ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI

MUZEUL NAŢIONAL DE ARHEOLOGIE ŞI ISTORIE A MOLDOVEI

CONFERINŢA ŞTIINŢIFICĂ

„PROPRIETATEA FUNCIARĂ ÎN
BASARABIA: TRADIŢIE, ORGANIZARE ŞI
REGLEMENTARE”

PROGRAMUL

REZUMATELE COMUNICĂRILOR

CONCEPŢIA EXPOZIŢIEI TEMATICE „O CARTOGRAFIE A MOŞIILOR DE ALTĂDATĂ”

CHIŞINĂU

17-18 mai 2011

 Marţi, 17 mai 2011

Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei

(Sala de protocol)

Orele 900-915. Cuvânt de deschidere

Alocuţiuni

Eugen SAVA, director general al Muzeului Naţional de Arheologie şi

Istorie a Moldovei
Elena PLOŞNIŢĂ, secretar ştiinţific, Muzeul Naţional de Arheologie şi
Istorie a Moldovei
REZERVAT, din partea Agenţiei Relaţii Funciare şi Cadastru a
Republicii Moldova
Pavel Cocârlă, şef Catedră Istorie Universală, Universitatea de Stat
din Moldova

Orele 915-1215. Comunicări

Moderator – dr., conf. cerc. Maria Danilov

Sergiu BACALOV (Institutul de Istorie, Stat şi Drept, AŞM) –

Consideraţii privind fenomenul de "alegere şi stâlpire" a moşiilor
în Moldova medievală (sec. XVII – încep. sec. XVIII)

Pavel COCÂRLĂ (USM) – Formele de proprietate ale târgoveţilor în

Moldova medievală (sec. XVII-XVIII)
Tudor CANDU (Arhiva Naţională a Republicii Moldova) – Hotărniciile
moşiilor Văsieni, Mănoileşti, Policeni şi Cumpăneşti ţinutul Lăpuşna în
decursul secolului al XVIII-lea
Valentin ARAPU (USM) – Arendăşia proprietăţilor funciare de către
negustorii armeni în Ţara Moldovei (a doua jum. a sec. XVIII -
încep. sec. XIX)

Maria DANILOV (MNAIM) – Despre moşiile boierilor din Basarabia

la anul 1812 (cazul spătarului Ioniţă Başotă)
Valentin TOMULEŢ (USM) – Litigiile funciare între răzeşi şi moşieri
în primii ani după anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la
Imperiul Rus (1812-1818)
Dinu POŞTARENCU (Institutul de Istorie, Stat şi Drept, AŞM) –
Delimitarea domeniului statului rus din sudul Basarabiei

Orele 1215-1240. Pauză de cafea

Orele 1240-1540. Comunicări

Moderator – dr. hab., conf. univ. Valentin TOMULEŢ

Ana GRIŢCO (MNAIM) – Din istoria Biroului de Hotărnicie din
Basarabia (1818-1890)
Ivan DUMINICĂ (Universitatea din Veliko Târnovo “Sf. Chiril şi
Metodiu”, Bulgaria) – Decretul Imperial din 29 decembrie 1819
şi reglarea statutului coloniştilor bulgari în Basarabia

Ion GUMENÂI (USM) – Unele consideraţii privind construcţia

lăcaşelor de cult romano-catolice şi a proprietăţii funciare de pe
lângă acestea din Basarabia în secolul al XIX-lea. (Cazul Bisericii
latine din Hotin)
Alina FELEA (Institutul de Istorie, Stat şi Drept, AŞM) – Din istoria
moşiilor Ocolina şi Ţepilova Mică (Soroca)
Vera SERJANT (MNAIM) – Unele consideraţii privind proprietăţile
funciare ale domnitorului Mihail Sturdza în Basarabia în sec. al
XIX-lea
2
Sergiu DOBREA (MNAIM) – ,,Casa Noastră” – istorie şi destin
Andrei EMILCIUC (MNAIM) – File din viaţa şi activitatea inginerului
cadastral Alexei Ivanov-Gavanin în Basarabia interbelică (în
baza documentelor din colecţiile MNAIM)

Discuţii

Orele 1540-1600. Vizitarea expoziţiei „O cartografie a

moşiilor de altă dată”

3
 REZUMATELE COMUNICĂRILOR

Consideraţii privind fenomenul de "alegere şi stâlpire" a

moşiilor în Moldova medievală

Sergiu BACALOV
Este binecunoscut faptul că în Ţara Moldovei dreptul de stăpânire
a pământului era un privilegiu al tuturor stărilor boierimii. Iar
stăpânirea pământului se efectua în temeiul obiceiului răzeşiei, bazat
pe relaţiile de rudenie.
Pentru secolul al XVII-lea constatăm o serie de schimbări
semnificative în societatea Ţării Moldovei, ce au afectat, în mod
nemijlocit, boierimea, tipul şi felul de stăpânire a moşiilor de către
aceasta.
Pătrunderea în Ţara Moldovei, pe parcursul întregului secol al
XVII-lea, pe fondalul aprofundării dependenţei de Imperiul Otoman, a
numeroaselor elemente străine, originare din zona balcanică (greci,
albanezi, italieni etc.), însoţită de împământenirea rapidă a acestora,
prin stabilirea unor relaţii de rudenie cu elita autohtonă, a făcut
posibil accesul lor la fondul funciar al ţării. Totul în condiţiile când,
deja în secolul al XVI-lea, se manifestă, în mediul stăpânilor de moşii,
procesul de diferenţiere după criteriul averii şi a statutului social. Iar
pătrunderea masiva a străinilor şi acceptarea lor în mediul boierimii
autohtone, pentru procesul de diferenţiere în cadrul boierimii de neam
a Ţării Moldovei, în baza averii, serveşte în calitate de catalizator.
Procesul descompunerii moşiilor, stăpânite până la acel moment în
baza vechiului obicei (sistem) al răzeşiei (devălmăşiei), se face, în faza
iniţială, prin alegerea şi stâlpirea a unei cote-părţi, sau părţilor, de
moşie cuvenite pentru anumit membru al neamului boieresc, ce a
reuşit să se evidenţieze de restul rudelor, graţie carierei de succes, prin
includerea şi ascensiunea pe scara ierarhic-administrativă a Ţării
Moldovei, însoţită uneori şi de o diferenţiere semnificativă de avere.
4
Fenomenul se desfăşoară cu mai mare uşurinţă, mai ales prin
înrudirea marilor neamuri boiereşti pământene cu boieri de origine
alogenă. În acest mod, fisura apărută firesc, între diferiţi membri ai
neamului boieresc, este aprofundată, până la disociere, fără remuşcări
de conştiinţă, prin intermediul străinilor.
Alegerea şi stâlpirea părţii cuvenite din cadrul moşiei, pentru un
membru mai de cinste sau mai înstărit, semnifică izolarea de partea
cea scăpătată a neamului. Alegerea şi stâlpirea era efectuată de un
dregător domnesc, ţinând cont de obiceiul răzeşiei, când fiecare răzeş,
copărtaş al moşiei, avea parte egală asupra acesteia şi a veniturilor,
distribuite corespunzător, ţinând cont de numărul concret al
stăpânilor în cadrul unei moşii (numărul varia de la 2 până la 20 şi
mai mult). Astfel, boierul, care intenţiona să se retragă din
comunitatea de neam, prin alegere, obţinea părţi egale în toate
componentele moşiei: vatră de sat, ţarină, vii, livezi, pădure, mori,
ţărani etc. De pe suprafaţa concretă a moşiei ce i-a fost atribuită prin
alegere, acesta îşi ridica venitul, evitând astfel complicatul şi delicatul
proces de distribuire a venitului comun între toţi stăpânii (răzeşii)
moşiei.
Ruperea definitivă de vechiul sistem răzăşesc se face prin stâlpirea
părţii alese, prin stabilirea precisă a teritoriului părţii de moşie ce a
fost aleasă. Astfel apare, şi se individualizează, stăpânirea de pământ
numită “de tip boieresc”, deosebită de cea “de tip răzăşesc”.
Procesul alegerii şi stâlpirii este urmat, de regulă, de rotunjirea
moşiei. Se făcea aceasta atunci când boierul cumpără celelalte părţi
din moşie de la rudele sale, anexându-le la partea ce i-a fost aleasă şi
stâlpită anterior. Situaţie înlesnită de căderea masivă în datorii a micii
boierimi, factor care a impus alegerea părţilor de moşie, din răzeşie, a
datornicilor, apoi înstrăinarea lor, situaţie ce a contribuit esenţial la
descompunerea vechiului sistem al răzeşiei şi la constituirea marilor
fondurilor funciare de “tip boieresc”. Astfel, treptat, apar numeroase
moşii stăpânite integral de către un singur boier; în acest caz nu mai
putem vorbi de răzeşie, cu toate că rudele sale, care au continuat să-şi
exercite dreptul de stăpânire asupra părţilor rămase nealese, în baza
5
aceluiaşi obicei, aveau prioritate în cazul vânzării părţii alese din
moşie. Însă, treptat, influenţa acestui drept este diminuată. Devin
frecvente cazurile când porţiuni, destul de semnificative ca suprafaţă,
alese şi stâlpite, ale unei moşii, devin elemente (moşii) separate de
restul răzeşiei, atât la nivel toponimic cât şi juridic.
Trebuie să remarcăm că, în cazul părţilor de moşii alese, dar şi al
acelor stăpânite integral de o persoană, era posibilă revenirea la
obiceiul răzeşiei (proces ce-l putem numi convenţional “noua
răzeşie”), prin împărţirea acesteia între urmaşi, în special în situaţiile
când noile neamuri boiereşti se ruinau şi erau eliminate de pe arena
social-politică a Ţării Moldovei.
Astfel, constatăm, pentru secolul al XVII-lea – începutul secolului
al XVIII-lea, următoarele tipuri în evoluţia modului de stăpânire a
moşiilor în Moldova medievală, care s-au făcut remarcate, în
dependenţă de situaţie:
1. vechea răzeşie → parte boierească → moşie boierească
2. vechea răzeşie → parte boierească → moşie boierească → noua
răzeşie
La rândul lor, alegerea şi stâlpirea părţilor de moşie, în
calitate de element juridic, se efectua după un scenariu bine definit,
prin implicarea activă a funcţionarilor statului, dar şi a răzeşilor şi
megieşilor moşiei. Procesul concret al alegerii şi stâlpirii erau un
eveniment de mare importanţă pentru comunitate, pentru familie,
pentru neam, deoarece comporta schimbări semnificative asupra
modului de viaţă tradiţional.

