus de von
Foerster, se întemeiază pe două presupoziţii
neproblematizate:
A. Ideea că noi nu avem acces epistemic
direct la realitatea obiectivă, ci doar ne formăm
asupra ei diferite proiecţii subiective;
B. Supoziţia că, în comunicare, noi ar
trebui să transmitem stările noastre subiective la
care avem acces imediat, privilegiat dar care, ca
trăiri ale conştiinţei (senzaţii etc.) sunt, inefabile.
Ambele premise, care blochează
posibilitatea teoretică a comunicării (în ciuda
realităţii ei empirice şi a eficacităţii ei practice), sunt
discutabile şi ele pot fi dizolvate de o abordare
structurală. Noi nu avem acces la lumea obiectivă
22
printr-o proiecţie imediată (intuiţie, reprezentare), ci
prin construirea unor invarianţi ai acestor proiecţii,
prin sistemul relaţional comun acestora. Aceasta
este perspectiva asupra accesului la obiectivitate
proprie ştiinţelor teoretice mature, de la fizica
teoretică la psihologia gestaltistă sau la psihologia
genetică a lui Jean Piaget. Pe de altă parte, noi nu
comunicăm "stări mentale", ci conţinutul lor
invariant, relaţiile dintre percepţii şi nu percepţiile
ca fapte sau acte ale conştiinţei individuale,
subiective.
Continuându-şi paradoxul, von Foerster îi
invita pe studenţi să se înscrie la un curs asupra non-
comunicării, sugerându-le, pe scurt, să comunice că
nu vor să comunice. Aceasta este, după L. Sfez,
autorul unei Critici a comunicării, lecţia numărul
unu, fundamentul oricărei reflecţii posibile asupra
fenomenului comunicării. Experienţa primordială
este aceea a solitudinii, a izolării, pe care o
experienţă liberală n-o poate rezolva. Trebuie deci
să acceptăm paradoxul şi într-un anume fel să
locuim în el.
După acest autor, filosofia comunicării are
în comun aceleaşi date cu filosofia cunoaşterii
spiritului, cu încercarea de a cunoaşte cunoaşterea
sau de a ne cunoaşte pe noi ca spirite cunoscătoare.
Aceasta nu poate depăşi dictum-ul lui George
Berkekey: Esse est percipi. Dacă pentru filosoful
clasic irlandez transgresiunea spiritului, depăşirea
solipsismului era posibilă prin apel la Dumnezeu
(existenţa mea obiectivă şi cunoaştera îmi sunt
garantate de Dumnezeu: eu sunt perceput de o
instanţă superioară care-mi validează propriile mele
percepţii), pentru teoreticienii comunicării, prezenţi
într-o lume din care "Dumnezeu s-a retras", pentru a
scăpa de solipsism va fi necesar apelul la
comunitatea observatorilor, care sunt, în colaborare,
constructorii lumii: în timp ce eu observ sunt la
rândul meu observat. Eu fac parte din observaţia
23
unui altul, asemănător cu mine, şi eu nu exist decât
în măsura în care ceilalţi mă înregistrează în
sistemul lor. Iar acest proces se repetă indefinit.
"Aceasta e legea unei realităţi generalizate. Noi
suntem într-o realitate de ordinul doi, ca într-o
cibernetică de ordinul doi, ea însăşi reinterpretabilă.
'Realitatea realităţii', formula lui von Foerster, care a
făcut tradiţie de atunci" ( H.von Foerster a introdus
formula "a calcula să calculăm" nu doar "a calcula"
- a medita, inferenţial asupra calculului: a ne raporta
mediat, prin raţionamente la la mediul natural şi la
ceilalţi). Sistem cu auto-organizare, omul, ca şi
oricare altă fiinţă vie îşi construieşte mediul natural
prin relaţia cu alţii, în interacţiunea lor
intersubiectivă. Relaţia cu ceilalţi (observatori) este
cea care constituie obiectivitatea. Obiectul se
construieşte în reţele corelate de observaţii, ceea ce
verifică acţiunea" (4). După von Foerster, această
realitate auto-organizată este mereu în evoluţie: ea
nu admite separări tranşante corp-spirit, natură-
tehnică, interior-exterior, ci propune o totalitate
autopoietică. Aceasta este, după von Foerster,
matricea fiinţelor comunicative, a comunicării lor cu
universul şi cu ele însele.
Pornind de aici, L. Sfez ne propune să
regândim cele două definiţii ale comunicării
propuse de von Foerster.
1. Reprezentarea: prima definiţie a comunicării.
"Comunicarea înseamnă, în această
accepţie, mesajul pe care un subiect
emiţător îl trimite subiectului receptor
printr-un canal. Ansamblul este o maşină
carteziană concepută după modelul bilei de
biliard, ale cărei traiectorii şi impacturi
asupra receptorului sunt întotdeauna
calculabile. Cauzalitate lineară. Subiectul şi
24
obiectul rămân separabile şi la fel de reale.
Realitatea e obiectivă şi universală,
exterioară subiectului care o reprezintă.
Reprezentarea şi caracteristiceile ei
constituie fundamentul însuşi al acţiunii şi
al percepţiei. O poziţie dualistă, scumpă lui
Descartes, oricare ar fi susţinătorii unei
inteligenţe foarte artificiale. Si aceasta nu
va fi mai puţin decât paradoxul de a
respinge dualismul cartezian utilizând în
acelaşi timp în mod deplin schema lui
Descartes reprezentativă, care introduce
relaţia între două substanţe diferite, om şi
lume. Reprezentarea este singura
modalitate de a garanta realitatea naturii.
Reprezentarea asigură coincidenţa lor" (5).
2. Expresia: a doua definiţie a comunicării.
"Aici nu mai există trimiterea către un
subiect emiţător a unui mesaj calculabil
unui obiect receptor. Comunicarea e
inserţia unui subiect complex într-un mediu
el însuşi complex. Subiectul face parte din
mediu, iar mediul aparţine subiectului.
Cauzalitate circulară. Ideea paradoxală că
partea este într-un tot care este parte a
părţii. Subiectul rămâne, dar el a luat în
căsătorie lumea. Cuplul subiect-lume, unde
cei doi parteneri n-au pierdut total
identitatea, dar practică relaţii nesfârşite.
Realitatea lumii nu mai e obiectivă, ci face
parte din mine însumi. Ea există ...în mine.
Eu exist... în ea. Nu mai avem nevoie nici
de reprezentare şi nici de limitele ei. Apel
la expresie într-un mod spinozist. Eu
exprim lumea care mă exprimă. Subiectul
global este lumea naturală. Dar individul
nu şi-a pierdut drepturile: el trebuie, ca în
25
schema spinozistă, să facă enunţuri bune,
să se situeze tocmai în lume pentru a
suscita întâlniri bune cu ea. Poziţie monistă
care postulează locul just al individului în
contextul universului. Totalitate, dar
totalitate cu ierarhii" (6).
Acestea sunt cele două definiţii care se
opun. Dar, după Sfez, opoziţia lor nu este decât
conceptuală. Căci în ştiinţă şi în politica tradiţională
a comunicării ele se completează, se corijează una
pe alta.
în felul acesta metaforele maşinii şi a
organismului evolutiv oferă două concepţii ale
comunicării.
"Reprezentarea: ea este un mijloc util de a
lega elementele stohastice, atomizate pentru
a obţine relaţia puternică cerută de viaţa în
societate: ierarhii, legături verticale şi
orizontale, reprezentări ale reprezentării prin
semne şi semnale.
Expresia: ea este legătură internă şi
participare totală. Dacă anumite etape şi
ierarhii sunt cerute pentru a înnoda între ele
elemente care, prin definiţie, sunt deja
totalităţi, aceasta înseamnă că sunt convocate
niveluri specifice de legătură pentru
domeniile particulare" (7).
Dacă vom raporta comunicarea la societatea
care o induce şi căreia îi este condiţie necesară,
arată L. Sfez, vom putea conchide că cele două
concepţii asupra comunicării generează două tipuri
de politici sociale, numite "viziunea reprezentativă"
şi "viziunea simbolică". Prima, în care societatea se
separă de indivizi, aceştia rămânând atomizaţi. A
doua introduce legături simbolice puternice,
"imagini semnificative" ale unor culturi şi tradiţii
26
care identifică indivizii şi grupurile. Aceste
microcosmosuri reflectă realităţi sociale integrale.
Fără complementaritatea reprezentării şi expresiei
comunicarea riscă să degenereze în ceea ce Sfez
numeşte :
A treia definiţie a comunicării: în această
"comunicare" dispar simultan mesajul, subiectul
emiţător şi cel receptor. Fiind suprimate realitatea
subiectului şi a lumii, dispare şi realitatea interactivă
a indivizilor. Comunicarea devine o repetiţie
neîntreruptă a aceluiaşi (tautologie) în liniştea
subiectului mort sau surdo-mut, închis în fortăreaţa
sa interioară (autism), captată de un mare Tot care o
înglobează ca pe un simplu atom fără
interdependenţă şi relaţii. Fără organizare, ordine şi
ierarhie, această totalitate aneantizantă reprezintă o
veritabilă "moarte termică a comunicării".
Degradarea în acest fel a comunicării (realizată, sau
la care contribuie în epoca noastră mass media) nu
este un fenomen întâmplător: ea îşi are sursa în
însăşi înţelegerea iniţială, în cadrul celor două
definiţii ale comunicării. Pentru a evita sau depăşi
această implozie a situaţiilor comunicaţionale în
lumea de azi, pentru a le menţine semnificaţia şi
vigoarea, este astfel cu atât mai mare nevoie de un
studiu teoretic şi de o fundamentare filosofică a
comunicării. Acestea nu vor fi simple descrieri
asociate unor " fenomene naturale", ci vor propune
şi proiecte de reorientare, puncte de plecare pentru
realizarea unui nou "contract comunicaţional" în
societatea postmodernă.
Note
1. B.Miege, Gândirea comunicaţională, Ed. Cartea
Românească, 1982, p. 12.
27
2. Op. Cit., p. 16.
3. în Vunite de l'homme, Ed. Du Seuil, Paris, 1978,
tom II. P. 139.
' 4. L. Sfez, Critique de la communication, Ed. Du
Seuil, Paris, 1992, p. 88.
5. Ibidem, p.93.
* 6. Idem, p. 93-94.
7. Idem, p. 94.
V
2. SCHEMA CANONICĂ
A COMUNICĂRII
TEORIA MATEMATICĂ
A COMUNICĂRII
Prima formulare teoretică a statutului,
structurii şi condiţiilor comunicării aparţine lui
Claude Shannon şi Warren Weaver, de la
Laboratoarele companiei Bell sin SUA. Ei au
propus o formulă structurală a măsurii informaţiei
pe baza legăturii dintre entropie (gradul de
dezordine al unui sistem) şi informaţie (gradul sau
mărimea eliminării incertitudinii asupra unor
sisteme). Informaţia măsoară valoarea unui mesaj
nou, care anulează ceva din incertitudinea pe care o
avem cu privire la o situaţie, stare de lucruri etc,
selectează o anumită posibilitate care se
actualizează. însăşi formula clasică a adevărului ne
indică o asemenea trecere de la o multitudine de
posibilităţi sau stări virtuale la o actualitate.
Spunând împreună cu A.Tarski, logicianul care a dat
expresie corectă din punct de vedere logic ideii
adevărului-corespondenţă a lui Aristotel, că orice
definiţie a adevărului va trebui să satisfacă
următoarea "condiţie de adecvare materială", şi
anume să permită deducerea unor enunţuri de
forma: "Zăpada este albă" este un enunţ adevărat
dacă şi numai dacă zăpada este albă, afirmăm
informativitatea conceptului de adevăr.
30
Prima propoziţie citată, "Zăpada este albă"
ne trimite la o situaţie doar posibilă. Când o
calificăm ca adevărată, atunci realizăm că situaţia
doar potenţială la care se referea propoziţia
respectivă se instanţiază, are loc actualizarea
intenţiei propoziţiei: lucrurile se prezintă exact aşa
cum afirmă ea.
Prin asemenea aserţiuni adevărate are loc
depăşirea unei incertitudini (situaţii potenţiale)
privind stările de lucruri.
în modelul Shannon-Weaver, pentru a se
constitui matematic, adică pentru a-şi supune
obiectul unei măsuri, teoria informaţiei şi a
comunicării va apela la un concept special al
informaţiei: informaţia este o structură care rămâne
invarianntă de-alungul unei serii de operaţii
reversibile. Ea se calculează în unităţi de informaţie
(biţi) şi se traduce în lungi şiruri de alegeri binare.
Informaţia se construieşte pe baza entropiei
(concept preluat din termodinamică prin care se
desemnează gradul de dezordine al unui sistem
fizic), reprezentând inversul logaritmului natural al
entropiei. Entropia fiind măsura haosului, a
incertitudinii, informaţia va fi o funcţie inversă ei,
dependentă însă logaritmic de ea. Ea fost numită şi
negentropie (sau entropie negativă), descriind
trecerea de la o dezordine aleatorie la o ordine
relativă, fiind astfel asociată mai degrabă organizării
în general.
Lucrarea Teoria matematică a comunicării
a celor doi autori, apărută în 1949, reprezintă o
lucrare fundamentală a istoriei ştiinţei, situată la
nivelul Originii speciilor a lui Darwin sau a
Eseurilor asupra probabilităţilor a lui Laplace. Ea
are meritul de a fi conferit noii discipline a ştiinţei
informaţiei şi comunicării prima ei paradigmă
31
fondatoare şi, în acelaşi timp, de a fi îmbogăţit
tezaurul metodologic al cunoaşterii umane în genere
prin aceea că fiind o lucrare ce va servi ca piatră
unghiulară construcţiei ştiinţifice ea va marca şi o
schimbare în "concepţia pe care noi o avem asupra
raportului dintre structura ştiinţifică a lumii şi rolul
pe care omul îl joacă în raport cu această lume" (1).
Această operă nefiind o lucrare unitară, ci
"o culegere de idei separate, a cărei forţă însă
triumfă asupra formei" (2), a avut menirea de a
introduce conceptul de informaţie într-o modalitate
matematică, devenind teoria de referinţă pentru toţi
cei care se vor întreba ulterior asupra comunicării.
Deşi a pus bazele abordării ştiinţifice în domeniul
comunicării, modelul Shannon-Weaver a devenit de
asemenea reperul şi al reacţiilor şi contra-modelelor
care vor protesta faţă de reducerea tehnicistă a
comunicării, întruchipată de acest "model telegrafic
al comunicării", cum a fost uneori denumit.
