Smaranda Vultur (coordonator), Germanii din Banat prin povestirile lor, Cu două studii

introductive de Rudolf Gräf Şi Valeriu Leu, Prefaţă de Smaranda Vultur, Bucureşti,

Paideia, 2ooo, 396 p.
La realizarea volumului au participat: Rudolf Gräf, Valeriu Leu, Adela Lungu, Roxana
PătraŞcu, Alexandra Dorca, Mihai Crîznic, Mirela Daniela Golovescu, Elena PoloŞan, Cosmina
Elena Ninu, Adrian Onica, Voichiţa Năchescu, Ramona Magheţ, Simona Şimon, Raluca Ionescu,
Ştefana Ciortea-Neamţiu, Tonia MariŞescu, Daria Maria Jurca, Antonia Komlosi, Gilda Vălcan,
Cătălina George, Smaranda Vultur
"[…] memoria orală în primul rând, dar apoi şi cea scrisă, a transmis istoria colonizării
germanilor din Banat. Această istorie e inclusă de obicei în povestea vieţii germanilor
intervievaţi ca un suport identitar. O rezumă, în trei vorbe, mulţi dintre interlocutori, dar eu am
auzit-o pentru prima oară de la Katharina Vitye, originară din Tomnatic: "der Not, die Tod, das
Brot", ceea ce vrea să spună că, în anul dintâi al sosirii în Banat, a fost nimicul, în al doilea —
moartea şi în al treilea — pâinea. Ţinutul în care au venit în căutare de o viaţă mai bună nu avea
nimic dintr-un Eldorado, dar, harnici şi hotărâţi, sprijiniţi de Curtea de la Viena cu bani şi
înlesniri fiscale, înfruntând clima nesănătoasă (din pricina mlaştinilor) sau prea aspră în zona de
munte, germanii au reuşit în scurtă vreme să înjghebeze sate, să cultive pământul, să ajungă la o
relativă prosperitate" (p. 7 – 8). — scrie, în scurta dar foarte subtila sa Prefaţă la Germanii din
Banat prin povestirile lor, Smaranda Vultur. Sunt fraze care includ, in nuce, liniile de forţă ale
povestirilor germanilor din Banat despre începuturile sosirii lor în regiune, dar şi o viziune
exterioară, a Celorlalţi — din grupul cărora Smaranda Vultur şi majoritatea tinerilor din grupul
său, angrenaţi în alcătuirea cărţii fac parte — despre importanţa acestei sosiri şi, mai ales, despre
urmările binefăcătoare pe care ea le-a avut asupra bunăstării generale a Banatului şi a
bănăţenilor. Sunt fraze de dincolo de care transpar, pe de o parte, suferinţa şi încrâncenarea unei
comunităţi hotărâte să învingă neajunsurile şi să domesticească un mediu necunoscut şi agresiv
şi, pe de altă parte, consideraţia de care ea, comunitatea germanilor, se bucură în ochii celor în
mijlocul cărora trăieşte. Altfel spus: o poveste (sau o sumă de poveşti) şi o imagine — care,
pentru comunitatea românească a jucat, cel mai adesea, rolul de model vizat şi rareori atins —
sunt elementele care se regăsesc în filigranul acestui volum impunător scris de români despre
germani. (Transcriu, în acest sens, fără comentarii prea numeroase, o afirmaţie din debutul cărţii
— O afirmaţie la care subscriu fără nici o reţinere! — scrisă, probabil, de Smaranda Vultur ca
răspuns la o sumă de presiuni şi discuţii neoficiale locale: "Noutatea [demersului — n.m., O.H.]
constă şi în faptul că am încercat să ieşim din schema potrivit căreia preocuparea pentru
studierea, cunoaşterea şi transmiterea memoriei şi istoriei unei etnii ar fi obligaţia sau privilegiul
exclusiv al celor aparţinând acestei etnii, şi scopul unei astfel de întreprinderi ar fi exclusiv sau
dominant legitimant" (p. 5).)
