P. 1
Conferinţa ştiinţifică Proprietatea funciară în Basarabia tradiţie, organizare şi reglementare

Conferinţa ştiinţifică Proprietatea funciară în Basarabia tradiţie, organizare şi reglementare

|Views: 760|Likes:
Published by 18051949

More info:

Categories:Types, Reviews, Book
Published by: 18051949 on May 13, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/02/2013

pdf

text

original

ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI MUZEUL NAŢIONAL DE ARHEOLOGIE ŞI ISTORIE A MOLDOVEI

CONFERINŢA ŞTIINŢIFICĂ

„PROPRIETATEA FUNCIARĂ ÎN BASARABIA: TRADIŢIE, ORGANIZARE ŞI REGLEMENTARE”
PROGRAMUL REZUMATELE COMUNICĂRILOR CONCEPŢIA EXPOZIŢIEI TEMATICE „O CARTOGRAFIE A MOŞIILOR DE ALTĂDATĂ”

CHIŞINĂU 17-18 mai 2011

Marţi, 17 mai 2011

Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei (Sala de protocol)

Orele 900-915. Cuvânt de deschidere Alocuţiuni Eugen SAVA, director general al Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei Elena PLOŞNIŢĂ, secretar ştiinţific, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei REZERVAT, din partea Agenţiei Relaţii Funciare şi Cadastru a Republicii Moldova Pavel Cocârlă, şef Catedră Istorie Universală, Universitatea de Stat din Moldova Orele 915-1215. Comunicări Moderator – dr., conf. cerc. Maria Danilov Sergiu BACALOV (Institutul de Istorie, Stat şi Drept, AŞM) – Consideraţii privind fenomenul de "alegere şi stâlpire" a moşiilor în Moldova medievală (sec. XVII – încep. sec. XVIII) Pavel COCÂRLĂ (USM) – Formele de proprietate ale târgoveţilor în Moldova medievală (sec. XVII-XVIII) Tudor CANDU (Arhiva Naţională a Republicii Moldova) – Hotărniciile moşiilor Văsieni, Mănoileşti, Policeni şi Cumpăneşti ţinutul Lăpuşna în decursul secolului al XVIII-lea

Valentin ARAPU (USM) – Arendăşia proprietăţilor funciare de către negustorii armeni în Ţara Moldovei (a doua jum. a sec. XVIII încep. sec. XIX) Maria DANILOV (MNAIM) – Despre moşiile boierilor din Basarabia la anul 1812 (cazul spătarului Ioniţă Başotă) Valentin TOMULEŢ (USM) – Litigiile funciare între răzeşi şi moşieri în primii ani după anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus (1812-1818) Dinu POŞTARENCU (Institutul de Istorie, Stat şi Drept, AŞM) – Delimitarea domeniului statului rus din sudul Basarabiei Orele 1215-1240. Pauză de cafea Orele 1240-1540. Comunicări Moderator – dr. hab., conf. univ. Valentin TOMULEŢ Ana GRIŢCO (MNAIM) – Din istoria Biroului de Hotărnicie din Basarabia (1818-1890) Ivan DUMINICĂ (Universitatea din Veliko Târnovo “Sf. Chiril şi Metodiu”, Bulgaria) – Decretul Imperial din 29 decembrie 1819 şi reglarea statutului coloniştilor bulgari în Basarabia Ion GUMENÂI (USM) – Unele consideraţii privind construcţia lăcaşelor de cult romano-catolice şi a proprietăţii funciare de pe lângă acestea din Basarabia în secolul al XIX-lea. (Cazul Bisericii latine din Hotin) Alina FELEA (Institutul de Istorie, Stat şi Drept, AŞM) – Din istoria moşiilor Ocolina şi Ţepilova Mică (Soroca) Vera SERJANT (MNAIM) – Unele consideraţii privind proprietăţile funciare ale domnitorului Mihail Sturdza în Basarabia în sec. al XIX-lea 2

Sergiu DOBREA (MNAIM) – ,,Casa Noastră” – istorie şi destin Andrei EMILCIUC (MNAIM) – File din viaţa şi activitatea inginerului cadastral Alexei Ivanov-Gavanin în Basarabia interbelică (în baza documentelor din colecţiile MNAIM) Discuţii

Orele 1540-1600. Vizitarea expoziţiei „O cartografie a moşiilor de altă dată”

3

REZUMATELE COMUNICĂRILOR

Consideraţii privind fenomenul de "alegere şi stâlpire" a moşiilor în Moldova medievală Sergiu BACALOV Este binecunoscut faptul că în Ţara Moldovei dreptul de stăpânire a pământului era un privilegiu al tuturor stărilor boierimii. Iar stăpânirea pământului se efectua în temeiul obiceiului răzeşiei, bazat pe relaţiile de rudenie. Pentru secolul al XVII-lea constatăm o serie de schimbări semnificative în societatea Ţării Moldovei, ce au afectat, în mod nemijlocit, boierimea, tipul şi felul de stăpânire a moşiilor de către aceasta. Pătrunderea în Ţara Moldovei, pe parcursul întregului secol al XVII-lea, pe fondalul aprofundării dependenţei de Imperiul Otoman, a numeroaselor elemente străine, originare din zona balcanică (greci, albanezi, italieni etc.), însoţită de împământenirea rapidă a acestora, prin stabilirea unor relaţii de rudenie cu elita autohtonă, a făcut posibil accesul lor la fondul funciar al ţării. Totul în condiţiile când, deja în secolul al XVI-lea, se manifestă, în mediul stăpânilor de moşii, procesul de diferenţiere după criteriul averii şi a statutului social. Iar pătrunderea masiva a străinilor şi acceptarea lor în mediul boierimii autohtone, pentru procesul de diferenţiere în cadrul boierimii de neam a Ţării Moldovei, în baza averii, serveşte în calitate de catalizator. Procesul descompunerii moşiilor, stăpânite până la acel moment în baza vechiului obicei (sistem) al răzeşiei (devălmăşiei), se face, în faza iniţială, prin alegerea şi stâlpirea a unei cote-părţi, sau părţilor, de moşie cuvenite pentru anumit membru al neamului boieresc, ce a reuşit să se evidenţieze de restul rudelor, graţie carierei de succes, prin includerea şi ascensiunea pe scara ierarhic-administrativă a Ţării Moldovei, însoţită uneori şi de o diferenţiere semnificativă de avere. 4

Fenomenul se desfăşoară cu mai mare uşurinţă, mai ales prin înrudirea marilor neamuri boiereşti pământene cu boieri de origine alogenă. În acest mod, fisura apărută firesc, între diferiţi membri ai neamului boieresc, este aprofundată, până la disociere, fără remuşcări de conştiinţă, prin intermediul străinilor. Alegerea şi stâlpirea părţii cuvenite din cadrul moşiei, pentru un membru mai de cinste sau mai înstărit, semnifică izolarea de partea cea scăpătată a neamului. Alegerea şi stâlpirea era efectuată de un dregător domnesc, ţinând cont de obiceiul răzeşiei, când fiecare răzeş, copărtaş al moşiei, avea parte egală asupra acesteia şi a veniturilor, distribuite corespunzător, ţinând cont de numărul concret al stăpânilor în cadrul unei moşii (numărul varia de la 2 până la 20 şi mai mult). Astfel, boierul, care intenţiona să se retragă din comunitatea de neam, prin alegere, obţinea părţi egale în toate componentele moşiei: vatră de sat, ţarină, vii, livezi, pădure, mori, ţărani etc. De pe suprafaţa concretă a moşiei ce i-a fost atribuită prin alegere, acesta îşi ridica venitul, evitând astfel complicatul şi delicatul proces de distribuire a venitului comun între toţi stăpânii (răzeşii) moşiei. Ruperea definitivă de vechiul sistem răzăşesc se face prin stâlpirea părţii alese, prin stabilirea precisă a teritoriului părţii de moşie ce a fost aleasă. Astfel apare, şi se individualizează, stăpânirea de pământ numită “de tip boieresc”, deosebită de cea “de tip răzăşesc”. Procesul alegerii şi stâlpirii este urmat, de regulă, de rotunjirea moşiei. Se făcea aceasta atunci când boierul cumpără celelalte părţi din moşie de la rudele sale, anexându-le la partea ce i-a fost aleasă şi stâlpită anterior. Situaţie înlesnită de căderea masivă în datorii a micii boierimi, factor care a impus alegerea părţilor de moşie, din răzeşie, a datornicilor, apoi înstrăinarea lor, situaţie ce a contribuit esenţial la descompunerea vechiului sistem al răzeşiei şi la constituirea marilor fondurilor funciare de “tip boieresc”. Astfel, treptat, apar numeroase moşii stăpânite integral de către un singur boier; în acest caz nu mai putem vorbi de răzeşie, cu toate că rudele sale, care au continuat să-şi exercite dreptul de stăpânire asupra părţilor rămase nealese, în baza 5

aceluiaşi obicei, aveau prioritate în cazul vânzării părţii alese din moşie. Însă, treptat, influenţa acestui drept este diminuată. Devin frecvente cazurile când porţiuni, destul de semnificative ca suprafaţă, alese şi stâlpite, ale unei moşii, devin elemente (moşii) separate de restul răzeşiei, atât la nivel toponimic cât şi juridic. Trebuie să remarcăm că, în cazul părţilor de moşii alese, dar şi al acelor stăpânite integral de o persoană, era posibilă revenirea la obiceiul răzeşiei (proces ce-l putem numi convenţional “noua răzeşie”), prin împărţirea acesteia între urmaşi, în special în situaţiile când noile neamuri boiereşti se ruinau şi erau eliminate de pe arena social-politică a Ţării Moldovei. Astfel, constatăm, pentru secolul al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea, următoarele tipuri în evoluţia modului de stăpânire a moşiilor în Moldova medievală, care s-au făcut remarcate, în dependenţă de situaţie: 1. vechea răzeşie → parte boierească → moşie boierească 2. vechea răzeşie → parte boierească → moşie boierească → noua răzeşie La rândul lor, alegerea şi stâlpirea părţilor de moşie, în calitate de element juridic, se efectua după un scenariu bine definit, prin implicarea activă a funcţionarilor statului, dar şi a răzeşilor şi megieşilor moşiei. Procesul concret al alegerii şi stâlpirii erau un eveniment de mare importanţă pentru comunitate, pentru familie, pentru neam, deoarece comporta schimbări semnificative asupra modului de viaţă tradiţional.