Lucrarea lui Shannon şi Weaver, deşi
anticipată, ca întotdeauna în istoria cunoaşterii, de
alte idei şi studii, a marcat un punct decisiv în
cercetarea informaţiei şi a comunicării, fiind citată
automat în fruntea oricărei lucrări care are vreo
legătură tematică cu comunicarea, conferind
referinţa intelectuală obligatorie a domeniului. Ea a
fost înconjurată de un halou cultural, explicabil nu
numai prin calităţile ei intrinseci ci şi prin interesul
ştiinţific şi teoretic mai general al momentului, prin
orizontul de aşteptare al timpului.
în această lucrare, care propune o doctrină
matematică a comunicării, se introduce o unitate de
măsură a eficacităţii comunicării, de un caracter
extrem de general, întrucât face abstracţie în mod
programatic de natura însăşi a comunicării, de
specificul şi valoarea ei, pentru a nu se reţine decât
"măsura" în care o cantitate de informaţie se
32
transmite printr-un canal. Mai mult, în studiile sale,
Shannon era preocupat mai degrabă de o problemă
pur tehnică, aceea a modului în care un emiţător
poate să transmită un maximum de noutate unui
receptor, folosind mediile şi traiectoriile pe care
lumea naturală le pune la dispoziţia sa. Deşi face
abstracţie de situaţiile specifice ale comunicării şi de
valoarea (semantică, artistică, emoţională, culturală
etc.) a mesajului sau informaţiei transmise, ştiinţele
comunicării nu se puteau proclama, nu se erijau în
discipline autonome - aşa cum consideră A.Moles -
decât din momentul în care Shannon a propus o
măsură a ceea ce se află "transportat" de la emiţător
până la receptor, pe care el a numit-o informaţie,
măsură de caracter statistic, dependentă de
probabilităţile utilizării semnelor dar independentă
de particularităţile specifice ale comunicării
realizate în fiecare caz particular.
Această unitate comună, pe care Shannon a
numit-o bit (de la binary digit), reia o propunere
filosofică a lui Leibniz din Combinatoria
universalis, şi anume aceea de a caracteriza orice
fenomen al lumii externe reducându-1 la o serie de
alternative (0,1) la fel de probabile în condiţiile de
cunoaştere în care se află observatorul, dacă vor fi
puse în mod adecvat întrebările necesare. La
Shannon această idee filosofică devine un concept
matematic exact, o măsură a mesajului transmis de
emiţător. Aceeaşi abstracţie necesară matematizării
unui câmp fenomenal caracterizează şi concepţia
sau modelul matematic al comunicării: se refuză
programatic semnificaţia mesajului pentru a nu se
reţine decât forma lui, se neglijează valoarea în
favoarea mărimii sau cantităţii de informaţie. t
Pe alt plan, se face abstracţie de
specificitatea mesajului pentru cei doi "poli" ai
comunicării (emiţătorul şi receptorul), pentru a se
reţine doar caracteristicile fizice observabile,
constituindu-se astfel un model al comunicării
33
pornind de la schimbul de semne perfect
determinate între cele două puncte; acest model
abstract matematic se va extinde treptat pentru a
deveni o teorie a transferului formelor globale, a
muzicii, a cuvântului şi imaginii.
Extinderea treptată a domeniului de
aplicaţie al modelului matematic este o
caracteristică a cunoaşterii din ştiinţele teoretice ale
naturii: se pleacă de la o schemă simplificată a
realităţii, aceasta se perfecţionează sau se rafinează
treptat, prin confruntarea repetată cu datele
observaţiei empirice, păstrându-se însă consecvent
rigoarea şi exactitatea abstracţiei matematice.
Lucrul cel mai important în acest proces este ca
modelul iniţial sau schema de început să cuprindă
parametrii cei mai relevanţi ai comportării
sistemului. Unii cercetători consideră că tocmai
acesta este meritul, în cazul teoriei matematice a
comunicării, al lui Shannon.
Vorbind netehnic, informaţia adusă de un
mesaj înseamnă originalitatea, caracterul neaşteptat,
improbabilitatea unui eveniment etc. Acest lucru
vine oarecum în contrasens cu accepţia obişnuită,
chiar în lumea jurnaliştilor, a cuvântului
"informaţie", al cărui sens trimite mai degrabă la
"ştiri" care nu modifică de loc comportamentul
receptorului. Formaţi în mediul behaviorismului
(teoria comportamentului) şi al operaţionalismului
(filosofia care identifică sensul conceptelor cu
operaţiile de măsurare a valorilor mărimilor la care
acestea se raportează), Shannon şi Weaver nu
consideră informaţia ceva ce nu afectează
comportamentul. Informaţia, ca măsură matematică
a originalităţii situaţiei, a fost şi ea acompaniată, în
primele faze ale dezvoltării teoriei, ca în cazul
multor discipline ştiinţifice, de un "univers de
sensuri false" (A.Moles), de confuzii conceptuale şi
de erori de interpretare, de aşteptări
34
supradimensionate (vezi cazul asemănător al
ciberneticii), de utilizări socio-culturale şi
ideologice aberante. Modelul matematic al
comunicării prin care se iniţia introducerea unor
concepte cantitative într-un domeniu nou, se
întemeia măsurarea fenomenelor şi se puneau astfel
bazele unei abordări ştiinţifice de tipul celei ce
caracterizează ştiinţa modernă a naturii după opera
metodologică a lui Descartes şi Galilei, a cunoscut o
receptare sau o "istorie culturală" excepţională.
Shannon a oferit impulsul iniţial al unei noi
teorii sau chiar discipline cognitive, cristalizată în
jurul anilor '60 sub denumirea de "ştiinţa
comunicării"; acesteia îi aparţine, ca nucleu de bază,
teoria informaţiei, care s-a transformat progresiv
dintr-o teorie statistică a comunicării informaţiei
într-o teorie mai cuprinzătoare a informaţiei,
adăugându-şi interpretarea semantic-lingvistică
(R.Carnap, J.Hintikka), precum şi alte perspective şi
concepte teoretice, cum ar fi acela de complexitate;
J. von Neumann, de exemplu, a propus termenul de
complexitate, care dă mai bine seama de mărimea
introdusă de Shannon sub denumirea de informaţie.
S-au pus în evidenţă asemănări structurale între
"informaţia" lui Shannon şi concepte din fizică, în
special din termodinamică. Prin aceasta ea a
contribuit la elaborarea modelului termodinamicii
sistemelor departe de echilibru, cum sunt sistemele
organice (I.Prigogine), care are mari valenţe în
explicarea compatibilităţii organismelor vii cu legile
termodinamicii. Savantul român Octav Onicescu a
contribuit cu ideea de "energie informaţională"
(1960) la înseşi fundamentele teoriei generale a
informaţiei, sporindu-i domeniile de aplicaţie
relevantă. De asemenea sunt demne de amintit şi
analizele metodologice şi clarificările conceptuale
realizate de N.Georgescu-Roegen în cartea sa Legea
entropiei şi procesul economic (1971).
35
W.Weaver formulează, în lucrarea
Contribuţii recente la teoria matematică a
comunicării, forma standard a modelului matematic
al comunicării. Deşi porneşte de la sensul cel mai
larg al "comunicării" (care include "toate procedeele
prin care un spirit poate influenţa un altul" -
limbajul scris sau vorbit, muzica, artele plastice,
teatrul, dansul şi, în general, întregul comportament
uman), teoria matematică se constituie printr-o serie
de abstracţii necesare pentru a supune măsurării
cantitative procesele şi fenomenele de comunicare.
Astfel, informaţia de care se vorbeşte în această
teorie "nu trebuie să se confunde cu semnificaţia"
(două mesaje, dintre care unul e încărcat de sens iar
altul nu semnifică nimic, pot să fie, din punctul
acesta de vedere al informaţiei, echivalente). Lucrul
acesta îl avea în vedere Shannon atunci când scria:
"aspectele semantice ale comunicării nu ţin de
aspectele tehnologice". în al doilea rănd, noţiunea
de informaţie a acestui model nu se aplică mesajelor
individuale (aşa cum o face conceptul de sens), ci
unei situaţii globale: unitatea de informaţie a acestui
model indică faptul că dispunem de o anumită
libertate în selectarea mesajului; de aceea,
informaţia e definită prin logaritmul numărului de
alegeri. Toate aceste abstracţii caracterizează
problema comunicării la primul nivel la care aceasta
poate fi considerată din punct de vedere teoretic.
După Weaver, există trei asemenea niveluri de
abordare teoretică a comunicării, la care
întrebările relevante sunt de genurile următoare:
Nivelul A: cu ce exactitate pot fi transmise
simbolurile comunicării? (problema tehnică);
Nivelul B: cu ce precizie vehiculează
simbolurile transmise semnificaţia dorită?
(problema semantică);
34
supradimensionate (vezi cazul asemănător al
ciberneticii), de utilizări socio-culturale şi
ideologice aberante. Modelul matematic al
comunicării prin care se iniţia introducerea unor
concepte cantitative într-un domeniu nou, se
întemeia măsurarea fenomenelor şi se puneau astfel
bazele unei abordări ştiinţifice de tipul celei ce
caracterizează ştiinţa modernă a naturii după opera
metodologică a lui Descartes şi Galilei, a cunoscut o
receptare sau o "istorie culturală" excepţională.
Shannon a oferit impulsul iniţial al unei noi
teorii sau chiar discipline cognitive, cristalizată în
jurul anilor '60 sub denumirea de "ştiinţa
comunicării"; acesteia îi aparţine, ca nucleu de bază,
teoria informaţiei, care s-a transformat progresiv
dintr-o teorie statistică a comunicării informaţiei
într-o teorie mai cuprinzătoare a informaţiei,
adăugându-şi interpretarea semantic-lingvistică
(R.Carnap, J.Hintikka), precum şi alte perspective şi
concepte teoretice, cum ar fi acela de complexitate;
J. von Neumann, de exemplu, a propus termenul de
complexitate, care dă mai bine seama de mărimea
introdusă de Shannon sub denumirea de informaţie.
S-au pus în evidenţă asemănări structurale între
"informaţia" lui Shannon şi concepte din fizică, în
special din termodinamică. Prin aceasta ea a
contribuit la elaborarea modelului termodinamicii
sistemelor departe de echilibru, cum sunt sistemele
organice (I.Prigogine), care are mari valenţe în
explicarea compatibilităţii organismelor vii cu legile
termodinamicii. Savantul român Octav Onicescu a
contribuit cu ideea de "energie informaţională"
(1960) la înseşi fundamentele teoriei generale a
informaţiei, sporindu-i domeniile de aplicaţie
relevantă. De asemenea sunt demne de amintit şi
analizele metodologice şi clarificările conceptuale
realizate de N.Georgescu-Roegen în cartea sa Legea
entropiei şi procesul economic (1971).
35
W.Weaver formulează, în lucrarea
Contribuţii recente la teoria matematică a
comunicării, forma standard a modelului matematic
al comunicării. Deşi porneşte de la sensul cel mai
larg al "comunicării" (care include "toate procedeele
prin care un spirit poate influenţa un altul" -
limbajul scris sau vorbit, muzica, artele plastice,
teatrul, dansul şi, în general, întregul comportament
uman), teoria matematică se constituie printr-o serie
de abstracţii necesare pentru a supune măsurării
cantitative procesele şi fenomenele de comunicare.
Astfel, informaţia de care se vorbeşte în această
teorie "nu trebuie să se confunde cu semnificaţia"
(două mesaje, dintre care unul e încărcat de sens iar
altul nu semnifică nimic, pot să fie, din punctul
acesta de vedere al informaţiei, echivalente). Lucrul
acesta îl avea în vedere Shannon atunci când scria:
"aspectele semantice ale comunicării nu ţin de
aspectele tehnologice". în al doilea rănd, noţiunea
de informaţie a acestui model nu se aplică mesajelor
individuale (aşa cum o face conceptul de sens), ci
unei situaţii globale: unitatea de informaţie a acestui
model indică faptul că dispunem de o anumită
libertate în selectarea mesajului; de aceea,
informaţia e definită prin logaritmul numărului de
alegeri. Toate aceste abstracţii caracterizează
problema comunicării la primul nivel la care aceasta
poate fi considerată din punct de vedere teoretic.
După Weaver, există trei asemenea niveluri de
abordare teoretică a comunicării, la care
întrebările relevante sunt de genurile următoare:
Nivelul A: cu ce exactitate pot fi transmise
simbolurile comunicării? (problema tehnică);
Nivelul B: cu ce precizie vehiculează
simbolurile transmise semnificaţia dorită?
(problema semantică);
36
Nivelul C: cu ce eficacitate influenţează
semnificaţia primită conduita receptorului în sensul
dorit? (problema eficacităţii).
Teoria matematică a lui Shannon se aplică
în primul rând problemei tehnice a fidelităţii
transmiterii unui tip variat de semnale de la un
emiţător la un receptor. Dar acest nivel A este
fundamental pentru celelalte două (care ar
corespunde mai degrabă, scrie Weaver,
"conţinutului filosofic al problemei comunicării"),
acestea din urmă depinzând în constituirea şi
realizarea funcţiilor lor de primul nivel. De aceea,
"teoria nivelului A este, până la un anumit punct, şi
teorie pentru nivelurile B şi C".
La nivelul A al cercetării comunicării,
conceptul cel mai general şi integrativ este acela de
"sistem al comunicării". Acesta poate fi simbolizat
prin următoarea schemă:
sursă de
informaţie
emiţător
receptor
destinaţie
mesaj
Sursă de
zgomot
mesaj
semnal
Semnal
primit
Sursa de informaţie alege mesajul dorit
dintr-o serie de mesaje posibile; el poate consta din
cuvinte, imagini, sunete etc. Emiţătorul transformă
37
acest mesaj în semnal, care este apoi trimis prin
canalul de comunicaţie de la emiţător la receptor.
(Acest canal poate fi un fir metalic, aerul sau
"eterul" etc.) Receptorul se poate spune că este un
"emiţător inversat", care schimbă semnalul primit în
mesaj şi conduce acest mesaj la destinaţie.
în procesul de comunicare intervin
elemente care n-au fost dorite de sursă să se adauge
la semnal. Aceste adausuri indezirabile (de
exemplu, distorsiuni de sunet, formă sau contrast)
sunt numite zgomote.
