Ioan LUMINOSU

FIZICĂ
- aplicaţii practice, teste grilă -

Editura POLITEHNICA, 2004

Coperta: Coralia Popa Luminosu,

Grafica: Coralia Popa Luminosu

 CUVÂNT AUTOR

Lucrarea prezentată îşi propune să contribuie semnificativ la dezvoltarea deprinderilor

practice ale studenţilor din învăţământul politehnic superior privitor la producerea
fenomenelor fizice în condiţii de laborator, măsurarea mărimilor caracteristice fenomenului
studiat precum şi la dezvoltarea capacităţii intelectuale de interpretare teoretică a datelor
experimentale obţinute de studenţii înşişi.
În laboratoarele Departamentului de fizică al Universităţii Politehnica din Timişoara pot
fi studiate experimental câteva zeci de fenomene fizice pe instalaţii proiectate şi realizate
prin activitatea îndelungata şi de tradiţie a numeroase cadre didactice şi a numeroşi
tehnicieni. Cartea prezintă segmentul de aplicaţii practice prevăzute în programa analitică
de fizică pentru Facultatea de automatizări şi calculatoare.
Cartea este structurată pe treisprezece capitole . Capitolele 1,2,3 prezintă noţiuni de
analiză dimensională,calculul erorilor de măsurare şi principiile de funcţionare ale
aparatelor de măsurare . Capitolul patru prezintă câteva din instalaţiile şi aparatele de
măsură din dotarea laboratoarelor. Capitolul cinci iniţiază studenţii în metodele de măsurare
ale mărimilor fizice fundamentale şi derivate. Capitolele 6,7,8,.9,10,11,12,13 descriu
instalaţii pentru studiul a numeroase fenomene mecanice, electrice, electronice, statistice,
magnetice şi solicită rezolvarea sarcinilor care dezvoltând priceperile practice şi gândirea
intelectuală sunt benefice pentru studenţi în rezolvarea sarcinilor impuse de disciplinele de
specialitate. .
La elaborarea cărţii s-au avut în vedere particularităţile actuale ale studiului fizicii în
învăţămăntul superior politehnic şi anume:
--reducerea timpului pentru predare, seminarizare şi lucrări de laborator;
--glisarea studiului fizicii în planul de învăţământ spre semestrele unu şi doi ale perioadei
de şcolarizare ;
--varietatea largă a profilelor liceelor ai căror absolvenţi urmează învăţământul politehnic;
--existenţa unor lacune în cunoaşterea fenomenelor fizice care au fost studiate în liceu.
Lucrarea valorifică o parte din realizările anterioare ale Departamentului de fizică dar
modifică referatele pentru ca acestea să fie în acord cu cursul predat actual la Facultatea de
automatizăti şi calculatoare, conform noului plan de învăţământ şi noii programe analitice.
Cartea se adresează îndeosebi studenţilor de la Facultatea de automatizări şi calculatoare
dar este utilă tuturor studenţilor din învăţămânul politehnic care efectuează temele
experimentale propuse în carte.
Menţionăm contribuţia meritorie a cadrelor didactice care, în decursul timpului, şi-au adus
aportul la dezvoltarea segmentului de aplicaţii practice care fac obiectul cărţii.
Conform documentării bibliografice la dezvoltarea laboratorului prezentat în carte au
contribuit profesorii universitari: Minerva Cristea – fenomene magnetice, termoelectrice şi
galvanomagnetice, Cristian Marcu – fenomene magnetice, statistice şi electronice, Ioan
Mihalca – fenomene magnetice şi optice, Bernhard Rothenstein – fenomene magnetice şi
electronice în corpul solid, , Dorothea Mihailovici – fenomene mecanice, precum şi
profesorii asociaţi: Ioan Artzner – fenomene termoelectrice, Ioan Damian – fenomene
electrice şi statistice, Marius David – fenomene optoelectronice, Corin Tămăşdan –
fenomene electronice.
Titlurile referatelor originale sunt:
1. Studiul proprietăţilor magnetice ale corpului feromagnetic, autori: C.De Sabata,
C.Marcu., M.Cristea, I.Mihalca;
2. Determinarea constantei lui Boltzmann prin măsurarea curentului de difuzie într-un
tranzistor, autor B.Rothenstein;
3. Determinarea duratei de viaţă a purtătorilor de sarcină într-un semiconductor,
autori: B.Rothenstein, I.Artzner, C.Tămăşdan;
4. Efectul Seebeck, autori: M.Cristea;
5. Dependenţa de temperatură a rezistenţei electrice a semiconductorilor, autor
M.Cristea;
 6. Studiul experimental al conductibilităţii electrice la semiconductori cu ajutorul
efectului Hall, autor M.Cristea;
7. Determinarea punctului Curie la metale feromagnetice, autori C.Marcu, M.Cristea,
I.Mihalca;
8. Statistica unui proces aleatoriu, autor I.Damian;
9. Efectul fotovoltaic, autor M.David;
10. Acustica pe osciloscop, autori A.Policsec, D.Mihailovici;
11. Oscilaţii amortizate la modele electrice, autori A.Policsec, I.Artzner.

Contribuţia autorului la dezvoltarea laboratorului se regăseşte în aplicaţii practice relativ

la fenomene de: mecanică, electricitate, electronică, statistică şi conversia energiei.
Instalaţiile experimentale sunt în patrimoniul Departamentului de fizică si sunt similare,cu
excepţia preciziei de măsurare,celor utilizate în universităţile din afara ţării.
Plasarea studiului fizicii în primele semestre ale studiilor superioare face ca activitatea în
laboratorul de fizică să aibă rol de pionierat în formarea şi dezvoltarea deprinderilor
practice de manevrare a instalatiilor, de utilizare a aparatelor de măsură şi în dezvoltarea
capacităţii intelectuale de prelucrare a datelor experimentale de către studenţi .
Dezideratele anterioare pot fi satisfăcute dacă studenţii prelucrează datele experimentale
prin metode clasice: calcule pas cu pas şi grafice pe hârtie milimetrică. După ce studenţii
dobândesc experienţă în prelucrarea şi interpretarea datelor experimentale este bine să
folosească calculatorul în prelucrarea datelor şi chiar în simularea unor fenomene.
Atragem studenţilor atenţia că numai studiul realităţii nemijlocite îi conduce spre aflarea
adevărului care guvernează materia.
Autorul rămâne recunoscător cititorilor cărţii care vor avea propuneri constructive utile
unei ediţii noi .

Timişoara, iulie - 2004 Autorul.

 CAPITOLUL 1

MĂRIMI FIZICE ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ

Extensia

1.1. Mărimi fizice, 3 pag.

1.2. Sisteme de unităţi de măsură, 2,5 pag.
1.3. Formule dimensionale, 2,5 pag.
1.4. Dimensiuni şi unităţi de măsură ale Sistemului Internaţional
de Unităţi de Măsură, SI, 1,75 pag.
1.5. Multipli şi submultipli ai unităţilor de măsură, 0,5 pag.
1.6. Întrebări bipolare, 0,25 pag.
1.7. Testul grilă, T1, 0,5 pag.
1.8. Soluţiile testului grilă, T1, 0,5 pag.
1.9. Rezumatul capitolului 1 0,25 pag.

Obiective

Transmiterea de cunoştinţe relativ la conceptele mărime fizică şi sisteme de unităţi de

măsură.
Deducerea formulelor dimensionale.
Verificarea omogenităţii dimensionale a formulelor fizice.
Deducerea unor formule prin analiză dimensională.
Stabilirea unităţilor derivate.
Formarea multiplilor şi submultiplilor unităţilor de măsură.

Fixarea

Răspunsuri la întrebări şi compararea acestora cu informaţiile din cuprinsul capitolului.

Evaluarea

Rezolvarea testului grilă T1 şi notarea soluţiilor conform grilei de corectare

1.1 . MĂRIMI FIZICE

1.1.1. CONCEPTELE CALITATE ŞI CANTITATE

 Fenomenele fizice şi obiectele pot fi caracterizate cu ajutorul conceptelor calitate şi
cantitate.
Calitatea exprimă acea latură a fenomenului sau a obiectului prin care acesta rămâne
distinct în relaţia cu alte fenomene sau obiecte.
Cantitatea caracterizează fenomenul sau obiectul prin gradul de dezvoltare al însuşirilor
sale.
Exemplu
Corpul care îşi schimbă poziţia faţă de alt corp considerat fix (reperul) este în
mişcare relativă iar corpul care îşi menţine poziţia neschimbată faţă de reper este în repaus
relativ.
Corpul aflat în mişcare poate, la un moment dat, să fie mai departe sau mai aproape
faţă de reper ceea ce decriem prin noţiunea distanţă. Distanţa o exprimăm printr-un număr
şi o unitate de măsură.
Mărimea poate să descrie fie cantitatea fie calitatea. În continuare, noţiunea mărime se va
folosi în sensul de cantitate. Cantitatea are însuşirea esenţială de modificare adică
cantitatea poate fi exprimată numeric.

1.1.2. MĂRIMI FIZICE

Proprietatea ordonabilă, adică care poate fi exprimată printr-un număr şi o unitate de

măsură este o mărime fizică.
Valoarea numerică {X} a mărimii fizice X, se obţine prin operaţia de măsurare. A măsura o
mărime fizică înseamnă a compara mărimea măsurată cu altă mărime de aceeaşi natură
numită etalon sau unitate de măsură, notată cu <X>. Astfel, scriem:
X = {X} <X>. (1.1)
Mărimile fizice se clasifică în următoarele clase: intensive, extensive, fundamentale,
derivate, scalare, vectoriale şi tensoriale. În continuare, prezentăm câte o caracterizare
succintă a fiecărei clase de mărimi fizice.
1) Mărimile sunt intensive sau reperabile dacă pot fi ordonate dar nu pot fi adunate.
Exemplu
Un sistem termodinamic conţine subsistemele (1) şi (2). Temperaturile t1 şi t2 ale
subsistemelor (1) şi (2) pot fi ordonate t1= t2 sau t1< t2 sau t1> t2 , dar nu pot fi adunate.
2) Mărimile sunt extensive sau măsurabile dacă pot fi ordonate şi adunate.
Exemplu
Masa m a unui sistem este egală cu suma maselor m1 şi m2 ale subsistemelor (1) şi (2) care
intră în componenţa sistemului, m = m1+ m2 , şi pot să fie cazurile m1 m2 sau m1 m2.
3) Mărimile sunt fundamentale dacă într-un sistem de unităţi sunt independente şi sunt
alese convenţional.
Exemple
În sistemul internaţional, lungimea, l, are unitatea de măsură 1m stabilită prin convenţie,
timpul, t, are unitatea de măsură 1s stabilită prin convenţie.
4) Mărimile derivate sunt definite cu ajutorul mărimilor fundamentale ale sistemului de
unităţi, prin relaţii de definiţie.
Exemplu
Viteza, v, este definită cu relaţia v = dx dt iar unitatea sa de măsură este definită cu
ajutorul relaţiei de definiţie astfel, <v> = <x> / <t>, adică <v>SI = m / s (x—spaţiu, t—
timp).
5) Mărimile scalare sunt definite printr-un număr şi o unitate de măsură.
Exemplu
Distanţa dintre două puncte este l = 7m.
6) Mărimile vectoriale sunt caracterizate prin valoare şi prin orientare.
Exemplu
  
Viteza unui mobil în mişcare rectilinie şi uniformă de-a lungul axei Ox pote fi v 3i sau
 
v 3i după cum mobilul se mişcă în sensul pozitiv sau cel negativ al axei .Vectorul
 
i este versorul axei Ox, modulul său fiind egal cu unitatea, i 1
7) Mărimile tensoriale sunt dependente de direcţia de măsurare.
Exemplu
Indicele de refracţie al razei extraordinre la cristalele birefringente de-a lungul axei optice
este egal cu indicele de refracţie al razei ordinare, nE = nO , şi este diferit de acesta de-a
lungul altei direcţii, nE nO ( O—ordinar,E—extraordinar ).

1.1.3. ECUAŢIA MĂSURĂTORII

Purtătorul mărimii fizice se numeşte măsurand.

Exemplu
Masa este măsura inerţiei unui corp, atunci masa este mărimea fizică iar corpul a
cărui masă o măsurăm este măsurandul.
Procedeul de măsură se numeşte metodă de măsurare.
Rezultatul măsurătorii este un număr real, x,numit valoarea numerică a mărimii.
Relaţia
X = x <X > . (1.2)
se numeşte ecuaţia măsurătorii.
NOTĂ. Tipografic, simbolul mărimii fizice se scrie cu litere italice iar unitatea de
măsură cu caractere drepte (text normal);dimensiunea mărimii se pune în paranteze drepte;
valoarea numerică a mărimii se pune în acolade sau se simbolizează cu literă mică.

1.2. SISTEME DE UNITĂŢI DE MĂSURĂ

Formula fizică se deosebeşte de formula matematică în sensul că formula matematică

este o relaţie între mărimi iar formula fizică este o relaţie între valorile măsurate.
Exemplificăm prin cazurile:
1. Expresia matematică a ariei pătratului de latură X este A=X 2 . Formula fizică este
a <A> = x2 <X>2. Dacă , prin convenţie măsurăm latura în centimetri , cm, şi stabilim că aria
se exprimă în metru pătrat , m2 , (1cm2= 10 -4 m 2 ), scriem a = 10 – 4 x2.
2. Pentu mărimile lucru mecanic, L, forţă, F, deplasare, D , stabilim prin convenţie
unităţile: <L > = 1 Joule), <F> = 1 dyn, <D> = 1cm. Atunci, lucrul mecanic exprimat în
joule, utilizînd valorile măsurate ale forţei, f, deplasării, d, şi relaţiile de transformare 1dyn
=10 -5 N, 1cm =10 -2 m (N---Newton, 1J = 1N·1m) se calculează cu formula
L (J) = 10-5 f (dyn) 10 -2 d (cm) = 10-7 f (dyn) d (cm). (1.3)

Mărimile K1 =10-4 din primul exemplu şi K2=10-7 din al doilea exemplu se numesc
coeficienţi paraziţi ai formulei fizice.
Constantăm că, alegând arbitrar unităţile de măsură ale tuturor mărimilor determinate,în
relaţiile dintre acestea apar coeficientii paraziţi care duc la complicarea formulelor.Deci,
stabilind arbitrar unităţi de măsură pentru majoritatea mărimilor fizice s-ar obţine sisteme
de unităţi necoerente.
Pentru ca formulele fizice să nu conţină prea multe constante universale iar valorile
coeficienţilor paraziţi să fie egale cu unitatea sau cât mai mici este necesar ca un număr mic
de unităţi de măsură să fie stabilite prin convenţie.
Mărimile fizice independente definite direct prin indicarea unităţilor de măsură şi a
metodelor de măsurare sunt fundamentale.
Mărimile fizice şi unităţile care se stabilesc cu ajutorul celor fundamentale prin relaţii
de definiţie sunt mărimi respectiv unităţi derivate.
 Totalitatea unităţilor fundamentale şi a celor derivate alcătuiesc un sistem de unităţi.
Sistemul de unităţi este coerent dacă unităţile derivate sunt funcţii univoce ale unităţilor
fundamentale.
De-a lungul timpului s-au utilizat mai multe sisteme de mărimi fundamentale.
Menţionăm câteva sisteme coerente de unităţi:
1) LMT ( L, lungime; M, masă; T, timp );
2) LFT ( L, lungime; F, forţă; T, timp);
3) LMTI (L, lungime; M, masă ; T, timp; I, intensitatea curentului electric).

Utilizarea simultană a mai multor sisteme de unităţi a generat dificultăţi practice ceea
ce a determinat reglementarea juridică internaţională a utilizării unor unităţi de măsură
preferabile, a definirii lor precum şi a realizării şi păstrării etaloanelor pentru aceste unităţi.
Aceste unităţi au fost adoptate la cea de a XI Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi din
anul 1960. Denumirea sistemului este Sistemul Internaţional de Unităţi ( SI ). Mărimile
şi unităţile fundamentale ale SI sunt: lungimea cu unitatea metrul, masa cu unitatea
kilogramul, timpul cu unitatea secunda, intensitatea curentului electric cu unitatea
amperul, temperatura termodinamică cu unitatea kelvinul, intensitatea luminoasă cu
unitatea candela şi cantitatea de substanţă cu unitatea molul. Sistemul SI este practic,
general şi coerent iar coeficienţii de proporţionalitate care apar în formule sunt
adimensionali. În anul 1961,România a adoptat SI ca sistem unic legal şi obligatoriu pe
teritoriul său.

1.3. FORMULE DIMENSIONALE

Dimensiunea este o unitate de măsură în sens generalizat. Dimensiunea mărimii X se

notază [X]. Notaţiile pentu dimensiunile mărimilor fundamentale ale SI sunt: L, lungimea;
T, timpul; M, masa; , temperatura termodinamică; I, intensitatea curentului electric; J,
intensitatea luminoasă şi Q, cantitatea de substanţă.
Dimensiunea mărimii derivate reprezintă expresia prin care mărimea derivată
este reprezentată numai în funcţie de dimensiunile fundamentale, sub formă de
produs de puteri raţionale. Formula dimensionlă a mărimii X este
[X]=L M T I J Q . (1.4)
Exponenţii raţionali , , ,…..,reprezintă, fiecare în parte, dimensiunea mărimii derivate X
în raport cu una din mărimile fundamentale L, M, T, I, J, Q.
Fie mărimile fizice X şi Y cu formulele dimensionale:
[ X] =L 1 M 1 T 1 respectiv [Y] = L 2 M 2 T 2 . (1.5)
Egalitatea X = Y este adevărată dacă dimensiunile celor două mărimi în raport cu aceeaşi
mărime fundamentală sunt egale: 1= 2 , 1 = 2 , 1 = 2 .Egalităţile precedente
exprimă condiţia de omogenitate a formulelor fizice: într-o formulă fizică, exponenţii
aceleeaşi mărimi fundamentale din partea stângă respectiv dreaptă a semnului egal au
aceeaşi valoare. Formula fizică corectă este întotdeauna omogenă dimensional.
Procedeul care utilizează principiul de omogenitate dimensională a legilor fizicii se
numeşte analiză dimensională. Măsurând aceeaşi mărime fizică , X,cu două unităţi de
măsură diferite < X >1 şi < X >2 , obţinem: X = x1 < X >1 şi X= x2 < X >2. Egalităţile
precedente conduc la relaţia
< X > 1 / < X > 2 = x2 / x1 = k. (1.6)
Relaţia (1.6 ) exprimă teorema fundamentală a unităţilor de măsură: raportul a două
unităţi de măsură este egal cu raportul invers al valorilor numerice ale aceleeaşi
mărimi fizice. Numărul, k, obţinut prin raportul unităţilor este factorul de transformare.
Exemplu
Masa de repaus a electronului exprimată în kg sau în unităţi atomice de masă, u ,este:
m0 = 9,1095 10-31 kg, respectiv m0 = 5,486 10-4 u.
Factorul de transformare al celor două unităţi este: k = 1u / 1kg=9,1095 10-31/5,486 10-4
=1,6604 10-27. Deci, unitatea atomică de masă exprimată în kg este 1u = 1,6604 10-27 kg.
Analiza dimensională este utilizată pentru: stabilirea ecuaţiilor dimensionale ale mărimilor
derivate, verificarea omogenităţii dimensionale a formulelor fizice şi deducerea unor legi
fizice simple până la nivelul unor constante. În continuare, prezentăm, prin exemple,
modalităţile de utilizare ale analizei dimensionale.

1.3.1. EXEMPLE DE ECUAŢII DIMENSIONALE

a) ecuaţia vitezei: v=s / t, [v] = [s] / [t] = L / T=L T -1; <v>SI =m s-1;
b) ecuaţia acceleraţiei: a = v / t , [a ]= [v] / [t] = L T ; -2
<a> SI =m s-2 ;
c) ecuaţia forţei : F =m a, [F ] = M L T ; <F>SI = kg m s-2 = 1N;
-2

d) ecuaţia presiunii : p=F / S, [p]= M L -1 T -2 ; <p>SI =kg m-1 s-2 =1N/m2 =1Pa.

1.3.2. EXEMPLU DE VERIFICARE A OMOGENITĂŢII DIMENSIONALE

A FORMULELOR FIZICE

Legea lui Bernoulli este

p+ g h + v 2 / 2 = constant. (1.7)
Să se verifice omogenitatea dimensională a formulei (1.7) şi să se stabilească dacă
constanta din membrul drept este dimensională sau este adimensională.
Rezolvare
[p]= M L -1 T -2 ;
[ g h ] =[ ] [g] [h]= ML -3 L T -2 L = M L -1 T -2 ;
[ v2 ] = [ ] [v ] 2 = M L -3 (LT -1) 2 = M L -1T -2 .
Toţi termenii din membrul stâng al formulei (1.7) au aceeaşi dimensiune. Ca urmare,
constanta din membrul drept este dimensională : [const]= M L -1 T -2 .

1.3.3. EXEMPLU PRIVIND DEDUCEREA UNOR LEGI FIZICE SIMPLE

Experimental, se constată că perioada pendului gravitaţional depinde numai de lungimea

pendulului şi de acceleraţia gravitaţională a locului în care se efectuează experimentul.
Să se deducă formula perioadei de oscilaţie a pendulului gravitaţional utilizând analiza
dimensională.
Rezolvare
= f ( l,g ) ; = K l g ; [K ] =1 (K este o mărime constantă şi adimensională)
[ ] =[ l ] [g] ; T= L (L T -2 ) ; T= L + T- . (1.8)
Omogenitatea dimensională conduce la ecuaţiile:
şi . (1.9)
Soluţiile sistemului (1.9) sunt: şi .
Ca urmare, formula perioadei pendulului gravitaţional este

K ( l / g ) 1 / 2. (1.10)
Valoarea constantei se determină experimental, K=2 .
Deci, prin analiza dimensională se obţine formula cunoscută a perioadei pendulului
l/g . (1.11)

1.3.4. ALTE ASPECTE PRIVIND ANALIZA DIMENSIONALĂ

1) Dimensiunea nu caracterizează complet clasa căreia îi aparţine mărimea şi nu reprezintă

o proprietate distinctivă a acesteia.Aceasta înseamnă că mărimi fizice diferite pot să aibă
aceeaşi formulă dimensională.
 Exemplu
Lucrul mecanic L şi momentul forţei μ au aceeaşi dimensiune dar exprimă proprietăţi
distincte. Dimensiunile celor două mărimi fizice, stabilite cu ajutorul relaţiilor de definiţie
sunt:

L=F d cos( ) ; [cos ] =1 ; [L] = [ F ] [ d] = M L 2T -2 ;

=F r sin( ) ; [ sin ] = 1 ; [ ] = [ F ] [ r ] = M L 2T-2 .

2) Mărimile adimensionale au toţi exponenţii dimensiunilor egali cu zero, 0, adică nu

depind de nici una din mărimile fundamentale. Mărimile adimensionale sunt rapoarte a
două mărimi cu aceeaşi dimensiune.
Exemplu
Densitatea relativă care este raportul dintre densitatea corpului dat şi densitatea corpului
faţă de care se calculează densitatea relativă este o mărime adimensională.

1. 4. DIMENSIUNI ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ ALE SISTEMULUI

INTERNAŢIONAL

Dimensiunile mărimilor fundamentale se reprezintă cu simbolurile mărimilor la

care se referă scrise cu litere majuscule. Dimensiunile mărimilor fundamentale se exprimă
cu ajutorul formulelor dimensionale prezentate în par.1.3.
Unitatea de măsură este o mărime de aceeaşi natură cu mărimea pe care o măsoară şi
are valoarea numerică egală cu unitatea.
Pentru stabilirea unităţilor de măsură ale mărimilor derivate se înlocuiesc mărimile
fundamentale în fomulele dimensionale cu unităţile fundamentale corespondente, puterile
rămânând aceleaşi.
Exemplu
Capacitatea electrică este definită cu fomula C = Q / U.
Formula dimensională a capacităţii este [ C ] = [ Q ] / [ U ] = [ Q ] / [ L / Q ] =
[ Q ] 2 / [ L ] = [ I ] 2 [ t ]2 / [ L ] = I 2 T 4 M -1 L -2.
Unitatea de măsură a capacităţii în SI este < C >S I = A2 s4 kg -1 m-2 = 1F (farad).
Alte exemple sunt prezentate în paragraful 1.3.
Sistemul Internaţional conţine unităţi fundamentale, unităţi derivate şi unităţi
suplimentatre.Pe lângă acestea se folosesc din motive practice unităţile tolerate.

1.4.1. UNITĂŢILE FUNDAMENTALE ALE SI

Mărimile şi unităţile fundamentale ale Sistemului Internaţional de Unităţi de Măsură sunt

prezentate sintetic pe tabelul 1.1.Pe acelaşi tabel mai sunt prezentate simbolurile mărimii,
dimensiunii şi unităţii.

Tabelul 1.1. Mărimi şi unităţi fundamentale ale SI.

Nr. Mărimea Simbolul Simbolul Unitatea de Simbolul
crt. fizică mărimii dimensiunii măsură unităţii
1. Lungimea l L metrul m
2. Masa m M kilogramul kg
3. Timpul t T secunda s
4. Intesitatea curentului electric I I amperul A
5.Temperatura termodinamică T kelvinul K
6. Intensitatea luminoasă I J candela cd
7.Cantitatea de substanţă Q molul mol
 1.4.2. UNITĂŢI SUPLIMENTARE ALE SI

Mărimile suplimentare sunt considerate ca mărimi derivate adimensionale fiind

definite ca rapoarte a două mărimi de aceeaşi natură.

Exemplu
Unghiul la centrul cercului exprimat în radiani este dat de raportul dintre lungimea
arcului de cerc delimitat pe circumferinţă şi raza cercului.
Mărimile şi unităţile suplimentare ale SI sunt:
1) Unghiul plan, cu simbolul , sau şi cu unitatea de măsură radianul (rad);
2) Unghiul solid, cu simbolul sau şi cu unitatea de măsură steradianul (sr).
Unităţile suplimentare au fost introduse pentru a exista posibilitatea de a stabili unităţi
coerente pentru unele mărimi fizice.
Exemplu
Unitatea de măsură pentru viteza unghiulară este rad / s.

1.4.3. UNITĂŢI DERIVATE ALE SI

Unităţile derivate sunt clasificate în următoarele patru categorii:

1) Unităţi derivate exprimate în funcţie de unităţile fundamentale: m2 pentru arie, m3
pentru volum, m / s pentru viteză, m /s2 pentru acceleraţie, kg/m3 pentru densitate ş.a.m.d.
2) Unităţi derivate cu denumiri speciale : hertz ( Hz ) pentru frecvenţă, newton ( N )
pentru forţă, joule ( J ) pentru lucrul mecanic, pascal ( Pa ) pentru presiune ş.a.m.d.
3) Unităţi derivate exprimate cu ajutorul unităţilor fundamentale şi derivate: V/m pentru
intensitatea câmpului electric, C/m3 pentru densitatea volumică de sarcină electrică, F/m
pentru permitivitatea electrică, W/m2 pentru densitatea de flux termic ş.a.m.d.
4) Unităţi derivate exprimate cu ajutorul unităţilor suplimentare: rad / s pentru viteza
unghiulară, W / sr pentru intensitatea energetică, rad / s 2 pentru acceleraţia unghiulară
ş.a.m.d.

1. 4. 4. UNITĂŢI TOLERATE ÎN SI

În practica inginerească se utilizează unităţi care să permită simplificarea calculelor.

Prezentăm câteva unităţi tolerate:
-
1) electronvoltul, 1eV= 1,602 J;
2) unitatea atomică de masă, 1u =1,66057 --27 kg ;
3) angstromul, 1 Å = 10-10 m.

1. 5. MULTIPLI ŞI SUBMULTIPLI AI UNITĂŢILOR ÎN SI

Pentru a simplifica exprimarea valorilor numerice ale mărimilor fizice se utilizează prefixe,
care prin adăugarea la unităţile SI generează multipli sau submultipli zecimali ai unităţii
respective. Prefixele, simbolurile lor şi factorii de multiplicare sunt prezentate în Tabelul
1.2.

Tabel 1.2. Prefixe, Simboluri, Factori de Multiplicare.

Multipli Submultipli
Prefixul Simbolul Factorul de Prefixul Simbolul Factorul de
multiplicare multiplicare
deca da 10 deci d 10 - 1
hecto h 10 2 centi c 10 - 2
kilo k 10 3 mili m 10 - 3
mega M 10 6 micro 10 - 6
giga G 10 9 nano n 10 - 9
 tera T 10 12 pico p 10 - 12
peta P 10 15 femto f 10 - 15
exa E 10 18 atto a 10 - 18

Note
1) Cuvinte ca nostru, multiplu, submultiplu, parametru ş.a. primesc la plural un i.
2) Mărimile fizice sunt proprietăţi ordonabile. Exprimarea,o masă de 3kg cade de la
înălţimea de 10m, este eronată. Exprimarea, un corp cu masa m, m=3kg, cade de la
înălţimea h, h = 10m, este corectă.

1.6. ÎNTREBĂRI BIPOLARE

a. Cantitatea este exprimată printr-un număr sau printr-un adjectiv ?

b. În cele două domenii ale unui corp temperaturile sunt t1 =12 0C şi t2 =18 0C.
Temperatura corpului este t =30 0C sau t 30 0C ?
c. Sistemul Internaţional este coerent sau necoerent ?
d. Într-o formulă dimensională valoarea exponentului poate să fie ?
Da . Nu .
e. Valoarea u.a.m. este 1u = 1,66 10 - 24 g ? Da . Nu .
f. Formula dimensională a unităţii de presiune este 1Pa= kg m-1 s-2 ? Da . Nu .
g. Se ştie că unitatea joule este definită astfel 1J = 1N 1m. Atunci, cu unităţile 1J şi 1N m
se măsoară mărimi distincte? Da . Nu .
h. Ecuaţia dimensională a lungimii este [ l ] = L? Da . Nu .
i. Unghiul solid se calculează ca raportul a două arii sau a două lungimi ?
j. Formula de transformare 1eV =1,602 Nm este corectă sau incorectă ?
1.7. TESTUL GRILĂ T 1

1. (0,5p) Mărimile fizice se exprimă astfel:

a) printr-un număr; b) printr-o unitate de măsură; c) printr-un segment orientat; d)
prin valoarea numerică şi unitatea de măsură.

2. (0,5p) Ecuaţia măsurătorii asupra mărimii Y este:

a) [ Y ] = y Y; b) Y= y / [ Y ] ; c) Y = [ ] ; d) Y = y < Y >.

3. (1p) În sistemul de unităţi CGS ( centimetru, gram, secundă ) unitatea de lucru mecanic
este ergul, <L>CGS = 1erg iar unitatea de forţă este dyn, <F>CGS =1dyn. Factorul de
transformare între unitatea de lucru mecanic a SI şi erg este:
a) < L > CGS / < L >SI =10-7 ; b) [ L ] SI / [ L ] CGS = 1; c) 1 J = 107 erg ;
d) < L >SI / < L > CGS = 1m2 kg s-2 / ( 1cm2 g s-2 ).

4. (0,5p) Notaţiile MKS şi LMT descriu :

a) Sisteme de unităţi coerente, distincte; b) două sisteme care se intersectează iar intersecţia
este M ( metru ); c) două sisteme care se intersectează iar intersecţia este
M ( masă ); d) sunt subsisteme ale sistemului MKSA (metru, kilogram, secundă, amper).

5. (1p) Despre condiţia de omogenitate a formulelor fizice se poate spune că:

a) este îndeplinită numai dacă instrumentele de măsură au precizia foarte mare;
b) satisface numai formulele din mecanică; c) nu este îndeplinită de formulele care descriu
fenomene electrice, de exemplu legea lui Coulomb conţine în membrul stâng mărimi
mecanice iar în membrul drept conţine mărimi electrice; d) formula fizică care nu este
omogenă dimensional, cu certitudine este greşită.

6. (1p) Ecuaţia dimensională a inducţiei magnetice, B, este:

a) [B ] = M I-1 T-2 ; b) [B ] = [ F ] / ( [ I ] [ l ] ) ; c) [B] = M L T-2 / [IL] ;
d) [ B ] SI = kg A-1 s-2 = 1 T.

7. ( 2p) Viteza luminii în vid exprimată în unităţi ale SI este c= 3 8 m / s. Se propun,

pentru lungime şi timp, unităţile m = 8m / 9 resppectiv s = 10s / 9. Viteza luminii în vid
,c ,exprimată în unităţile m /s este:
c = c ,deoarece viteza luminii în vid este o constantă universală;
b) c = 3 ·105 km / s; c) c = 3·109 / 8 ( m /s ); d) c = 80 c /81.
8. (1,5p) Unitatea de măsură electronvolt, eV , tolerată în SI, reprezintă:
a) sarcina elementară; b) energia pe care o primeşte un electron care parcurge o diferenţă
de potenţial de unu volt; c) 1eV=1,6 10-19 Nm; d) momentul forţei cu care un câmp de
intensitate 1V/m acţionează asupra unui electron care se roteşte pe o circumferinţă cu raza
de unu metru.

9. (1p) Notaţia 1daV reprezintă:

a) 10+1 V; b) 10 A; c) 10 V; d) 10 kg m2 s-3 A-1 .

10. (1p) Permitivitatea dielectrică a vidului, 0 , este:

a) o constantă universală; b) o constantă de material adimensională;
-3 4 2
c) [ 0 ] = M L T I ; d) 0 = 8,856 10-12 A2 s4 m-3 kg-1.

1.8. SOLUŢIILE TESTULUI T 1

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
(0,5p) (0,5p) (1p) (0,5p) (1p) (1p) (2p) (1,5p) (1p) (1p)
a --
b --
c --
d --
Total 10 puncte

1.9. REZUMATUL CAPITOLULUI 1

Mărimile fizice se exprimă prin valoarea numerică şi unitatea de măsură.

Dimensiunea mărimii derivate se exprimă printr-un monom care conţine dimensiunile
fundamentale ridicate la puteri (numere raţionale), numite dimensiuni ale mărimii derivate
în raport cu cele fundamentale.
Relaţia X = x <X > se numeşte ecuaţia măsurătorii.
Formula dimensionlă a mărimii X este [ X ] = L M T I J Q .
Analiza dimensională este utilizată pentru :
a)verificarea omogenităţii dimensionale a formulelor fizice;
b)stabilirea unităţilor de măsură pentru mărimile fizice derivate;
c) deducerea unor formule fizice simple până la nivelul unor constante
 CAPITOLUL 2

PRELUCRAREA STATISTICĂ A DATELOR

EXPERIMENTALE
Extensia

2.1 Generarea erorilor de măsurare, 5 pag.

2.2 Clase de erori aparente, 2,5 pag.
2.3 Histogramă. Curbă continuă. Funcţie de repartiţie, 2,5 pag.
2.4 Indicatori statistici, 1,5 pag.
2.5 Repartiţia normală Gauss a erorilor aleatorii, 4,5 pag.
2.6 Propagarea erorilor, 1,5 pag.
2.7 Prezentarea datelor experimentale, 1,5 pag.
2.8 Metoda celor mai mici pătrate, 0,25 pag.
2.9 Semnificaţia cifrelor. Rotunjirea numerelor, 1,5 pag.
2.10 Probleme rezolvate, 1,5 pag.
2.11 Intrebări bipolare, 0,25 pag.
2.12 Testul grilă T2, 1,5 pag.
2.13 Soluţiile testului grilă T2, 0,25 pag.
2.14 Rezumatul capitolului 2, 0,25 pag.

Obiective
Formarea priceperilor de prelucrare a datelor experimentale şi de prezentare a
acestora sub formă de grafice şi tabele cu precizarea erorilor de măsurare.
Înţelegerea sensului fizic al distribuţiei normale Gauss.
Dezvoltarea abilităţii de calcul a mărimilor determinate indirect ţinând seama de erorile de
măsurare asupra mărimilor determinate direct şi de semnificaţia cifrelor.

Fixarea
Răspunsuri la întrebări şi compararea acestora cu informaţiile din cuprinsul capitolului.

Evaluarea
Rezolvarea testului grilă T2 şi notarea soluţiilor conform grilei de corectare.

2.1. GENERAREA ERORILOR DE MĂSURARE

Metoda experimentală în fizică se realizează prin următoarele etape:

a) reproducerea fenomenului în laborator astfel încât desfăşurarea sa să nu fie pertubată de
acţiunea unor factori externi;
b) măsurarea mărimilor caracteristice fenomenului studiat;
c) interpretarea datelor experimentale şi elaborarea unei teorii care să explice fenomenul;
d) verificarea prin noi experimente a concluziilor teoriei elaborate.
Concordanţa previziunilor teoretice cu datele experimentale stabileşte dacă
concluziile ipotezelor şi reprezentărilor teoretice sunt consistente cu realitatea.
Din acest motiv, se consideră că măsurarea este cel mai important fenomen al
fizicii.
 Măsurările sunt directe şi indirecte. Măsurarea este directă dacă constă în simpla
comparare a mărimii cu unitatea de măsură. Astfel, cu rigla gradată măsurăm direct
lungimea unui obiect.
Dacă aflăm valoarea unei mărimi fizice prin calcul, utilizând o formulă în care apar mărimi
măsurate direct, am efectuat o măsurare indirectă sau o determinare. Exemplu, măsurăm
direct distanţa pe care cade liber un corp în vid şi durata căderii, apoi calculăm acceleraţia
gravitaţionlă.
Pentru măsurarea mărimilor fizice se folosesc mijloacele de măsurare (M.M.).
Mijlocul de măsurare îndeplineşte funcţiunile:
a) păstrează (conservă) unitatea de măsură ( U.M. );
b) preia informaţii de la măsurand sub forma unur semnale de intrare;
c) la aparatele de măsură electronice sau electrice converteşte semnalul de intrare în
semnal electric continuu sau în impulsuri;
d) compară semnalul de intrare cu unitatea de măsură;
e) emite (livrează) valoarea măsurată a mărimii.
În continuare,prezentăm schema bloc a unui mijloc de măsurare.

Xi , semnal adaptor X e , semnal

măsurand traductor comparator

de intrare de ieşire

sursa auxiliară de energie

Fig. 2.1. Schema bloc a unui M. M.

Valoarea numerică adevărată a mărimii este una singură, x ad .Valorile măsurate ale
mărimii sunt valori experimentale, x exp , şi nu sunt egale cu valoarea adevărată.
Diferenţa,
xad = xexp xad . (2.1)
este eroarea adevărată comisă la măsurarea mărimii X.
Deoarece valoarea adevărată , xad , nu este accesibilă măsurătorilor rezultă că nici
eroarea adevărată, xad , nu poate fi cunoscută.
În teoria erorilor se arată că, dacă asupra mărimii fizice X se efectuează, în aceleaşi
condiţii şi cu acelaşi M.M., măsurători repetate, atunci valoarea medie a mulţimii valorilor
individuale, x , se apropie cel mai mult de valoarea adevărată .
Diferenţele de forma
xi. ap = xi x . (2.2)
se numesc erori aparente. În relaţia (2.2), i [1,n] iar n este numărul măsurătorilor.
Erorile aparente sunt accesibile cunoaşterii cercetătorului prin măsurători de laborator. Vom
analiza succint câteva din cauzele care determină apariţia erorilor aparente şi duc la
necunoaşterea valorii adevărate a mărimii măsurate.
1. Este posibil ca în M.M. care conservă U.M., aceasta să nu fie riguros constantă.

Exemplu
Prototipul metrului etalon este distanţa dintre două repere trasate pe o riglă cu secţiunea în
X, rigidă, turnată din aliajul Pt (90 ) şi Ir (10 ). Rigla este păstrată la Biroul
Internaţional de Măsuri şi Greutăţi cu sediul central la Paris (Sevres). Examinate la
microscop, reperele s-au dovedit a fi neliniare, neuniform de late şi cu contururi neclare.
Ca urmare, preluarea mărimii metrului de la prototipul internaţional pentru etaloanele
naţionale este afectată de eroarea x m.
2. Informaţia primară despre măsurand, sub forma unui semnal, este preluată de către
senzor şi convertită în altă formă de energie. În acest proces pot să apară distorsionări
ale semnalului.

Exemplu
Celula fotovoltaică prezintă sensibilitate spectrală. Ca urmare, tensiunea electrică pe care o
generează nu este direct proporţională cu cantitatea de energie solară incidentă pe celulă.
3. Între măsurand şi M.M. apar schimburi energetice care introduc erorile de
retroacţiune.

Exemplu
La măsurarea mărimilor electrice însăşi M.M. introduce în circuit rezistenţe suplimentare.
4. Este posibil ca circuitele elctronice ale M.M. să modifice durata şi alura semnalului de
ieşire faţă de alura şi durata semnalului de intrare.Fenomenul se numeşte convoluţie.
5. Parametri mediului ambiant influenţează exactitatea măsurătorilor.

Exemplu
Parametri atmosferei standard sunt: presiunea, p = 101325 Pa; temperatura, t=20oC;
umiditatea relativă, = 65 . Riglele de măsură a lungimii sunt etalonate în unităţi de
lungime în atmosfera standard. La temperaturi ambiante diferite de temperatura standard
valoarea diviziunii se modifică din cauza variaţiei lungimii cu temperatura.
6. La aparatele analogice ,valoarea semnalului de ieşire este citită pe scara gradată în
dreptul indicelui. Citirea este corectă dacă ochiul se poziţionează pe perpendiculara la
ecran ,care trece prin indice. În caz contrar apare eroarea de paralaxă. Pentru a elimina
eroarea de paralaxă pe ecranul aparatului se montează o mică oglindă. Citirea este
corectă dacă privind numai cu un ochi, nu vedem imaginea acului în oglindă (fig.2.2.)

ochiul ochiul

• indicele • indicele

1 2 3 4 1 2 3 4
imaginea
•indicelui
Citire corectă : 2,2 Citire incorectă: 3,0
Fig. 2.2. Eroarea de paralaxă.

7. La aparatele digitale, valoarea semnalului de ieşire este afişată pe ecran (display) sub
forma unui număr. Valorile mărimii fizice mai mici decât pasul de incrementare nu sunt
sesizate .
8. Poziţiile START şi STOP la aparatele digitale pot să perturbe exactitatea măsurătorii
prin introducerea unei incertitudini de la afişarea numărului de pulsuri furnizate de
comparator ( fig. 2. 3. ).
 start stop start stop start stop

Fig.2.3. Incertitudinea numărării: corect n = 4; incorect n = 5 şi n = 3.

9. Metoda stabilită pentru măsurare poate să introducă erori semnificative chiar dacă
efectele altor cauze au fost diminuate.

Exemplu
Dacă determinăm valoarea unei rezistenţe, măsurăm direct tensiunea electrică pe
rezistor cu voltmetrul şi intensitatea curentului prin rezistor cu ampermetrul. Energia
electrică este furnizată de o sursă de tensiune stabilizată. Rezistenţa se calculează cu
formula R =U / I. Se poate alege metoda voltampermetrică cu montaj în aval sau metoda
voltampermetrică cu montaj în amonte.
Dacă rezistenţa este mică şi formăm circuitul din fig. 2.4. (montaj amonte), tensiunea
de pe ampermetru nu este neglijabilă faţă de tensiunea de pe rezistor. Rezultatul va fi
afectat de o eroare grosolană.

V V
R R
• A • + A • •
+
- -

Fig. 2.4. Montajul amonte. Fig. 2.5. Montajul aval.

Pentu acelaşi rezistor formăm circuitul de pe fig.2.5. Rezistenţa voltmetrului fiind

foatre mare, intensitatea curentului prin voltmetru este neglijabilă faţă de intesitatea
curentului prin rezistor. Raportul dintre tensiune şi curent conduce la o valoare corectă a
rezistenţei. În procesul măsurării se comite o eroare admisibilă.

2.2. CLASE DE ERORI APARENTE

S-a arătat în paragraful precedent că în procesul de măsurare se comit erori de

măsurare. Erorile care afectează mărimea măsurată sunt clasificate în următoarele clase de
erori de măsură: sistematice, aleatorii sau accidentale,aberante sau grosolane şi de
sensibilitate ale mijloacelor de măsurare. În continuare, descriem succint fiecare clasă de
erori de măsurare.

a) Erorile sistematice
Aceste erori au caracter obiectiv şi la repetarea măsurării asupra aceleeaşi mărimi îşi
păstrează valoarea şi semnul. Enumerăm câţiva factori care determină apariţia erorilor
sistematice.
a. 1) Măsurile etalonate incorect generează erori în orice condiţii de măsurare.
Exemplu
La cântărirea unui corp cu balanţa ,valorile inscripţionte pe masele etalon pot să fie diferite
de masele reale. Astfel, masa marcată poate fi m =200 g iar masa reală, din cauza uzurii, să
fie mţ =199 g.
a. 2) Temperatura din laborator determină modificarea proprietăţilor măsurandului şi ale
mijlocului de măsurare .
Exemplu
La măsurarea t.e.m. şi a rezistenţei interne a unei pile fotovoltaice, temperatura ambiantă
afectează datele experimentale deoarece odată cu modificarea acesteia se modifică rata de
generare a purtătorilor de sarcină, mobilitatea acestora, rezistenţa electrică a probei
semicoductoare şi rezistenţa aparatelor electronice de măsură.
a. 3) Parametri de calitate ai mijloacelor de măsură electronice se modifică odată cu
variaţiile tensiunii şi frecvenţei reţelei electrice urbane şi depind de intensitatea semnalelor
electromagnetice de înaltă frecvenţă din atmosferă.
a. 4) Metoda de măsurare nu este cea mai potrivită. Astfel, pentru măsurarea rezistenţelor
prin metoda voltampermetrică trebuie ales montajul în amonte sau în aval după cum
valorile aşteptate ale rezistenţei sunt mari sau mici.
a. 5) Calibrarea scării mijlocului de măsurare este eronată. Calibrarea scării mijlocului de
măsurare înseamnă stabilirea corespondeţei dintre valorile măsurate şi reperele scării.
b) Erorile aleatorii
Aceste erori se datorează unor cauze diverse care acţionează în sensuri diferite de la o
măsurătoare la alta. Dintre multele cauze ale erorilor accidentale menţionăm influenţa
operatorului a cărui atenţie şi acuitate vizuală se corelează cu exactitatea citirii pe scara
aparatului. Erorile aleatorii pot fi diminuate prin mărirea numărului de măsurători asupra
aceleeaşi mărimi , în aceleaşi condiţii.
c) Pragul de sensibilitate
Variaţia minimă a mărimii fizice care provoacă deplasarea sesizabilă a indicelui
mijlocului de măsurare se numeşte prag de sensibilitate. La aparatele cu scară gradată
pragul de sensibilitate este egal cu jumătate din valoarea diviziunii.
Eroarea globală la măsurarea unei mărimi fizice nu este niciodată mai mică decît
eroarea de sensibilitate a mijlocului de măsurare.