Formele de proprietate ale târgoveţilor în Moldova

medievală (sec. XVII-XVIII)

Pavel COCÂRLĂ
Spre deosebire de oraşele Europei Occidentale, cele din Ţările
Româneşti au avut pe tot parcursul epocii medievale un caracter
6
semiagrar, locuitorii lor îmbinând ocupaţiile cu comerţul şi
meşteşugul cu ocupaţiile agricole. În istoriografie se subliniază că
aşezările urbane din Ţara Moldovei au fost iniţial sate şi că o bună
parte a acestora s-au transformat pe parcursul secolelor în aşezări
urbane * . Referindu-se la acest aspect al aşezărilor urbane, Alexandru
I. Gonţa menţiona că „Un târg moldovean sau muntean medieval era
înconjurat cu un ocol agricol, era în parte un sat mare de plugari...” † .
De fapt „Oraşul vechi românesc era ..., o comunitate, o unitate care
se compunea din târgul propriu zis şi moşiile sale din jurul târgului”.
Toate târgurile din Moldova au fost înfiinţate pe pământ domnesc ‡ .
Din această cauză oraşele erau considerate proprietate domnească.
Domnul era stăpânul târgului în virtutea dreptului de „dominium
eminens”, drept în baza căruia domnii şi-au permis să facă din
târgurile ţării ceea ce făceau şi cu satele din ocoalele târgurilor în
calitate de proprietari. Ei au dăruit cui au voit venitul controlului şi al
vămilor, veniturile de la morile, pietrele de ceară, plătite de locuitorii
târgului... etc.
În acelaşi timp târgoveţii se foloseau de terenurile din ocoalele
târgurilor (mai ales pentru păşunatul vitelor) şi din hotar unde
stăpâneau terenuri agricole, şi vatra târgului. În calitate de
uzufructuari ai terenurilor domneşti, târgoveţii aveau un şir de
obligaţii faţă de domni (dări în natură, corvoade etc.). Atunci când
domnii „miluiau” pentru „dreaptă şi credincioasa slujbă” un boier, sau
dădeau bucăţi ale terenurilor mănăstirii, târgoveţii uzufructuari ai
acestor loturi trebuiau să dea „ dare de a zecea”. La 14 iulie 1712
Nicolae Alexandru dă carte egumenului Neofit, egumenul de la
mănăstirea Sf. Vineri, prin care dispunea ca „pre oricine va trimite la
moşie Sfintei monastiri la târgul Chişinăului, carea parte este a sfintei
manastiri să fie volnic cu carte domniei mele a lua de a zeace din pâine

* Emil Ioan Emandi, Mihai Ştefan. Să nu dărâmi dacă nu ştii să construieşti.

Contribuţii de morfologie urbană la cunoaşterea oraşului Suceava. 1388-1988. –

Rădăuţi – Iaşi, 1991, p. 30-31.
† Alexandru I. Gonţa, Studii de istorie medievală. – Iaşi, 1998, p. 149.
‡ Paul Păltănea. Istoria oraşului Galaţi. De la origini până la 1918. – Galaţi, 1994,

partea I, p. 28.
7
şi din fân, şi din grădini, şi din tot locul, tot vinitul”. Dar întrucât
târgoveţii nu recunoşteau asupra lor alt stăpân decât pe domn, deseori
refuzau să dea noului proprietar a zecea parte din roadă.
În cartea lui Mihai Racoviţă din 8 august 1716 adresată „boierilor
noştri la staroştii de Cernăuţi” se constată că târgoveţii refuză să dea
călugărilor (schiteanii) dările „şi nu vor să dia din toată pîinea de
zeace, precum le scriu cărţile”. Domnul porunceşte starostelui „să le
dea strânsoare” şi să-i forţeze pe târgoveţi să dia de-a zecea „... din
grâu, din orzu, săcară, mălai, ovăz, hrişcă”.
La început domnii făceau danii din ocol, iar mai apoi din hotarul şi
vatra târgului. Astfel, la 22 aprilie 1641 Vasile Lupu da marelui armaş
Ştefan, văzând „a lui dreapta şi credincioasa slujbă” „... dintru al
nostru pământ al Moldovei, o sălişte, anume Spărieţii din ţinutul
Lăpuşnei, cari ace sălişti au fost dreaptă a noastră domnească, spre
ascultarea către ocolul târgului nostru Lăpuşnii, ca să aibă aş face lui şi
sat”.
Cele mai multe danii se făceau, de regulă, din hotarul târgului,
asupra căruia orăşenii n-aveau nici un drept, fapt ce reiese şi dintr-un
document din 8 februarie 1455 prin care domnul le-a interzis
locuitorilor Târgului Neamţ să vândă o bucată de loc la Topoliţa din
hotarul Târgului Neamţ. În calitate de proprietar însă, domnul
Alexandru Voievod ia această bucată de pământ şi i-o dăruieşte
mănăstirii Neamţ ameninţându-i pe locuitori că dacă se vor pîrî sau
vor pomeni pentru acest hotar „acela să plătească ... o sută de ruble de
arginţi”. Printre daniile din hotare menţionăm cartea lui Iliaş Voievod
din 5 mai 1668 prin care domnul dă boierului Adlei Agă satul
„Păhărniceni, ce-i pe Răut, în hotarul Târgului Orhei, cu loc de moară
pe Răut, cu pământ în stepă şi pădure cât va trebui pentru întreţinerea
acestui sat”.
În acelaşi timp, unii boieri acaparau cu de la sine putere, terenuri
din hotare, fapt care genera plângerile târgoveţilor către domn în
calitate de stăpân al oraşului şi al proprietăţilor funciare ale
târgoveţilor. În calitate de exemplu ne serveşte cartea domnească a lui
Vasile Lupu din 14 mai 1645 dată fostului paharnic Gh. Catargiu
8
pentru seliştea Piatra în ţinutul Orhei, la care pretindeau şoltuzul şi
locuitorii târgului Orhei. Din carte reiese că la domnie au dat o
plângere „Şoltuzul şi toţi locuitorii oraşului Orhei împotriva fostului
paharnic Gh. Catargiu”. Ei scriau că acesta „a luat din pământurile
care ţinea de ocina lor, o bucată, pe care a mărginit-o cu pietre de
hotar dinspre hotarul Târgului” şi a mutat acolo în seliştea Piatra,
patru oameni. În acest document, domnia dă dreptate lui Catargiu.
Pe măsură ce în a doua jum. a sec. XVIII daniile din hotare se
înmulţesc, orăşenii contestă dreptul de proprietate a domniei asupra
oraşelor. În 1798 ia naştere procesul dintre orăşenii din Roman şi
episcopia de acolo căruia domnul îi dăruise târgul. Orăşenii erau
împotrivă: ei contestă dreptul de proprietar al domnului, susţinând că,
târgurile cu moşiile lor sunt proprietatea colectivă a locuitorilor, iar
domnul nu are drept decât la bezman şi cămăta”.
În acelaşi timp, terenurile pe care se aflau viile sau livezile
târgoveţilor aveau un regim de proprietate privată dat fiind că atât
viile cât şi livezile constituiau stăpâniri tradiţionale ale familiilor
târgoveţilor. Dovadă în acest sens servesc multiplele documente de
vânzare cumpărare a terenurilor de vii, suprafaţa cărora varia de la 0,5
până la 12 pogoane, iar preţurile (în funcţie de loc, distanţa de la târg
etc.), de la 16 până la 50 lei * . Sub acelaşi regim se aflau şi casele şi
dughenele târgoveţilor situate în vatra Târgului. Astfel, la 1 mai 1731,
preotul Ilie din Târgul Orheiului vinde lui Dumitraşcu Bălan „nişte
case a nostri den târgu, din Orhei, casă cu pivniţi şi dugheani...”.

Arendăşia proprietăţilor funciare de către negustorii armeni

în Ţara Moldovei (a doua jum. a sec. XVIII - încep. sec. XIX)

Valentin ARAPU

* П.С.Кокырлэ. Источники по истории сельского хозяйства в городах Молдавии

XVIII в. / Советская историография истории СССР (до 1917 г). – Кишинев, 1978, с.
195.
9
 Fenomenul arendăşiei în agricultură era caracteristic pentru
majoritatea ţărilor care renunţau treptat la relaţiile feudale, acceptând
metodele precapitaliste în dezvoltare. Arendarea terenurilor agricole
permitea în condiţiile unor investiţii modeste să asigure profituri
substanţiale care la rândul lor aveau repercusiuni importante asupra
dezvoltării altor ramuri ale economiei. Deopotrivă cu arendaşii direcţi
ai moşiilor, activau arendaşi intermediari între stăpânii de pământ şi
producătorii direcţi, formând “o categorie de sine stătătoare,
premergătoare burgheziei” (Ioana Constantinescu). Arendaşii au
reprezentat agenţii capitalismului în Ţările Române (C. C. Giurescu).
Aptitudinile de antreprenoriat ale armenilor erau bine cunoscute
din timpurile cele mai vechi. Armenii au contribuit la dezvoltarea
economiei ţărilor unde s-au stabilit din cauza prigonirilor din patria
lor istorică. În Ţara Moldovei armenii au jucat un rol important în
cadrul dezvoltării comerţului, meseriilor şi antreprenoriatului, inclusiv
prin arendarea proprietăţilor funciare, în speţă a terenurilor agricole şi
păşunilor, contribuind astfel şi la constituirea păturii burgheziei
naţionale.
Atacaţi cu tenacitate de perşi şi turci, numeroşi locutori ai
Armeniei au fost nevoiţi să-şi părăsească patria de origine şi să
emigreze în diferite ţări europene: Polonia, Italia, Ţara Moldovei,
Olanda, Franţa. Au fost atestate câteva valuri de emigrare masivă a
armenilor din ţara lor de origine în secolele XI, XIV, XVII.
Comunitatea armeană, stabilită în colonii, se completa cu armeni
veniţi la câştig - haribi, iar o parte dintre cei aflaţi de mai înainte
reveneau în Armenia, formându-se astfel diaspora armeană care nu
întrerupea legăturile cu patria de origine (M. A. Melikian). Armenii
sunt atestaţi în spaţiul moldav de prin secolul al XI-lea, au venit din
Crimeea şi Polonia şi „formau nuclee importante chiar înainte de
întemeierea principatelor” (H. Dj. Siruni). În Ţara Moldovei în a doua
jum. a sec. XVIII – încep. sec XIX, cele mai însemnate colonii armene
existau în Botoşani, Roman, Iaşi, Hotin, Galaţi, Chişinău, Orhei,
Tighina, Ismail, Chilia, Akkerman şi în Focşanii din partea Moldovei.