Formele de proprietate ale târgoveţilor în Moldova medievală (sec. XVII-XVIII) Pavel COCÂRLĂ Spre deosebire de oraşele Europei Occidentale, cele din Ţările Româneşti au avut pe tot parcursul epocii medievale un caracter 6

semiagrar, locuitorii lor îmbinând ocupaţiile cu comerţul şi meşteşugul cu ocupaţiile agricole. În istoriografie se subliniază că aşezările urbane din Ţara Moldovei au fost iniţial sate şi că o bună parte a acestora s-au transformat pe parcursul secolelor în aşezări urbane * . Referindu-se la acest aspect al aşezărilor urbane, Alexandru I. Gonţa menţiona că „Un târg moldovean sau muntean medieval era înconjurat cu un ocol agricol, era în parte un sat mare de plugari...” † . De fapt „Oraşul vechi românesc era ..., o comunitate, o unitate care se compunea din târgul propriu zis şi moşiile sale din jurul târgului”. Toate târgurile din Moldova au fost înfiinţate pe pământ domnesc ‡ . Din această cauză oraşele erau considerate proprietate domnească. Domnul era stăpânul târgului în virtutea dreptului de „dominium eminens”, drept în baza căruia domnii şi-au permis să facă din târgurile ţării ceea ce făceau şi cu satele din ocoalele târgurilor în calitate de proprietari. Ei au dăruit cui au voit venitul controlului şi al vămilor, veniturile de la morile, pietrele de ceară, plătite de locuitorii târgului... etc. În acelaşi timp târgoveţii se foloseau de terenurile din ocoalele târgurilor (mai ales pentru păşunatul vitelor) şi din hotar unde stăpâneau terenuri agricole, şi vatra târgului. În calitate de uzufructuari ai terenurilor domneşti, târgoveţii aveau un şir de obligaţii faţă de domni (dări în natură, corvoade etc.). Atunci când domnii „miluiau” pentru „dreaptă şi credincioasa slujbă” un boier, sau dădeau bucăţi ale terenurilor mănăstirii, târgoveţii uzufructuari ai acestor loturi trebuiau să dea „ dare de a zecea”. La 14 iulie 1712 Nicolae Alexandru dă carte egumenului Neofit, egumenul de la mănăstirea Sf. Vineri, prin care dispunea ca „pre oricine va trimite la moşie Sfintei monastiri la târgul Chişinăului, carea parte este a sfintei manastiri să fie volnic cu carte domniei mele a lua de a zeace din pâine
* Emil Ioan Emandi, Mihai Ştefan. Să nu dărâmi dacă nu ştii să construieşti. Contribuţii de morfologie urbană la cunoaşterea oraşului Suceava. 1388-1988. – Rădăuţi – Iaşi, 1991, p. 30-31. † Alexandru I. Gonţa, Studii de istorie medievală. – Iaşi, 1998, p. 149. ‡ Paul Păltănea. Istoria oraşului Galaţi. De la origini până la 1918. – Galaţi, 1994, partea I, p. 28.

7

şi din fân, şi din grădini, şi din tot locul, tot vinitul”. Dar întrucât târgoveţii nu recunoşteau asupra lor alt stăpân decât pe domn, deseori refuzau să dea noului proprietar a zecea parte din roadă. În cartea lui Mihai Racoviţă din 8 august 1716 adresată „boierilor noştri la staroştii de Cernăuţi” se constată că târgoveţii refuză să dea călugărilor (schiteanii) dările „şi nu vor să dia din toată pîinea de zeace, precum le scriu cărţile”. Domnul porunceşte starostelui „să le dea strânsoare” şi să-i forţeze pe târgoveţi să dia de-a zecea „... din grâu, din orzu, săcară, mălai, ovăz, hrişcă”. La început domnii făceau danii din ocol, iar mai apoi din hotarul şi vatra târgului. Astfel, la 22 aprilie 1641 Vasile Lupu da marelui armaş Ştefan, văzând „a lui dreapta şi credincioasa slujbă” „... dintru al nostru pământ al Moldovei, o sălişte, anume Spărieţii din ţinutul Lăpuşnei, cari ace sălişti au fost dreaptă a noastră domnească, spre ascultarea către ocolul târgului nostru Lăpuşnii, ca să aibă aş face lui şi sat”. Cele mai multe danii se făceau, de regulă, din hotarul târgului, asupra căruia orăşenii n-aveau nici un drept, fapt ce reiese şi dintr-un document din 8 februarie 1455 prin care domnul le-a interzis locuitorilor Târgului Neamţ să vândă o bucată de loc la Topoliţa din hotarul Târgului Neamţ. În calitate de proprietar însă, domnul Alexandru Voievod ia această bucată de pământ şi i-o dăruieşte mănăstirii Neamţ ameninţându-i pe locuitori că dacă se vor pîrî sau vor pomeni pentru acest hotar „acela să plătească ... o sută de ruble de arginţi”. Printre daniile din hotare menţionăm cartea lui Iliaş Voievod din 5 mai 1668 prin care domnul dă boierului Adlei Agă satul „Păhărniceni, ce-i pe Răut, în hotarul Târgului Orhei, cu loc de moară pe Răut, cu pământ în stepă şi pădure cât va trebui pentru întreţinerea acestui sat”. În acelaşi timp, unii boieri acaparau cu de la sine putere, terenuri din hotare, fapt care genera plângerile târgoveţilor către domn în calitate de stăpân al oraşului şi al proprietăţilor funciare ale târgoveţilor. În calitate de exemplu ne serveşte cartea domnească a lui Vasile Lupu din 14 mai 1645 dată fostului paharnic Gh. Catargiu 8

pentru seliştea Piatra în ţinutul Orhei, la care pretindeau şoltuzul şi locuitorii târgului Orhei. Din carte reiese că la domnie au dat o plângere „Şoltuzul şi toţi locuitorii oraşului Orhei împotriva fostului paharnic Gh. Catargiu”. Ei scriau că acesta „a luat din pământurile care ţinea de ocina lor, o bucată, pe care a mărginit-o cu pietre de hotar dinspre hotarul Târgului” şi a mutat acolo în seliştea Piatra, patru oameni. În acest document, domnia dă dreptate lui Catargiu. Pe măsură ce în a doua jum. a sec. XVIII daniile din hotare se înmulţesc, orăşenii contestă dreptul de proprietate a domniei asupra oraşelor. În 1798 ia naştere procesul dintre orăşenii din Roman şi episcopia de acolo căruia domnul îi dăruise târgul. Orăşenii erau împotrivă: ei contestă dreptul de proprietar al domnului, susţinând că, târgurile cu moşiile lor sunt proprietatea colectivă a locuitorilor, iar domnul nu are drept decât la bezman şi cămăta”. În acelaşi timp, terenurile pe care se aflau viile sau livezile târgoveţilor aveau un regim de proprietate privată dat fiind că atât viile cât şi livezile constituiau stăpâniri tradiţionale ale familiilor târgoveţilor. Dovadă în acest sens servesc multiplele documente de vânzare cumpărare a terenurilor de vii, suprafaţa cărora varia de la 0,5 până la 12 pogoane, iar preţurile (în funcţie de loc, distanţa de la târg etc.), de la 16 până la 50 lei * . Sub acelaşi regim se aflau şi casele şi dughenele târgoveţilor situate în vatra Târgului. Astfel, la 1 mai 1731, preotul Ilie din Târgul Orheiului vinde lui Dumitraşcu Bălan „nişte case a nostri den târgu, din Orhei, casă cu pivniţi şi dugheani...”.

Arendăşia proprietăţilor funciare de către negustorii armeni în Ţara Moldovei (a doua jum. a sec. XVIII - încep. sec. XIX) Valentin ARAPU

* П.С.Кокырлэ. Источники по истории сельского хозяйства в городах Молдавии XVIII в. / Советская историография истории СССР (до 1917 г). – Кишинев, 1978, с. 195.

9

Fenomenul arendăşiei în agricultură era caracteristic pentru majoritatea ţărilor care renunţau treptat la relaţiile feudale, acceptând metodele precapitaliste în dezvoltare. Arendarea terenurilor agricole permitea în condiţiile unor investiţii modeste să asigure profituri substanţiale care la rândul lor aveau repercusiuni importante asupra dezvoltării altor ramuri ale economiei. Deopotrivă cu arendaşii direcţi ai moşiilor, activau arendaşi intermediari între stăpânii de pământ şi producătorii direcţi, formând “o categorie de sine stătătoare, premergătoare burgheziei” (Ioana Constantinescu). Arendaşii au reprezentat agenţii capitalismului în Ţările Române (C. C. Giurescu). Aptitudinile de antreprenoriat ale armenilor erau bine cunoscute din timpurile cele mai vechi. Armenii au contribuit la dezvoltarea economiei ţărilor unde s-au stabilit din cauza prigonirilor din patria lor istorică. În Ţara Moldovei armenii au jucat un rol important în cadrul dezvoltării comerţului, meseriilor şi antreprenoriatului, inclusiv prin arendarea proprietăţilor funciare, în speţă a terenurilor agricole şi păşunilor, contribuind astfel şi la constituirea păturii burgheziei naţionale. Atacaţi cu tenacitate de perşi şi turci, numeroşi locutori ai Armeniei au fost nevoiţi să-şi părăsească patria de origine şi să emigreze în diferite ţări europene: Polonia, Italia, Ţara Moldovei, Olanda, Franţa. Au fost atestate câteva valuri de emigrare masivă a armenilor din ţara lor de origine în secolele XI, XIV, XVII. Comunitatea armeană, stabilită în colonii, se completa cu armeni veniţi la câştig - haribi, iar o parte dintre cei aflaţi de mai înainte reveneau în Armenia, formându-se astfel diaspora armeană care nu întrerupea legăturile cu patria de origine (M. A. Melikian). Armenii sunt atestaţi în spaţiul moldav de prin secolul al XI-lea, au venit din Crimeea şi Polonia şi „formau nuclee importante chiar înainte de întemeierea principatelor” (H. Dj. Siruni). În Ţara Moldovei în a doua jum. a sec. XVIII – încep. sec XIX, cele mai însemnate colonii armene existau în Botoşani, Roman, Iaşi, Hotin, Galaţi, Chişinău, Orhei, Tighina, Ismail, Chilia, Akkerman şi în Focşanii din partea Moldovei. 10