Acţiunea emiţătorului prin care mesajul se
transformă în semnal comportă adesea un proces de
codaj. Funcţia emiţătorului este aceea de a coda iar
aceea a receptorului de a decoda mesajul. In
general, teoria se aplică unor emiţători sau receptori
foarte complecşi (cum ar fi cei care posedă
memorie), astfel încât modul în care se realizează
codarea unui anumit simbol al mesajului va depinde
nu doar de acest simbol ci şi de cele precedente şi de
modul în care acestea au fost codate.
în teoria matematică a comunicării se
demonstrează o teoremă, numită teorema
fundamentală a acestei teorii, valabilă pentru un
canal fără zgomote şi pentru semnale discrete.
Această teoremă se referă la canalul de comunicaţie
având capacitatea de C biţi pe secundă, primind
simboluri de la o sursă cu entropia (sau informaţia)
H biţi pe secundă. Teorema spune că, datorită
procedurilor de codaj adecvate emiţătorului este
posibil să se transmită simboluri prin canal cu un
debit mediu apropiat de C/H, dar acest debit, oricare
ar fi ingeniozitatea codajului, nu poate depăşi C/H.
Această teoremă, prin care se pune în evidenţă
semnificaţia cu totul deosebită a procesului de codaj
şi necesitatea de a găsi o soluţie optimă care să
38
coreleze aspectele tehnice cu cele informaţionale,
are o evidentă semnificaţie tehnică şi conceptuală.
In cadrul structurii mesajului există un
fragment care nu e determinat de libera alegere a
emiţătorului, ci mai degrabă de regulile statistice
admise care guvernează utilizarea simbolurilor
respective. El se numeşte redundanţă; acel fragment
al mesajului e redundant, nu e necesar fiind
repetitiv, în sensul că dacă ar lipsi mesajul ar
rămâne complet sau ar putea fi completat or
reconstituit integral. De exemplu, aşa cum arată
A.Moles, redundanţa limbii engleze pentru
procesele obişnuite de comunicare este de 50%; cu
alte cuvinte, doar 50% din literele şi cuvintele
utilizate pentru scriere sau vorbire depind de o
alegere liberă, restul fiind stabilit şi aflându-se sub
controlul structurii sintactice a limbajului.
Ţinând cont de această redundanţă a
limbajului, se poate economisi o mare parte din timp
printr-un proces de codaj adecvat; de exemplu, în
telegrafie se pot elimina acele litere sau cuvinte
recuperabile şi care nu alterează sensul original.
Redundanţa mesajului nu trebuie însă eliminată
complet, pentru că ea se poate dovedi un instrument
util pentru eliminarea zgomotului adăugat de canal,
deci pentru determinarea mai exactă a sensului
mesajului.
Deşi s-au separat nivelurile A, B şi C ale
abordării teoretice a comunicării, acest lucru s-a
datorat mai degrabă abstracţiei metodologice, în
realitate ele fiind puternic interrelate, ruperea lor
fiind artificială şi indezirabilă. W.Weaver subliniază
câteva dintre aceste relaţii sau dependenţe. In primul
rând se impune observaţia că teoria nivelului A este
o teorie matematică foarte generală, care face
abstracţie, de exemplu, de natura simbolurilor,
39
pentru a se aplica tuturor formelor comunicării,
concentrându-se doar asupra relaţiilor dintre acestea
şi supunându-le calculului şi măsurării. Statutul ei
este însă acela al teoriilor matematicii aplicate, al
modelelor matematice care, pe lângă faptul că tind
să ofere o structură constitutivă teoriei comunicării,
ţin seama de constrângerile aplicativităţii, de factorii
pragmatici a căror influenţă asupra procesului şi
eficacităţii comunicării este foarte importantă.
Modelul expus până acum a fost extins cu
componenta cibernetică a comunicării, deci cu
reacţia de întoarcere sau feed-back din partea
receptorului. In felul acesta, luând în considerare
reacţia de la efect la cauză în cadrul procesului de
comunicare, teoria sau modelul matematic ţine mai
bine seama de natura interactivă a comunicării, de
faptul că procesul comunicării nu este unilateral, ci
reprezintă o interacţiune complexă. Prin
mecanismul de feed-back se produce reglarea
permanentă a comunicării. Dacă reacţia efectului
asupra cauzei este pozitivă, atunci se confirmă
transmiterea mesajului, comunicarea întărindu-se şi
transformându-se într-un "fenomen cumulativ".
Când însă reacţia este negativă, se impune fie
reluarea în întregime a transmiterii mesajului, fie
corectarea lui prin eliminarea eventuală a unei părţi
din zgomotul canalului, fie chiar prin restructurări
mai drastice.
Dacă ar trebui să ilustrăm această situaţie,
pornind de la un caz al comunicării omului cu
natura (după Weaver, cazul cel mai tipic al
comunicării), la "întrebarea" lui, din fizică,
referitoare la prezenţa unei radiaţii de fond a
Universului, reminiscenţă a Exploziei Iniţiale (Big
Bang) şi la proprietăţile acesteia, în special izotropia
(egalitatea valorii ei indiferent de orientarea în
diverse direcţii în spaţiu a aparatelor de măsurare),
nu a primit un răspuns decât după numeroase
40
tentative de a elimina zgomotul de fond, efectele
altor radiaţii şi ale aparatelor asupra rezultatelor
măsurărilor. După toate acestea, informaţia
receptată de aparatele de măsură a dus la
revoluţionarea ştiinţei despre univers ca totalitate
(cosmologia), fiind prima dovadă neproblematică a
unui început fizic al lumii şi confirmând astfel teoria
generală a relativităţii a lui Einstein ca teorie
modernă a gravitaţiei.
Modelul matematic-cibernetic al comunicării a
devenit în timp "schema canonică" a comunicării
sau modelul fondator al ştiinţelor informaţiei şi
comunicării. El s-a transformat în punct de referinţă
pentru toate discuţiile sau explicaţiile teoretice ale
comunicării. Fiind prin excelenţă o teoria structurală
(A.Moles), schema canonică a comunicării a fost
confruntată cu două abordări alternative sau
complemnentare: teoria sistemică şi teoria
funcţionalistă. Dacă perspectiva sistemică nu s-a
dezvoltat într-o veritabilă teorie, fiind puţin urmată
de cercetătorii comunicării, perspectiva
funcţionalistă a mers mult mai departe, realizând,
aşa cum vom vedea, un model alternativ al
comunicării.
PARADIGMA LINGVISTICĂ:
F. de Saussure şi R. Jakobson
Lui Ferdinand de Saussure i se atribuie
iniţiativa teoretică fundamentală în studiul
limbajului, care va transforma lingvistica într-o
disciplină riguroasă şi-i va determina statutul de
disciplină-pilot a constelaţiei ştiinţelor umane,
oferindu-le paradigma metodologică întemeietoare.
Hjelmslev, Benveniste, Jakobson - printre lingvişti,
Lacan, Levi-Strauss - printre antropologi, Greimas
41
şi Barthes - printre semioticieni i-au urmat modelul
teoretizării. Opera lui principală, celebrul Curs de
lingvistică generală, n-a fost publicată în timpul
vieţii autorului, ilustrând şi aceasta "drama secretă a
unei vieţi austere". Cursul lui, în formă fragmentară,
ne oferă noua formă a ştiinţei limbajului in stătu
nascendi, mai degrabă sub forma unor ipoteze de
lucru decât a unor teze verificate. Temele recurente
ale operei sale sunt:
1. Definiţia conceptului de limbă (langue),
prin care se constituie obiectul propriu al lingvisticii
ca ştiinţă; "limba" va fi considerată normă a tuturor
manifestărilor limbajului. Limba nu se confundă cu
limbajul; ea este însă partea determinantă, esenţială
a lui. Limba este în acelaşi timp "un produs social al
facultăţii limbajului şi un ansamblu de convenţii
necesare, adoptate de corpul social pentru a permite
exercitarea acestei facultăţi la indivizi. Luat în
întregul lui, limbajul e multiform şi eteroclit,
suprapunându-se pe câteva domenii, în acelaşi timp
de ordin fiziologic şi psihic; el aparţine domeniului
individual şi domeniului social; el nu se lasă
clasificat în nici o categorie de fapte umane,
deoarece nu se ştie cum să-i fie degajată unitatea.
Limba, dimpotrivă, este un întreg în sine şi este un
principiu de clasificare. Din momentul în care i-am
acordat primul loc printre faptele limbajului, noi am
introdus o ordine naturală într-o mulţime ce nu se
pretează la nici o clasificare" (3).
Separând limba de vorbire, separăm ceea
ce este social de ce este individual, şi ceea ce este
esenţial de ceea ce este accesoriu sau accidental.
Limba este un obiect ce poate fi studiat separat,
fiind acel component al limbajului delimitat şi de
natură omogenă. Limba e un sistem de semne în
care elementul esenţial îl constituie unirea sensului
cu imaginea acustică. Limba are ca şi limbajul o
42
natură concretă: semnele lingvistice, ca entităţi
psihologice nu sunt doar abstracţii; asociaţiile lor
psihologice sunt ratificate de consimţământul
colectiv; scriitura le poate fixa în imagini
convenţionale.
2. Legătura dintre significat şi significant.
F. de Saussure solidarizează strâns cele două
aspecte ale semnului, ele sunt ca două feţe ale unei
coli de hârtie. Consecinţa revoluţionară a acestei
solidarităţi: ideile nu preexistă punerii lor în formă
de către limbă; de aceea limba s-ar putea considera
ca "un sistem de semne distincte corespunzând unor
idei distincte"; a gândi înseamnă a vorbi, a scrie sau
articula prin intermediul unui cod general. Prin
aceasă corespondenţă limba se distinge în ansamblul
instituţiilor sociale.
3. Deschiderea semiologică. F. de Suassure
imaginează posibilitatea unui studiu al "vieţii
semnelor în sânul vieţii sociale" ca parte a
psihologiei sociale şi, ca urmare, a psihologiei
generale. Semiologia e concepută ca studiul naturii
şi a regulilor semnelor. Lingvistica nu va fi decât o
parte a acestei ştiinţe generale a semnelor. Limba va
păstra în această ştiinţă a semnelor un rol deosebit;
ea va fi interpretantul universal al manifestărilor
semiologice.
Continuând lucrările de pionierat ale lui F.
de Saussure, Roman Jakobson a construit în lucrarea
Eseuri de lingvistică generală (1960) modelul
structural şi funcţional al limbajului, sub forma
celor "şase factori inalienabili ai comunicării
verbale". Această construcţie, pornind direct de la
schema lui Shannon şi Weaver a avut, ca şi aceasta,
un impact enorm asupra cercetătorilor comunicării,
fiind de asemenea reperul cel mai important al
distanţărilor critice sau constructive ulterioare
43
(pragmatica de la Palo Alto, economia politică
"critică" a comunicării etc.).
Jakobson consideră că factorii constitutivi
ai oricărui proces lingvistic, ai oricărui act de
comunicare verbală sunt daţi de următoarea schemă:
context
Emiţător mesaj Destinatar
contact
cod
"Emiţătorul trimite un mesaj unui
destinatar; pentru a fi operant, un mesaj necesită un
context la care trimite (este ceea ce se cheamă, de
asemenea, într-o terminologie oarecum ambiguă,
"referentul"), context sesizabil pentru destinatar şi
care este fie verbal, fie susceptibil de a fi verbalizat;
mesajul necesită, apoi, un cod comun, în întregime
sau cel puţin parţial emiţătorului şi destinatarului
(sau mesajul trebuie codificat şi decodificat); în
fine, mesajul cere un contact, un canal fizic şi o
conexiune psihologică între emiţător şi destinatar,
contact ce le permite să stabilească şi să menţină
comunicarea" (4).
După R. Jakobson, fiecare din aceşti factori dă
naştere unei funcţii lingvistice determinate. Un
mesaj poate îndeplini mai multe funcţii; structura lui
verbală depinde însă de funcţia predominantă;
aceasta nu exclude posibilitatea coexistenţei mai
multor funcţii.
■ Funcţia denotativă. cognitivă sau referenţială:
este centrată sau orientată asupra contextului;
■ Funcţia expresivă sau emotivă: este centrată
asupra emiţătorului, vizează atitudinea acestuia
cu privire la ceea ce spune; această funcţie e
realizată, de exemplu, de interjecţii, de
accentuarea vocală, intonaţie, alungirea
emfatică a unor vocale etc.
■ Funcţia conativă sau persuasivă sau retorică:
este orientată spre destinatar, fiind exprimată
gramatical prin vocative sau imperative, dar şi
prin modulaţii fonologice ale categoriilor
nominale şi verbale.
Importanta lucrare teoretică a lui K.Buhler,
Axiomatica ştiinţelor limbajului (1933), iniţiatoare a
unei noi perspective de cercetare a limbajului cu
mijloacele logicii moderne, reducea limbajul la
aceste trei dimensiuni (emotivă,conativă şi
referenţială), acest model triadic corespunzând
vorbirii la peroana întâi, la persoana a doua şi la
persoana a treia. Pornind de la acest model,
Jakobson consideră că se pot obţine şi alte funcţii
ale limbajului:
■ Funcţia magică sau incantatorie poate fi
considerată conversiunea "persoanei a treia"
absentă sau imanentă în destinatarul mesajului
cognitiv.
■ Funcţia fatică, punând accentul pe canal, poate
întrerupe, verifica etc. comunicarea. Ea este
singura pe care oamenii o au în comun cu
animalele.
■ Funcţia metalingvistică, centrată pe cod, pe
verificarea funcţionării lui, se exprimă adesea
prin "întrebări de control" de genul: "înţelegeţi
ce vreau să spun?"
■ Funcţia poetică se centrează pe mesaj în sine;
aceasta nu înseamnă că trebuie să reducem la
45
poezie funcţia poetică a limbajului. Pe de altă
parte, analiza poeziei nu se poate limita la
funcţia poetică; poezia epică pune accentul pe
funcţia referenţială, cea lirică pe funcţia
emotivă, iar poezia "la persoana a doua" pe cea
conativă.
Se obţine astfel o schemă a funcţiilor de
bază ale comunicării verbale analogă cu aceea a
factorilor fundamentali ai comunicării:
referenţială
emotivă poetică conativă
fatică
metalingvistică
S-a reproşat acestei scheme că ar favoriza o
concepţie prea unificată a codului, în timp ce acesta
e inegal repartizat între locutori, iar impunerea lui
unilaterală ar putea fi sursa unor conflicte. S-a
contestat de asemenea unicitatea canalului.
Comunicarea verbală e însoţită adesea de
gesturi, mimică etc). în fine, Fr.Jacques, adept al
unei perspective "dialogale" asupra comunicării
verbale, a denunţat întregul model jakobsonian, într-
o lucrare cu un titlu sever: Schema jakobsoniană a
devenit un obstacol epistemologic? (1981).