10
 În coloniile armeneşti se concentrau, ca regulă, meseriaşii şi
negustorii, deoarece pământul era o proprietate a păturilor dominante
locale şi, de obicei, nu se vindea străinilor, inclusiv nici armenilor. Un
număr important al armenilor din colonii s-au apropiat de elementele
burgheze locale, transformându-se treptat şi ei înşişi în burghezie. De
altfel, armenii din Ţara Moldovei se românizează treptat pe parcursul
secolelor XVII-XVIII (I.N. Angelescu).
Negustorii armeni se bucurau de dreptul de păşunare a vitelor şi
cailor în Ţara Moldovei, cu scopul de a le îngrăşa pentru
comercializarea pe piaţă, cei „din Movilău creşteau în stepele
Basarabiei turme mari de oi şi vaci, apoi le tăiau şi exportau carnea în
Europa de Nord. Pielea era prelucrata într-un mod special, vopsită în
culori diferite şi comercializată în Brody şi Lituania” (Sadok Barącz).
Comercializarea cailor avea la baza sa practicarea de către armeni a
unei agriculturi sistematice. Arendau suprafeţe întinse de pământ şi
organizau crescătorii de cai şi vite. Armenii preferau în special să
crească cai de rasă pământeană care, în descrierea geografului armean
Ingigian, erau “de culoare roşcată sau neagră-roşcată, de statură
înaltă, frumoşi, renumiţi prin copitele lor frumoase, sprinteni şi
ascultători, buni pentru călărie şi tracţiune”. Cea mai mare parte erau
crescuţi în câmpia dintre Prut şi Nistru, nu erau prea mari, dar în
schimb erau foarte rezistenţi (Wenzel von Brognard).
În 1783 negustorii armeni care-şi ţineau la păşunat vitele în
Moldova cu scopul îngrăşării şi vinderii lor mai departe, au adresat o
plângere Curţii de la Viena în care menţionau că sunt stingheriţi la
arendarea moşiilor, dându-se prioritate moldovenilor. Astfel întreaga
activitate comercială a armenilor era pusă în pericol. Armenii mai
înstăriţi din Bucovina, dintre care se remarcă fraţii Ioan şi Nicolae
Capri, erau protejaţi atât în calitatea lor de supuşi austrieci de consulul
austriac de la Iaşi, cât şi direct de Curtea de la Viena unde aveau
legături importante. Puterea economică a fraţilor Capri le-a permis să
se bucure de o anumită trecere la Curtea imperială, astfel “la cererea
fraţilor Capri, negustori din Suceava” provincia Bucovina a fost inclusă
în cordonul vamal (ianuarie, 1786).
11
 Un palatin din familia Mniszech menţiona că fratele său, fost
ambasador între anii 1755-1756 a obţinut un firman de la Poartă în
favoarea negustorilor armeni stabiliţi în Rzeczpospolita Polska, care
fac de mai mult timp comerţ cu boi, cai şi alte animale, posedând
herghelii şi cirezi în Ţara Moldovei. Un hrisov domnesc din 9 martie
1784, dictat de domnul Alexandru Mavrocordat pentru armenii supuşi
austrieci, întăreşte toate privilegiile acordate lor până atunci şi mai
adaugă altele noi printre care dispoziţia prin care li se interzicea
localnicilor să ceară armenilor chirii prea mari pentru păşunat sau să
le facă neajunsuri. Necesitatea unor asemenea restricţii a fost cauzată
de faptul că unii proprietari de moşii dădeau în chirie păşuni
negustorilor armeni, apoi ridicau în mod unilateral plata pentru
arendă, iar uneori în baza dreptului de protimis încălcau înţelegerea
cu arendaşul oferind păşunea altui negustor la un preţ mai avansat
(Vlad Bănăţeanu).
Negustorii armeni au obţinut pe parcurs permisiunea de a arenda
şi chiar de a cumpăra moşii. În unele cazuri ei comiteau în acest sens
înşelăciuni şi abuzuri. Ţăranii „Ioniţă Diaconul şi Toader Diaconul,
fiind beţi în crâşma lui Ariton Pruncul Arman au semnat actul de
vindere a moşiei lor iar banii primiţi i-au băut în crâşmă. N-au primit
nici banii din plin”. Domnul ţării le-a făcut dreptate ţăranilor, ultimii
obligându-se să-i întoarcă negustorului banii primiţi.
Veniturile substanţiale care „proveneau mai ales din comerţul de
vite şi de cereale” erau investite în arendarea moşiilor şi păşunilor cu
scopul de a asigura îndeletnicea de bază – negoţul. De asemenea
arendăşia era convenabilă proprietarilor care aveau moşii amplasate la
depărtare mare, creându-le astfel dificultăţi în ceea ce priveşte
gestionarea lor eficientă.

Despre moşiile boierilor din Basarabia la anul 1812 (cazul

spătarului Ioniţă Başotă)

Maria DANILOV
12
 Anul 1812 a provocat mare consternare în rândurile boierimii
moldoveneşti dintre Prut şi Nistru. Imperiul Rus, în urma Tratatului
de Pace la Bucureşti (16 mai, 1812) îşi însuşise aproape o jumătate din
Principatul Moldovei, astfel încât hotarele acestuia s-au extins până la
râul Prut. Pierderea teritorială a dezechilibrat viaţa economică de pe
ambele maluri ale Prutului, mai întâi. Mulţi dintre boierii ţării, din
dreapta Prutului, după anul 1812, au fost puşi în situaţia să-şi
revendice arbitrar, într-un timp foarte restrâns, dreptul asupra
întinselor moşii pe care le stăpâneau în teritoriul dintre Prut şi Nistru
aflat sub stăpânirea rusească. Printre aceştia se regăsesc „pe lângă
vreo 200 de boieri mai de jos, de boiernaşi […], un Ioan Balş şi
Constantin Paladi, la care se adăugă fireşte cei care se strămutară de
mai înainte vreme. Mai târziu între dvoreni aflăm însă pe Constantin
şi Ştefan Ghica, Vasile Roset, Constantin Canta, Ioan Sturza, Panaite
Cazimir, Dinu Rusu, membri ai neamului Başotă, Stamo, Casimir,
Dicescu, Milo, Râşcanu, Pruncu, Rusu, Rale, Iamandi, Vartolomeu,
Leondari, Teodosiu, Panaite, Bantâş, Vârnav, Stamati, Buşilă,
Bodescu, Burada, Cerchez, Balasachi, Kogâlniceanu, Ciuhoreanu,
Gafenco, Tudori, Catichi, Buzne, Soroceanu, Lazu, Hermeziu, Savu,
Isăcescu, Manole, Murguleţ ş.a.” .
Mărturiile aduse în discuţie, reflectă fenomenul propriu-zis,
privind un schimb de moşii, în 1813, între spătarul Ioniţă Başotă,
rămas în Basarabia, şi o seamă de boieri care se retrag în Principatul
Moldovei:
 cu „vel-visternicul Grigoraş Sturza”, dându-i acestuia o parte sau
mai multe părţi din moşiile Pomârla, Heleştenii de Sus, Popenii,
Ibăneasa, Horodişte, Cazlăul (ţinutul Dorohoiului); vad de moară cu
apă, crame, case, vite etc., primind în schimb moşiile din Paporniţa şi
Nimoreni (zis Ochiul Alb), Racea, Corlăteni, Aluniş, Dondăţei (ţinutul
Iaşi);
 cu „biv vel-banul Ioan Vârnav”, de la care primi o parte din
moşia Ialoveni în schimbul la „10 pogoane de vie lucrătoare” din
ţinutul Botoşanilor;

13
  cu boierul Dimitrie Bogdan de la care a primit moşiile Vorniceni
(ţinutul Hotin), Nemorenii cu satele ei şi Hulboaca (ţinutul Orhei),
Şoltoia cu săliştile (ţinutul Iaşi), Tărteşti şi Cupcini (ţinutul Greceni)
ş.a. Toate aceste schimburi de moşii (averi) erau arătate prin
„înscrisuri adeverite de către Divanul Moldovei şi de comitetul rânduit
să privigheze desfacerea locuitorilor celor din dreapta Prutului de
averile lor din această oblastie […], erau încredinţate şi de consulul
general rosienesc Pini din Iaşi”. Departamentul „întâi de pe lângă
ocârmuirea oblastei Basarabiei”, în urma cercetărilor „cuviincioase” va
elibera „spătarului Ioniţă Başotă, ce au trecut din Moldova ca să
trăiască în oblastia Basarabiei […], documenturi de punere în
stăpânire asupra moşiilor pe care le are cumpărătură în schimb în
oblastia Basarabiei”. Mai mult, aceste mărturii reflectă în mare
măsură atributele noii puteri imperiale, care încearcă să asigure o
reglementare a dreptului de proprietate asupra pământului în
provincie.

Litigiile funciare între răzeşi şi moşieri în primii ani după

anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus
(1812-1818)

Valentin TOMULEŢ
Deşi în anii ’50-’70 ai sec. al XX-lea problema ţărănească a fost
studiată detaliat în istoriografia sovietică din Republica Moldova,
problema litigiilor cu caracter funciar între răzeşi şi moşieri în primele
decenii după anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul
Rus a rămas necercetată. Explicaţia este simplă: se cerea timp de a
depista, a sistematiza şi a analiza, din fondurile ANRM, toate
plângerile, reclamaţiile şi adresările răzeşilor, înaintate guvernatorului
civil, guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, diferitelor
instituţii administrative ţinutale, guberniale şi imperiale în cadrul
acestei perioade de timp. Este un lucru migălos şi de durată, dar care

14
pune în discuţie şi rezolvă o problemă îngustă atât în ce priveşte
tematica, cât şi perioada de timp. Unele încercări de a pune în discuţie
această problemă, în ultimii ani, este făcută în lucrările dedicate
istoriei locale.
Am încercat a studia această problemă prin prisma protestelor şi
revendicărilor populaţiei Basarabiei în perioada 1812-1828, analizate
deja de noi în cadrul unui studiu monografic şi unei culegeri de
documente * , dar cu evidenţierea, de această dată, a litigiilor funciare
între răzeşi şi moşieri. Subiectul în cauză dispune şi de o acoperire
documentară inedită destul de bogată, de câteva culegeri de
documente publicate, care permit cercetarea acestei teme.
Studierea documentelor depozitate doar într-un singur fond –
fondul 2, Cancelaria Guvernatorului Basarabiei (1812-1917), al ANRM,
denotă că acesta înglobează în fond plângerile, reclamaţiile,
nemulţumirile, cererile adresate guvernatorului civil al Basarabiei de
către diferite categorii sociale ale populaţiei din Basarabia, inclusiv
răzeşi, care vizează alături de revoltele acestora împotriva abuzurilor
administraţiei locale, moşierilor, arendaşilor, concesionarilor,
mănăstirilor, poliţiei orăşeneşti etc. şi litigiile funciare.
Să analizăm dinamica litigiilor funciare între răzeşi şi moşieri,
conform principalelor forme de manifestare, de la anexarea Basarabiei
la Imperiul Rus şi până la adoptarea „Regulamentului organizării
administrative a regiunii Basarabia” din 29 aprilie 1818.
Analiza celor 1025 de plângeri, doar pentru perioada 1812-1818,
depistate doar într-un singur fond de documente, ne permite să
constatăm că după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, în pofida
diverselor „privilegii” acordate diferitelor categorii sociale şi
intereselor majore ale administraţiei imperiale de a crea în teritoriul
nou-anexat o atmosferă atractivă pentru popoarele balcanice, situaţia
populaţiei s-a înrăutăţit cu mult. Din cadrul acestor plângeri fac parte
şi cele cu caracter funciar înaintate de răzeşi guvernatorului civil al
Basarabiei (Tabelul 1).