În coloniile armeneşti se concentrau, ca regulă, meseriaşii şi negustorii, deoarece pământul era o proprietate a păturilor dominante locale şi, de obicei, nu se vindea străinilor, inclusiv nici armenilor. Un număr important al armenilor din colonii s-au apropiat de elementele burgheze locale, transformându-se treptat şi ei înşişi în burghezie. De altfel, armenii din Ţara Moldovei se românizează treptat pe parcursul secolelor XVII-XVIII (I.N. Angelescu). Negustorii armeni se bucurau de dreptul de păşunare a vitelor şi cailor în Ţara Moldovei, cu scopul de a le îngrăşa pentru comercializarea pe piaţă, cei „din Movilău creşteau în stepele Basarabiei turme mari de oi şi vaci, apoi le tăiau şi exportau carnea în Europa de Nord. Pielea era prelucrata într-un mod special, vopsită în culori diferite şi comercializată în Brody şi Lituania” (Sadok Barącz). Comercializarea cailor avea la baza sa practicarea de către armeni a unei agriculturi sistematice. Arendau suprafeţe întinse de pământ şi organizau crescătorii de cai şi vite. Armenii preferau în special să crească cai de rasă pământeană care, în descrierea geografului armean Ingigian, erau “de culoare roşcată sau neagră-roşcată, de statură înaltă, frumoşi, renumiţi prin copitele lor frumoase, sprinteni şi ascultători, buni pentru călărie şi tracţiune”. Cea mai mare parte erau crescuţi în câmpia dintre Prut şi Nistru, nu erau prea mari, dar în schimb erau foarte rezistenţi (Wenzel von Brognard). În 1783 negustorii armeni care-şi ţineau la păşunat vitele în Moldova cu scopul îngrăşării şi vinderii lor mai departe, au adresat o plângere Curţii de la Viena în care menţionau că sunt stingheriţi la arendarea moşiilor, dându-se prioritate moldovenilor. Astfel întreaga activitate comercială a armenilor era pusă în pericol. Armenii mai înstăriţi din Bucovina, dintre care se remarcă fraţii Ioan şi Nicolae Capri, erau protejaţi atât în calitatea lor de supuşi austrieci de consulul austriac de la Iaşi, cât şi direct de Curtea de la Viena unde aveau legături importante. Puterea economică a fraţilor Capri le-a permis să se bucure de o anumită trecere la Curtea imperială, astfel “la cererea fraţilor Capri, negustori din Suceava” provincia Bucovina a fost inclusă în cordonul vamal (ianuarie, 1786). 11

Un palatin din familia Mniszech menţiona că fratele său, fost ambasador între anii 1755-1756 a obţinut un firman de la Poartă în favoarea negustorilor armeni stabiliţi în Rzeczpospolita Polska, care fac de mai mult timp comerţ cu boi, cai şi alte animale, posedând herghelii şi cirezi în Ţara Moldovei. Un hrisov domnesc din 9 martie 1784, dictat de domnul Alexandru Mavrocordat pentru armenii supuşi austrieci, întăreşte toate privilegiile acordate lor până atunci şi mai adaugă altele noi printre care dispoziţia prin care li se interzicea localnicilor să ceară armenilor chirii prea mari pentru păşunat sau să le facă neajunsuri. Necesitatea unor asemenea restricţii a fost cauzată de faptul că unii proprietari de moşii dădeau în chirie păşuni negustorilor armeni, apoi ridicau în mod unilateral plata pentru arendă, iar uneori în baza dreptului de protimis încălcau înţelegerea cu arendaşul oferind păşunea altui negustor la un preţ mai avansat (Vlad Bănăţeanu). Negustorii armeni au obţinut pe parcurs permisiunea de a arenda şi chiar de a cumpăra moşii. În unele cazuri ei comiteau în acest sens înşelăciuni şi abuzuri. Ţăranii „Ioniţă Diaconul şi Toader Diaconul, fiind beţi în crâşma lui Ariton Pruncul Arman au semnat actul de vindere a moşiei lor iar banii primiţi i-au băut în crâşmă. N-au primit nici banii din plin”. Domnul ţării le-a făcut dreptate ţăranilor, ultimii obligându-se să-i întoarcă negustorului banii primiţi. Veniturile substanţiale care „proveneau mai ales din comerţul de vite şi de cereale” erau investite în arendarea moşiilor şi păşunilor cu scopul de a asigura îndeletnicea de bază – negoţul. De asemenea arendăşia era convenabilă proprietarilor care aveau moşii amplasate la depărtare mare, creându-le astfel dificultăţi în ceea ce priveşte gestionarea lor eficientă.

Despre moşiile boierilor din Basarabia la anul 1812 (cazul spătarului Ioniţă Başotă) Maria DANILOV 12

Anul 1812 a provocat mare consternare în rândurile boierimii moldoveneşti dintre Prut şi Nistru. Imperiul Rus, în urma Tratatului de Pace la Bucureşti (16 mai, 1812) îşi însuşise aproape o jumătate din Principatul Moldovei, astfel încât hotarele acestuia s-au extins până la râul Prut. Pierderea teritorială a dezechilibrat viaţa economică de pe ambele maluri ale Prutului, mai întâi. Mulţi dintre boierii ţării, din dreapta Prutului, după anul 1812, au fost puşi în situaţia să-şi revendice arbitrar, într-un timp foarte restrâns, dreptul asupra întinselor moşii pe care le stăpâneau în teritoriul dintre Prut şi Nistru aflat sub stăpânirea rusească. Printre aceştia se regăsesc „pe lângă vreo 200 de boieri mai de jos, de boiernaşi […], un Ioan Balş şi Constantin Paladi, la care se adăugă fireşte cei care se strămutară de mai înainte vreme. Mai târziu între dvoreni aflăm însă pe Constantin şi Ştefan Ghica, Vasile Roset, Constantin Canta, Ioan Sturza, Panaite Cazimir, Dinu Rusu, membri ai neamului Başotă, Stamo, Casimir, Dicescu, Milo, Râşcanu, Pruncu, Rusu, Rale, Iamandi, Vartolomeu, Leondari, Teodosiu, Panaite, Bantâş, Vârnav, Stamati, Buşilă, Bodescu, Burada, Cerchez, Balasachi, Kogâlniceanu, Ciuhoreanu, Gafenco, Tudori, Catichi, Buzne, Soroceanu, Lazu, Hermeziu, Savu, Isăcescu, Manole, Murguleţ ş.a.” . Mărturiile aduse în discuţie, reflectă fenomenul propriu-zis, privind un schimb de moşii, în 1813, între spătarul Ioniţă Başotă, rămas în Basarabia, şi o seamă de boieri care se retrag în Principatul Moldovei:  cu „vel-visternicul Grigoraş Sturza”, dându-i acestuia o parte sau mai multe părţi din moşiile Pomârla, Heleştenii de Sus, Popenii, Ibăneasa, Horodişte, Cazlăul (ţinutul Dorohoiului); vad de moară cu apă, crame, case, vite etc., primind în schimb moşiile din Paporniţa şi Nimoreni (zis Ochiul Alb), Racea, Corlăteni, Aluniş, Dondăţei (ţinutul Iaşi);  cu „biv vel-banul Ioan Vârnav”, de la care primi o parte din moşia Ialoveni în schimbul la „10 pogoane de vie lucrătoare” din ţinutul Botoşanilor; 13

 cu boierul Dimitrie Bogdan de la care a primit moşiile Vorniceni (ţinutul Hotin), Nemorenii cu satele ei şi Hulboaca (ţinutul Orhei), Şoltoia cu săliştile (ţinutul Iaşi), Tărteşti şi Cupcini (ţinutul Greceni) ş.a. Toate aceste schimburi de moşii (averi) erau arătate prin „înscrisuri adeverite de către Divanul Moldovei şi de comitetul rânduit să privigheze desfacerea locuitorilor celor din dreapta Prutului de averile lor din această oblastie […], erau încredinţate şi de consulul general rosienesc Pini din Iaşi”. Departamentul „întâi de pe lângă ocârmuirea oblastei Basarabiei”, în urma cercetărilor „cuviincioase” va elibera „spătarului Ioniţă Başotă, ce au trecut din Moldova ca să trăiască în oblastia Basarabiei […], documenturi de punere în stăpânire asupra moşiilor pe care le are cumpărătură în schimb în oblastia Basarabiei”. Mai mult, aceste mărturii reflectă în mare măsură atributele noii puteri imperiale, care încearcă să asigure o reglementare a dreptului de proprietate asupra pământului în provincie.

Litigiile funciare între răzeşi şi moşieri în primii ani după anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus (1812-1818) Valentin TOMULEŢ Deşi în anii ’50-’70 ai sec. al XX-lea problema ţărănească a fost studiată detaliat în istoriografia sovietică din Republica Moldova, problema litigiilor cu caracter funciar între răzeşi şi moşieri în primele decenii după anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus a rămas necercetată. Explicaţia este simplă: se cerea timp de a depista, a sistematiza şi a analiza, din fondurile ANRM, toate plângerile, reclamaţiile şi adresările răzeşilor, înaintate guvernatorului civil, guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, diferitelor instituţii administrative ţinutale, guberniale şi imperiale în cadrul acestei perioade de timp. Este un lucru migălos şi de durată, dar care 14

pune în discuţie şi rezolvă o problemă îngustă atât în ce priveşte tematica, cât şi perioada de timp. Unele încercări de a pune în discuţie această problemă, în ultimii ani, este făcută în lucrările dedicate istoriei locale. Am încercat a studia această problemă prin prisma protestelor şi revendicărilor populaţiei Basarabiei în perioada 1812-1828, analizate deja de noi în cadrul unui studiu monografic şi unei culegeri de documente * , dar cu evidenţierea, de această dată, a litigiilor funciare între răzeşi şi moşieri. Subiectul în cauză dispune şi de o acoperire documentară inedită destul de bogată, de câteva culegeri de documente publicate, care permit cercetarea acestei teme. Studierea documentelor depozitate doar într-un singur fond – fondul 2, Cancelaria Guvernatorului Basarabiei (1812-1917), al ANRM, denotă că acesta înglobează în fond plângerile, reclamaţiile, nemulţumirile, cererile adresate guvernatorului civil al Basarabiei de către diferite categorii sociale ale populaţiei din Basarabia, inclusiv răzeşi, care vizează alături de revoltele acestora împotriva abuzurilor administraţiei locale, moşierilor, arendaşilor, concesionarilor, mănăstirilor, poliţiei orăşeneşti etc. şi litigiile funciare. Să analizăm dinamica litigiilor funciare între răzeşi şi moşieri, conform principalelor forme de manifestare, de la anexarea Basarabiei la Imperiul Rus şi până la adoptarea „Regulamentului organizării administrative a regiunii Basarabia” din 29 aprilie 1818. Analiza celor 1025 de plângeri, doar pentru perioada 1812-1818, depistate doar într-un singur fond de documente, ne permite să constatăm că după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, în pofida diverselor „privilegii” acordate diferitelor categorii sociale şi intereselor majore ale administraţiei imperiale de a crea în teritoriul nou-anexat o atmosferă atractivă pentru popoarele balcanice, situaţia populaţiei s-a înrăutăţit cu mult. Din cadrul acestor plângeri fac parte şi cele cu caracter funciar înaintate de răzeşi guvernatorului civil al Basarabiei (Tabelul 1).
* Valentin Tomuleţ. Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (18121828), Vol. I-II. – Chişinău, 2007.