Teoria lui Jakobson se dorea un veritabil
program în studiul limbajului care să pornească de
la comunicare. Maxima acestui program a fost
formulată astfel:
46
"Teoria comunicării îmi pare o bună şcoală
pentru lingvistica actuală"
Cu toate acestea, programul său lingvistic
este mai degrabă negativ în raport cu comunicarea;
el imită pe terenul funcţionalităţii limbajului
structura modelului transmisiei informaţiei, dar
limbajul nu este realmente, din punct de vedere
teoretic, situat în mediul comunicării, al comunicării
constituante, al construirii sensului, nu al
comunicării unilaterale printr-un şir de mesaje
lineare a unui sens preconstituit în raport cu relaţia
de comunicare.
Problemele acestui model se află la
originile lui. "Ca orice model destinat să obiectiveze
un fenomen, modelul teoretic elaborat în termenii
emiţător-canal-receptor (ECR) se defineşte la fel de
mult prin ceea ce el exclude ca şi prin ceea ce el
reţine. Inginerii telecomunicaţiilor şi-au propus să
trateze transportul unei informaţii stereotipe după un
cod uniform de la o sursă la destinatar. Ceea ce
importa era eficacitatea tehnică a transportului (cum
se propagă aceasta?). O 'bună' comunicare însemna
posibilitatea de a primi fără alterare un mesaj
receptat la fel cum a fost emis. De la un model ne
aşteptăm ca el să fie inteligibil, să faciliteze
cercetarea teoretică şi să fie elaborat detaliat într-un
domeniu special. Nu se pune problema de a-i face
modificări radicale. Dar nu e vorba nici de a renunţa
să-i indicăm limitele" (4).
Pertinenţa modelului ECR se baza, la
început, pe "echivalenţa funcţională ce se regăseşte
în orice situaţie de comunicare: transmiţătorul, care
codând mesajul poate fi la fel de bine un regulator
de presiune, un ochi uman sau un jurnalist;
receptorul , care decodifică mesajul primit, poate fi
la fel un terminal de calculator, creierul uman sau
orice alt dispozitiv care asigură interfaţa între
informaţie şi destinatar. Exportată în sociologie,
47
schema unitară prevede să se numească 'public'
destinatarul şi 'mediator' transmiţătorul mesajului.
Aceleaşi postulate: prioritatea acordată efectelor,
eficacitatea transmisiei conform unui procedeu de
influenţă şi control" (5).
Deşi H.D.Lasswell şi G.Bateson au
semnalat dificultăţile generate de extrapolarea
abuzivă a modelului dincolo de domeniul lui iniţial,
modelul "mecanic" ECR s-a extins la numeroase
discipline, el fiind regăsit la autori atât de diferiţi
precum K.Buhler, RJakobson, Ch.Morris,
H.G.Grice şi R.Rorty. Prin aceasta, "conceptele unei
gândiri de inginer" au invadat lingvistica şi ştiinţele
socio-umane. Cum a arătat J.Baudrillard, acest fapt
s-a produs şi pe fondul similitudinii funcţionale cu
economia de piaţă (producţie - schimb - consum);
comunicarea a fost redusă la schimb de mesaje,
după cum economia era un schimb de mărfuri.
Acest model a devenit, cum spunea
Jacques, un obstacol epistemologic în dezvoltarea
teoriei comunicării; aceasta a fost redusă la
transmiterea unor conţinuturi semantice deja
instrumnentate, neavând nici o relevanţă pentru
înţelegerea constituirii unui sens nou prin exigenţa
de tip fundamental a comunicabilităţii.
Note
1. A.Moles, Preface, în W.Weawer, Cl.Shannon,
Theorie mathematique de la communication,
Retz, Paris, 1975.
2.Idem
3. R. Jakobson, Lingvistică şi poetică, în Probleme
de stilistică, Ed. Ştiinţifică, 1964.
48
4. Fr. Jacques, L'espace logique de l'interlocution,
P.U.F. Paris, 1985, p. 188 - 189.
5. Ibidem, p. 189.
I
3. MODELUL EMPIRICO -
FUNCŢIONALIST AL COMUNICĂRII
La adresa modelului matematic al
comunicării informaţiei au fost formulate, cum am
văzut, mai multe tipuri de critici. Acestuia i s-a
reproşat fie neglijarea valorii sau semnificaţiei
informaţiei, fie centrarea pe transmiterea informaţiei
şi analiza ei cantitativă, neglijându-se structurile şi
comunităţile în care au loc procesele
comunicaţionale. B.Miege descrie astfel statutul
modelului matematic (cibernetic) al comunicării:
"în ceea ce priveşte modelul cibernetic,
acesta continuă, cu dezvoltările informatizării, să
ocupe un loc important în reflecţiile despre
comunicare, fireşte cu prioritate la specialiştii
tehnologiilor de informaţie si comunicare; dar nu la
un mod exclusiv. Ar trebui, pe urmele câtorva
autori, să considerăm acest model ca pe un fel de
'creuzet' aproape unic al gândirii comunicaţionale?
Acest lucru ar însemna să ignorăm influenţa unui
întreg curent de cercetări şi reflecţii, apărut în
Statele Unite la începutul anilor patruzeci şi care
mai apoi s-a răspândit pe arii întinse în Europa de
Vest şi în majoritatea ţărilor din sud" (1).
Acest tip alternativ de abordare a
problemei comunicării se caracterizează prin
interesul pe care-1 acordă mijloacelor de informare
în masă, comunităţilor şi organizaţiilor profesionale
50
ale informaţiei, şcolilor de jurnalism. Adepţii
curentului au participat în mod activ la studiile
privind audienţa mijloacelor de informare, au
asigurat consultanţă pentru diverse organizaţii, au
studiat audienţa presei scrise şi radioului, au cercetat
fenomenele de persuasiune în grupurile mici şi
funcţionarea mijloacelor de informare în masă ca
instrumente de propagandă. Aceste interese şi
participări trădează stilul empiric, sociologico-
politic, funcţionalist al acestei abordări.
Unul dintre teoreticienii de seamă ai
acestui curent este politologul Harold Lasswell,
autorul celebrului concept al "acţiunii de
comunicare". în articolul, devenit un text clasic
pentru sociologia comunicării, Structura şi funcţia
comunicării în societate (1948), Lasswell a introdus
un nou tip de cercetare a comunicării numit de
atunci "paradigma efectelor". Succesul abordării lui
se explică prin preocuparea elitei intelectuale
liberale neliniştite de posibilităţile de manipulare
generate de noile mijloace de informare şi
comunicare; de asemenea, succesul ideilor lui se
datorează şi apropierii de doctrinele psihologiei
sociale, în care au fost formaţi mulţi dintre
cercetătorii comunicării. "Acţiunea de comunicare -
scrie Lasswell - poate fi descrisă dacă vom încerca
să răspundem la următoarele întrebări:
Cine spune?
Ce spune?
Prin ce canal?
Cui?
Cu ce efect?"
51
Studiul ştiinţific al procesului comunicării
"tinde să se centreze pe una sau alta dintre aceste
întrebări. Specialistul lui 'cine' (comunicatorul) se
aplică studiului factorilor care dau naştere
comunicării şi o dirijează. Numim această
subdiviziune a domeniului 'analiza reglării' (control
analysis). Specialistul lui 'ce spune' practică
'analiza conţinutului' (content analysis). Cel care
studiază mai ales radioul, presa, cinematograful şi
alte canale de comunicare participă Ia 'analiza
mijloacelor de informare' (media analysis). Când
centrul de interes este constituit din persoanele
afectate de aceste medii, vom vorbi de 'analiza
audienţei' (audience analysis). Dacă problema
tratată este aceea a impactului asupra receptorilor,
va fi vorba de 'analiza efectelor' (effect analysis)"
(2).
Interesul acordat uneia dintre aceste
perspective depinde, după Lasswell, de gradul de
fineţe conceptuală considerat necesar în funcţie de
un obiectiv ştiinţific sau administrativ determinat.
Există, evident, şi combinaţii ale perspectivelor
amintite. Formulând această clasificare, Lasswell nu
e interesat de fragmentarea acţiunii de comunicare,
ci mai degrabă de conceperea ei ca o totalitate aflată
în interacţiune cu ansamblul procesului social. Orice
proces social - consideră Lasswell - poate fi cercetat
în două cadre de referinţă, unul funcţional şi altul
structural. Modelul său este unul funcţional; el se
interesează de rolurile specializate care îndeplinesc
anumite funcţii şi care pot fi clasificate în:
1. supravegherea mediului;
2. coordonarea diferitelor părţi ale
societăţii în răspunsul pe care-1 dau
mediului;
3. transmiterea moştenirii sociale de la o
generaţie la alta.
Ca urmare, se disting în orice stat trei grupuri
de specialişti: un grup care cercetează mediul politic
52
al statului, altul care coordonează reacţiile
ansamblului statului la mediu şi altul care transmite
anumite modele de răspuns de la vechii membrii la
neofiţi. Diplomaţii, ataşaţii şi corespondenţii externi
aparţin primului grup; editorii, jurnaliştii şi
purtătorii de cuvânt coordonează răspunsul intern;
educatorii familiali şi sociali transmit moştenirea
socială. Toate aceste grupuri dispun de competenţe
comunicaţionale distincte, deşi nu total disconectate.
Autorul aseamănă funcţionarea unui asemenea
sistem al acţiunii comunicaţionale cu sistemul
nervos al unui organism complex, cu un organism
viu sau cu societăţile animale. Se pot stabili
corespondenţe sau echivalenţe precise. Există
ierarhii şi niveluri de acţiune analoge, de funcţii şi
circuite de comunicare. Marile oraşe ale lumii sau
centre culturale realizează în funcţionalitatea lor un
model analog al comunicării.
Interesat de aspectul "public" al
comunicării, Lasswell face următoarea observaţie-
constatare: "Este important să observăm că nu toată
lumea face parte din publicul mondial, chiar dacă ea
face parte, într-o anumită măsură, din masa
'observatorilor' lumii. Pentru a aparţine acestei
mase este suficient să aibă simboluri de referinţă
comune. Dacă cineva posedă un simbol de referinţă
pentru a califica NewYork-ul, Statele Unite,
America de Nord sau lumea întreagă, el este
membru, respectiv, al grupului de observaţie al
NewYork-ului, Statelor Unite ale Americii de Nord
sau al lumii. Dar pentru a fi membru al publicului
new yorkez e necesar să exprimi cerinţele privind
acţiunea publică la New York sau care afectează în
mod direct viaţa din New York. Publicul Statelor
Unite, de exemplu, nu se limitează la rezidenţii sau
la cetăţenii lor deoarece non-cetăţenii ce trăiesc în
afara graniţelor pot încerca să influenţeze politica
americană. Invers, nu orice rezident al SUA e
1
53
necesar ca să fie mai mult decât un observator pasiv.
Din membru al unei mase un individ devine
membru al unui public din momentul în care el
începe să vrea să influenţeze viaţa publică" (3).
Pe de altă parte, în definirea acestui
referenţial al comunicării, publicul, intră în joc o a
doua limitare. In mod normal, publicul mondial este
relativ puţin dezvoltat, structurat şi motivat, dat
fiind faptul că în multe zone ale lumii participarea
lui politică şi chiar la dezbateri politice nu se
realizează sau nu este autorizată. în momentele de
criză, cum ar fi războaiele, când ar trebui ca publicul
să fie mai interesat de treburile politice, publicul
"lipseşte", întrucât în majoritatea cazurilor conflictul
se rezolvă prin violenţă şi nu prin dezbatere; există
doar o reţea de grupuri, unite pe baze de sentimente,
care acţionează ca o "turmă" şi care nu admite vreun
dezacord.
în felul acesta se poate observa mai bine
cum se structurează publicul, care e distribuţia şi
funcţionalitatea puterii în lume, care e gradul de
integrare a populaţiei dintr-o ţară etc. Trebuie să se
pornească astfel, pentru a înţelege funcţional
comunicarea în societatea modernă, de la
distorsiunile realităţii pe care le implică relaţiiile
politice şi de putere. "Canalele de comunicare -
scrie Lasswell, sunt ca urmare controlate în speranţa
de a organiza observarea comunităţii în ansamblul
ei, astfel încât să apară doar răspunsurile favorabile
poziţiei de putere a clasei conducătoare" (4). Aceste
truisme ideologice ale comunicării n-au fost
tematizate adesea în teoriile speculative ale
comunicării, pentru că în aceste teorii s-a neglijat
componenta funcţională a comunicării.
Un aspect al acestei abordări funcţionale a
comunicării (sociale) vizează problema cunoaşterii:
54
"După teoria democratică se zice adesea că
raţionalitatea opiniei publice depinde de
gradul ei de cunoaştere. Există totuşi multe
ambiguităţi în natura acestei cunoaşteri, şi
termenul e uneori luat cu sensul de
cunoaştere perfectă. O concepţie mai
modestă şi mai directă ar consta în a vorbi nu
de 'cunoaştere perfectă', ci de 'cunoaştere
echivalentă'. Structura observaţiei unei
politici dată de un specialist care-i consacră
existenţa lui este mult mai elaborată şi mai
rafinată decât aceea a unui cetăţean mediu.
Este cert că această diferenţă va exista
întotdeauna. Totuşi, e posibil ca în ciuda
acestei distanţe dintre cunoştinţele lor,
specialistul şi non-specialistul să fie de acord
asupra marilor linii ale realităţii. Unul dintre
scopurile pe care şi le-ar putea fixa o
societate democratică ar fi de a ajunge la o
cunoaştere echivalentă între expert, lider şi
cetăţean. Expertul, liderul şi cetăţeanul pot
face aceeaşi estimare globală a creşterii
populaţiei în lume. Ei ar putea avea aceleaşi
idei asupra eventualităţii unui război. Nu e
imposibil de neimaginat că cei care
controlează mass media doresc să dirijeze o
mişcare care ar conduce la un grad înalt de
echivalenţă în cadrul societăţii între imaginea
relaţiilor semnificative ale cetăţeanului,
expertului şi liderului" (5).
Aceste observaţii pertinente ce au
semnificaţie funcţional-comunicaţională se
încadrează într-o teorie generală a puterii, aşa cum a
fost aceasta construită de Lasswell şi Abraham
Kaplan în Power and Society.