* Valentin Tomuleţ. Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-

1828), Vol. I-II. – Chişinău, 2007.

15
 Tabelul 1
Dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din
Basarabia, conform principalelor forme de manifestare, în
anii 1812-1818*

Formele de protest şi revendicări

Inclu-
siv Fuga, strămutările ţăranilor în interiorul
Abuzurile moşierilor, ispravnicilor,

Abuzurile administraţiei regionale

arendaşilor, concesionarilor etc.

Restricţii în comerţul interior

Fuga ţăranilor în Moldova
Abuzurile militarilor ruşi

Basarabiei şi peste Nistru

şi ale funcţionarilor ruşi

Mişcarea haiducească
Acapararea pământurilor
răzeşeşti de către moşieri

Raportul, în %
Prestaţii, impozite,
dări exagerate

de peste Prut

În total
şi exterior
Ţinuturile

Hotin 18 4 5 16 1 6 - 2 - 48 4,7
Soroca 42 18 9 4 13 - 3 1 - 72 7,0
Iaşi 30 10 16 9 3 7 - 1 1 67 6,5
Orhei 178 74 224 58 29 5 21 6 2 523 51,0
Bender 28 1 24 14 16 - 3 - - 85 8,3
Hotărniceni 11 - 8 7 7 - - - - 33 3,2
Codru 16 - 14 3 13 12 3 - - 61 6,0
Greceni 19 - 9 5 6 11 - - - 50 4,9
Tomarova 30 - 9 17 5 21 1 3 - 86 8,4
În total 372 107 318 133 93 62 31 13 3 1025 100,0
În % 36,3 28,8 31,0 13,0 9,1 6,0 3,0 1,3 0,3 100,0

* ANRM, F. 2, inv.1, d. 2, 9, 10, 35, 78, 79, 80, 82, 83, 96, 107, 109, 110, 113-115,
117, 118, 125, 128, 133, 144, 189, 192, 216, 233, 237, 256-259, 262-264, 267-270, 272,
284, 332, 382, 387, 390, 399, 402, 463-467, 515, 520, 528, 529, 538, 540, 553, 561, 563,
569, 583, 584, 586, 596, 611, 612, 626, 666, 669, 670, 675-677, 684, 685, 690, 691, 692,

16
726, 728, 732, 775, 781, 794, 795, 836-839, 842, 850, 860, 862, 863, 868, 869, 900,
903, 906, 909, 919, 928, 929, 939, 943, 955, 1044, 1122, 1162, 1235, 1300, 1335, 1496,
1498, 1500.

Potrivit datelor Tabelului 1, protestele şi revendicările care au avut

loc în Basarabia în această perioadă pot fi grupate convenţional în opt
categorii de bază: 372 (36,3%) – abuzurile moşierilor, ispravnicilor,
arendaşilor, concesionarilor etc., inclusiv 107 (28,8%) – acapararea
pământurilor răzeşeşti de către moşieri; 318 (31%) – prestaţiile,
impozitele şi dările exagerate; 133 (13%) – abuzurile militarilor ruşi;
93 (9,1%) – fuga, strămutările ţăranilor în interiorul Basarabiei şi
peste Nistru; 62 (6%) – fuga ţăranilor în Moldova de peste Prut; 31
(3%) – abuzurile administraţiei regionale şi ale funcţionarilor ruşi; 13
(1,3%) – restricţiile în comerţul interior şi exterior şi 3 (0,3%) conţin
informaţii cu privire la mişcarea haiducească sau la actele de tâlhărie.
Este semnificativ faptul că din cele 1025 de proteste şi revendicări
ale populaţiei din Basarabia care au avut loc în această perioadă 523
(51%) au revenit ţinutului Orhei, care era cel mai mare după teritoriu,
includea cele mai multe aşezări rurale şi urbane, avea cea mai densă
populaţie şi, principalul, avea cele mai multe aşezări ţărăneşti
(răzeşeşti şi moşiereşti) şi orăşeneşti, cele mai multe biserici –
respectiv, cel mai mare număr de oameni cărturari, care puteau scrie
plângeri, era cel mai aproape de centrul regional Chişinău etc. Din
acest număr de proteste şi revendicări, 178 se refereau la abuzurile
moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor etc., inclusiv 74
(41,6%) ce vizau acapararea pământurilor răzeşeşti de către moşieri.
Prin urmare, ponderea litigiilor cu caracter funciar, din cadrul
abuzurilor moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor etc.,
în ţinuturile Orhei, Soroca, Iaşi, Hotin era destul de mare.

Delimitarea domeniului statului rus din sudul Basarabiei

Dinu POŞTARENCU

17
 Declanşând, la 11/23 noiembrie 1806, un nou război împotriva
Imperiului Otoman şi ocupând, în scurt timp, Principatul Moldovei şi
Ţara Românească, ruşii i-au evacuat pe tătarii nogai din Basarabia
(Bugeac), unde aceştia erau stabiliţi de mai multă vreme, cu acordul
Porţii Otomane. Acest teritoriu din zona de sud a spaţiului dintre Prut
şi Nistru, părăsit de tătarii nogai, împreună cu cel al fostelor raiale
turceşti, a fost declarat de către Curtea de la Sankt Petersburg drept
pradă de război, acordându-i statut de proprietate a statului rus, fără
să se ţină cont de faptul că aceste întinderi, odinioară, s-au aflat sub
jurisdicţia Ţării Moldovei, de la care au fost răpite de către turci şi
tătarii nogai.
În vederea delimitării domeniului statului rus din provincia
anexată şi divizării acestuia în sectoare, împăratul Alexandru I a
dispus, prin decretul din 7 martie 1817, să fie detaşaţi din guberniile
vecine cu Basarabia opt ingineri hotarnici, pentru a fi incluşi în echipa
colonelului S.I. Kornilovici, căruia i se ordonase să execute ridicarea
topografică a proprietăţilor statului din sudul Basarabiei.
În anii 1821-1827, sub conducerea colonelului S.I. Kornilovici,
colonelului Ghedihin şi a locotenent-colonelului von Rughe, aceşti
ingineri hotarnici au executat lucrările topografice, în urma cărora au
fost delimitate pământurile oraşelor Akkerman, Chilia, Ismail, Bender,
Reni, târgului Căuşeni, ale 75 de sate de stat şi ale 38 de proprietari
privaţi.
Promovând o politică de colonizare cu elemente străine,
guvernanţii de la Sankt Petersburg au aşezat pe domeniului statului
din sudul Basarabiei etnici germani, colonişti transdanubieni, ţărani
ruşi din guberniile interne ale imperiului, precum şi reprezentanţi ai
altor etnii, ceea ce a servit drept un mecanism de deznaţionalizare a
românilor basarabeni.
Concomitent, o bună parte din pământurile statului rus din sudul
Basarabiei au fost dăruite de către suveranul rus mai multor persoane,
în semn de recunoştinţă pentru serviciile aduse tronului Rusiei.
În timpul efectuării lucrărilor de delimitare a domeniului statului
rus din sudul Basarabiei a fost comisă o eroare, şi anume: pe lângă
18
pământul ocupat odinioară de către tătarii nogai şi cel al fostelor raiale
turceşti, în componenţa acestui domeniu a fost inclusă şi fosta fâşie a
„celor 2 ceasuri” – teritoriu ce se întindea de-a lungul râului Ialpug, la
vest de acest râu, până aproape de lacul Ialpug. Până la izbucnirea
războiului ruso-turc din anii 1806-1812, fâşia respectivă, pusă în
subordinea Divanului Moldovei şi unde boierii moldoveni deţineau
proprietăţi funciare, era dată în arendă tătarilor nogai. Încorporând în
limitele domeniului său proprietăţi funciare private din cuprinsul
fostei fâşii a „celor 2 ceasuri”, statul rus a înaintat pretenţii posesorilor
acestor proprietăţi, ceea ce a generat o serie de litigii, care au
constituit obiectul unor procese judiciare.

Din istoricul Biroului de Hotărnicie din Basarabia

(1818-1890)

Ana GRIŢCO
În perioada ţaristă, Basarabia, din punctul de vedere al proprietăţii,
era divizată în partea de sud (Bugeacul) şi restul provinciei. Pentru a
executa catagrafia militară a zonei sudice, în martie 1817 a fost delegat
colonelul S. Kornilovici, însoţit de un grup din opt ingineri hotarnici,
pentru a efectua lucrările topografice în zonă, de la Valul lui Traian
până la Dunăre. Acest prim pas de stabilire a hotarelor se făcea pentru
realizarea politicii de colonizare a spaţiilor ocupate de imperiul ţarist,
Bugeacul fiind cea mai adecvată zonă, celelalte ţinuturi aflându-se în
proprietatea moşierilor particulari. Între anii 1821-1827 grupului i s-a
alăturat colonel-locotenentul von Rughe şi Ghedihin, care împreună
au efectuat un şir de lucrări ce ţin de stabilirea hotarelor în judeţele
Akkerman, Chilia, Bender, Ismail, Reni şi localitatea Căuşeni cu o
suprafaţă totală de 1700000 desetine de pământ, înregistrate de către
Administraţia proprietăţilor Statului din Basarabia.
Instaurarea administraţiei civile în Basarabia, a avut repercusiuni
şi în domeniul hotărniciei. În baza Regulamentului organizării