15

Tabelul 1 Dinamica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia, conform principalelor forme de manifestare, în anii 1812-1818* Formele de protest şi revendicări Inclusiv Abuzurile militarilor ruşi

Fuga, strămutările ţăranilor în interiorul Basarabiei şi peste Nistru Fuga ţăranilor în Moldova de peste Prut Abuzurile administraţiei regionale şi ale funcţionarilor ruşi Restricţii în comerţul interior şi exterior

Abuzurile moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor etc. Acapararea pământurilor răzeşeşti de către moşieri Prestaţii, impozite, dări exagerate

Mişcarea haiducească

Ţinuturile

Hotin 18 4 5 16 1 Soroca 42 18 9 4 13 Iaşi 30 10 16 9 3 Orhei 178 74 224 58 29 Bender 28 1 24 14 16 Hotărniceni 11 8 7 7 Codru 16 - 14 3 13 Greceni 19 9 5 6 Tomarova 30 9 17 5 În total 372 107 318 133 93 În % 36,3 28,8 31,0 13,0 9,1

6 7 5 12 11 21 62 6,0

3 21 3 3 1 31 3,0

2 1 1 6 3 13 1,3

48 4,7 72 7,0 1 67 6,5 2 523 51,0 85 8,3 33 3,2 61 6,0 50 4,9 86 8,4 3 1025 100,0 0,3 100,0

* ANRM, F. 2, inv.1, d. 2, 9, 10, 35, 78, 79, 80, 82, 83, 96, 107, 109, 110, 113-115, 117, 118, 125, 128, 133, 144, 189, 192, 216, 233, 237, 256-259, 262-264, 267-270, 272, 284, 332, 382, 387, 390, 399, 402, 463-467, 515, 520, 528, 529, 538, 540, 553, 561, 563, 569, 583, 584, 586, 596, 611, 612, 626, 666, 669, 670, 675-677, 684, 685, 690, 691, 692,

16

Raportul, în %

În total

726, 728, 732, 775, 781, 794, 795, 836-839, 842, 850, 860, 862, 863, 868, 869, 900, 903, 906, 909, 919, 928, 929, 939, 943, 955, 1044, 1122, 1162, 1235, 1300, 1335, 1496, 1498, 1500.

Potrivit datelor Tabelului 1, protestele şi revendicările care au avut loc în Basarabia în această perioadă pot fi grupate convenţional în opt categorii de bază: 372 (36,3%) – abuzurile moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor etc., inclusiv 107 (28,8%) – acapararea pământurilor răzeşeşti de către moşieri; 318 (31%) – prestaţiile, impozitele şi dările exagerate; 133 (13%) – abuzurile militarilor ruşi; 93 (9,1%) – fuga, strămutările ţăranilor în interiorul Basarabiei şi peste Nistru; 62 (6%) – fuga ţăranilor în Moldova de peste Prut; 31 (3%) – abuzurile administraţiei regionale şi ale funcţionarilor ruşi; 13 (1,3%) – restricţiile în comerţul interior şi exterior şi 3 (0,3%) conţin informaţii cu privire la mişcarea haiducească sau la actele de tâlhărie. Este semnificativ faptul că din cele 1025 de proteste şi revendicări ale populaţiei din Basarabia care au avut loc în această perioadă 523 (51%) au revenit ţinutului Orhei, care era cel mai mare după teritoriu, includea cele mai multe aşezări rurale şi urbane, avea cea mai densă populaţie şi, principalul, avea cele mai multe aşezări ţărăneşti (răzeşeşti şi moşiereşti) şi orăşeneşti, cele mai multe biserici – respectiv, cel mai mare număr de oameni cărturari, care puteau scrie plângeri, era cel mai aproape de centrul regional Chişinău etc. Din acest număr de proteste şi revendicări, 178 se refereau la abuzurile moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor etc., inclusiv 74 (41,6%) ce vizau acapararea pământurilor răzeşeşti de către moşieri. Prin urmare, ponderea litigiilor cu caracter funciar, din cadrul abuzurilor moşierilor, ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor etc., în ţinuturile Orhei, Soroca, Iaşi, Hotin era destul de mare.

Delimitarea domeniului statului rus din sudul Basarabiei Dinu POŞTARENCU 17

Declanşând, la 11/23 noiembrie 1806, un nou război împotriva Imperiului Otoman şi ocupând, în scurt timp, Principatul Moldovei şi Ţara Românească, ruşii i-au evacuat pe tătarii nogai din Basarabia (Bugeac), unde aceştia erau stabiliţi de mai multă vreme, cu acordul Porţii Otomane. Acest teritoriu din zona de sud a spaţiului dintre Prut şi Nistru, părăsit de tătarii nogai, împreună cu cel al fostelor raiale turceşti, a fost declarat de către Curtea de la Sankt Petersburg drept pradă de război, acordându-i statut de proprietate a statului rus, fără să se ţină cont de faptul că aceste întinderi, odinioară, s-au aflat sub jurisdicţia Ţării Moldovei, de la care au fost răpite de către turci şi tătarii nogai. În vederea delimitării domeniului statului rus din provincia anexată şi divizării acestuia în sectoare, împăratul Alexandru I a dispus, prin decretul din 7 martie 1817, să fie detaşaţi din guberniile vecine cu Basarabia opt ingineri hotarnici, pentru a fi incluşi în echipa colonelului S.I. Kornilovici, căruia i se ordonase să execute ridicarea topografică a proprietăţilor statului din sudul Basarabiei. În anii 1821-1827, sub conducerea colonelului S.I. Kornilovici, colonelului Ghedihin şi a locotenent-colonelului von Rughe, aceşti ingineri hotarnici au executat lucrările topografice, în urma cărora au fost delimitate pământurile oraşelor Akkerman, Chilia, Ismail, Bender, Reni, târgului Căuşeni, ale 75 de sate de stat şi ale 38 de proprietari privaţi. Promovând o politică de colonizare cu elemente străine, guvernanţii de la Sankt Petersburg au aşezat pe domeniului statului din sudul Basarabiei etnici germani, colonişti transdanubieni, ţărani ruşi din guberniile interne ale imperiului, precum şi reprezentanţi ai altor etnii, ceea ce a servit drept un mecanism de deznaţionalizare a românilor basarabeni. Concomitent, o bună parte din pământurile statului rus din sudul Basarabiei au fost dăruite de către suveranul rus mai multor persoane, în semn de recunoştinţă pentru serviciile aduse tronului Rusiei. În timpul efectuării lucrărilor de delimitare a domeniului statului rus din sudul Basarabiei a fost comisă o eroare, şi anume: pe lângă 18

pământul ocupat odinioară de către tătarii nogai şi cel al fostelor raiale turceşti, în componenţa acestui domeniu a fost inclusă şi fosta fâşie a „celor 2 ceasuri” – teritoriu ce se întindea de-a lungul râului Ialpug, la vest de acest râu, până aproape de lacul Ialpug. Până la izbucnirea războiului ruso-turc din anii 1806-1812, fâşia respectivă, pusă în subordinea Divanului Moldovei şi unde boierii moldoveni deţineau proprietăţi funciare, era dată în arendă tătarilor nogai. Încorporând în limitele domeniului său proprietăţi funciare private din cuprinsul fostei fâşii a „celor 2 ceasuri”, statul rus a înaintat pretenţii posesorilor acestor proprietăţi, ceea ce a generat o serie de litigii, care au constituit obiectul unor procese judiciare.

Din istoricul Biroului de Hotărnicie din Basarabia (1818-1890) Ana GRIŢCO În perioada ţaristă, Basarabia, din punctul de vedere al proprietăţii, era divizată în partea de sud (Bugeacul) şi restul provinciei. Pentru a executa catagrafia militară a zonei sudice, în martie 1817 a fost delegat colonelul S. Kornilovici, însoţit de un grup din opt ingineri hotarnici, pentru a efectua lucrările topografice în zonă, de la Valul lui Traian până la Dunăre. Acest prim pas de stabilire a hotarelor se făcea pentru realizarea politicii de colonizare a spaţiilor ocupate de imperiul ţarist, Bugeacul fiind cea mai adecvată zonă, celelalte ţinuturi aflându-se în proprietatea moşierilor particulari. Între anii 1821-1827 grupului i s-a alăturat colonel-locotenentul von Rughe şi Ghedihin, care împreună au efectuat un şir de lucrări ce ţin de stabilirea hotarelor în judeţele Akkerman, Chilia, Bender, Ismail, Reni şi localitatea Căuşeni cu o suprafaţă totală de 1700000 desetine de pământ, înregistrate de către Administraţia proprietăţilor Statului din Basarabia. Instaurarea administraţiei civile în Basarabia, a avut repercusiuni şi în domeniul hotărniciei. În baza Regulamentului organizării 19

administrative a regiunii Basarabiei din 29 aprilie 1818 a fost instituit Biroul regional de Hotărnicie din Basarabia, alcătuit din preşedinte, patru membri aleşi de Adunarea deputaţilor nobili, dar confirmaţi de Consiliul Suprem al Basarabiei, şi un inginer cadastral regional din partea Coroanei, confirmat de guvernatorul militar. În activitatea sa Biroul se conducea de un Regulament special de hotărnicie şi de deciziile adoptate la 3 august 1825 şi 30 octombrie 1827. Deciziile Biroului puteau fi contestate de Judecătoria civilă din Basarabia. În competenţa Biroului era stabilirea hotarelor, autentificarea şi eliberarea planurilor moşiilor şi formularelor de hotărnicie. Biroul de Hotărnicie era parte componentă a Departamentului Cadastral, iar din 1874 făcea parte din Ministerul de Justiţie. Cu suprimarea la 8 aprilie 1869 de către Consiliul de Stat a Tribunalului civil din Basarabia, în baza deciziei Consiliului de Stat din 18 mai 1870, toate dosarele legate de competenţa Biroului de hotărnicie, care, potrivit Regulamentului din 29 aprilie 1818 erau trimise în instanţa de apel în această instituţie, erau trimise direct în Departamentul de Hotărnicie al Senatului Guvernamental. Procesul de hotărnicie a moşiilor particulare, dar şi a celor bisericeşti, în Basarabia, se desfăşura anevoios. Conform datelor statistice oferite de Biroul de hotărnicie, până în anul 1853 au fost stabilite hotarele a 66 de proprietăţi cu o suprafaţă de 177.832 desetine, iar în 1860 – 190 de proprietăţi cu o suprafaţă de 415.952 desetine de pământ. Pentru a examina situaţia stabilirii hotarelor moşiilor din Basarabia, au fost trimişi specialişti, precum inginerul – hotarnic Novgorodţev (în anul 1852) şi funcţionarul civil de clasa a IVa Spirov (în anul 1889). Acesta din urmă a efectuat vizite la faţa locului şi a efectuat o inventariere a moşiilor, pentru a stabili evidenţa lor la Biroul de hotărnicie, a verificat hărţile şi cărţile de moşie. La 4 noiembrie 1881 sunt revizuite unităţile de funcţii pentru Biroul de Hotărnicie din Basarabia, iar pentru funcţionarea mai bună a Biroului de Hotărnicie a fost majorată suma pentru întreţinere. Timp de zece ani (1881-1891), pentru întreţinerea Biroului s-au cheltuit 95.744 rub., spre deosebire de suma de 189.567 rub. între anii 1818-1881. 20