Exemplu
Diviziunea scării unui ampermetru este de 1 A iar în dreptul reperelor apar
numerele
1; 2; 3 ş.a.m.d. Dacă, la trecerea curentulu prin aparat, indicele depăşeşte cifra 2,
citirile 2,0 A sau 2,5 A sunt corecte. Dacă indicele se apropie de cifra 3, citirile 2,5
A sau 3,0 A sunt corecte.

d) Erorile aberante ( grosolane )

Aceste erori sunt generate de nerespectarea principiilor de măsurare şi de atenţia
scăzută a operatorului. Valorile afectate de erori grosolane influenţează negativ rezultatul
final al setului de măsurători. Ca urmare,valorile afectate de erori grosolane nu se iau în
seamă la calculul valorii medii a setului de date experimentale.

2.3. HISTOGRAMĂ. CURBĂ CONTINUĂ. FUNCŢIE DE REPARTIŢIE

2.3.1. HISTOGRAMA

În capitolul 1 s-a arătat că rezultatul măsurării mărimii fizice X se exprimă prin

relaţia
X = x <X >. (2.3)
În pragraful 2.2 s-a arătat că erorile aleatorii se micşorează prin repetarea măsurării
asupra mărimii studiate.
 Prin repetarea operaţiei de măsurare asupra mărimii X se obţine o mulţime de valori
care se aranjează într-un şir crescător numit şirul valorilor individuale
x1 , x2 ,…………….,xn . (2.4)
Termenul general al şirului este xi , i= 1, n , iar n este numărul măsurătorilor. Numărul
termenilor şirului se numeşte volum.
Începând cu valoarea cea mai mică a şirului de valori dăm creşteri variabilei cu
cantitatea x, x . Mărimea se numeşte eroare pătratică medie iar sensul său fizic şi
formula de calcul vor fi prezentate în paragrafele următoare. Astfel, împărţim volumul
şirului în m clase de forma [xmin, x min + x); [x min + x, x min + 2 x);………… . .
Apoi, repartizăm valorile experimentale în cele m clase şi notăm cu n i ,j numărul de
obiecte din clasaa j, j = 1, m .Este evidentă egalitatea următoare
m
ni , j n. (2.5 )
1
Mărimea ni , j se numeşte frecvenţă absolută de apariţie a obiectului din clasa j.
Media valorilor unei clase este
ni , j
1
xj xi, j . (2.6)
ni , j 1

Frecvenţa relativă, j, a clasei j este

j = n i ,j / n . (2.7)
Frecvenţa relativă cumulată sau integrală , j este
j

j j . (2.8)
1
Este evident că, pentru j=m, frecvenţa relativă cumulată are valoarea unu, m= 1.
Media şirului valorilor individuale este
m
x j xj. (2.9)
1
Mărimea yj definită cu formula (2.10) indică frecvenţa relativă dacă volumul eşantionului ar
fi împărţit în clase de lărgime egală cu unitatea

yj = j x = n i ,j n x. (2.10)

Cu formula ( 2. 10 ) calculăm frecvenţa relativă pentru fiecare clasă şi completăm tabelul

2.1. Pe rubricile 2,3,...., ale tabelului 2.1 se arată modul de aranjare al valorilor în clase de
echivalenţă. Formulele de pe aceste rubrici se şterg ,apoi se scriu numerele obiectelor din
fiecare clasă de echivalenţă.

Tabelul 2.1. Frecvenţe relative.

x [xmin , xmin+ x) [xmin+ x, xmin+2 x), --------
yj n1 / (n x) n2/(n x) ,-----------------

Cu datele din tabelul 2.1 trasăm curba în trepte ilustrată pe fig. 2. 6. Curba de pe fig. 2. 6 se
numeşte histogramă.
 yj
*
f( ** **
* **
f(
x) * *
f(x) *
x)) *
* *
* *
* *
* *
* *
* *
**
*
* *
* **
* * **
** * **

Δx

xmin
xmax x
Fig. 2.6. Histograma, — , şi înfăşurătoarea sa, *.

Histograma oferă o imagine calitativă şi cantitativă asupra distribuţiei valorilor

experimentale.

2.3.1. FUNCŢIA DE REPARTIŢIE

Pentru n şi x , histograma de pe fig. 2. 6 trece în curba continuă

desenată punctat pe fig. 2. 6. Curba continuă este înfăşurătoarea histogramei.
Funcţia, f (x), care descrie această curbă se numeşte funcţie densitate de repartiţie
sau funcţie densitate de probabilitate. Prin integrarea funcţiei f (x) se obţine
probabilitatea cu care variabila aparţine unui interval dat.
Dacă varibila x primeşte valori pe toată dreapta reală, se impune condiţia

f ( x)dx 1 . (2.11)

Funcţia F ( x ) care satisface relaţiei

F’ ( x ) = f (x ). (2.12)
se numeşte funcţie de repartiţie a variabilei x.
Funcţia F (x) primeşte valori în intervalul [0, 1].
Graficul funcţiei F (x) ete curba continuă de pe fig 2.7. Graficul funcţiei F (x) are
aceeaşi alură ca şi graficul frecvenţei relative j dacă numărul claselor este foarte mare,
adică x este foarte mic.
Cu aceste precizări, obţinem că expresia generală a funcţiei densitate de probabilitate
este
dn
f (x) = . (2.13)
ndx
 F(x)
1,0

0,5

xmin xme xmax x

Fig.2.7. Funcţia de repartiţie F(x).

Aria suprafeţei delimitate de graficul funcţiei f (x) (fig.2.6), ordonatele ridicate în punctele
de coordonate x1 şi x2 şi segmentul x2 -x1 este
X2

F (x2 )—F (x1 ) = f ( x)dx . (2.14 )

X1
Aria calculată cu fomula (2.14) indică probabilitatea ca o valoare individuală să aparţină
intervalului de valori măsurate, x2 –x1.

2.4. INDICATORI STATISTICI

Cu ajutorul funcţiei densitate de probabilitate se definesc următorii indicatorii

statistici :

1. Mediana, x me
Proiecţia pe axa Ox a intersecţiei dintre dreapta y = 0,5 şi curba F(x) stabileşte valoarea
mediană a variabilei, xme . Mediana este valoarea variabilei, x, care împarte suprafaţa
delimitată de curba f (x ) şi axa absciselor în două părţi egale
x me

f ( x)dx f ( x)dx 0,5 . (2.15)

x me

2. Media aritmetică, x
Media aritmetică a valorilor individuale corespunde centrului de greutate al suprafeţei
delimitate de graficul funcţiei densitate de probabilitate şi axa absciselor

x x f ( x) dx . (2.16)

3. Abaterea medie pătratică sau abatera medie stadard,

Abaterea standard stabileşte intervalul de valori din jurul valorii medii, x , în care cad
68,3 din valorile măsurate

(x xad ) 2 f ( x)dx . (2.17)

4. Abatera medie pătratică a mediei sau abaterea standard a mediei, m

Abaterea standard a mediei stabileşte intervalul de valori din jurul valorii medii, x m ,
căruia îi aparţine valoarea adevărata cu cea mai mare probabilitate,xad (x m ).
Abaterea standard a mediei se defineşte cu formula
n
( xi x ad )
1
m = x - x ad = . (2.18)
n
5. Eroarea probabilă, P
Eroarea probabilă stabileşte intervalul de valori din jurul valorii medii, x p ,în interiorul
căruia cad jumătate din valorile măsurate. Formula de definiţie este
P

f ( x)dx 1 / 2 . (2.19)
P

6. Momentul centrat de ordinul k, M k

Momentul centrat de ordinul k se defineşte astfel

Mk (x xad ) k xf ( x)dx . (2.20 )

Pentru k=0, se obţine valoarea medie M ( k=0 ) = x .

7. Moda, xmo
Moda indică valoarea variabilei pentru care densitatea de repartiţie este maximă. Pentru
x=xmo, condiţiile de extrem sunt
f ‘ ( x=xmo ) = 0 şi f ‖( x=xmo ) < 0. (2.21 )
La repartiţiile simetrice moda, media şi mediana sunt egale, fig. 2. 8.
La repartiţiile asimetrice se pot întâlni situaţiile: x x me x mo sau x mo x me x.

f (x )

y x

x
valorile: medie, mediană şi moda

Fig.2.8. Repartiţia simetrică.

2.5. REPARTIŢIA NORMALĂ GAUSS A ERORILOR ALEATORII

2.5.1. FUNCŢIA DENSITĂŢII DE PROBABILITATE A LUI GAUSS

În practică, majoritatea mărimilor caracteristice fenomenelor şi proceselor au o distribuţie

normală descrisă de funcţia Gauss-Laplace

f(x) = K exp[-h2 (x—x0 )2 ] (2.22 )

Mărimea x0 are semnificaţia valorii adevărate, x0 xad..

O caracteristică a distribuţiei normale este aceea că erorile aleatorii absolute de acelaşi
modul au aceeaşi frecvenţă de apariţie cu semnul plus ca şi cu semnul minus.
Prezentăm în continuare demonstraţiile a două concluzii care decurg din distribuţia
normală iar celelalte proprietăţi ale acestei distribuţii le prezentăm fără demonstraţii.

1. Valoarea medie, valoarea adevărată

Valoarea convenţional adevărată care să fie diferită cu o cantitate neglijabilă de valoarea
n
adevărată se stabileşte din condiţia ca expresia ( x i ) 2 să fie minimă
1
n
d d
( xi ) 2 = [(x1 –xad)2 + (x2--xad )2 + ……..(xn—xad)2 ]=0.
dxad 1 dxad
Calculele, pentru n , conduc la relaţia
x1 x 2 ...... x n
x ad . (2.23)
n
În practică, numărul măsurătorilor este finit dar foarte mare şi, ca urmare, se apreciază că
valoarea medie a setului de valori se apropie cel mai mult de valoarea adevărată.
Atunci, erorile aparente aleatorii sunt xi xi x.

2. Numărul măsurătorilor

Suma erorilor adevărate este

n n
( xi ) ( x i ) n.x ad n( x x ad ). (2.24)
1 1
Din relaţia precedentă rezultă
n
1
x x ad ( xi ) . (2.25)
n 1
Semnificaţia fizică a relaţiei (2.25) este:
valoarea medie se apropie cu atât mai mult de valoarea adevărată cu cât numărul
măsurătorilor asupra aceleeaşi mărimi fizice este mai mare.

3. Mărimile K, h, , m

Condiţia de normare la unitate ( 2. 11) permite calculul mărimii K din relaţia (2.22)
K= h / . (2.26)
Probabilitatea apariţiei unei valori este
h
pi exp( h 2 ( x i x) 2 ) x. (2.27)

Condiţia de maxim a relaţiei (2.27 ) conduce la expresiile mărimilor h, şi m :

( xi ) 2 1
a) ; b) h ; c) m . (2.28)
n 1 2 n

4. Ecuaţia distribuţiei normale

Introducând expresiile mărimilor K şi h în relaţia ( 2. 22 ) se obţine ecuaţia ditribuţiei

normale Gauss
1 ( x x) 2
f ( x) exp[ ]. (2.29)
2 2 2
Ecuaţia (2.29) este reprezentată grafic pe fig. 2.9.
 f (x)

x x x

Fig. 2.9. Distribuţia Gauss.

2.5.2. PROPRIETĂŢI ALE MODELULUI NORMAL

Proprietăţile modelului normal, care interesează în desfăşurarea lucrărilor de laborator sunt

prezentate în continuare:
1
a) curba prezintă un maxim de coordonate: x x şi f max ;
2
b) pentru x , curba tinde asimptotic spre zero;
c) în punctele de abscise: x x şi x x , curba are puncte de inflexiune (fig.
2.9);

d) curba este simetrică în raport cu ordonata ridicată normal pe axa Ox în punctul x x ;

e) la reprezentarea grafică a funcţiei f (x) respectiv a frecvenţei relative cumulate, ,
punctul de inflexiune al curbei are coordonatele x x şi = F ( x ) = 0,5;
f) aria suprafeţei delimitate de graficul funcţiei f (x) între punctele x x este 0,683,
ceea ce înseamnă că 68,3 din măsurători cad în intervalul x x ;
 f(x)

σ1

σ2

x x

Fig. 2.10 Reprezentarea parametrică a funcţiei de ditribuţie.

Parametrul reprezentării este abaterea pătratică medie, σ1 < σ
2.

g) admite ca parametri mărimile σ şi x ;

g.1) mărimea σ determină forma curbei; pe fig.2. 10 se arată curbele de distribuţie
pentru două seturi de măsurători, cu acelaşi număr de valori, asupra aceleeaşi
mărimi fizice,în aceleaşi condiţii de laborator; abaterea medie pătratică pentru
primul set este mai mică decât pentru cel de-al doilea set σ1 < σ2 ; în primul caz
curba de distribuţie are un maxim pronunţat iar valorile experimentale se grupează
în jurul mediei şirului de valori; pentru cazul doi maximul este aplatizat iar valorile
măsurate sunt dispersate;de exemplu,dacă rezistenţa electrică a aceluiaşi rezistor
este măsurată, in aceleaşi condiţii,de către doi experimentatori cu experienţă diferită
este posibil ca cel mai priceput să obţină curba dată de valoarea σ1 a parametrului
abaterea medie pătratică;
g.2) mărimea x determină deplasarea curbei pe axa absciselor; pe fig. 2.12 se arată
curbele de distribuţie pentru două seturi de măsurători, cu acelaşi număr de valori,
asupra aceluiaşi măsurand dar în condiţii de laborator schimbate; de exemplu,
acelaşi experimentator poate să măsoare rezistenţa electrică a unui rezistor fie când
temperatura în laborator este t 1 , fie când temperatura în laborator este t 2 iar t2 ≠ t1.
 f (x)
x1 x2

x1 x2
x
Fig.2.12.Reprezentarea parametrică a funcţiei de
distribuţie. Parametrul este valoarea medie, x1 x 2 .

2. 5. 3. CALCULUL ERORILOR ALEATORII ŞI AL PARAMETRILOR

STATISTICI PENTRU UN NUMĂR FINIT DE TERMENI

În studiul experimental al fenomenelor fizice numărul măsurătorilor este finit.

Erorile de măsurare sunt definite în par. 2.2 iar indicatorii statistici sunt definiţi în par. 2.4.
Înlocuind în formulele de definiţie ale acestor mărimi funcţia de repartiţie cu distribuţia
normală, pentru un număr finit de termeni, după prelucrări se obţin formulele de calcul
prezentate mai jos.
1. Erori de măsurare
1. a ) eroarea absolută
xi xi x . (2.30)
1. b) eroarea absolută medie
1
x xi . (2.31)
n
1. c) eroarea relativă
r,i = xi / x i . (2.32)
1. d) eroarea relativă medie
x
r ( ) = 100 . (2.33)
x

2. Indicatori statistici
2. a) media
n
1
x xi . (2.34)
n 1

2. b) mediana
2. b. 1) număr impar de termeni ai şirului crescător

x me x(n 1) / 2 . (2.35)
 2. b. 2 ) număr par de termeni ai şirului crescător
1
x me 2
(xn x1 n ). (2.36)
2 2

2. c ) moda

x mo x 3( x me x) . (2.37)

2. d ) momentul centrat de ordinul k

n
1
Mk ( xi x) k . (2.38)
n 1

2. e) abaterea standard

n
( xi x) 2
1
. (2.39)
n 1
2.f) abaterea standard a mediei

n
( xi x) 2
1
m . (2.40)
n(n 1)

2. g) eroarea probabilă

P 0,4769 2 0,6745 . (2.41)

3. Valoarea adevărată

x ad (x m ). (2.42)

2.6. PROPAGAREA ERORILOR

Dacă o mărime, y , nu poate fi măsurată direct, ea se determină prin calcul

utilizând mărimile x1 , x2 ,………de care aceasta depinde, y= f ( x1 ,x2 ,………,x n )
şi care sunt măsurabile direct. Erorile comise asupra mărimilor măsurate direct ,
x1, x2 , ., afectează valoarea calculată a mărimii y. Eroarea cea mai mare, în
valoare absolută, comisă asupra mărimii y este
 y y y
y x1 x2 ......... xn . (2.43)
x1 x2 xn

Eroarea relativă asupra mărimii y este

y (ln y) (ln y) (ln y)

x1 x2 .......... . xn . (2.44)
y x1 x2 xn

2.7. PREZENTAREA DATELOR EXPERIMENTALE

2.7.1. TABELE DE REZULTATE

Tabela de rezultate conţine valorile mărimilor măsurate, valorile mărimilor

determinate, erorile de măsurare, valorile medii şi valoarea adevărată. Alături de
simbolul mărimii se scrie întotdeauna unitatea de măsură în paranteze rotunde.
Prezentăm un model de tabel pentru cazul în care se măsoară tensiunea pe un
rezistor, intensitatea curentului prin rezistor şi calculăm rezistenţa acestuia.

Tabel 2.2. Mărimi măsurate direct, U, I. Mărimea determinată, R.

Ui (V) u1 u2 ………………………….. un

Ii (A) i1 i2 …………………………… in

Ri ( ) r1 r2 …………………………… rn

R ( ) (r1 + r2 + …………………+ rn ) / n

Ri ( ) r1 r2 …………………………. rn

R ( )

m ( )

Rad ( )

2.7.2. REPREZENTAREA GRAFICĂ

 Reprezentarea datelor prin grafice permite:
- deducerea unor relaţii înte două mărimi;
- stabilirea punctelor de intersecţie ale curbei cu axele;
- calculul pantei curbei;
- determinarea coordonatelor unor puncte prin interpolare sau prin extrapolare.
La extrapolare se recurge numai în cazurile în care se ştie că forma curbei se
menţine şi în afara limtelor între care a fost cercetată.

Graficul dependenţei y = f (x) se construieşte cu ajutorul tabelulului de date,

parcurgând etapele descrise mai jos.

Pe fiecare axă a sistemului rectangular xOy se indică o mărime şi unitatea sa.

Pe fiecare axă se marchează scările de reprezentare astfel ca hârtia
milimetrică să cuprindă întregul domeniu al variabilelor.
Dacă plaja de variaţie a mărimilor este foarte largă se renunţă la scara liniară şi
se foloseşte scara logaritmică pentu o axă sau pentru ambele axe.

Exemplul 1
Dacă se cercetează proprietăţile sunetului, frecvenţa acestuia variază între
limitele de 20 Hz şi 2 104 Hz. Se constată uşor că, în timp ce frecvenţa sunetului
creşte în progresie geometrică: 100,1000,10000,logaritmul zecimal al acesteia
creşte în progresie aritmetică:
lg 100 =2, lg 1000 =3, lg 10000 =4 ş.a.m.d.
Pe axe ,echidistant, funcţie de scară, se scriu valorile mărimii şi nu
coordonatele punctelor experimentale.
Se reprezintă punctele din tabel folosind coordonatele lor şi în fiecare punct se
reprezintă prin bare verticale sau orizontale erorile de măsură.
Graficul se obţine trasând curba printre puncte în limitele erorilor. Punctele nu
se unesc printr-o linie frântă. Trasarea curbei printre puncte este o mediere a
valorilor experimentale.
Curba netedă trasată printre puncte reprezintă fitarea dependenţei y = f (x) şi
poate servi la găsirea unei relaţii între mărimile y şi x.Formula care se obţine
este empirică.

Exemplul 2
Pentru verificarea experimentală a legii lui Ohm , se efectuează operaţiile descrise
mai jos.
a) Se construieşte un montaj potenţiometric care să conţină rezistorul studiat.
b) La variaţia tensiunii pe rezistor, se măsoară intensitatea curentului prin acesta.
c) Se ridică graficul dependenţei I= f (U) conform fig. 2.12.

I (A) •
• •
•
20 • • ΔU
• • α
15
• ΔI
10 •
• •
•
5

2 4 6 8 U (V)

Fig. 2.12. I = f ( U ).

Se vede pe grafic că, scriind I = a +mU , prin extrapolare găsim a =0 iar din
triunghiul ABC calculăm m = tg = I / U. Deci, scriem: I = ( I / U ) U.

d) Repetăm experimentul cu alţi rezistori având alte dimensiuni, de aceeaşi natură

chimică sau diferită şi constatăm că valoarea raportului I / U este o
caracteristică a rezistorului şi că aceasta depinde de natura chimică a rezistorului şi
de dimensiunile sale. Notăm 1/R = I / U şi obţinem I = U / R (R---rezistenţă
electrică).

2.8. METODA CELOR MAI MICI PĂTRATE

Dacă se foloseşte calculatorul pentru prelucrarea datelor experimentale,

constantele de care depinde mărimea determinată y= f ( c1, c2, ………..,ck , x) se
pot găsi prin metoda celor mai mici pătrate.

În cazul dependenţei liniare y = a + mx, constantele a şi m se calculează

astfel:
n
( xi x) y i
i 1
m n
(2.45)
2
( xi x)
i 1

a y mx . (2.46)

2.9. SEMNIFICAŢIA CIFRELOR. ROTUNJIREA NUMERELOR

 2.9.1. SEMNIFICAŢIA CIFRELOR

S-a arătat în par. 2.4 că valoarea adevărată a mărimii fizice se găseşte în

intervalul x x . Deci, valoarea cunoscută a mărimii este aproximativă fiind
afectată de o anumiută eroare. Constantele fizice la rândul lor, sunt determinate cu
precizii menţionate în tabele.

Cifrele cu care se exprimă valoarea numerică a unei mărimi sunt

semnificative sau nesemnificative. Cifrele 1, 2,……, 9 ale unui număr sunt
semnificative. Cifra zero aflată în interiorul numărului sau la dreapta acestuia este
semnificativă. Cifra zero aflată la stânga numărului este nesemnificativă.

Ca regulă, valoarea mărimii se exprimă sub forma unui produs între un număr
cuprins între 1şi 9, şi o putere întregă a lui zece , ca exemplu , numărul lui
Avogadro se scrie
NA = 6,023 1023 mol - 1.
Exemplu

În tabele, acceleraţia gravitaţională normală este dată astfel încât să se poată citi
valoarea mărimii şi eroarea cu care aceasta este cunoscută, g = ( 9,8063 0,0005 )ms-2,
sau mai compact g = 9,8063(5) ms-2. Scrierea precizează eroarea g = 5 10-4 ms-2.
Ultimele două cifre nu sunt cunoscute exact deoarece valoarea exactă este cuprinsă între
9,8058 m s-2 şi 9,8068 m s-2. Dacă scriem g = 9,80 ms-2, cifra zero este semnificativă
fiind cunoscută exact. Dacă scriem g = 0,0098 km / s 2, cifrele de zero sunt
nesemnificative.
Valoarea acceleraţiei gravitaţionale cu trei cifre semnificative este g = 9,81m/s2.
În calcule se iau numai cifrele semnificative exacte.

2.9.2. ROTUNJIREA NUMERELOR

 Calculele cu valorile mărimilor conduc la numere cu multe zecimale.Ca
urmare, se impune aproximarea rezultatelor, ceea ce înseamnă că determinările
experimentale conduc întotdeauna la valori aproximative pentru mărimile fizice.
Regulile de rotunjire la un anumit număr de cifre semnificative sunt:
a) dacă prima cifră care trebuie neglijată este mai mică dcât cinci, atunci cifra
menţinută rămâne neschimbată
19,0264 19,026;

b) dacă prima cifră care trebuie neglijată este mai mare decât cinci sau este chiar
cinci urmat de cifre diferite de zero, ultima cifră păstrată , se măreşte cu o
unitate
19,02671 19,03; 19,0256 19,03;

c) dacă cifra care trebuie neglijată este cinci urmat de zerouri, numărul se
rotunjeşte la cea mai apropiată valoare pară
19,0350 19,04 ; 19,0650 19,06 .

Reguli de operare

1) Pentru a exprima rezultatul final cu n cifre semnificative, în calculele

intermediare se operează cu ( n+2 ) cifre fără rotunjiri. Rotunjirile se
operează la rezultatul final.

Exemplu

Dimensiunile unui paralelipiped sunt măsurate cu trei cifre semnificative:

a=8,23cm, b=7,41cm, c=5,27cm.
Volumul va fi exprimat tot cu trei cifre smnificative iar în calculele intermediare se
va opera cu cinci cifre. Succesiv , calculăm :
a) aria bazei, A=a b= 60,984 cm2 , deşi rezultatul exact al înmulţirii este 60,9843;
b) volumul, V=A c= 321cm3, deşi pe ecranul calculatotului apare numărul
321,38568.
2) Precizia rezultatului final nu poate fi mai mare dcât cea a măsurărilor din cre-l
deducem.

3) Eroarea relativă intodusă prin rotunjire nu trebuie să fie mai mare ca eroarea
relativă a mărimii determinate cu precizia cea mai mică.

4) Numărul cifrelor semnificative la inmulţire sau la împărţire se ia egal cu

numărul cifrelor semnificative ale numărului cu cele mai puţine cifre semnificative.

5) La adunare sau la scădere se păstrează toate cifrele semnificative.

 2.10. PROBLEME REZOLVATE

2. 10. 1. Valorile adevărate a rezistenţei a doi rezistori sunt: R 1 (160 2) şi

R 2 (234 3) .

Să se calculeze erorile care afectează rezistenţele echivalente ale circuitelor

serie respectiv paralel formate cu cei doi rezistori.

Rezolvarea

a) Rs =R1+R2 , Rs =394 ; dRs = dR1 +dR2 , Rs R1 R 2 =5 ;

Rs Rs , ; Rs.ad. .

b) Rp =R1 R2 / (R1+ R2) , Rp = 95 ; lnRp =ln R1 + lnR2 - ln(R1+R2 ),

dRp/Rp =dR1 /R1 + dR2 / R2 – (dR1+dR2 )/ (R1+R2) ,

Rp R1 R2 R1 R2 Rp
, 0,038, 3,8 ;
Rp R1 R2 R1 R2 Rp

Rp Rp , Rp ; Rp.ad.

2.10.2. Şirul valorilor individuale pentru o mărime fizică conţine n termeni.

Abaterea standard este . Să se calculeze numărul valorilor individuale
care cad în intervalul x .

Rezolvarea

Ecuaţia densităţii de probabilitate este

1 ( x x) 2
f ( x) exp[ ].
2 2 2

1. Facem schimbarea de variabilă u = (x-- x ) / , deci du = dx / .

2. Punem condiţia f(x) dx = f (u) du = d n / n, adică f(u) =f(x) d x / du = f(
x ).
3. Ecuaţia densităţii de probabilitate funcţie de variabila u este
1 2
f (u ) e U /2 .
2

4. Aria mărginită de graficul funcţiei densitate de probabilitate şi axa absciselor

între punctele u1 şi u2 este

u2
1 u2
u2 / 2
A= f (u )du e .
u1 u 2
u
1

Limitele de integrare sunt: u1=( x -- -- x )/ = 1 şi u2 =( x + -- x )/ = +1.

Înlocuim limitele de integrare în formula ariei şi calculând obţinem A = 0, 683.

2.11. ÎNTREBĂRI BIPOLARE

a. Cunoaşterii îi este accesibil un interval de valori din jurul valorii adevărate a

mărimii fizice. Intervalul se îngustează dacă creşte numărul măsurătorilor ? Da .
Nu .
b. Unele erori de măsură se datoresc numai experimentatorului ? Da . Nu .
c. Curba de distribuţie aproximează cu atât mai bine histograma cu cât pasul
acesteia este mai mic ? Da . Nu .
d. Jumătate din valorile măsurate ale aceleiaşi mărimi fizice , în aceleaşi condiţii de
laborator, de către acelaşi experimentator, cad în intervalul x p , , sau în

intervalul x , ?
e. Se poate calcula eroarea probabilă cu formula p = / 1,4826? Da, . Nu, .
f . Este semnificativă cifra zero indiferent de locul ei în număr? Da , . Nu, .
g. Pentru un set de măsurători, în cazul dependenţei y = a+mx termenul liber se
calculează cu formula a y mx n / 2 ? Da, . Nu, .

2.12. TESTUL GRILĂ T 2

1. (0,5p) Despre valorile adevărate ale mărimilor fundamentale determinate
experimental se poate spune că:
a) sunt accesibile cunoaşterii numai dacă sunt măsurate cu unităţile
fundamentale prototip;
b) nu sunt accesibile cunoaşterii; c) aparţin unui interval ale cărui capete se
calculează ca sumă respectiv diferenţă între valoarea medie a mărimii şi abatera
pătratică medie; d) sunt noţiuni idealizate.
2. (0,5p) Despre unitatea de lungime şi prototipul său se poate afirma:

a) este lungimea drumului parcurs în vid de către lumină în timpul 1/299792456

dintr-o secundă; b) este distanţa dintre două repere trasate pe fibra neutrăa unei
bare cu secţiunea în X turnată din aliajul Pt(90٪ ) şi Ir (10 ٪) ; c) este depus la
B.I.P.M.G.; d) reperele de pe bara de Pt şi Ir nu sunt riguros liniare.

3. (1p) Despre aparatele de măsură digitale s e poate afirma că:

a) măsoară exact; b) nu sesizează valori ale mărimii fizice mai mici dcât pasul de
incrementatare ; c) poziţiile START, STOP pot să introducă o incertitudine de
 1 în numărarea pulsurilor ; d) au un indice mobil în faţa scării gradate.

4. (1p) Indicatorii statistici deduşi pe baza legii de distribuţie Gauss se referă la:
a) erorile aleatorii; b) erorile sistematice; c) erorile de sensibilitate; d) toate
clasele de erori.

5. (0,5p) Despre histogramă se poate spune că:

a) este o curbă în trepte; b) dacă x 0 , dreptunghiurile tind spre segmente
perpendiculare la axa Ox; c) este o curbă continuă; d) arată repartiţia
valorilor măsurate pe intervalul x al variabilei.

6. (0,5p) Despre graficul frecvenţei relative cumulate se poate spune că :

a) este o curbă netedă; b) este o linie frântă; c) valoarea sa maximă este unu; d)
are un punct de inflexiune.
7. (2p) Expresia funcţiei densitate de probabilitate Gauss este:

a) f ( x ) = A exp (- x2 ) , unde A 1 ; b) f (z) = A exp (- z2 ) , unde

2
( x x) 2
z ;
2
c) xmo = xme ; d) simetrică în raport cu valoarea medie a variabilei.

8. (1p) Mediana se poate calcula cu una din formulele:

 xi
a) xme= x(n+1)/2 ; b) xme = 0,5(xn/2 +xn/2 +1 ) ; c) xme = ; d)
n
. xi
x me
x
9. (2p) Mărimile a, b, c sunt măsurate cu erorile a, b, c. Mărimea y se
calculează cu formula y = a b / c. Stabiliţi formula pentru calculul erorii relative
comise asupra mărimii y :

y a b y a b c
a) ; b) ;
y c y a b c

y a b c
c) ; d) y a c b.
y a b c

10. (1p) La reprezentarea grafică a rezultatelor unui set de măsurători:

a) pe axe se scriu toate valorile experimentale; b) segmentele dintre numerele
succesive scrise pe axe sunt egale între ele; c) scările celor două axe pot fi egale
sau inegale; d) într-o reprezentare liniară de forma y = a+mx, constantele a şi
m pot fi dimensionale sau adimensionale.

2.13. SOLUŢIILE TESTULUI T 2

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
(0,5p) (0,5p) (1p) (1p) (0,5p) (0,5p) (2p) (1p) (2p) (1p)
a X X X X X
b X X X X X X X X
c X X X X X
d X X X X X X
Total 10 puncte

2.14. REZUMATUL CAPITOLULUI 2

Cunoaşterea cât mai apropiată de valoarea adevărată a unei mărimi fizice este
posibilă prin măsurări repetate ale mărimii fizice cu aceleaşi mijloace de măsurare , în
aceleaşi condiţii de laborator şi de către acelaşi operator. Mijloacele de măsurare şi operaţia
de măsurare introduc întotdeauna erori de măsurare.
Pe grafice şi tabele se indică mărimile măsurate direct, mărimile măsurate indirect,
unităţile de măsură, valorile medii şi erorile de măsurare.
 Grafic, distribuţia erorilor aleatorii este ilustrată prin histograme şi prin curbe
continue ridicate cu ajutorul funcţiilor de repartiţie.

CAPITOLUL 3

METODE DE MĂSURARE. PRINCIPIILE ŞI

CARACTERISTICILE MIJLOACELOR DE MĂSURARE

Extensia
3.1 Clasificarea mijloacelor de măsurare, 1,5 pag.
3.2 Metode de măsurare, 2,5 pag.
3.3 Elemente de indicaţie ale mijloacelor de măsurare, 1,5 pag.
3.4 Elemente metrologice ale mijloacelor de măsurare, 2 pag.
3.5 Principii de măsurare, 2 pag.
3.6 Întrebări, 0,25 pag.
3.7 Testul grilă T3, 1 pag.
3.8 Soluţiile testului T3, 0,25 pag.
3.9 Rezumatul capitolului 3, 0,25 pag.

Obiective
bazele fizice ale fenomenelor de măsurare;
caracteristicile aparatelor de măsurare;
caracterizarea metodelor de măsurare;

Fixarea
Răspunsuri la întrebări şi compararea acestora cu informaţiile din cuprinsul capitolului.

Evaluarea
Rezolvarea testului grilă T3 şi notarea soluţiior conform grilei de corectare.

3.1. CLASIFICAREA MIJLOACELOR DE MĂSURARE

Mijlocul de măsurare, M. M., furnizează informaţii cantitative despre mărimea de

măsurat. Schematic, M. M. se reprezintă ca în fig. 3.1, sub forma unei cutii negre în
care intră informţia despre măsurand , sub forma semnalului de intrare, x i. Mijlocul
de măsurare prelucrează semnalul de intrare, îl compară cu etalonul şi generează
infomaţia de măsurare sub forma unui semnal de ieşire, xe, care este rezultatul
măsurării.

xi xe
Mijloc de măsurare
Mărimea de Valoarea
măsurat măsurată

Fig. 3.1. Reprezentarea simbolică a M. M.

Prezentăm în continuare clasificarea M.M. după criteriul grad de

complexitate:
a) Măsurile sunt cele mai simple mijloace de măsurare. Ele conservă unitatea de
măsură şi furnizează valori ale mărimii măsurate direct.
Exemple
a1. Lungimea se măsoară cu rigla gradată.
a2. Volumul se măsoară cu cilindrul gradat (1ml=1cm3 = 10-3 dm3, 1dm3 =1l, l—
litru).
a3. Masa se măsoară cu balanţa prin compararea masei măsurandului cu masele
marcate.
b) Instrumentele de măsurare reprezintă o asociere simplă de dispozitive care
pot să furnizeze o informaţie cantitativă despre măsurand.
Exemple
b1. Temperatura se măsoară cu termometrul cu mercur.
b2. Lungimea se măsoară cu şublerul sau cu micrometrul.
c) Aparatele conţin în fluxul semnalului, de regulă trei elemente: traductor,
adaptor şi elementul de comparare.
Exemple
c1. Intensitatea curentului electric se măsoară cu ampermetrul.
c2. Temperatura se măsoară cu termometrul electronic.
d) Instalaţiile de măsurare cuprind aparate, măsuri şi elemente auxiliare.
Elementele auxiliare furnizează energie pentru captarea semnalului, adaptarea
acestuia şi emiterea valorii măsurate.
e) Sistemul sau lanţul de măsurare este o reuniune de mai multe mijloace de
măsurare.

3.2. METODE DE MĂSURARE

Prin metodă de măsurare se înţelege ansamblul operaţiilor experimentale

pentru mărimile măsurate direct şi al relaţiilor teoretice pentru mărimile determinate
indirect, care conduce la valoarea experimentală a mărimii necunoscute. Există
multe criterii de clasificare a metodelor de măsurare dar în continuare ne referim
numai la clasificarea acestora după modul în care este indicată valoarea mărimii
măsurate.
Caracteristica de convertire a aparatului de măsurare este dependenţa
exprimată grafic, matematic sau tabelar dintre valoarea semnalului de ieşire şi a
celui de intrare dacă măsurandul este în stare staţionară iar condiţiile de mediu
satisfac atmosferei standard. Pe fig. 3.2 se reprezintă dependenţa dintre semnalul de
ieşire şi cel de intrare pentru un aparat analogic cu caracteristică liniară xe= a xi
(cazul a) şi pentu un aparat digital (cazul b). La aparatul digital se evidenţiază
cuantificarea în sensul că valoarea semnalului de ieşire rămâne constantă cât timp
semnalul de intrare are variaţii mai mici decât pasul de incrementare, Δ.

Limita superioară xe Δ
xe
x e = x i tgα

α
xi x i
a) b)
Fig. 3.2 Caracteristici de convertire.

3.2.1. METODE DE MĂSURARE ANALOGICE

 a) Măsurarea prin deviaţie

Comparaţia mărimii cu etalonul determină deviaţia mecanismului de

comparare al M. M. Deviaţia este măsura experimentală a mărimii.
Exemplu
Pe fig. 3.3 se arată schema de principiu a unei instalaţii pentru măsurarea
greutăţii unui corp prin metoda deviaţiei.

0 (N)

Fe
5
•

10

G
15

Fig. 3.3. Măsurarea prin deviaţie.

Măsurarea prin compensare

Mărimea de măsurat este mărime de intrare. Mărimea de ieşire este de aceeaşi
natură cu cea a măsurandului şi are efect opus acestuia încât, de regulă, indicele
M. M. să indice cifra zero.

Exemplu
La măsurarea maselor cu balanţa, momentele forţelor de greutate, M r G ,
ale corpului cântărit, Gi , şi ale maselor etalon, Ge , sunt egale în modul dar au
semne opuse. Dacă braţele balanţei sunt egale, masele copurilor de pe cele două
platane sunt egale, mi = me (fig. 3.4).
 0

Me
a b
•

Mi

 
Gi Ge

Fig. 3.4. Măsurarea prin

compensare.
b) Măsurarea analogică a diferenţei

Mărimea de intrare este comparată cu o mărime etalon. Diferenţa între

semnalul de intrare şi mărimea etalon este semnalul de ieşire.
Exemplu
La măsurarea temperaturii cu termocuple prin efect Seebeck, diferenţa între
potenţialul constant al sudurii reci, Vo , şi potenţialul variabil al sudurii calde, Vi ,
determină tensiunea variabilă, Ui = Vi - Vo, care este proporţională cu diferenţa
de temperatură a sudurilor, t i t i t o .

3.2.2. METODE DE MĂSURARE DIGITALE

Măsurandul este comparat cu U. M. ca la aparatele analogice dar semnalul rezultat

este preluat de un convertor analogic—digital. Convertorul împarte semnalul în
cuante sau incremente sau pulsuri. În lanţul de măsurare urmează numărătorul
care determină şi afişează numărul de pulsuri.

3.3. ELEMENTE DE INDICAŢIE ALE MIJLOACELOR DE

MĂSURARE

Prezentăm în acest paragraf unele elemente de indicaţie ale mijloacelor de

măsurare utile în desfăşurarea lucrărilor de laborator.
1. Scara gradată este constituită din totalitatea reperelor dispuse de-a lungul
unei linii drepte sau curbe.
2. Reperele sunt trăsăturile care limitează diviziunile scării gradate.
3. Diviziunea este intervalul dintre două repere consecutive.
4. Baza scării gradate este linia care trece prin mijlocul reperelor cele mai
scurte.
5. Valoarea diviziunii este variaţia mărimii exprimată în unităţi de măsură,
care corespunde intervalului dintre două repere succesive ale scalei.
6. Cifrarea reprezintă ansamblul numerelor scrise în dreptul reperelor.
 7. Indicele este elementul în dreptul căruia se face citirea pe scara gradată. În
laborator se folosesc aparate de măsură la care indicele este fie un ac
indicator fie un spot luminos.
8. Cadranul este suprafaţa pe care se găsesc scările gradate.
9. Limitele scării gradate mărginesc, între valorile lor, maximă respectiv
minimă, intervalul de măsurare pentu care M. M. furnizează informaţia cu o
eroare garantată.
10. Constanta M. M. este dată de raportul dintre valoarea mărimii şi numărul
citit pe scală exprimat în unităţi de măsură. Constanta aparatului se scrie pe
cadran sub forma: X1, X10 ş.a.m.d.
11. Indicaţia M. M. este rezultatul produsului dintre numărul citit pe scală cu
constanta aparatului de măsură. Indicaţia reprezintă valoarea măsurată a
mărimii fizice.
Scările gradate, funcţie de poziţia cifrei zero pe ecran, se clasifică în tipurile
prezentate mai jos:
a) Scări gradate unilaterale având cifra zero scrisă în dreptul unei limite.
b) Scări gradate bilaterale având cifra zero scrisă între limite.
c) Scări gradate cu zero decalat având cifra zero scrisă în afara limitelor.
Elementele de indicaţie pentru un aparat de măsură cu scară liniară, unilaterală.
sunt prezentate intuitiv pe schema de pe fig.3.5.

D
0 1 2 C3 4 5 6 7 8 9 10 15

• •
A B
Fig. 3.5. Scară liniară unilaterală.

Pe fig.3.5 distingem următoarele elemente:

intervalul, A, pe care aparatul nu este sensibil;
limita inferioară de măsurare, cifra 1;
limita superioară de măsurare, cifra 10 ;
intervalul de măsurare, B;
limita de supraîncărcare, 15;
diviuziunea, C;
cifrarea, numerele 1,………, 10;
reperele, liniile verticale ;
indicele, D.

3.4. ELEMENTE METROLOGICE ALE MIJLOACELOR

 DE MĂSURARE

Ramura fizicii care studiază măsurile, unităţile de măsură, sistemele de

unităţi, mijloacele de măsură şi urmăreşte aplicarea normelor legale relativ la
folosirea măsurilor, mijloacelor şi metodelor de măsurare se numeşte metrologie.
Etimologia cuvântului este metron (măsură) şi logos (vorbire). Deci, metrologia
poate fi definită ca ştiinţa măsurătorilor.

3.4.1. OPERAŢII METROLOGICE

Activităţile prin care se transmit unităţile de măsură de la etaloanele de ordin

superior (internaţionale) la cele de ordin inferior (naţionale) precum şi verificările
prin care se constată dacă măsurile şi aparatele de măsurare corespund prescripţiilor
de calitate constituie operaţii metrologice.
În continuare prezentăm câteva operaţii metrologice.
Etalonarea înseamnă compararea etalonului de ordin superior cu etalonul
de ordin inferior pentru determinarea erorilor de măsurare ale celui de-al
doilea etalon.
Verificarea asigură uniformitatea şi exactitatea măsurilor şi aparatelor de
măsurare.
Calibrarea stabileşte legătura dintre valoarea măsurată şi valoarea corectă a
mărimii de măsurat numită valoare convenţional adevărată,xad.cv..
Tararea stabileşte valorile diviziunilor conform relaţiei dintre semnalul de
intrare şi semnalul de ieşire.

3.4.2. CARACTERISTICI METROLOGICE

Caracteristicile metrologice se referă la rezultatele măsurătorilor. În

continuare prezentăm câteva caracteristici metrologice.
Justeţea
Dacă M. M. furnizează rezultate apropiate de valoarea xad.cv, adică erorile
sistematice sunt mici, acesta are o justeţe bună.
Fidelitatea
Dacă variaţiile rezultatelor la măsurarea repetată a aceleeaşi mărimi în condiţii
identice sunt mici, aparatul este fidel.
Aparatul de măsurare cu justeţe şi fidelitate bune este exact.
Sensibilitatea
Sensibilitatea este înscrisă pe cadranul M. M.
Exemplu
Sensibilitatea S = 100 mm / μA scrisă pe cadranul unui galvanometru înseamnă
că un curent cu intensitatea de 1μA produce deplasarea indicelui cu 100 mm pe
scala aparatului.
 Demarajul
Valoarea minimă a variaţiei semnalului de intrare care, pornind de la punctul
zero al scalei, produce o variaţie perceptibilă a mărimii de ieşire se numeşte
demaraj.
Clasa de precizie sau clasa de exactitate
Perturbaţiile pe care le suferă fluxul informaţional care străbate M. M.
determină erorile sistematice ale aparatului. Fiecare aparat de măsurare este
caracterizeat de o eroare tolerată. Erorile tolerate sunt indicate pe ecran în diverse
moduri. Fiecare simbol de pe ecran relativ la erorile tolerate, defineşte o clasă de
precizie indicată în modurile arătate mai jos.
a) Valorile absolute, Δxt , sunt înscrise pe ecran fie prin cifre fie prin litere
majuscule. Numerele mari indică erori tolerate mai mari.
b) Valorile raportate, Δxr , calculate cu formula Δxr = ± Δxt / xN 100, sunt
scrise pe ecran sub forma: (1; 1,5; 2; 2,5; 3; 4; 5; 6) 10 n , n = 0; ±1; -2
(xN, este limita superioară a intervalului de măsurare ).
c) Erorile relative, εr , calculate cu formula εr = ± Δxt / xe 100 sunt
inscripţionate pe ecran într-un cerc (xe, este mărimea semnalului de
ieşire).
Constatăm din cele prezentate că, aparatele cu clase de precizie exprimate
prin valori raportate admit aceeaşi eroare tolerată pe toată scala iar aparatele cu
clase de precizie exprimate prin valori relative admit erori tolerate variabile, funcţie
de semnalul de ieşire.
d) La aparatele digitale, eroarea tolerată se calculează cu formula
Δxt = ± (z + a xe), unde a este o constantă iar mărimea z este afişată.
Exemple de calcul al erorii tolerate
Pe fig. 3.6 se arată două moduri de inscripţionare ale clasei de precizie şi
anume cu valori raportate, cazul a (cifra 2) şi cu valori relative, cazul b (cifra 2,5
scrisă în cerc).
Pe fig. 3.6.a, eroarea tolerată este Δxt =x N Δxr / 100 = 5·2 / 100 = 0,1 şi este
aceeaşi pe toată scala.
Pe fig.3.6.b, eroarea tolerată este Δxt= xe εr / 100 = 1·2,5 / 100 = 0,025,
pentru cazul în care xe =1 conform figurii

0 1 2 3 4 5 0 1 2 3 4 5

2 2,5
• •
a) b
Fig. 3.6. Clase de precizie. )

3.5. PRINCIPII DE MĂSURARE

Fenomenele fizice care se manifestă în procesul măsurării definesc principiile
de măsurare. În continuare, prezentăm succint câteva principii de măsurare
cunoscute din studiul cursului de fizică.
 3.5.1. PRINCIPII MECANICE

a) Forţa elastică care se manifestă la deformarea corpurilor elastice este folosită

pentru realizarea traductoarelor elastice de tracţiune-compresie, de îndoire şi de
forfecare.
b) Forţa arhimedică este utilizată pentru construcţia indicatoarelor de nivel a
lichidelor.
c) Momentul forţei faţă de o axă se manifestă la funcţionarea aparatelor electrice
(ampermetru). Acul indicator este în echilibru când momentul forţei elastice din
arcul spiralat este egal cu momentul forţei electromagnetice din cadrul mobil
parcurs de curent (rotorul) aflat în câmpul magnetic al statorului.
d) Efectul Doppler al undelor ultrasonore reflectate pe particule în mişcare serveşte
la construcţia debitmetrelor, vitezometrelor, accelerometrelor.

3.5.2. PRINCIPII TERMICE

a) Dilatarea liniară este utilizată la măsurarea temperaturii cu ajutorul

termometrelor cu mercur.
b) Variaţia presiunii unui gaz într-o transformare izocoră este utilizată în
termometrele cu gaz pentru măsurarea temperaturii absolute.
c) Transportul căldurii de către un fluid în mişcare, evidenţiat de către două
traductoare de temperatură plasate în tubul de curent serveşte la construcţia
debitmetrelor termoanemometrice.