19
administrative a regiunii Basarabiei din 29 aprilie 1818 a fost instituit
Biroul regional de Hotărnicie din Basarabia, alcătuit din preşedinte,
patru membri aleşi de Adunarea deputaţilor nobili, dar confirmaţi de
Consiliul Suprem al Basarabiei, şi un inginer cadastral regional din
partea Coroanei, confirmat de guvernatorul militar. În activitatea sa
Biroul se conducea de un Regulament special de hotărnicie şi de
deciziile adoptate la 3 august 1825 şi 30 octombrie 1827. Deciziile
Biroului puteau fi contestate de Judecătoria civilă din Basarabia. În
competenţa Biroului era stabilirea hotarelor, autentificarea şi
eliberarea planurilor moşiilor şi formularelor de hotărnicie. Biroul de
Hotărnicie era parte componentă a Departamentului Cadastral, iar din
1874 făcea parte din Ministerul de Justiţie.
Cu suprimarea la 8 aprilie 1869 de către Consiliul de Stat a
Tribunalului civil din Basarabia, în baza deciziei Consiliului de Stat din
18 mai 1870, toate dosarele legate de competenţa Biroului de
hotărnicie, care, potrivit Regulamentului din 29 aprilie 1818 erau
trimise în instanţa de apel în această instituţie, erau trimise direct în
Departamentul de Hotărnicie al Senatului Guvernamental.
Procesul de hotărnicie a moşiilor particulare, dar şi a celor
bisericeşti, în Basarabia, se desfăşura anevoios. Conform datelor
statistice oferite de Biroul de hotărnicie, până în anul 1853 au fost
stabilite hotarele a 66 de proprietăţi cu o suprafaţă de 177.832
desetine, iar în 1860 – 190 de proprietăţi cu o suprafaţă de 415.952
desetine de pământ. Pentru a examina situaţia stabilirii hotarelor
moşiilor din Basarabia, au fost trimişi specialişti, precum inginerul –
hotarnic Novgorodţev (în anul 1852) şi funcţionarul civil de clasa a IV-
a Spirov (în anul 1889). Acesta din urmă a efectuat vizite la faţa locului
şi a efectuat o inventariere a moşiilor, pentru a stabili evidenţa lor la
Biroul de hotărnicie, a verificat hărţile şi cărţile de moşie. La 4
noiembrie 1881 sunt revizuite unităţile de funcţii pentru Biroul de
Hotărnicie din Basarabia, iar pentru funcţionarea mai bună a Biroului
de Hotărnicie a fost majorată suma pentru întreţinere. Timp de zece
ani (1881-1891), pentru întreţinerea Biroului s-au cheltuit 95.744 rub.,
spre deosebire de suma de 189.567 rub. între anii 1818-1881.
20
 La sf. anilor 80 ai sec. al XIX-lea în judeţele Hotin, Soroca, Bălţi,
Orhei, Chişinău, parţial în judeţele Bender, Akkerman şi Ismail (în
afară de Bugeac) Biroul de hotărnicie din Basarabia constată
definitivarea procesului de stabilire a hotarelor, în sarcina Biroului
rămânând pământurile bisericeşti, care până la 1884 erau în sarcina
inginerilor hotarnici. Conform Legii Hotărniciei, planurile şi cărţile de
moşii se păstrau în arhiva Cancelariei Biroului, proprietarii de pământ
având la mână copii, autentificate la Ministerul Justiţiei; odată cu
finisarea stabilirii hotarelor de moşii, obligatoriu se întocmea harta
generală a moşiilor din judeţ.
La 31 august 1891, în legătură cu finisarea lucrărilor de stabilire a
hotarelor pământurilor Basarabiei, activitatea Biroului a fost
suspendată.

Decretul Imperial din 29 decembrie 1819 şi reglarea

statutului coloniştilor bulgari în Basarabia

Ivan DUMINICĂ
Actualmente studierea stării minorităţilor naţionale în contextul
politicilor imperiale devine o tematică importantă în procesul
cercetărilor efectuate în teritoriile care au fost provincii şi se aflau la
periferiile marilor imperii. Cu ajutorul acelor studii, putem evidenţia
metode prin care a fost implementat ţarismul în provincie, în cazul
nostru Basarabia, pentru a răspunde la întrebările: de ce Basarabia în
prima jumătate a sec. XIX a devenit aşa-numitul teritoriu în care s-au
stabilit bulgarii bejenari de peste Dunăre; de ce privilegii se bucurau
bulgarii basarabeni; de ce anume bulgarii basarabeni se bucurau de
ele?
După războiul ruso-turc din anii 1806 – 1812, dintre Imperiul Rus
şi cel Otoman, la Buсureşti a fost semnată pacea. În urma semnării
Tratatului (16/28 mai 1812), Imperiul Rus anexează pământurile de la
est de Prut ale Moldovei, numite ulterior, în 1813 - Basarabia.

21
Înţelegând că Basarabia are o poziţie favorabilă din punct de vedere
strategic, guvernul ţarist a căutat să ia măsuri suplimentare pentru a
crea în această regiune o situaţie mai stabilă. Cu scopul de a-şi
constitui o bază socială trainică, el a iniţiat o amplă acţiune de
colonizare. În primul rând, a fost colonizată zona de sud a Basarabiei
(Bugeacul). Pentru a stimula afluxul de noi colonişti, administraţia
rusă le garantează celor sosiţi numeroase privilegii. Administraţia
centrală din Imperiul ţarist s-a preocupat de prosperarea noilor supuşi
ai imperiului. În acest scop, aceasta numeşte curatori, care ar trebui să
administreze viaţa emigranţilor. Coloniştii bulgari îl găsesc pe cel mai
valoros ocrotitor şi îndrumător al lor în persoana generalului I.N.
Inzov (1768 - 1845), numit de împărat la 7 martie 1818 ca şef curator al
lor. Era de origine rus, deşi Z. Arbore şi I. Nistor îl considerau bulgar.
După numirea sa ca şef-curator al coloniştilor, Inzov I. N. întreprinde
o călătorie de informare şi documentare în Bugeac. În raportul său
către împăratul Alexandru I el scria: „Bulgarii colonişti merită pe
deplin înalta protecţie pentru hărnicia lor, bună purtare şi activitatea
lor în acest loc”. La 29 decembrie 1819, drept rezultat al intervenţiei lui
I. N. Inzov, ţarul Alexandru I emite un decret prin care acordă
coloniştilor bulgari din Basarabia ţaristă drepturi şi privilegii
deosebite. Prin ucaz s-a dispus acordarea emigranţilor transdanubieni
statutului de colonişti, ce prevedea împroprietărirea celor care nu
aveau pământ cu câte 60 de desetine. Coloniştii au fost scutiţi de orice
impozit şi prestaţie către stat pentru o perioadă de 7 ani. Au fost
eliberaţi de orice dare către fisc, la vinderea vinului şi rachiului,
produs de ei, şi de obligaţia de a vinde aceste produse numai în
coloniile lor, au fost scutiţi de serviciul militar (ucazul prevedea însă că
după propria dorinţă, fiecare avea voie să se înscrie în armată). Cea
mai de seamă înlesnire acordată coloniştilor a fost asigurarea libertăţii
cultului şi obiceiurilor proprii, fără a li se pune piedici.
În scopul unei administrări mai uşoare a coloniilor bulgăreşti,
pentru bulgari au fost înfiinţate patru ocoale: al Prutului, al Cahulului,
al Ismailului şi al Bugeacului. În districtul Bugeacului, cu pământuri
nelocuite, se puteau strămuta colonişti transdanubieni de pe
22
pământurile moşiereşti, din oraşe şi parţial din districtele Prut şi
Cahul, unde nu era suficient pământ, din cauza numărului mare de
locuitori; în acest caz, ocolul Bugeacului putea fi împărţit în două
circumscripţii. Astfel, în 1827, pe lângă primele trei circumscripţii,
existau încă două: Bugeacul de Sus şi Bugeacul de Jos. Pentru
colonişti, aceasta însemna, de fapt, o anumită autonomie
administrativă. Analizând pe scurt privilegiile acordate bulgarilor cu
sprijinul curatorului lor, constatăm că în primul rând, în
circumscripţiile nou create erau şi sate cu populaţie majoritară
autohtonă (de exemplu: satele Anadolca, Văleni, Fricăţei, Eshipolos,
Babele, Erdec-Burno, Colibaşi, Slobozia, Cartal, Satul Nou, Barta, Hagi
Abdula), sate cu populaţie preponderent albaneză (arnăuţii) - satul
Caracurt şi sate cu populaţie preponderent ucraineană - satul
Ferapontievca. În al doilea rând, observăm că erau sate cu populaţie
amestecată de autohtoni şi bulgari (Valea Perjei, Başcalia), bulgari şi
ucraineni (Fântâna Zânelor). Tragem concluzia că în afară de bulgari,
de drepturi şi privilegii au beneficiat şi etnicii care au trăit în aceeaşi
colonie.
Din ceea ce am demonstrat mai sus, putem concluziona că ţarismul
rus a promovat politica de acordare a privilegiilor coloniştilor nou-
veniţi de peste Dunăre. În cadrul acestei politici, o atenţie deosebită a
fost direcţionată către bulgarii care au fugit de jugul otomanilor şi care
căutau un adăpost paşnic. De ce anume bulgarilor basarabeni le-a fost
acordată atâta atenţie? Considerăm că acest răspuns se află în
conţinutul politicii externe şi interne a Imperiului Rus. În primul rând,
pe exemplul bulgarilor, administraţia ţaristă a vrut să arate popoarelor
care încă se aflau sub regimul otoman, cine este protectorul adevărat
al popoarelor slave şi balcanice. În viitor, aceste popoare (sârbi,
bulgari, greci etc.) ar trebui să asigure trecerea armatei ţariste spre
Constantinopol. În al doilea rând, după plecarea nogailor din Bugeac,
regiunea de stepă de 12.400 km pătraţi a rămas puţin populată cu
populaţie autohtonă, fapt demonstrat şi de denumirile româneşti date
coloniilor bulgăreşti (Valea Perjei, Vadu Boului, şi etc.). Bulgarii erau
cunoscuţi în Balcani drept un popor harnic. Odată cu acordarea
23
privilegiilor pentru aceştia, guvernul rus a dorit să-i încurajeze să se
ocupe cu agricultura, ceea ce de fapt a adus la aşa-numita „înflorire a
stepei”. În al treilea rând, putem constata că datorită „ajutorului
creştinesc” al bulgarilor, guvernul ţarist urmărea scopul de a avea pe
teritoriul nou ocupat un popor loial, fapt care rămâne valabil până în
zilele noastre.

Unele consideraţii privind construcţia lăcaşelor de cult

romano-catolice şi a proprietăţii funciare de pe lângă
acestea din Basarabia în secolul al XIX-lea.
(Cazul Bisericii latine din Hotin)

Ion GUMENÂI
Anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus în 1812, pe lângă alte
modificări a produs şi o serie de schimbări legate şi de regimul de
proprietate. Aceste modificări au fost operate nu numai la nivelul
persoanelor fizice dar şi instituţional. În cazul de faţă este vorba de
instituţia Bisericii şi anume a celei romano-catolice. Cazul ni se pare
cu atât mai interesant cu cât este cunoscut că confesiunea latină a fost
tratată într-un mod special de către administraţia ţaristă.
În astfel de condiţii ni se pare interesant a urmări evoluţia acestei
probleme în baza unui exemplu concret care în cazul nostru îl
reprezintă Biserica romano-catolică din Hotin. În acest sens cercetarea
noastră se axează pe o serie de documente cuprinse între anii 1826 –
1891, în care este atinsă şi problema legată de proprietatea funciară a
acesteia. În anul 1826 comunitatea catolică din Hotin va primi din
partea autorităţilor laice dreptul de a construi precum şi lotul necesar
pentru construcţia unui nou lăcaş de cult. Practic vorbind, aceste două
probleme în linii majore, pe tot parcursul perioadei cercetate, merg în
paralel.
Cu toate că acest accept a fost primit, după cum am arătat, încă în
1826, problema capătă o întorsătură cu caracter lent şi la soluţionarea

24
problemei se revine în deceniul patru al secolului al XIX-lea, urmând
ca construcţia să fie definitiv terminată abia la 1863. Or, datorită
conjuncturii, administratorul parohiei romano-catolice din Hotin va fi
exilat chiar în anul când în biserică va începe oficierea serviciului
divin. Noul preot va fi numit în această comunitate abia în anul 1866.
Noul venit dorind să îmbunătăţească situaţia în care se afla atât
lăcaşul cât şi alte bunuri bisericeşti intervine cu propunerea de a vinde
o parte din imobile precum şi o parte din pământul ce aparţineau
lăcaşului de cult. Anume în baza corespondenţei purtate atât cu
instanţele superioare bisericeşti aşa cum ar fi Consistoriul
Duhovnicesc din Tiraspol al Bisericii romano-catolice, Colegiul
Bisericii romano-catolice sau cele laice ca Gubernatorul civil al
Basarabiei, Gubernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei,
Ministerul de interne a Imperiului Rus pot fi analizate o serie de
informaţii legate de dreptul de proprietate asupra pământului,
posibilitatea de înstrăinare a acestuia, corelaţia dintre costul
proprietăţii funciare şi dreptul de vânzare, mecanismul de vânzare ş.a.
Totodată analiza corespondenţei purtate la diferite nivele cu referire la
problema ridicată de preotul Antoni Hodorovschi permite de
asemenea scoaterea în profil a articolelor Codului de legi a Imperiului
Rus care se refereau şi reglau problema legată de proprietatea funciară
şi imobiliară a Bisericii romano-catolice.
De asemenea, după noi prezintă interes şi urmărirea evoluţiei
ulterioară de după 1869, când o parte a acestei proprietăţi funciare a
fost vândută de către Antoni Hodorovschi evreilor Dancic, şi când sunt
iniţiate o serie de procese judiciare între ultimii proprietari şi enoriaşii
comunităţii romano-catolice din Hotin pentru retrocedare
considerând înstrăinarea proprietăţii bisericeşti drept una ilegală.
Procesele ce au avut loc de fapt ne permit stabilirea mecanismului
juridic folosit pentru reglarea diferendelor ce aveau ca subiect
proprietatea funciară.