La sf. anilor 80 ai sec. al XIX-lea în judeţele Hotin, Soroca, Bălţi, Orhei, Chişinău, parţial în judeţele Bender, Akkerman şi Ismail (în afară de Bugeac) Biroul de hotărnicie din Basarabia constată definitivarea procesului de stabilire a hotarelor, în sarcina Biroului rămânând pământurile bisericeşti, care până la 1884 erau în sarcina inginerilor hotarnici. Conform Legii Hotărniciei, planurile şi cărţile de moşii se păstrau în arhiva Cancelariei Biroului, proprietarii de pământ având la mână copii, autentificate la Ministerul Justiţiei; odată cu finisarea stabilirii hotarelor de moşii, obligatoriu se întocmea harta generală a moşiilor din judeţ. La 31 august 1891, în legătură cu finisarea lucrărilor de stabilire a hotarelor pământurilor Basarabiei, activitatea Biroului a fost suspendată.

Decretul Imperial din 29 decembrie 1819 şi reglarea statutului coloniştilor bulgari în Basarabia Ivan DUMINICĂ Actualmente studierea stării minorităţilor naţionale în contextul politicilor imperiale devine o tematică importantă în procesul cercetărilor efectuate în teritoriile care au fost provincii şi se aflau la periferiile marilor imperii. Cu ajutorul acelor studii, putem evidenţia metode prin care a fost implementat ţarismul în provincie, în cazul nostru Basarabia, pentru a răspunde la întrebările: de ce Basarabia în prima jumătate a sec. XIX a devenit aşa-numitul teritoriu în care s-au stabilit bulgarii bejenari de peste Dunăre; de ce privilegii se bucurau bulgarii basarabeni; de ce anume bulgarii basarabeni se bucurau de ele? După războiul ruso-turc din anii 1806 – 1812, dintre Imperiul Rus şi cel Otoman, la Buсureşti a fost semnată pacea. În urma semnării Tratatului (16/28 mai 1812), Imperiul Rus anexează pământurile de la est de Prut ale Moldovei, numite ulterior, în 1813 - Basarabia. 21

Înţelegând că Basarabia are o poziţie favorabilă din punct de vedere strategic, guvernul ţarist a căutat să ia măsuri suplimentare pentru a crea în această regiune o situaţie mai stabilă. Cu scopul de a-şi constitui o bază socială trainică, el a iniţiat o amplă acţiune de colonizare. În primul rând, a fost colonizată zona de sud a Basarabiei (Bugeacul). Pentru a stimula afluxul de noi colonişti, administraţia rusă le garantează celor sosiţi numeroase privilegii. Administraţia centrală din Imperiul ţarist s-a preocupat de prosperarea noilor supuşi ai imperiului. În acest scop, aceasta numeşte curatori, care ar trebui să administreze viaţa emigranţilor. Coloniştii bulgari îl găsesc pe cel mai valoros ocrotitor şi îndrumător al lor în persoana generalului I.N. Inzov (1768 - 1845), numit de împărat la 7 martie 1818 ca şef curator al lor. Era de origine rus, deşi Z. Arbore şi I. Nistor îl considerau bulgar. După numirea sa ca şef-curator al coloniştilor, Inzov I. N. întreprinde o călătorie de informare şi documentare în Bugeac. În raportul său către împăratul Alexandru I el scria: „Bulgarii colonişti merită pe deplin înalta protecţie pentru hărnicia lor, bună purtare şi activitatea lor în acest loc”. La 29 decembrie 1819, drept rezultat al intervenţiei lui I. N. Inzov, ţarul Alexandru I emite un decret prin care acordă coloniştilor bulgari din Basarabia ţaristă drepturi şi privilegii deosebite. Prin ucaz s-a dispus acordarea emigranţilor transdanubieni statutului de colonişti, ce prevedea împroprietărirea celor care nu aveau pământ cu câte 60 de desetine. Coloniştii au fost scutiţi de orice impozit şi prestaţie către stat pentru o perioadă de 7 ani. Au fost eliberaţi de orice dare către fisc, la vinderea vinului şi rachiului, produs de ei, şi de obligaţia de a vinde aceste produse numai în coloniile lor, au fost scutiţi de serviciul militar (ucazul prevedea însă că după propria dorinţă, fiecare avea voie să se înscrie în armată). Cea mai de seamă înlesnire acordată coloniştilor a fost asigurarea libertăţii cultului şi obiceiurilor proprii, fără a li se pune piedici. În scopul unei administrări mai uşoare a coloniilor bulgăreşti, pentru bulgari au fost înfiinţate patru ocoale: al Prutului, al Cahulului, al Ismailului şi al Bugeacului. În districtul Bugeacului, cu pământuri nelocuite, se puteau strămuta colonişti transdanubieni de pe 22

pământurile moşiereşti, din oraşe şi parţial din districtele Prut şi Cahul, unde nu era suficient pământ, din cauza numărului mare de locuitori; în acest caz, ocolul Bugeacului putea fi împărţit în două circumscripţii. Astfel, în 1827, pe lângă primele trei circumscripţii, existau încă două: Bugeacul de Sus şi Bugeacul de Jos. Pentru colonişti, aceasta însemna, de fapt, o anumită autonomie administrativă. Analizând pe scurt privilegiile acordate bulgarilor cu sprijinul curatorului lor, constatăm că în primul rând, în circumscripţiile nou create erau şi sate cu populaţie majoritară autohtonă (de exemplu: satele Anadolca, Văleni, Fricăţei, Eshipolos, Babele, Erdec-Burno, Colibaşi, Slobozia, Cartal, Satul Nou, Barta, Hagi Abdula), sate cu populaţie preponderent albaneză (arnăuţii) - satul Caracurt şi sate cu populaţie preponderent ucraineană - satul Ferapontievca. În al doilea rând, observăm că erau sate cu populaţie amestecată de autohtoni şi bulgari (Valea Perjei, Başcalia), bulgari şi ucraineni (Fântâna Zânelor). Tragem concluzia că în afară de bulgari, de drepturi şi privilegii au beneficiat şi etnicii care au trăit în aceeaşi colonie. Din ceea ce am demonstrat mai sus, putem concluziona că ţarismul rus a promovat politica de acordare a privilegiilor coloniştilor nouveniţi de peste Dunăre. În cadrul acestei politici, o atenţie deosebită a fost direcţionată către bulgarii care au fugit de jugul otomanilor şi care căutau un adăpost paşnic. De ce anume bulgarilor basarabeni le-a fost acordată atâta atenţie? Considerăm că acest răspuns se află în conţinutul politicii externe şi interne a Imperiului Rus. În primul rând, pe exemplul bulgarilor, administraţia ţaristă a vrut să arate popoarelor care încă se aflau sub regimul otoman, cine este protectorul adevărat al popoarelor slave şi balcanice. În viitor, aceste popoare (sârbi, bulgari, greci etc.) ar trebui să asigure trecerea armatei ţariste spre Constantinopol. În al doilea rând, după plecarea nogailor din Bugeac, regiunea de stepă de 12.400 km pătraţi a rămas puţin populată cu populaţie autohtonă, fapt demonstrat şi de denumirile româneşti date coloniilor bulgăreşti (Valea Perjei, Vadu Boului, şi etc.). Bulgarii erau cunoscuţi în Balcani drept un popor harnic. Odată cu acordarea 23

privilegiilor pentru aceştia, guvernul rus a dorit să-i încurajeze să se ocupe cu agricultura, ceea ce de fapt a adus la aşa-numita „înflorire a stepei”. În al treilea rând, putem constata că datorită „ajutorului creştinesc” al bulgarilor, guvernul ţarist urmărea scopul de a avea pe teritoriul nou ocupat un popor loial, fapt care rămâne valabil până în zilele noastre.

Unele consideraţii privind construcţia lăcaşelor de cult romano-catolice şi a proprietăţii funciare de pe lângă acestea din Basarabia în secolul al XIX-lea. (Cazul Bisericii latine din Hotin) Ion GUMENÂI Anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus în 1812, pe lângă alte modificări a produs şi o serie de schimbări legate şi de regimul de proprietate. Aceste modificări au fost operate nu numai la nivelul persoanelor fizice dar şi instituţional. În cazul de faţă este vorba de instituţia Bisericii şi anume a celei romano-catolice. Cazul ni se pare cu atât mai interesant cu cât este cunoscut că confesiunea latină a fost tratată într-un mod special de către administraţia ţaristă. În astfel de condiţii ni se pare interesant a urmări evoluţia acestei probleme în baza unui exemplu concret care în cazul nostru îl reprezintă Biserica romano-catolică din Hotin. În acest sens cercetarea noastră se axează pe o serie de documente cuprinse între anii 1826 – 1891, în care este atinsă şi problema legată de proprietatea funciară a acesteia. În anul 1826 comunitatea catolică din Hotin va primi din partea autorităţilor laice dreptul de a construi precum şi lotul necesar pentru construcţia unui nou lăcaş de cult. Practic vorbind, aceste două probleme în linii majore, pe tot parcursul perioadei cercetate, merg în paralel. Cu toate că acest accept a fost primit, după cum am arătat, încă în 1826, problema capătă o întorsătură cu caracter lent şi la soluţionarea 24

problemei se revine în deceniul patru al secolului al XIX-lea, urmând ca construcţia să fie definitiv terminată abia la 1863. Or, datorită conjuncturii, administratorul parohiei romano-catolice din Hotin va fi exilat chiar în anul când în biserică va începe oficierea serviciului divin. Noul preot va fi numit în această comunitate abia în anul 1866. Noul venit dorind să îmbunătăţească situaţia în care se afla atât lăcaşul cât şi alte bunuri bisericeşti intervine cu propunerea de a vinde o parte din imobile precum şi o parte din pământul ce aparţineau lăcaşului de cult. Anume în baza corespondenţei purtate atât cu instanţele superioare bisericeşti aşa cum ar fi Consistoriul Duhovnicesc din Tiraspol al Bisericii romano-catolice, Colegiul Bisericii romano-catolice sau cele laice ca Gubernatorul civil al Basarabiei, Gubernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei, Ministerul de interne a Imperiului Rus pot fi analizate o serie de informaţii legate de dreptul de proprietate asupra pământului, posibilitatea de înstrăinare a acestuia, corelaţia dintre costul proprietăţii funciare şi dreptul de vânzare, mecanismul de vânzare ş.a. Totodată analiza corespondenţei purtate la diferite nivele cu referire la problema ridicată de preotul Antoni Hodorovschi permite de asemenea scoaterea în profil a articolelor Codului de legi a Imperiului Rus care se refereau şi reglau problema legată de proprietatea funciară şi imobiliară a Bisericii romano-catolice. De asemenea, după noi prezintă interes şi urmărirea evoluţiei ulterioară de după 1869, când o parte a acestei proprietăţi funciare a fost vândută de către Antoni Hodorovschi evreilor Dancic, şi când sunt iniţiate o serie de procese judiciare între ultimii proprietari şi enoriaşii comunităţii romano-catolice din Hotin pentru retrocedare considerând înstrăinarea proprietăţii bisericeşti drept una ilegală. Procesele ce au avut loc de fapt ne permit stabilirea mecanismului juridic folosit pentru reglarea diferendelor ce aveau ca subiect proprietatea funciară.