3.5.3. PRINCIPII ELECTRICE ŞI MAGNETICE

a) Variaţia inductanţei unui circuit magnetic cu armătură mobilă sau cu miez

mobil se utilizează la construcţia traductoarelor inductive de deplasare.
b) Variaţia capacităţii condensatorului plan cu distanţa dintre armături este
utilizată la construcţia traductoarelor capacitive de deplasare.
c) Variaţia rezistenţei corpurilor metalice şi a celor semiconductoare cu
temperatura se manifestă în termorezistoarele metalice şi semiconductoare.

3.5.4. PRINCIPII OPTICE

a) Legile radiaţiei termice stau la baza funcţionării pirometrelor (aparate pentru

măsurarea temperaturii). Legea Stefan-Boltzmann este folosită pentru construcţia
pirometrului de radiaţie integrală şi a pirometrului cu dispariţie de filament.
Legea lui Wien este folosită pentru măsurarea temperaturii de culoare.
b) Traductoarele de turaţie utilizează senzori fotoelectrici (fotodiode,
fototranzistori, fotorezistenţe) care detectează fluxul luminos reflectat de un
segment al piesei care se roteşte.
c) Fibrele optice sunt utilizate la construcţia senzorilor de proximitate sau a
girometrelor optice care măsoară unghiuri faţă de o axă dată, viteze unghiulare şi
acceleraţii unghiulare.
 3.5.5. EFECTE FIZICE UTILIZATE ÎN MĂSURĂTORI

a) Efectul piezoelectric direct constă în apariţia sarcinilor eletrice pe feţele unor

cristale supuse solicitărilor mecanice.
Efectul piezoelectric invers constă în deformarea cristalului dacă este
introdus în câmp electric.
Efectul se utilizează la construcţia accelerometrelor, traductoarelor de timp,
termometrelor cu cuarţ, oscilatorilor pentru măsurarea grosimii filmelor subţiri.
b) Efectul Seebeck constă în apariţia unei diferenţe de potenţial între sudurile a
două fire metalice diferite dacă acestea sunt menţinute la temperaturi diferite.
Efectul se utilizează la măsurarea temperaturii.
c) Efectul Hall
O placă conductoare sau semiconductoare paralelipipedică este supusă simultan
unui câmp electric şi unui câmp magnetic perpendicular la direcţia celui electric.
Forţa Lorentz deplasează purtătorii de sarcină electrică spre feţele paralele atât la
la direcţia câmpului magnetic cât şi la direcţia câmpului electric. Între două
puncte diametral opuse ale acestor feţe apare o diferenţă de potenţial, numită
tensiune Hall. Tensiunea Hall depinde de intensitatea curentului electric, inducţia
magnetică, grosimea probei, densitatea purtătorilor de sarcină. Efectul este
utilizat la construcţia senzorilor pentru câmpuri slabe.
d) Efectul fotovoltaic constă în apariţia unui câmp electric într-o probă
semiconductoare pn la iluminarea acesteia. Dacă proba este conectată într-un
circuit electric ,aceasta este străbătută de un curent electric în sensul p→n.
Efectul se foloseşte la construcţia luxmetrelor pentru măsurarea densităţii de flux
luminos.
Notă
Expunerea de la paragraful 3.5.5 este ilustrativă. În realitate, plaja fenomenelor
fizice utilizate în procesul măsurării este deosebit de largă.

3.6. ÎNTREBĂRI

a. Cum se clasifică mijloacele de măsurare ?

b. Indicaţi un aparat care măsoară prin deviaţie.
c. Ce este indicele unui aparat de măsură ?
d. Ce este indicaţia unui aparat de măsură ?
e. Definiţi reperele scării gradate.
f. Ce stabileşte operaţia de calibrare ?
g. Ce este sensibilitatea ?
h. Care este scopul operaţiei de etalonare ?
i. Care sunt caracteristicile care definesc exactitatea aparatului de măsură ?
j. Indicaţi un aparat de măsură care funcţionează pe baza unui principiu electric.
 3.7. TESTUL GRILĂ T 3
1. (0,5p) Adaptorul într-un flux informaţional este conţinut de către:
a) măsuri; b) aparate; c) instrumente ; d) ruletă.
2. (1p) La aparatele de măsurare analogice o măsură experimentală a mărimii
măsurate este: a) lungimea scării gradate; b) lungimea diviziunii; c) deviaţia
indicelui;
d) constanta de aparat.
3. (1p) La măsurarea prin compensare: a) mărimea de intrare este întotdeauna o
forţă; b) mărimea de ieşire este întotdeauna de natură electrică; c) mărimile de
intrare-ieşire determină efecte opuse de intensităţi egale şi de aceeaşi natură; d)
mărimile de intrare şi de ieşire sunt de aceeaşi natură.
4. (1p) Aparatele digitale de măsură: a) furnizează valoarea adevărată a mărimii
măsurate; b) afişează valoarea convenţional adevărată a mărimii fizice; c) afişează
numărul de pulsuri în care a fost convertit semnalul de intrare; d) nu evidenţiază
variaţii ale mărimii măsurate mai mici dcât pasul de incrementare.
5. (1,5p) Indicaţia mijlocului de măsurare este: a) numărul citit pe scală; b)
rezultatul produsului dintre numărul citit pe scală în unităţi şi constanta aparatului;
c) dacă pe cadranul unul ampermetru scrie X5 şi pe scală citim 0,7, atunci
intensitatea măsurată a curentului este I = 3,5A; d) dacă pe cadranul unui
ohmmetru scrie X1 şi pe scală citim 1,5, rezultatul măsurării este R = 1500Ω.
6. (0,5p) Scara unui aparat de măsură poate să fie: a) cu zero decalat; b)
unilaterală; c) bilaterală; d) neliniară.
7. (0,5p) Operaţii metrologice sunt: a) tararea; b) verificarea; c) etalonarea;
d) măsurarea.
8. (0,5p) Caracteristici metrologice ale unui aparat de măsurare sunt: a)
demarajul; b) justeţea; c) fidelitatea; d) sensibilitatea.
9. (1,5p) Pe cadranul unui voltmetru sunt inscripţionate simbolurile X3 şi 1,5.
Limita superioară a scalei este 10V. Indicele s-a oprit în dreptul diviziunii 4V.
Eroarea tolerată este: a) 1,5V; b) 3V; c) 0,18V; d) 0,6V.
10. (2p) Distanţa dintre armăturile unui condensator plan se modifică cu Δd.
Capacitatea iniţială a condesatorului este C. Variaţia capacităţii este: a)
ΔC = ε S Δd [ d ( d+Δd ) ]-1 ; b) ΔC = C (1+d / Δ d )-1 ; c) ΔC=[ C-1 ( 1+ d /
Δd) ] –1 ; d ( Δ C ) –1 = ( d + Δd ) / (C Δ d ).

3.8. SOLUŢIILE TESTULUI T 3

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
(0,5p) (1p) (1p) (1p) (1,5p) (0,5p) (0,5p) (0,5p) (1,5p) (2p)

a x x x x
b x x x x x x
c x x x x x x x x x
d x x x x x x
Total 10 puncte
 3.9. Rezumatul capitolului 3

Studiul experimental al fenomenelor fizice presupune stabilirea metodelor de

măsurare şi alegerea mijloacelor de măsurare. La baza funcţionării mijloacelor de
măsurare stau principiile, fenomenele şi efectele studiate în cadrul cursului de
fizică. Simbolurle inscripţionate pe cadranele aparatelor de măsură permit stabilirea
clasei de precizie şi a erorilor tolerate. Elementele metrologice ale mijloacelor de
măsurare determină exactitatea acestora în procesul măsurării mărimilor fizice.
 CAPITOLUL 4

PREZENTAREA SUCCINTĂ A UNOR APARATE,

INSTRUMENTE ŞI INSTALAŢII DIN DOTAREA
LABORATORULUI

Extensia

4.1. Mijloace de măsurare, 12 pag.

4.2. Aparate optice, 2 pag.
4.3. Componente electrice şi componente electronice de circuit, 2,5 pag.
4.4. Surse termice, 0,5 pag.
4.5. Surse de tensiune, 0,5 pag.
4.6. Surse de lumină, 0,5 pag.
4.7. Testul grilă T4, 1,0 pag.
4.8. Soluţiile testului T4, 0,25 pag.
4.9. Rezumatul capitolului 4, 0,25 pag.

Obiective

Cunoaşterea principiilor de funcţionare şi a panourilor frontale ale mijloacelor

experimentale care vor fi utilizate în lucrările de laborator.

Fixarea

Răspunsuri la întrebări şi compararea acestora cu informaţiile din cuprinsul capitolului.

Evaluarea

Rezolvarea Testului grilă T4 şi notarea soluţiilor conform grilei de corectare.

4.1 MIJLOACE DE MĂSURARE

4.1.1. MĂSURAREA LUNGIMII

a) Şublerul este prezentat pe figura 4.1. Părţile componente sunt: rigla gradată în
mm,R, braţele B1 şi B2, cursorul cu fereastra F şi vernierul V. Pe vernier sunt
inscripţionate echidistant cifre între 0 şi 9. Braţele delimitează dimensiunea de
măsurat a obiectului. Prima diviziune de pe vernier în prelungirea unei linii de pe
riglă exprimă zecimea de mm. Partea întreagă a lungimii măsurate se citeşte pe
riglă în dreptul cifrei zero, 0, a vernierului.

Fig. 4.1. Şublerul.

c) Sferometrul. este prezentat pe figura 4.2.
Componentele sale sunt:
- Şurubul micrometric străbătut de o vergea de oţel, V, cu vârful inferior ascuţit şi cu
capătul superior rotunjit. Şurubul se roteşte cu ajutorul butonului B. Pasul şurubului
micrometric este de 0,5 mm sau de 1 mm.
- Tamburul T al şurubului micrometric pe care sunt trasate diviziuni al căror număr poate fi
250, 500 sau 1000.
- Rigla gradată, R, pe care se citeşte numărul de rotaţii ale tamburului T.
- Pârghiile, P, acţionate de vergeaua V, asigură fineţea contactului dintre vârful ascuţit al
vergelei şi suprafaţa corpului studiat. Dacă contactul nu este sesizat corect pârghia
inferioară în contact cu tija împinge în sus pârghia superioară. Fracţiunea de rotaţie a
tamburului dintr-un pas al tijei se determină cu ajutorul numărului înscris pe tambur în
dreptul riglei. Pârghia superioară se mişcă în faţa alidadei gradate, A.

Fig. 4.2. Sferometrul.

4.1.2. MĂSURAREA MASEI

a) Balanţa analitică electrică este prezentată pe fig. 4.3. Părţile componente sunt:
- pârgia cu braţe egale, P1, şi cu cuţite de susţinere, C;
- platanele, PL;
-cutia cu etaloanele de masă, EM, marcate în grame şi penseta pentru manevrarea acestora;
- tamburul T pe care sunt inscripţionate zecile şi sutele de miligrame între 0 şi 1000;
- greutăţile inelare,GI, care pot fi aşezate pe pîrghia platanului din dreapta prin rotirea
tamburului T;
-ecranul, E, iluminat de un bec pe care se citesc unităţile de miligrame;
- pârghie pentru blocarea sau deblocarea balanţei.
 Fig.4.3. Balanţa analitică.

4.1.3. MĂSURAREA TIMPULUI

a) Cronometrul mecanic, prezentat pe figura 4.4, indică numărul de secunde pe cadranul

mic, 4, şi sutimile dintr-o secundă pe cadranul mare. Butonul 1 îndeplineşte funcţiunile
Start - Stop. Prin apăsarea butonului 2 acele sunt readuse la poziţia zero, 0. Prin apăsarea
butonului 3 acul martor este oprit. Astfel pot fi măsurate duratele a două secvenţe ale
aceluiaşi interval temporal.

Fig,4.4. Cronometrul mecanic.

b) Cronometrul electric, prezentat pe fig 4.5, are un motor electric – pas cu pas- care
asigură rotirea acului. Durata unei rotaţii a acului este de o secundă. Numerele înscrise pe
cadranul circular indică sutimile dintr-o secundă.

Fig. 4.5. Cronometrul electric.

4.1.4. MĂSURAREA UNOR MĂRIMI ELECTRICE

a) Aparatul de măsurat MAVO –35 este prezentat pe fig 4.6 (M-multimetru, A- amper,V-
volt, O-ohm).
Pe cadranul aparatului se găsesc:
- comutatorul în trepte, K, care selectează funcţiunea aparatului: V - tensiune alternativă
efectivă sau tensiune continuă; mA - intensitate continuă sau alternativă efectivă; Ω -
rezistenţă electrică;
- trei scări gradate, VA, cu zero comun şi cu capetele superioare de scală 25, 10, 50;
- o scară, Ω, pentru măsurarea rezistenţelor;
- scara, dΩ, pentru măsurarea rezistenţelor de pământare;
- un segment de oglindă plană pentru a evita eroarea de paralaxă.

Fig. 4.6. Aparatul MAVO - 35.

Deoarece aparatul MAVO – 35 cu funcţiuni multiple este utilizat în diverse variante
constructive, în toate laboratoarele de profil electric, prezentăm în continuare metodele de
măsurare cu acest aparat.

a.1. Măsurarea tensiunilor şi a curenţilor

Ca voltmetru aparatul se conectează în paralel pe elementul decircuit pe care dorim să
măsurăm căderea de tensiune.
Deviaţia echipamentului mobil al instrumentului este maximă la trecerea curentului de 50
μA.
Ca voltmetru aparatul introduce o rezistenţă mare în circuit , de exemplu pe domeniul 10 V,
R V = 200 kΩ, adică i = U / RV = 50 μA.
Ca ampermetru, aparatul se leagă în serie cu elementul de circuit prin care dorim să
măsurăm curentul. Ca ampermetru, aparatul introduce o rezistenţă mică fiind şuntat intern
cu o rezistenţă a cărei valoare depinde de domeniul selectat. Şunturile interne asigură
deviaţia maximă a acului indicator (la capăt de scală) pentru o cădere de tensiune internă de
0,25 V.
Citirea pe scala aparatului
Dacă pe funcţiunea V selectăm domeniul 25, se poate citi astfel:
- pe scala de 25 V, n 1, n - numărul la care se opreşte indicele, exemplu n = 10, deci U
=10 1 = 10V;
-pe scala de 10 V, n 25 /10, n= 4, U =4 25 / 10 = 10 V;
-pe scala de 50 V, n 25 / 50, n =20, U = 20 25 / 50 = 10V.
Asemănător se fac cititirile pe celelalte funcţiuni.
a.2. Măsurarea rezistenţelor
Pentru a funcţiona ca ohmmetru, apararul este alimentat cu tensiune continuă de la o
baterie încorporată în aparat. Bateria debitează un curent slab prin rezistorul de măsurat şi
se măsoară tensiunea la borne care este proporţională cu rezistenţa.
Aparatul se trece pe funcţiunea Ω, domeniul 1 şi se scurtcircuitează bornele * şi + cu o
punte aflată în dotarea aparatului. Cu butonul potenţiometric din partea dreaptă a cadranului
se reglează punctul de zero al aparatului care, prin utilizarea acestuia, alunecă din cauza
modificării tensiunii bateriei (tensiunea scade sub 1,5 V). Rezistorul se conectează la borne
şi pe scala Ω se citeşte un număr care se înmulţeşte cu factorul de multiplicare 1, 10,...,
al domeniului selectat.
a.3. Compararea semnalelor sinusoidale
Pentru compararea semnalelor sinusoidale ale căror amplitudini variază între limite foarte
largi se foloseşte noţiunea de decibel, dB:
2
U2 R1
n (dB) = 10 log P2 / P1= 10 log 2
, unde P este puterea.
U1 R2
Dacă R1 = R2 , se obţine n (dB) = 20 log U2 / U1.
Pe tabelul nr. 4.1 se dau rapoartele amplitudinilor tensiunilor care corespund valorilor n
(dB) măsurate.

Tabel 4.1. Rapoartele amplitudinilor tensiunilor.

U2/U1 1 1,12 1,26 1,4 1,58 1,8 2 2,2 2,5 2,8 3,2 10

n (dB) 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 20

Se observă că mărimea n (dB) variază liniar cu raportul U2 / U1.

Cu datele din tabelul nr. 4.1 se poate afla raportul tensiunilor pentru o anumită valoare a
mărimii n (dB).
Exemplu
Dacă n = 38 dB, acesta se descompune într-o sumă de termeni existenţi în tabelul nr. 4.1,
n = ( 20 + 10 + 8 ) dB, cărora în tabel le corespund numerele 10;3,2 şi 2,5.
Dacă mărimea U1 se alege ca mărime de referinţă, U1,ef =1 V, atunci n (dB ) este o măsură
a amplitudinii semnalului de comparat şi se scrie n (dBV)= 20 log U2 / U1, U1 = 1 V. Dacă
U1 =0,78 V,se scrie (dBn)=20 log U2 / U1 , U1 =0,78 V.
Aparatul MAVO permite măsurarea mărimii n(dB) între limitele –10 dB şi 10 dB.

a.4. Clasa de precizie a aparatului MAVO - 35

Dacă Mmax este domeniul de măsură al aparatului şi ΔM max este eroarea absolută maximă
probabilă admisibilă, clasa de precizie, a, este
a=100 ΔMmax / Mmax.
Clasa de precizie înscrisă pe cadran permite calculul erorii maxime admisibile de măsură.
Exemplu: a=1,5%, pentru Mmax= 10, rezultă că eroarea este ΔMmax = a Mmax / 100 = 0,05.
Eroarea absolută maximă probabilă în oricare punct al scalei este ΔM=a Mmax / 100.
Dacă M este valoarea măsurată într-un punct al scalei, eroarea relativă maximă este
ΔM / M =a Mmax / (100 M).
Exemplu
Pentru valorile a = 1,5%, domeniul Mmax = 50, indicaţia M = 15, eroarea relativă este ΔM /
M = 0,05 sau 5%.
Se vede că eroarea relativă scade când M creşte ceea ce arată că măsurarea trebuie să se
facă cu deviaţii mari ale acului indicator (se recomandă pe porţiunea 2 / 3 din lungimea
scalei).
a.5. Semnificaţiile simbolurilor de pe ecran
Caracteristicile aparatelor electrice de măsură sunt înscrise pe cadranele acestora cu ajutorul
simbolurilor prezentate pe fig.4.7. Semnificaţiile simbolurilor prezentate pe fig. 4.7 sunt:
Simbolul de pe fig. 4.7.a indică cadran orizontal.
Simbolul de pe fig. 4.7.b indică curent continuu şi curent alternativ monofazat.
Simbolul de pe fig. 4.7.c indică aparat magnetoelectric cu cadran mobil.
Simbolul de pe fig. 4.7.d indică tensiune de încercare de peste 500 V. Pe fig.
4.7.d, numărul 3 din interiorul steluţei indică U = 3 kV.
Simbolul de pe fig. 4.7.e indică redresor cu semicoductoare.
Simbolul de pe fig. 4.7.f indică clasa de precizie în curent continuu.
Simbolul de pe fig. 4.7.g indică clasa de precizie în curent alternativ.
Simbolul de pe fig. 4.7.h indică eroarea exprimată în procente din lungimea scării
gradate. Pentru cazul de pe fig.4.7.h, eroarea relativă este de 1%.
Simbolul de pe fig. 4.7.i arată că pe rezistenţa de sarcină de R = 600Ω, căderii de
tensiune U = 0,78 V, îi corespunde puterea disipată P = 1mW, la frecvenţa ν =
1000 Hz.
Notă
Pentru a evita suprasolicitările de tensiune sau curent care pot deteriora aparatul se
procedează astfel:
- se stabileşte funcţiunea aparatului;
- se selectează un domeniu mare al valorilor mărimii de măsurat;
- se conectează aparatul în circuitul electric;
- se urmăreşte cursa acului indicator;
- dacă acul nu se poziţionează în a doua treime a scalei, comutatorul K se trce pe următorul
domeniu în ordine descrescândă;
-se citesc indicaţiile când acul se opreşte în a doua treime a scalei.
 3

a. b. c. d.

1. 0
1. 1. 5
0
e. f. g. h.

0 db = 1 mW 600 Ω
i.
Fig. 4.7. Simboluri pe cadranele aparatelor electrice de măsură.

b. Multimetrul digital E 0302 este prezentat pe fig. 4.8.

Butonul POWER permite conectarea (pozitia ON) şi deconectarea (pozitia OFF).
Funcţiunile se stabilesc cu comutatorul FUNCTION.
Domeniul de măsură se selectează cu comutatorul RANGE.
Valoarea mărimii măsurate apare pe display.
Virgula este marcată de lumina mai intensă emisă de un led.
Calibrarea aparatului se face cu butonul CAL 1995.
Depăşirea domeniului de măsură este semnalizată prin aprinderea intermitentă a ledului
roşu din stânga cadranului.

Fig. 4.8. Multimetrul digital E 0302.

c. Galvanometrul este prezentat pe fig.4.9 şi permite măsurarea intensităţilor foarte mici

ale curentului electric.
Cu butonul A de pe cadranul şuntului se stabileşte funcţiunea şi gradul de amortizare.
Citirea se face pe scara circulară în dreptul vârfului săgeţii încadrată într-un spot
luminos.
 Fig.4.9. Galvanometrul.

4.1.5. OSCILOSCOPUL E 0102

Osciloscopul poate fi utilizat printre altele pentru:

- măsurarea amplitudinii semnalelor sinusoidale,
- măsurarea frecvenţei semnalelor alternative,
-măsurarea defazajului între două semnale alternative,
-studiul oscilaţiilor amortizate,
- studiul compunerii oscilaţiilor,
-studiul proprietăţilor magnetice ale corpurilor.
Panoul frontal al osciloscopului E 0102este prezentat pe fig. 4.10.
Modul de cuplare este selectat cu comutatorul CA (alternativ), CC (continuu),
0 nivel de zero..
Generatorul bazei de timp asigură deflexia spotului pe orizontală. Baza de timp se
selectează cu comutatorul în trepte, negru, TIMP/DIV.
Amplitudinea semnalului se stabileşte cu comutatorul roşu, în trepte, V/ div.
Cu butoanele Luminozitate şi Focalizare se reglează claritatea imaginii pe ecran.
SINCRONIZAREA asigură redarea repetată a semnalului periodic începând cu
acelaşi punct pe forma de undă (puncte în fază).
Amplitudinea semnalului se găseşte înmulţind numărul de diviziuni de pe axa
verticală cu constanta V/div.
 Fig.4.10. Osciloscopul E 0102.

4.1.6. MĂSURAREA TEMPERATURII

Termometrul electronic este prezentat pe fig.4.11.
Principiul senzorului este efectul Seebeck.
Sonda termometrului, S, se introduce în fluidul a cărui temperatură se măsoară. Valoarea
temperaturii este afişată pe display (DY). Termometrul poate fi echipat cu patru sonde, iar
calculatorul încorporat, după caz poate să compare temperaturile şi să afişeze valoarea celei
mai mari, suma sau diferenţa acestora.

Fig..4.11. Termometrul electronic.

4.1.7. MĂSURAREA DENSITĂŢII FLUXULUI RADIANT ŞI CEA A FLUXULUI

FOTOMETRIC

a. Piranometrul ―Solaris-2‖, fig.4.12, are ca senzor un disc cu sectoare circulare vopsite

alternant alb şi negru, A. Sectoarele sunt sudurile calde respectiv reci ale termocuplelor Cu-
Ni înseriate. Un circuit electronic converteşte semnalele electrice în unităţi energetice,
W/m2 şi pe ecranul multivoltmetrului este afişată intensitatea radiaţiei de natură
electomagnetică emisă de o sursă termică.
 Fig. 4.12. Piranometrul Solaris-2.

b. Luxmetrul PU 150, fig. 4.13 măsoară iluminarea fotometrică a unei suprafeţe expuse
radiaţiei electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă între 400 şi 800 nm (spectrul
luminos). Principiul senzorului, SZ, este efectul fotovoltaic. Comutatorul, K, selectează
domeniul de măsurare iar pe scala SC se citeşte iluminarea fotometrică în lux (1 lx = 1 lm
/m2 ).

Fig.4.13. Luxmetrul PU 150.

4.2. APARATE OPTICE

a. Dublumonocromatorul MDG 1000, prezentat pe fig. 4.14 este echipat cu oglinzi

plane, reţele de difracţie prin reflexie,lentile şi produce lumină monocromatică.
Pe fig.4.14 distingem câteva părţi ale aparatului:
- sursa de lumină (SL),
- şurubul micrometric (SM),
- contorul numărului de undă (CNU),
- înregistratorul (IR),
- pe înregistrator se găseşte integratorul (IT), care calculează intensitatea integrală a liniei
spectrale.
 Fig.4.14. Dublumonocromatorul MDG 1000.
b. Aparat pentru citirea clişeelor fotografice
Imaginile particulelor de dimensiuni foarte mici, de ordinul zecilor de Å, ca de exemplu
particule de magnetită în fluidele magnetice, pot fi mărite circa 105 ori de către microscopul
electronic.
Imaginile mărite ale particulelor sunt fixate pe filme fotografice respectiv hârtie fotografică.
Apoi, sunt studiate utilizând diverse aparate care la rândul lor măresc imaginile de 5 până la
100 ori. Aparatul utilizat în laborator, fig. 4.15, se compune din măsuţa cu clişeul
fotografic, CF, sursa de lumină, SL, condensor, C, obiectiv, Ob, oglindă, Og, ecran de
proiecţie, E. Imaginile se formează pe hârtia milimetrică pe care se citesc dimensiunile
acestora. Apoi, cunoscând măririle aparatelor optice şi opto-electronice se calculează
dimensiunile particulelor.

Fig 4.15. Aparat optic pentru citirea clişeelor fotografice.

4.3. COMPONENTE ELECTRICE ŞI COMPONENTE ELECTRONICE

DE CIRCUIT

4.3.1. COMPONENTE ELECTRICE

a. Rezistori
a.1. Rezistenţa electrică
Valoarea nominală a rezistorului se numeşte rezistenţă, R. Unitatea de măsură a rezistenţei
este ohmul, < R >SI = 1 .
Codurile pentru marcarea valorii nominale sunt: în clar, literal şi al culorilor.
Simbolurile codului literal sunt: R- unităţi, k- kilo şi M- mega.
 Exemplu
Marcarea 3M5, în codul literal semnifică 3,5 M .
În codul culorilor, prima bandă colorată este cea mai apropiată de un capăt al
rezistorului. Semnifiaţiile culorilor sunt: negru – 0, maro – 1, roşu – 2, potocaliu – 3,
galben – 4, verde – 5, albastru – 6, violet – 7, gri – 8, alb – 9. Primele două benzi
colorate indică cifre. Cea de-a treia bandă colorată indică numărul de zerouri.
Toleranţa indică în procente valorile maximă şi minimă care apar printre elementele unei
mulţimi de rezistoare considerate identice.
În codul culorilor, toleranţa este marcată de a patra bandă colorată. Semnificaţile culorilor
pentru marcarea toleranţei sunt: maro 1%, roşu 2%, auriu 5%, argintiu
10% . Absenţa benzii patru însemnează o toleranţă de 20%.

Exemplu
În codul culorilor, marcarea galben, violet, roşu, argintiu semnifică R = 4700 , toleranţa
10%.
Pe fig. 4.16 este prezentat un panou cu rezistori marcaţi în codul literal 1k 5; 20%.
Adică, rezistenţa este de 1,5 kΩ iar toleranţa este de 300Ω. Valorile rezistenţei sunt
cuprinse în intervalul 1200 Ω – 1800 Ω. Toţi rezistorii sunt legaţi la borna comună BC.
Borna BM este mobilă şi prin introducerea acesteia în una din bucşele B rezistorul aferent
este conectat în circuit. Cu borna mobilă (fig.4.15), poate fi selectat un rezistor fie pentru a
– i măsura rezistenţa fie pentru a - l introduce într - un circuit electric.

Fig.4.16. Panou cu rezistori.

a.2. Reostatele, fig 4.17, se utilizează fie pentru reglarea curentului prin receptor în montaj
simplu, fie pentru reglarea tensiunii pe receptor în montaj potenţiometric. Reostatul cu fir
metalic şi cursor este format dintr-un fir metalic de constantan oxidat înfăşurat pe un
cilindru izolant şi un cursor C care alunecă pe o tijă metalică. Extremităţile firului sunt
aduse la bornele B1 şi B2 iar cursorul este disponibil la borna B3. Cursorul prin alunecare
face contact prin două perii cu firul metalic pe o porţiune de pe care stratul de oxid a fost
înlăturat.
 Fig. 4.17. Reostatul.

a.3. Rezistorul în decade este prezentat pe fig.4.18.

Cu comutatoarele în trepte K1, K2, K3, K4 se introduc în circuit rezistenţe variabile, astfel
K1 modifică zecimile, K2 modifică unităţile, K3 modifică zecile rezistenţei ş.a.m.d.
Rezistenţa totală este egală cu suma valorilor afişate.

Fig.4.18. Rezistor în decade.

b. Bobinele servesc fie pentru crearea câmpului magnetic primar, fie ca bobine sondă
pentru detectarea proprietăţilor magnetice ale probei
c. Condensatorii de diverse capacităţi, acestea fiind scrise pe condensatori în cod literal
sau al culorilor, sunt utilizaţi printre altele pentru realizarea unor circuite oscilante .

4.3.2. COMPONENTE ELECTRONICE

a. Diodele de siliciu şi de germaniu sunt utilizate pentru studiul caracteristicii
voltampermetrice a joncţiunii p-n.
b. Tranzistorii sunt utilizaţi pentru realizarea circuitelor oscilante, a circuitelor integrate, a
circuitelor de curent constant ş .a.m.d.
c. Termistorii sunt utilizaţi pentru studiul dependenţei dintre rezistenţa semiconductorilor
şi temperatură.
d. Diodele Zener sunt utilizate pentru realizarea circuitelor de curent constant.
e. Celulele fotovoltaice sunt utilizate pentru conversia fotovoltaică.

4.3.4. CONDUCTOARELE DE LEGĂTURĂ

Conductoarele de legătură se folosesc pentru realizarea conexiunilor dintre elementele de

circuit.
Conductoarele trebuie să îndeplinească condiţiile:
-să aibă rezistivitatea electrică mică,
-să fie flexibile,
-să aibă rezistenţa mecanică mare,
-să aibă înveliş izolator.
Accesoriile folosite pentru legarea conductoarelor la bornele aparatelor, funcţie de modul
de prindere, se numesc: papuci, crocodili, banane, bucşe. Acestea sunt confecţionate din
tablă de alamă sau de fier.

4.4. SURSE TERMICE

Pentru producerea căldurii sunt utilizate reşouri electrice alimentate de la reţea, cu plită
metalică sau cu plită de şamotă pentru uniformizarea încălzirii.
Pentru încălzirea controlată a unui corp se utilizează cuptoare echipate cu relee care
întrerup alimentarea cu tensiune a cuptorului când temperatura acestuia atinge temperatura
dorită.

4.5. SURSE DE TENSIUNE

a. Autotransformatorul reglabil
Alimentarea circuitelor cu tensiune alternativă variabilă este realizată de către
autotransformatorul reglabil numit variac, fig.4.19. Primarul este alimentat la tensiunea
reţelei. Tensiunea de la bornele secundarului variază de la 0 la 240V. Aparatuleste echipat
cu o manetă, B, aflată pe capac. Cursorul manetei se poate roti cu aproape 3600 şi face
contact cu spirele înfăşurării variacului. Tensiunea furnizată de bornele B1 şi B2 ale
secundarului este indicată de un index, I, fixat pe axul manetei. Indexul se deplasează pe un
cadran circular marcat din 20 în 20V.

Fig. 4. 19. Variacul.

b. Sursa de tensiune continuă

Alimentarea circuitelor cu tensiune continuă stabilizată se face cu sursa de tensiune
continuă de 7,5 V, fig.4.20.
Circuitul se conectează la bornele B1şi B2. Reglarea tensiunii se face cu potenţiometrul P.
Tensiunea se citeşte pe cadranul C.
 Fig. 4.20. Sursă de tensiune continuă.

4.6. SURSE DE LUMINĂ

Energia radiantă a spectrului vizibil se obţine folosind becuri cu incandescenţă alimentate

la tensiunile de 220 V sau 12 V. În unele experimente se utilizează becuri cinematografice.
Pentru a obţine suprafeţe de undă plane ale undelor electromagnetice se foloseşte sursa din
fig.4. 21. Izvorul luminos este un bec al cărui balon de sticlă este metalizat posterior.
Filamentul se găseşte în focarul unei oglinzi concave. Radiaţia reflectată străbate printr-o
placă de sticlă mată. Modificarea iluminării pe suprafeţe orizontale se realizează prin
rotirea cutiei în care se găseşte becul. Unghiul de rotaţie se citeşte pe alidada A. Distanţa
dintre sursă şi corpul iluminat se citeşte pe tija gradată R.

Fig 4. 21. Sursă de lumină.

 4.7. TESTUL GRILĂ T4
1. ( 1p) Zecimea de milimetru la şubler , se citeşte pe: a) rigla gradată; b) vernier; c) nu se
poate citi; d ) cursor.
2. (1 p) Punctul de zero al sferometrului se poate stabili:
a) prin metode interferometrice; b ) cu ajutorul a două pîrghii plasate pe tambur;
c) nu se poate stabili; d) este fix.
3. (1 p) Care afirmaţie relativ la balanţa analitică electrică este corectă? a) braţele pîrghiei
sunt egale; b) masele marcate se manevrează cu penseta; c) zecile şi sutele de miligrame
se citesc pe un tambur;
d ) unităţile cu semnul + sau - se citesc pe un ecran.
4. (2 p) Stabiliţi afirmaţia corectă relativ la multimetrul MAVO-35: a) domeniul de
măsură se selectează cu un comutator în trepte; b) are trei scări gradate VA pentru curent
continu sau alternativ ; c) raportul între valoarea indicată de comutator şi valoarea limitei
maxime de măsurare pentru scara aleasă este constanta de citire pentru acea scară; d)
pentru a funcţiona ca ohmmetru trebuie alimentat de la o sursă de curent continu cu
tensiunea de 1,5 V.
5. (1 p) Afirmaţia corectă despre osciloscop este : a) generatorul bazei de timp asigură
deflexia spotului pe axa verticală; b) amplitudinea semnalului se măsoară pe axa
orizontală; c) indicaţiile comutatorului amplificării sunt exprimate în A/div; d) la
alimentarea bornelor X şi Y cu semnale alternative de aceeaşi frecvenţă, traiectoria
spotului pe ecran poate să fie eliptică (comutatorul X este pe poziţia EXT).
6. (2 p) Despre particulele de magnetită dintr – un ferofluid se poate spune că: a) sunt oxizi
fero – ferici; b) formula chimică este Fe3O4 ; c) sunt dipoli magnetici;
d) au densitatea mai mare decât cea a dispersantului.
7. (1 p) Pentru conectarea aparatelor electrice este indicat să se folosească: a) tije metalice;
b) suduri în atmosferă inertă; c) lipituri cu staniu; d) conductoare, papuci, banane, bucşe.
8. (1 p) Relativ la sursele de tensiune alageţi afirmaţia falsă: a) sursa de tensiune continuă
stabilizată furnizează semnale sinusoidale de amplitudine constantă; b) variacul debitează
tensiune continuă pulsatorie; c) cadranul circular al autotransformatorului reglabil este
marcat cu pasul de 20 V; d) frevenţa tensiunii debitate de autotransformator este este egală
cu frevenţa tensiunii alternative de la bornele primarului.

4.8. SOLUŢIILE TESTULUI T4

1(1p) 2(1p) 3(1p) 4(2p) 5(1p) 6(2p) 7(1p) 8(1p)

a X X X X

b X X X X X

c X X X X

d X X X X X X

Total 10
puncte
 4.9. REZUMATUL CAPITOLULUI 4

Metodele fizicii experimentale presupun producerea fenomenelor fizice în condiţii de

laborator şi măsurarea mărimilor caracteristice. Experimentatorul trebuie să cunoască
performanţele şi modul de utilizare ale aparatelor pe care le va folosi în studiile
experimentale ale fenomenelor.
Studiul experimental al fenomenelor fizice necesită aparate şi instalaţii care să
îndeplinească următoarele funcţiuni de bază:
a) să creeze în laborator atmosfera standard;
b) să producă repetat fenomenul fizic fără ca acesta să fie perturbat de alte fenomene;
c) să măsoare mărimile fizice caracteristice fenomenului studiat.
 CAPITOLUL 5

INIŢIERE ÎN UTILIZAREA MIJLOACELOR

DE MĂSURARE ŞI ÎN PRELUCRAREA DATELOR
EXPERIMENTALE
Extensia
5.1. Determinarea densităţii materialului unui tub, prin măsurări indirecte
cu şublerul, 3,5 pag.
5.2. Determinarea densităţii materialului unui corp paralelipipedic prin măsurări indirecte
cu micrometrul, 2,5 pag.
5.3. Măsurarea directă a grosimii unei plăci cu sferometrul, 1 pag.
5.4. Calibrarea cronometrului electric prin comparaţie cu cronometrul mecanic, 1 pag.
5.5. Temperatura de echilibru a unei plăci absorbante expuse energiei radiante
electromagnetice, 2,5 pag.
5.6. Determinarea rezistenţei electrice prin măsurări directe şi indirecte, 3 pag.
5.7. Măsurarea frecvenţei tensiunii reţelei urbane cu osciloscopul, 2 pag.
5.8. Testul grilă T5, 0,5 pag.
5.9. Soluţiile testului grilă T5, 0,25 pag.
5.10. Rezumatul capitolului 5 0.25 pag.

Obiective

formarea deprinderilor de măsurare şi utilizare a unor mijloace de măsurare din dotarea

laboratorului;
formarea priceperilor de prelucrare a datelor experimentale ;
formarea priceperilor de prezentare a rezultatelor experimentale;

Fixarea

Răspunsuri la întrebări şi compararea acestora cu informaţiile din cuprinsul capitolului.

Evaluarea

Rezolvarea testului grilă T5 şi notarea soluţiilor conform grilei de corectare.

APLICAŢIA PRACTICĂ 5.1.

DETERMINAREA DENSITĂŢII MATERIALULUI UNUI TUB PRIN
MĂSURĂRI INDIRECTE CU ŞUBLERUL

Şublerul şi modul de utilizare sunt prezentate în cap.4. Modul de măsurare a lungimii

cu şublerul este prezentat pe fig 5.1.1. În lucrare, şublerul este utilizat pentru măsurarea
directă a mărimilor geometrice caracteristice unui tub. Mărimile măsurate direct precum şi
cele măsurate indirect sunt prezentate mai jos
 B1

Măsurand Vernier; 0,1mm

Riglă gradată; 1mm

B2

Fig.5.1.1. Măsurarea lungimii cu şublerul.

5.1.1. MĂRIMI MĂSURATE DIRECT

1. Diametrul exterior, D, al tubului se măsoară în cinci puncte echidistante pe lungimea

tubului. Tubul este strâns între braţele B1 ale instrumentului (fig. 4.1). Pe riglă se citeşte
partea întreagă a numărului de mm iar pe vernier se citeşte zecimea dintr-un mm.
Calculăm media D , erorile , D i , eroarea medie, D şi întocmim tabelul 5.1.1.

Tabel 5.1.1. Diametrul exterior al tubului.

Nr. Di D ΔDi D
măs. (mm) (mm) (mm) (mm)
1
.
.
5

2. Diametrul interior al tubului, d, se măsoară introducând braţele B2 ale şublerului în tub

şi îndepărtându - le astfel încât să atingă perţii interiori ai tubului. La fiecare capăt al
tubului se fac câte două determinări pe două diametre perpendiculare. Calculăm valoarea
medie, erorile şi întocmim tabelul 5.1.2.

Tabelul 5.1.2. Diametrul interior al tubului.

Nr. di d Δdi d
măs. (mm) (mm) (mm) (mm)
1
.
.
4

3. Lungimea tubului, l, se măsoară aşezând tubul longitudinal între braţele B1 ale

şublerului. Măsurătoarea se repetă de opt ori rotind tubul în jurul axei longitudinale cu
45 0. Apoi, calculăm lungimea medie, erorile şi întocmim tabelul 5.1.3.
 Tabel 5.1.3. Lungimea tubului.
Nr. li l Δli l
măs. (mm) (mm) (mm) (mm)
1
.
.
8

4. Masa tubului, m, o măsurăm cu balanţa descrisă în cap.4 (fig.4.4). Vom face o singură
măsurătoare, considerând că eroarea la cântărire cu balanţa analitică este egală cu
sensibilitatea m 0,5mg.

5.1.2. MĂRIMI MĂSURATE INDIRECT

1. Volumul, V, se determină indirect cu formula

2 2

V (D d )l . (5.1.1)
4
Eroarea asupra volumului se calculează cu formula
2 2
V (D d ) l (D l D d l d) . (5.1.2)
4 2
2. Densitatea, ρ, se calculează cu formula
ρ = m /V . (5.1.3)
Eroarea asupra densităţii se calculează cu formula
1 m
m V. (5.1.4)
V V2

5.1.3. PREZENTAREA REZULTATELOR

Exprimăm mărimile determinate în unităţi ale SI şi întocmim tabelul 5.1.4. Pe tabelul 5.1.4
precizăm şi intervalul din jurul valorii medii căruia îi aparţine valoarea adevărată.

Tabel 5.1.4. Masa şi densitatea tubului.

V V m m ad .

(m3) (m3) (kg) (kg) (kg/m3 ) (kg/m3 ) (kg/m3 )

5.1.4. ÎNTREBĂRI BIPOLARE

a. Vernierul şublerului este gravat pe marginea unui cursor mobil şi care poate fi fixat cu
un şurub ? Da . Nu .
b. Se poate folosi o lupă pentru a facilita citirea pe vernierul şublerului? Da . Nu .
c. La măsurarea cu şublerul, diviziunea zero a vernierului poate să nu coincidă exact cu o
diviziune de pe rigla şublerului ? Da . Nu .
d. La măsurarea cu un şubler, diviziunea zero a vernierului depăşeşte diviziunea patru a
riglei. Prima linie de pe vernier în corespondenţă cu o linie a riglei este opt. Lungimea
măsurată este de 4,8mm ? Da . Nu .
e. Notăm cu m numărul diviziunilor de pe vernier şi cu y lungimea diviziunii de pe rigla
principală. Precizia vernierului şi eroarea sa sunt y / m respectiv y / ( 2 m ) ?
Da  . Nu .
 APLICAŢIA PRACTICĂ 5.2.

DETERMINAREA DENSITĂŢII MATERIALULUI UNUI CORP

PARALELIPIPEDIC
PRIN MĂSURĂRI INDIRECTE CU MICROMETRUL

Mijloacele de măsurare care se folosesc sunt balanţa descrisă în cap.4 par. 4.1.2,
alineatul a şi micrometrul. Modul de măsurare a lungimii cu micrometrul este prezentat pe
fig. 5.2.1. Pentru a măsura lungimea unui mic obiect cu micrometrul, acesta se prinde în
menghina M prin rotirea şurubului B (fig. 5.2.1).
Sursa principală a erorilor la măsurările cu micrometrul este neuniformitatea
presiunii şurubului asupra obiectului prins în menghină. Prin construcţie, pentru a diminua
efectul acestei surse de erori, când presiunea asupra obiectului devine prea mare, butonul B
se roteşte în gol.
În continuare, prezentăm mărimile pe care le determinăm direct sau indirect.

M 1 div. = 1/100 mm

Măsurand B

1 div. = 1 mm

Fig. 5.2.1. Măsurarea lungimii cu micrometrul.

5.2.1. MĂRIMI MĂSURATE DIRECT

1. Dimensiunile paralelipipedului notate cu a, b, c, se măsoară fiecare de cinci ori. Apoi,

calculăm mediile pentru fiecare latură şi erorile medii absolute. Datele experimentale le
introducem în tabelul 5.2.1.

Tabel 5.2.1. Laturile paralelipipedului.

a (mm) a (mm) b (mm) b (mm) c (mm) c (mm)

2. Masa, m, o determinăm prin cântărire cu balanţa (fig.4.4) ,o singură dată, cu eroarea

Δm = 0,5mg.

5.2.2. MĂRIMI MĂSURATE INDIRECT

1. Volumul paralelipipedului, V, se calculează cu relaţia

V = a b c. (5.2.1)
Eroarea comisă asupra volumului este
ΔV = b c Δa + a c Δb + b a Δc. (5.2.2)
În formulele (5.2.1) şi (5.2.2), mărimile a ,b, c se înlocuiesc cu valorile medii iar erorile Δa ,
Δb şi Δc se înlocuiesc cu valorile lor medii absolute conform tabelului 5.2.1.
2. Densitatea, ρ, o calculăm prin raportul dintre masă şi volum iar eroarea o calculăm cu
formula
Δρ = (m ΔV + V Δm) / V2. (5.2.3)
Valoarea adevărată a densităţii este
ρad. = ρ ± Δρ. (5.2.4)

5.2.3. PREZENTAREA REZULTATELOR

Cu mărimile determinate direct sau indirect completăm tabelul 5. 2. 2.

Tabel 5.2.2. Masa, volumul şi densitatea corpului.

3
m (kg) Δm (kg) V(m ) ΔV (m3 ) ρ (kg/m3 ) Δρ (kg/m3 )

5.2.4. ÎNTREBĂRI BIPOLARE

a. Presiunea şurubului micrometric la repetarea măsurătorilor asupra aceluiaşi obiect, este

constantă ? Da . Nu .
b) Partea zecimală la măsurarea lungimii cu micrometrul repezintă sutimile de mm ?
Da . Nu .
c. Sutimile dintr-un milimetru la micrometru sunt înscrise pe o rigletă ? Da . Nu .
d. Relaţia de transformare, 1g/cm3 = 1000kg/m3, este corectă ? Da . Nu .
e. Mărimea y ester definită astfel y = a b. Erorile asupra mărimilor măsurate a şi b sunt Δa
respectiv Δb . Formula Δy / y = Δa / a + Δb / b permite calculul erorii relative comise
asupra mărimii y ? Da . Nu .

APLICAŢIA PRACTICĂ 5.3.

MĂSURAREA DIRECTĂ A GROSIMII UNEI PLĂCI CU SFEROMETRUL

Sferometrul este descris în cap.4, par.4.1.1. Modul de măsurare al grosimii unei plăci
cu sferometrul este prezentat pe fig. 5.3.1.
Succesiunea operaţiilor care trebuie efectuate pentru măsurarea grosimii unei plăci cu
sferometrul este prezentată mai jos.