25
 Din istoria moşiilor Ocolina şi Ţepilova Mică (Soroca)

Alina FELEA
Comunicarea se va axa pe problemele moşiilor Ocolina şi Ţepilova
Mică din ţinutul Soroca în secolele XIX – începutul secolelor XX.
Satele Ocolina şi Ţepilova Mică erau despărţite de câteva loturi de
pământ astfel că contopirea lor era doar o problemă de timp. În
secolul al XIX-lea moşiile satelor aveau câţiva proprietari mari. În
comunicare vom prezenta câţiva dintre moşieri. Printre aceştia se
numără familia Leonardi, care a deţinut moşie în Ocolina până în
1863.
Din anul menţionat moşia a fost cumpărată de Anton Kersnovski.
Proprietatea avea circa 800 hectare şi era situată între satele Ocolina
şi Ţepilovo. Totodată, după cum susţin unii cercetători, prima soţie a
lui Anton Kersnovski a fost Maria Carapuz, care a murit de tânără , la
numai un an de la căsătorie şi de la care a şi moştenit jumătate de
Ţepilova. Stabilindu-se cu traiul la Ţepilova Mică, judeţul Soroca, s-a
căsătorit a doua oară cu cu baronesa austriacă Elena Peter von
Buhentald-Dobrovolska (1841-1900), moşieră din jud. Hotin. Ambii
au fost înmormântaţi în curtea bisericii din satul Ocolina, jud. Soroca
Această familie de nobili polonezi, Kersnovski, a avut câţiva
reprezentanţi care s-au remarcat nu numai în viaţa Basarabiei, dar au
fost bine cunoscuţi în Rusia şi în Europa: Constantin Kersnovski, care
a fost procurorul judeţului Soroca. La 13 martie 1918, fiind deputat în
Soroca, a votat Unirea Basarabiei cu România; Eufrosinia
Kersnovskaia, cunoscută în întreaga lume prin celebra sa operă şi
Anton Kersnovski, istoric.
Comunicarea va fi însoţită de prezentarea xerocopiilor hărţilor de
epocă ale moşiilor Ocolina şi Ţepilova Mică şi de fotografii
contemporane cu imaginea satului Ocolina.

26
 Unele consideraţii privind proprietăţile funciare ale
domnitorului Mihail Sturdza în Basarabia

Vera SERJANT
După includerea Basarabiei în Imperiul Rus o bună parte a
moşiilor boierilor de peste Prut au rămas pe teritoriul ocupat. Printre
acestea au fost şi o parte din moşiile lui Mihail Sturdza, domn al
Moldovei între anii 1834-1849. Boierii moldoveni, care au refuzat să se
stabilească în Basarabia, au fost constrânşi să-şi schimbe sau să-şi
vândă proprietăţile, în caz contrar acestea urmau să intre în
proprietatea statului. Ceea ce nu s-a întâmplat cu moşiile
domnitorului. La început suprafaţa totală a moşiilor lui o constituia
aproximativ 40 226 deseatine 2200 stânjeni pătraţi. Însă, în urma
înfăptuirii reformelor agrare suprafaţa moşiilor se va micşora.
Sătenilor locali li se vor repartiza din contul acestor moşii pământ
favorabil în valoare de 19 648 deseatine 1400 stânjeni patraţi. Ele
cuprindeau satele Aluniş, Baraboi, Recea, Mihăileni, Nicoreni,
Grinăuţi, Strâmba, Ochiul-Alb, Sturdzovca, Iabloana Veche din judeţul
Iaşi, apoi Bălţi şi satul Donduşeni judeţul Soroca. Pe parcursul multor
ani, mai bine zis în decursul unui secol aceste moşii au fost date de
către Mihail Sturdza, apoi de urmaşii lui în arendă. Cel mai mult
aceste moşii au fost arendate familiei Sinadino, cu care se încheiau
contracte pe termeni anumiţi. La rândul lor aceştia dădeau o parte din
pământ în arendă ţăranilor, iar o bună parte altor arendaşi, îndeosebi
evreilor, care la rândul lor, dublau preţul arendei pentru o deseatină
de pământ, ajungând la 30 ruble. Preţ dezavantajos pentru marea
majoritate a ţăranilor.
Comunicarea de faţă are drept scop elucidarea unor aspecte, legate
de reglementarea problemei moşiilor lui Mihail Sturdza din Basarabia.
În acest context sunt examinate o serie de demersuri ale
reprezentanţilor sătenilor din satele de pe moşiile cneazului Sturdza,
datate cu anul 1912 şi o serie de documente legate de cererea lui
Dmitrie Sturdza (fiul lui Mihail Sturdza), adresată ţarului rus, de a le

27
acorda drepturile de moştenire ale proprietăţii sale din Basarabia
copiilor lui.

,,Casa Noastră” – istorie şi destin

Sergiu DOBREA
Principalul domeniu al vieţii economice basarabene rămânea şi
după anul 1918 agricultura. Prin aşezarea sa geografică între Dunăre,
Nistru şi Prut - prin natura solului dar şi a climatului, Basarabia avea
condiţii foarte favorabile pentru practicarea unei agriculturi prospere.
Dar pentru ca aceste condiţii naturale să fie aplicate cu succes în
practică, era nevoie întâi de toate să se înfăptuiască reforma agrară.
Legea pentru reforma agrară adoptată de Sfatul Ţării la 27 noiembrie
/10 decembrie 1918 a fost votată de parlamentul României şi
promulgată la 13 martie 1920. Conform legii, se expropriau integral
proprietăţile: statului, Coroanei, Băncii Ţărăneşti şi mănăstirilor din
străinătate, zemstvelor, oraşelor, ale unor persoane publice sau
particulare. Pentru aplicarea reformei agrare în Basarabia, a fost
înfiinţată o instituţie de Stat numită Casa Noastră, care avea sediul la
Chişinău. Din start era specificat că această instituţie avea statut de
persoană juridică şi se bucura de autonomie deplină, care avea şi un
sigiliu al ei cu marca ţării şi cu inscripţia:,,România, Casa Noastră”,
instituţie de expropriere şi împroprietărire, care ulterior va fi aplicat
pe toate actele ei. Atribuţiile acestei instituţii includeau absolut toate
lucrările ce ţineau de sistematizarea fondului rural, cadastrare,
precum şi lucrări tehnice de despăgubire. Dar, cu toate aceste realizări
obţinute într-o perioadă scurtă de timp, un impediment serios în
realizarea sarcinilor legate de aplicarea reformei agrare în ţinut era
insuficienţa acută de cadre agricole, problemă care a afectat nemijlocit
şi ,,Casa Noastră”. Această instituţie conştientiza de fapt că situaţia
creată poate avea consecinţe destul de grave pentru organizarea
agriculturii. De altfel unii reprezentanţi ai opoziţiei considerau că

28
angajarea funcţionarilor ,,Casei Noastre”, se făcea în mod abuziv. De
exemplu, deputatul Vladimir Chiorăscu, reprezentant al Partidului
Poporului, afirma că funcţiile din cadrul „Casei Noastre” erau
condiţionate de înscrierea în Partidul Ţărănesc. În opinia sa,
reglementarea şi sancţionarea exproprierii era o necesitate dictată şi
de interese de stat, şi nu un merit al unui singur partid. Prin urmare,
în urma acestor critici, dar şi a problemelor acumulate, în ianuarie
1924 „Casa Noastră” a fost desfiinţată.

File din viaţa şi activitatea inginerului cadastral Alexei

Ivanov-Gavanin în Basarabia interbelică
(în baza documentelor din colecţiile MNAIM * )

Andrei EMILCIUC
Investigaţia noastră are ca scop elucidarea unor probleme legate de
schimbările ce au avut loc în Basarabia în domeniul relaţiilor funciare
odată cu săvârşirea Marii Unirii din 1918. Pentru a oferi o viziune nouă
cercetărilor din domeniu problema este abordată sub aspectul
activităţii unui inginer cadastral – Alexei Ivanov-Gavanin, a cărui
documentaţie şi corespondenţă profesională se păstrează în colecţiile
MNAIM.
S-a născut la 1 martie 1896 în oraşul Brest-Litowsk. În 1913 s-a
înscris la Şcoala de Geodezie din Poltava. Revoluţia bolşevică din
Rusia şi răspândirea ei în teritoriul Ucrainei l-a determinat să se mute
în Basarabia, unde, după unirea cu România, intră în serviciul
Direcţiei Cadastrului şi a lucrărilor tehnice din cadrul Ministerului de
Agricultură şi Domenii cu gradul de Ajutor Topometru clasa întâi.
Începe a fi delegat pentru executarea lucrărilor iniţiate pentru
implementarea în Basarabia a reformei agrare.
Fiind inclus în 1920-1921 în serviciul Casei Noastre, instituţiei
pentru aplicarea reformei agrare în Basarabia, ca inginer de clasa a

* MNAIM, FB-22534 (1-69), FA-10290 (1-8).

