“Obisnuinta este leaganul si cimitirul sentimentelor”

OBISNUINTA este o deprindere propriomotivata ce se impune inconduita in

virtutea unei necesitati afective si a repetabilitatii, indiferent de imprejurari.
Obisnuinta presupune implicarea in actul deprinderii sau in relatiile habituale a
trebuintei practicarii lor periodice, de unde tendinta subiectului de a-si satisface
obisnuinta, spre deosebire de alte deprinderi care nu se activeaza decat in raport
cu conditiile activitatii.

Ne-am obisnuit sa avem un anumit stil de viata si fiecare zi decurge ori după un
program foarte bine pus la punct, ori trece pur si simplu, fara să luam seama ce
se intampla sau de ce trebuie să facem anumite lucruri.

Si astfel apare monotonia care, evident, merge mana in mana cu obisnuinta.

Urmatorul pas? Incepem să ne plangem ca nu ne place viata pe care o avem, ca
nu suntem fericiti, impliniti, ca nimic nu mai are farmec si simtim sub noi
pamantul pentru ca da, acolo am ajuns
.
Cand te-ai deprins in viata cu un obicei...iti pare cu neputinta să renunti la el fara
sa sfarami in acelasi timp toate celelalte resorturi ale vietii". Cand obisnuinta
devine un punct de sprijin al vietii sa nu ne miram cum arata toate domeniile
vietii, pentru ca daca patrunde doar intr-unul din ele, le afecteaza pe toate.

Pentru ca obisnuinta anihileaza esenta lucrurilor si totul devine doar pura

practica, exercitii pe care le credem spirituale, dar care sunt lipsite de
profunzime. Cel mai mare vrajmas al lucrurilor de pret de pe pamant este
obisnuinta, pentru ca ea lasa formele fara fond, fara esenta, fara semnificatie.