5.3.1. MĂSURĂTORI DIRECTE

1. Se aşează sferometrul pe placa de sticlă neagră furnizată de producător şi se roteşte

tamburul T astfel ca vârful vergelei V să facă contact cu placa. Contactul este sesizat
mecanic de pârghiile P1 şi P2. Pârghia P2 trebuie să rămână în dreptul diviziunii zero a
alidadei semicirculare A.
Pe rigla R se citeşte numărul de rotaţii iar pe tamburul T se citeşte fracţiunea dintr-o rotaţie.
Notăm citirea cu h0 . Repetăm operaţia de trei ori şi calculăm media h0 .
2. Ridicăm vârful şurubului prin rotirea în sens opus a tamburului şi aşezăm placa
studiată peste placa de bază. Prin rotirea tamburului aducem vârful şurubului în contact cu
placa studiată în centrul ei. Notăm citirea cu h1. Repetăm operaţia de trei ori şi calculăm
media h1 . Grosimea plăcii în mijlocul ei este hm= h1 -- h0 .
3. Analog, măsurăm grosimea plăcii în alte patru puncte situate în vecinătatea
colţurilor. Notăm valorile obţinute cu hA , hB , hC , hD . Rezultatele obţinute arată dacă
placa este plan-paralelă sau este prismatică.
4. Înregistrăm rezultatele în tabelul 5.3.1.
 Tabelul 5.3.1. Grosimea plăcii.
hm hA hB hC hD hmediu Δ hmediu
(mm) (mm) (mm) (mm) (mm) (mm) (mm)

A
• P2 0
P1 •
R T

a b
V
Măsurand
Placa etalon
Fig.5.3.1. Măsurarea grosimii cu sferometrul.

5.3.2. ÎNTREBĂRI BIPOLARE

a. Punctul de zero al sferometrului trebuie determinat la începutul fiecărui set de

măsurători ? Da . Nu .
b. Punctul de zero al sferometrului poate fi sesizat fie prin metode mecanice fie prin
metode optice ? Da . Nu .
c. Vârful inferior al vergelei şurubului micrometric al sferometrului este rotunjit ?
Da . Nu .
d. Fracţiunea dintr-o rotaţie a discului se citeşte pe tambur ? Da . Nu .
e. Se poate evidenţia cu ajutorul sferometrului dacă o placă este prismatică ?
Da . Nu .

APLICAŢIA PRACTICĂ 5.4.

CALIBRAREA CRONOMETRULUI ELECTRIC PRIN COMPARAŢIE CU

CRONOMETRUL MECANIC

Cronometrele mecanic şi electric sunt descrise în cap.4 ,secţiunile 4.1.3.a, respectiv

4.1.3.b. Părţile componente ale cronometrului mecanic sunt prezentate pe fig.4.5 iar părţile
cronometrului electric sunt prezentate pe fig. 4.6.
Lucrarea de laborator se desfăşoară parcurgând etapele descrise mai jos.

5.4.1. MĂSURAREA DURATELOR

1. Se apasă simultan butoanele START ale celor două cronometre.
2. La momentul t1 =5s indicat de cronometrul mecanic,se apasă butoanele STOP ale celor
două cronometre şi se citeşte indicaţia t1‘ a cronometrului electric.
3. Se repetă operaţia de cinci ori, de fiecare dată cronometrul mecanic indicând 5s, şi se
'
calculează media duratelor măsurate de cronometrul electric, t1 .
4. Se repetă operaţiile de la punctele 1, 2 şi 3 pentru duratele t2 =10s, t3 =15s, t4 =20s,
t5 =25s, măsurate de cronometrul mecanic. Se calculează mediile duratelor măsurate de
'
cronometrul electric t 2 , t ' 3 , t ' 4 , t ' 5 .
5. Pentru fiecare secvenţă se calculează erorile t ' 1 , t '2 , t '3 , t '4 , t '5 .
Eroarea cronometrului mecanic se consideră Δtmec = 5 10-3 s.
6. Se completează tabelul 5. 4. 1.

Tabel 5.4.1. Duratele indicate de cronometrul mecanic şi de cronometrul electric.

tI,mec.(s) t ' i ,el . ( s) t ' i ,el . (s)
5
*
*
25

7. Cu datele din tabelul 5.4.1 se trasează curba de etalonare, printre puncte, ţinând seama
de erori.

5.4.2. ÎNTREBĂRI BIPOLARE

a. Perioada de rotaţie a acului la ceasornicul electric este T=1s ? Da  . Nu .
b. La ceasornicul mecanic, sutimea dintr-o secundă este indicată pe cadranul mic circular
iar secundele sunt indicate pe cadranul mare circular ? Da . Nu .
c. Cronometul electric este acţionat de un motor electric ―pas cu pas‖? Da . Nu .
d. Doi sportivi pleacă simultan într-o cursă de alergare dar nu ajung simultan la linia de
sosire. Arbitrul având un cronometru mecanic, poate să măsoare decalajul temporal dintre
momentele la care sportivii ating linia de sosire ? Da . Nu .
e. Fenomenele de histerezis cauzate de frecările interne dintre piesele cronometrului
eletric, sunt o cauză a erorilor sistematice ale acestui instrument ? Da . Nu .
f. Dacă graficul de calibrare al ceasornicului electric comparativ cu ceasornicul mecanic este, în
limitele erorilor de măsurare, o dreaptă cu panta unu înseamnă că indicaţiile celor două
instrumente pentu măsurarea timpului sunt identice ? Da . Nu ..

APLICAŢIA PRACTICĂ 5.5.

TEMPERATURA DE ECHILIBRU ENERGETIC A UNEI PLĂCI
ABSORBANTE EXPUSE ENERGIEI RADIANTE ELECTROMAGNETICE
5.5.1. ASPECTE TEORETICE
Un corp expus radiaţiei electromagetice cu lungimi de undă aparţinând spectrulului
optic şi infraroşu apropiat absoarbe o parte a energiei incidente care se transformă în
energie termică şi produce încălzirea corpului. Creşterea temperaturii corpului determină
creşterea pierderilor termice prin radiaţie, convecţie şi conducţie. La un moment dat, fluxul
radiant absorbit este egalat de fluxul pierderilor termice şi corpul ajunge în starea de
echilibru energetic. În această stare temperatura corpului rămâne costantă deşi este expus în
continuare fluxului radiant. Corpul se află într-o stare staţionară.
În starea staţionară ,ecuaţia echilibrului energetic este

SC = ε Sp (Te—Ta ). (5.5.1)

Membrul stâng al relaţiei (5.5.1) reprezintă fluxul energetic absorbit de către placa neagră
iar membrul drept al relaţiei reprezintă fluxul energetic pierdut de către corpul care se
încălzeşte.
 Semnificaţiile fizice ale mărimilor din formula (5.5.1) sunt:
E, iluminarea energetică a suprafeţei absorbante, <E>SI = W/m2;
a, absorbtanţa suprafeţei iradiate, [a]=1;
SC , aria suprafeţei de captare, < SC>SI = m2 ;
Sp , aria suprafeţei de pierderi termice;
ε , emisivitatea suprafeţei, [ε]=1;
Te , temperatura corpului în starea de echilibru energetic, <T>SI = K;
Ta, temperatura mediului ambiant;
C, conductanţa termică (cantitatea de căldură pierdută de corp prin unitatea de arie,în
unitatea de timp,dacă diferenţa de temperatură faţă de mediu ar fi de un grad),
<C >SI = W / (m2K).
Dacă corpul este izolat pe părţile laterale şi posterioară (SC= Sp ) din ecuaţia (5.5.1)
se obţine
Te—Ta E/ (ε C). (5.5.2)
Suprafeţele de captare a energiei electromagnetice pot fi realizate astfel încât a= ε şi ca
urmare din ecuaţia ( 5.5.2 ) se obţine

Te=Ta + E/ C . (5.5.3)

Ecuaţia (5.5.3) arată că temperatura suprafeţei absorbante a energiei radiante electromagnetice, în

starea de echilibru energetic depinde liniar de densitatea fluxului radiant.

5.5.2. STANDUL EXPERIMENTAL

Elementele instalaţiei sunt descrise în cap.4 după cum urmează:

sursă de lumină şi microinsolator, par.4.7;
termometru electronic, par.4.1.6 ;
luxmetru PU 150, alineat 4.1.7.
Schema de principiu a instalaţiei este prezentată pe fig.5.5.1. Pe aceeaşi figură sunt
menţionate elementele standului.
Absorberul energiei radiante este un strat subţire de vopsea neagră depus pe o placă
metalică subţire, termoconductibilă.

Termometru
G
Sursa Termică

Placa absorbantă

PU-150

Fig.5.5.1. Corp în echilibru termic în câmpul radiant.

5.5.3. SARCINILE LUCRĂRII

Pentru ridicarea experimentală a dependenţei Te = f ( E ) se procedează după cum

urmează:
 Pentru variaţia iluminării pe suprafaţa absorbantă, sursa de lumină se roteşte în jurul
axului orizontal de susţinere.
Iluminarea în unităţi fotometrice se măsoară cu luxmetrul PU 150. Intensitatea radiaţiei
se exprimă în unităţi energetice cu relaţia de transformare 1lx= 0,01307 W/m2.
Se introduce microinsolatorul în câmpul radiant şi se măsoară temperatura la intervale
de 5min. Starea microinsolatorului devine staţionară dacă la trei măsurători consecutive
temperatura rămâne constantă.
Temperatura corpului în starea de echilibru energetic se determină pentu zece valori ale
iluminării.

5.5.4. PREZENTAREA REZULTATELOR

Se ridică graficul dependenţei experimentale Te= f (E).

Se calculează panta dreptei, apoi cu ajutorul relaţiei (5.5.3) se calculează conductanţa.
Rezultatele experimentale se introduc în tabelul 5.5.1.

Tabel 5.5.1. Iluminarea, temperatura de echilibru şi conductanţa.

Nr.crt. Ei (lx) Ei (W/m2 ) Te (K) C (W/(m2 K )
1
.
.
10

5.5.5. ÎNTREBĂRI BIPOLARE

a. Absorbtanţa şi emisivitatea sunt mărimi adimensionale numai în SI? Da . Nu .

b. Este corectă relaţia de transformare 1W/(m2 K)= 10-4 J/(cm2 s 0C ) ? Da . Nu .
c. În starea de echilibru energetic,temperatura suprafeţei expuse energiei radiante este
constantă în timp ? Da . Nu .
d. Dacă la reprezentarea Te = f(E),panta dreptei este unu, rezultă că valoarea conductanţei
termice este C= 10-4 W/(cm2 K) ? Da . Nu .
e. Diferenţa ( Te – Ta ) are aceeaşi valoare dacă măsurăm Ta şi Te în scara absolută sau
dacă măsurăm ta şi te în scara Celsius ? Da . Nu .

APLICAŢIA PRACTICĂ 5.6.

DETERMINAREA REZISTENŢEI ELECTRICE PRIN MĂSURĂTORI

DIRECTE ŞI PRIN MĂSURĂTORI INDIRECTE

5.6.1. MĂSURĂTORI DIRECTE CU OHMETRUL

5.6.1.1. Măsurări cu ohmmetrul analogic

Ohmmetrul analogic este descris în alineatul (a2) al paragrafului 4.1.4 din capitolul
4.
În alineatul (a1) al paragrafului 4.3.1 este descris rezistorul în decade. Cu
comutatoarele K1, K2,….., de pe cutia cu rezistori se selectează câte un rezistor care
îndeplineşte rolul de măsurand. Valoarea rezistenţei selectate se citeşte pe panoul
rezistorului în decade.
Se reglează punctul de zero al ohmmetrului conform indicaţiilor din par 4.1.4, apoi
se trece aparatul pe domeniul de măsură cel mai mare şi se conectează la bornele
rezistorului. Dacă deviaţia acului este prea mică , se trece aparatul pe domenii de măsură
succesiv mai mici astfel ca acul să se poziţioneze cel mult în cea de-a doua treime a scalei.
 Se calculează constanta de citire a scalei şi prin înmulţirea acesteia cu numărul
indicat de ac se obţine valoarea rezistenţei.
Se repetă operaţiile pentru încă cinci rezistori .
Considerând valoarea indicată pe panoul rezistorului în decade ca reală , calculăm
diferenţele ΔRan.= Ran.—Rnom (nom. → nominal;an. → analogic).

5.6.1.2. Măsurări cu ohmmetrul digital

Ohmmetrul digital este descris în alineatul 4.1.4.b din capitolul patru. La bornele
aparatului de măsră se conectează rezistorul în decade, apoi aparatul se conectează la reţea.
Alegând aceleaşi rezistenţe ca la alineatul precedent, pe ecran se citesc valorile Rdig. (dig. →
digital). Secalculează diferenţele ΔRdig..= Rdig..—Rnom.

5.6.1.3. Prezentarea rezultatelor

Datele experimentale asupra valorilor aceleeaşi rezistenţe obţinute cu două aparate de

măsură sunt sintetizate în tabelul 5.6.1.

Tabel 5.6.1. Valorile rezistenţelor.

Nr. Rnom. Ran. Rdig. ΔRan. ΔRdig.
rezistor (Ω) (Ω) (Ω) (Ω) (Ω)
1
.
.
5

5.6.2. MĂSURĂTORI INDIRECTE

Metoda tensiune-curent sau metoda ampermetru-voltmetru constă în măsurarea

tensiunii pe un rezistor şi a curentului prin acesta şi calcularea rezistenţei cu legea lui Ohm
pentu o porţiune de circuit. Metoda are două variante: montajul amonte şi montajul
aval.

5.6.2.1. Montajul amonte

Montajul amonte se utilizează pentu măsurarea rezistenţelor mari cuprinse între 1kΩ
şi 103 kΩ . Schema circuitului este prezentată pe fig. 5. 6. 1.
Aparatele de măsurare voltmetru şi ampermetru sunt prezentate în par.4.1.4.

IA RA R
• A •
I
+ IV RV
-- V

Fig. 5.6.1. Montajul amonte.

Se pun aparatele de măsură pe domeniile cele mai mari,apoi pe panoul rezistorului în

decade se selectează o rezistenţă mai mare ca 1 kΩ. Se trec aparatele de măsură pe domenii
mai mici, se alege scara de măsură, se calculează factorul de amplificare şi cu indicaţiile
aparatelor se calculează rezistenţa. Se repetă operaţiile pentru zece rezistenţe şi se
calculează de fiecare dată abaterea valorii măsurate faţă de valoarea nominală a rezistenţei
înscrisă pe panoul rezistorului.
 Rezultatele sunt sintetizate în tabelul 5.6.2.

Tabel 5.6.2. Valorile rezistenţelor obţinute cu montajul amonte.

Nr.rezistor Rnom.( kΩ) Rmăsurat(kΩ) ΔR ((kΩ)
1
.
.
10

5.6.2.2. Montajul aval

Montajul aval permite măsurarea rezistenţelor mici. Schema circuitului este

prezentată pe fig.5.6.2.

IA I1 R
A • •
+ IV
-- V

Fig. 5.6.2 Montajul aval

În circuit se introduc rezistenţe mai mici decât 1000Ω.

Operaţiile care trebuie efectuate sunt aceleaşi ca la alineatul precedent.
Rezultatele se introduc în tabelul 5.6.3.

Tabel 5. 6. 3. Valorile rezistenţelor obţinute cu montajul aval.

Nr.rezistor Rnom.( kΩ) Rmăsurat(kΩ) ΔR ((kΩ)
1
.
.
10

5.6.3. ÎNTREBĂRI BIPOLARE

a. Pe scara ohmmetrului analogic, simbolul este în extremitatea stângă iar cifra

zero este în extremitatea dreaptă ? Da . Nu .
b. Eroarea relativă comisă la măsurarea rezistenţei prin montajul amonte este ε =RA /
R măs .? (A → ampermetru, măs → măsurat). Da . Nu .
c. Eroarea relativă comisă la măsurarea rezistenţei cu montajul aval este ε=RV / Rmăs.?
(V. →voltmetru) Da . Nu .
d. Erorile relative la măsurarea aceleeaşi rezintenţe cu montajul aval respectiv amonte
sunt egale dacă valoarea rezistenţei este R=(RA RV )1/2 ? Da . Nu .
e. La ohmmetrul analogic, punctul de zero se stabileşte înaintea fiecărui set de
măsurători ? Da . Nu .
 APLICAŢIA PRACTICĂ 5.7.

MĂSURAREA FRECVENŢEI TENSIUNII REŢELEI URBANE CU

OSCILOSCOPUL

5.7.1. STANDUL EXPERIMENTAL

Folosim un montaj potenţiometric ale cărui elemente sunt descrise în cap.4 şi anume:
autotransformator reglabil descris în par 4.5;
reostat descris în par.4.3.1;
osciloscop descris în subpar.4.1.5;
Schema montajului este prezentată pe fig. 5.7.1.

•
Fig. 5.7.1. Conectarea osciloscopului.

5.7.2. MODUL DE LUCRU

Cu butonul variacului alegem o tensiune mai mică decât 10V. Conectăm la bornele
secundarului reostatul şi ampermetrul. Cu cablul coaxial conectăm potenţiometrul la
borna Y a osciloscopului.
Cu comutatorul Y al osciloscopului stabilim amplitudinea semnalului pe ecran.
Cu comutatorul X al bazei de timp stabilim forma semnalului astfel încât acesta să
ocupe întreg ecranul.
Pe axa orizontală citim numărul de diviziuni care revine unei oscilaţii complete, apoi
prin înmulţire cu baza de timp aflăm perioada semnalului şi calculăm frecvenţa sa.
Repetăm operaţiile pentu alte valori ale bazei de timp şi calculăm de fiecare dată
frecvenţa.
i
Calculăm frecvenţa medie şi o comparăm cu frecvenţa standard a reţelei.,
n
ν0 =50Hz, 0 , .
0
Completăm tabelul 5.7.1.

Tabelul 5.7.1. Frecvenţa reţelei.

Baza de timp T νI ε
(s/div) (s) (Hz) (Hz) (Hz) ( %)
1
.
.
5
 5.7.3. ÎNTREBĂRI BIPOLARE

a. La bornele secundarului variacului, tensiunea este alternativă sinusoidală  sau continuă

pulsatorie  ?
b. Montajul potenţiometric din lucrarea 5.7 permite modificarea amplitudinii  sau a
frecvenţei  tensiunii alternative la borna Y a osciloscopului?
c. Cu comutatorul Y al amplificării osciloscopului se modifică amplitudinea semnalului pe
ecran de-a lungul axei Ox  sau de-a lungul axaei Oy  ?
d. Comutatorul bazei de timp este pe poziţia 2ms/div. Pe ecran oscilaţia completă ocupă
n= 9,8div. Perioada semnalului este de 4,9ms  sau de 19,6ms  ?
f. Valorile standard ale frecvenţei şi tensiunii efective ale reţelei urbane sunt
ν0 = 50 Hz şi U = 220 V ? Da . Nu .

5.8. TESTUL GRILĂ T 5

1. (2p) Pentru un tub eroarea absolută asupra densităţii , Δρ, se calculează cu formula:
a) Δρ =Δm/ΔV ;b) Δρ =Δm V-1 ; c) Δρ= ε ρ ( ε,eroarea relativă); d) ρ=m/V.
2. (1p) Latura unui cub este a iar eroarea este Δa.Volumul va fi calculat cu eroarea
absolută
a) ΔV= 3 Δa; b) ΔV=( Δa)3 ; c) ΔV= 3a2 Δa ; d) ΔV=a3 .
3. (2p) La calibrarea unui ceasornic electric prin comparaţie cu unul mecanic, graficul
dependenţei tel.= f ( tmec. ) este o dreaptă înclinată cu unghiul α=430 faţă de axa orizontală
(tmec.).Constanta de calibrare a aparatului este: a) 1,07; b) 1,00 ; c) 0,93; d) 0,68.
4. (2p) În cazul unei plăci absorbante expuse radiaţiei solare, se găseşte că dependenţa
temperaturii de echilibru funcţie de intensitatea radiaţiei este o dreaptă înclinată cu un
unghi oarecare faţă de axa orizontală. Pe grafic se măsoară variaţiile ΔE = 26,4 W/m2 şi
ΔT = 4,8 K. Coeficientul pierderilor termice (conductanţa) este: a) 0,04 W /(m2 K); b)
0,21 K-1 ; c) 5,50 W/(m2 K ) ; d) 21,6W.
5. (1p) Tensiunea aplicată pe un rezistor este U iar intensitatea curentului prin acesta este I.
Se cunosc mărimile: U=4,5V, I=2,2A, ΔU=0,5V şi ΔI=0,1A. Eroarea relativă comisă la
calculul rezistenţei este : a) 5 ,00 Ω; b) 0,20 Ω ; c) 2,04 Ω; d) 11,5%.
6. (1p) Mărimea căutată este N. Mărimea măsurată este a. Formula de calcul este N = a3.
Eroarea absolută asupra mărimii N este: a) ΔN = Δa ; b) ΔN = (Δa)n ;
c) ΔN = n a n-1 Δa ; d) ΔN = (Δa )0,5 .
7. (1p) Mărimile a şi b sunt cunoscute cu erorile Δa şi Δb. Mărimea căutată este c ,
c = a— b. Eroarea relativă comisă asupra mărimii c este: a) Δ a / Δb ;
b) Δa+ Δb ; c) (Δa + Δb) / (a—b) ; d) (Δa + Δb) / (a+b).

5.9. SOLUŢIILE TESTULUI GRILĂ T 5

1(2p) 2(1p) 3 (2p) 4(2p) 5(1p ) 6( 1 p ) 7( 1p )

a x
b x
c x x x x x x
d x
Total 10 puncte
 5.10. REZUMATUL CAPITOLULUI 5

Mijloacele de măsurare sunt utilizate pentru măsurări în experimente simple.

Măsurătorile se efectuează asupra mărimilor de natură: mecanică, termică, electrică,
electomagnetică. Mărimile fizice sunt determinate fie prin măsurări directe fie prin
măsurări indirecte.
Mijloacele de măsurare folosite sunt: şublerul, micrometrul, balanţa, cronometre,
ampermetrul, voltmetrul, luxmetrul, termometrul, osciloscopul şi ohmmetrul.
 CAPITOLUL 6

FENOMENE MECANICE

Extensia

6.1. Determinarea unor caracteristici cinematice şi dinamice ale mişcării punctului material
în câmpul gravitaţional al Pământului, 7,5 pag.
6.2. Compunerea oscilaţiilor perpendiculare. Măsurarea lungimii de undă. Calculul vitezei
de propagare a sunetului în aer, 3,5 pag.
6.3. Determinarea pragului de audibilitate, 2,5 pag.
6.4. Determinarea razei de curbură a unei calote sferice cu ajutorul sferometrului, 1,5 pag.
6.5. Testul grilă T6, 1 pag.
6.6. Soluţiile testului grilă T6, 0,25 pag.
6.7.Rezumatul capitolului 6 0,25 pag.

Obiective

Măsurarea directă a mărimilor fizice: timp de cădere, prag de audibilitate, rază de curbură şi
a distanţei dintre două puncte din mediul de propagare al undelor sonore pentru care
diferenţa de fază este eglă cu π.
Determinarea indirectă a mărimilor fizice: acceleraţia gravitaţională, intensitatea câmpului
gravitaţional, potenţialul câmpului gravitaţional, masa Pământului, lungime de undă, viteză
de propagare a sunetului în aer.

Fixarea
Răspunsuri la întrebări şi compararea acestora cu informaţiile din cuprinsul capitolului.

Evaluarea
Rezolvarea testului grilă T6 şi notarea soluţiilor conform grilei de corectare.

APLICAŢIA PRACTICĂ 6.1.

DETERMINAREA UNOR CARACTERISTICI CINEMATICE ŞI

DINAMICE ALE MIŞCĂRII PUNCTULUI MATERIAL ÎN CÂMPUL
GRAVITAŢIONAL AL PĂMÂNTULUI

6.1.1. CONSIDERAŢII TEORETICE

Masa gravifică a corpurilor este sursa câmpului gravitaţional pe care acestea îl
creează în jurul lor. Câmpul gravitaţional se manifestă prin forţa de interacţiune dintre
corpuri. Modulul forţei gravitaţionale este dat de legea atracţiei universale a lui Newton
m1 m 2
F K . (6.1.1)
r2
unde: F – forţa de atracţie gravitaţională; m1 şi m2 – masele corpurilor; r – distanţa dintre
centrele de masă ale corpurilor; K – constanta atracţiei universale,
N m2
K 6,67 10 11 .
kg 2
Modulul forţei de interacţiune dintre Pământul de masă M şi un corp de masă m aflat
în câmpul gravitaţional al Pământului, la înălţimea h, este
 M m M m
F K K , (6.1.2)
( R h) 2 r2
unde: R – raza medie a Pământului, R = 6370 km, r = R+h.
În mişcarea de cădere liberă a corpului de masă m acceleraţia gravitaţională este
F M
g K , adică g = f ( r ) (6. 1. 2 ‗ )
m r2
Dacă înălţimea h este mult mai mică decât raza Pământului, h<<R , se poate
considera că r = R şi se obţine acceleraţia gravitaţională la suprafaţa Pământului:
M
g0 K 2
, adică g0 = const.= 9,80665 ms-2 (6.1.3)
R
Acceleraţia gravitaţională la 45º latitudine şi la nivelul mării se numeşte acceleraţie
gravitaţională normală.
Dacă corpul cade liber, pornind din repaus la t0 = 0, legea mişcării este
1
h g0 t 2 . (6.1.4)
2
Dacă se măsoară h şi t, cu relaţia precedentă se poate calcula valoarea acceleraţiei
gravitaţionale la nivelul solului
2h
g0 . (6.1.5)
t2
Cunoscând valoarea lui g0, cu relaţia ( 6 .1. 3), se poate calcula masa Pământului.
La deplasarea corpului între două puncte de coordonate r1 şi r2, câmpul efectuează
lucrul mecanic

r2
1 1
L12 Fdr KMm E p1 E p2 Ep , (6.1.6)
r1
r1 r2
M m
cu: Ep 1 , Ep 2 energii potenţiale gravitaţionale, E p K .
r
Relaţia (6.1.6) arată că lucrul mecanic efectuat de câmpul gravitaţional la deplasarea
unui corp între două puncte (1) şi (2) depinde de poziţiile iniţială şi finală ale corpului şi nu
depinde de forma drumului. Adică, câmpul gravitaţional este conservativ.
Dacă în relaţia (6.1.6 ), r2 → ∞, se obţine lucrul mecanic cheltuit pentru a deplasa
corpul dintr-un punct de coordonată r până la infinit
M m
L K (6. 1. 6 ‗ )
r
Potenţialul câmpului gravitaţional într-un punct se defineşte cu relaţia
L M
, adică K (6.1.7)
m r
Potenţialul câmpului într-un punct exprimă lucrul mecanic efectuat de câmp pentru a
deplasa corpul de masă egală cu unitatea din acel punct până la infinit, unde este în repaus.
La suprafaţa Pământului ( r = R ), potenţialul câmpului gravitaţional este
M
0 K (6.1.8)
R
În mişcarea de cădere liberă a corpului de masă m pe distanţa h, lucrul mecanic
efectuat de forţa de greutate este
R h
dr Mm
L KMm K . (6.1.9)
R r2 RR h
Deoarece h << R , produsul R (R+h ) , se aproximează cu R 2 şi obţinem
L m g0 h . (6.1.10)
 Variaţia energiei potenţiale a sistemului corp-Pământ la mişcarea corpului din
punctul de potenţial υ' = - K M / (R+h ) până în punctul de potenţial υ 0 = - K M / R este
. Ep m 0 ' m g0 h (6.1.11)
Relaţia L E p , exprimă teorema de variaţie a energiei potenţiale în câmp de
forţe conservative.
La nivelul solului, viteza corpului ce cade liber pe distanţa h, pornind din repaus este
v g0 t . (6.1.12)
Variaţia energiei cinetice a corpului este
mv2 g0 t 2
Ec m g0 m g0 h . (6.1.13)
2 2
Relaţia L E c , exprimă teorema variaţiei energiei cinetice în câmp de forţe
conservative.
Intensitatea cîmpului gravitaţiunal este definită ca fiind forţa cu care câmpul
acţionează asupra unităţii de masă a corpului de probă
 1 
F. (6.1.14)
m
Câmpul fiind conservativ, intensitatea se calculează cu formula

grad . (6.1.15)
Cu relaţiile (6.1.7) şi (6.1.15) se obţine formula pentru calculul modulului intensităţii
câmpului gravitaţional
(r ) KM / r 2 (6.1.16)
Notă: Greutatea măsurată a unui corp este suma vectorială dintre forţa de atracţie a
corpului de către Pământ şi forţa centrifugă condiţionată de mişcarea de rotaţie a
Pământului.
Greutatea este maximă la poli şi scade spre ecuator dependent de latitudinea locului.
G pol G lt
În acelaşi timp, variaţia relativă: (unde Glt este greutatea la latitudinea lt)
G pol
nu depăşeşte 0,55 % .
În consideraţiile precedente, s-a considerat că Pământul are formă sferică, este
omogen şi s-au neglijat efectele datorate rotaţiei Pământului.

6.1.2. DESCRIEREA INSTALAŢIEI

Schema electrică a instalaţiei este reprezentată în figura 6.1.1. Instalaţia foloseşte un

cronometru electric pentru a măsura durata de cădere a unei bile pe distanţa h=1,275 m. În
figura 6.1.1 distingem:
1 – redresor de tensiune;
2 –cronometru;
3 – tub prin care cade corpul;
4 – pâlnie;
5 – bilă care cade, m1 =66,6g , m2 = 56,3g ;
6 – electromagnet;
7 – contacte de pornire a cronometrului;
8 – contacte de start;
9 – contact pentru oprirea cronometrului;
10 – clapeta pentru acţionarea întrerupătorului 9;
11 – cutie pentru recuperarea bilei;
A, B – pârghii pentru comanda alimentării cronometrului;
12 – suport din două semiinele cu circumferinţa mai mică decât a a bilei;
13 – cablu pentru acţionarea semiinelelor
La apăsarea butonului ―start‖ electromagnetul deschide suportul semiinelar şi simultan este
alimentat motorul cronometrului. Corpul cade şi în mişcare loveşte clapeta 10 care prin
basculare deschide contactul 9 şi cronometrul se opreşte.

5
7

E.M. 4
Pornire
cronometru 6
12

13

Cronometru 8
A 3

Start
B 2

+ -
CC 7V
+
220 V CC 9
24V
-
Reţea 1 11

Sursă de
alimentare

Clapa 10
stop

Fig. 6.1.1. Schema electrică a instalaţiei

 6.1.3. MODUL DE LUCRU

Pentru a măsura durata de cădere a bilei se procedează după cum urmează:

- se conectează instalaţia la reţea prin apăsarea butonului ―reţea‖;
- se pune bila în pâlnie;
- se apasă pârghia A în jos;
- se apasă pârghia B în jos ţinând A apăsat, până când acul cronometrului ajunge la
diviziunea 0;
- se eliberează pârghia B, apoi se eliberează pârghia A;
- se apasă pe butonul ―start‖.
La apăsarea butonului ―start‖ pâlnia eliberează bila, care cade până la clapeta 10 iar
contactul 9 decuplează cronometrul. Se apasă pe butonul ―start‖.
Pe cadranul cronometrului se citeşte timpul de cădere. Apoi, se pune bila în pâlnie, se
aduce cronometrul la zero, se apasă pe butonul ―start‖, ş.a.m.d.
Succesiunea operaţiilor de mai sus se repetă de zece ori.

6.1.4. SARCINILE LUCRĂRII

a) Se măsoară durata de cădere a corpului de zece ori, iar valorile ti se introduc în

tabelul nr. 6.1.1.
b) Se calculează timpul de cădere mediu t c

10
1
tc ti . (6. 1. 17 )
n i 1

Apoi, se calculează erorile absolute t i şi eroarea absolută medie tc

10
1
ti ti tc ; tc ti . (6. 1. 18 )
n i 1

c) Se calculează valoarea mărimii g0 cu formula ( 6. 1. 5 ), utilizând t c .

d) Se calculează: masa Pământului cu formula (6.1.3), potenţialul câmpului
gravitaţional cu formula (6.1.8), lucrul mecanic al forţei de greutate cu formula (6.1.10),
variaţia energiei potenţiale gravitaţionale cu formula (6.1.11), variaţia energiei cinetice cu
formula ( 6.1.13) şi intensitatea câmpului gravitaţional cu formula (6. 1.15 ).
Calculul erorilor se efectuează după cum urmează :
Eroarea relativă comisă asupra mărimii g0 se calculează cu formula:

g0 h t
2 c. (6. 1. 19 )
g0 h tc

Prin construcţia aparatului, eroarea asupra distanţei h este h 5 10 4 m .

Calculele se sintetizează în tabelul nr. 6.1.1, exprimând mărimile determinate în
unităţile de măsură indicate în paranteze.
 Tabelul nr. 6.1.1 Acceleraţia gravitaţională
Mărimea Numărul măsurătorii
fizică
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
ti s

tc s
ti s

tc s
g 0 m / ss
M kg
m2s 2

L [J ]
Ep J
Ec J
[ N / kg]
h
h
tc
tc
Δg0(ms-2 )
2
g 0 ad ms

6.1.5. ÎNTREBĂRI BIPOLARE

În sistemul CGS , valoarea constantei atracţiei gravitaţionale este

a.
K= 6,67 10—11 gcm3 s—2 ? Da □. Nu □.
b. Valoarea medie a timpului de cădere a bilei în experimentul descris este tC 0,51s .
Numărul măsurătorilor este n=10. Măsurătorile cinci şi opt indică aceeaşi valoare a
timpului de cădere , tC =0,62s. Cele două măsurători sunt afectate de erori grosolane ?
Da □. Nu □.
c. În formula L= Δ EC, simbolul L reprezintă lucrul mecanic al forţelor conservative care
acţionează asupra corpului ? Da □. Nu □.
d. În formula L=--Δ EP, simbolul L reprezintă lucrul mecanic al rezultantei forţelor
conservative şi neconservative care acţionează asupra corpului ? Da □. Nu □.
h 2 tC
e. Formula , reprezintă eroarea relativă comisă asupra timpului de
h tC
cădere ? Da □. Nu □.
 APLICAŢIA PRACTICĂ 6.2.

COMPUNERA OSCILAŢIILOR PERPENDICULARE. MĂSURAREA

LUNGIMII DE UNDĂ. CALCULUL VITEZEI DE PROPAGARE A
SUNETULUI ÎN AER

6.2.1. ASPECTE TEORETICE

În mediile elastice undele se propagă prin antrenarea progresivă a punctelor mediului

în mişcări de vibraţie, ca urmare a forţelor elastice de interacţiune dintre particule.
În mediul de propagare se disting direcţia de propagare a undei şi direcţia de vibraţie
a particulelor mediului. Dacă cele două direcţii sunt paralele unda este longitudinală. În
mediile fluide se propagă numai unde longitudinale.
Fie un punct al mediului în care ajung simultan , pe două direcţii perpendiculare,
două semnale cosinusoidale. Atunci, faţă de momentul la care punctul a fost atins de cele
două semnale, mişcările oscilatorii sunt:

x = A cos ωt,
y= Bcos(ωt +υ) , υ –defazaj. (6.2.1)
Prin eliminarea timpului, se obţine ecuaţia traiectoriei punctului
x2 y2 2 xy cos
sin 2 , (6.2.2)
A2 B2 AB
care este ecuaţia elipsei generalizate, înscrisă în dreptunghiul de laturi 2A şi 2B.
Pentru cazurile particulare care urmează, traiectoria y = f ( x ) este:
elipsă ( fig.6.2.1.a ) de ecuaţie x2 y2 1 , dacă υ=(2n+1)π/2, n este un
2
A B2
număr întreg;
cerc (fig. 6. 2. 1. b ) de ecuaţie x2 +y2=A2, dacă υ=(2n+1)π/2 şi A=B ;
dreaptă în cadranele 1 şi 3 (fig. 6.2.1.c) de ecuaţie y = B x / A, dacă υ=2nπ ;
elongaţia punctului pe dreaptă este s = (A2+B2 ) 1 / 2 ;
dreaptă în cadranele 2 şi 4 (fig. 6.2.1.d) de ecuaţie y= -- Bx /A, dacă
υ = ( 2 n + 1 ) π.
Deci, dacă defazajul este succesiv 0, π, 2π, 3π traiectoria este o dreaptă care aparţine
alternativ cadranelor 1şi 3 sau 2 şi 4. Adică, variaţia defazajului cu π determină
modificarea traiectoriei de la dreapta din cadranele 1şi 3 la dreapta din cadranele 2 şi 4.
.Dacă diferenţa de drum între cele două unde este Δx, defazajul este Δυ = 2π Δ x / λ.
Pentru cazul particular Δφ = π ,rezultă Δx = λ / 2.
Traiectoriile oscilaţiei rezultante sunt prezentate pe fig. 6. 2.1. Deci, dacă în mediul de
propagare,faţă de un punct dat, distanţa variază cu jumătatea lungimii de undă , traiectoria
trece de la dreapta din cadranele 1, 3 la dreapta din cadranele 2, 4 şi reciproc.

y y A y y
B s
-A A -A A
x x x x
s
-B -A

a) b) c) d)
Fig. 6.2.1 Traiectorii ale oscilaţiei rezultante
 6.2.2. STANDUL EXPERIMENTAL

Părţile componente ale instalaţiei sunt prezentate în par. 4. 6. Pe fig. 6. 2. 2 este prezentată
schema de principiu a instalaţiei. Generatorul de semnal furnizează tensiunea Ux = u sin ω
t care se aplică plăcilor X ale osciloscopului şi difuzorului D.

Δx X X
G. D M
S.
R Y

Fig. 6.2.2 Schema de principiu a instalaţiei

Sunetul emis de difuzorul D este interceptat de microfonul M şi convertit în semnal

electric Uy = U sin ( ω t—υ ), defazat cu υ = 2π Δx / λ faţă de Ux din cauza distanţei Δx
parcurse de sunet. Semnalul Uy se aplică pe plăcile Y ale osciloscopului.
Fasciculul emis de tunul electronic este supus acţiunii a două câmpuri care se
manifestă pe direcţii perpendiculare. Pe ecran apare traiectoria mişcării punctului care va fi
eliptică sau liniară.
Distanţele ΔxI şi Δx2 pentu liniile din cadranele 1—3 respectiv 2—4 se citesc pe
rigla gradată R fixată pe suportul cu difuzor şi microfon.

6.2.3. SARCINILE LUCRĂRII

La generatorul de semnal G. S. se stabileşte frecvenţa dorită, apoi se deplasează

microfonul ca pe ecran să apară o linie în cadranele 1—3 şi ulterior a doua linie în
cadranele 2—4. Pe rigla gradată se citesc coordonatele microfonului şi prin diferenţa lor
se obţine distanţa Δx care determină defazajul Δυ= π .
Lungimea de undă este λ = 2 Δx.
Viteza de propagare a sunetului este u = λ / T = λ ν.
Operaţiile se repetă pentru zece valori ale frecvenţei.

6.2.4. PREZENTAREA REZULTATELOR

Cu datele experimentale măsurate şi cu cele calculate se întocmeşte tabelul 6.2.1.

.
Tabel 6.2.1. Viteza de propagare a sunetului în aer.
Nr.crt. ν I (Hz) T(s) Δ xI (m) λ I (m) u I (m/s ) um (m/s) Δ uI (m/s) σm (m/s)
1
.
.
10
 Cu datele din tabelul 6.2.1 se trasează graficul λ = f (T) (T, este perioada) şi calculând
panta dreptei se deduce viteza medie de propagare a sunetului în aer. Viteza de propagare
dedusă pe cale grafică se compară cu viteza medie înregistrată în tabelul 6. 2. 1.

6.2.5. ÎNTREBĂRI BIPOLARE

a. Asupra unui punct acţionează oscilaţiile x= A cos ω t şi y= Bsin ω t. Diferenţa între

fazele oscilaţiilor este Δα = ( 2k+1 ) π / 2  sau Δα = 2kπ / 2  ?
b. Apare un cerc pe ecranul osciloscopului în timpul experimentului de la lucrarea 6. 2 ?
Da . Nu .
c. La compunerea a două oscilaţii cu elongaţiile perpendiculare, defazate cu π/2, traiectoria
mişcării rezultante a punctului material este o dreaptă. Amplitudinile celor două mişcări
sunt A şi B. Amplitudinea mişcării rezultante este S = A+B  sau
S = ( A 2+ B 2 ) 1 / 2  ?
d. Dreapta descrisă de ecuaţia y =-- B x / A aparţine cadranelor 2 şi 4  sau aparţine
numai cadranului 4  ?
e. Sunetele cu frecvenţele scăzute aparţin tonurilor grave  sau tonurilor acute  ?

APLICAŢIA PRACTICĂ 6.3.

DETERMINAREA PRAGULUI DE AUDIBILITATE

6.3.1. ASPECTE TEORETICE

Undele elastice provoacă senzaţia auditivă dacă îndeplinesc următoarele condiţii:

au frecvenţa cuprinsă în intervalul 16 –20.000 Hz;
au intensitatea mai mare decât I0, I0 = 10 -12 W / m 2 ;
au durata mai mare decât Δt = 0,06 s.
Calităţile sunetului sunt: înălţimea, intensitatea şi timbrul.
Înălţimea
Sunetele cu frecvenţa mare sunt acute. Sunetele cu frecvenţa scăzută sunt profunde.
Timbrul
Armonicele superioare care însoţesc sunetul fundamental determină deosebiri între sunete
de aceeaşi frecvenţă emise de instrumente diferite.
Intensitatea
Cantitatea de enrgie sonoră care străbate în unitatea de timp prin unitatea de arie a
suprafeţei normale la direcţia de propagare a sunetului numită intensitate sonoră se
calculează cu formula
I=ρω2 A2 u/2 = 2ρν2 π2A2u. (6.3.1)

În formula (6.3.1), semnificaţiile mărimilor sunt: ρ, densitatea mediului de propagare;

ω, pulsaţia undei; ν, frecvenţa; u, viteza de propagare a undei; A, amplitudinea undei.
În câmpul sonor, pentru undele longitudinale care se propagă pe o singură direcţie, se
disting undele:
de deplasare, descrise de ecuaţia y=Asin(ωt-- 2πx/ λ ),unde λ este lungimea de undă;
de deformare a mediului ,descrise de ecuaţia ε = - y / x =2 πA/ λ ·cos(ωt--2 πx/ λ);
de viteză a vibraţiei, descrise de ecuaţia v= A ω cos (ωt--2 πx/ λ);
de presiune, descrise de ecuaţia p=E ·є=2 π A E / λ · cos(ωt--2 πx/ λ) ) , E este
modulul de elasticitate al lui Young, <E>SI = kg m-1s-2 .
Urechea prezintă o sensibilitate selectivă în raport cu sunetele de diferite frevenţe şi este
caracterizară de către domeniul de audibilitate. Limita inferioară a domeniului audibil
este pragul de audibilitate. Limita superioară a domeniului audibil este pragul senzaţiei
dureroase.
 Sunetul cu frecvenţa ν = 1000Hz se numeşte sunet normal. Pentru sunetul normal
pragul de audibilitate este I0=10-12 W / m 2 iar pragul dureros este Ima x.= 100 W / m 2.

6.3.2. INSTALAŢIA EXPERIMENTALĂ

Pentru determinarea pragului de audibilitate funcţie de frecvenţa sunetului se

foloseşte un generator de semnal prevăzut cu căşti (fig.6.3.1).
Domeniile de intensitate se stabilesc cu un comutator în trepte,KI = 1/1;1/10;1/100.
Fiecare domeniu este extins cu ajutorul unui potenţiometru între zero şi 1,5V pe 10
diviziuni. La potenţiometru se citeşte αI cuprins între zero şi 1,5. Intensitatea sunetului se
calculează cu formula
I = KI αI (6.3.2)
Domeniile comutatorului de frecvenţă sunt Kf = 1;10; 100;………….;105 Hz. Fiecare
domeniu este extins cu un potenţiometru cu diviziunile αf = 1 ’ 10. Frecvenţa sunetului
emis este
ν = Kf αf (6.3.3)

αf

Kf

αI KI

Fig. 6.3.1. Generator de semnal.

6.3.3. SARCINILE LUCRĂRII

a. Se pune generatorul de semnal pe intensitatea maximă şi se modifică frecvenţa

începând cu valoarea de 10 Hz până la valoarea maximă a acesteia pentu a stabili
intervalul de frecvenţă în care urechea percepe sunetele emise de generator.
b. Se calculează lărgimea domeniului audibil pentu instalaţia folosită cu formula
Δν = ν max. -- νmin. şi se împarte la 100.
c. Începând cu νmin se dau frecvenţei creşteri egale cu Δν/100 şi la fiecare frecvenţă
νN Δν / 100 se determină cu ajutorul butoanelor KI şi αI intensitatea sunetului la
care acesta mai este perceput de către ureche.

6.3.4. PREZENTAREA REZULTATELOR

a. Datele experimentale se sintetizează în tabelul 6. 3. 1.

Tabel 6. 3. 1 Intensitatea pragului audibil în unităţi relative ( u. r. )

ν (Hz) lg(ν ) KI αI I(u.r)
νmin.
νmin.+Δν/100
νmin.+2Δν/100
.
.
νmin. Δν/100
b. Cu datele experimentale din tabelul 6.3.1 se ridică curba pragului de audibilitate în
reprezentarea semilogaritmică indicând pe axa ordonatelor intensitatea iar pe axa
absciselor logaritmul zecimal al frecvenţei.

6.3.5. ÎNTREBĂRI BIPOLARE

a. Formula de definiţie a impedanţei acustice este Z = ρ u Se poate calcula intensitatea

sunetului cu formula I = 0,5 Z v max. ? Da . Nu .
b. Formula de definiţie a nivelului sonor este N S = lg ( I / I 0 ). Pe pragul de
audibilitate, valoarea nivelului sonor este zero ? Da . Nu .
c. În punctele mediului de propagare în care elongaţia particulelor este nulă, presiunea
sonoră este maximă  sau este minimă (nulă)  ?
d. Undele elastice cu frecvenţa de 1000Hz sunt percepute cu certitudine ca sunete doar
dacă durata lor este mai mare ca 0,06s  sau numai dacă durata lor este mai mare ca
0.06s şi intensitatea este cel puţin egală cu 10—12 W m—2  ?
e. Dacă, la generatorul de semnal ,butoanele pentu reglarea intensităţii indică KI = 1/10 şi αI
= 8, intensitatea sunetului este I= 0,8u.r.  sau este I = 0,8 W / m 2  ?

APLICAŢIA PRACTICĂ 6.4

DETERMINAREA RAZEI DE CURBURĂ A UNEI CALOTE SFERICE CU

AJUTORUL SFEROMETRULUI

Sferometrul a fost descris în cap.4 , alineatul 4.1.1.1.c. Utilizarea sferometrului la

măsurarea razei de curbură a unei calote sferice este prezentată pe fig.6.4.1.
Pentru măsurarea razei de curbură a unei calote sferice cu sferometrul se parcurg
etapele descrise în continuare.
a. Se stabileşte punctul de zero al instrumentului conform modului de lucru descris la
lucrarea de laboraror 5.3 şi se notează indicaţia rezultată din citirea pe riglă şi pe
tambur, cu h0.
b. Se deşurubează şurubul pentru ca vergeaua care glisează în lungul axei acestuia să se
ridice.
c. Se aşează sferometrul pe suprafaţa de măsurat şi prin înşurubare se reface contactul
vârfului ascuţit al vergelei cu suprafaţa.
d. Cu citirile de pe riglă şi de pe tambur se stabileşte indicaţia h1.
e. Se calculează mărimea H, cu formula H=h1—h0 .
f. Se măsoară cu şublerul distanţele a ,b, c dintre vârfurile trepiedului şi se calculează
semisuma lor cu formula p = (a+b+c) / 2.
g. Raza calotei sferice pe care se sprijină sferometrul se calculează cu formula
a b c
r . (6.4.1)
4 p( p a)( p b)( p c)
h. Raza de curbură a calotei se calculează cu formula
r2 H
R= . (6.4.2)
2H 2
i. Se deplasează sferometrul pe suprafaţa calotei şi se face o nouă determinare.
j. Se repetă operaţia de trei ori determinând R1, R2 şi R3 .
k. Se calculează valoarea medie a razei de curbură a calotei.
l. Datele experimentale se introduc în tabelul 6.4. 1
 Tabelul 6.4.1. Raza de curbură a calotei sferice.
Nr.crt. h0(mm) hI (mm) HI (mm) r (mm) RI (mm) R (mm)
1
.
.
n

A
•P1P2 0
R
•
T

c b
a
V
Măsurandul
Placa etalon
Fig.6.4.1. Măsurarea razei de curbură cu sferometrul.