Schema funcţională a comunicării a lui
Lasswell se consideră că a "atomizat" publicul. O
55
contribuţie care întregeşte acest model îi aparţine lui
Elihu Katz, în lucrarea Interpersonal Relations and
Mass Communication (1956). Aici se structurează
publicul, se arată că expunerea publicului la mass
media e selectivă şi se realizează printr-un complex
de relaţii. Nu mai avem publicul ca o masă amorfă,
articulată cel mult în grupuri tradiţionale (pentru
sociologi şi antropologi): familie, vecini, ierarhii
profesionale şi sociale. Reprezentarea celor "două
etape ale comunicării" (sau two-step flow) construită
de Katz, a pornit de la analizele proceselor de
formare a deciziilor în cursul unei campanii
electorale, realizate de P. Lazarsfeld şi încercând să
le integreze cu cercetările lui Lasswell; el a propus
astfel un model al comunicării diferit de cel
matematic-cibernetic, centrat nu ca acesta din urmă
pe transmiterea informaţiei în cadrul societăţii, ci pe
funcţionalitatea mijloacelor de informare în masă,
pe influenţa lor asupra societăţii.
Teoria "influenţei în doi paşi" a
comunicării consideră că mass media nu inflenţează
publicul direct, ci prin intermediul grupurilor sau
conducătorilor care preiau, "interpretează" şi
transformă mesajul. Liderii dublează astfel
"emiţătorul" în transmiterea mesajelor, posibilitatea
intervenţiei lor fiind bazată pe împărtăşirea în
comun, de ei şi de public, a unor simboluri sociale,
culturale şi politice. Bazată pe numeroase tipuri de
cercetări empirice prin care s-a urmărit
comportamentul liderilor şi non-liderilor expuşi
informaţiilor produse de mass media, teoria lui
Lazarsfeld şi Katz a pus în evidenţă un aspect
important al comunicării, medierea acesteia de
statutul conducătorilor de opinie (care, la rândul lor,
sunt şi ei "expuşi" informaţiilor instrumentelor de
comunicare).
Ca şi în cazul altor teorii sau modele din
sociologia americană a acestor decenii, şi teoria
celor două faze ale comunicării este dominată de
56
idealul metodologic al "comportamentismului", de
tipul de cercetare input-output, care face abstracţie
de structura şi semnificaţia mesajului şi de
importanţa intrinsecă a acestuia în determinarea
comportamentului publicului.
Această perspectivă funcţionalistă, care
identifică roluri şi funcţii în procesul de comunicare,
a fost întregită de o altă abordare, numită
"interacţionism simbolic". Inspirată de opera
psihologului social G.H. Mead, această perspectivă
introduce în explicarea comportamentului
comunicativ interacţiunea prin intermediul
simbolurilor, a căror acţiune este prezentă peste tot,
inclusiv la nivelul gesturilor. Gestul, scria Mead,
este acea "fază a actului individual care determină
adaptarea celorlalţi indivizi în cadrul
comportamentului social. Gestul social devine un
simbol semnificativ atunci când are acelaşi efect
asupra individului care-1 produce ca şi asupra celui
căruia îi este adresat" (6). Simbolul semnificativ s-ar
identifica astfel cu acel simbol social care are
proprietatea de a determina acelaşi efect asupra
celui care-1 produce ca şi asupra celui căruia îi e
adresat. Aceasta presupune, la nivel psiho-social,
constituirea interactivă a Eului individual şi a
mediului său, în cadrul căreia se explică nu atât cum
are loc comunicarea interindividuală, cât mai ales de
ce comunică oamenii. Comunicarea este un moment
constitutiv în edificarea indivizilor prin auto-
proiectare în afară şi prin internalizarea pattemurilor
de gândire şi acţiune ale comunităţilor.
Comunicarea se poate explica prin necesitatea,
dorinţa şi capacitatea individului de a adopta
atitudinea grupului căruia îi aparţine, de a "dialoga
cu sine în termenii comunităţii din care face parte"
(7).
Funcţionalismul, oricare ar fi variantele lui
teoretice, reprezintă o abordare instrumental-
57
descriptivă, lipsită principial de dimensiunea
explicativă. El nu răspunde, în general, la întrebări
de tipul "de ce?", ci doar la cele de tipul "cum?".
Modelele lui nu încearcă să descifreze temeiurile de
posibilitate sau natura internă a comunicării, să
propună mecanisme generative de profunzime
pentru a da seama de fenomenele observabile ale
porceselor de comunicare. Nu întâmplător, mediul
lor disciplinar este sociologia, sau psiho-sociologia,
dominate, ca ramuri de ştiinţă, de empirism şi
instrumentalism, lipsite de propensiunea spre "mari
teorii", fără adâncime ontologică sau capacitatea de
a genera moduri de gândire generalizabile, fertile
dincolo de domeniul lor originar. Modelele
funcţionaliste sunt astfel departe de a putea degaja
"lecţia filosofică" a studiilor teoretice ale
informaţiei şi comunicării şi de a formula explicit
"proiectul lor de lume", ontologia subiacentă. Acel
nivel de reflecţie maximă asupra comunicării va fi
pregătit sau necesită alt tip de cercetări sau abordări,
cu intenţie explicativă neascunsă. Fără asemenea
medieri teoretice, experienţa de cunoaştere din
ştiinţele informaţiei şi ale comunicării nu poate fi
ridicată la puterea filosoficului, cum se exprima
Constantin Noica.
Note
1. B. Miege, Gândirea comunicaţională, Ed.
Cartea Româneasca, 1982, p. 28.
2. H. D. Lasswell, Structure et fonction de la
communication dans la societe, în D. Bougnoux
(ed.), Sciences de VInformation et de la
communication, Larousse, 1993, p. 699.
3. Ibidem, p. 702.
4. Ibidem, p. 703.
5. Idem.
6. G.H.Mead, Mind, Seif and society, Univ. of
Chicago Press, 1934, p. 157-158.
7. Ibidem, p. 33.
4. ŞCOALA DE LA PALO ALTO
SAU TEORIA
'NOII COMUNICĂRI'
Un pas important în direcţia construirii
unei teorii explicative a comunicării mută accentul
de la studiul funcţiilor şi rolurilor prezente în cadrul
unui proces comunicaţional la "gramatica" lui. De la
comportamentul comunicaţional se trece astfel la
cercetarea regulilor constitutive ale situaţiilor de
comunicare. Unul dintre exponenţii principali ai
acestui model (membru al aşa-zisului "Colegiu
invizibil"), Paul Watzlawick scrie: "ne supunem în
permanenţă regulilor comunicării, dar înseşi
regulile, gramatica acestei comunicări sunt lucruri
de care nu suntem conştienţi" (1). Trecerea de la
studiul funcţional al comportamentului la
explicitarea regulilor lui generative este
necesarmente asociată cu integrarea în cercetare a
problemei semnificaţiei. Yves Winkin, căruia îi
aparţine formula "Noua comunicare", scrie
programatic:
"Pentru membrii Colegiului invizibil,
cercetarea privind comunicarea între
oameni nu începe decât în clipa s-a pus
întrebarea: dintre miile de comportamente
corporale posibile, care sunt cele reţinute
de cultură pentru a construi ansambluri
semnificative? întrebarea poate părea
bizară? De fapt, este vorba pur şi simplu de
o generalizare a chestiunii fundamentale a
lingvistului care, în faţa miilor de sunete pe
care le poate produce aparatul fonator,
încearcă să repereze cele câteva zeci de
sunete folosite de o cultură pentru
constituirea unui anumit limbaj. Punând
acesta problemă a selecţiei şi a organizării
comportamentelor înseamnă a da naştere
adeziunii la un postulat: existenţa
'codurilor' comportamentului. Aceste
coduri ar selecţiona şi ar organiza
comportamentul personal şi interpersonal,
ar regla încadrarea lui în context şi deci
semnificaţia sa. Fiecare om ar trăi în mod
necesar (deşi inconştient) în şi prin coduri,
pentru că orice comportament atrage
folosirea lor. Or, cercetătorii care
acţionează împotriva modelului verbal,
voluntar şi conştient al comunicării vor
numi cu siguranţă comunicare orice
folosire a acestor coduri. De aici reiese că
'nu se poate să nu comunici'. Aceasta este
una dintre axiomele fundamentale ale unei
opere intitulate O logică a comunicării,
scrisă de trei membri ai Colegiului
invizibil: Paul Watzlawick, Janet Beavin şi
Don Jackson... Analogia orchestrării
(dezvoltată de mai mulţi membri ai
Colegiului invizibil) are drept scop să
explice cum se poate spune că fiecare
individ participă la comunicare, mai mult
decât că s-ar afla el la originea comunicării
sau ar fi ţinta ei. Imaginea unei partituri
invizibile aminteşte în mod deosebit
postulatul fundamental al unei gramatici a
comportamentului pe care fiecare îl
utilizează în schimburile cele mai diverse
cu celălalt. In acest sens am putea vorbi de
un 'model orchestral al comunicării', în
opoziţie cu 'modelul telegrafic' Modelul
61
orchestral este egal, de fapt, cu a vedea în
comunicare fenomenul social pe care
primul sens al cuvântului îl redă foarte
precis, în franceză cât şi în engleză:
punerea în comun, participarea,
comuniunea" (2).
Poziţia teoretică a Scolii de la Palo Alto se
caracterizează prin considerarea comunicării ca
fenomen social integrat, încercând prin
"gramatica" (sau "logica comunicării") să
construiască o punte de legătură între aspectele
relaţionale şi cele organizaţionale, între
mecanismele care reglează raporturile
interindividuale şi cele care reglează raporturile
sociale.
Precursor al noului model al comunicării e
recunoscut Gregory Bateson, antropolog şi ecologist
englez, format iniţial ca biolog, celebru prin
lucrările lui de zoologie. Lucrarea sa, Spre o
ecologie a spiritului, pornind de la studiile
anterioare din diverse domenii, cum ar fi cele ale lui
Whitehead, Russell, Wittgenstein, Carnap şi Whorf,
a încercat să introducă o perspectivă "organicistă"
asupra comunicării. Aflat "în căutarea permanentă a
metaforelor", cum îl caracterizează un exeget,
Bateson opune metafora "maşinii" (care ar fi
adecvată ca metaforă fondatoare pentru modelul
matematic), metaforei "organismului", mai adecvată
în a exprima natura sistemului informaţional-
comunicativ.
Gândirea organicistă situează informaţia ca
dimensiune relevantă a unui "subiect" aflat într-un
mediu determinat, ambele neputând fi definite decât
printr-o relaţie de reciprocitate: eul trăieşte într-o
lume a cărei parte este el însuşi, dar el contribuie, la
rândul lui, la constituirea acestei lumi. Bateson, prin
conceptul său original de "creatura", trimite filosofic
62
la spinozism, la natura naturans şi la relaţia ei
consubstanţială cu natura naturala. Creatura, lumea
organizării vii şi a evoluţiei este prin însăşi natura
ei comunicaţională. Ceea ce comunică nu sunt
"atomii" separaţi, ci "părţile egale cu întregul şi
întregul egal cu părţile lui". Metafora organismului
introduce în studierea comunicării o gândire holistă.
Comunicarea însăşi este operă şi instrument: opera
şi produsul nu sunt distincte de ceea ce le dă naştere.
Organic, comunicarea se constituie "în spirală"; ea e
în întregime prezentă în fiecare moment sau variaţie
a acestei mişcări. Este o creştere ne-liniară, o
permanentă auto-producere, auto-poiesis, cu o
finalitate imanentă. Noi comunicăm direct cu
întreaga noastră fiinţă, cu "corpul" întreg şi cu
natura întreagă în ambele dimensiuni ale prezenţei şi
devenirii.
Teoretician al "comunicării organice",
Bateson respinge dihotomiile filosofiei anterioare
corp-spirit, substanţă-formă, materie-energie etc,
opunându-le "unitatea sacră a biosferei" (3), o lume
în care dispare linearitatea cauzalităţii şi unde
"lanţurile de cauzalitate circulară sunt mai degrabă
regula decât excepţia" (4). Structură şi context
constituant, aceasta e natura intimă a comunicării,
ca şi a altor organizări dinamice.
Ce are însă original, pe fondul acestei
reprezentări organiciste generale, comunicarea,
informaţia? După Bateson, comunicarea este un
schimb al subsistemelor unei totalităţi, un schimb de
informaţie. La rândul ei, informaţia este o "diferenţă
care produce diferenţe" (5) (celebra sa formulare).
Ea este sursa dinamicii totalităţii sau sistemului,
deoarece "interacţiunea dintre părţile unui spirit este
declanşată prin diferenţă" (6). Şi aici se impune o
"diferenţă", şi anume, între modelele obişnuite ale
organismului şi teoria lui Bateson; primele sunt
descriptive: sistemele interactive clasice sunt văzute
63
ca procedee de descriere, de modelare a unor
fenomene existente. Modelul lui Bateson vede
procesualitatea în perspectiva unei construcţii
viitoare, a unei acţiuni. Bateson şi Şcoala de la Palo
Alto sunt motivaţi de un gând voluntarist. Diferenţa
pe care o antrenează "informaţia" modelului lor este
aceea a acţiunii. Interpretarea lumii, după acest
model, este doar o pregătire teoretică a acţiunii.
Şcoala de la Palo Alto, proiectând organic
comunicarea, va ajunge imediat la teza:TOTUL
ESTE COMUNICARE. Comunicarea este noul
termen care exprimă relaţia omului cu lumea.
Reprezentarea - ca înţeles al comunicării - lasă
locul, după formularea lui von Foerster, exprimării
(expresiei). De la simplu instrument al cunoaşterii,
comunicarea este ridicată la rangul de referent
general, de context totalizator.
"Totul este aşadar comunicare. Acesteia nu
ne putem sustrage. Orice activitate,
ştiinţifică sau comună, se situează în
interiorul unei anvelope care se cheamă
comunicare. Comunicarea furnizează
regulile de înţelegere (aprehension) pentru
toate lucrurile din lume. Deoarece ştiinţa,
arta sau practicile cotidiene nu sunt decât
sectoare conţinute în comunicarea care le
înglobează. Comunicarea va reflecta
întregul joc al raţiunii şi al activităţilor ei.
Regulile ei vor fi universale. în acest sens
ea devine regină. Noua religie laică" (7).
în interpretarea Şcolii de la Palo Alto
comunicarea dobândeşte statutul general al oricărui
proces mental şi al întregii naturi.