29
III-a, primeşte dreptul de a călători în tot cuprinsul Basarabiei pentru
lucrările de măsurare a pământului expropriat şi redistribuire a
pământurile conform prevederilor Legii agrare. În anul 1923 este
delegat pentru ridicarea în plan a moşiilor din grupa I din judeţul Bălţi
şi anume: Brânzeni (1906 ha), Bleşcenăuţi (465 ha), Volodeni (1104
ha), Alexăndreni (274 ha), Nancauţi (980 ha), Cupcino (1817 ha),
Bratuşeni (2505 ha), Pojujeni (597 ha), Şafrancani (2113 ha),
Pocembăuţi (984 ha), Pociumbeni Stângăceni (2645 ha), Gorodişte
(1000 ha), Varatic (396 ha), Damaşcani (343 ha), Ploscureni (611 ha),
Duruitor – mănăstirea (1121 ha), Costeşti (395 ha), Terebna Slobodca
(1562 ha), Corpaci (893 ha). În total 22638 ha.
Parcelarea moşiilor efectuată în anii 1921-1923 s-a desfăşurat
destul de anevoios, atât din cauza instruirii slabe a inginerilor
cadastrali privind noile cerinţe prescrise în lege, cât şi datorită dotării
slabe a acestora cu tehnica de măsurare necesară. De aceea în
perioada următoare este delegat la lucrări de verificare şi reparcelare a
moşiilor din judeţul Orhei, inclusiv: Ordăşei-Răspopeni, Vlădeni,
Ignăţei, Peceşti, Trifeşti, Pepeni, Pripeceni, Gordineşti, Găuzeni,
Plosca-Pistruieni, lucrări la care va participa pe parcursul anilor 1925-
1928 în calitate de ajutor de topometru.
Prin decizia ministerială din 15 martie 1928 (publicată în
Monitorul Oficial la 21 martie 1928) este recunoscut operator
topometru şi este autorizat al Direcţiei Cadastrului şi lucrărilor tehnice
cu dreptul de executa lucrări de măsurare, parcelare şi aplicare a
parcelării la Direcţia Cadastrului.
În perioada 1928-1940 a fost delegat la lucrările de verificare şi
stabilire a hotarelor între diferite moşii, de bornare a loturilor
împroprietărite, de studiu, calculul şi aplicarea pe teren a parcelării
diferitor moşii: Pistruenii Noi, Samaşcanii Tuzora, Bularda, Tărşiţei,
Peceştea, Işnăvăţ, Ialoveni, Străiteanca, Răuseni (judeţul Botoşani),
Păuşeşti (judeţul Iaşi), Sarata Boteasca, Stuhuleţ, Muşata (din judeţul
Fălciu), Miclăuşăni, Pănăşeşti (judeţul Lăpuşna), Şabo, Tătar Bunar
(judeţul Cetatea Albă).

30
 Pe lângă lucrările legate de proprietăţile funciare, efectuează şi
lucrări topografice pentru armată, de demarcare a hotarelor unor sate.
În perioada de după anexarea Basarabiei la URSS rămâne în
provincie, intră în serviciul noii puteri şi pe parcursul Războiului al
Doilea Mondial este delegat la lucrări topografice la periferiile URSS,
în spatele frontului. În perioada de după război revine în RSSM, în
perioada 1945-1958 făcându-şi serviciul la Institutul de Organizare a
Regimului Proprietăţii Funciare. A decedat în anul 1970, la vârsta de
74 de ani.

31
 Concepţia expoziţiei tematice
„O CARTOGRAFIE A MOŞIILOR DE ALTĂDATĂ”

Expoziţie temporară prilejuită împlinirii a 195 de ani de la

crearea Comisiei pentru ridicarea topografică a
Basarabiei, sub conducerea colonelului S.I. Kornilovici (1816).

1. Informaţii generale
Mişcările geopolitice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea –
prima jumătate a secolului al XX-lea din sud-estul Europei au vizat în
mare măsură teritoriul dintre Prut şi Nistru. Pe lângă modificările de
ordin politic pe care le-au adus, aceste mişcări au generat şi
importante transformări social-economice. Şi în virtutea faptului că
pământul reprezenta baza social-economică a provinciei, sistemul
relaţiilor funciare a oglindit în plină măsură toate evoluţiile politice
prin care a trecut teritoriul dintre Nistru şi Prut.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea în acest teritoriu, parte integră a
Principatului Moldova, relaţiile funciare se bazau nu pe legi scrise, ci
pe aşa-numita „legea pământului”, care era transmisă prin viu grai din
generaţie în generaţie. Boierii şi biserica primeau moşii în schimbul
loialităţii către domnitor şi făceau parte din tagma marilor proprietari
funciari. Descompunerea relaţiilor feudale şi apariţia proprietăţii de
tip capitalist au determinat ca în ultima perioadă a feudalismului să se
contureze în atitudinea boierilor tendinţa continuă, tot mai
accentuată, de a transforma dreptul lor de proprietate divizată într-un
drept de proprietate absolută, corespunzător transformării moşiei
într-o fermă capitalistă. Aceasta implica desfiinţarea dreptului de
folosinţă al ţăranilor clăcaşi. În acelaşi timp, ţăranii, la rândul lor,
începeau să revendice ei, în deplină proprietate, pământul pe care îl
munceau în temeiul dreptului de folosinţă. Reformele lui Constantin
Mavrocordat au reprezentat doar o soluţie temporară pentru aceste

32
tensiuni generate de exigenţele vectorului evoluţiei istorice, implicit
trecerea de la medieval la modern.
Normele juridice referitoare la relaţiile de proprietate funciară, de
muncă în agricultură, de folosire şi arendare a pământului în general
constituiau o parte a ,,chestiunii ţărăneşti“. Dreptul în vigoare
consacra o repartiţie inegală a pământului, sub forma marii proprietăţi
boiereşti şi aceea a micii proprietăţi ţărăneşti, subsumate aceluiaşi
concept burghez de drept de proprietate absolută. Deşi se formaseră
pe căi deosebite, aceste două forme de proprietate îndeplineau un rol
diferit în ansamblul economiei şi erau supuse unui regim legislativ
discriminatoriu din partea statului.
Anexarea teritoriul dintre Nistru şi Prut la Imperiul Rus, prin
Pacea de la Bucureşti (1812) a perturbat din rădăcini acest sistem,
adaptându-l la cel rusesc, mult mai înapoiat din punctul de vedere al
procesului legic de evoluţie, în virtutea expansiunii teritoriale active.
În primul rând, au fost afectaţi boierii vechi ai ţării, care în mare parte
au fost strâmtoraţi să se dezică de moşiile pe care le deţineau în stânga
Prutului pentru a nu fi nevoiţi să intre în supuşenie rusă. În al doilea
rând, sistemul relaţiilor funciare a fost determinat de colonizarea
masivă a teritoriilor din sudul Basarabiei şi de împroprietărirea
funcţionarilor ruşi cu pământul intrat în proprietatea statului rus,
pentru meritele acestora faţă de împărat.
Includerea treptată a Basarabiei în sistemul relaţiilor social-
economice ale Imperiul Rus, chiar dacă nu a fost totală (relaţiile de
şerbie nefiind extinse în provincie), a determinat o evoluţie similară cu
al restului teritoriilor ruse. Astfel, Regulamentul agrar din Basarabia
din 14 iulie 1868 avea la bază principiile generale ale Regulamentului
de la 19 februarie 1861, dar în acelaşi timp, reflecta unele
particularităţi locale. Regulamentul agrar rus aborda trei probleme
cardinale ale reformei ţărăneşti: 1) desfiinţarea şerbiei; 2)
împroprietărirea ţăranilor şi stabilirea prestaţiilor pentru terenul
primit; 3) răscumpărarea loturilor ţărăneşti. Regulamentul din 1868
nu se referea la prima problemă – desfiinţarea şerbiei – deoarece
ţăranii basarabeni erau liberi sub aspect juridic. În principal, era
33
abordată problema înzestrării ţăranilor cu pământ şi stabilirii
prestaţiilor pentru acesta. Răscumpărarea loturilor ţărăneşti urma să
se efectueze în Basarabia în conformitate cu prevederile
Regulamentului de la 19 februarie 1861.
Implementarea prevederilor reformei agrare din anii ’60-70 ai
secolului al XIX-lea în teritoriul dintre Prut şi Nistru a contribuit la
înlăturarea deosebirilor de ordin juridic şi social, dar nu şi economic,
dintre categoriile de agricultori din Basarabia. Astfel, ţăranii stabiliţi
pe domeniile marilor latifundiari laici şi ecleziastici, ţăranii de pe
domeniile statului, coloniştii germani şi transdanubieni, odnodvorţii şi
ţăranii care locuiau pe ocinile răzeşeşti au fost egalaţi în drepturi şi
obligaţii, fiind atribuiţi unei singure categorii sociale – cea a ţăranilor.
Suprafaţa lotului împroprietărit varia în funcţie de aşezarea geografică
şi calitatea solului între 8 şi 13,5 desetine (în medie 7,39 desetine),
diferenţa se datora calităţii solului, şi nu forţei economice a ţăranilor.
Cu toate că reforma agrară din Basarabia din anii ’60 – ’70 ai
secolului al XIX-lea prin prevederile sale, cât şi prin modul de
aplicare, a avut un caracter limitat, conservând poziţiile dominante ale
marilor latifundiari asupra fondului funciar, legislaţia agrară a creat
condiţii favorabile pentru dezvoltarea agriculturii, subminând
sistemul economic retrograd şi contribuind la dezvoltarea relaţiilor
capitaliste. Ea rămâne cel mai însemnat eveniment din domeniul
economic din Basarabia secolului al XIX-lea cu repercusiuni
importante asupra situaţiei social-economice a ţărănimii basarabene
în ultima treime a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea.
Reformele agrare ale lui P. Stolîpin, aplicate de stat în perioada 1906 –
1914, au încercat să soluţioneze problemele apărute din lacunele
reformei agrare din 1868, dar reformele nu au fost implementate în
totalitate.
După Unirea Basarabiei cu România, prin Actul de la 27 martie
1918, problema împroprietăririi ţăranilor a devenit prioritară, în
încercarea statului român de a-şi lărgi sprijinul social în provincie.
Predominarea proprietăţii moşiereşti şi ca urmare, lipsa de pământ a
ţăranilor, necesitatea asigurării populaţiei cu produse alimentare şi a
34
industriei cu materie primă au impus statului înfăptuirea unor măsuri
urgente pentru rezolvarea problemei agrare. O măsură importantă a
reprezentat-o Reforma agrară din 1921-1922.
În Basarabia reforma agrară a avut un caracter mai radical. Prin
legea de reformă ţăranii urmau să primească loturi de pământ de 6-8
ha, mai mult decât în alte regiuni ale ţării. Au fost declarate
expropriate proprietăţile care cuprindeau 80% din pământurile
moşiereşti. Pentru realizarea reformei s-a creat un sistem de dirijare
numit ,,Casa noastră" - instituţie de stat cu sediul la Chişinău, ce se
ocupa cu organizarea şi administrarea lucrărilor de expropriere şi
împroprietărire.
Reforma în Basarabia a avut anumite particularităţi. Au fost
expropriate şi redistribuite pământurile moşiereşti ocupate de ţărani
prin violenţă în urma revoluţiei ruse. Prin legea de reformă agrară
erau repartizate loturi de colonizare în judeţele de sud ale Basarabiei.
Asemenea loturi primeau ţăranii din localităţile unde suprafaţa de
teren necesară pentru împroprietărire era insuficientă.
Cedarea Basarabiei în urma Ultimatumului din 26 iunie 1940,
ocuparea teritoriului ei şi includerea lui în componenţa URSS a
determinat o nouă schimbare în sistemul relaţiilor funciare, care a
demarat printr-o „împărţire populară a pământului” şi care a
continuat prin colectivizare, organizată prin foamete şi deportări.
Acest lucru a determinat dispariţia proprietăţii funciare private şi
implicit a moşiilor.