6.5. TESTUL GRILĂ T 6

1. (1p) Masa Pământului este M = 6 10 24 kg iar raza sa de curbură este R= 6,410 6m.
Potenţialul câmpului gravitaţional la înălţimea h=R faţă de sol este:
a) φ = ─ 3,125 107 m2s+2 ; b) υ =─31,25 kJ / g ; c) φ = ─3,125 107 J / kg ; d) φ =
─3,125 1011 erg / g .
2. (1p) Intensitatea câmpului gravitaţional la nivelul mării este:
a) E=9,77N/kg; b) E=9,8ms+2 ; c) E=9,77V/m ; d) E=977dyn/g .
3. (1p) Uncorp cu masa m = 3 kg cade liber de la înlţimea h=R şi ajunge la sol. Lucrul
mecanic efectuat de forţa gravitaţională este:
a) L= 1,9 108 J; b) L= 14,65J ; c) L= 3,8 108 N m ; d) L= 6,25 107 kg m2 s+2 .
4. (0,5p) Calculaţi forţa atracţiei universale dintre un corp cu masa m = 10 kg şi Pământ
dacă distanţa dintre corp şi centrul Pământului este r = 1,4 R .
a) F = 98,06 N; b) F = 98kg m s+2 ; c) F = 98,06; d) F = 4,98 106 dyn .
5. (1,5p) Calculaţi traiectoria unui punct supus acţiunii simultane a două oscilaţii cu
elongaţiile perpendiculare: x = 3 cos ( 100 π t ) ş i y = 4 cos ( 100 π t + π / 6 ).
a) x2+y2 – 9 = 0 ; b) x2 – y2 + 16 = 0 ; c) x 2+ y2 – 12 = 0 ;
d) 4 x2+ 2,25 y 2 –5,22 x y — 9 = 0.
6. (1,5p) Calculaţi traiectoria punctului material acţionat de oscilaţiile perpendiculare
x = 2 sin 100 π t şi y = – 3 cos 100 π t.
a) x2 + y2 = – 9; b) 9x2 + 4y2 = 0 ; c) 4 x2+ 9 y2 = 0 ;d) y = 2x–3.
7. (0,5p) Intensitatea unui sunet este I=10-8 W / m2. Să se calculeze amplitudinea
vibraţiilor punctelor din mediul de propagare dacă se cunosc mărimile:
ρ =1 ,3 kg / m3 , u = 340 m / s, ν = 800 Hz.
a) A = 7,5 mm ; b) A = 0,747 μ ; c) A = 747 μm ; d) A = 747 nm .
8. (0,5p) O sursă sonoră punctiformă cu puterea P=10-2 W emite unde sferice. Pentru
sunetul normal, se cunoaşte intensitatea pragului de audibilitate , I0=10-12 W/ m2.
Calculaţi distanţa faţă de sursă la care nivelul sonor devine nul.
a) d = 28km ; b) d= 2,8m ; c) d= 2,8 104 m ; d) d= 106 m .
9. (1,5p) La măsurarea razei de curbură a unei lentile plan-convexe, cu sferometrul se
găsesc mărimile: H =4,6 mm, a = b = c = 51,2 mm. Calculaţi convergenţa lentilei dacă
indicele de refracţie al sticlei este n=1,53.
a) C = 6 m-1 ; b) C = 0,06 m-1 ; c) C = 6 10-3 dm -1 ; d) C = 15 m .
10. (1p) Calculaţi raza de curbură a unei calote sferice dacă măsurătorile conduc la
mărimile:r = 51,42 mm şi H = 3,91 mm.
1
-3 1 1
a) R = 340 mm; b) R = 3,4 dm ; c) R = 2,9 10 m ; d) R = m .
0,34

6.6. SOLUŢIILE TESTULUI T 6

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
(1 p) (1 p) (1 p) (0,5 p) (1,5 p) (1,5 p) (0,5 p) (1 p) (1,5 p) (1 p)
a x x x x
b x x x x x
c x x x x x
d x x x x x x
Total 10puncte

6.7. REZUMATUL CAPITOLULUI 6

Segmentele standurilor şi instalaţiilor utilizate conţin: circuite de proximitate, cronometru

electric, generator de semnal, microfon, osciloscop, sferometru. Mărimile care se determină
direct sau indirect sunt: g (acceleraţia gravitaţionlă), M (masa Pământului),υ (potenţialul
câmpului gravitaţional), r (rază de curbură), Ns (nivel sonor), λ (lungime de undă), u (viteză
de propagare a sunetului), Γ (intensitatea câmpului gravitaţional).
Teoremele fizice care se verifică sunt: teorema variaţiei energiei cinetice în câmpul
conservativ de forţe şi teorema variaţiei energiei potenţiale în câmpul conservativ de forţe.
 CAPITOLUL 7

FENOMENE ELECTRICE

Extensia

7.1 Curba de rezonanţă a circuitului RLC de curent alternativ, 7,5 pag.

7.2 Oscilaţii amortizate în circuitul oscilant RLC paralel, 3,5 pag.
7.3 Măsurări de rezistenţe cu puntea Wheatstone, 1,5 pag.
7.4 Testul grilă T 7, 1,5 pag.
7.5 Soluţiile testului T 7, 0,25 pag.
7.6 Rezumatul capitolului 7, 0,25 pag.

Obiective
măsurarea mărimilor caracteristice circuitelor de curent alternativ: rezistenţe, reactanţe,
impedanţe, defazaj, puteri;
măsurarea mărimilor caracteristice oscilaţiilor amortizate: amplitudine, pseudoperioadă,
decrement logaritmic;
formarea deprinderii de utilizare a punţii echilibrate.

Fixarea
Răspunsuri la întrebări şi compararea acestora cu informaţiile din cuprinsul capitolului.

Evaluarea
Rezolvarea testului grilă T 7 şi notarea soluţiilor conform grilei de corectare.

APLICAŢIA PRACTICĂ 7.1.

CURBA DE REZONANŢĂ A CIRCUITULUI SERIE RLC DE CURENT

ALTERNATIV

7.1.1. CARACTERISTICILE CURENTULUI ALTERNATIV

Oscilaţia este fenomenul în decursul căruia mărimea caracteristică are o variaţie

periodică sau pseudoperiodică.
Mărimea caracteristică pentru curentul alternativ este fie tensiunea, fie intensitatea
acestuia, exprimate prin relaţiile:
u=Umsin ( t+ ) şi i=Imsin ( t+ ‗ ). (7.1.1)
Semnificaţiile fizice ale mărimilor din formula (7.1.1.) sunt: u şi i – valori instantanee; Um
şi Im – valori maxime; ω - pulsaţia, ω = 2 π ν, ν – frecvenţa, ν=1/T, T – perioadă; t –
timp; υ – fază iniţială.
Valorile efective ale tensiunii şi intensităţii curentului alternativ se calculează cu
relaţiile:
U ef = U = U m / 2 ; Ief = I= Im / 2 ; 1 / 2 = 0,707 ; <U>SI= 1V ; <I >SI = 1A;
< >SI = 1rad/s ; <f>SI= 1Hz ; <T>SI =1s. (7.1.2)
 7.1.2. ELEMENTELE CIRCUITULUI DE CURENT ALTERNATIV

Circuitul de curent alternativ poate să conţină elementele: rezistor, bobină şi condensator.

a) Pe rezistorul R, < R >SI = 1Ω curentul şi tensiunea sunt în fază.
b) Bobina cu inductanţa L, < L >SI = 1H introduce reactanţa inductivă XL = L, < X L >SI
=1 . Bobina ideală introduce între curent şi tensiune defazajul ’ = / 2, curentul fiind defazat
în urma tensiunii. Căderea de tesiune pe bobina ideală este UL = I XL.
c) Condensatorul cu capacitatea C, < C >SI = 1F introduce reactanţa capacitivă XC= 1/
( C ). Pe condensator intensitatea este defazată cu = / 2 înaintea tensiunii.
d) Impedanţa , Z, <Z >SI = 1Ω, la circuitul serie se calculează cu formula
Z = [ R 2 + (X L –X C ) 2 ] 1/2 . (7.1.3)
Legea lui Ohm în valori efective este
I =U / Z . (7.1.4)

7.1.3. DIAGRAME FAZORIALE PENTRU CIRCUITUL SERIE RLC

La circuitul serie RLC de curent alternativ, axa reprezentării este intensitatea

curentului. Diagrama fazorială a tensiunilor este arătată pe fig.7.1.1.
Relaţia între tensiuni este
U 2 = U2 R +(UL-UC)2 . (7.1.5)
Diagrama fazorială a impedanţelor la circuitul serie RLC de curent alternativ este arătată pe
fig.7.1.2.

UL
U XL X
U C C
Z
υ UR I υ
Fig. 7.1.1 Diagrama fazorială R
a tensiunilor Fig. 7.1.2 Diagrama fazorială
a reactanţelor

Relaţia între impedanţe este dată de formula (7.1.3). Defazajul între curent şi tensiune
este
tgυ = (UL-UC ) /UR sau tg = (XL - XC ) / R . (7.1.6)
La rezonanţa tensiunilor, căderile de tensiune inductivă şi capacitivă sunt egale şi
opuse UL= - UC . Reactanţele inductivă şi capacitivă sunt egale XL =XC iar impedanţa este
minimă, Z =R . Curentul prin circuit este maxim, I = U /R.
Puterile în curentul alternativ sunt: -activă, P = R I 2 = U I cosυ;
-reactivă, Q = X I 2 = U I sinυ;
-aparentă, S = Z I 2 = U I. (7.1.7)
În SI, unităţile de măsură ale puterilor sunt: < P > = 1W;
< Q > = 1VAR (volt amper reactiv), < S > = 1VA (volt amper).
Rezistorul este elementul activ de circuit deoarece transformă energia elctrică în căldură.
Bobina şi condensatorul sunt elemente reactive de circuit deoarece consumă energie pentru
magnetizarea miezului bobinei, respectiv polarizarea dielectricului condensatorului.
 7.1.4. DESCRIEREA INSTALAŢIEI

Schema electrică a instalaţiei pentru studiul circuitului RLC serie de curent alternativ este
prezentată pe fig. fig.7.1.3.

V V V V
1 R1 L1 R B1 7
4 C1 ●
● ●
● 2 R2 5 C2 L R B2 8
● ● ● ● ●
K1 3 R3 K2 6 L
2 R B3 9 ●
● ● C3
3
● K3
0 0 L4 R B 4 10
● ●
●
M 0●
A
u(t)

Fig. 7.1.3 Schema electrică a circuitului

Pe figura 7.1.3 se identifică elementele instalaţiei:

● Rezistoarele cu rezistenţele: R 1, R 2, R 3 (R1,2,3 );
● Condensatoarele cu capacităţile: C 1, C 2 , C 3 ( C 1,2,3 ) ;
● Bobinele cu inductanţele: L1 , L2 , L3 , L 4 (L 1,2,3,4 ) şi având rezistenţele ohmice
R B 1 ,R B 2 ,R B 3 ,R B 4 ;
● tensiunea de alimentare a circuitului este U = 24 V;
● K1, K2, K3 comutatoare care introduc în circuit elementul selectat: R, L sau C ;
● ploturile 1, 2, 3 pentru conectarea rezistoarelor: R1=50 , R2=100 , R3=300 ;
● ploturile 4, 5, 6 pentru conectarea condensatoarelor: C1=1 F, C2=5 F, C3=10 F;
● ploturile 7, 8, 9, 10 pentru conectarea bobinelor: L1 (0,18 0,9)H;
L2 (0,73 3,6) H; L3 (1,64 8,2) H ; L4 (2,18 11,0) H;
● rigleta M, cu cursor pentru modificarea inductanţelor prin variaţia întrefierului
bobinelor;
becul pentru a evita scurtcircuitarea; becul se aprinde când circuitul este la rezonanţă
sau când din greşeală impedanţa circuitului scade prea mult (protectie);
voltmetrele pentru măsurarea tensiunii pe elementele de circuit;
bornele notate cu zero (0) permit scurcircuitarea elementului de circuit
Dacă unul din comutatoare introduce două elemente de aceeşi natură în circuit
acestea sunt în paralel.
Instalaţia permite studiul circuitului RL serie, RC serie sau RLC serie.
Intensitatea curentului se măsoară cu miliampermetrul MAVO-- 35.
Tensiunea se măsoară cu voltmetrul electronic E0401.

7.1.5. MODUL DE LUCRU

În continuare sunt prezentate operaţiile care trebuie efectuate în desfăşurarea lucrării.

1) Se conectează ampermetrul în serie cu elementele de circuit .
2) Se conectează elementulele de circuit R,L,C selectate cu comutatoarele K1 ,K2, K 3 .
3) Se conectează voltmetrele la bornele elementelor de circuit.
4) Se conectează instalaţia la reţeaua de curent alternativ.
5) Se menţin R şi C la valorile alese iar cu comutatorul K3 şi cu rigleta, M,se modifică
inductanţele. Pentru fiecare configuraţie a circuitului se măsoară tensiunile şi intensitatea
curentului.
Se repetă operaţia precedentă pentru încă trei combinaţii ale elementelor R şi C şi variaţia
pe o plajă largă a inductanţelor.
Valorile măsurate cu puntea Wheatstone ale rezistenţelor, inductanţelor şi capacităţilor sunt
date în anexele lucrării şi anume: Anexa 7.1.1, rezistenţele ohmice ale bobinelor; Anexa
7.1.2, rezistenţele rezistorilor; Anexa 7.1.3, capacităţile condensatorilor; Anexa
7.1.4,inductanţele bobinelor.
Valorile elementelor de circuit date în anexe le folosim mai ales pentru verificarea
corectitudinii rezultatelor.

Notă
Pentru a obţine cu certitudine curba de rezonanţă iniţializăm măsurătorile astfel:
selectăm R, L şi C cu comutatoarele K1, K2, K33 , apoi alegem gama a, b sau c şi cu
cursorul, M, modificăm inductanţa până când curentul prin circuit este maxim. Notăm
inductanţa cu L*. Pentu 10 valori ale inductanţei mai mari ca L* şi 10 valori mai mici ca L*
măsurăm curentul prin circuit şi tensiunea pe elementele de circuit.

7.1.6. SARCINILE LUCRĂRII

Datele experimentale se prelucrează conform modelului care urmează dezvoltat pentru

valorile R1 şi C1 constante şi inductanţă variabilă astfel ca intensitatea curentului să crească
până la o valoare maximă după care să scadă. Cu valorile măsurate ale tensiunilor şi cea a
curentului calculăm mărimile prezentate în continuare.
1. Rezistenţa R1 = UR /I şi rezistenţa becului Rbec = Ubec / I, apoi comparăm valoarea R1 cu
cea dată în anexa 7.1.2.

2. Reactanţa capacitivă XC,1 = UC / I şi capacitatea C1 = 1 / (ω XC,1), ω= 2 πν, ν = 50Hz, apoi

comparăm valoarea C1 cu cea dată în anexa 7.1.3.

3. Impedanţa bobinei care este un circuit serie RL o calculăm cu formula ZB= UB /I. Pentru
a determina caracteristicile bobinei RB şi XL folosim metoda geometrică a fazorilor.
Scurtcircuităm condensatorul , marcăm mărimile cu superscriptul prim şi măsurăm: Uborne
=U‘, Ubec‘,U‘R , U‘B ,I‘. Diagrama fazorială a tensiunilor este arătată pe fig.7.1.4. Pe fig.
7.1.4 nu cunoaştem mărimile U‘L , XL ,U‘2 , RB . Stabilim scara pentru reprezentarea
fazorilor, de exemplu dacă U‘=24V şi alegem scara de 0,5cm / V, fazorul U‘ este

reprezentat de vectorul OA cu lungimea de 12 cm.
A
U‘L = I X L
U‘
U‘B

υ‗ υ‘ B
I
U‘1=I‘ ( Rb + R 1) U‘2 = I R B
Fig.7.1.4. Diagrama fazorială: bobină şi rezistor.

Pe axa curentului, fig.7.1.5, cu centrul în punctul O trasăm un arc de cerc C1 cu raza r‘=U‘.
Fazorul tensiunii U‘ înţeapă arcul C1 într-un punct care trebuie găsit. Calculăm şi
reprezentăm fazorul căderii de tensiune ohmice pe rezistor şi bec care se aşterne în lungul
axei de referinţă până în punctul B (fig.7.1.5).Fazorul căderii de tensiune pe bobina reală
UB‘ înţeapă arcul C1 în acelaşi punct (A) ca şi fazorul tensiunii la borne.Trasăm un arc de

cerc cu centrul în punctul B (fig.7.1.5) şi de rază r‖= BA = U‘B (arcul C2). Arcurile de cerc
C1 şi C2 se intersectează în punctul A. Piciorul perpendicularei coborâte din A pe axa

curentului determină fazorul U’2 = I’RB= BD . Lungimea perpendicularei coborâte din A

pe axa curentului determină fazorul U’L= DA =I’ XL. Ţinând seama de scara reprezentării
calculăm RB , XL şi L. Valorile găsite le comparăm cu cele date în anexele lucrării.

C 1

A
C2

I
O B D

Fig. 7.1.5 Diagramă explicativă la metoda geometrică

4. Impedanţa circuitului o calculăm cu formulele Z = U / I şi Z 2
= (R 1 + R B+R b)2
+(X L – X C )2 .
5.Datele experimentale sunt sintetizate în tabelul 7.1.1

Tabel 7.1.1. Circuitul RLC serie.

Nr. I UR UC UL R XL XC C L Z
crt (mA) (V) (V) (V) (Ω) (Ω) (Ω) (μF) (H) (Ω)

1
.
.
20

Se ridică graficul dependenţei I = f (X L), se identifică punctul de rezonanţă şi se fac

comentarii asupra mărimilor caracteristice fenomenului de rezonanţă. Mărimile
caracteristice rezonanţei se sintetizează în tabelul 7.1.2.

Tabel 7.1.2 Mărimi caracteristice rezonanţei

Irez. Xrez. Zrez. Prez. Qrez. Srez.
(mA) (Ω) (Ω) (W) (VAR) (VA)

La rezonanţa tensiunilor, tensiunile de pe condensator şi de pe bobină nu sunt egale

deoarece bobina este un circuit serie RL.
7.1.7. ANEXE LA LUCRAREA 7.1.
Anexa 7.1.7.1. Rezistenţele electrice ale înfăşurărilor bobinelor.

BOBINA L1 L2 L3 L4
RB,i (Ω) 67 142 228 272
 Anexa 7.1.7.2. Rezistenţele electrice ale rezistorilor.

REZISTORUL R1 R2 R3
R j (Ω) 50 100 300

Anexa 7.1.7.3. Capacităţile electrice ale condensatoarelor.

Condensatorul C1 C2 C3
Ck ( F ) 1 5 10

Anexa 7.1.74. Inductanţele bobinelor, L, exprimate în henry ( H ).

BOBINA L1 L2 L3 L4
CURSOR
ÎNTRE FIER
(div)
a 0,18 0,73 1,64 2,18
1 b 1,65 2,2
c 1,66 2,22
a 0,19 0,74 1,67 2,23
2 b 2,24
c 1,68 2,25
a 0,19 0,75 1,69 2,26
3 b 1,70 2,28
c 1,71 2,30
a 0,18 0,77 1,73 2,32
4 b 0,78 1,74 2,34
c 0,79 1,79 2,39
a 0,20 0,81 1,80 2,44
5 b 0,82 1,84 2,49
c 0,21 0,84 1,89 2,55
a 0,22 0,86 1,95 2,60
6 b 0,88 1,98 2,70
c 0,23 0,92 2,05 2,80
a 0,24 0,95 2,16 2,90
7 b 0,25 0,99 2,24 3,00
c 0,26 1,02 2,30 3,12
a 0,27 1,06 2,45 3,23
8 b 0,28 1,13 2,55 3,50
c 0,31 1,23 2,81 3,79
a 0,36 1,44 3,20 4,30
9 b 0,43 1,79 3,80 5,83
c 0,58 2,40 5,56 7,70
a 0,83 3,49 7,75 10,5
10 b 0,88 3,55 8,00 10,8
c 0,89 3,57 8,15 10,9
a 0,90 3,57 8,20 11,00
11 b 0,90 3,60 8,20 11,00
c 0,90 3,60 8,20 11,00
a 0,90 3,60 8,20 11,00
12 b
c
 7.1.8. ÎNTREBĂRI.

a. Care sunt formulele pentru calculul reactanţelor XL, XC şi al impedanţei Z ?

b. Cum se calculează puterile în curentul alternativ ?
c. Cum se calculează defazajul între curent şi tensiunea alternativă în cazul
circuitului serie RLC de curent alternativ ?
d. Caracterizaţi fenomenul de rezonanţă al circuitelor de curent alternativ .
e. Cum selectaţi un anume element al circuitului RLC în aplicaţia pe care aţi
efectuat-o?
f. Care sunt unităţile de măsură pentru mărimile XL, XC, Z, R ?
g. Care sunt unităţile de măsură ale puterilor în curent alternativ P, Q, S ?
h. Care este legea lui Ohm în curent alternativ pentru valorile efective?
i. Ce valoare are raportul 1/ 2 ?
j. Caracterizaţi tensiunea alternativă a reţelei urbane.

7.1.9. PROTECŢIA APARATELOR DE MĂSURĂ

Pentru a evita suprasolicitarea aparatelor de măsură de către curenţi sau tensiuni care
depăşind domeniul de măsură ar distruge aparatele se procedează după cum urmează:
1) -cu comutatoarele de pe panoul frontal al aparatelor se stabileşte funcţiunea de măsură
aparatului: ampermetru sau voltmetru, în curent alternativ (~) sau continuu (-);
2) -se selectează domenii de măsură mai mari decât valorile aşteptate ale intensităţii şi
tensiunii, astfel: la ampermetru 250A, la voltmetru 100V;
3) -se conectează aparatele la bornele indicate în referat;
4) -dacă deviaţia acului unui aparat este nesemnificativă, se selectează următorul domeniu
de măsură mai mic, astfel la ampermetru se trece comutatorul pe 25 mA, iar la voltmetru se
trece pe 30V ş.a.m.d.;
5) -domeniul optim de măsură este cel care asigură poziţionarea acului indicator în
porţiunea 2/3 din lungimea scalei;
6) -la începutul fiecărui set de măsurători, se trec cu grijă aparatele pe domeniile 250A
respectiv 100V deoarece combinaţiile aleatorii între XL şi XC pot să instaleze regimul de
rezonanţă în care curentul creşte brusc la valoarea maximă I max = Uborne/R iar tensiunile
elementelor reactive cresc la U L max = UC max = X max I ,
7) Dacă apar autooscilaţii şi acul unui aparat ajunge la capătul scalei, se trece comutatorul
pe domeniul următor în ordine crescândă până când acul revine la jumătatea scalei;
8) În desfăşurarea lucrării, combinaţiile RLC care provoacă apariţia autooscilaţiilor
detectabile prin aprinderea becului,vor fi evitate.

APLICAŢIA PRACTICĂ 7.2.

OSCILAŢII AMORTIZATE ÎN CIRCUITUL OSCILANT

RLC PARALEL

7.2.1. OSCILAŢII ELECTRICE AMORTIZATE

Fenomenul fizic în decursul căruia o mărime fizică variază periodic sau

pseudiperiodic este o oscilaţie. Mărimea care variază se numeşte mărime caracteristică.
La oscilaţiile electrice mărime caracteristică poate să fie, de exemplu sarcina electrică.
Dacă în decursul oscilaţiei se produce transfer de energie de la sistemul oscilant spre
exterior ,amplitudinea oscilaţiei scade şi aceasta devine amortizată.
Fie un circuit oscilant RLC paralel conectat la un generator de semnal dreptunghiular
ca în fig,7.2.1. Pe durata Δt 1 a existenţei pulsului, condensatorul se încarcă iar pe durata Δt2
în care pulsul este stins, condensatorul se descarcă prin rezistor şi prin bobină.
În nodul A, prima lege a lui Kirchhoff se scrie

iR ●
i iC Δt1
●
● R L
L C Δt
● 2
t

Fig. 7.2.1 Schema circuitului RLC paralel

şi forma pulsurilor de tensiune

iR +iL + i C =0 (7.2.1)

unde: iR = u / R ,iC = 1/ L u dt ; iC = dQ/ dt = Cdu /dt ; cu i R , iL , iC - intensităţi

instantanee; u - tensiune, u = dΦ/ dt,Φ- flux magnetic,Φ= L i L ; L- inductanţă; C-
capacitate; R- rezistenţă ; Q- cantitate de sarcină electrică.
Explicitând relaţia (7.2.1) se obţine
u / R + 1 / L u dt + Cdu /dt =0. (7.2.2)
Diferenţiem relaţia (7.2.2) şi obţinem
C d 2 u / dt 2 + du / (R dt) + u / L =0 . (7.2.3)
Cu notaţiile: ω0 = 1 / (L C) şi β = 1 / (2R C) (β – coeficient de amortizare, ω0 – pulsaţia
2

oscilaţiei libere), o soluţie a ecuaţiei (7.2.3) este

u(t) = U0 exp(--β t) ·cos(ωa t +υ). (7.2.4)
Amplitudinea tensiunii U = U0 exp(--β t) descreşte în timp deoarece energiasistemului
oscilant scade prin disipare de căldură în rezistor prin efect Joule.
Dacă aplicăm tensiunea u ( t ) dată de ecuaţia (7.2.4) la bornele Y ale
osciloscopului pe ecran apare curba oscilaţiei amortizate reprezentată pe fig. 7.2.2.

Ta
u

t
t

Fig. 7.2.2 Oscilatia amortizată

În relaţia (7.2.4) mărimea ωa este pulsaţia oscilaţiei amortizate şi se calculează cu

formula: ωa2 = ω02 –β2 , deci ωa < ω0 . Perioada oscilaţiei amortizate este Ta = 2π / ωa.
Perioada oscilaţiei libere este T0 = 2π / ω0 , unde ω0 este pulsaţia oscilaţiei libere
ω0 2 = 1 / (L C ). Comparând expresiile celor două perioade Ta şi T0 deducem că
acestea sunt inegale şi anume Ta > T0 .
Perioada oscilaţiei amortizate se calculează cu formula
 2
Ta . (7.2.5)
[(1 /( LC ) 1 ]1 / 2
(4 R 2 C 2 )
O măsură a amortizării este decrementul logaritmic, Δ, definit cu relaţia

u (t ) Ta
ln Ta . (7.2.6)
u (t Ta ) 2 RC
Mărimea τ = RC este constanta de timp a circuitului.

Pierderea relativă a energiei într-o perioadă este

W (t ) W (t Ta )
f = ΔW / W (t ) = 1 exp( 2 ) 2 . (7.2.7)
W (t )

7.2.2. DESCRIEREA INSTALAŢIEI

Instalaţia de laborator cuprinde un circuit RLC montat pe o placă de plexiglas şi alimentat

de un generator de pulsuri dreptunghiulare. Semnalul de ieşire alimentează osciloscopul E-
0 302. Rezistorul este variabil iar rezistenţa introdusă în circuit se citeşte pe scala
potenţiometrică. Condensatorul are o singură valoare şi aceasta se citeşte pe condesator.
Miezul bobinei poate fi schimbat prin succesiunea aer—cupru—fier.

7.2.3. MODUL DE LUCRU

Pentru fiecare miez al bobinei, după apariţia curbei pe ecran, se parcurge scala
potenţiometrului notând valorile rezistenţei. Pentru fiecare rezistenţă, se măsoară pe ecran,
două amplitudini consecutive, evidenţiate pe fig. 7.2.2 şi se calculează decrementul
logaritmic, Δ. Datele se înregistrează în tabelul 7.2.1

Tabel 7.2.1. Decrementul logaritmic.

Nr.crt. R(kΩ) u(t) (div) u(t+Ta ) (div) Δ
aer cupru fier aer cupru fier aer cupru fier
1
.
.
10
Dependenţa Δ = f ( R ) va fi reprezentată grafic pentu cele trei valori ale inductanţei.
Pentru o rezistenţă dată se calculează mărimea f şi se completează tabelul 7.2.2 pentru cele
trei miezuri ale bobinei.

Tabel 7.2.2. Mărimea f.

Nr.crt. R(kΩ ) f (% )
aer cupru fier
1
2
3
Pentru calcule, rezistenţa se alege potenţiometric, capacitatea se citeşte pe condensator, iar
valorile inductanţei sunt: L aer = 0,144 H, L cupru= 0,141 H,
L fier = 0,440 H.
 Pe ecran în lungul axei Ox, se măsoară perioadele oscilaţiilor amortizate şi se
compară cu perioadele calculate cu formula (7.2.2). Se completează tabelul 7.2.3.

Tabel 7.2.3. Perioda oscilaţiei amortizate.

Nr.crt. R(kΩ) Ta .măsurat (ms) Ta.calculat (ms)
aer cupru fier aer cupru fier
1
.
.
10

7.2.4. ÎNTREBĂRI BIPOLARE

a. Formula Ф = u (t )dt , reprezintă fluxul magnetic care străbate o bobină de-a lungul
axei sale dacă tensiunea pe aceasta este variabilă ? Da . Nu .
b. Variaţia cantităţii de sarcină electrică pe armăturile unui condensator aflat sub o
tensiune variabilă, în intervalul de timp Δt= t 2—t1, se calculează cu formula
t2

ΔQ = i (t )dt ? Da  . Nu .
t1

c. Relaţia (7.2.4) se poate scrie şi în forma

u ( t ) = - U0 sin (ωt+ υ+ π/2) exp (- β t ) ? Da . Nu .
d. Relaţia (7.2.6) arată că energia pierdută de către sistemul oscilant în decursul oscilaţiei
amortizate, în intervale de timp succesive şi egale cu perioada oscilaţiei amortizate are
aceeaşi valoare? Da . Nu .
e. Relaţia de ordine între valorile mărimii f dată de formula (7.2.6) pentru un rezistor dat,
în urma măsurătorilor este f aer < fcupru > ffier ? Da . Nu .

APLICAŢIA PRACTICĂ 7.3.

MĂSURAREA REZISTENŢEI ELECTRICE CU PUNTEA WHEATSTONE

7.3.1. SCHEMA ELECTRICĂ A PUNŢII

Puntea Wheatstone măsoară rezistenţele electrice prin metoda comparativă. Schema

circuitului electric al punţii este prezentată pe fig.7.3.1. Elementele de circuit sunt: R1 şi R2
,rezistenţe cunoscute; Rmăs. ,rezistenţa necunoscută (de măsurat ); R, o rezistenţă variabilă
cunoscută (de comparaţie); R‘ , rezistenţa de protecţie a galvanometrului; G, galvanometru.
Circuitul ste alimentat de o sursă de tensiune stabilizată, U. Rezistenţa R este modificată
până când galvanometrul indică zero. În acest moment potenţialele punctelor A şi B sunt
egale, VA = VB. Puntea în această stare, este echilibrată. În starea echilibrată a punţii, latura
CAD este parcursă de curentul I1 iar latura CBD este parcursă de curentul I2 . Căderea de
tensiune pe rezistorul R este egală cu căderea de tensiune pe rezistorul R1. Analog, sunt
egale căderile de tensiune pe rezistorii Rmăs. şi R2. Explicitând aceste egalităţi obţinem
I1 R =I2 R1 I1 R măs.=I2 R2 . (7.3.1)
Prin împărţirea membru cu membru a relaţiilor (7.3.1) se obţine
Rmăs.= R R2 / R1 . (7.3.2)

7.3.2. MODUL DE LUCRU

În laborator se foloseşte aparatul cu punte Wheatstone montată. Rezistenţa de măsurat se

selectează de la rezistorul în decade. Rezistrorul selectat se conectează la bornele aparatului de
măsură şi se modifică R cu butoanele potenţiometrice până când galvanometrul indică zero.
Valoarea rezistenţei măsurate,Rmăs. , se citeşte pe panoul aparatului.

A
I1 ● I1
R Rmăs.

C G D
● ●
I2
R
R
1
I2
● 2
R B U
● ●
‘ + --
Fig. 7.3.1 Puntea Wheatstone echilibrată

7.3.3. PREZENTAREA DATELOR EXPERIMENTALE

Considerând valoarea nominală înscrisă pe panoul rezistorului în decade ca adevărată

calculăm erorile măsurătorii:
ΔR = Rmăs. –Rnom. ; ε = ΔR / Rmăs. (7.3.3)
Repetăm măsurătoarea penru zece rezistori selectaţi la rezistorul în decade.
Sintetizăm datele experimentale în tabelul 7.3.1.

Tabel 7.3.1. Rezistenţe măsurate cu puntea Wheatstone.

Nr.crt. Rnom. ( Ω ) Rmăs.( Ω ) ΔR( Ω ) ε (%)
1
.
.
10

7.4. TESTUL GRILĂ T 7

1. (1p) Fenomenul pe care l-aţi observat la atingerea rezonanţei tensiunilor în circuitul din
fig.7.1.3 este: a) becul se aprinde; b) intensitatea curentului devine maximă; c) suma
tensiunilor pe rezistori este egală cu tensiunea de la bornele circuitului; d) tensiunile pe
condensator şi pe bobină cresc şi pot să depăşească tensiunea de la bornele circuitului.
2. (1p) Calculând puterile în curent alternativ pentru circuitul din fig. 7.1.3, la rezonanţă aţi
constatat: a) putera activă este egală cu puterea debitată de sursă; b) puterea reactivă este
nulă; c) puterea activă a circuitului este egală cu suma puterilor debitate de rezistenţele
ohmice din circuit; d) unitatea de măsură a puterii active poate să fie W sau VA deoarece
puterea activă este egală cu puterea aparentă .

3. (1p) Punând comutatoarele K 1, K 2, şi K 3 pe poziţiile zero ale circuitului din fig.7.1.3 aţi
constatat că se produce fenomenul: a) tensiunile la bornele B, C şi D tind spre zero; b) becul
luminează intens; c) tensiunea la bornele becului devine egală cu tensiunea de la bornele
circuitului; d) curentul indicat de ampermetru creşte foarte mult.

4. (2p) Examinând familia caracterisicilor de rezonanţă I = f ( X L ), parametru fiind XC aţi

constatat: a) curbele prezintă maxime de curent; b) valorilor maxime ale curentului le
corespund reactanţe inductive şi capacitive egale; c) curbele sunt continue; d) curbele sunt
asimetrice faţă de punctul de rezonanţă.

5. (1p) Pierderea relativă a energiei într-o perioadă a oscilaţiei amortizate, f, se calculează

cu formula: a) f = 2 Δ ; b) f = 1—exp(--2 Δ); c) f =Ta /(R C); d) f = 2 β Ta .

6. (4p) În circuitul punţii de pe fig.7.3.1, înlocuim galvanometrul cu un condensator de

capacitate C. Atunci, pot să apară situaţiile: a) punte neechilibrată, I1 = U / (R+Rmăs. ), I2 =
U / (R 1+ R2); b) punte neechilibrată, VB -- VA = I1 R—I2 R1; c) punte neechilibrată, Q = C
U (R1 R m[s.– R R2) / [(R + Rm[s.) (R 1+ R2)], Q ,este sarcina pe armătura legată la borna
pozitivă a bateriei ; d) punte echilibrată, R1 Rmăs. = R R2 , Q= 0.

7.5. SOLUŢIILE TESTULUI T 7

1 2 3 4 5 6
(1p) (1p) (1p) ( 2p) (1p) (4p)
a x x x x x x
b x x x x x x
c x x x x x
d x x x x
Total 10 puncte

7.6. REZUMATUL CAPITOLULUI 7

Fenomenul de rezonanţă al tensiunilor la circuitul RLC serie este caracterizat prin:

egalitatea valorilor absolute ale tensiunilor pe elementele reactive ale circuitului;
intensitatea maximă a curentului prin circuit;
egalitatea dintre reactanţa inductivă şi reactanţa capacitivă;
impedanţa circuitului este egală cu rezistenţa ohmică a acestuia;
puterea activă este egală cu puterea aparentă;
tensiunea la bornele circuitului este egală cu căderea de tensiune pe rezistenţele
ohmice.
Decrementul logaritmic al amortizării pentu oscilaţiile circuitului serie RLC depinde
parametric de rezistenţa circuitului.
Puntea echilibrată permite măsurarea caracteristicilor elementelor de circuit prin metoda
comparaţiei.
 CAPITOLUL 8

FENOMENE ELECTRONICE
Extensia

8.1. Caracteristica statică volt - ampermetrică a diodei semiconductoare, 8 pag.

8.2. Curentul de difuzie al purtătorilor de sarcină electrică în semiconductoare.
Determinarea constantei lui Boltzmann, 4,5 pag.
8.3. Determinarea duratei de viaţă a fotopurtătorilor în semiconductoare, 4 pag.
8.4. Testul grilă T 8, 0,5 pag.
8.5. Soluţiile testului T 8, 0,25 pag.
8.6. Rezumatul capitolului 8 0,25 pag.

Obiective

Ridicarea caracteristicii statice curent – tensiune a diodei semiconductoare;

Determinarea rezistenţei interne a diodei;
Determinarea tensiunii de deschidere a diodei;
Ridicarea dreptei de sarcină a diodei;
Determinarea constantei lui Boltzmann;
Determinarea duratei de viaţă a fotopurtătorilor.

Fixarea

Răspunsuri la întrebări şi compararea acestora cu informaţiile din cuprinsul capitolului.

Evaluarea

Rezolvarea testului grilă T 8 şi notarea soluţiilor conform grilei de corectare.

APLICAŢIA PRACTICĂ 8.1.

CARACTERISTICA STATICĂ VOLT-AMPERMETRICĂ A DIODEI

SEMICONDUCTOARE

8.1.1. JONCŢIUNEA p-n

Joncţiunea p-n este zona de trecere de la semiconductorul de tipul p la

semiconductorul de tipul n, în aceeaşi reţea cristalină. Joncţiunea p-n nu se obţine prin
punerea în contact a două pastile semiconductoare una de tipul p şi alta de tipul n.
Joncţiunea se obţine în timpul creşterii unui cristal semiconductor, de exemplu de tipul n
prin introducerea de impurităţi acceptoare într-o regiune microscopică a acestuia.
O fracţiune mică a electronilor liberi din zona n trec prin joncţiune în zona p şi se
recombină cu o parte a golurilor din această zonă. În jurul joncţiunii apare o zonă de
sarcină spaţială cu sarcini pozitive fixe în zona n şi cu sarcini negative fixe în zona p. Pe
fig.8.1.1.a se prezintă structura diodei semiconductoare. Pe fig.8.1.1.b se prezintă simbolul
de circuit al diodei. Pe fig.8.1.1.c se prezintă aspectul diodei. Terminalul zonei p este
anodul iar terminalul zonei n este catodul.
Bariera de potenţial şi lărgimea zonei de sarcină spaţială (Z.S.S.) pot fi modificate
prin tensiunea aplicată diodei din exterior.
 Dioda este polarizată direct dacă plusul sursei de tensiune se aplică la anod iar
minusul sursei de tensiune se aplică la catod. Polarizarea directă a joncţiunii determină
scăderea barierei de potenţia şi îngustarea Z.S.S. Dioda polarizată direct este străbătută de
curentul direct Id .
Dioda este polarizată invers dacă plusul sursei de tensiune este conectat la catodul
diodei iar minusul la anodul acesteia. Dioda polarizată invers este străbătută de curentul
invers Iinv. . Curentul invers este infim, de ordinul a 1nA, şi ca atare este neglijabil în multe
aplcaţii tehnologice.
Dioda polarizată direct începe să conducă semnificativ (se deschide) de la tensiuni de
deschidere dependente de natura chimică a acesteia. Astfel, diodele de mică putere de
siliciu se deschid la Ud ≈0,5V, apoi la U‘d = 0,6V, curentul este I’d =1mA iar la U”d =0,8V ,
curentul este I”d =100mA.
Rezistenţa diodei se măsoară conectând plusul ohmmetrului la anodul diodei.
Dacă diodei polarizate invers i se aplică tensiuni crescătoare de ordinul zecilor
de volt, curentul invers ajunge la o valoare de saturaţie, I s (de ordinul unităţilor de μA).

Ud
p Z.S.S n A C
A C Id p n EFR 106
● - + ●
A C

a b) c)
)
Fig. 8.1.1. Dioda redresoare.

8.1.2. CARACTERISTICA STATICĂ A DIODEI SEMICONDUCTOARE

Dependenţa curentului direct prin joncţiunea p-n ca funcţie de tensiunea de

polarizare directă este dată de relaţia

Id = Is [exp(eUd / (mkT )) -1]. (8.1.1)

În formula (8.1.1), semnificaţiile mărimilor sunt: e, sarcina elementară; T, temperatura
absolută; k, constanta lui Boltzmann; m, coeficient dependent de modul de preparare al
joncţiunii, m primeşte valori în intervalul (1;2).
Relaţia (8.1.1) se numeşte caracteristica statică a diodei deoarece pentru fiecare
măsurătoare tensiunea directă şi curentul direct sunt mărimi constante.
Mărimea UT = kT / e, se numeşte tensiune termică. La temperatura t = 220 C,
tensiunea termică este de aproximativ 26 mV. Relaţia (8.1.1) se rescrie în forma
Id = Is [exp (Ud / (m Ut )) -1]. (8.1.2)
Dacă m=1 şi Ud > 0,1V rezultă că exp (Ud / (m UT )) >>1. Logatitmăm relaţia (8.1.2) şi în
condiţiile menţionate obţinem ( Id se va exprima în μA )
ln Id = ln Is + Ud / (m UT ) sau ln ( Id / Is ) = Ud / (m UT ). (8.1.3)
Relaţia (8.1.3) liniarizează caracteristica diodei dată de ecuaţia (8.1.1).
Aspectul grafiac al relaţiilor (8.1.1) şi (8.1.3) este arătat pe fig. 8.1.2. Graficul de pe fig.
8.1.2 arată că:
la dioda p-n, conducţia este neliniară deoarece curentul creşte exponenţial cu tensiunea
directă aplicată diodei;
conducţia este unidirecţională, motiv pentru care dioda este utilizată în circuitele de
redresare a tesiunii alternative în tensiune continuă.
 Id ln Id / Is
Δ Id
α
(b ΔUd
)
(a)

Ud
Is

Fig. 8.1.2 Caracteristica statică a diodei,forma

exponenţială (a) şi forma liniarizată (b).

8.1.3. DREAPTA DE SARCINĂ

Considerăm circuitul din fig.8.1.3. în care R este rezistenţa de limitare a curentului pentru
protecţia diodei la creşteri necontrolate ale t.e.m. a sursei, E.

Ud
R

Id
E +
-

Fig. 8.1.3. Polarizarea directă a

diodei.
Relaţia între mărimile E, Ud şi Id este
E = R Id + Ud . (8.1.4)
Relaţia (8.1.4 ) reprezintă dreapta de sarcină care este trasată prin tăieturi la axe. Astfel,
pentru Id = 0 rezultă Ud =E iar pentru Ud = 0 rezultă Id =E / R. .
Deoarece relaţiile (8.1.1) şi (8.1.4) trebuie să fie satisfăcute simultan rezultă că tensiunea şi
curentul corespund intersecţiei dintre dreapta de sarcină şi caracteristica diodei. Punctul de
intersecţie, P, este evidenţiat pe fig. 8.1.4 şi se numeşte punct de funcţionare al diodei.
Coordonatele sale sunt: Ud0 şi Id0 .
 Id (mA
)
E/R (a )
(b )

P
I 0d
Ud (V )
U 0d E

Fig. 8.1.4 Caracteristica statică (a )

şi dreapta de sarcină (b )

8.1.4. REZISTENŢA INTERNĂ A DIODEI

Pe intervale restrânse, caracteristica poate fi considerată liniară. Ducând tangentele într-un

punct al caracteristicii din fig. 8.1.2. construim triunghiuri dreptunghice şi scriem ctgα =
ΔUd / ΔId . Acest raport defineşte rezistenţa internă a diodei, R I . Este evident că, în lungul
caracteristicii valoarea ctgα variază, deci RI depinde de punctul ales pe curbă, adică
rezistenţa internă depinde de tensiunea de polarizare a diodei.

8.1.5. TENSIUNEA DE DESCHIDERE A DIODEI

În circuitele electronice diodei i se aplică semnale sinusoidale. Dioda opune curentului o

rezistenţă dinamică variabilă. Pentru a găsi rezistenţa diodei în punctul de funcţionare, se
procedează astfel (fig. 8.1.5):
Prin punctul P al caracteristicii statice se trasează o tangentă numită dreaptă de
aproximare, care taie axa tensiunii în punctul E0.
Mărimea E0 este tensiunea de deschidere a diodei.
Cu relaţia Ud0 = E0 + Rd Id0 se găseşte
Rd = (Ud0 – E0 )/ I d0. (8.1.5)

Id Dreapta de sarcină
E /R
Caracteristica statică

P
I 0d Dreapta de aproximare

E0 U0d E Ud

Fig. 8.1.5. Dreapta de aproximare.

8.1.6. INSTALAŢIA EXPERIMENTALĂ

Instalaţia experimentală este descrisă în cap.4 alineatul 4.3.2.a (fig.4.22.a). Schema
electrică a instalaţiei este prezentată pe fig.8.1.6. Elementele schemei sunt: E, sursa de
tensiune; diodele EFR106 (germaniu, Ge) sau D244A (siliciu, Si); mA, miliampermetru; V,
voltmetru; R, rezistenţa de sarcină; P, potenţiometru. Pentru circuitul din laborator se
cunosc: E= 0,4 V; R=0,5 Ω; Is =7 μA pentru Ge şi Is = 3μA pentru Si.

● mA
●
+ P
E - V
●
R

Fig. 8.1.6 Schema electrică a instalaţiei

8.1.7. SARCINILE LUCRĂRII

1. Cu ajutorul potenţiometrului se modifică de zece ori tensiunea trecând-o prin valorile

echidistante Ud,j , j Є (1; 10). Pe aparatele de măsură se citesc valorile Ud şi Id . Se
repetă operaţia de cinci ori trecând tensiunea de ficare dată prin aceleaşi valori şi citind
curenţii Id,i , i Є (1; 5).
2. Pentru fiecare valoare a tensiunii se calculează mărimile:
I d ,i
curentul mediu , I d , j , n=5 ;
n
erorile, I d, j I d, j I d, j ;
(I d , j I d, j )2
abaterea pătratică medie a mediei, m ;
n(n 1)
3. Se completează tabelul 8.1.1.