"Nu este comunicarea cea care transmite în
natură caracterele ereditare? Nu trece
evoluţia prin ea pentru a antrena în
schimbarea ei toate speciile ca şi orice
64
individ? Ea devine anvelopa şi forma
oricărei activităţi, indiferent dacă e vorba
de om, animal sau natură. Astfel încât
comunicarea devine afacerea majoră care
înglobează orice activitate, limbajul,
comportamentul, inclusiv comportamentul
ştiinţific, deveniţi subiecţi ai regulilor ei"
(8).
Acest model al comunicării se întemeiază
nu pe analiza pragmaticii comunicării umane, ci, ca
orice teorie extrem de abstractă, el debutează prin
identificarea unor "proprietăţi simple ale
comunicării, ale oricărei implicaţii interpersonale"
fundamentale. Vom vedea că aceste proprietăţi
joacă rolul axiomelor în acest "calcul al comunicării
umane pe care îl presupunem posibil". Cu alte
cuvinte, autorii intenţionează să construiască în
formă abstract-axiomatică o teorie generală, teorie-
cadru, care să determine constituţia internă a
comunicării, structura ei determinativă. Nu
întâmplător, studiul lor programatic se numeşte O
logică a comunicării, iar preambulul lui, Propunere
pentru o axiomatică a comunicării. Şcoala de la
Palo Alto propune astfel o definiţie structural-
axiomatică (printr-un sistem structurat de axiome) a
conceptului integral de comunicare. "Comunicarea"
se defineşte nu clasic, prin gen proxim şi diferenţă
specifică, ci printr-un singur predicat care satisface
simultan mulţimea de bază a axiomelor. Altfel spus,
comunicarea este un sistem ce se caracterizează prin
faptul că satisface axiomele generale ale teoriei
abstracte. "Sistemul axiomtic" al teoriei comunicării
cuprinde următoarele "legi fundamentale":
I. Imposibilitatea de a nu comunica.
(Altfel exprimată, prima axiomă sună: nu putem să
nu comunicăm).
65
Semnificaţia ei este uşor de desprins dacă
avem în vedere metafora-sursă a teoriei, organismul,
potrivit căreia "comunicarea este matricea în care
sunt prinse toate activităţile umane". Această
"declaraţie" a lui Bateson şi Ruesch 1-a condus pe
Watzlawick, filosof şi psihoterapeut marcat de
Wittgenstein şi de analiza logică a limbajului, să
regandească structural natura comunicării şi să
construiască o logică a comunicării. Axioma I
exprimă "mesajul" cel mai important al noii
abordări a comunicării. Nu există non-comunicare,
non-comportament comunicaţional al unui sau în
cadrul unui sistem organic:
"Dacă vom admite că, într-o interacţiune,
orice comportament are valoarea unui
mesaj, cu alte cuvinte, că este o
comunicare, urmează de aici că nu se poate
să nu se comunice, indiferent dacă se vrea
sau nu. Activitate sau inactivitate, vorbire
sau tăcere, orice are valoare de mesaj.
Asemenea comportamente influenţează
altele, iar acestea, la rândul lor, nu pot să
nu reacţioneze la comunicări şi prin însuşi
acest fapt să comunice" (9).
Comunicarea nu se mai reduce astfel la
limbajul verbal şi, mai ales, la intenţionalitate. Nu
vom spune că noi "comunicăm" doar atunci când
intenţiile, conştiente sau reuşite se transmis şi sunt
înţelese de receptor. Din punctul de vedere al noii
teorii, comunicarea verbală şi intenţională reprezintă
doar vârful unui iceberg uriaş, care închide într-o
unitate întregul comportament al unui individ
integrat organic într-o totalitate cuprinzând alte
moduri de comportament: tonal, postural, contextual
etc. Evident, pentru nevoile analizei, putem distinge
"unităţi" ale comunicării: mesajul (unitatea
elementară), interacţiunea (o serie de mesaje
66
schimbate între indivizi), modelele de interacţiune
(integrări complexe ale unităţilor anterioare).
II. Orice comunicare se analizează în
conţinut şi relaţie.
Altfel formulată, a doua axiomă spune:
"Orice comunicare prezintă două aspecte: conţinutul
şi relaţia, astfel încât al doilea îl înglobează pe
primul şi prin aceasta este o metacomunicare" Este
acesta un mod de a exprima o altă caracteristică a
metaforei organiciste fondatoare: orice comunicare
nu se limitează să transmită o informaţie, ci induce
în acelaşi timp un comportament. în termenii lui
Bateson, se pot numi cele două aspecte" indicele",
respectiv, "ordinea" oricărei comunicări. Indicele
este sinonimul conţinutului mesajului.
"Un mesaj, sub aspectul lui de 'indice'
transmite o informaţie: în comunicarea
umană, acest termen este de aceea
sinonim cu conţinutul mesajului. El poate
avea ca obiect orice este comunicabil;
problema de a şti dacă o asemenea
informaţie este adevărată sau falsă, validă
ori non-validă sau indecidabilă nu intră
aici în calcul. Aspectul de 'ordine',
dimpotrivă, desemnează maniera în care
este înţeles mesajul şi în cele din urmă
relaţia între parteneri" (10).
Un raport interesant se manifestă între cele
două aspecte ale comunicării:
"cu cât o relaţie este mai spontană şi
'sănătoasă', cu atât aspectul 'relaţie' al
comunicării trece în plan secund. Invers,
relaţiile 'bolnave' se caracterizează printr-o
dezbatere fără sfârşit asupra naturii relaţiei,
iar 'conţinutul' comunicării sfârşeşte prin
a-şi pierde orice importanţă" (11).
67
Aceste două aspecte ale comunicării,
evidenţiate iniţial de studiul comportamentului
(Bateson), se regăsesc, după Watzlawick, şi în
cadrul modelului informatic al comunicării: pentru a
"comunica" cu maşina de calcul, aceasta are nevoie
de două elemente: o informaţie (datele, de exemplu,
să multiplice două numere) şi o informaţie asupra
informaţiei (instrucţiunile: ordinul multiplicării, de
exemplu). Este evident că instrucţiunile aparţin unui
tip logic mai complex decât datele; ele reprezintă o
meta-informaţie, întrucât sunt informaţii asupra
informaţiei. Orice confuzie a celor două niveluri
conduce la un rezultat lipsit de sens.
Revenind la comunicarea umană, scriu
Watzlawick ş.a., vom regăsi acelaşi raport între
indice şi ordine: primul transmite datele
comunicării, a doua spune cum trebuie înţelese
acestea; a spune "acesta e un ordin" sau "am glumit"
sunt "mărcile" verbale ale unei meta-comunicări,
sau ale comunicării asupra comunicării. Relaţia nu
este necesar să fie exprimată întotdeauna verbal. Ea
se poate exprima şi prin înteaga fiziognomie a
comunicării: zâmbete, gesturi etc. De asemenea,
relaţia se poate înţelege uneori pe deplin în funcţie
de contextul în care are loc comunicarea.
Filosofic, meta-comunicarea are o
semnificaţie deosebită: "aptitudinea de a meta-
comunica într-o manieră satisfăcătoare nu este doar
condiţia sine qua non a unei bune comunicări, ea are
de asemenea legături foarte strânse cu vasta
problemă a conştiinţei de sine şi de ceilalţi" (12). Pe
de altă parte, ignorarea diferenţei comunicare -
meta-comunicare poate conduce la "paradoxuri
pragmatice", la perplexităţi analoge cu paradoxele
din logică, aşa cum este cazul cu inscripţia pe care o
putem găsi pe un panou (de circulaţie, de exemplu):
"Nu ţineţi cont de acest semn".
68
Formularea finală a celei de a doua axiome
a comunicării este următoarea: Orice comunicare
prezntă două aspecte: conţinutul şi relaţia, astfel
încât ultimul îl înglobează pe primul şi este ca
urmare o meta-comunicare.
A treia axiomă a logicii comunicării se
poate obţine din studiul interacţiunii sau schimbului
de mesaje între parteneri. Văzută din afară, o serie
de comunicaţii poate fi înţeleasă ca un şir
neîntrerupt de schimburi de elemente
informaţionale. Bateson & Jackson consideră însă
că interlocutorii introduc în această interacţiune
lungă o punctare a şirului faptelor, după expresia lui
Whorf, astfel încât unul dintre ei pare de fiecare
dată a avea iniţiativa sau preeminenţa sau poate
avea un statut de dependenţă; se punctează rolurile
pe care şi le asumă sau le revin partenerilor şi care-i
determină de fiecare dată ca "stimuli" sau "răspuns"
ai secvenţei comunicaţionale. "Realitatea" definită
de roluri nu e diferită de aceea a relaţiei cobaiului de
pe masa experimentatorului cu experimentatorul;
cobaiul ar putea zice: "Mi-am dresat bine
experimentatorul: de câte ori apăs pe pârghie, el îmi
aduce mâncare".
Punctarea secvenţelor de fapte înseamnă
astfel stabilirea între parteneri a modelelor de
schimb care vor regla schimbarea rolurilor. Această
punctare structurează faptele din cadrul
comportamentului comunicativ şi ca atare este
esenţială desfăşurării continue a ceastuia.
In cultură, elementele de punctare pot avea
cele mai diferite forme sau manifestări. în relaţiile
umane de comunicare socială sau grupală, de
exemplu, între membrii unei familii, funcţionarea
optimă a acestui mecanism de punctare este
esenţială pentru menţinerea unităţii comunităţii,
pentru eliminarea distorsiunilor de realitate în
69
dialogul lor; cel mai adesea acestea au la origine
incapacitatea membrilor de a meta-comunica asupra
modelelor respective de interacţiune. Acest nivel
meta-comunicaţional, ce implică esenţial punctarea
secvenţelor informaţionale, este prezent în orice tip
de comunicare, de la aceea a unui pacient cu un
medic, până la relaţiile internaţionale. Un exemplu
tipic pentru acest ultim domeniu îl oferă celebrul
dictum: "cea mai bună cale de a păstra pacea este de
a te pregăti pentru război".
III. A treia axiomă a meta-comunicării este
formulată astfel: Natura unei relaţii depinde de
punctarea secvenţelor de comunicare între
parteneri.
Pentru a ajunge la a patra axiomă a
comunicării autorii pornesc de la constatarea unor
diferenţe între două tipuri ale comunicării în diverse
sisteme comunicaţionale: în cadrul sistemului
nervos, diferenţa dintre tipul de comunicare al
sistemului nervos central (bazat pe relaţia dintre
sinapse şi neuroni şi pe informaţia discretă,
"informaţia digitalizată") şi tipul sistemului
neurovegetativ, care se bazează în transmiterea
informaţiei pe anumite substanţe şi concentraţia lor
în circulaţia sangvină; în maşini sau sisteme
artificiale, diferenţa dintre calculatoarele digitale şi
cele analogice; în comunicarea umană, diferenţa
dintre raportarea la lucruri şi transmiterea unor
informaţii despre ele prin nume sau prin desene,
imagini, diagrame. După Watzlawick, comunicarea
analogică, în care se include, practic, orice
comunicare non-verbală (care nu întreţine între
semn şi obiect o relaţie pur convenţională) îşi află
rădăcinile în stadiile arhaice ale evoluţiei umane şi
are o extensiune mult mai generală decât
comunicarea digitală, verbală, relativ recentă şi mult
70
mai abstractă, capabilă să reprezinte nu numai
sensuri, ci şi logica limbajului.
Numai în comunicarea interumană sunt
posibile cele două tipuri. Altfel spus, omul este
singurul gen de organism capabil să utilizeze cele
două moduri de comunicare, digitală şi analogică.
Apariţia şi utilizarea comunicării digitale a avut o
importanţă capitală pentru evoluţia omului, a
culturii, ea fiind cea care condensează o cantitate
mai mare de informaţie şi permite conservarea ei în
timp şi recuperarea recurentă a ei la orice moment
ulterior. Cum au arătat însă studiile de etologie ale
lui N.Timbergen şi K.Lorenz sau G.Bateson, pentru
aspectul de "relaţie" al comunicării rolul
fundamental îl are tipul analogic de comunicare.
Oamenii cred că anumite animale "înţeleg" sensul
cuvintelor pe care ei le adresează; de fapt, ceea ce
animalul "înţelege" nu este sensul expresiilor, ci
întreaga bogăţie a comunicării analogice care
însoţeşte cuvintele. De fiecare dată când relaţia se
află în cadrul comnicării, limbajul digital îşi pierde
treptat semnificaţia. Intervenţia în cadrul
comunicării a dimensiunii relaţionale explică de ce
comunicarea analogică are o conexiune atât de
strânsă cu contextul comunicării; acelaşi gest, de
exemplu, pare normal într-un context şi transmite o
informaţie de un anumit tip şi pare anormal
"bolnav", într-un alt context, alertează pe ceilalţi
oameni asupra stării mentale a omului, nu-i face
doar să reacţioneze la informaţia comunicării.
Cele două tipuri de comunicare, ca şi cele
două genuri de sistem nervos, nu există paralel sau
complementar; ele pot să coexiste şi să se
completeze în orice mesaj. După toate
probabilităţile, conţinutul se transmite digital şi
relaţia analogic.
71
Relaţia analogic - digital în cadrul
comunicării, exemplificată de diferenţa dintre
tipurile corespunzătoare de calculatoare, are
numeroase consecinţe pragmatice în diverse
domeniii ale acţiunii sociale. Prezenţa şi
complementaritatea celor două tipuri în mesajele
comunicării face necesară traducerea continuă între
ele, atât de cei care emit semnale cât şi de cei care le
recepţionează; aceasta nu se poate face însă în chip
complet fără pierderi de informaţie şi de sensuri.
Limbajul digital posedă o sintaxă logică
complexă şi comodă, dar e lipsit de o semantică
adecvată pentru relaţie. Limbajul analogic posedă
semantica, nu însă şi sintaxa corespunzătoare unei
definiţii neechivoce a naturii relaţiilor.
IV.Cele discutate până acum au fost
condensate într-o nouă axiomă a comunicării:
Fiinţele umane utilizează două moduri de
comunicare, digitală şi analogică.
Pornind de la studiile antropologice şi
psihologice ale lui Bateson, adepţii Şcolii de la Palo
Alto au formulat o altă idee de bază a analizei
comunicării: în comportamentul comunicaţional se
pot distinge sisteme simetrice (în care partenerii
adoptă un "comportament în oglindă", întemeiat pe
egalitate) şi sisteme complementare, centrate pe
diferenţă (de exemplu, doctor-pacient, profesor-
student). In felul acesta se ajunge la următoarea
axiomă:
V. Orice proces de comunicare este
simetric sau complementar, dacă el se
întemeiază, respectiv, pe egalitate sau diferenţă.