25

Din istoria moşiilor Ocolina şi Ţepilova Mică (Soroca) Alina FELEA Comunicarea se va axa pe problemele moşiilor Ocolina şi Ţepilova Mică din ţinutul Soroca în secolele XIX – începutul secolelor XX. Satele Ocolina şi Ţepilova Mică erau despărţite de câteva loturi de pământ astfel că contopirea lor era doar o problemă de timp. În secolul al XIX-lea moşiile satelor aveau câţiva proprietari mari. În comunicare vom prezenta câţiva dintre moşieri. Printre aceştia se numără familia Leonardi, care a deţinut moşie în Ocolina până în 1863. Din anul menţionat moşia a fost cumpărată de Anton Kersnovski. Proprietatea avea circa 800 hectare şi era situată între satele Ocolina şi Ţepilovo. Totodată, după cum susţin unii cercetători, prima soţie a lui Anton Kersnovski a fost Maria Carapuz, care a murit de tânără , la numai un an de la căsătorie şi de la care a şi moştenit jumătate de Ţepilova. Stabilindu-se cu traiul la Ţepilova Mică, judeţul Soroca, s-a căsătorit a doua oară cu cu baronesa austriacă Elena Peter von Buhentald-Dobrovolska (1841-1900), moşieră din jud. Hotin. Ambii au fost înmormântaţi în curtea bisericii din satul Ocolina, jud. Soroca Această familie de nobili polonezi, Kersnovski, a avut câţiva reprezentanţi care s-au remarcat nu numai în viaţa Basarabiei, dar au fost bine cunoscuţi în Rusia şi în Europa: Constantin Kersnovski, care a fost procurorul judeţului Soroca. La 13 martie 1918, fiind deputat în Soroca, a votat Unirea Basarabiei cu România; Eufrosinia Kersnovskaia, cunoscută în întreaga lume prin celebra sa operă şi Anton Kersnovski, istoric. Comunicarea va fi însoţită de prezentarea xerocopiilor hărţilor de epocă ale moşiilor Ocolina şi Ţepilova Mică şi de fotografii contemporane cu imaginea satului Ocolina.

26

Unele consideraţii privind proprietăţile funciare ale domnitorului Mihail Sturdza în Basarabia Vera SERJANT După includerea Basarabiei în Imperiul Rus o bună parte a moşiilor boierilor de peste Prut au rămas pe teritoriul ocupat. Printre acestea au fost şi o parte din moşiile lui Mihail Sturdza, domn al Moldovei între anii 1834-1849. Boierii moldoveni, care au refuzat să se stabilească în Basarabia, au fost constrânşi să-şi schimbe sau să-şi vândă proprietăţile, în caz contrar acestea urmau să intre în proprietatea statului. Ceea ce nu s-a întâmplat cu moşiile domnitorului. La început suprafaţa totală a moşiilor lui o constituia aproximativ 40 226 deseatine 2200 stânjeni pătraţi. Însă, în urma înfăptuirii reformelor agrare suprafaţa moşiilor se va micşora. Sătenilor locali li se vor repartiza din contul acestor moşii pământ favorabil în valoare de 19 648 deseatine 1400 stânjeni patraţi. Ele cuprindeau satele Aluniş, Baraboi, Recea, Mihăileni, Nicoreni, Grinăuţi, Strâmba, Ochiul-Alb, Sturdzovca, Iabloana Veche din judeţul Iaşi, apoi Bălţi şi satul Donduşeni judeţul Soroca. Pe parcursul multor ani, mai bine zis în decursul unui secol aceste moşii au fost date de către Mihail Sturdza, apoi de urmaşii lui în arendă. Cel mai mult aceste moşii au fost arendate familiei Sinadino, cu care se încheiau contracte pe termeni anumiţi. La rândul lor aceştia dădeau o parte din pământ în arendă ţăranilor, iar o bună parte altor arendaşi, îndeosebi evreilor, care la rândul lor, dublau preţul arendei pentru o deseatină de pământ, ajungând la 30 ruble. Preţ dezavantajos pentru marea majoritate a ţăranilor. Comunicarea de faţă are drept scop elucidarea unor aspecte, legate de reglementarea problemei moşiilor lui Mihail Sturdza din Basarabia. În acest context sunt examinate o serie de demersuri ale reprezentanţilor sătenilor din satele de pe moşiile cneazului Sturdza, datate cu anul 1912 şi o serie de documente legate de cererea lui Dmitrie Sturdza (fiul lui Mihail Sturdza), adresată ţarului rus, de a le 27

acorda drepturile de moştenire ale proprietăţii sale din Basarabia copiilor lui.

,,Casa Noastră” – istorie şi destin Sergiu DOBREA Principalul domeniu al vieţii economice basarabene rămânea şi după anul 1918 agricultura. Prin aşezarea sa geografică între Dunăre, Nistru şi Prut - prin natura solului dar şi a climatului, Basarabia avea condiţii foarte favorabile pentru practicarea unei agriculturi prospere. Dar pentru ca aceste condiţii naturale să fie aplicate cu succes în practică, era nevoie întâi de toate să se înfăptuiască reforma agrară. Legea pentru reforma agrară adoptată de Sfatul Ţării la 27 noiembrie /10 decembrie 1918 a fost votată de parlamentul României şi promulgată la 13 martie 1920. Conform legii, se expropriau integral proprietăţile: statului, Coroanei, Băncii Ţărăneşti şi mănăstirilor din străinătate, zemstvelor, oraşelor, ale unor persoane publice sau particulare. Pentru aplicarea reformei agrare în Basarabia, a fost înfiinţată o instituţie de Stat numită Casa Noastră, care avea sediul la Chişinău. Din start era specificat că această instituţie avea statut de persoană juridică şi se bucura de autonomie deplină, care avea şi un sigiliu al ei cu marca ţării şi cu inscripţia:,,România, Casa Noastră”, instituţie de expropriere şi împroprietărire, care ulterior va fi aplicat pe toate actele ei. Atribuţiile acestei instituţii includeau absolut toate lucrările ce ţineau de sistematizarea fondului rural, cadastrare, precum şi lucrări tehnice de despăgubire. Dar, cu toate aceste realizări obţinute într-o perioadă scurtă de timp, un impediment serios în realizarea sarcinilor legate de aplicarea reformei agrare în ţinut era insuficienţa acută de cadre agricole, problemă care a afectat nemijlocit şi ,,Casa Noastră”. Această instituţie conştientiza de fapt că situaţia creată poate avea consecinţe destul de grave pentru organizarea agriculturii. De altfel unii reprezentanţi ai opoziţiei considerau că 28

angajarea funcţionarilor ,,Casei Noastre”, se făcea în mod abuziv. De exemplu, deputatul Vladimir Chiorăscu, reprezentant al Partidului Poporului, afirma că funcţiile din cadrul „Casei Noastre” erau condiţionate de înscrierea în Partidul Ţărănesc. În opinia sa, reglementarea şi sancţionarea exproprierii era o necesitate dictată şi de interese de stat, şi nu un merit al unui singur partid. Prin urmare, în urma acestor critici, dar şi a problemelor acumulate, în ianuarie 1924 „Casa Noastră” a fost desfiinţată.

File din viaţa şi activitatea inginerului cadastral Alexei Ivanov-Gavanin în Basarabia interbelică (în baza documentelor din colecţiile MNAIM * ) Andrei EMILCIUC Investigaţia noastră are ca scop elucidarea unor probleme legate de schimbările ce au avut loc în Basarabia în domeniul relaţiilor funciare odată cu săvârşirea Marii Unirii din 1918. Pentru a oferi o viziune nouă cercetărilor din domeniu problema este abordată sub aspectul activităţii unui inginer cadastral – Alexei Ivanov-Gavanin, a cărui documentaţie şi corespondenţă profesională se păstrează în colecţiile MNAIM. S-a născut la 1 martie 1896 în oraşul Brest-Litowsk. În 1913 s-a înscris la Şcoala de Geodezie din Poltava. Revoluţia bolşevică din Rusia şi răspândirea ei în teritoriul Ucrainei l-a determinat să se mute în Basarabia, unde, după unirea cu România, intră în serviciul Direcţiei Cadastrului şi a lucrărilor tehnice din cadrul Ministerului de Agricultură şi Domenii cu gradul de Ajutor Topometru clasa întâi. Începe a fi delegat pentru executarea lucrărilor iniţiate pentru implementarea în Basarabia a reformei agrare. Fiind inclus în 1920-1921 în serviciul Casei Noastre, instituţiei pentru aplicarea reformei agrare în Basarabia, ca inginer de clasa a
*

MNAIM, FB-22534 (1-69), FA-10290 (1-8).