Tabel 8.1.1 Tensiunea directă şi curentul direct prin diodă

Nr.crt. Ud,j (V) Id,j (mA) ΔId,j (mA) σm (mA) ln(Id /Is ) Id0 (mA) Ud0 (V )
1
.
.
10

4. Cu datele din tabelul 8.1.1 se trasează printre puncte caracteristica volt-ampermetrică a

diodei forma exponenţială şi forma liniarizată.
5. Se ridică graficul dreptei de sarcină şi se determină coordonatele punctului static de
funcţionare.
6. Se ridică graficul dependenţei teoretice Id = f (Ud) dată de ecuaţia (8.1.1) (m=1, pentru
Ge; m=2, pentru Si).
7. De o parte şi de alta a punctului static de funcţionare se aleg câte cinci puncte şi în
fiecare punct se calculează rezistenţa internă conform indicaţiilor de la alineatul 8.1.4.
8. Se completează tabelul 8.1.2, apoi se fac aprecieri calitative asupra rezultatelor.

Tabel 8.1.2. Rezistenţa internă a diodei.

Nr.crt. Ud (V) ΔUd (V) ΔId (mA) RI (kΩ )
1
.
.
10

9. Cu datele din tabelul 8.1.2 se ridică graficul dependenţei R I = f (Ud) .

10. Se desenează dreapta de aproximare ca în fig. 8.1.5 şi pe grafic se citesc mărimile E0,
Ud0 , Id0 cu care se calculează mărimea R din. .
 8.1.8. ÎNTREBĂRI

a) Cum se elaborează joncţiunea p-n ?

b) Ce este zona de sarcină spaţială ?
c) Cum se simbolizează dioda ?
d) Cum se polarizează dioda ?
e) Care este formula caracteristicii statice a diodei ?
f) Care sunt caracteristicile conducţiei prin diodă ?
g) Cum se liniarizează caracteristica statică a diodei ?
h) Care sunt tăieturile dreptei de sarcină ?
i) Cum se găseşte punctul de funcţionare statică al diodei ?
j) Cum se trasează dreapta de aproximare ?

APLICAŢIA PRACTICĂ 8.2.

CURENTUL DE DIFUZIE AL PURTĂTORILOR DE SARCINĂ

ELETRICĂ ÎN SEMICONDUCTOARE. DETERMINAREA CONSTANTEI
LUI BOLTZMANN

8.2.1. DIFUZIA STAŢIONARĂ

Dacă într-o regiune a unui sistem termodinamic, concentraţia particulelor

constituiente este mai mare decât în regiunile învecinate, gradientul concentraţiei determină
apariţia unei forţe termodinamice orientate spre regiunile cu concentraţie mai mică. Forţa
termodinamică va deplasa particulele în sensul diminuării neomogenităţii. Fenomenul se
numeşte difuzie. Dacă gradientul concentraţiei se menţine constant difuzia este staţionară.
Numărul particulelor care trec în unitatea de timp printr-o suprafaţă de arie S,
normală la viteza particulelor, din regiunea cu concentraţie mare spre regiunile cu
concentraţie mai mică este dat de legea fenomenologică a lui Fick
dN dn
D S. (8.2.1)
dt dx
Semnificaţiile mărimilor din relaţia ( 8.2.1) sunt:
dn /dx, este gradientul concetraţiei presupunâmnd că aceasta variază numai în lungul
axei Ox;
D, este coeficientul de difuzie, dependent de natura particulelor difuzante şi de
temperatură.
Dacă particulele difuzante sunt electroni, atunci deplasarea acestora este echivalentă cu
apariţia unui curent electric. Înmulţinnd relaţia (8.2.1) cu sarcina unui purtător, e, se obţine
curentul electric datorat difuziei
iD = -- D e S ( dn / dx). (8.2.2)
Dacă difuzia este staţionară curentul de difuzie este constant.

8.2.2. TRANZISTORUL

Dispozitivul alcătuit din trei domenii semiconductoare cu conducţie alternantă pnp

sau npn este un tranzistor. Domeniile care alcătuiesc tranzistorul formează două diode
alăturate: pn şi np sau np şi pn. Diodele se polarizează una direct iar cealaltă invers.
Regiunea comună celor două diode se numeşte bază, B, iar cele marginale se numesc
emiter, E, respectiv colector, C.
Pe fig.8.2.1 se arată structura tranzistorului pnp şi simbolul său.
 E
B
p n p C

Fig. 8.2.1 Tranzistorul p n p

La lucrarea de laborator 8.1 s-a studiat dioda semiconductoare şi s-a arătat că la

polarizarea directă a diodei, curentul care o străbate este dat de relaţia
Id = Is [exp(eUd / (mkT )) --1]. (8.2.3)
Pentru diode cu germaniu, m=1, iar în condiţii experimentale valoarea exponenţialei este
mult mai mare ca unu.
Ca urmare, curentul direct se aproximează cu relaţia
Id = Is exp(eU / kT ). (8.2.4)
Semnificaţiile termenilor sunt: e, sarcina elementară; T, temperatura absolută; k, constanta
lui Boltzmann.

8.2.3. CURENTUL DE DIFUZIE AL COLECTORULUI

Considerăm tranzistorul npn din fig. 8.2.2 la care dioda EB este polarizată direct de
către sursa de tensiune electromotoare, E. În circuituldiodei BC se găseşte numai un
microampermetru.
De la borna negativă a sursei, electronii pătrund în emiter iar de aici sunt injectaţi în
bază. Ca urmare, apare un curent în conformitate cu relaţia (8.2.4). Curentul care circulă
prin emiter notat cu IE , este curentul emiterului.
Baza fiind foarte îngustă (de ordinul micronilor), electronii injectaţi de emiter ajung
la frontiera bază-colector determinând creşterea concentraţiei electronice şi apariţia
gradientului de concentraţie de la bază spre colector. Gradientul de concentraţie fiind o
forţă termodinamică, determină apariţia curentului de difuzie care străbate circuitul închis
al bazei şi colectorului. Pe fig. 8.2.2 curentul de difuzie prin colector este notat cu IC.
O parte a electronilor din bază sunt atraşi de borna pozitivă a sursei şi determină
curentul bazei notat cu IB. Curentul bazei este foarte mic, de ordinul unităţilor de nA.

Legea întâia a lui Kirchhoff în nodul A este

I E = I B + I C. (8.2.5)
Deoarece curentul bazei este foarte mic, el poate fi neglijat în relaţia (8.2.5) şi se obţine că
IE = IC , adică
IC = I0 exp(eUEB / kT ). (8.2.6)
În relaţia (8.2.6), UEB este tensiunea aplicată joncţiunii emiter-bază. Tensiunea emiter-bază
menţine, prin injecţia de electroni în sensul E→B →C, caracterul staţionar al difuziei, care
altfel s-ar stinge în urma omogenizării concentraţiei prin mişcarea de agitaţie termică.
Logaritmarea formulei (8.2.6) conduce la relaţia
e
ln I C ln I 0 U EB . (8.2.7)
kT
Graficul relaţiei (8.2.7) în sistemul de coordonate (lnIC , UEB ) este odreaptă. Panta dreptei
este
tgα = e / k T. (8.2.8)
 n p n
●E B C ●
UEB
● V ●IB
IE IC
● μA
- + A

Fig. 8.2.2. Evidenţierea curenţilor: IE , I B şi I C.

8.2.4. INSTALAŢIA EXPERIMENTALĂ

Schema montajului experimental este prezentată pe fig. 8.2.3. Aceasta cuprinde: sursă de
curent continuu, tranzistorul B C 171 A, microampermetru, voltmetru, potenţiometru şi
rezistor de protecţie.

● ● μA

UE B
- P
+ V IB

R I IC
●E ●
Fig. 8.2.3. Circuit cu tranzistor.

8.2.5. SARCINILE LUCRĂRII

După verificarea circuitului şi identificarea elementelor sale se procedează după cum

urmează.
1. Cu potenţiometrul P se modifică tensiunea UEB ;
2. Se citesc valorile UEB şi IC ;
3. Se întocmeşte tabelul 8.2.1;
4. Cu datele din tabelul 8.2.1 se ridică graficul lnIC = f (UEB), trasând linia printre puncte;
5. Se aleg două puncte pe dreaptă, se citesc pe axe coordonatele lor şi se calculează panta
dreptei
(ln I C )
tgα = . (8.2.9)
(U EB )
Relaţiile (8.2.8) şi (8.2.9) conduc la expresia constantei lui Boltzmann
e
k ctg . (8.2.10)
T
Pentru calcule se folosesc valorile T = 295 K, e = 1,6 10 -19 C.
Valoarea constantei lui Boltzmann determinată experimental se va compara cu
valoarea cunoscută a constantei k= 1,38 10-23 J/K.

Tabel 8.2.1 Curentul de difuzie

Nr.crt. UEB (V) IC (mA) ln(IC ) tgα k (J/K )
1
.
.
10
 8.2.6. ÎNTREBĂRI

a) Care este forţa termodinamică în fenomenul difuziei ?

b) Care este formula legii lui Fick ?
c) Care este expresia curentului electric care apare la difuzia staţionară a purtătorilor de
sarcină electrică ?
d) Ce este tranzistorul ?
e) Care este expresia curentului direct la polarizarea joncţiunii pn ?
f) Explicaţi cum apare curentul de difuzie al colectorului.
g) Cum se liniarizează graficul expresiei curentului de colector ?
h) De ce se poate considera că IE = IC ?
i) Funcţiile trigonometrice sunt adimensionale, atunci mărimea k obţinută din panta
dreptei date de ecuaţia (8.2.7) este adimensională ?
j) Pe schema de pe fig. 8.2.3., înlocuim tranzistorul npn cu un tranzistor pnp. Explicaţi
apariţia curentului de colector.

APLICAŢIA PRACTICĂ 8.3.

MĂSURAREA DURATEI DE VIAŢĂ A FOTOPURTĂTORILOR ÎN

SEMICONDUCTOARE

8.3.1. FOTOCONDUCTIVITATEA

La iluminarea unei probe semiconductoare cu fotoni a căror energie este mai mare
decât lărgimea benzii interzise, aceştia pătrund în material pe o ditanţă mică şi determină
generarea perechilor electron-gol, ionizarea stărilor legate şi mărirea energiei purtătorilor
liberi. Ca urmare, conductivitatea probei creşte iar rezistivitatea sa scade. Scăderea
rezistivităţii semiconductorului şi creşterea conductivităţii sale prin iluminare constituie
efectul fotoelectric intern.
Concentraţiile fotopurtătorilor generaţi în probă la iluminarea permanentă a acesteia
cu fluxuri slabe,în regim staţionar sunt:
a) Δnf= η n α q τn , pentru electronii generaţi ;
b) Δpf= η p α q τp , pentru golurile generate . (8.3.1)
În relaţiile (8.3.1) semnificaţiile mărimilor sunt: q, densitatea fluxului fotonic , < q
>SI =m-2 s-1 ; α , probabilitatea de absorbţie aunui foton pe unitatea de lungime ,
< α >SI = m+1 ; η n şi η p , randamente cuantice, egale cu unu dacă fotonul produce efect
fotoelectric intern respectiv egale cu zero dacă fotonul nu produce efect fotoelectric intern;
τn şi τp , durate de viaţă.
Dacă iluminarea probei încetează ,concentaţia fotopurtătorilor scade. Alegînd ca
origine a timpului momentul la care iluminarea probei încetează, variaţia relativă a
concentraţiei electronilor în intervalul infinitezimal de timp, dt, este
dnf / nf = - A N d t . (8.3.2)

Mărimile fizice din relaţia (8.3.2) sunt: A ,constantă; N, numărul nivelelor de captură; AN ,
probabilitatea ca un electron să fie capturat în unitatea de timp, < AN > SI = s-1 . Prin
integrarea relaţiei (8.3.2) se obţine
nf = n0,f exp(-A N ) t . (8.3.3)
Observăm în ecuaţia (8.3.3 ), că probabilitatea (AN) este inversul timpului după care
concentaţia fotoelectronilor scade de e ori , e , baza logaritmilor naturali, e = 1,7123.
Notăm τ = 1 / (AN) , τ , durată de viaţă şi obţinem
nf = n0,f exp(- t /τ ) . (8.3.4)
Analog, se obţine expresia pentu variaţia concentraţiei golurilor generate prin efect
fotoelectric intern, după încetarea iluminării
pf = p0,f exp(-- t /τ ) . (8.3.5)
Conductivitatea fiind proporţională cu concentraţia purtătorilor, rezultă pentru componenta
conductivităţii datorate fotopurtătorilor expresia
σf = σ0 exp (- t / τ ). (8.3.6)
Adică, după încetarea iluminării concentraţia fotopurtătorilor şi conductivitatea datorată
acestora scad exponenţial în funcţie de timp.

8.3.2. INSTALAŢIA EXPERIMENTALĂ

Schema de principiu a instalaţiei este prezentată pe fig. 8.3.1 şi cuprinde: generator de

pulsuri de tensiune, optocuplor, rezistori şi osciloscop. Optocuplorul este ansamblul
format dinr-o diodă fotoemisivă şi un fototranzistor montate într-o capsulă. Pe durata
pulsului de tensiune dioda emite lumină care provoacă apariţia fotopurtătorilor de
neechilibru în baza tranzistorului. Fotopurtătorii difuzează în colector şi ducînd la creşterea
curentului de colector determină creşterea tensiunii pe rezistorul de sarcină. În absenţa
semnalului deci şi a fluxului de lumină, concentraţia fotopurtătorilor scade şi simultan
scade căderea de tensiune pe rezistor.

Osciloscop
Generator de ● Y●
pulsuri de tensiune

R2

R1

Fig. 8.3.1. Circuit cu optocuplor.

8.3.3. MODUL DE LUCRU

a b

t
0
Fig. 8.3.2. Variaţia fotoconductivităţii.
Tensiunea de pe rezistorul R 2 este proporţională cu conductivitatea şi se aplică la bornele Y
ale osciloscopului. Cu comutatorul bazei de timp, se vizualizează curba pe întreg ecranul.
Curba care se obţine este arătată pe fig. 8.3.2. Se translatează curba pe ecran astfel ca vîrful
acesteia, V, să fie pe xa Oy. Partea ―a‖ a curbei corespunde perioadei în care dioda emite
lumină şi conductivitatea creşte iar partea ―b‖ a curbei corespunde absenţei luminii cînd
conductivitatea scade spre valoarea de întunerec. Vârful ―V‖ corespunde momentului la
care iluminarea tranzistorului a încetat.
Logaritmarea relaţiei ( 8. 3. 6 ) conduce la relaţia
ln σ = lnσ0 - t / τ. (8.3.7)
Relaţia (8.3.7) este ecuaţia unei drepte cu panta tgα = 1 / τ. În relaţia (8.3.7), substituim
mărimile σ şi t cu notaţiile de pe ecran şi obţinem
ln Y = ln Y0 - X/ τ . (8.3.8)
Curba de pe ecran o copiem pe hârtie milimetrică şi, ţinând seama de baza de timp, citim
coordonatele X şi Y a zece puncte. Calculăm ln Y şi ridicăm graficul dependenţei
ln Y = f (X). Graficul este o dreaptă cu panta
tg α = Δ(ln Y) /ΔX. (8.3.9)
Durata de viaţă a fotopurtătorilor este
τ = 1 / tg α . (8.3.10)
Datele experimentale sunt sintetizate în tabelul 8.3.1.

Tabel 8.3.1 Durata de viaţă a fotopurtătorilor

Nr.det. X(s) Y (div.) ln Y tg α τ (s)
1
.
.
10

8.3.4. ÎNTREBĂRI

a) Care sunt expresiile concentraţiilor fotopurtătorilor în semiconductor în prezenţa luminii?

a) Cum variază în timp concentraţia electronilor după încetarea iluminării probei ?
b) Care este expresia conductivităţii probei după întreruperea iluminării ?
c) Descrieţi instalaţia cu care aţi determinat durata de viaţă a fotopurtătorilor.
d) Descrieţi optocuplorul.

8.4. TESTUL GRILĂ T 8

1. (1p) Zona de sarcină spaţială a diodei semiconductoare conţine:

a) sarcini negative fixe în zona p; b) sarcini negative fixe în zona n; c) sarcini pozitive fixe
în zona p; d) sarcini pozitive fixe în zona n.
2. (1p) Despre o diodă polarizată direct se poate spune că:
a) se deschide la tensiuni directe oricât de mari; b) tensiunea de deschidere depinde de
natura chimică a diodei; c) diodele de siliciu se deschid dacă U >0,5 V; d) Zona de sarcină
spaţială se îngustează.
3. (1p) Mărimea UT = k T / e este:
a) tensiunea directă; b) exponent adimensional; c) tensiune termică; d) o constantă.
4. (2p) Despre rezistenţa internă a diodei se poate spune că:
a) variază proporţional cu tensiunea directă; b) este o constantă a diodei; c) pe intervale
înguste ale caracteristicii este constantă; d) la polarizare inversă creşte foarte mult.
5. (1p) Despre joncţiunea pn se poate spune că:
a) se obţine prin lipirea a două pastile semiconductoare cu conducţie diferită; b) se obţine
prin introducerea de impurităţi diferite de cristalul de bază în timpul creşterii sale şi într-o
regiune microscopică a acestuia; c) în cuprinsul său se produce schimbarea bruscă a tipului
de conducţie; d) este un element dinamic de circuit.
6. (1p) Unitatea de măsură a coeficientului lui Fick este:
a) s-1 ; b) m-1 ; c) kg/ms; d) m-1 s-1 .
7. (2p) Formula curentului de colector este:
a) IC = I0 exp(UEB / UT ); b) IC = UEB / RI; c) IC = I0 exp(eUEB / kT ) ; d) IC = IE – IB .
8. (1p) Semnificaţiile fizice sau unităţile de măsură ale unor mărimi din formula
σf=σ0 exp (-- t /τ) sunt:
a) σ0 , este conductivitatea maximă în timpul iluminării probei; b) τ , este durata de viaţă a
fotopurtătorilor; c) t, este timpul la un moment dat socotit din momentul întreruperii
iradierii probei; d) unitatea de măsură a conductivităţii în SI este Ω-1 m-1 .

8.5. SOLUŢIILE TESTULUI T 8

1 2 3 4 5 6 7 8
(1p) (1p) (1p) (2p) (1p) (1p) (2p) (1p)
a x x x x
b x x x
c x x x x x x
d x x x x x x x
Total 10 puncte

8.6. REZUMATUL CAPITOLULUI 8

Montajele electronice prezentate permit determinarea următoarelor mărimi fizice:

curentul direct prin dioda semicoductoare funcţie de tensiunea directă pe diodă;
rezitenţa internă a diodei;
tensiunea de deschidere a diodei;
curentul de difuzie al colectorului;
constanta lui Boltzmann;
durata de viaţă a fotopurtătorilor.
 CAPITOLUL 9

EFECTE TERMOELECTRICE

Extensia
9.1. Studiul variaţiei rezistenţei electrice a semiconductoarelor cu temperatura, 8 pag.
9.2. Determinarea coeficientului termoelectric (Seebeck) al termocuplului Ni-Cu, 6 pag.
9.3. Testul grilă T 9, 1 pag.
9.4. Soluţiile testului T 9, 0,25 pag.
9.5. Rezumatul capitolului 9, 0,25 pag.

Obiective
Ridicarea experimentală a graficului dependenţei R= f( T ) pentru un semiconductor;
Determinarea lărgimii benzii interzise;
Determinarea coeficientului de temperatură al rezistivităţii;
Determinarea variaţiei conductivităţii cu temperatura;
Determinarea produsului dintre masa efectivă a electronului şi masa efectivă a golului;
Determinarea coeficientului termoelectric.

Fixarea
Răspunsuri la întrebări şi compararea acestora cu informaţiile din cuprinsul capitolului.

Evaluarea
Rezolvarea testului grilă T 9 şi notarea soluţiilor conform grilei de corectare.

APLICAŢIA PRACTICĂ 9.1.

STUDIUL VARIAŢIEI REZISTENŢEI ELECTRICE

A SEMICONDUCTOARELOR CU TEMPERATURA

Proprietăţile corpurilor semiconductoare sunt explicate în cadrul fizicii cuantice. Pentru a

înţelege sensurile fizice ale mărimilor care urmează să fie determinate la această lucrare, în
continuare sunt prezentate succint unele noţiuni cu care operează fizica cuantică.

9.1.1. BENZI DE ENERGIE ÎN CRISTALE

Prin dualismul undă-corpuscul se înţelege că aceeaşi particulă se comportă în unele

experimente ca un corpuscul iar în alte experimente se comportă ca o undă. Mărimi
caracteristice corpusculului sunt masa, energia, impulsul. Mărimi caracteristice undei sunt
lungimea de undă, frecvenţa. Unda asociată particulei este unda de Broglie. Fizica cuantică
stabileşte relaţii între mărimile cracteristice undei şi mărimile caracteristice corpusculului.
Particulele cuantice au comportare duală. Electronul este o particulă cuantică. Energia
electronului în structura cristalină este dependentă de numărul de undă , K, K= 2π / λ, λ-
lungime de undă asociată, conform schemei de pe fig. 9.1.1.Până la valorile K = ± π ⁄ а care
corespund punctelor A şi B de pe fig. 9.1.1 (a – constanta reţelei cristaline), energia
variază continuu cu numărul de undă. În punctele A apar discontinuităţi ale energiei şi
curba saltă în punctele B. Astfel, apar benzi de energie permisă separate prin benzi de
energie interzisă. Lărgimea benzii de energie interzisă se notează cu E g şi se măsoară în
eV ( 1eV = 1,6 10 -19 J ).
La semiconductoare, lărgimea benzii de energie interzisă este mai mică decât 3eV.
Valori ale lărgimii benzii interzise în diferite cristale sunt date în tabelul A.2.
 E

Bandă de energie
B B
permisă
Bandă de energie
interzisă
A A Bandă de energie
permisă
-π / π/a K
a
Fig. 9.1.1. Benzi energetice în cristale.

Ultima bandă ocupată cu electroni este banda de valenţă, B. V. Banda de valenţă poate să
fie ocupată complet sau incomplet cu electroni. Benzii de valenţă îi urmează banda
interzisă, B. I. iar acesteia îi urmează banda de conducţie, B. C. La semiconuctorul pur, la 0
K, B.V. este complet ocupată iar B. C. este complet liberă. La 0 K, semiconductorul pur
este un izolator perfect.

9.1.2. MASA EFECTIVĂ A PURTĂTORILOR DE SARCINĂ ELECTRICĂ

ÎN CRISTALE

În cristal, purtătorul de sarcină electrică se mişcă sub acţiunea rezultantei dintre forţa
electrică care accelerează particula şi forţa de rezistenţă generată de ciocnirile particulei cu
constituienţii reţelei, care frânează mişcarea particulei.
Masa efectivă a particulei în cristal este egală cu masa pe care ar avea-o particula
liberă pentru ca sub acţiunea unei forţe date să primescă o acceleraţie egală cu acceleraţia
pe care o primeşte în cristal sub acţiunea acleeaşi forţe. Masa efectivă nu prezintă nici
proprietăţi inerţiale nici proprietăţi gravitaţionale. Masele efective se notează m*n (pentru
electron) şi m* p (pentru gol).
Cunoaşterea masei efective a particulei în cristal permite studiul mişcării acesteia
folosind relaţiile cunoscute: a = F / m* , p = m* v , EC = p2 / 2 m* .
Valori ale maselor efective ale electronului şi golului pentru cazul particular al
cristalului cubic la limitele zonelor de conducţie şi de valenţă pentru K=0 sunt date în
tabelul A.7.

9.1.3. CONCENTRAŢIA INTRINSECĂ A PURTĂTORILOR DE SARCINĂ

ELECTRICĂ ÎN SEMICONDUCTOARE

Încălzirea corpului semiconductor pur provoacă saltul electronilor din B.V. în B.C. În B.C.
apar electroni liberi iar în B.V. rămân goluri libere. În semiconductorul pur, la temperaturi
diferite de 0 K, concentaţia gazului electronic este egală cu concentraţia gazului de goluri,
ni = pI . Semiconductorul la care concentraţiile celor două tipuri de purtători sunt egale este
intrinsec.
Dacă concetraţiile celor două tipuri de particule sunt diferite n ≠ p, semiconductorul
conţine impurităţi şi este extrinsec.Semiconductorul extrinsec este de tipul n dacă n>>p
sau de tipul p dacă p>>n.
Concentraţia intrinsecă se exprimă cu ajutorul formulei
 3/ 2
2 kT 3/ 4 E g / 2 kT
ni 2 m *n m * p e . (9.1.1)
h2
Înformula (9. 1. 1), h este constanta lui Planck, h= 6,63 10-34 Js , iar k este constanta lui
Boltzmann, k = 1,38 10-23 J/K.

9.1.4. CODUCTIVITATEA ELECTRICĂ LA SEMICONDUCTOARE

Determinările experimentale asupra dependenţei conductivităţii semiconductoarelor cu

temperatura , σ = f ( T ), conduc la graficul de pe fig. 9. 1. 2. Curba de pe fig. 9. 1. 2 este
descrisă de ecuaţia
B/T
σ = σ0 e- . (9.1.2)
În ecuaţia (9. 1. 2) , B este o constantă pozitivă. Relaţia (9.1.2) poate fi scrisă astfel
σ = σ0 e – k B / k T = σ0 exp ( - E a / ( k T ). (9.1.3)
În relaţia (9.1.3) mărimea Ea = k B se numeşte energie de activare.
Teoria electronică clasică stabileşte că la semiconductorul intrinsec, conductivitatea se
calculează cu formula
σ = e ni ( μ n + μ p ) (9.1.4)
În formula (9.1.4) mărimile μn şi μp sunt mobilităţi electronice respectiv de goluri.
Înlocuim în relaţia (9.1.4) expresia concentraţiei dată de formula (9.1.1) şi obţinem
3/ 2
2 kT 3/ 4 E g / 2 kT
2e( n p) m *n m * p e . (9.1.5)
h2

σ
Fig. 9.1.2. Variaţia
conductivităţii cu
temperatura la
semiconductoare.

Valori ale mobilităţii electronice şi de goluri în diferite cristale sunt date în tabelul A.5.
Termenul din faţa exponenţialei îl notăm cu σ0 şi obţinem o ecuaţie de aceeaşi formă cu
cea experimentală
σ = σ0 exp ( - E g / (2k T ) (9.1.6)
Comparând relaţia (9.1.6) cu relaţia ( 9. 1. 3 ) constatăm că energia de activare este egală
cu jumătate din lărgimea benzii interzise
Ea = Eg/2 (9.1.7)

9.1.5. REZISTENŢA ELECTRICĂ A SEMICONDUCTOARELOR

Considerăm că formula rezistenţei electrice a unei probe, funcţie de natura sa chimică şi de

dimensiunile sale este corectă şi pentru semiconductoare
R = l / (σ S ). (9.1.8)
Înlocuim expresia conductivităţii date de relaţia (9.1.6) în relaţia (9.1.8), notăm
R 0= l / (σ0 S ) şi obţinem
R = R0 exp ( E g / ( 2 k T ). (9.1.9)
Relaţia (9.1.9) este ilustrată grafic pe fig. 9.1.3. Rezistenţa semiconductoarelor scade la
creşterea temperaturii.
 Forma liniarizată a ecuaţiei ( 9.1.9 ) este
lnR = lnR0 + 1 / T ·Eg / ( 2 k ). (9.1.10)
Graficul relaţiei (9.1.10) în coordonate lnT şi 1/T este arătat pe fig. 9.1.4.
Panta dreptei este
tgβ = Δ( ln R ) / Δ(1 / T ) = Eg / ( 2 k ). (9.1.11)

Relaţia (9.1.11) permite calculul lărgimii benzii de energie interzisă

(ln R)
Eg 2k . (9.1.12)
(1 / T )

R
Fig. 9.1.3.
Variaţia rezistenţei cu
temperatura la
semiconductoare.

ln R
Δ(lnR)
α Fig. 9.1.4.
Δ(1/T Dependenţa
) ln R = f ( 1/ T
).
1/T

Pentru intervale înguste de temperatură , variaţia rezistenţei cu temperatura se poate

considera liniară
RT = RT,0 [1+ α (T – T0 )]. (9.1.13)
Din realaţia ( 9.1.13 ) se obţine expresia coeficientului termic al rezistivităţii
1 RT RT ,0
. (9.1.14)
RT ,0 T T0
Prin trecerea la limită în relaţia (9.1.14) se obţine mărimea coeficientului termic al
rezistivităţii la termperatura T
α = (1 / RT ) (dR / d T )T . (9.1.15)
Formulele (9.1.2) , (9.1.8), (9.1.15) conduc la formula
α =-B / T 2 (9.1.16)
La semiconductoare, coeficientul termic al rezistivităţii este negativ şi valoarea sa absolută
este invers proporţională cu pătratul temperaturii termodinamice.
Termistorul este un dispozitiv semiconductor omogen preparat din oxizi de mangan,
Fig. 9.1.5. Simbolul termistorului.

cupru şi zinc, cu conducţie în ambele sensuri. Rezistenţa sa scade repede cu creşterea

temperaturii. Simbolul său este arătat pe fig. 9.1.5.
 9.1.6. INSTALAŢIA EXPERIMENTALĂ

Schema electrică a montajului este arătată pe fig. 9.1.6. Părţile componente ale instalaţiei
sunt: termistor, generator de curent constant (G.C.C.) , I= 1 mA, voltmetru şi sursa termică.
Termistorul este introdus într-un creuzet care conţine fie ulei fie o pulbere bună
conducătoare de căldură. Căldura este furnizată de un reşou alimentat cu tensiunea dorită de
la bornele unui variac. Temperatura în creuzet se măsoara cu un termometru cu mercur.

V
Fig. 9. 1. 6.
+ Schema
● mA ● ●
R electrică
a instalaţiei.
●
-

9.1.7. MODUL DE LUCRU

a) Se verifică schema electrică, apoi se introduc termistorul şi termometrul în creuzet;

b) Se pune comutatorul variacului pe poziţia 100V şi se conectează la reţea;
c) Începând cu 250C, cu pasul de 50C se citeşte temperatura la termometru şi simultan
tensiunea indicată de voltmetru;
d) Când temperatura ajunge la 400C, punem comutatorul autotransformatorului pe poziţia
120V pentru a asigura creşterea temperaturii cu viteză constantă;
e) La atingerea temperaturii de 1400C, punem comutatorul variacului pe poziţia zero şi
ridicăm pe stativ suportul cu termistor.

9.1.8. PREZENTAREA REZULTATELOR EXPERIMENTALE

1) Cu datele obţinute prin măsurări directe, întocmim tabelul 9.1.1;

Tabel 9.1.1. Variaţia rezistenţei electrice a termistorului cu temperatura.

Nr.măs. t( 0 C ) T(K) U(V) R(Ω) ln R 1 / T ( K –1 )
1
.
.
30

2) Trasăm graficele R = f ( T ) şi ln(R) = f (1 / T);

3) Cu formula (9.12), utilizând graficul lnR = f (1/ T), calculăm lărgimea benzii de energie
interzisă, Eg ;
4) Prin derivarea grafică a curbei R = f (T ), determinăm coeficientul termic al
rezistivităţii, α, şi reprezentăm grafic dependenţele α = f ( T ) şi α = f (1 / T 2 );
5) Cu formula (9.1.16), utilizând graficul α = f (1 / T2 ) calculăm constanta B;
6) Pentru proba cu care s-a lucrat, concentraţia intrinsecă la T = 300 K, este
nI = 2,5 106 m-3. Cu formula (9.1.1) ,utilizând mărimea Eg determinată la punctul (3)
calculăm produsul maselor efective m*n m*p ;
7) Cu formula (9.1.6), calculăm conductivitatea probei semiconductoare la temperatura
iniţială şi la temperatura finală. Cu valorile conductivităţii calculăm variaţia relativă a
conductivităţii pentru intervalul temperaturilor Ti = 300K şi Tf = 445K
Δ σ / σ = ( σ final -- σ iniţial ) / σ iniţial ;
8) Mărimile determinate indirect le introducem în tabelul 9. 1. 2.
 Tabel 9.1.2. Mărimi caracteristice probei semiconductoare.
E g (eV) m n* m p* (kg2 ) B(K) Δσ/σ

9.1.8. ÎNTREBĂRI

a) Definiţi particula cuantică.

b) Definiţi masa efectivă.
c) Scrieţi formula concentraţiei purtătorilor intrinseci
d) Scrieţi formula conductivităţii semiconductorului intrinsec.
e) Scrieţi formula liniarizată pentu rezistenţa semiconductorului în funcţie de
temperatură.
f) Cum calculămcoeficientul termic al rezistivităţii ?
g) Cum determinăm mărimea B ?
h) Descrieţi instalaţia cu care aţi studiat unele proprietăţi ale semiconductoarelor.
i) Care este simbolul termistorului ?
j) Cum determinăm produsul maselor efective ale electronului şi golului ?

APLICAŢIA PRACTICĂ 9.2.

DETERMINAREA COEFICIENTULUI TERMOELECTRIC (SEEBECK )

AL TERMOCUPLULUI NICHEL—CUPRU

Pentru a înţelege mecanismele prin care între sudurile caldă şi rece ale unui termocuplu
apare o tensiune termoelectromotoare prezentăm câteva noţiuni ale fizicii cuantice, apoi
decriem efectul Seebeck şi instalaţia experimentală.

9.2.1. FONONUL

Particulele reţelei cristaline vibrează permanent în jurul nodurilor reţelei cristaline.

Mişcarea de vibraţie a particulelor poate fi caracterizetă cu ajutorul energiei şi impulsului
particulelor şi al pulsaţiei oscilaţiei. Energia şi impulsul se modifică la trecerea sistemului
dintr-o stare în alta. Tranziţia oscilatorilor între două nivele energetice poate fi descrisă de
către o particulă cuantică numită fonon. Fononul reprezintă aspectul corpuscular al
mişcării de vibraţie colectivă a nodurilor reţelei. Cristalul este considerat ca un gaz de
fononi. Fononul nu poate fi separat din cristal. El dispare la distrugerea cristalului. Fononul
este o cvasiparticulă.

9.2.2. NIVELUL FERMI

Cristalul este considerat ca o groapă de potenţial finită care conţine electronii plasaţi pe
nivele energetice distincte. Electronii ocupă nivelele energetice respectând principiul lui
Pauli. Pe fig. 9.2.1 se arată dispunerea electronilor pe nivele energetice într-o groapă de
potenţial finită , la temperatura T = 0 K. Energia maximă pe care o au electronii liberi în
cristal la 0K, se numeşte energie Fermi. Nivelul Fermi separă la 0K stările complet
ocupate cu electroni de stările complet libere.
 0K

Nivel Fermi
Energie Fig. 9. 2. 1.
Fermi Nivelul
Fermi.

9.2.3. DIFERENŢA DE POTENŢIAL DE CONTACT

Dacă două metale diferite sunt puse în contact, atunci, în zona contactului,nivelele Fermi
diferite şi concentraţiile electronice diferite determină apariţia unei diferenţe de potenţial de
contact. Electronii trec prin suprafaţa de contact de la un metal la altul tinzând să egaleze
nivelele Fermi şi concentraţiile. Diferenţa de potenţial de contact se calculează cu formula

1 n1
UC E F ,1 E F ,2 kT ln . (9.2.1)
e n2

9.2.4. EFECTUL SEEBECK

Dacă sudurile a două metale diferite sau a două semiconductoare diferite sau a unui metal şi
a unui semiconductor sunt menţinute la temperaturi diferite între suduri apare o tensiune
termoelectromotoare. Ansamblul format din două fire conductoare cu sudurile menţinute la
temperaturile T 1 şi T2 , T 1 # T2 este un termocuplu, fig. 9.2.2. Tensiunea
termoelectromotoare este generată prin următoarele mecanisme :
Gradientul de temperatură în lungul conductorilor, ca forţă termodinamică provoacă
deplasarea electronilor.
Fenomenul de contact determină modificarea nivelelor Fermi şi alinierea lor prin
difuzie de electroni.
Fononii reţelei cu concentraţii dependente de temperatură şi de natura chimică a reţelei,
antrenează electronii liberi prin suprafaţa de contact.
Tensiunea electromotoare care apare în circuitul deschis al termocuplului este
k n
T1 T2 ln 1 T . (9.2.2)
e n2
Mărimea α din ecuaţia (9.2.2) având expresia de mai jos
α = k /e · ln (n1 / n2 ) (9.2.3)

se numeşte coeficient termoelectric. Mărimea α depinde de temperatură şi caracterizează

perechea de materiale care alcătuiesc termocuplul. Exemplu, pentru termoelementul format
din fir de nichel-crom cu fir de nichel – aluminiu, coeficientul termoelectric este α = 40 μV
/ K. În relaţiile (9.2.2) şi (9.2.3), k este constanta lui Boltzmann iar e este sarcina
elementară.
 Metal 1 Metal 1
G
T1● ●T 2 Fig. 9.2.2.
Termocuplu.
Metal 2

T1 ≠ T2

Seria termoelectrică a metalelor se stabileşte prin măsurarea tensiunii electromotoare care

apare între sudurile unui termoelement alcătuit din electrodul metalului studiat şi un
electrod de platină considerat electrod de referinţă, corespunzător unei diferenţe de
temperatură de 1000C. În seria termoelectrică electrodului de platină îi corespunde
tensiunea de zero, celui de constantan îi corespunde tensiunea de -3,47 mV iar pentru cel de
fier tensiunea este de +1,89 mV (anexele A. 6 şi A.7). Atunci, între sudurile
termoelementului fier- constantan, aflate la o diferenţăde temperatură de 1000C, diferenţa
de potenţial este de 5,36 mV.

9.2.5. INSTALAŢIA EXPERIMENTALĂ

Coeficientul termoelectric este determinat prin măsurători indirecte pe instalaţia din

fig. 9.2.3. Părţile componente ale instalaţiei sunt:
termocuplu Ni — Cu ;
galvanometru cu spot luminos, pe ecranul său este notată constanta de curent, C;
rezistor cu rezistenţă constantă, R0 = 1000 Ω ;
rezistor cu rezistenţa variabilă în zece trepte între limitele R 1 = 100 Ω şi
R 10 = 1000 Ω;
pahare cu apă la temperaturile T 1 = 273 K respectiv T 2 = 373 K;
reşou pentru încălzirea apei.

R 0 =1000Ω R i = (0’1000Ω)

● Apă cu ● Apă în fierbere,

gheaţă T2 = 373,15 K
T1= 273,15
K
Fig. 9.2.3. Schema de principiu a instalaţiei.

Pentru două rezistenţe diferite, R0 şi R0 + R i ,introduse în circuit, legea a doua a lui

Kirchhoff pe ochiul de reţea conduce la expresiile:
Ε = С υ 0 R 0, (9.2.4)
Ε = С υi ( R 0 + R i ). (9.2.5)
În formulele (9.2.4) şi (9.2.5) semnificaţiile mărimilor sunt: Ε ,tensiunea t.t.e.m. generată
prin efect Seebeck, υ 0 şi υi , indicaţiile galvanometrului. Prelucrarea relaţiilor (9.2.4) şi
(9.2.5) conduce la expresia t.t.e.m
 0 i
C RI . (9.2.6)
0 I
Introducând în relaţia (9.2.6) expresia t.t.e.m. dată de ecuaţia (9.2.2) obţinem formula
pentru calculul coeficientului termoelectric
0 i
i C Ri (9.2.7)
T i

unde : T T2 T1 , i 0 i.
Forma liniarizată a relaţiei (9.2.7) este
1 1 C
Ri . (9.2.8)
i 0 T
Ecuaţia (9.2.8) este reprezentată pe fig. 9.2.4.
C
Panta fizică a dependenţei liniare (9.2.8) este m , iar panta geometrică a dreptei
T
1/ i
reprezentate de ecuaţia (9.2.8) este tg . Egalând cele două expresii ale pantei
Ri
rezultă
C
(9.2.9)
T tg
Deoarece graficul se trasează printre puncte, mărimea α calculată pe cale grafică mediază
valorile experimentale.

9.2.6. SARCINILE LUCRĂRII

1 / υi
Fig. 9.2.4 Dependenţa
Δ (1 / υi ) 1 / υi = f ( Ri )
β

ΔR i

Ri

a) În momentul la care apa începe să fiarbă, se citeşte deviaţia υ0 la galvanometru (R0 =

1000 Ω, R i = 0).
b) Introducem în circuit rezistenţele R i şi citim la galvanometru deviaţiile υ i .
c) Pentru fiecare pereche de valori R i şi υ i se calculează α i cu formula (9.2.7), apoi
valoarea medie, erorile şi abaterea pătratică a mediei.
d) Se reprezintă grafic ecuaţia (9.2.8) în coordonate 1/υ i şi R i (fig.9.2.4) şi se calculează
coeficientul termoelectric cu formula (9.2.9).
e) Cu relaţia (9.2.2) se calculează raportul concentraţiilor de electroni din cele două
metale, n1 / n2 .

9.2.7. PREZENTAREA REZULTATELOR

Datele experimentale obţinute prin măsurări directe şi cele determinate indirect vor fi
prezentate sub formele:
a) graficul ecuaţiei (9.2.8), trasat cu creionul pe hârtie milimetrică;
b) tabelul 9.2.1;
c) dedesubtul tabelului va fi scrisă valoarea coeficientului termoelectric determinată pe
cale grafică.

Tabel 9.2.1. Coeficientul Seebeck pentru termocuplul Ni—Cu.

RI (Ω) υI (div) αI (V / K ) (V / K ) (V/K) m (V / K ) ad (V / K ) n1 / n 2
0
100
200
.
.
1000

9.2.7. ÎNTREBĂRI

a) Ce este fononul ?
b) Ce este nivelul Fermi ?
c) Care este expresia diferenţei de potenţial de contact ?
d) Care sunt mecanismele prin care se produce efectul Seebeck ?
e) Care este expresia t.t.e.m. produsă prin efect Seebeck ?
f) Descrieţi instalaţia cu care aţi determinat coeficientul termoelectric.
g) Ce este termocuplul ?
h) Cum determinăm coeficientul Seebeck prin metoda grafică ?

9.3. TESTUL GRILĂ T 9

1. (1) Particulele cuantice pot fi descrise prin mărimea:

a) masă : b) impuls : c) lungime de undă ; d) vector de undă.
2. (1p) Alegeţi o caracteristică a masei efective :
a) este inerţială ; b ) este gravifică ; c) mp* #mn* ; d) p= m* v.
3. (1p) Alegeţi afirmaţia neadevărată relativ la energia de activare :
a) Ea = Eg / 2 ; b) Ea =k B ; c) <Ea > SI = J ; d) Ea =k T .
4. (1p) Forma liniarizată a dependenţei R = f (T ) ,pentru semiconductori are panta :
a) 1/T ; b) Eg ; c) E g ( 2 k ) -1 ; d) E a / k .
5. (2p) Coeficientul termic al rezistivităţii se calculează cu formula :
a) α = ΔR / ΔT ; b) = -- B / T 2 ; c) = ( 1 / RT ) ( dR / dT )T ;
d) α = ( RT – RT,0 )[ RT,0 ( T—T0 ) ] -1 .
6. (1p) Alegeţi afirmaţia corectă despre fonon:
a) este o particulă ; b) reprezintă aspectul corpuscular al mişcării de agitaţie termică a
nodurilor reţelei cristaline; c) poate fi izolat ; d) este o cvasiparticulă.
7. (2p) Formula pentru calculul coeficientului termoelectric este :
a) / T ; b) = k e-1 [ln( n1 ) – ln( n2 ) ] ; c) =k e ln ( n1 / n 2 );
e) =k T ln (n1 / n 2 ).

8. (1p) În formula liniarizată a dependenţei 1 / i = f ( R i ) , panta dreptei este :

a) 1 / 0 ; b) C ( T ) -1 ; c) 1 / R0 ; d) 1 / C (C – constanta de curent a
galvanometrului).
 9.4. SOLUŢIILE TESTULUI T 9

1 2 3 4 5 6 7 8
(1p) (1p) (1p) (1p) (2p) (1p) (2p) (1p)
a x x
b x x x x x
c x x x x
d x x x x x x

9.5. REZUMATUL CAPITOLULUI 9

Cunoaşterea pe bază de măsurători a dependenţei rezistenţei electrice a semiconductoarelor

cu temperatura permite aflarea mărimilor:
a) coeficientul termic al rezistivităţii ;
b) lărgimea benzii de energie interzisă ;
c) energia de activare ;
d) variaţia relativă a conductivităţii.
Coeficientul termoelectric al unui termocuplu este determinat indirect prin utilizarea
măsurătorilor directe ale intensităţii curentului prin circuitul închis al unui termocuplu.
Diferenţa de temperatură între sudurile termocuplului studiat este de 100K.
 CAPITOLUL 10

EFECTE FOTOELECTRICE ŞI GALVANOMAGNETICE ÎN

CORPURILE SEMICONDUCTOARE
Extensia

10.1. Studiul experimental al celulei fotovoltaice, 9 pag.

10.2. Studiul experimental al efectului Hall, 9 pag.
10.3. Testul grilă T10, 1 pag.
10.4. Soluţiile testului grilă T 10, 0,25 pag.
10.5. Rezumatul capitolului 10, 0,25 pag.

Obiective
Ridicarea caracteristicii curent-tensiune a unei celule fotovoltaice;
Ridicarea caracteristicii de putere a celulei;
Determinarea rezistenţei de sarcină optime pentru circuitul alimentat cu tensiune
fotoelectromotoare;
Determinarea factorului de acord al impedanţei celulei fotovoltaice;
Măsurarea tensiunii Hall;
Determinarea constantei Hall;
Determinarea concentraţiei purtătorilor de sarcină electrică în proba semiconductoare;
Determinarea mobilităţii Hall a purtătorilor de sarcină electrică.

Fixarea

Răspunsuri la întrebări şi compararea acestora cu informaţiile din cuprinsul capitolului.

Evaluarea

Rezolvarea testului grilă T 10 şi notarea soluţiilor conform grilei de corectare.

APLICAŢIA PRACTICĂ 10.1.

STUDIUL EXPERIMENTAL AL CELULEI FOTOVOLTAICE

Celula fotovoltaică este un dipozitiv cu diode semiconductoare care transformă energia

radiaţiilor electromagnetice din spectrul optic în energie electrică pe baza a trei efecte:
fotoelectric intern, Dember şi fotovoltaic.