în finalul studiului lor programatic, autorii
modelului "Noii Comunicări" fac următoarele
72
consideraţii generale. Prima observaţie: axiomele
propuse sunt prime încercări de a da o formă logică
sistematică unui proces extrem de complex şi de
aceea nu trebuie înţelese decât ca studii preliminare
la o teorie mai adecvată. A doua observaţie: aceste
axiome sunt foarte eterogene, deoarece ele sunt
extrase din observarea unor fenomene sau genuri de
comunicare diferite, sau din observarea fenomenelor
de comunicare în registre foarte diferite. Dacă ele au
o unitate, aceasta nu rezidă în originea lor, ci în
importanţa lor pragmatică. Aceasta conduce, la
rândul ei, la punerea accentului nu pe "actele"
individuale (monadele comunicării), ci pe
conotaţiile interpresonale.
Axiomatica globală pe care o propun
autorii, prin care se încearcă să se determine prin
condiţii o întreagă "situaţie comunicaţională", este
astfel într-un acord stilistic cu natura sistemică a
comunicării, excelent redată de Birdwhistell:
"Un individ nu comunică, el ia parte la
comunicare în care devine un element. El
se poate mişca, poate face zgomot... dar el
nu comunică. El poate vedea, poate
înţelege, simţi, gusta,atinge, dar el nu
comunică. In alţi termeni, el nu este autorul
comunicării, el participă la ea.
Comunicarea, în calitatea ei de sistem, nu
trebuie să fie concepută după modelul
elementar al acţiunii şi reacţiunii, oricât de
complex ar fi enunţul lui. Ca sistem,
comunicarea nu trebuie definită decât la
nivelul unui schimb" (13).
In acest gen de prezentare structurală a
comunicării, fiecare axiomă participă determinativ
la definirea globală a situaţiei de comunicare şi îşi
extrage semnificaţia numai din această
"participare":
73
"Astfel, imposibilitatea de a nu comunica
face ca orice situaţie care comportă două
sau mai multe persoane este o situaţie
interpersonală, o situaţie de comunicare.
Aspectul 'relaţie' al unei asemenea
comunicări precizează mai bine acest
punct. Importanţa pragmatică,
interpersonală a modurilor de comunicare
digital şi analogic nu rezidă doar într-un
izomorfism presupus cu conţinutul şi
relaţia, ci în ambiguitatea, inevitabilă şi
semnificativă, în care se află emiţătorul şi
receptorul atunci când se pune problema
traducerii unui mod în altul. Ceea ce am
spus despre problmele de punctare se
bazează tocmai pe metamorfoza implicită a
modelului clasic 'acţiune-reacţiune'. în
fine, paradigma simetrie-complementaritate
este poate cea care apropie cel mai mult de
conceptul matematic de funcţie, poziţiile
indivizilor nefiind decât variabile
susceptibile de a lua o infinitate de valori al
căror sens nu este absolut, ci nu se relevă
decât în relaţia lor reciprocă" (14).
"A comunica înseamnă a intra într-o
orchestră". D.Bougnoux sintetizează astfel
metaforic sau "analogic" semnificaţia modelului de
la Palo Alto:
"A împrumuta capitalul simbolic
disponibil, a adăuga timbrul sau nota ta la
ansamblul preexistent, a te juca cu alţii, a
partaja şi a acţiona cu infrastructura sau
mediul mediatic)... Nimeni, luat în sine, nu
este subiectul unei întregi comunicări,
fiecare participă la ea fără a fi sursa ei
punctuală, nici desăvârşirea ei. Această
74
paradigmă a orchestrei se opune evident
liniei de telegraf a modelului lui Shannon.
Ea combate de asemenea logocentrismul: a
comunica înseamnă a pune în joc
ansamblul de semne disponibile, legate de
comportament. De unde remarca
importantă că nu se poate să nu se
comunice (să nu fi în legătură, să nu
influenţezi etc). Spaţiul uman sau ceea ce
circulă în intersubiectivitate este saturat de
semne mai degrabă decât de lucruri: şi
sistemul semnificaţiilor lor, departe de a fi
determinat de fiecare din noi, ne precede"
(15).
Teoria de la Palo Alto constituie o opoziţie
în ştiinţele umane la modelul matematic-cibernetic;
în mod interesant, ea recuperează sensul originar al
termenului "comunicare" (a participa la), venind de
la latinescul communicare (a pune în comun, a fi în
relaţie). Sensul de "a transmite" al "comunicării"
este, de altfel, târziu: în limba franceză el s-a
stabilizat spre sfârşitul secolului al XVI-lea, pentru
a se menţine şi în secolul următor, paralel cu cel
originar: el s-a impus decisiv ulterior, odată cu
importanţa mijloacelor de comunicare în societăţile
organizate pe baza schimbului de mărfuri.
Importanţa concepţiei de la Palo Alto
constă în considerarea comunicării ca o activitate
colectivă, condusă de reguli învăţate inconştient.
Modelul "orchestral" al comunicării tinde să pună în
evidenţă necesitatea gramaticii comunicării fără de
care aceasta nu-şi poate realiza funcţiile esenţiale.
Aşa cum arăta B. Miege, acestui model i-au
fost aduse trei critici importante.
75
O critică logică. Aceasta se referă la o
presupoziţie epistemologică a modelului; nivelul
metacomunicaţional, care permite să se dea un sens
nivelului comunicării, să i se confere posibilitatea
de a-i observa funcţionarea pentru a-i decela
eventualele distorsiuni introduse în comunicarea
"pură", este întemeiat pe ideea că observatorul a fost
dotat cu o capacitate de observaţie şi percepţie care
nu introduce distorsiune. Or, acest postulat
epistemologic este astăzi cel mai adesea respins.
O critică "internă". Pornind de la o
distincţie a lui Peirce, D.Bougnoux identifica
distincţiile Scolii de la Palo Alto dintre
comunicareea de relaţie şi de conţinut cu distincţia
dintre comunicarea indicială şi cea simbolică, prima
este însă opacă, puţin mobilă şi intranzitivă (fără
obiect). Ea nu se cunoaşte pe sine însăşi şi e lipsită
de intenţie; de aceea, nu poate avea rolul major
acordat de modelul "Noii comunicări".
O critică teoretică. Şcoala de la Palo Alto
este pandantul psihologic al funcţionalismului
clasic: psihoterapia acestei şcoli urmăreşte să evite
suferinţa care rezultă din comportamentele
disfuncţionale prin conformarea la normele sociale.
Ca şi funcţionalismul, această scoală are ca premisă
nevoia de comunicare a individului în cadrul unui
sistem; integrarea în sistem (lingvistică, psihologică,
comportamentală) presupune mereu preeminenţa,
autonomia şi raţionalitatea sistemului.
Izvorâte din studiile psihiatrilor americani
asupra maladiilor mentale (savanţi care încercau în
anii'60 să-1 substituie pe Freud - considerat depăşit,
cu sistemul lui prea linear de cauzalitate centrată pe
individ -, deplasând accentul de la individ la relaţiile
interpersonale, care trebuie să primeze în
interpretare), ideile Şcolii de la Palo Alto s-au
răspândit în unde concentrice trecând în domenii
atât de diferite cum sunt relaţiile culturale,
76
organizaţiile socio-politice, fundamentele ştiinţelor
umane (antropologia culturală, psihologia socială
etc). Mulţi consideră acest model o "revoluţie
conceptuală". Dar pentru alţii, cum este L. Sfez,
atitudinea anti-epistemologică, lipsa unui fundament
teoretic serios sau "scufundarea" lui într-un delir
lingvistic repetitiv şi în anecdotică, ezitările în
conceperea naturii ştiinţificului (ştiinţă a
individualului - în tradiţia lui Dilthey, sau ştiinţă a
generalului - în vechea paradigmă aristotelică)
împiedecă modelul de la Palo Alto să aspire la o
noutate metodologică de prim ordin, măsurabilă,
după chiar criteriul lui Bateson, prin efectele
durabile în alte domenii. Aceasta nu-1 împiedecă pe
autorul francez să admire "geniul elegant al lui
Bateson şi al găselniţelor sale, marea ingeniozitate a
lui Watzlawick, Weakland sau Erikson".
In ciuda perspectivei sistemic-holiste în
înţelegerea unor concepte-cheie pentru
fundamentele metafizice ale programului lor, cum ar
fi acela de "subiect" sau de "interpretare" , ei rămân,
paradoxal, legaţi de clasici. Această situaţie o
descrie Bateson însuşi în felul următor: "Astăzi,
sarcina noastră cea mai presantă este poate aceea de
a învăţa să gândim altfel. Şi nu vă voi ascunde că eu
însumi NU ştiu cum să facem pentru a gândi altfel"
(16).
Note
1. Apud B. Miege, op. cit., p. 59.
2. Y. Winkin, La nouvelle communication, Paris,
1981, p. 22-26.
3. G. Bateson, La nature de la pensee, Seuil,
Paris, 1977, tom I, p. 21
4. Ibidem, p.29.
77
5. Ibidem, p. 105.
6. Ibidem, p. 110
7. L. Sfez, Critique de la communication, ed. cit.,
p235.
8. Ibidem, p. 236.
9. P.Watzlawick et al., Une logique de la
communication, în D. Bougnoux (ed.), op. cit.,
p. 240.
10. Ibidem,?. 242.
11. Idem.
12. Ibidem, p. 243.
13. ft/rfem, p. 252.
14. Idem.
15. D. Bougnoux, în op. cit., p. 238.
16. G. Bateson, Forme, Substance et Difference, în
Vers une ecologie de l'esprit, tom II, Paris,
Seuil, 1980, p. 219.
5. TEORIA ACŢIUNII COMUNICATIVE
Un model de referinţă în ştiinţa
comunicării, prin amploarea construcţiei teoretice şi
a implicaţiilor ideologice, a fost formulat de Jurgen
Habermas, eminent reprezentant al ultimei generaţii
a Şcolii de la Frankfurt. Preocupat mai întâi de
problemele conştiinţei şi raţiunii, în tradiţia
cunoscută a filosofiei germane, Habermas a evoluat
spre o teorie centrată pe comunicarea umană, ca loc
şi temei pentru înţelegerea raţionalităţii şi structurii
acţiunii umane. Structurile acţiunii, la rândul lor,
vor juca rolul unor veritabile categorii filosofice
(aşa stau lucrurile, de exemplu, în lucrarea
Cunoaştere şi interes).
Comunicarea socială 1-a preocupat pe
Habermas începând cu lucrarea Strukturwandel der
Offentlichkeit; această dimensiune a "spaţiului
public" constituit prin comunicarea socială este,
după Habermas, esenţială societăţii burgheze, şi ea a
fost ignorată de teoreticienii şi ideologii tradiţionali.
Burghezia, exersându-şi talentele în spaţiul privat, a
transportat efectele lor în societatea civilă, astfel
încât s-a constituit o sferă publică politică. Aceasta
s-a realizat prin intermediul presei, al cluburilor, al
pieţei bunurilor culturale. S-a născut astfel şi opinia
publică, cu rolul de a media între Stat şi nevoile
sociale. Ea are rolul "critic", fiind reprezentanta
modernă a "Raţiunii". Apărută ca o expresie a
exerciţiului critic al raţiunii, opinia publică a
80
suportat un declin considerabil în societăţile
contemporane sub influenţa celei de "a treia culturi"
(cultura de masă), a organizării vieţii politice în
ritmul sondajelor şi al administrării informaţiei.
Odată ce mijloacele de informare în masă
au devenit agenţi ai integrării în normele etatiste,
instrumente de manipulare învestite cu funcţii
sociale bine determinate, reprezentând grupuri
sociale cărora statul le-a transferat o parte din
puterea sa, "sfera publică" s-a degradat, funcţia
critică a opiniei a dispărut, aceasta fiind aservită
ideologiilor dominante. Raţiunea critică a fost
subordonată raţiunii instrumentale. "Spaţiul public"
reprezintă încercarea lui Habermas de a gândi
această dublă realitate (a statului de drept devenit o
instituţie supusă unei funcţionalităţi instrumentale),
aceste două aspecte ale opiniei publice care sunt
importante pentru a înţelege însăşi "logica
modernităţii".
Habermas rezumă această involuţie astfel:
"Idealurile umanismului burghez, care pun
în evidenţă cum se conţin una pe alta sfera
intimă şi sfera publică şi cum se articulează
pe conceptete-cheie de subiectivitate, de
realizare de sine, de formare raţională a
voinţei şi opiniei ca şi pe conceptul de
autodeterminare individuală şi politică, au
impregnat atât de mult instituţiile statului
constituţional că ele au fost respinse,
dincolo de o realitate constituţională care le
contrazicea în acelaşi timp, ca potenţial
utopice. Dinamica dezvoltării istorice
trebuia să se hrănească din această tensiune
între Idee şi Realitate. Această formă de
gândire nu conduce, totuşi, într-un fel
iluzoriu, numai la o idealizare a sferei
81
publice burgheze care depăşeşte sensul
metodologic al idealizării înscris în
formarea ideal-tipică a acestor termeni; ea
se sprijină, cel puţin implicit, şi pe anumite
presupoziţii fundamentale ale filosofiei
istoriei, dezminţite mai târziu de barbariile
civilizate ale secolului XX. Când idealurile
burgheze sunt suprimate, când conştiinţa
devine cinică, aceste norme şi orientări
normative cu privire la critica ideologică
trebuie să se arate a fi de acord; dacă se
face referie la ele, să nu se prăbuşească"
(1).
Analiza critică anterioară a trebuit ca
urmare să lase locul unei noi orientări constructive.
Trecând printr-o "pragmatică universală" (schiţată
în Cunoaştere şi interes), gândirea lui Habermas s-a
adâncit într-un proiect mult mai ambiţios al
cercetării comunicării umane:
"Am propus fundamentele normative ale
unei teorii critice a societăţii la un nivel
mai profund. Teoria acţiunii comunicative
trebuie să degajeze un potenţial de
raţionalitate înscris în însăşi practica de
comunicare cotidiană. In acest fel, teoria
curăţă terenul pentru o ştiinţă socială,
procedând într-un fel reconstructiv,
identificând procese generale de
raţionalitate culturală şi socială şi
întorcându-se spre cele care se desfăşoară
dincolo de societăţile moderne. Astfel, nu
mai este vorba de a căuta potenţiale
normative numai în formarea sferei
publice, aşa cum se manifestă ea în cadrul
unei epoci specifice. Constrângerea
stilizării trăsăturilor tipice ale unei
raţionalităţi comunicaţionale încarnată în
82
instituţii a fost îndepărtată, în avantajul
unei modalităţi empirice, care rezolvă
tensiunea instaurată în acest contrast între
normă şi realitate" (2).