Relaţiile dintre poveste şi imagine, dintre ce sunt nemţii şi ce cred ei înşişi despre ei
înşişi, respectiv ce cred românii despre nemţi punctează istoria Banatului din ultimii două sute de
ani. Cartea de faţă dezvoltă două discursuri care imaginează şi comentează aceste relaţii. Primul,
de factură antropologică, aparţine Smarandei Vultur şi îl voi cita inextenso, deoarece mi se pare
că el rezumă în ce măsură prezenţa germanilor în Banat este de neînlocuit, ea oferind imagini
1
identitare integratoare: "E interesant să observăm că în povestea vieţii deportaţilor în Bărăgan din
1951 – 1956, găsim un transfer al acestei imagini asupra bănăţenilor în general, indiferent de
etnie. Istoria deportării tinde, prin suprapunerea mărturiilor, să ajungă la o formulă comună:
Bărăganul, la început un loc ostil şi străin, aproape sălbatic, e «îmblânzit» treptat şi transformat
în asemenea măsură, încât, la eliberarea deportaţilor, în 1956, el apare celor care depun mărturie
întru totul asemănător Banatului înfloritor, părăsit cu forţa în urmă cu cinci ani. Un mod, am
spune, pentru cei aflaţi acolo cu domiciliu obligatoriu, de a întoarce soarta, de a redobândi
libertatea, un fel aparte de a gândi o fugă pe loc, în care imaginea-suport e cea a modelului
identitar preferat, cel al germanului în ipostaza bunului colonizator" (p. 8). Al doilea
discursdespre relaţiile dintre istoria germanilor din Banat şi felul în care ei au fost priviţi de către
români este al lui Valeriu Leu şi se intitulează Imaginea germanului la românii din Banat (p. 33
– 64). Studiu declarat de imagologie etnică — După cum precizează, chiar de la început, autorul:
"Codul vestimentar, codul alimentar, cel de comportament, ritmul muncii sau arhitectura, toate
evocă această relaţie [dintre români şi germani — n.m., O.H.], un dialog de trei secole care a
fructificat masiv în civilizaţie.
Evidenţele impun întrebarea: ce s-a întâmplat aici? care au fost şansele istorice?
Imagologia oferă un răspuns. Imaginile pot determina faptele, atitudinile. Ele pot crea dificultăţi
unui dialog, îl pot chiar întrerupe, dar, pe de altă parte, îl pot impune şi-l pot stimula" (p. 33). —,
textul lui Valeriu Leu se distinge prin pertinenţa cu care autorul extrage din documente şi din
mărturiile istorice acele afirmaţii care au exprimat, mai clar sau mai difuz, în timp, imaginea
germanului bănăţean din punctul de vedere al românului.
De la începutul acestei relaţii, când venirea coloniştilor a stârnit "o mare mirare", căci "la
colonizarea comunei Bacova, din apropierea Buziaşului, cu şvabi, se povesteşte că auzind
bâzăşenii că vin şvabii au alergat «să-i vadă cum sunt şi se mirau la ei»" (p. 42), trecând prin
momentele de fricţiune de la începutul convieţuirii (p. 43), apoi prin ameliorările succesive
datorate unei cunoaşteri mai atente şi, mai ales, muncilor prestate împreună, în special în centrele
industriale din zona montană (p. 46), până la încercarea unora dintre românii bănăţeni de a intra
"în rând cu nemţii", cercetătorul prezintă faptele atent, uzând abundent de citate, dintre care
unele suculente, ceea ce conferă textului său erudit osavoare excepţională. Voi cita, spre
exemplificare, un singur caz. În amintirile sale, Petru Nemoianu nota: "Deviza «ca la neamţ»
constituie, în familia noastră, piatra de hotar între viaţa patriarhală ce a fost […] şi între evoluţia
rapidă ce a urmat. De la zămislirea acestui gând s-au prăbuşit, rând pe rând, multe obiceiuri
moştenite din bătrâni. Noul ideal impunea alte precepte şi alte mijloace de viaţă […]. Cea dintâi
consecinţă a fost că timpul a început să fie preţuit […]. Astfel şi-a cumpărat ceas, iar boii i-a
schimbat cu caii. S-a întovărăşit, deci, preciziunea cu rapiditatea. Intrarea ceasului la noi în casă
a introdus o nouă regulă şi în gospodărie: ca la neamţ […]. Pretutindeni se remarca tendinţa
de a economisi timp şi trudă" (p. 5o). Valeriu Leu nu comentează amănunţit această mărturie,
deşi Petru Nemoianu este citat adesea, pe parcursul volumului, pentru textelesale extrem de
aplicate pe relaţia "români — germani". Personal cred că pasajul de mai sus are o importanţă
covârşitoare pentru înţelegerea a ceea ce s-a petrecut în comunitatea românească din Banat sub
influenţa modelului german. Practic această nouă atitudine faţă de timp care a devenit posibilă
2
odată cu introducerea ceasului în gospodărie marchează aderenţa la un nou model cultural.