10.1.1. EFECTUL FOTOELECTRIC INTERN

Efectul fotoelectric intern constă în modificarea conductivităţii şi rezistivităţii unei

probe semiconductoare omogene dacă aceasta este iradiată cu fotoni a căror frecvenţă aparţine
spectrului vizibil iar energia unui foton este mai mare decât lărgimea benzii de energie
interzisă. Fotonii fluxului radiant pătrund în probă şi prin cioniri cu constituienţii acesteia
produc efectul fotoelectric intern prin următoarele mecanisme:
a) generează perechile electron—gol;
b) ionizează stările legate;
c) comunică energie purtătorilor liberi care devin energizaţi.
Variaţia conductivităţii probei, , la iluminare permanentă faţă de conductivitatea de
întunerec este
e q n n n p p p ). (10.1.1)
În ecuaţia (10.1.1) semnificaţiile mărimilor sunt: e, sarcina elementară; q, numărul fotonilor
incidenţi care străbat unitatea de arie a suprafeţei normale la direcţia fluxului în unitatea de
timp, <q >SI = m-2 s-1 ; , probabilitatea de absorbţie a unui foton pe unitatea de lungime
aprobei, < >SI = m-1 ; , mobilitatea purtătorilor, < >SI = m2 V-1 s-1 ; , durata de viaţă a
purtătorilor, < >SI = s ; , randament cuantic.

10.1.2. EFECTUL DEMBER

Numărul perechilor electron-gol, g, < g > SI = m - 3 s -1, generate prin efect fotoelectric
intern, în unitatea de volum a probei şi în unitatea de timp, variază în lungul probei
iluminate cu adâncimea, x ,conform relaţiei
g ( x) = g ( 0 ) exp ( - x ). (10.1.2)
Semnificaţiile mărimilor în relaţia (10.1.2) sunt: g (0) - concentraţia fotopurtătorilor pe
faţa iluminată, g ( 0 ) = q ( 0 ), - probabilitatea de absorbţie a unui foton pe unitatea
de lungime a probei, ,< α > SI = m-1 , - randament cuantic, care are fie valoarea unu fie
valoarea zero, adică fotonul absorbit poate să genereze cel mult o pereche electron-gol, q (
0 ) - numărul fotonilor incidenţi pe unitatea de arie a suprafeţei iluminate în unitatea de
timp, < q > SI = m-2 s- 1.
La iluminarea permanentă a probei, variaţia mărimii g în lungul probei determină apariţia
gradientului de concentraţie care are semnficaţia unei forţe termodinamice generalizate. Forţa
termodinamică determină difuzia purtătorilor în profunzimea probei.
Coeficienţii de difuzie pentru cele două tipuri de purtători , Dn (electron) şi DP (gol) sunt:
Dn = kT n /e şi DP = kT P /e (10.1.3)
unde, n, P sunt mobilităţile electronului respectiv golului, n > P .
Deoarece mobilitatea electronilor este mai mare decât mobilitatea golurilor , electronii
pătrund în probă pe o distanţă mai mare decât distanţa pe care pătrund golurile.
Ca urmare, suprafaţa iluminată a probei se încarcă pozitiv iar suprafaţa neiluminată se
încarcă cu sarcină negativă, adică apare un gradient al sarcinii electrice.
Gradientul de sarcină determină apariţia unui câmp electric orientat în sensul razei de
lumină.
Apariţia câmpului electric în semiconductorul omogen ca urmare a iluminării acestuia se
numeşte efect Dember.
La iluminări slabe, potenţialul feţei iluminate, V(0), este
V ( 0 ) = kTq ( n p . (10.1.4)
Mărimea V ( 0 ) , se numeşte tensiune fotoelectromotoare.
Câmpul de neechilibru care apare prin efect Dember se opune separării purtătorilor de
neechilibru generaţi prin efectul fotoelectric intern.

10.1.3. EFECTUL FOTOVOLTAIC

Dacă proba expusă radiaţiei este o diodă semiconductoare, câmpul intern din Z. S. S.
orientează mişcarea electronilor spre partea n a joncţiunii unde există sarcini pozitive fixe
în exces iar mişcarea golurilor o orientează spre partea p a joncţiunii unde sarcinile
negative fixe sunt în exces. În zonele n şi p ale diodei apar sarcini libere în exces care
generează câmpul de neechilibru, E*. Câmpul de neechilibru fiind opus câmpului intern
determină micşorarea înălţimii barierei de potenţial.
Între zona n cu electroni în exces şi zona p cu goluri în exces apare o diferenţă de potenţial
numită tensiune fotoelectromotoare, UFV, care micşorează înălţimea barierei de potenţial a
joncţiunii. Apariţia tensiunii fotoelectromotoare între zonele n şi p ale diodei expuse
fluxului electromagnetic radiant de fotoni cu energia mai mare decât lărgimea energetică a
benzii interzise se numeşte efect fotovoltaic.
 10.1.4. CELULA FOTOVOLTAICĂ

Celula solară din siliciu este alcătuită dintr-o diodă semiconductoare introdusă într-o
montură metalică. Dioda este din siliciu pur masiv sub formă cilindrică cu grosimea de
0,2mm, impurificat în partea p cu atomi acceptori de bor iar în partea n cu atomi donori de
fosfor. Partea p este foarte subţire şi este expusă radiaţiei. Electrodul de pe faţa p este
depus sub forma unei grile metalice fine pentru a lăsa lumina să treacă spre diodă.
Electrodul de pe faţa n este depus sub forma unui strat metalic subţire, continuu.
La iluminarea probei sunt generate perechile electron—gol. Mobilităţile celor două
particule sunt diferite. Mobilitatea electronilor este mai mare decât mobilitatea golurilor.
Diferenţa de mobilitate determină o diferenţă între fluxurile de difuzie ale electronilor şi ale
golurilor . Diferenţa de mobilitate a purtătorilor şi acţiunea câmpului intern al Z.S.S.
determină ca electronii să pătrundă în zona n a joncţiunii iar golurile să rămână în zona p a
joncţiunii. Aglomerarea sarcinii negative în partea n şi a celei pozitive în partea p duce la
apariţia câmpului de neechilibru care stopează migrarea putătorilor. Câmpul de neechilibru
orientat de la partea p spre partea n determină o diferenţă de potenţial între cele două
regiuni.
La terminale se culege tensiunea fotoelectromotoare, UFV . Celula este o sursă de
tensiune. Pe fig.10.1.1 se arată schema de principiu a celulei solare.
În instalaţiile solare fotovoltaice, ca exemplu, panoul solar cu suprafaţa de 0,5 m2 , expus
radiaţiei cu intensitatea se 1000W/m2 , furnizează la borne tensiunea de 12V iar puterea pe
rezistorul de sarcină ajunge la 50 W.
p n
○
hυ ○● ● ○
○● ● ○●
- ○ UF
+ ○ V

○ - goluri libere, ● – electroni

liberi Schema de principiu a celulei solare.
Fig. 10.1.1.

10.1.5. CARACTERISTICA CURENT-TENSIUNE

A CELULEI FOTOVOLTAICE

Conform modelului Shockley, prin celula fotovoltaică circulă doi curenţi:

a) curentul direct , Id , studiat la lucrarea 8.1, numit curent de întunerec;
b) curentul generat prin efecte optice, IL , numit fotocurent.
Cei doi curenţi au sensuri opuse. Ecuaţia caracteristicii curent-tensiune a celulei
fotovoltaice este
I = I L—I d = IL – Is [ exp(eU/kT ) –1]. (10.1.5)
Curba caracteristicii curent-tensiune este arătată pe fig. 10. 1. 2. Puterea utilă maximă ca
produs între tensiune şi curent corespunde punctului M. Zona de utilizare a celulei
corespunde arcului AB al curbei. Punctul M este inclus în arcul AB.
 I

Isc A
M
B

UF U
Fig. 10.1.2. Caracteristica curent – tensiune.
V
Experimental, caracteristica curent-tensiune se ridică conectând la bornele celulei un
rezistor variabil şi menţinând iluminarea celulei constantă se măsoară curentul prin circuit
şi tensiunea la bornele celulei pentru fiecare valoare Ri. Dacă celula funcţionează în gol
(circuit deschis ), I= 0 şi la bornele ei se măsoară chiar tensiunea fotoelectromotoare, U FV.
Dacă celula este scurt circuitată, U =0, se măsoară curentul de scurtcircuit, Isc , care
conform ecuaţiei (10.1.5) este chiar curentul maxim generat prin efect fotovoltaic, I L
I L = I sc . (10.1.6)

10.1.6. CARACTERISTICA DE PUTERE

Puterea debitată de celulă pe un rezistor de sarcină variabil este

Pel =U I = U Is [exp(eU/kT ) –1] – U IL . (10.1.7)
Puterea variază cu tensiunea la borne care la rândul său este dependentă de rezistenţă.
Graficul puterii în funcţie de sarcină este o curbă cu un maxim care indică punctul optim de
funcţionare al celulei (Pm , Rm). Maximul puterii dezvoltate se obţine anulând derivata de
ordinul unu al puterii în raport cu rezistenţa,
dPel /dR = (dP / dU ) (dU/ d R) = I (dP/dU ) = 0. (10.1.8)
Soluţiile ecuaţiei ( 10. 1. 8 ) ţinând seama de ecuaţia (10.1.5) sunt:
Im = Is Um (e/kT ) exp(eU/kT ), (10.1.9)
R m= Um /Im = (kT/e Is ) exp(--eU/kT ). (10.1.10)

10.1.7. FACTORUL DE ACORD AL IMPEDANŢEI

Puterea debitată în exterior de către celulă, pe rezistorul de sarcină variabil, R i , este Pi= Ui
Ii , i- număr natural. Pe fig. 10. 1. 3, puterea P i este egală cu aria dreptunghiului haşurat.
Puterea maximă utilă corespunde punctului M, PM = UM I M de pe fig. 10.1.3. Puterea
maximă posibilă a celulei este P*= U FV I sc.
Factorul de acord al impedanţei sau factorul de formă sau factorul de umplere este definit
prin relaţia
uf = P M / P * = UM I M / (U FV I sc ). (10.1.11)
Factorul de formă arată fracţiunea pe care puterea maximă utilă o reprezintă din puterea
maximă posibilă.
Randamentul conversiei energiei undelor electromagnetice din spectrul optic în energie
electrică de către celulele fotovoltaice variază între 11% şi 24,7% în funcţie de metoda de
elaborare a cristalului, de compoziţa chimică şi de puritatea acestuia (anexa A.6 ).
 I

I sc●
●M
Ii ●
Pi
●
Ui UFV U
Fig. 10.1.3. Diagramă explicativă la factorul de acord al impedanţei.
10.1.8. INSTALAŢIA EXPERIMENTALĂ

Caracteristicile celulei fotovoltaice sunt studiate cu instalaţia de pe fig. 10.1.4. Suportul

celulei glisează pe o tijă. Variaţia iluminării pe celulă se obţine prin modificarea distanţei
dintre becul B şi celulă, C.F.V. Distanţa bec- celulă se citeşte pe rigla gradată. Fluxul
fotometric pe celulă este
S , < >SI =1 lm ( lumen ) , < >SI =1 lx ( lux ) , S = 13 mm2 . (10.1.12)
În spectrul radiaţiei corpului negru ,la temperatura T=5200 K a suprafeţei emisive , fluxului
fotometric de 1 lumen îi corespunde fluxul radiant de 0,013 W.
Puterea radiantă incidentă pe celulă este
Pin = 0,013 S , <P in >SI = 1 W, <S>SI = 1 m2 ,<E >SI =1 lux. (10.1.13)
Randamentul instalaţiei este
= Pel / Pin . (10.1.14)
A
B C.F.V
○
~ u(t) .
○ V
R

Fig. 10.1.4 Schema electrică a instalaţiei

cu celulă fotovoltaică

10.1.9. SARCINILE LUCRĂRII. PREZENTAREA REZULTATELOR

1. Pentru cinci valori ale distanţei dintre sursa de lumină şi fotocelulă se măsoară
mărimile:
a) iluminarea pe celulă, cu luxmetrul PU 150 ;
b) tensiunea fotoelectromotoare, cu voltmetrul digital, la mersul în gol ;
c) fotocurentul, cu microampermetrul, în scurtcircuit.
1.1 Secompletează tabelul 10.1.1.

Tabel 10.1.1. Tensiunea fotoelectromotoare şi

fotocurentul.
Nr.măs. d (cm) E (lx) U FV ( V ) I L (mA)
1
.
.
5
2. Se formează circuitul cu celula fotovoltaică, rezistor în decade, voltmetru în paralel cu
rezistorul în decade şi miliampermetru în serie cu rezistorul. Pentru o anumită
iluminare (constantă) a fotocelulei, se modifică rezistenţa rezistorului între zero şi 1000 ,
cu pasul de 100 . Măsurătorile se repetă pentru cinci valori ale iluminării. Datele
experimentale se introduc în tabelul 10.1.2.

Tabel 10.1.2. Valorile rezistenţei de sarcină, curentului şi tensiunii pentru iluminarea

constantă pe celulă.
. E1 (W/m2 ) E2 (W/m2 ) E 3 (W/m2 ) E4 (W/m2 ) E 5 (W/m2 )
R( ) U (V) I (mA) R( ) U (V) I (mA) R( ) U (V) I (mA) R( ) U (V) I (mA) R( ) U (V) I (mA)
100
.
.
1000

Cu datele din tabelul 10. 1. 2, se ridică familia caracteristicilor parametrice curent -tensiune,
parametru fiind iluminarea., ca pe fig. 10.1. Apoi, se citesc pe figură coordonatele capetelor
intervalului AB care conţine punctul de funcţionare optimă a celulei. Pe tabelul 10.1.2 se
identifică intervalul rezistenţelor, care conţine rezistenţa pentru care funcţionarea instalaţiei
este optimă.
3. Se reiau măsurătorile pentru fiecare iluminare pe intervalul AB al rezistenţei dând
acesteia creşteri de 10 . Se calculează puterea incidentă şi puterea electrică cu
formulele (10.1.7) şi (10.1.13) şi randamentul de utilizare a energiei electromagnetice
de către instalaţie cu formula = Pel / Pin .
3.1. Secompletează tabelul 10. 1. 3.

Tabel 10.1.3. Puterea electrică pe rezistorul de sarcină şi randamentul instalaţiei.

P 1,in (W) P 2,in (W) P 3,in (W)
R ( ) U (V) I (A) P el (W) (%) R ( ) U (V) I (A) P el (W) (%) R ( ) U (V) I (A) P el (W) (%)
r1
..
..
r20

3.2. Cu datele din tabelul 10.1.3, se ridică familia caracteristicilor de putere ale instalaţiei,
Pel = f ( R ).
4. Pe caracteristicile de putere se citesc coordonatele punctelor de maxim Pm şi Rm , apoi
pe tabelul 10.1.3 se citesc valorile Um ,I m şi m. Cu valorile determinate se
completează tabelul 10. 1. 4

Tabel 10.1.4. Valorile maxime ale mărimilor caracteristice conversiei fotovoltaice şi

factorul de formă.
P 1,in (W) P 2,in (W)
Rm ( ) Um (V) Im (A) P elm (W) m(%) Rm ( ) Um (V) Im (A) P elm (W) m(%)

uf

5. Se calculează factorul de acord al impedanţei cu formula (10.1.11), iar valorile găsite se

introduc în tabelul 10.1.4.
6. Cu valorile din tabelul 10.1.4 şi ecuaţiia (10.1.5) se calculează curentul invers de
saturaţie , apoi se verifică ecuaţiile (10.1.7; 10.1.9 şi 10.1.10).
 10.1.10. ÎNTREBĂRI BIPOLARE

a) Pentru a se produce efectul fotoelectric intern, energia fotonilor incidenţi pe proba

semiconductoare omogenă trebuie să fie egală cu lărgimea benzii de energie interzisă a
semiconductorului sau mai mare decât aceasta ?
b) Purtătorii care apar prin efect fotoelectric intern au mobilităţi egale sau diferite ?
c) Factorul de umplere este egal cu raportul ariilor a două dreptunghiuri ? Da . Nu .
d) Câmpul de neechilibru care apare prin efect Dember la iluminarea permanentă a
probei semiconductoare favorizează difuzia purtătorilor de neechilibru sau se opune
difuziei ?
e) Fotocurentul printr-o celulă fotovoltaică şi curentul direct au sensuri opuse sau
au acelaşi sens ?
f) Variaţia conductivităţii probei semiconductoare la iluminarea permanentă a acesteia
este cauzată de efectul fotoelectric extern sau de efectul fotoelectric intern ?
g) Fluxul radiant de 13mW corespunde fluxului luminos de 1lm în spectrul radiaţiei
corpului negru la T= 5200K sau la T=6000K ?

APLICAŢIA PRACTICĂ 10.2.

STUDIUL EXPERIMENTAL AL EFECTULUI HALL

10.2.1. EFECTUL HALL

Mecanismele prin care se produce efectul Hall pot fi înţelese urmărind fenomenele care au
loc în plăcuţa ABCD metalică sau semiconductoare de pe fig.10.2.1. Iniţial, proba este

străbătută numai de câmpul electric imprimat de sursa electrică, Є. Prin probă curge
curentul de conducţie, I C , deteminat de deplasarea purtătorilor sub acţiunea forţei electrice,
Fel = e E. Dacă proba este metalică electronii se deplasează în sens opus câmpului. Dacă
proba este semiconductoare, electronii se deplasează în sens opus câmpului iar golurile se
deplasează în sensul câmpului. Galvanometrul, G, este legat în punctele H şi H‘ simetrice
faţă de axa longitudinală a barei. În absenţa câmpului magnetic, galvanometrul indică zero.
Adică, punctele H şi H‘ aparţin unei suprafeţe echipotenţiale. Apoi, se aplică probei

câmpul manetic în sensul indicat pe figură. Galvanometrul indică apariţia unui curent.
Adică, punctele H şi H‘ au potenţiale diferite. Deplasăm contactul H‘ până în punctul H‖ şi
constatăm deviaţie nulă la galvanometru. Punctele H şi H‖ aparţin la aceeaşi suprafaţă
echipotenţială. Înseamnă că s-a produs rotaţia suprafeţelor echipotenţiale.

G
H‘ H‖
A  ● ● B
E

D  ● C
B H

A R
Є
Fig. 10.2.1. Schemă de principiu pentru
evidenţierea efectului Hall.
Dacă proba este un semiconductor pur, pentru orientarea de pe fig. 10.2.1 a câmpurilor
electric şi magnetic , atât electronii cât şi golurile în mişcare sunt supuse forţei Lorentz
  
fL e v B , orientate în sensul pozitiv al axei Oz. Orientarea câmpurilor şi a forţei
Lorentz sunt arătate pe fig. 10.2.2.

• electron liber
z
○ gol liber

 
vp fL
 ○ 
E vn
x ●


B
y

    
Fig. 10.2.2. Orientarea vectorilor E, B, v n , v p , f L .

Deci, ambele tipuri de purtători se deplasează pe traiectorii circulare, spre aceeaşi faţă a
probei. Mobilităţile diferite ale celor două tipuri de purtători determină aglomerări cu
concentraţii diferite şi feţele probei paralele cu câmpurile se vor polariza. În lucrare este
studiat un semiconductor omogen de tipul p şi în continuare, în condiţia n<<p, se vor face
consideraţii numai asupra purtătorilor majoritari.
Între feţele polarizate ale probei apare un câmp electric suplimentar, numit câmp
  
Hall, E H , care acţionează asupra purtătorilor cu forţa, FH eE H . La echilibru, câmpul
Hall stopează migraţia purtătorilor şi scriind că modulele forţelor Lorentz şi Hall sunt egale
  
eE H e(v d B) (10.2.1)
   
obţinem că E H este maximă dacă v d B, v d este viteza de drift.

 
EH E' H
Fig. 10.2.3. Vectorii
  
E, E ' , E H .
υ

E
 
Câmpul imprimat de sursă, E , şi câmpul Hall , E H ,se compun vectorial iar câmpul
 
rezultant, E ' , este rotit faţă de câmpul E cu unghiul numit unghi Hall (fig. 10.2.3).
 
Pentru cazul în care vectorii E şi B sunt perpendiculari, utilizând formula (10.2.1) obţinem
tg = E H / E = H B = e H B / m (10.2.2)
cu: H , timp de relaxare, H ,mobilitate Hall ( H = e H / m ).
Particulele se mişcă sub acţiunea forţei Lorentz pe traiectorii circulare cu raza, r,
r = m vd / ( e B ). (10.2.3)
Mărimea , C , definită prin relaţia (10.2.4) se numeşte pulsaţie ciclotronică
C = vd /r = eB/m (10.2.4)
Notăm cu ‘ unghiul la centru care delimitează între laturile sale arcul de cerc pe care se
deplasează golul. Unghiul ‘ este evidenţiat pe fig. 10.2.4, apoi fiind foarte mic rezultă
tg ‘ ‘= H = e B H / m. (10.2.5)
Relaţiile (10.2.2) şi (10.2.5) arată că unghiurile şi ‘sunt egale, ‘ = .
Modulul densităţii curentului în lungul probei este dat de relaţia (10. 2. 6 )
  
j E pe H E. (10.2.6)
Explicităm mărimea H din relaţia (10.2.6) o înlocuim în relaţia (10.2.2) şi obţinem
modulul câmpului Hall
E H = (1/ ( p e )) j B = RH j B . (10.2.7)
Mărimea RH = 1/( p e ) din relaţia (10.2.7) se numeşte constanta Hall.
În fizica cuantică se arată că expresia precedentă a constantei Hall trebuie corectată sub forma
2
1
RH 2
. (10.2.8)
pe
Pentru colective degenerate valoarea parantezei este unu iar pentru colective
nedegenerate valoarea parantezei este . Colectivele de purtători din semiconductori ,
la temperatura camerei sunt nedegenerate. Ca urmare, în lucrare pentru constanta Hall vom
folosi relaţia
3
RH . (10.2.9)
8 pe

z
r 
v
υ‘ Fig. 10.2.4 Traiectoria particulei

10.2.2. SONDA HALL

Sonda Hall folosită în lucrare este un paralelipiped cu laturile b, d, l (fig. 10.2.5). Câmpurile
electric şi magnetic străbat proba pe direcţii perpendiculare.
Tensiunea Hall măsurată între punctele 3 şi 4, fig. 10.2.5, are expresia
UH = E H b = RH j B b = RH j B b d /d . (10.2.10)
Conform fig.10.2.5, produsul bd exprimă aria secţiunii normale la direcţia curentului de
conducţie. Ca urmare, produsul jbd exprimă intensitatea curentului de conducţie, IC. Cu
aceste precizări , tensiunea Hall se exprimă prin relaţia
U H = R H B Ic /d . (10.2.11)
Deoarece contactele 3 şi 4 între care se măsoară tensiunea Hall nu sunt nici punctiforme
nici simetrice, tensiunea Hall se măsoară pentru ambele sensuri ale câmpului magnetic: UH‘
pentru un sens şi UH‖ pentru celălalt sens, apoi se calculează media modulelor
U H = (U’H + UH‖) / 2 (10.2.12)

Modulul intensităţii câmpului electric este E = R1,2 I C / l (fig.10.2.5), unde R1,2 este
rezistenţa probei măsurate între punctele 1 şi 2 (fig. 10.2. 5).
Modulul densităţii de curent se exprimă cu formulele j=I C / bd şi j=peE H . În egalitatea I
C / bd = p e E H , facem înlocuirea E = R1,2 / l şi după prelucrări obţinem formula
pentru calculul mobilităţii Hall
 l 1
H . (10.2.13)
b dpeR1, 2

d
●3
b
 2 UH
vd 
IC
E

1 B 4
● d

○
l

Fig. 10.2.5. Sonda Hall.

Pentru calcule, se cunosc valorile: d = 0,03 cm , R1,2 = 1,2 , l/b = 2.

Câmpul magnetic este generat de un electromagnet în formă de potcoavă. Inducţia
magnetică între polii magnetici se calculează cu formula empirică
B = - 0,12 IL2 + 0,48 IL – 0,017. (10.2.14)
În formula (1.2.13) inducţia este exprimată în tesla, T, iar IL este intensitatea curentului prin
înfăşurarea electromagnetului exprimată în amper, A.

10.2.3. INSTALAŢIA EXPERIMENTALĂ

Instalaţia cuprinde două circuite.

Primul circuit (fig.10.2.6) creează câmpul electric paralel cu axa longitudinală a probei şi
cuprinde: sursa de tensiune, Є , reostatul, R, ampermetrul, A, care măsoară curentul IC ,
voltmetrul,V, care măsoară tensiunea UH şi perechile de electrozi 1-2 şi 3-4 care asigură
contactul electric.
Al doilea circuit creează câmpul magnetic şi cuprinde (fig.10.2.7): electromagnetul în
formă de potcoavă care generează câmpul magnetic pe direcţia paralelă cu electrozii 3-4 şi
perpendiculară la direcţia câmpului electric, ampermetru care măsoară curentul IL , reostatul
R şi inversorul K cu care se stabileşte un sens sau cel opus al direcţiei câmpului magnetic.
 3
 2
1 E A
IC R
Є
 4
V B

Fig. 10.2.6. Circuitul electric al

sondei.

● ●
R S
Є

K B
IL N
A ● ●

Fig. 10.2.7. Circuitul electromagnetului.

10.2.4. SARCINILE LUCRĂRII. PREZENTAREA REZULTATELOR

1. Pentru o valoare dată a curentului prin înfăşurarea electromagnetului, se dau creşteri de

5mA curentului de conducţie între limitele de 20mA şi 100mA. La fiecare valoare a
curentului I C se citesc tensiunile U‘H şi U”H şi se calculează U H cu formula (10.2.12).
Se repetă măsurătorile pentru cinci valori ale curentului IL .
Datele experimentale se introduc în tabelul 10.2.1

Tabel 10. 2. 1. Tensiunea Hall, IL –parametru.

IL (A) B(T) Ic (A) UH (V)
a b c d e a b c d e a b c d e a b c d e
1
.
.
16
Cu datele din tabelul 10.2.1 se ridică familia caracteristicilor U H = f (I C ), parametru fiind
câmpul magnetic, B.

2. Pentru o valoare stabilită a curentului de conducţie, I C =constant, se dau creşteri de 5mA

curentului IL prin înfăşurarea electromagnetului, se măsoară tensiunile UH‘ şi UH‖ şi se
calculează media UH . Se repetă măsurătorile pentru cinci valori ale curentului de
conducţie. Se completează tabelul 10.2.2
 Tabel 10.2.2. Tensiunea Hall, Ic –parametru..
Ic (A) IL (A) B(T) UH (V)
a b c d e a b c d e a b c d e a b c d e
1
.
.
16
Cu datele din tabelul 10. 2. 2 se ridică familia caracteristicilor UH = f (B ) , parametru fiind
curentul I C .

3 . Pentru o valoare dată a câmpului magnetic, se alege un set al perechilor de valori I C şi

UH şi se calculează mărimile de material şi cele caracteristice efectului Hall: mobilitate, ,
cu formula (10.2.13), constanta Hall, RH, cu formula (10.2.11), concentraţie, p, cu formula
(10.2.9), rotaţia suprafeţelor echipotenţiale, tg , cu formula (10.2.2), pulsaţia ciclotronică,
c , cu formula (10.2.4), timpul de relaxare , H , cu formula (10.2.5).
Se cunosc masa electronului, m = 9,1 10 -31 kg şi sarcina elementară, e =1,6 10 -19 C.
Rezultatele se sintetizează în tabelul 10.2.3

Tabel 10. 2. 3. Mărimi caracteristice efectului Hall şi mărimi de material.

Ic (A) UH (V) RH (m3 C-1 ) p(m-3 ) 2 -1 -1
H (m V s ) H(s)
-1
c(s ) tg

10.2.5. ÎNTREBĂRI BIPOLARE

a) Forţa generată de câmpul Hall este opusă forţei Lorentz , sau este în acelaşi sens cu
aceasta ?
b) Dacă inducţia mangetică este perpendiculară la viteza de drift, câmpul Hall este maxim
, sau este minim ?
c) Unitatea de măsură a constantei Hall este C / m-3 , sau este m C ?
d) Pulsaţia ciclotronică se calculează cu formula c = e B m -1
, sau cu formula
-1
c =eB m ?
e) Galvanometrul conectat la două puncte de egal potenţial indică curent diferit de zero,
, sau indică curent nul, ?
f) Efectul Hall determină rotaţia câmpului electric rezultant în probă , sau a inducţiei
magnetice ?
g) În semiconductoarele parcurse de un curent electric ,aflate în câmp magnetic forţa
Lorentz deplasează electronii şi golurile în acelaşi sens , sau în sensuri opuse ?

10.3. TESTUL GRILĂ T 10

1. (1p) La tratarea efectului fotoelectric intern, cu litera q s-a notat:

a) sarcina fotopurtătorilor; b) densitatea fluxului de fotoni incident pe probă; c) numărul de
fotoni prin suprafaţa S = 1 cm2 normală la direcţia de preopagare,în timpul = 1s ; d) o
constantă de material.
2 (1p) În cazul efectului fotovoltaic, tensiunea fotoelectromotoare determină :
a) mărirea barierei de potenţial a joncţiunii; b) lărgirea Z.S.S.; c) micşorarea barierei de
potenţial; d) apariţia câmpului de neechilibru .
3. (0,5p) La celula fotovoltaică tensiunea UFV se culege între doi electrozi montaţi:
a) pe feţele paralele cu direcţia de propagare a luminii; b) la marginea Z.S.S. ; c) pe feţele
perpendiculare la direcţia de propagare a luminii ; d) în interiorul zonei n a joncţiunii.
4. (1p) Puterea furnizată pe circuitul exterior de celula fotovoltaică este:
a) maximă la mersul în gol; b) nulă la scurtcircuit; c) nulă la mersul în gol; d) maximă în
punctul caracterisicii de putere pentru care dP/dU = 0.
5. (0,5p) Dimensiunea factorului de umplere este :
a) LT-1 ; b) IT-1 ; c) IT ; d) 1.
6. (0,5p) Celula fotovoltaică conţine, într-o montură metalică :
a) un tranzistor ; b) un semiconductor n ; c) un semiconductor p ; d) o joncţiune n-p.
7. (1p) Fluxul incident pe celula fotovoltaică şi unitatea de măsură în SI sunt :
a) = E S, <E> =lux, < >= W, <S > =m2 ; b) Pin = E S, <E>=W/m2 , <P>=W, <S >
=m2 ; c) P=0,013 E S; <P>=W, <S >=m2, <E>= lux; d) = E S, <E> = W/m2,
< > = lumen, <S > =m2.
8. (0,5p) Efectul Hall nu se produce dacă vectorii câmp electric şi câmp magnetic sunt:
a) paraleli; b) perpendiculari ; c) formează un unghi diferit de 90 grd ; d) paraleli la
viteza de drift.
9. (2p) Formula pentru calculul modulului câmpului Hall este:
3 UB H
a) EH = RH B ; b) E H ; c) EH= RHI C (0,48IL –0,12IL2 –0,017)/(bd) ;
8l
c) EH = RH j B.
10. (2p) Unghiul Hall în experimentul efectuat se calculează cu formula:
a) =arctg e H ( 0,48IL –0,12 IL2 –0,017 ) / m ; b) =arctg ( H B )-1 ;
c) = arctg ( E EH-1 ) ; d) =arcsin [ EH ( E 2 + EH2 ) 1 / 2 ].

10.4. SOLUŢIILE TESTULUI T 10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
(1p) (1p) (0,5p) (1p) (0,5p) (0,5p) (1p) (0,5p) (2p) (2p)
a x x
b x x x x
c x x x x x x
d x x x x x x
Total 10 puncte

10.5. REZUMATUL CAPITOLULUI 10

La iluminare permanentă celula fotovoltaică este o sursă de tensiune. Partea p a diodei

semiconductoare este expusă radiaţiei .Golurile se aglomerează în partea p iar electronii în
partea n a joncţiunii.Coordonatele punctului de maxim al caracteristicii de putere stabilesc
parametri circuitului care optimizează conversia fotovoltaică.
Efecul Hall se produce dacă o probă metalică sau semiconductoare este străbătută de
câmpurile electric şi magnetic iar unghiul dintre direcţiile lor este diferit de zero. Mărimile
măsurate direct sunt: tensiunea Hall, curentul de conducţie şi inducţia magnetică. Mărimile
determinate indirect sunt: unghiul Hall, mobilitatea,concetraţia, pulsaţia ciclotronică şi
timpul de relaxare.
 CAPITOLUL 11
FENOMENE STATISTICE
Extensia
11.1. Distribuţia particulelor de magnetită dintr-un ferofluid după caracteristica dimensiune,
8 pag.
11.2. Distribuţia unui colectiv de rezistori marcaţi identic după caracteristica rezistenţă
electrică (măsurată), 8 pag.
11.3. Distribuţia termoelectronilor după criteriul viteză, 6 pag.
11.4. Distribuţia energiei în spectrul optic al atomilor de neon, 5 pag.
11.5.Testul grilă T11 1,5 pag.
11.6. Soluţiile testului T11, 0,25 pag.
11.7. Rezumatul capitolului 11, 0,25 pag.

Obiective

Măsurători asupra mărimilor fizice: dimensiunile particulelor de magnetită, rezistenţă

electrică, viteza termoelectronilor, intensitate spectrală.
Dezvoltarea deprinderilor de utilizare a aparatelor de măsură: ohmmetru, voltmetru,
ampermetru, dublumonocromator, integrator şi a instalaţiei pentru citirea clişeelor
fotografice.
Dezvoltarea priceperilor relativ la: clasificarea rezultatelor unui set de măsurători în
clase de valori, calculul frecvenţei relative, calculul frecvenţei relative cumulate,
ridicarea histogramei experimentale, ridicarea curbei de distribuţie normală Gauss,
calculul indicatorilor statistici şi de eroare ai colectivului de date experimentale,
calculul ariei suprafeţei delimitate de o curbă spectrală.

Fixarea
Răspunsuri la întrebări şi compararea acestora cu informaţiile din cuprinsul capitolului.
Evaluarea
Rezolvarea testului grilă T 11 şi notarea soluţiilor conform grilei de corectare.

APLICAŢIA PRACTICĂ 11.1.

DISTRIBUŢIA PARTICULELOR DE MAGNETITĂ DINTR-UN
FEROFLUID DUPĂ CARACTERISTICA DIMENSIUNE
11.1.1. SISTEMUL BIFAZIC PETROL - MAGNETITĂ

Lichidele magnetice sunt sisteme bifazice lichid-solid care se comportă ca lichide

omogene, iar în prezenţa unui câmp magnetic prezintă proprietăţi magnetice
(superparamagnetice).
Prezenţa atomilor de fer, Fe, în particulele de magnetită, Fe3O4, le conferă acestora
momente magnetice, iar ca rezultat, între acestea se manifestă forţe de interacţiune de
natură magnetică (dipolare), ceea ce determină aglomerarea lor.
Pentru a reduce tendinţa de aglomerare a particulelor de magnetită, considerate de formă
sferică cu diametrul de aproximativ 100 Å, acestea se acoperă cu acid oleic C17H33-COOH.
O
Gruparea polară a acidului oleic, C\//O H ,este adsorbită de particulele solide, iar partea de
hidrocarbură, - C17H33 , se leagă de moleculele mediului de dispersie. Ca mediu de dispersie
se foloseşte petrolul a cărui compoziţie chimică este similară cu partea de hidrocarbură a
acidului oleic. Stabilitatea ferofluidului este asigurată atât de respingerea electrostatică
dintre grupările polare ale stratului adsorbit, cât şi de interacţiunea magnetostatică dintre
particulele solide vecine, supuse mişcării de agitaţie termică. Diferitele proprietăţi ale
ferofluidelor pot fi caracterizate prin: magnetizaţie de saturaţie, densitate, masă specifică a
fazei solide, volum specific al fazei solide. Unele dintre aceste mărimi pot fi corelate cu
mărimea, forma şi distribuţia dimensională a particulelor de magnetită.
Ca mărime geometrică caracteristică a sistemului de particule se utilizează valoarea medie
statistică a diametrelor mulţimii de particule studiate.
Funcţie de condiţiile de preparare, particulele de magnetită dintr-un ferofluid pot să fie
sferice sau să aibă forme neregulate. În lucrare se foloseşte un ferofluid ale cărui particule
au fost obţinute prin acetonarea şi pulverizarea produsului de reacţie dintre hidroxidul feros
şi hidroxidul feric, la temperatura de 100 0C. Particulele care au rezultat au forme
neregulate, şi, ca urmare, în lucrare, se măsoară două dimensiuni pentru fiecare particulă
una pe direcţia Ox iar cealaltă pe direcţia Oy. Ca mărime caracteristică geometrică se
consideră media aritmetică a celor două valori pentru fiecare particulă.
Lichidele magnetice au aplicaţii în: separarea magnetogravimetrică, etanşarea
magnetofluidică, măsurarea unor mărimi fizice, modularea semnalelor luminoase, conversia
fototermală ş.a.

11.1.2. DESCRIEREA INSTALAŢIEI

Instalaţia de citire a filmelor transparente este prezentată pe figura 11.1.1. Pe figura 11.1.1
distingem părţile componente ale instalaţiei:
B – bec cu halogen, C – condensor, S – suport, F – film transparent obţinut cu microscopul
electronic a cărui mărire este de M = 2 105 ori, O – obiectiv, Og – oglindă, E – ecran cu
caroiaj milimetric pe care se formează imaginea micrografiei, K – întrerupătoare, R –
rozetă de reglaj a clarităţii imaginii.

Og E
O

R K

Fig. 11.1.1. Schema de principiu a instalaţiei.

11.1.3. MODUL DE LUCRU

Micrografia se aşează pe suportul S, apoi se alege obiectivul cu mărirea M‘= 6,5 şi

se porneşte instalaţia cu întrerupătorul K. Claritatea imaginii pe ecran se reglează cu rozeta
R. Deoarece particulele au forme neregulate, pe axele Ox şi Oy se citesc dimensiunile
fiecărei imagini notate cu d x,im şi d y,im . Citirea se repetă pentru 100 de particule şi se
calculează dimensiunea medie în mm a fiecărei imagini

d im = ( d x,im + d y,im ) / 2 ,< d >= mm. (11.1.1)

Ţinând seama de măririle microscopului electronic şi ale obiectivului instalaţiei se

calculează dimensiunea medie a fiecărei particule în angstromi, cu formula
d im mm 10 7
d ( Å) 7,692 d im (mm). (11.1.2)
2 10 5 6,5

Valorile obţinute se trec în tabelul nr. 11.1.1.

Tabelul nr. 11.1.1. Dimensiunile particulelor de magnetită.

Nr. 1 ……………………………………………….. 100
măsurătorii
d x,im (mm)
d y,im (mm)
d im (mm)
di(Å)

Pentru descrierea statistică a colectivului de particule se procedează după cum

urmează:
a) Începând cu valoarea minimă a dimensiunii, se dau acesteia creşteri de 20 Å şi pentru
fiecare clasă de valori d d , d 20 Å se stabileşte cu ajutorul tabelului 11.1.1,
frecvenţa absolută a valorilor, ni,j, se completează tabelul nr. 11.1.2 şi se ridică
histograma Δ n i ,j = f ( d i ) ( fig. 11. 1. 2 ).

Tabel 11.1.2. Frecvenţe absolute.

….
d d , d 20 Å d min , d min 20 d min 20, d min 40 .
Δn i , j

ni exp

dmin 20 d [Å]
dmin + 20
Fig.11.1.2. Histograma experimentală.
b) Cu ajutorul tabelului nr. 11.1.2 calculăm:
dimensiunea medie a fiecărei clase
ni , j

d i, j
dj , m -numărul de clase; (11.1.3)
ni , j j 1, m
1 ,

frecvenţele relative
ni, j
; (11.1.4)
j n

frecvenţa relativă cumulată sau integrală

j

j j , j = 1,2, … ,m. (11.1.5)

1

Pentru mulţimea n, n=100, a valorilor calculăm diametrul mediu:

m
d j d j. (11.1.6)
1

Completăm tabelul 11.1. 3, construim graficul j f d j (fig.11.1. 3) şi pe

grafic citim coordonatele punctului de inflexiune al curbei, infl şi dinfl.

Tabel 11.1.3. Frecvenţe relative.

dj (Å) d1 ……………………………………….. dm

j
(%)

j (%)

d ( Å)
d inf l ( Å)

inf l (Å )

(Å)
 Φ j (%)
10
0

5
0

d dj
Fig. 11.1.3. Frecvenţa relativă integrală.

c) Dacă valorii inf l 50 % îi corespunde aproximativ d inf l d , distribuţia

particulelor după dimensiune este descrisă de o curbă simetrică. Considerăm că
distribuţia este de tipul distribuţiei normale Gauss şi calculăm:
c1) abaterea medie pătratică

1
n 2
1 2
di d . (11.1.7)
n 1 1

c2) distribuţia teoretică

2
di d
1 2
nit n e 2
d, d = 10 Å. (11.1.8)
2

Completăm tabelul nr. 11.1.4 şi suprapunem reprezentarea teoretică nit f (d i )

peste histograma experimentală a fig. 11.1.2.
Tabelul nr.11.1.4. Distribuţia teoretică.

d i (Å ) 40 50 ……………………………….

Δ n i.t

d) Cu formulele (2.31) ,(2.32),(2.33),(2.34) ,(2.36), (2.38) prezentate în cap.2 se

calculează indicatorii statistici : mediană, d me , moda, d mo , momentul centrat de
ordinul zero, M ( 0 ), abaterea standard a mediei , m , eroarea probabilă, p , şi se
completează tabelul 11.1.5.
Tabel 11.1.5. Indicatori statistici.
dme (Å) dmo (Å) M(0 ) (Å) m (Å) p (Å)
e) Cu formulele (2.26), (2.27), (2.28) şi (2.29) se calculează abaterile dimensiunilor
particulelor faţă de dimensiunea medie: absolute, di , absolută medie, d , relative,
r , i , relativă medie, r , şi se completează tabelul 11. 1. 6.

Tabel 11.1.6. Abaterile dimensiunilor particulelor.

Nr.măs. d (A) di (Å) d (Å) r,i (%) r (%)

1
.
.
100

f) Se fac aprecieri calitative asupra rezultatelor din tabelele 11.1.5 şi 11.1.6.

NOTE
1. Fenomenul fizic prin care un corp solid sau lichid încorporează prin difuzie din afară o
substanţă oarecare se numeşte absorbţie.
2. Prin adsorbţie se înţelege fixarea şi acumularea moleculelor unui gaz sau ale unui lichid
pe suprafaţa unui corp solid.
3. Elementul chimic cu numărul de ordine Z = 26 se numeşte fer. Simbolul chimic al
ferului este Fe.
4. Varietăţile tehnice ale ferului poartă numele de fier.

11.4. ÎNTREBĂRI

a. Ce este ferofluidul ?
b. Cum se menţine stabilitatea ferofluidului ?
c. Descrieţi instalaţia de citire a micrografiilor.
d. Cum se stabilesc clasele de valori măsurate?
e. Cum se ridică histograma valorilor măsurate ?
f. Care este formula de calcul a abaterii medii pătratice ?
g. Care este formula de calcul a distribuţiei teoretice ?
h. Cum se calculează frecvenţa relativă ?
i. Cum se calculează frecvenţa relativă integrală ?
j. Cum se face trecerea de la exprimarea în mm a dimensiunilor imaginii la exprimarea în
angstrom, Å ?

APLICAŢIA PRACTICĂ 11. 2.

DISTRIBUŢIA UNUI COLECTIV DE REZISTORI MARCAŢI IDENTIC,

DUPĂ CARACTERISTICA REZISTENŢĂ ELECTRICĂ MĂSURATĂ

11.2.1. MARCAREA REZISTORILOR

În circuitele electronice, rezistorul este un element pasiv de circuit deoarece nu realizează

funcţii de amplificare
Parametrul cel mai important al rezistorului este valoarea sa nominală numită rezistenţă,
R, cu unitatea de măsură ohmul, < R >SI = 1 .
Firmele producătoare furnizează rezistori cu valorile R (10 10 M ), numite valori
nominalizate sau preferate. Şirul valorilor preferate este dat de produsele următoarelor
numere: 10**, 11, 12*, 13, 15**, 16, 18**, 20, 22**, 24, 27, 30, 33**, 36, 39*, 43, 47**,
51, 56*, 62, 68**, 75, 82*, 91, 100** cu puteri ale lui zece.
Marcarea valorii nominale se face: în clar, în cod literal şi în codul culorilor.
Simbolurile codului literal sunt: R- unităţi, k- kilo şi M- mega.
Exemple în codul literal: 5k9, semnifică 5,9k ; 3M5, semnifică 3,5 M ; 2R5,
semnifică 2,5 .
Codul culorilor, cu menţiunea că prima bandă este cea mai apropiată de un capăt al
rezistorului, este:

Negru--------------0 Galben----------4 Gri----------8

Maro---------------1 Verde-----------5 Alb----------9
Roşu---------------2 Albastru--------6
Portocaliu---------3 Violet-----------7

Primele două benzi colorate indică cifre. Cea de-a treia bandă colorată indică numărul de
zerouri. Cea de-a patra bandă colorată indică toleranţa.
Exemplu: rezistorul cu 4k7 4,7k =4.700 este marcat astfel: galben (4), violet (7),
roşu (două zerouri) adică 4700 .
Toleranţa indică în procente valorile maximă şi minimă care apar (din cauza erorilor de
producţie) printre elementele unei mulţimi oarecare de rezistoare.
Şirul valorilor preferate este astfel întocmit, încât o anumită valoare plus toleranţa să fie
aproximativ egală cu următoarea valoare minus toleranţa.
Exemplu: dacă toleranţa este de 5%, atunci urmărind şirul valorilor preferate se pot găsi
egalităţile:
20 + 5% 22 - 5%; 47 + 5% 51 - 5%

Marcarea toleranţei prin codul culorilor se face cu cea de-a patra bandă colorată care are
semnificaţia : Maro 1% ; Roşu 2%; Auriu 5%; Argintiu 10% Absenţa
benzii patru însemnează o toleranţă de 20%.
Exemplu: galben, violet, roşu, argintiu semnifică R = 4700 , toleranţa 10%.
Alt parametru al rezistorului este puterea nominală disipată, ca de exemplu < P >SI = 1W.
Scopul lucrării este dezvoltarea deprinderii de măsurare cu multimetre analogice şi digitale
a rezistenţei, dezvoltarea priceperilor de descriere statistică a unui colectiv de rezistori, cu
aceeaşi valoare nominală, după valorile rezistenţei măsurate şi stabilirea aparatului care
pune cel mai bine în evidenţă abaterile rezistenţei de la valoarea nominală inscripţionată pe
rezistoare.

11.2.2. DESCRIEREA INSTALAŢIEI

Pe un panou din plexiglas se găsesc optzeci de rezistori de culoare maro, marcaţi în

codul literal 1k 5; 20% ceea ce înseamnă R = 1,5k = 1500 1500 0,2 = (1500
300) , adică, R MAX = 1800 , R MIN = 1200 . Pe fig. 11.2.1 se arată modul de aranjare a
rezistorilor în patru seturi a câte douăzeci de rezistori.
Toţi rezistorii sunt legaţi la borna notată cu B. Borna C este legată la contactul mobil, A.
Cu fişa, A , se selectează un rezistor, introducând fişa în una din bucşele notate cu 1.......20;
1 ........20 ş.a.m.d.
La bornele B, C se conectează aparatul de măsură analogic sau digital care va măsura
rezistenţa rezistorului selectat. Efectuăm experimentul cu două aparate de măsură a
rezistenţei atât pentru studiul distribuţiei valorilor măsurate ale rezistenţelor unui set de
rezistori consideraţi identici cât şi pentru a stabili cu care aparat se obţine intervalul mai
larg al valorilor măsurate.
 1 2 2
0 A

1 2 2
‘ ‘ 0
‘

1 2 20
‖ ‖ ‖ B
C
1‖ 2‖‘ 20‖
‘ ‘

Fig. 11.2.1. Panoul cu rezistori.