29

III-a, primeşte dreptul de a călători în tot cuprinsul Basarabiei pentru lucrările de măsurare a pământului expropriat şi redistribuire a pământurile conform prevederilor Legii agrare. În anul 1923 este delegat pentru ridicarea în plan a moşiilor din grupa I din judeţul Bălţi şi anume: Brânzeni (1906 ha), Bleşcenăuţi (465 ha), Volodeni (1104 ha), Alexăndreni (274 ha), Nancauţi (980 ha), Cupcino (1817 ha), Bratuşeni (2505 ha), Pojujeni (597 ha), Şafrancani (2113 ha), Pocembăuţi (984 ha), Pociumbeni Stângăceni (2645 ha), Gorodişte (1000 ha), Varatic (396 ha), Damaşcani (343 ha), Ploscureni (611 ha), Duruitor – mănăstirea (1121 ha), Costeşti (395 ha), Terebna Slobodca (1562 ha), Corpaci (893 ha). În total 22638 ha. Parcelarea moşiilor efectuată în anii 1921-1923 s-a desfăşurat destul de anevoios, atât din cauza instruirii slabe a inginerilor cadastrali privind noile cerinţe prescrise în lege, cât şi datorită dotării slabe a acestora cu tehnica de măsurare necesară. De aceea în perioada următoare este delegat la lucrări de verificare şi reparcelare a moşiilor din judeţul Orhei, inclusiv: Ordăşei-Răspopeni, Vlădeni, Ignăţei, Peceşti, Trifeşti, Pepeni, Pripeceni, Gordineşti, Găuzeni, Plosca-Pistruieni, lucrări la care va participa pe parcursul anilor 19251928 în calitate de ajutor de topometru. Prin decizia ministerială din 15 martie 1928 (publicată în Monitorul Oficial la 21 martie 1928) este recunoscut operator topometru şi este autorizat al Direcţiei Cadastrului şi lucrărilor tehnice cu dreptul de executa lucrări de măsurare, parcelare şi aplicare a parcelării la Direcţia Cadastrului. În perioada 1928-1940 a fost delegat la lucrările de verificare şi stabilire a hotarelor între diferite moşii, de bornare a loturilor împroprietărite, de studiu, calculul şi aplicarea pe teren a parcelării diferitor moşii: Pistruenii Noi, Samaşcanii Tuzora, Bularda, Tărşiţei, Peceştea, Işnăvăţ, Ialoveni, Străiteanca, Răuseni (judeţul Botoşani), Păuşeşti (judeţul Iaşi), Sarata Boteasca, Stuhuleţ, Muşata (din judeţul Fălciu), Miclăuşăni, Pănăşeşti (judeţul Lăpuşna), Şabo, Tătar Bunar (judeţul Cetatea Albă). 30

Pe lângă lucrările legate de proprietăţile funciare, efectuează şi lucrări topografice pentru armată, de demarcare a hotarelor unor sate. În perioada de după anexarea Basarabiei la URSS rămâne în provincie, intră în serviciul noii puteri şi pe parcursul Războiului al Doilea Mondial este delegat la lucrări topografice la periferiile URSS, în spatele frontului. În perioada de după război revine în RSSM, în perioada 1945-1958 făcându-şi serviciul la Institutul de Organizare a Regimului Proprietăţii Funciare. A decedat în anul 1970, la vârsta de 74 de ani.

31

Concepţia expoziţiei tematice „O CARTOGRAFIE A MOŞIILOR DE ALTĂDATĂ”

Expoziţie temporară prilejuită împlinirii a 195 de ani de la crearea Comisiei pentru ridicarea topografică a Basarabiei, sub conducerea colonelului S.I. Kornilovici (1816). 1. Informaţii generale Mişcările geopolitice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea din sud-estul Europei au vizat în mare măsură teritoriul dintre Prut şi Nistru. Pe lângă modificările de ordin politic pe care le-au adus, aceste mişcări au generat şi importante transformări social-economice. Şi în virtutea faptului că pământul reprezenta baza social-economică a provinciei, sistemul relaţiilor funciare a oglindit în plină măsură toate evoluţiile politice prin care a trecut teritoriul dintre Nistru şi Prut. La sfârşitul secolului al XVIII-lea în acest teritoriu, parte integră a Principatului Moldova, relaţiile funciare se bazau nu pe legi scrise, ci pe aşa-numita „legea pământului”, care era transmisă prin viu grai din generaţie în generaţie. Boierii şi biserica primeau moşii în schimbul loialităţii către domnitor şi făceau parte din tagma marilor proprietari funciari. Descompunerea relaţiilor feudale şi apariţia proprietăţii de tip capitalist au determinat ca în ultima perioadă a feudalismului să se contureze în atitudinea boierilor tendinţa continuă, tot mai accentuată, de a transforma dreptul lor de proprietate divizată într-un drept de proprietate absolută, corespunzător transformării moşiei într-o fermă capitalistă. Aceasta implica desfiinţarea dreptului de folosinţă al ţăranilor clăcaşi. În acelaşi timp, ţăranii, la rândul lor, începeau să revendice ei, în deplină proprietate, pământul pe care îl munceau în temeiul dreptului de folosinţă. Reformele lui Constantin Mavrocordat au reprezentat doar o soluţie temporară pentru aceste 32

tensiuni generate de exigenţele vectorului evoluţiei istorice, implicit trecerea de la medieval la modern. Normele juridice referitoare la relaţiile de proprietate funciară, de muncă în agricultură, de folosire şi arendare a pământului în general constituiau o parte a ,,chestiunii ţărăneşti“. Dreptul în vigoare consacra o repartiţie inegală a pământului, sub forma marii proprietăţi boiereşti şi aceea a micii proprietăţi ţărăneşti, subsumate aceluiaşi concept burghez de drept de proprietate absolută. Deşi se formaseră pe căi deosebite, aceste două forme de proprietate îndeplineau un rol diferit în ansamblul economiei şi erau supuse unui regim legislativ discriminatoriu din partea statului. Anexarea teritoriul dintre Nistru şi Prut la Imperiul Rus, prin Pacea de la Bucureşti (1812) a perturbat din rădăcini acest sistem, adaptându-l la cel rusesc, mult mai înapoiat din punctul de vedere al procesului legic de evoluţie, în virtutea expansiunii teritoriale active. În primul rând, au fost afectaţi boierii vechi ai ţării, care în mare parte au fost strâmtoraţi să se dezică de moşiile pe care le deţineau în stânga Prutului pentru a nu fi nevoiţi să intre în supuşenie rusă. În al doilea rând, sistemul relaţiilor funciare a fost determinat de colonizarea masivă a teritoriilor din sudul Basarabiei şi de împroprietărirea funcţionarilor ruşi cu pământul intrat în proprietatea statului rus, pentru meritele acestora faţă de împărat. Includerea treptată a Basarabiei în sistemul relaţiilor socialeconomice ale Imperiul Rus, chiar dacă nu a fost totală (relaţiile de şerbie nefiind extinse în provincie), a determinat o evoluţie similară cu al restului teritoriilor ruse. Astfel, Regulamentul agrar din Basarabia din 14 iulie 1868 avea la bază principiile generale ale Regulamentului de la 19 februarie 1861, dar în acelaşi timp, reflecta unele particularităţi locale. Regulamentul agrar rus aborda trei probleme cardinale ale reformei ţărăneşti: 1) desfiinţarea şerbiei; 2) împroprietărirea ţăranilor şi stabilirea prestaţiilor pentru terenul primit; 3) răscumpărarea loturilor ţărăneşti. Regulamentul din 1868 nu se referea la prima problemă – desfiinţarea şerbiei – deoarece ţăranii basarabeni erau liberi sub aspect juridic. În principal, era 33

abordată problema înzestrării ţăranilor cu pământ şi stabilirii prestaţiilor pentru acesta. Răscumpărarea loturilor ţărăneşti urma să se efectueze în Basarabia în conformitate cu prevederile Regulamentului de la 19 februarie 1861. Implementarea prevederilor reformei agrare din anii ’60-70 ai secolului al XIX-lea în teritoriul dintre Prut şi Nistru a contribuit la înlăturarea deosebirilor de ordin juridic şi social, dar nu şi economic, dintre categoriile de agricultori din Basarabia. Astfel, ţăranii stabiliţi pe domeniile marilor latifundiari laici şi ecleziastici, ţăranii de pe domeniile statului, coloniştii germani şi transdanubieni, odnodvorţii şi ţăranii care locuiau pe ocinile răzeşeşti au fost egalaţi în drepturi şi obligaţii, fiind atribuiţi unei singure categorii sociale – cea a ţăranilor. Suprafaţa lotului împroprietărit varia în funcţie de aşezarea geografică şi calitatea solului între 8 şi 13,5 desetine (în medie 7,39 desetine), diferenţa se datora calităţii solului, şi nu forţei economice a ţăranilor. Cu toate că reforma agrară din Basarabia din anii ’60 – ’70 ai secolului al XIX-lea prin prevederile sale, cât şi prin modul de aplicare, a avut un caracter limitat, conservând poziţiile dominante ale marilor latifundiari asupra fondului funciar, legislaţia agrară a creat condiţii favorabile pentru dezvoltarea agriculturii, subminând sistemul economic retrograd şi contribuind la dezvoltarea relaţiilor capitaliste. Ea rămâne cel mai însemnat eveniment din domeniul economic din Basarabia secolului al XIX-lea cu repercusiuni importante asupra situaţiei social-economice a ţărănimii basarabene în ultima treime a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. Reformele agrare ale lui P. Stolîpin, aplicate de stat în perioada 1906 – 1914, au încercat să soluţioneze problemele apărute din lacunele reformei agrare din 1868, dar reformele nu au fost implementate în totalitate. După Unirea Basarabiei cu România, prin Actul de la 27 martie 1918, problema împroprietăririi ţăranilor a devenit prioritară, în încercarea statului român de a-şi lărgi sprijinul social în provincie. Predominarea proprietăţii moşiereşti şi ca urmare, lipsa de pământ a ţăranilor, necesitatea asigurării populaţiei cu produse alimentare şi a 34

industriei cu materie primă au impus statului înfăptuirea unor măsuri urgente pentru rezolvarea problemei agrare. O măsură importantă a reprezentat-o Reforma agrară din 1921-1922. În Basarabia reforma agrară a avut un caracter mai radical. Prin legea de reformă ţăranii urmau să primească loturi de pământ de 6-8 ha, mai mult decât în alte regiuni ale ţării. Au fost declarate expropriate proprietăţile care cuprindeau 80% din pământurile moşiereşti. Pentru realizarea reformei s-a creat un sistem de dirijare numit ,,Casa noastră" - instituţie de stat cu sediul la Chişinău, ce se ocupa cu organizarea şi administrarea lucrărilor de expropriere şi împroprietărire. Reforma în Basarabia a avut anumite particularităţi. Au fost expropriate şi redistribuite pământurile moşiereşti ocupate de ţărani prin violenţă în urma revoluţiei ruse. Prin legea de reformă agrară erau repartizate loturi de colonizare în judeţele de sud ale Basarabiei. Asemenea loturi primeau ţăranii din localităţile unde suprafaţa de teren necesară pentru împroprietărire era insuficientă. Cedarea Basarabiei în urma Ultimatumului din 26 iunie 1940, ocuparea teritoriului ei şi includerea lui în componenţa URSS a determinat o nouă schimbare în sistemul relaţiilor funciare, care a demarat printr-o „împărţire populară a pământului” şi care a continuat prin colectivizare, organizată prin foamete şi deportări. Acest lucru a determinat dispariţia proprietăţii funciare private şi implicit a moşiilor. 2. Structura expoziţiei Expoziţia este una de colecţie, piesele de bază ale expoziţiei se doresc a fi planurile de moşii din colecţia MNAIM. Mesajul expoziţional este structurat în patru secţiuni: 1. Formele de proprietate: marea şi mica proprietate funciară; 2. Inginerii hotarnici: intermediarii relaţiilor funciare; 3. Relaţiile şi tranzacţiile funciare: împroprietărirea, vânzareacumpărarea, arendarea şi moştenirea pământului; 35

4.