In al său opus magnum, Teoria acţiunii
comunicative (2 voi., 1981), Habermas încearcă »
astfel să construiască o teorie generală a raţiunii şi a
raţionalităţii societăţii, integrând contribuţii şi
perspective teoretice extrem de diferite (dar evitând,
chipurile, impasurile acestora): ideea "lumii trăite"
(Lebenswelt) şi relaţia ei cu sistemul; teoriile lui
Marx, Weber,Lukacs şi Adorno, Mead, Durkheim
sau Parsons. Scopul lui mărturisit este acela de a
pune bazele conceptuale ale unei noi "Raţiuni
critice", autonome, adaptate timpului nostru.
Proiectul este de talia Criticii raţiunii pure a lui
Kant, ambiţios, comparabil tematic cu autorul de la
Konnigsberg prin glisarea de la "critica raţiunii" la
"raţiunea critică", care nu reprezintă doar o nouă
perspectivă speculativă asupra raţiunii, ci o
transformare a obiectivelor, temeiurilor şi
funcţionalităţii acesteia. Este astfel continuată ideea
Solii de la Frankfurt asupra "teoriei critice" a
societăţii, care nu se reduce la o "analiză
conceptuală" a societăţii, ci propune o reconstrucţie
normativă cu sens transformaţional în planul
realităţi sociale. Nivelul situării "criticii" devine însă
mai profund, ceea ce conduce la o reconstrucţie
filosofică a perspectivei Şcolii de la Frankfurt
(Horkheimer, Adorno).
Dintr-o teorie critică a unui tip de societate,
gândirea lui Habermas a evoluat spre o teorie-cadru
a înţelegerii generale a raţionalităţii sociale, pe
temeiul acţiunii comunicative. Altfel spus, de la o
sociologie critică, Habermas a trecut la o filosofie
socială.
83
Cum scrie Ch. Bouchindhomme în
intoducerea sa la traducerea franceză a cărţii lui
Habermas Morală şi comunicare, "Habermas a
propus un gen de 'cură autoreflexivă' (după modelul
explicit al unei psihanalitici) a societăţii
contemporane, cu scopul de a găsi veritabilele
interese practice cognitive şi de a elibera astfel
spaţiul public - spaţiul social - de paraziţi ideologici
care perturbă comunicarea". Pentru aceasta era
necesar un "început de la zero", având ca obiectiv
determinarea pozitivă a idealului unei comunicări
nedeformate, cu alte cuvinte, punerea formei stabile
a unei Raţiuni comunicaţionale (3).
Deşi vastă, lucrarea Teoria acţiunii
comunicative nu oferă decât o schiţă sau, după cum
spune Habermas, "cadrul unei critici a raţiunii".
Proiectul kantian e reluat la nivelul perspectiivelor
filosofice, antropologice şi logico-lingvistice
contemporane. Intenţia lui este însă de a degaja o
"raţionalitate formală", a cărei formă nu apare decât
în exerciţiul lingvistic şi deci în actul sau acţiunea
comunicaţională. Această raţionalitate va fi
exprimată de o "logică evolutivă" care, deşi formală,
vrea să structureze în acelaşi timp logica cunoaşterii
(pusă în evidenţă de epistemologia şi istoria
ştiinţei), istoria teoretică (pusă în evidenţă de istoria
filosofiei), etica discuţiei (corelaţia dintre etică şi
moralitatea socială). Temeiul acestei structurări
integratoare îl formează ideea (preluată de la Mead)
conform căreia limbajul este în acelaş timp fundalul
şi forma sociabilităţii şi, prin aceasta, condiţia
pragmatic-transcendentală a oricărei societăţi
umane.
G.H. Mead considera că limbajul este
simultan factor de individuare şi de socializare şi, în
acest fel, el este principiul sintetic al oricărei
societăţi, în măsura în care doar prin el societatea se
menţine în unitatea ei - sincronic, prin acţiunile
comunicaţionale ce caracterizează interacţiunile
84
sociale - diacronic, prin acţiunile comunicaţionale
prin care se realizează educaţia. La acestea
Habermas a adăugat ideea lui Wittgenstein după
care Raţiunea este co-originară cu limbajul. Aceste
două perspective se susţin reciprioc, deoarece
Raţiunea este, după Habermas, în mod necesar un
principiu sintetic. Caracterul sintetizam al
limbajului, de mediu de individuaţie dar şi de
generalizare, "societizare" este, după Habermas,
intim corelat cu ideea însăşi de comunicare, cu
actele comunicative ca punţi de trecere de la
individual la social, de creuzet al unificării şi
intercomprehensiunii.
Procesul comunicativ pune astfel în lucru
acte normative fondatoare, constitutive pentru
Raţiunea practică. Prin raţiunea comunicativă se
constituie relaţia cu lumea a indivizilor, se statuează
rolul lor în lume, se unifică cunoaşterea cu acţiunea,
menţinându-se spiritul critic, orientat spre social, al
teoriei Şcolii de la Frankfurt. După cum scrie
Habermas,
"Marx, în 1857, a stabilit în ce sens
categoria muncii este un concept universal,
aplicabil tuturor societăţilor... în aceeaşi
manieră, va trebui să arătăm, cu teoria mea
a comunicării, cum capitalismul avansează
în realizarea obiectivă a condiţiilor pentru
ca noi să putem recunoaşte că
universalitatea nu doar se află în structurile
de inteligibilitate ale limbajului, dar că ea
se oferă într-un mod adecvat ca o critică ce
nu se mai poate funda pe o filosofie a
istoriei" (4).
Habermas propune un demers în două
etape: pe de o parte, el trece de la o concepţie
teleologică a acţiunii (acţiunea orientată de scopuri)
spre conceptul acţiunii comunicative şi al lumii
85
vieţii; pe de altă parte, el încearcă să unifice acesta
teorie a lumii vieţii cu teoria sistemelor, bazându-se
pe lucrările lui G.H. Mead şi E. Durkheim.
împotriva individualismului dominant în epocă,
Habermas, pe urmele lui Mead, consideră că
individul nu se poate disocia de societate, de limbaj,
de cultură. Numai în mediul social intenţiile şi
interesele individuale sunt susceptibile de
interpretare, de discuţie critică şi de schimbare.
Astfel, Habermas îşi centrează eforturile în
direcţia unei teorii a raţionalităţii comunicative,
intersubiective, întemeiată pe înţelegerea reciprocă,
pe o recunoaştere liberă, o autodeterminare, care se
aseamănă cu idealul iluminist al opiniei publice
burgheze de la începuturile ei. în discursul
comunicativ, conversaţional, Habermas află un mod
de a depăşi argumentele fundaţionaliste, oricare ar fi
forma sau intenţia lor. Acesta ar putea duce mai
departe vechiul proiect (neterminat) al modernităţii,
al gândirii iluministe; se menţin astfel idealurile şi
angajările faţă de valorile adevărului (consensul
raţional), criticii, care ar putea fi însă articulate
pornind de la un model de bază al "situaţiei de
vorbire ideală", care ar funcţiona ca temei normativ
pentru sfera publică, în care participanţii,
neconstrânşi, să dezbată şi să articuleze normele şi
valorile sociale; mediul acţiunii comunicative ar
justifica atât o "morală a discuţiei" cât şi ideile
regulative ale unei "raţiuni emancipatoare",
autodeterminative, critice şi autorealizante.
Societatea "ţine" astfel de actele de comunicare; ele
sunt formulate iniţial pentru lumea vieţii şi
transpuse asupra sistemului social prin intermediul
structurii generale, evidenţiate de studiul
fenomenologic al vieţii "elementare".
"Punctul de vedere al Lebenswelt-ului
atrage toate procesele sociale în fasciculele
luminoase ale procesului cooperativ de interpretare
86
..., ceea ce ne face să consimţim la trei ficţiuni: vom
presupune autonomia actorilor, autonomia culturii şi
transparenţa comunicării" (5). Aceste constrângeri
ar defini o situaţie ideală-limită, structura
necontorsionată a lumii vieţii, care se realizează în
sistemul social sub presiunea deformatoare a
"instrumentelor de pilotaj": tehnicile de comunicare
şi instrumentele de informare, căzute în mâinile şi
sub dominaţia unor actori politici. Din legături
naturale ale unităţii lumii vieţii, mass media devin
instrumente reificate (înstrăinate şi autonome), în
servicul unei raţiuni oprimante. Habermas nu vede
în noua tehnologie a comunicării decât un nou tip de
instrumente ale oprimării. Nimic despre natura lor
revoluţionară ("tehnologii ale spiritului"), despre
paradigmele teoretice subiacente ştiinţelor
comunicării, despre inteligenţa artificială sau
ştiinţele cogniţiei. Pare că Habermas s-a instalat
într-o critică clasicistă a noii comunicări, formulată
în termeni ultra-generali.
Interesat de comunicarea raţională, atât în
faza sa "critică", ca reprezentant al noii generaţii a
Şcolii de la Frankfurt, cât şi în cea constructivă,
Habermas păstrează ideea reconstruirii
presupoziţiilor unei comunicări ideale, care să
permită "măsurarea" distorsiunilor şi a gradului de
iraţionalitate induse de comunităţile sociale reale.
Căutarea acestui model ideal al
comunicării nedistorsionate a fost permanent
însoţită de o credinţă emancipatoare. în lecţia sa
inaugurală de la Universitatea din Frankfurt (1968),
Habermas spunea: "Structura limbajului, iată o
exigenţă de emancipare care ni se pune. Cu prima
frază pronunţată se instituie şi o voinţă de consens
universal şi fără constrângeri care se exprimă fără
ambiguitate". In acelaşi fel se pot înţelege şi
următoarele consideraţii ale lui Habermas din Drept
şi democraţie. Intre fapte şi norme:
87
"Teoria discuţiei este o încercare de a
reconstrui această viziune, astfel încât ea
poate să-şi afirme autonomia sa normativă
în acelaşi timp faţă de reducţiile scientiste
şi faţă de asimilările estetice... De-a lungul
unui secol care, mai mult decât oricare
altul, ne-a făcut să recunoaştem chinurile
nonraţinuii existente, nici o încredere într-o
raţiune esenţialistă nu a supravieţuit. Cu
atât mai mult, o modernitate care a devenit
conştientă de contingenţele sale nu se poate
identifica nici cu o raţiune procedurală,
nici, ceea ce revine la acelaşi lucru, cu o
raţiune ce se angajează în procese
împotriva ei însăşi. Critica raţiunii este
înfăptuită de către însăşi raţiunea: acestei
ambiguităţi a titlurilor kantiene îi datorăm
descoperirea radical antiplatoniciană a
faptului că nu există nimic de ordin
superior sau inferior la care să putem apela,
noi, care ne aflăm angajaţi în formele de
viaţă structurate de limbaj" (6).
Habermas are ca obiectiv, în teoria sa a
activităţii comunicative, construirea unei concepţii
generale asupra interpretării, referinţei,
semnificaţiei, adevărului sau validităţii care să
privească în acelaşi timp atât raţiunea teoretică
(cunoaşterea raţională, logică), cât şi diferitele
forme ale raţiunii practice (morala şi acţiunea
umană socială). Concepţia sa cuprinzătoare,
întemeiată pe ideea "situaţiei ideale a vorbirii"
(desprinsă din analiza lumii vieţii, a vieţii naturale a
oamenilor angajaţi în activitatea de comunicare,
presupunând că activitatea de comunicare are loc
între cetăţeni în cadrul unei culturi proprii societăţii
civile, pe care Habermas o numea "spaţiul public"),
forma reflectată a activităţii comunicaţionale, nu
intenţionează să fie o teorie specială, un model
88
teoretic particular al comunicării, ci ia comunicarea
drept "loc teoretic" pentru explicarea raţionalităţii
umane şi sociale. "Universalul concret al lui Hegel
îşi găseşte astfel sublimarea într-o structură a
comunicării purificată de orice element substanţial"
(7). Doctrina lui Habermas se vrea o analiză
filosofică a (totalităţii!!) presupoziţiilor discuţiei
raţionale şi libere a raţiunii teoretice şi practice, care
să conducă la un nou instrument analitic de
reprezentare - modelul situaţiei ideale a vorbirii (un
dialog mai degrabă decât un omnilog, în care nu
există diferenţe sau restricţii, în care, de exemplu,
un filosof nu are mai mare autoritate decât un
"laic"). Consensul raţional al participanţilor activi la
această discuţie va servi drept garanţie de validitate
pentru normele comunităţii şi de adevăr pentru
propoziţiile ei de cunoaştere.
Teoria acţiunii comunicative vrea astfel să
degajeze un model formal şi universal, care să
formuleze "presupoziţiile transcendentale"
(presupoziţii structurale) ale gândirii şi acţiunii. Prin
acesta intenţie ea se înscrie mai degrabă într-o
abordare filosofică a comunicării. Am expus-o în
acest cadru luând în considerare, pe de o parte,
faptul că, din punct de vedere filosofic, teoria sa
rămâne la stadiul unor intenţii generale, iar pe de
alta, faptul că atractivitatea ei pentru teoreticienii
comunicării sociale şi pentru cei interesaţi de relaţia
teoriei comunicării cu sociologia politică este mult
mai mare decât pentru cei interesaţi de implicaţiile
general-filosofice. Tezele lui Habermas au
influenţat mai mult pe cei interesaţi de regândirea în
noi termeni a rolului mijloacelor de informare în
masă în apariţia opiniilor, în circulaţia ideilor şi în
viaţa politică decât pe metafizicieni. Nu întâmplător,
Habermas este unul dintre puţinii filosofi sau
sociologi care au intervenit în discuţia publică a
unor propbleme de mare urgenţă, cum ar fi aceea
89
generată de revizioniştii de dreapta ai
Holocaustului. Dintre gânditorii contemporani, el se
aseamănă în această privnţă doar cu N.Chomsky în
susţinerea unei tradiţii a criticii principiale a
realităţilor politice actuale, orientată exclusiv de
adevăr.
Note
1. J.Habermas, UEspace public, trente ans
apres, Preface a L'Espace public, Ed. 1992, p. 6.
2. Idem.
3. Ch. Bouchindhome. J.Habermas, Morale et
communication, Ed. du Cerf, 1986, p.12.
4. J.Habermas, Der Philosophisches Discurs der
Moderne, Frankfurt, a.m.1985, p. 29.