Renunţând la o viaţă care nu preţuia timpul şi nu-l considera niciodată pierdut în favoarea uneia
în care "[…] structurile temporale sunt arbitrare şi impuse, necesitând o învăţare din partea
indivizilor" (Edward T. Hall, La danse de la vie, Temps culturel, temps vécu, Paris, Seuil, 1984,
p. 61), românii din Banat au schimbat modelul cultural al timpului policron cu cel al timpului
monocron, specific, după cum arată Hall, "sistemului european de nord" (op. cit., p. 58) şi
responsabil de eficienţa şi succesul rapid al civilizaţiilor care îl utilizează.
Cele două discursuri despre relaţiile dintre povestea germanilor şi imaginea românilor
despre germani, al Smarandei Vultur şi al lui Valeriu Leu, se bazează pe câteva categorii de
documente incluse în volumul publicat la Paideia. Este vorba, mai întâi, despre o scurtă dar
foarte consistentă cronologizare a prezenţei germanilor în Banat, datorată lui Rudolf Gräf,
Germanii în Banat sau istoria între două emigrări. Cercul care se închide (p. 13 – 32), care
punctează principalele evenimente istorice din existenţa acestei etnii, de la începutul
colonizărilor până în prezent, când, constată lucid – amar autorul, "la aproape trei secole (1718 –
2ooo) de la începuturile venirii germanilor în Banat, istoria şi rolul lor în această parte a Europei,
dar şi rolul lor în calitate de comunitate naţională, se pare că s-au încheiat sau cel puţin sunt pe
punctul de a seîncheia" (p. 13). Un text exact, acrib, succint şi foarte limpede care aruncă jaloane
în trei secole de istorie prea puţin cunoscute publicului românesc sub aspectul realităţilor
germanilor din Banat. În al doilea rând, şi în această carte ca şi în cele precedente (Istorie trăită,
istorie povestită, Amarcord, 1997 şi Lumi în destine, Nemira, 2ooo), Smaranda Vultur publică
ample interviuri cu oameni care îşi povestesc viaţa. Şi de astă dată, sunt prezentate acele
persoane interesante, care dau culoare comunităţii lor: Magdalena Koşar, n. Arendt, ultima
descendentă a proprietarilor unei celebre cofetării din Timişoara; Karl Windberger Szelhegyi,
fotograf pasionat şi aproape un model al "neamţului care şurubăreşte", căci înainte de a merge la
şcoală, "la şase ani, şi-a construit singur prima cameră de proiectat" (p. 148); Ana Cocron, din
Tomnatic "… un fel de nod de legătură între cei plecaţi şi cei care au rămas" în sat, care ţine "un
caiet cu morţi", despre care Smaranda Vultur scrie, aproape patetic dar atât de corect, că
"exprimă şi această solidaritate în moarte, ca şi în viaţă, a celor care sunt cu cei ce nu mai sunt
(p. 25o); Eva Pascu, n. Ollinger, descendentă a unei familii care a avut în proprietate staţiunea
Steierdorf, deportată în Donbas, despre care îşi aminteşte cu umor şi interes, ca despre un trecut
personal pe care pur şi simplu nu-l poate arunca la coş şi care relatează fără nici o emfază cum,
în momentul când, întoarsă în Timişoara, îşi căuta cu dificultate un serviciu pe care, din cauza
"dosarului", nu-l putea primi până când sora faimosului activist comunist Rangetz nu a declarat:
"Nu am nevoie numai de membri de partid, ci şi de oameni care lucrează, garantez pentru ea!"(p.
361). Alături de aceste adevărate personaje, exemplare pentru comunitatea lor şi care, în mod
suplimentar, dau dovadă şi de un excelent talent narativ, volumul mai include puncte de vedere
ale liderilor actuali ai comunităţii germanilor din Banat precum şi interviuri mai reduse ca
dimensiuni cu diferiţi interlocutori care pot relata despre sărbătorile germanilor, despre
deportarea din Donbas, de după al doilea război mondial, sau pot oferi informaţii interesante
despre comunităţile germane din Steierdorf-Anina, Oraviţa, Tomnatic, Giarmata, Dealul
Silagiului-Bacova Şi Gărâna.
3
 Aşa cum se prezintă astăzi, Germanii din Banat prin povestirile lor mi se pare o carte
deschisă. Oricând ea poate fi continuată, fie cu alte mărturii, fie prin focalizarea asupra unora
dintre problemele foarte numeroase pe care ea le numeşte doar, fără să le aprofundeze prin studii
specializate (de exemplu, problema sărbătorilor germanilor). Prin intenţiile sale, ca şi prin
studiile seniorilor implicaţi în proiect, ea este, însă, fără doar şi poate, "o treabă nemţească".