Soarta moşiilor de altădată: colectivizare şi deschiaburire. de patrimoniu incluse în spaţiul

Lista pieselor expoziţional:

I. Din colecţia MNAIM 1. 2. 3. 4. Planul pământului lui V. şi E. Hâncu din satul Peresecina, jud. Orhei. Datat: 1813 (FB-7176 -16). Planul ocinii Holohoreni, aparţinând parţial Administraţiei financiare şi moşierului Şerban Russo. Datat: 1833 (FB-6737 -3). Planul ocinii Gâjdevu, jud.Hotin, aparţinând parţial visteriei şi parţial moşierului Emandi. Datat: 1834 (FB-6737-2). Planul geometric a pământului din satul Pârjolteni, jud. Iaşi, închinat bisericii Tuturor Sfinţilor de dvoreanul I.A. Ciolacu. Datat: 28 august 1865 (FA-6429-1). Planul pământului închinat bisericii Sf. Mihail din satul Glodeni, jud. Iaşi. Datat: 3 iunie 1869 (FA-6429-19). Planul pământului închinat bisericii Sf. Mihail în satul Hâjdieni. Datat: 13 noiembrie 1871 (FA-6429-24). Planul ocinii Ţâra de Jos, jud. Soroca, proprietate a urmaşilor lui Popov, Vlasov şi Hartiev. Datat: 26 noiembrie 1873 (FA-6429-20). Planul ocinii Costuleni, jud. Chişinău, proprietate a Mitropoliei Iaşilor. Datat: 1874 (FA-6429-22). Planul lotului unor săteni din Limbenii Noi, jud. Iaşi, distribuit din moşiile lui V.N. Chiriac şi C.V. Leonard conform prevederilor reformei agrare din 14 iulie 1868. Datat: 6 decembrie 1875 (FA6429-16). Planul moşiei Dereneu, satul Duna şi Bătrâna Mică, jud. Orhei, vândută de dvoreanul N.M. Buzni dvoreanului V.C. Vartic. Datat: 1875 (FA-6429-10). Planul lotului închinat bisericii Sf. Mihail în satul Malovata, jud. Orhei. Datat: 26 august 1878 (FA-6429-23).

5. 6. 7. 8. 9.

10.

11.

36

12. Planul pământurilor ocinii Buciuşca, jud. Orhei, distribuit ţăranilor în conformitate cu reforma agrară din 14 iulie 1868. Datat: 20 iunie 1880 (FA-6429-9). 13. Planul ocinii Curleni, jud. Orhei, proprietate comună al lui F. Eremeev şi M.G. Tăut. Datat: 26 ianuarie 1883 (FA-6429 -13). 14. Planul ocinii Borosenii Vechi, jud. Iaşi, proprietate a nobilului V.N. Iamandi. Datat: 5 iulie 1884 (FA-4698-1). 15. Planul ocinii Minceni de Jos, jud. Orhei, proprietate al lui Grigorie Dumbravă. Datat: 21 iulie 1884 (FA-6429-11). 16. Planul ocinei Sturzeni, jud. Bălţi, proprietate a Mănăstirii Sf. Mormânt din Ierusalim. Datat: 1885 (FB-9770). 17. Planul părţii superioare a moşiei Cucueţ, jud. Bălţi, proprietate a Mănăstirii Sf. Mormânt din Ierusalim. Datat: 4 august 1890 (FA9769-1). 18. Planul unui lot de pământ pentru răscumpărare de către sătenii din satul Lipcani, jud. Hotin. Datat: 1892 (FA-6429-15). 19. Planul viilor ocinii Leuşeni, jud. Orhei, proprietate a Mănăstirii Xiropotamu de pe Muntele Athos. Datat: 1900 (FA-6429-21). 20. Planul unui lot de pământ din satul Prajila-Vădurele, jud. Soroca. Datat: august 1905 (FB-8200-44). 21. Planul moşiei Duşmani, jud. Bălţi, proprietate a Mănăstirii Sf. Mormânt din Ierusalim. Datat: 1907 (FB-7014 -2). 22. Planul lotului sub litera I din jud. Hotin aparţinând lui M.L. Gheorghiu şi V.C. Stamati. Datat: 1907 (FB-8200 -43). 23. Planul moşiei Logofeteni din jud. Iaşi, proprietate a Mănăstirii Sf. Mormânt. Datat: 1909 (FA-6429-14). 24. Planul ocinii Mileşti, proprietate a răzeşilor din acelaşi sat. Datat: 1909 (FB-8200-45). 25. Planul ocinii Ciuruliasa din jud. Chişinău, proprietate a miculuiburghez V.F. Moscalov. Datat: 1 martie 1902 (FB-7014 -4). 26. Planul pământului unui ţăran din s. Cârnăţeni, jud. Bender. Datat: 27 iunie 1914 (FB-7014 -6).

37

27. Planul hotarelor părţii inferioare a ocinii Răuţel, jud.Bălţi, proprietate a urmaşilor negustorului K.S. Popovici. Datat: octombrie 1914 (FB-7014 -5). 28. Carte. Статистика Российской Империи. XXII: Главнейшие данные поземельной статистики по обследованию 1887 года. Выпуск III : Бессарабская губерния. СПб, 1901. (FB-11719-9). 29. Carte. Пуришкевич М.В. Материалы о землях, именующихся преклоненными святым местам на Востоке. Часть II. Кишинев, 1910. (FB-6208-5). 30. Carte. Доклад Бессарабской Губернской Земской Управы Губернской Оценочной Комиссии по вопросу о выработке новой табели законной оценки земель в Бессарабской губернии. Кишинев, 1909. (FB-12852-15). 31. Fotografie. Un grup de absolvenţi ai Şcolii de Geodezie şi Cadastru din Poltava. 1917 (FB-25534-71). 32. Fotografie. Inginerul topometru A. Ivanov-Gavanin la lucrările de parcelare a unei moşii. (anii 20 ai sec. XX) (FA-10290-73). 33. Fotografie. Colectivul cadastrului din Basarabia. Chişinău, 10 iunie 1933 (FB-22479-16; FB-22534-74). 34. Fotografie. La semnarea „Actului de Stat a pământurilor date pentru folosire veşnică colhozului în numele lui Lenin” din satul Alecseevca din raionul Făleşti (1948) (FB-20134-19). 35. Carte poştală. Mănăstirea Noul Neamţ (în prim plan moşiile mănăstireşti) anii ’20 ai sec. XX (FB-24563-23). 36. Carte poştală. Mănăstirea Gârbovăţ (în prim plan moşiile mănăstireşti) anii ’20 ai sec. XX (FB-24563-17). 37. Carte poştală. Clădirea instituţiei de expropriere şi împroprietărire „Casa Noastră” din Chişinău (FB-20974-28). 38. Document. Registru statutar al pământurilor răzeşilor din satul Ruseni din jud. Soroca, cu care aceştia au fost împroprietăriţi conform reformei din 14 iulie 1868 (FB-6429-2). 39. Document. Dosarul despre restabilirea hotarelor pământurilor bisericeşti din satul Cenuşa (1908-1909) (FB-8200-17). 38

40. Document. Act de vânzare-cumpărare a unui lot de pământ din satul Piatra de Sus. 8 ianuarie 1910 (FB-8200-5). 41. Document. Certificat de Împroprietărire al locuitorului satului Receşti din jud. Soroca Gheorghe Dabija. 19 iulie 1923 (FB-110367). 42. Document. Titlu Definitiv de Proprietate eliberat lui Iustin Popa din comuna Echimăuţi, jud. Orhei. 1 martie 1930 (FB-7859-22). 43. Document. Act de vindere-cumpărare a unui lot de pământ din comuna Chirieţ-Lunga, jud. Tighina (FB-18344a-4). 44. Document. Contract de arendare a unui lot de pământ din comuna Tvardiţa, jud. Tighina. 5 iunie 1939 (FB-18344a-6). 45. Document. „Hotărârea Adunării ţărăneşti din Basarabia în treaba pământului” 1941 (FB-8916-9). 46. Document. „Act de Stat a pământurilor date pentru folosire veşnică artelului de gospodărie sătească în numele lui Voroşilov” (satul Camenca, raionul Camenca) (FB-15201-12). II. DIN FONDURILE ANRM 47. Дело о командировании восьми землемеров для отмежевания казенных земель Бессарабской области, 1817 (F. 22, inv. 1, d. 17). 48. Приказ Бессарабской области правления об отмежевании участка земли причту церкви из вотчины Марандень, Фундурь, Стурзень для церкви с Пырлица, Ясского уезда, 1860 (F. 260, inv. 1, d. 26). 49. Переписка с Межевой конторы о формальном возобновлении границ вотчины Кушмирка, Сорокского уезда владения дворянина Василия Вартика, 1875 (F. 260, inv. 1, d. 38). 50. Переписка Бессарабской Губернской Правлении с Межевой Конторой о отмежевании границы вотчины Дондюшан Сорокского уезда владения князя Михаила Стурдза, 18791880 (F. 269, inv. 1, d. 517). 39

51. Межевая книга с. Селиште с деревней Лукачевка и Слободою Рышка, Оргеевского уезда, владения Григория Манук-Бея (F. 260, inv. 1, d. 790). 52. Межевая книга на вотчину села Хилицу Ясского уезда принадлежащая наследнику дворянина Д. Чолака, 1885 (F. 260, inv. 1, d. 808). 53. Межевая книга на участок земли в дачи с. Кутина, Бельцкого уезда, принадлежащий наследникам Павла Густи (F. 260, inv. 1, d. 992). 54. Дело об отмежевании поселянскаго надела в даче БоросеныНоу, Бельцкого Уезда, 1902 (F.260, inv.1, d.1916).

40

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->