2. Structura expoziţiei
Expoziţia este una de colecţie, piesele de bază ale expoziţiei se
doresc a fi planurile de moşii din colecţia MNAIM. Mesajul
expoziţional este structurat în patru secţiuni:
1. Formele de proprietate: marea şi mica proprietate funciară;
2. Inginerii hotarnici: intermediarii relaţiilor funciare;
3. Relaţiile şi tranzacţiile funciare: împroprietărirea, vânzarea-
cumpărarea, arendarea şi moştenirea pământului;
35
 4. Soarta moşiilor de altădată: colectivizare şi deschiaburire.

Lista pieselor de patrimoniu incluse în spaţiul

expoziţional:
I. Din colecţia MNAIM
1. Planul pământului lui V. şi E. Hâncu din satul Peresecina, jud.
Orhei. Datat: 1813 (FB-7176 -16).
2. Planul ocinii Holohoreni, aparţinând parţial Administraţiei
financiare şi moşierului Şerban Russo. Datat: 1833 (FB-6737 -3).
3. Planul ocinii Gâjdevu, jud.Hotin, aparţinând parţial visteriei şi
parţial moşierului Emandi. Datat: 1834 (FB-6737-2).
4. Planul geometric a pământului din satul Pârjolteni, jud. Iaşi,
închinat bisericii Tuturor Sfinţilor de dvoreanul I.A. Ciolacu.
Datat: 28 august 1865 (FA-6429-1).
5. Planul pământului închinat bisericii Sf. Mihail din satul Glodeni,
jud. Iaşi. Datat: 3 iunie 1869 (FA-6429-19).
6. Planul pământului închinat bisericii Sf. Mihail în satul Hâjdieni.
Datat: 13 noiembrie 1871 (FA-6429-24).
7. Planul ocinii Ţâra de Jos, jud. Soroca, proprietate a urmaşilor lui
Popov, Vlasov şi Hartiev. Datat: 26 noiembrie 1873 (FA-6429-20).
8. Planul ocinii Costuleni, jud. Chişinău, proprietate a Mitropoliei
Iaşilor. Datat: 1874 (FA-6429-22).
9. Planul lotului unor săteni din Limbenii Noi, jud. Iaşi, distribuit
din moşiile lui V.N. Chiriac şi C.V. Leonard conform prevederilor
reformei agrare din 14 iulie 1868. Datat: 6 decembrie 1875 (FA-
6429-16).
10. Planul moşiei Dereneu, satul Duna şi Bătrâna Mică, jud. Orhei,
vândută de dvoreanul N.M. Buzni dvoreanului V.C. Vartic. Datat:
1875 (FA-6429-10).
11. Planul lotului închinat bisericii Sf. Mihail în satul Malovata, jud.
Orhei. Datat: 26 august 1878 (FA-6429-23).

36
12. Planul pământurilor ocinii Buciuşca, jud. Orhei, distribuit
ţăranilor în conformitate cu reforma agrară din 14 iulie 1868.
Datat: 20 iunie 1880 (FA-6429-9).
13. Planul ocinii Curleni, jud. Orhei, proprietate comună al lui F.
Eremeev şi M.G. Tăut. Datat: 26 ianuarie 1883 (FA-6429 -13).
14. Planul ocinii Borosenii Vechi, jud. Iaşi, proprietate a nobilului
V.N. Iamandi. Datat: 5 iulie 1884 (FA-4698-1).
15. Planul ocinii Minceni de Jos, jud. Orhei, proprietate al lui Grigorie
Dumbravă. Datat: 21 iulie 1884 (FA-6429-11).
16. Planul ocinei Sturzeni, jud. Bălţi, proprietate a Mănăstirii Sf.
Mormânt din Ierusalim. Datat: 1885 (FB-9770).
17. Planul părţii superioare a moşiei Cucueţ, jud. Bălţi, proprietate a
Mănăstirii Sf. Mormânt din Ierusalim. Datat: 4 august 1890 (FA-
9769-1).
18. Planul unui lot de pământ pentru răscumpărare de către sătenii
din satul Lipcani, jud. Hotin. Datat: 1892 (FA-6429-15).
19. Planul viilor ocinii Leuşeni, jud. Orhei, proprietate a Mănăstirii
Xiropotamu de pe Muntele Athos. Datat: 1900 (FA-6429-21).
20. Planul unui lot de pământ din satul Prajila-Vădurele, jud. Soroca.
Datat: august 1905 (FB-8200-44).
21. Planul moşiei Duşmani, jud. Bălţi, proprietate a Mănăstirii Sf.
Mormânt din Ierusalim. Datat: 1907 (FB-7014 -2).
22. Planul lotului sub litera I din jud. Hotin aparţinând lui M.L.
Gheorghiu şi V.C. Stamati. Datat: 1907 (FB-8200 -43).
23. Planul moşiei Logofeteni din jud. Iaşi, proprietate a Mănăstirii Sf.
Mormânt. Datat: 1909 (FA-6429-14).
24. Planul ocinii Mileşti, proprietate a răzeşilor din acelaşi sat. Datat:
1909 (FB-8200-45).
25. Planul ocinii Ciuruliasa din jud. Chişinău, proprietate a micului-
burghez V.F. Moscalov. Datat: 1 martie 1902 (FB-7014 -4).
26. Planul pământului unui ţăran din s. Cârnăţeni, jud. Bender. Datat:
27 iunie 1914 (FB-7014 -6).

37
27. Planul hotarelor părţii inferioare a ocinii Răuţel, jud.Bălţi,
proprietate a urmaşilor negustorului K.S. Popovici. Datat:
octombrie 1914 (FB-7014 -5).
28. Carte. Статистика Российской Империи. XXII: Главнейшие
данные поземельной статистики по обследованию 1887 года.
Выпуск III : Бессарабская губерния. СПб, 1901. (FB-11719-9).
29. Carte. Пуришкевич М.В. Материалы о землях, именующихся
преклоненными святым местам на Востоке. Часть II.
Кишинев, 1910. (FB-6208-5).
30. Carte. Доклад Бессарабской Губернской Земской Управы
Губернской Оценочной Комиссии по вопросу о выработке
новой табели законной оценки земель в Бессарабской
губернии. Кишинев, 1909. (FB-12852-15).
31. Fotografie. Un grup de absolvenţi ai Şcolii de Geodezie şi Cadastru
din Poltava. 1917 (FB-25534-71).
32. Fotografie. Inginerul topometru A. Ivanov-Gavanin la lucrările de
parcelare a unei moşii. (anii 20 ai sec. XX) (FA-10290-73).
33. Fotografie. Colectivul cadastrului din Basarabia. Chişinău, 10
iunie 1933 (FB-22479-16; FB-22534-74).
34. Fotografie. La semnarea „Actului de Stat a pământurilor date
pentru folosire veşnică colhozului în numele lui Lenin” din satul
Alecseevca din raionul Făleşti (1948) (FB-20134-19).
35. Carte poştală. Mănăstirea Noul Neamţ (în prim plan moşiile
mănăstireşti) anii ’20 ai sec. XX (FB-24563-23).
36. Carte poştală. Mănăstirea Gârbovăţ (în prim plan moşiile
mănăstireşti) anii ’20 ai sec. XX (FB-24563-17).
37. Carte poştală. Clădirea instituţiei de expropriere şi împroprietărire
„Casa Noastră” din Chişinău (FB-20974-28).
38. Document. Registru statutar al pământurilor răzeşilor din satul
Ruseni din jud. Soroca, cu care aceştia au fost împroprietăriţi
conform reformei din 14 iulie 1868 (FB-6429-2).
39. Document. Dosarul despre restabilirea hotarelor pământurilor
bisericeşti din satul Cenuşa (1908-1909) (FB-8200-17).

38
40. Document. Act de vânzare-cumpărare a unui lot de pământ din
satul Piatra de Sus. 8 ianuarie 1910 (FB-8200-5).
41. Document. Certificat de Împroprietărire al locuitorului satului
Receşti din jud. Soroca Gheorghe Dabija. 19 iulie 1923 (FB-11036-
7).
42. Document. Titlu Definitiv de Proprietate eliberat lui Iustin Popa
din comuna Echimăuţi, jud. Orhei. 1 martie 1930 (FB-7859-22).
43. Document. Act de vindere-cumpărare a unui lot de pământ din
comuna Chirieţ-Lunga, jud. Tighina (FB-18344a-4).
44. Document. Contract de arendare a unui lot de pământ din comuna
Tvardiţa, jud. Tighina. 5 iunie 1939 (FB-18344a-6).
45. Document. „Hotărârea Adunării ţărăneşti din Basarabia în treaba
pământului” 1941 (FB-8916-9).
46. Document. „Act de Stat a pământurilor date pentru folosire
veşnică artelului de gospodărie sătească în numele lui Voroşilov”
(satul Camenca, raionul Camenca) (FB-15201-12).

II. DIN FONDURILE ANRM

47. Дело о командировании восьми землемеров для отмежевания

казенных земель Бессарабской области, 1817 (F. 22, inv. 1, d.
17).
48. Приказ Бессарабской области правления об отмежевании
участка земли причту церкви из вотчины Марандень,
Фундурь, Стурзень для церкви с Пырлица, Ясского уезда, 1860
(F. 260, inv. 1, d. 26).
49. Переписка с Межевой конторы о формальном возобновлении
границ вотчины Кушмирка, Сорокского уезда владения
дворянина Василия Вартика, 1875 (F. 260, inv. 1, d. 38).
50. Переписка Бессарабской Губернской Правлении с Межевой
Конторой о отмежевании границы вотчины Дондюшан
Сорокского уезда владения князя Михаила Стурдза, 1879-
1880 (F. 269, inv. 1, d. 517).

39
51. Межевая книга с. Селиште с деревней Лукачевка и Слободою
Рышка, Оргеевского уезда, владения Григория Манук-Бея (F.
260, inv. 1, d. 790).
52. Межевая книга на вотчину села Хилицу Ясского уезда
принадлежащая наследнику дворянина Д. Чолака, 1885 (F.
260, inv. 1, d. 808).
53. Межевая книга на участок земли в дачи с. Кутина, Бельцкого
уезда, принадлежащий наследникам Павла Густи (F. 260, inv.
1, d. 992).
54. Дело об отмежевании поселянскаго надела в даче Боросены-
Ноу, Бельцкого Уезда, 1902 (F.260, inv.1, d.1916).

40