11.2.3. MĂSURĂTORI CU MULTIMETRUL ANALOGIC.

VALORI MEDII. ERORI RELATIVE

La bornele B, C de pe soclul cu rezistori, fig.11.2.1, se conectează multimetrul analogic

MAVO-AEM ( multimetru ,M, amper, A, volt ,V, ohm ,O ,).
La multimetru selectăm funcţiunea ohmmetru şi măsurăm valorile celor 80 de rezistori.
Apoi, calculăm:
80
1
rezistenţa medie, R= Ri , n=80 ; (11.2.1)
n 1

abaterile mediei, Ri = Ri - R ; (11.2.2)

Ri
abaterea medie, R ; (11.2.3)
n
R
abaterea relativă medie, = ; (11.2.4)
R

( Ri ) 2
abaterea standard, . (11.2.5)
n 1
Rezultatele se introduc în tabelul 11.2.1.
 Tabelul. 11.2.1. Rezistenţe măsurate, valori medii,erori.
Nr. determinării 1 2 ………………………… 80
R i (k )
R (k )
Ri(k )
R (k )
(%)
( )

11.2.4. MĂSURĂTORI CU MULTIMETRUL DIGITAL. DISTRIBUŢIA GAUSS A

REZISTORILOR DUPĂ CRITERIUL REZISTENŢĂ ELECTRICĂ

La bornele B, C se conectează multimetrul numeric şi se măsoară rezistenţele celor 80 de

rezistori selectându-i pe rând cu borna mobilă A (fig.11.2.1).
Aspectul statistic este următorul:
colectivul statistic , este mulţimea rezistorilor;
unitatea statistică, este rezistorul;
caracteristica, este rezistenţa;
eveniment aleatoriu, este mulţimea valorilor care aparţin unei clase.
Pentru descrierea statistică a colectivului de valori se procedează după cum urmează:
a) se trec rezultatele măsurătorilor în tabelul 11.2.2;
b) începând cu valoarea minimă a rezistenţei, se dau acesteia creşteri de 10 şi
pentru fiecare clasă de valori R [ R, R + 10 ) , se stabileşte cu ajutorul tabelului nr.
11.2. 2 frecvenţa absolută a valorilor nI,j care se introduc in tabelul nr. 11.2.3.
Cu datele de pe tabelul nr. 11. 2. 3 se ridică histograma experimentală ni = f ( Ri ),
fig.11.2. 2.

Tabel 11.2.2. Valorile rezistenţelor.

Nr. măsurătorii 1 2 ………………………………………….80
Ri( )

Tabel 11.2.3 Clase de valori

R [ R, R +10 ) ( [ R min, R min +10 ) [ R min + 10; R min + 20 )………
)
n i , exp

Cu ajutorul tabelului 11. 2. 3 calculăm:

ni , j
RI , j
a) rezistenţa medie a fiecărei clase, R j = , j= 1, m , m, numărul
1
ni , j
claselor cu lărgimea de 10 ; (11.2.6)
ni, j
b) frecvenţa relativă, j= (11.2.7)
n
j
c) frecvenţa relativă cumulată sau integrală , j = j , j= 1, 2, …, m. (11.2.8)
1
Pentr mulţimea n, n = 80, a valorilor calculăm rezistenţa medie
 m
R j Rj . (11.2.9)
1

Δni , exp

ΔR=10
Ω
10Ω

Rmin Ri (Ω)
Fig. 11.2.2. Histograma
experimentală.
Cu datele obţinute completăm tabelul 11.2.4 şi construim graficul j= f ( R j ) (fig .11.2.3).
Pe graficul de pe fig.11.2.3 citim coordonatele punctului de inflexiune al curbei:
infl şi Rinfl.

Tabel 11.2.4. Frecvenţe relative.

Rj ( ) r1 r2 ………….. rm
j (%)
j (%)
R( )
Rinfl.( )
infl.(%)
( )

Φ j (%)
10
0

5
0

R Rj ( )
Fig. 11. 2. 3. Frecvenţa relativă cumulată.

Dacă pe axa rezistenţelor, valorii infl = 50% îi corespunde aproximativ Rinfl = R ,

distribuţia rezistorilor după rezistenţă este simetrică. Considerăm că distribuţia este
normală de tip Gauss şi calculăm:
abaterea standard
 n
1 1
[ ( Ri R) 2 ] 2
, (11.2.10)
n 1 1

distribuţia teoretică
(R I R ) 2
1
Δn i,t n e 2σ 2
ΔR , cu R = 10 , (11.2.11)
σ 2π
Completăm tabelul 11. 2. 5 şi suprapunem reprezentarea teoretică ni ,t f ( Ri )

peste histograma experimentală de pe fig.11.2. 2.

Tabelul 11.2.5. Distribuţia teoretică a rezistenţelor.

Ri ( )
nI,t

Cu formulele (2.31) ,(2.32),(2.33),(2.34) ,(2.36), (2.38) prezentate în cap.2 se calculează

indicatorii statistici : mediană, R me , moda, R mo ,momentul centrat de ordinul zero, M ( 0 ),
abaterea standard a mediei , m , eroarea probabilă, p , şi se completează tabelul 11.2.6.
Tabel 11.2.6. Indicatori statistici.

Rme ( ) Rmo ( ) M (0 ) ( ) m ( ) p ( )

Cu formulele : (2.26), (2.27), (2.28) şi (2.29) se calculează abaterile rezistenţelor faţă de

rezistenţa medie: absolute, R i ,absolută medie, R , relative, r,i , relativă medie, r , şi
se completează tabelul 11.2.7.
Tabel 11.2.7. Abaterile rezistenţelor faţă de valoarea medie.

Nr.măs. R( ) Ri ( ) R( ) r,i (%) r (%)

1
.
.
80

În final, se fac aprecieri asupra :

a) respectării caietului de sarcini în procesul de fabricaţie al rezistorilor;
b) valorilor abaterilor medii absolute ale celor două seturi de măsurători efectuate unul cu
multimetrul analogic iar celălalt cu multimetrul digital;
c) oportunităţii dotării agentului economic cu aparate de măsură cu precizie mare pentru
măsurarea caracteristicilor produselor.

11.2.5. ÎNTREBĂRI

a. Ce este valoarea nominală a rezistorului ?

b. În codul literal, ce semnifică marcajul 4R 2 ?
c. Cum se descifrează codul culorilor ?
d. Ce este toleranţa ?
e. În codul culorilor ,ce semnifică marcajul maro, verde, roşu, roşu ?
f. Cum selectăm un anume rezistor de pe soclu pentru a-i măsura rezistenţa ?
g. Cum se calculează R , R şi ?
h. Care este formula abaterii medii pătratice ?
i. Care este formula distribuţiei normale Gauss?
j. Desenaţi clopotul lui Gauss în cazul dat şi histograma experimentală.

APLICAŢIA PRACTICĂ 11.3.

DISTRIBUŢIA TERMOELECTRONILOR DUPĂ CRITERIUL VITEZĂ

Lucrarea îşi propune să stabilească distribuţia după criteriul viteză a electronilor care
părăsesec suprafaţa unui electrod metalic prin emisie termoelectronică.

11.3.1. DISTRIBUŢIA FERMI – DIRAC

Statistica Fermi-Dirac descrie statistica fermionilor pe nivele energetice. Fermionii sunt

particule al căror număr de spin este semiîntreg ( s=1/2, 3/2,------ ). Din clasa fermionilor
fac parte electronii, protonii, neutronii ş.a.m.d. Fermionii satisfac princiupilui de excludere
al lui Pauli: pe un nivel energetic se pot afla cel mult doi fermioni, care se deosebesc
prin orientarea momentelor magnetice proprii ( momente de spin ). Deci, numărul
maxim de electrni care au spinul s = 1/2 , aflaţi pe acelaşi nivel energetic este egal cu doi.
Pentru T 0 a colectivului electronic, distribuţia electronilor pe nivele energetice este
descrisă de legea de distribuţie Fermi-Dirac
dN E
C . (11.3.1)
NdE 1 exp(( E E F ) / kT )
unde: EF este nivelul Fermi, C este o constantă care depinde de volumul cristalului.
La temperatura T = 0 K a cristalului, energia Fermi este
2 2
EF (3 n0 ) 2 / 3 . (11.3.2)
2 m0
unde: m0 este masa de repaus a electronului,  = h / 2 este constanta lui Planck
raţionalizată , n0 este concentraţia particulelor.

11.3.2. EMISIA TERMOELECTRONICĂ

Dacă metalul este încălzit la temperaturi înalte, în condiţia T < T topire , energia electronilor
E creşte şi odată cu aceasta creşte şi raportul dN / N care este explicitat în
relaţia (11.3.1).
Dacă energia cinetică a electronilor depăşeşte lucrul mecanic de ieşire din groapa de
potenţial, aceştia vor părăsi metalul prin emisie termoelectronică.
Relaţia (11.3.1) arată că pe măsură ce temperatura cristalului creşte,creşte şi energia
electronilor şi odată cu aceasta creşte mărimea dN / N, adică creşte numărul electronilor
capabili să învingă bariera de potenţial a metalului şi să iese din cristal.
Dacă se aplică un câmp de accelerare între catod şi anod electronii se deplasează de la catod
spre anod şi închid circuitul printr-o rezistenţă de sarcină externă.. Fluxul electronic, adică
numărul de electroni care străbat suprafaţa normală la direcţia de mişcare în unitatea de
timp determină curentul anodic. Dacă tensiunea dintre catod şi anod creşte,se ajunge la
starea de saturaţie în care intensitatea curentului, pentru o temperatură dată a metalului nu
mai creşte la creşterea câmpului de accelerare.
Pentru o tensiune dată, U =constant, relaţia dintre curentul de saturaţie de-a lungul axei Ox
şi temperatura filamentului este
I= N e = A T2 exp (( E0—EF ) / k T ). (11.3.3)
unde: N este numărul electronilor emişi în unitatea de timp, de către suprafaţa filamentului,
T este temperatura absolută, E0—EF este lucrul mecanic de ieşire al unui electron din
metal, A este o constantă cu aceeaşi valoare pentru toate metalele pure.
Energiile cinetice deci şi vitezele celor N electroni care părăsesc suprafaţa filamentului sunt
diferite, adică există o distribuţie a electronilor după viteze.
Dacă distribuţia electronilor este izotropă, negijând mişcarea electronilor de-a lungul
axei electrozilor, distribuţia acestora după viteze poate fi considerată ca o distribuţie
Maxwel
3/ 2
dN m mv 2 /( 2 kT ) 2
4 e v . (11.3.4)
N 2 kT
unde, N este numărul electronilor emişi cu viteze în intervalul ( 0, ).
Electronii sunt particule indiscernabile, adică nu se poate urmări comportarea particulelor
individuale. De aceea se costruiesc instalaţii care să evidenţieze distribuţia dată de relaţia
(11.3.4) prin măsurarea unor mărimi macroscopice proporţionale fie cu N fie cu v.

11.3.3. DESCRIEREA INSTALAŢIEI EXPERIMENTALE

Schema instalaţiei este prezentată pe fig. 11. 3. 1

P1
C ●→ A
○ ●→ ●→
u(t)○ ●→
A
●
V

P2

+ -

Fig. 11.3.1. Schemă electrică cu tub electronic.

Potenţiometrul P1 asigură încălzirea catodului C la trei temperaturi T1, T2 , T3, dependente

de tensiunea culeasă la bornele sale.
Cu potenţiometrul P2, pe electrozii tubului se aplică tensiuni de frânare variabile.
Tensiunea de frânare se măsoară cu voltmetrul. Intensitatea curentului anodic se măsoară cu
miliampermetrul.
Dacă tensiunea anodică este nulă, miliampermetrul indică un curent I0 # 0, generat de
electronii care părăsesc catodul cu energii suficient de mari pentru a ajunge la anod şi a
închide circuitul.
Dacă aplicăm anodului tensiuni negative, curentul scade deoarece câmpul de frânare este
străbătut numai de electronii care au energia cinetică mai mare decât înălţimea câmpului de
baraj
m vi 2 / 2 e U f,i . (11.3.5)
Deci, curentul anodic este determinat de electronii care au viteze
vi ( e Uf, i / m )1 / 2 ; adică v i (Uf, i )1 / 2 . (11.3.6)
Numărul electronilor care străbat în unitatea de timp prin suprafaţa normală la fluxul de
particule este II = Q i / t = N i e / t , adică, N i I i .
 11.3.4. CLASE DE ECHIVALENŢĂ

Mulţimea electronilor emişi de catod cu viteze între zero şi infinit constituie populaţia
statistică. Fiecare electron în mişcare este o unitate statistică. Viteza electronilor este
caracteristica fenomenului. Repatrizarea electronilor pe intervale de viteză este
evenimentul aleatoriu.
Numărul electronilor care străbat prin câmpul de frânare şi ajung la anod, N i ,este
proporţional cu intensitatea curentului, N i Ii.
Viteza electronilor care străbat prin câmpul de barj variază între vmin. şi infinit,iar
vmin Ui 1 / 2 .
Cele anterioare conduc la concluzia că distribuţia dN / N= f (v) dv este echivalentă cu
distribuţia dI / I 0 = f ( U )d ( U ) , unde I0 este intensitatea curentului determinat de toţi
electronii emişi cu viteze între zero şi infinit.
Electronii cu viteze în intervalul (v, v +d v) produc curentul cu intensitatea d I
dI= e dN / dt =e ( dN 0 / d t ) f ( v ) dv = I0 f ( U )d ( U ) . (11.3.7)
Electronii cu viteze în intervalul ( 2eU / m , ) produc curentul cu intensitatea I
4I 0 eU / kT
I( U ) I0 f ( U )d ( U ) e Ud ( U ) . (11.3.8)
2 eU / m
(kT / e) 3 / 2 2 eU / m

Derivând relaţia (11.3.8) în raport cu U , se obţine

dI 4 eU / kT
3/ 2
Ue . (11.3.9)
I 0 d U ( kT )
Relaţia (11.3.9) este echivalentă cu relaţia dN / ( N dv ) şi dacă este verificată experimental
înseamnă că termoelectronii se supun distribuţiei Maxwell după viteze.
Funcţia de distribuţie (11.3.9) prezintă un maxim pentru tensiunea
U max = k T / e (11.3.10)
Consideraţiile anterioare conduc la concluzia că în fluxul electronilor care ajung la anod,
cei mai lenţi au viteza ( 2 e Uf, i / m ) 1 / 2 , adică
v i , minim ( Uf ,I ) 1 / 2 ,U f , i este tensiunea de frânare.
Atunci,caracteristicii viteză i se poate substitui mărimea ( Uf, i ) 1 / 2 iar numărului de
electroni i se poate substitui mărimea I i .

11.3.5. SARCINILE LUCRĂRII

1. Cu potenţiometrul P1, se stabileşte o anumită tensiune de încălzire a catodului, deci o

anumită temperatură a acestuia.
2. Cu potenţiometrul P2 , se aplică tensiuni de frânare între catod şi anod şi se
înregistrează valorile I şi U în tabelul 11.3.1.

Tabelul 11.3.1. Tensiunea de frânare a electronilor şi intensitatea curentului.

Nr. determ. U(V) U (V 1 / 2 ) I ( div )
3. Se reprezintă grafic dependenţa I = f ( U ) (fig. 11.3.2).

I
(mA)

ΔI i

Δ(U 1/ 2 )

U (V )1 / 2
Fig. 11.3.2. Dpendenţa curentului anodic
de radicalul tensiunii de frânare.
Deoarece curentul I este proporţional cu numărul de electroni care străbat prin secţiunea
normală a circuitului în unitatea de timp, iar U este o mărime proporţională cu o anumită
viteză a termoelectronilor, se împarte axa vitezelor ( U ) în intervale egale ( U ) iar
variaţiile corespunzătoare ale intesităţii I se notează în tabelul 11.3.2. Valorile I sunt
proporţionale cu numărul de electroni care au viteza cuprinsă în intervalul ( v, v + v ).

Tabelul 11.3.2. Clasele de echivalenţă ΔI şi U .

Nr. intervalului U (V ) 1/ 2 Δ I (div )
pe axa U 1 / 2

4. Se reprezintă grafic valorile I în funcţie de U (fig. 11. 3. 3)

5. Din grafic se determină valoarea Umax. corespunzătoare maximului curbei.

T2 > T1 , vp ,2 >
ΔI vp,1

T1 T2

U1 / 2
Fig. 11.3.3 Dependenţa variaţiei intensităţii
curentului cu radicalul tensiunii de frânare
6. Cu relaţia (11.3.10), se calculează temperatura filamentului, T.
7. Cu relaţia vP = ( 2k T /m ) 1 / 2 , se calculează viteza cea mai probabilă, vP , a
termoelectronilor.
8. Se repetă operaţiile 1,…,8 pentru alte temperaturi ale catodului.

11.3.6. ÎNTREBĂRI

a. Care este expresia distribuţiei Fermi-Dirac ?

b. Ce este emisia termoelectronică ?
c. Care funcţie aproximează distribuţia termoelectronilor după viteză ?
d. Care sunt clasele de echivalenţă în experimentul efectuat ?
e. Care este expresia vitezei celei mai probabile ?

APLICAŢIA PRACTICĂ 11. 4.

DISTRIBUŢIA ENERGIEI ÎN SPECTRUL OPTIC

AL ATOMILOR DE NEON

11.4.1. INTRODUCERE

Totalitatea radiaţiilor emise de un corp constituie spectrul emisiv de radiaţii. Spectrul poate
să fie sub formă de linii sau sub formă de benzi.
Lucrarea îşi propune ridicarea curbei spectrale a radiaţiilor din spectrul optic , emise de
atomii de neon (Ne).
În acest scop se foloseşte dublumonocromatorul M.D.G.1000, prezentat în cap.4, fig.4.17.
Durata de emisie a dipolului electric oscilant este finită. Ca urmare, undele
electromagnetice emise la saltul dipolului dintr-o stare energetică în alta nu sunt riguros
monocromatice. Fiecărei linii cu lungimea de undă 0 îi corespunde un contur spectral ca
în fig.11.4.1. Curba prezintă un punct de maxim de coordonate Imax. şi 0 . Punctului de pe
axa ordonatelor Imax. / 2 îi corespund lungimile de undă 1 şi 2. Diferenţa 2 1 ,
este lărgimea liniei spectrale (fig.11.4.1). Aria delimitată de curba I ( şi este
proporţională cu intensitatea liniei cu lungimea de undă 0 .

I
I max

I max /
2

λ1 λ0 λ2 λ
Fig. 11.4.1. Curbă spectrală.
 11.4.2. MONOCROMATORUL DUBLU M. D. G. 1000

Aparatul utilizat este prezentat în cap.4 par.4.2.2, fig. 4.17. Schema optică de principiu a
aparatului este prezentată pe fig. 11.4.2. Elementele indicate pe fig. 11.4.2 sunt:
1, fantă de intrare;
2 şi 7,oglinzi concave ;
4 şi 6 ,oglinzi plane;
3 şi 8 , reţele de difracţie prin reflexie ;
5, fantă intermediară;
10, fantă de ieşire;
9, lentilă de netezire a câmpului .
Radiaţia monocromatică care iese din monocromator cade pe dinodele
fotomultiplicatorului care generează curentul de comandă al înregistratorului.
Operaţiile pentru punerea în funcţiune a aparatului sunt:
Aparatul şi sursa de lumină se conectează la reţea.
Imaginea sursei de lumină se focalizează, cu ajutorul lentilei, în planul fantei de intrare
a cărei lăţime se reglează cu şurubul micrometric (12), ( vezi cap.4 ).
Fanta intermediară, se deschide cu butonul (13) pe poziţia 0 iar înălţimea ei se reglează
cu butonul (14).
Marcatorul lungimii de undă se fixează la poziţia dorită cu comutatorul (15).
Exemplu:pentru poziţia 500, sunt marcate numere de undă la intervale de 500 cm-1.
Ordinul spectrului şi numărul de undă în apectru, se selectează cu manivelele (16) şi
(17).
Regimul de lucru al înregistratorului (automat sau manual) se selectează cu
comutatoarele (18) şi (19).
Domeniul de măsură se stabileşte cu comutatorul (20).
Durata de parcurgere a unui centimetru la înregistrator, se selectează cu butonul (12),
ca de exemplu, 20 min/cm .
Amplitudinea semnalului înregistrat, se stabileşte cu butonul (15), exemplu, 1cm/1V.
Sensul rotaţiei reţelelor, se alege cu pârghia (13) iar la contorul (16) se vede creşterea
sau descreştera numărului de undă.
Pe hârtia înregistratorului, aparatul desenează curba spectrală prin baleierea creionului care
primeşte impulsuri de la fotomultiplicator, simultan cu avansul hârtiei.
 8

10
9
7
6
5
4

3
2

Fig. 11.4.2. Schema optică de principiu a monocromatorului dublu.

11.4.3. MĂSURAREA INTENSITĂŢII LINIILOR SPECTRALE

Graficul funcţiei I( ) care este desenat la înregistrator arată cum este distribuită energia
radiaţiilor emise prin dezexcitarea atomilor funcţie de frecvenţa liniei spectrale. Integratorul
aparatului calculează integrala suprafeţei delimitate de curbă şi linia de nul, parcurgând la
fiecare 0,2 cm 2 de suprafaţă câte 10 (zece) unităţi de integrare.
Suprafaţa delimitată de curba spectrală cu axa numărului de undă este proporţională cu
energia radiaţiilor pe intervalul lungimilor de undă care delimitează linia spectrală în
punctele 1 şi 2 din jurul punctului 0 (fig. 11.4.3).

Exemplu
Pentru curba spectrală arătată pe fig.11.4.3, integratorul parcurge drumurile: iniţiere, 9
unităţi; f, 5unităţi; a, b, c, d, câte 10 unităţi. Drumul total este 5·10+5+9=64u. Suprafaţa
delimitată de curbă cu axa absiselor este S=6,4 · 0,2 = 12,8 cm 2 . Suprafaţa, S, este
proporţională cu energia transportată de radiaţiile cu lungimile de undă cuprinse în
intervalul 1 şi 2 care delimitează conturul liniei spectrale.
 I
I 0 (u.r.)
O‘
Conturul liniei

I 0/ 2
A B

1/λ 1/λ
2
1
1 / λ (cm – 1
●C O D●
) 10
1 9
8
5
i 7
e dc ba 6
9 10 5
4
3
2
1
0
Fig. 11.4.3. Contur spectral şi calculul integralei de suprafaţă.

11.4.4. SARCINILE LUCRĂRII

1. Parcurgând lanţul operaţiilor prezentate în alineatul 2, instalaţia este pusă în funcţiune

şi va desena curba spectrală a unui bec cu neon aşezat în faţa fantei de intrare.
2. Pe spectrogramă se identifică lungimile de undă 0,i la care apar maxime ale densităţii
spectrale.
3. Pentru fiecare contur spectral, se calculează integrala de suprafaţă.
4. Se calculează suprafaţa totală delimitată de contururile spectrale şi axa absciselor.
5. Se calculează ponderile relative ale energiilor pentru numerele de undă care corespund
maximelor liniilor spectrale, p , ,i = S , i / S total .
6. Se reprezintă grafic valorile p ,i în funcţie i .
7. Pe spectrogramă, se identifică punctul de maxim al fiecărui contur spectral, I0 , apoi
prin punctele de ordonată I0 / 2 se trasează drepte paralele cu axa numerelor de undă.
Dreptele intersectează contururile spectrale ca pe fig. 11.4.3 în punctele A şi B.
Picioarele perpendicularelor la axa numerelor de undă coborâte din punctele A şi B, au
coordonatele 1 / A şi 1 / B .
8. Se calculează frecvenţele A = c / A şi B = c / B .
9. Lărgimea liniei spectrale este A B.
10. Datele experimentale se înregistrează în tabelul 11. 4. 1.

Tabel 11.4.1.Numere de undă şi ponderi spectrale relative.

-1 -1
Nr. 1/ i ( cm ) i (A) i ( s ) ( s-1 ) S , i (cm2 ) S Total (cm2 ) p ,i (%)
1
.
.
4
 11.4.5. ÎNTREBĂRI
a. Descrieţi monocromatorul dublu M.D.G. 1000.
b. Care este semnificţia fizică a ariei suprafeţei delimitate de curba spectrală cu axa
absciselor ?
c. Descrieţi integratorul şi explicaţi funcţionarea sa.
d. Cum aţi calculat ponderile relative ale energiilor care corespund unei linii spectrale în
spectrograma experimentală?
e. Care este unitatea de măsură a mărimii fizice numită număr de undă?

11.5. TESTUL GRILĂ T 11

1. (1p) Gruparea polară a acidului oleic este:

a) adsorbită de particulele solide; b) absorbită de particulele solide; c) legată chimic de
partea de hidrocarbură, C17 H33 ; d) legată de moleculele dispersantului.
2. (1p) Obiectivul instalaţiei pentru citirea micrografiilor este:
a) o oglindă plană; b) o oglindă concavă; c) o lentilă plan-concavă d) un sistem de
lentile convergente .

3. (1p) Dimensiunile imaginilor particulelor la aparatul pentru citirea micrografiilor

sunt măsurate în mm. Mărirea obiectivului este M‘=6,5. Valorile măsurate le notăm fie cu d
(mm) fie cu d (m). Dimensiunile particulelor exprimate în unitatea de măsură angstrom (Å),
d (Å) sunt:
a) d (Å) = d (mm ); b) d (Å) = 7,692 d(mm); c) d (Å) = 7,7 10-3 d (m) d) d (Å) =
10-3 d (m) .

4. (1,5p) Valoarea medie a unei mulţimi cu n elemente,grupate în m clase,cu notaţiile i=

1, n şi j= 1, m , este:
n
xi m m
1
a) x ; b) x f r , j x j ; c) x f r , j ; d) x x1 .
n 1 1
5. (0,5p) Rezistenţa nominală şi toleranţa unui rezistor marcat în codul culorilor cu:
maro, roşu, maro, verde este:
a) R = 12000 5% ; b) R = 1,2 k k ; c) R = ( 1,2 10-3 6 10-3 ) M ;
d) R =1200 .

6. (0,5p) Dacă punctul de inflexiune al curbei frecvenţei relative cumulate are

coordonatele: x inf l. x şi inf l . 0,50 , distribuţia este:
a) simetrică; b) nesimetrică; c) de tipul Gauss; d) de tipul Student.

7. (1,5p) În distribuţia Fermi-Dirac, mărimea A care reprezintă expresia

A = C E 1 / 2 [ 1 + exp ( E – EF ) / ( kT ) ] –1 este egală cu:
a) dN / dE ; b) dN ; c) dE / N ; d) dN / ( N dE ).

8. (1,5p) În regimul staţionar al emisiei termoelectronice, intensitatea curentului de

saturaţie este:
a) proporţională cu T 2 ; b) direct proporţională cu T 2 exp ( (E0—EF ) /(kT));
c) dependentă de natura chimică a filamentului; d) ln I = lnA +2lnT +( E0—EF )/( kT ).

9. (0,5p) La lucrarea ―Distribuţa termolectronilor după criteriul viteză‖, curentul anodic

este detrminat de:
 a) electronii cu viteze mai mici decât (e Uf / m ) 1 / 2 ; b) toţi electronii emişi de
filament; c) electronii cu viteze mai mari decât [e Uf m-1 ] 1 / 2 ; d) electronii ale căror
viteze satisfac relaţiei: m vi2 2—1 Uf ,i / e --1 .

9. (1p) La lucrarea ―Distribuţa termolectronilor după criteriul viteză‖, clasa valorilor

vitezei este echivalentă cu clasa valorilor :
a) Uf ; b) Ef ; c) Uf 1 / 2 ; d) Ianodic .

11. 6. SOLUŢIILE TESTULUI T 11.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
(1p) (1p) (1p) (1,5p) (0,5p) (0,5p) (1,5p) (1,5p) (0,5p) (1p)
a x x x x
b x x x
c x x x x x x
d x x x x x
Total 10 puncte

11.7. REZUMATUL CAPITOLULUI 11.

Distribuţia particulelor de magnetită dintr-un ferofluid, după criteriul dimensiune este

descrisă de funcţia repartiţiei normale Gauss.
Distribuţia unui ansamblu de rezistori marcaţi identic, după valorile rezistenţei electrice
măsurate cu multimetrul digital, ascultă de o lege de repartiţie de tip Gauss.
Electronii care părăsesc suprafaţa metalică prin emisie termoelectronică se repartizează pe
viteze în acord cu distribuţia Mawell după viteze a gazului ideal la echilibru termodinamic.
Ariile suprafeţelor delimitate de contururile spectrale cu axa numerelor numerelor de unde
ale spectogramei din domeniul optic al atomului de neon sunt proporţionale cu intensităţile
liniilor spectrale.
 CAPITOLUL 12

CONVERSIA ENERGIEI UNDELOR ELECTROMAGNETICE

DIN SPECTRUL OPTIC ÎN ENERGIE TERMICĂ
Extensia

12.1 Studiul efectului de seră, 6,5 pag.

12.2 Fenomene termice în capcana solară, 4,5 pag.
12.3 Determinarea coeficientului global al pierderilor termice, 4,5 pag.
12.4 Determinarea densităţii fluxului radiant, în condiţii naturale,
cu ajutorul bolometrului diferenţial, 3,5 pag.
12.5 Testul grilă T12, 0,5 pag.
12.6 Soluţiile testuluiT12 0,25 pag.
12.7 Rezumatul capitolului 12, 0,25 pag.

Obiective
determinarea experimentală a conductanţei;
determinarea variaţiei intensităţii radiante cu unghiul de incidenţă, pe suprafeţe expuse
fluxurilor paralele de lumină;
studiul fenomenelor termice din partea activă a colectorului energiei radiante
electromagnetice;
determinarea supratemperaturii masei de stocaj termic a convertorului fototermal.

Fixarea

Răspunsuri la întrebări şi compararea acestora cu informaţiile din cuprinsul capitolului.

Evaluarea

Rezolvarea testului grilă T 12 şi notarea soluţiilor conform grilei de corectare.

APLICAŢIA PRACTICĂ 12.1.

STUDIUL EFECTULUI DE SERĂ
12.1.1. EFECTUL DE SERĂ
Materialele utilizate în heliotehnică la construcţia captatorilor solari se clasifică în materiale
diatermane (parţial transparente) şi în materiale atermane (opace).
Fenomenele care se produc la interacţiunea unui corp opac cu radiaţia termică sunt:
absorbţia, reflexia şi emisivitatea.
Fenomenele care se produc la interacţiunea radiaţiei termice cu o placă transparentă
sunt: reflexia, absorbţia şi transmisia radiaţiei.
Absorbtanţa suprafeţei, A, este egală cu raportul dintre fluxul absorbit pe suprafaţă
şi fluxul incident pe aceasta. Absorbtanţa vopselelor negre variază între 0,92 şi 0,98.
Energia electromagnetică absorbită este transformată în energie termică şi ca
urmare corpul cu suprafeţe atermane expus radiaţiei se încălzeşte.
Transmitanţa unei plăci parţial transparente, D, este egală cu raportul dintre fluxul
transmis prin placă şi fluxul incident pe placă. Transmitanţa plăcilor de sticlă depinde de
grosimea lor, pentru plăcile subţiri aceasta poate depăşi 90%.
Reflectanţa, R, este raportul dintre fluxul reflectat pe suprafaţă şi fluxul incident pe
aceasta.
Legea conservării energiei conduce la relaţia dintre cele trei mărimi
R +D+ A = 1. (12.1.1)
Efectul de seră este generat de proprietatea unor materiale diatermane de a prezenta
transmitanţă mare pentru radiaţiile electromagnetice din spectrul vizibil şi infraroşu
apropiat şi absorbtanţă respectiv reflectanţă mari pentru radiaţiile din infraroşul îndepărtat.
Colectorul termal sau captatorul termal este o instalaţie formată dintr-un corp negru
introdus într-o incintă cu pereţii laterali şi posterior termoizolanţi şi cu peretale anterior
realizat astfel încât să constituie o poartă unidirecţională pentru cea mai mare parte a
energiei radiante electromagnetice incidente. Acest rol îl îndeplineşte o placă de sticlă
aşezată la partea anterioară a insolatorulu. Cea mai mare parte a radiaţiilor de natură
electromagnetică din spectrul vizibil şi infraroşu apropiat incidente, străbat prin placa de
sticlă şi cad pe corpul negru, absorbant. Corpul negru încălzindu-se, emite radiaţii termice
cu lungime de undă foarte mare din infraroţul îndepărtat pentru care placa de sticlă este
opacă. Emisia şi reemisia continuă a radiaţiilor din IR îndepărtat între corpul negru şi placa
de sticlă, determină ca spaţiul delimitat de corpul negru şi geam să devină o capcană
solară.
În regimul pasiv, corpul negru este şi masă de stocaj termic şi acumulează energia rezultată
prin termoconversie sub formă de căldură sensibilă.
Diferenţa dintre temperatura masei de stocaj şi temperatura ambiantă se numeşte
supratemperatură, T = T—Ta .
Ordinul efectului de seră, n, este egal cu numărul plăcilor de sticlă aşezate la partea
anterioară a insolatorului, la distanţe egale una de alta.

12.1.2. TEMPERATURA PLĂCII ABSORBANTE

12.1.2.1. Corp negru în câmpul radiant electromagnetic

În absenţa plăcii de sticlă, echilibrul energetic al corpului negru expus energiei radiante,în
regimul tranzitoriu,la un moment dat, este exprimat prin relaţia
dQa = dQu + dQP . (12.1.2)
Termenii relaţiei (12.1.2) se explicitează după cum urmează:
dQa = A ES i d , este energia radiantă absorbită pe durata d ;
dQu = m c dT ,este energia termică utilă,care încălzeşte corpul de stocaj termic;
dQP = C0 SP (T—Ta ) d , este energia pierdută de insolator pe durata d ,prin radiaţie,
convecţie şi conducţie.
Semnificaţiile mărimilor fizice care apar în termenii ecuaţiei (12.1.2) sunt:
A, absorbtanţa globală a suprafeţei absorbante pentru fluxuri care conţin radiaţii cu toate
lungimile de undă; E, densitatea fluxului incident (iluminarea), < E >SI = W m—2; S i , P , ariile
suprafeţelor: iluminată respectiv de pierderi, <S >SI = m2; C, conductanţa (coeficientul global al
pierderilor termice), <C >SI = Wm-2 K-1 ; m, masa de încălzit,
< m >SI = kg ; c, căldură masică ,< c >SI = Jkg-1 K-1 ; , timp, < >SI = s; Ta , temperatura
mediului ambiant; T, temperatura corpului încălzit la un moment dat, < T >SI = K.
În continuare, explicităm termenii ecuaţiei (12.1.2), punem condiţia că suprafaţa iluminată
este egală cu suprafaţa de pierderi termice, Si = SP= S , integrăm şi obţinem ecuaţia
supratemperaturii , T= T—Ta , T = f( ), pe durata regimului tranzitoriu
C0 S
AE mc
T= T—Ta = (1 e ). (12.1.3)
C0
Supratemperatura maximă este
Tmax. = A E / C0 . (12.1.4)
Relaţia (12.1.4) permite calculul conductanţei utilizând valorile măsurate pentru densitatea
fluxului radiant şi supratemperatura maximă.

12.1.2.2. Microinsolator cu efect de seră

Pentru insolatorul acoperit cu plăci de sticlă notăm cu: n, numărul plăcilor de sticlă;
D, transmitanţa globală a unei plăci pentru fluxuri radiante care conţin radiaţii cu toate
lungimile de undă şi cu (AD)ech. , produsul echivalent al absorbţiei-transmisiei în ansamblul
geamuri-placă absorbantă. Neglijând reflexiile succesive ale radiaţiei pe feţele aceleiaşi
plăci, reflexiile succesive între plăci şi căldura acumulată în plăcile de sticlă, scriem că
produsul echivalent este: (AD)ech. = A D n .
Echilibrul energetic la un moment dat al regimului tranzitoriu este
D n A S i E d = mc dT + Cn SP ( T—Ta ) d . (12.1.5)
cu Cn , coeficientul global al pierderilor termice pentru insolatorul acoperit cu n plăci de
sticlă.
Intergrarea ecuaţiei (12.1.5) în condiţia Si = SP= S, conduce la ecuaţia supratemperaturii
pentru captatorul cu ordinul n al efectului de seră
S
AD n E Cn
mc
T = T—Ta = (1 e ) . (12.1.6)
Cn
Valoarea maximă a supratemperaturii este
Tmax..n = AD n E /Cn . (12.1.7)
Relaţia (12.1.7) permite calculul conductanţei pentru diverse ordine ale efectului de seră
utilizând valorile măsurate ale densităţii fluxului radiant, supratemperaturii maxime şi
valorile date pentru absorbtanţă şi transmitanţă.

12.1.2. INSTALAŢIA EXPERIMENTALĂ

Instalaţia pentru studiul efectului de seră este prezentată în cap.4 paragraful 4.7. Aceasta
cuprinde o sursă de radiaţii cu lungimi de undă în spectrul optic şi în infraroşul apropiat
(fig.12.1.1).Părţile componente ale instalaţiei sunt: 1- alidadă, 2 - sursă de lumină, 3 - placă
de sticlă, 4 – pereţi izolatori, 5 – absorberul depus pe o placă metalică, 6 – albedometru, 7 şi
8 – termometre. Sursa termică ajunge la echilibru termic la 10 min . după conectarea la
reţea. Masa termică de stocaj este un bloc paralelipipedic din aluminiu, vopsit în negru pe
faţa superioară. De-a lungul axei longitudinale, corpul este străbătut de un orificiu în care se
introduce sonda termometrului electronic. Plăcile de sticlă care acoperă microinsolatorul
sunt detaşabile.
 1

2
E
7 8
3 G
● 5 6
4 ●

Fig. 12.1.1 Sursă termică şi microinsolator

12.1.3. SARCINILE LUCRĂRII

1. Microinsolatorul cu ordin oarecare al efectului de seră se introduce în câmpul de

radiaţii şi la termometru, la intervale de trei minute, se citeşte temperatura până când
la trei citiri consecutive aceasta rămâne aproximativ constantă.
2. Valorile măsurate se înregistrează în tabelul 12.1.1.
3. Se reprezintă grafic valorile T în funcţie de valorile (fig. 12.1.2).
4. Cu albedometrul ―Solaris 2‖, se măsoară densitatea fluxului radiant incident pe
insolator, E.
5. Pe grafic se citeşte Tmax. , apoi cu relaţiile (12.1.4) sau (12.1.7) se determină
conductanţa.
6. Se calculează curba teoretică a supratemperaturii cu relaţiile (12.1.3) sau (12.1.6).
7. Pe aceleaşi axe se suprapune curba teoretică cu cea experimentală.
8. Pentru a înţelege rolul efectului de seră în funcţionarea captatorilor solari se calculează
rapoartele între conductanţa insolatorului cu ordin oarecare al efectului de seră şi
conductanţa insolatorului fără efect de seră, respectiv între supratemperaturile maxime.
Rezultatele se înregistrează în tabelul 12.1.2.
9. Operaţiile 1’ 8 se repetă pentru cazurile n = 0; 1; 2 ; 3.

Tabel 12.1.1. Supratemperaturi.

n n=0 n=1 n=2 n=3
(min) Texp (K). Tcalc (K). Texp.(K) Tca (K) Texp. (K) Tcalc (K) Texp (K). Tcalc (K)
0
3
6
.
.
45

Tabel 12.1.2. Conductanţe şi supratemperaturi maxime.

Tmax.(K) C (Wm-2 K-1) T n,max/ T 0, max Cn /C0
n=0 n=1 n=2 n=3 n=0 n=1 n=2 n=3 n=1 n=2 n=3 n=1 n=2 n=3

Constantele instalaţiei şi cele de material sunt: m =187,5g; S = 180 cm2 ;

c = 895,7J/(kg K), A = 0,96, D = 0,83.
 ΔT(K)
ΔT max

τ (min)

Fig.12.1.2. Supratemperatura.

12.1.4. ÎNTREBĂRI

a. Ce sunt corpurile atermane dar cele diatermane ?

b. Definiţi absorbtanţa şi transmitanţa.
c. Scrieţi ecuaţiile supratemperaturii.
d. Scrieţi expresiile supratemperaturilor maxime.
e. Descrieţi instalaţia utilizată pentru studiul efectului de seră.

APLICAŢIA PRACTICĂ 12.2.

FENOMENE TERMICE ÎN CAPCANA SOLARĂ

12.2.1. ECUAŢIA TEMPERATURII AERULUI DIN CAPCANA SOLARĂ

Capcana solară este domeniul de la partea anterioară a insolatorului plan, delimitat de placa
absorbantă a radiaţiilor şi placa de sticlă. Mediul care umple capcana este aerul. Spaţiul
capcanei solare este străbătut de radiaţiile cu lungime de undă foarte mare reemise de
corpul negru şi de placa de sticlă, care se încălzesc prin absorbţia unei fracţiuni a radiaţiei
incidente pe ele precum şi de radiaţiile reflectate pe suprafeţele de separaţie aer-sticlă şi aer
– strat negru.
O parte a energiei radiaţiilor care străbat mediul delimitat de capcană este absorbită de către
aer care se încălzeşte printr-un proces izobar. Prin încălzirea izobară a aerului de la
temperatura T 0 la temperatura T ,densitatea aerului scade de la 0 la , 0 T0 / T, iar o
parte a aerului aflat la temperatura variabilă T părăseşte spaţiul capcanei fiind evacuat în
atmosferă prin dilatarea izobară ( 0 = 1,293 kg/m3 ).
Standul din laborator foloseşte sursa termică descrisă în par.4.7 şi folosită la lucrarea 12.1
iar absorberul este depus pe pereţii interiori ai unei cutii din polistiren.
Elementele instalaţiei prezentate pe fig. 12.2.1 sunt: 1- alidadă, 2 - sursă de lumină, 3 -
placă de sticlă, 4 – pereţi izolatori, 5 – absorberul depus pe pereţii cutiei, 6 – albedometru,
7,8 – termometre. Sudura caldă a termometrului electronic (8) este acoperită cu o folie
reflectantă (9) pentru a fi protejată de radiaţii.
 1

2
E
7
3
● 8 4 6
● G ● 5

Fig. 12.2.1 Capcana solară

Pentru insatalaţia din laborator, mediul de încălzit este aerul delimitat de pereţii
cutiei. Deoarece capacitatea calorică a mediului de încălzit este mică, în calcule se va folosi
valoarea efectivă a produsului echivalent absorbţie-transmisie, (AD)ef. , care ţine seama şi de
contribuţia plăcii de sticlă la încălzirea aerului, aceasta acumulând căldură atât prin
absorbţia unei părţi a energiei radiaţiilor incidente care suferă reflexii multiple în stratul de
sticlă, pe feţele plăcii de geam cât şi prin absorbţia unei fracţiuni din energia radiaţiilor cu
lungime de undă foarte mare reemise de corpul negru. Deoarece calculul mărimii (AD)ef. ,
nu face obiectul prezentei lucrări, în desfăşurarea lucrării se vor folosi valorile indicate la
finele referatului. Pentru cazul prezentat, ecuaţia echilibrului energetic la un moment dat al
regimului tranzitoriu este
(AD)ef. SI E d = ( 0 T a V / T +B ech. )c dT + Cn SP (T—Ta ). (12.2.1)
În relaţia (12.2.1), V ,este volumul capcanei solare, B ech. este echivalentul în aer al sondei
termometrului şi stratului absorbant , c este căldura specifică izobară a aerului, c=1011J/
kgK., Si,P sunt suprafeţe de iradiere sau de pierderi, Cn este conductanţa microinsolatorului
echipat cu n plăci de geam, este timpul de încălzire.
Separarea variabilelor şi integrarea relaţiei (12.2.1) conduce la ecuaţia temperaturii aerului
din capcana solară
Ta (1 K 1 ) K
TN ( ) . (12.2.3)
1 K1e K

În relaţia (12.2.3), mărimile K şi K1 au expresiile:

( AD) ef . ES i C n S P Ta C n S P Ta
K ; K1 . (12.2.4)
cTa ( 0V Bech . ) ( AD) ef . ES i

Pe fig.12.2.1 se arată curba de încălzire pe care o folosim pentu a stabili corelaţii ale
mărimilor K şi K1 cu datele experimentale. Pe palierul curbei temperatura este constantă
deoarece pierdrile termice, crescând odată cu creşterea temperaturii , devin egale cu energia
radiantă absorbită, ceea ce este exprimat de relaţia

(AD)ef. E S i = Tn , max. Cn SP (12.2.5)

În originea curbei, supratemperatura este egală cu zero, ca urmare pierderile termice

în origine sunt nule. În absenţa pierderilor termice, viteza de creştere a temperaturii ar fi
constantă şi graficul acesteia în funcţie de timp ar fi o dreaptă care pleacă din origine pe
direcţia tangentei la curba experimentală în origine. În această situaţie toată energia radiantă
absorbită ar contribui la încălzirea aerului, sondei, plăcii, ceea ce este exprimat de relaţia

( 0 V +Bech. ) c pn = ( AD ) ef. E Si. (12.2.6)

Înrelaţia (12.2.6), p este panta curbei de încălzire în origine, p= T / ,
-1
<p>SI = grd min .
Prin prelucrarea relaţiilor (12.2.4) (12.2.5) şi (12.2.6) se obţin formulele:

K 1 = Tn , max. pn / ( Ta Tn,max. ) ; K = Ta / Tn , max . (12.2.7)

T

Tmax

Δ T max

Ta

τ
Fig. 12.2.2. Curba de încălzire.

12.2.2. MODUL DE LUCRU

1. Pentru un ordin oarecare al efectului de seră, după punerea instalaţiei în funcţiune, se

măsoară temperatura aerului din cutie la intervale de trei minute, până la atingerea stării
staţionare în care la trei măsurători consecutive, temperatura are aproximativ aceeaşi
valoare.
2. Se ridică graficul valorilor T funcţie de valorile ..
3. Pe grafic se identifică T n , max. , apoi se calculează T n , max. şi panta în origine, p.
4. Se calculează mărimile K şi K 1, atât cu formulele (12.2.4) cât şi cu formulele (12.2.7)
şi se vor compara rezultatele.
5. Se calculează curba teoretică de încălzire folosind valorile experimentale ale mărimilor
K şi K1
6. Pe aceleaşi axe T şi se suprapune curba teoretică de încălzire cu cea experimentală.
7. Valorile măsurate şi cele experimentale se introduc în tabelul 12. 2. 1

Tabel 12.2.1. Temperaturi experimentale şi calculate.

(min) n Texp.(K) Tcac.(K) Tmax. (K) Tmax.(K) p(K min-1) K K1 (min-1 )
0
3
6
.
.
45

Anexa 12.2.1. Valorile efective ale produsului echivalent absorbţie – transmisie.

n 1 2 3
(AD)ef.. 0,847 0,791 0,741

12.2.3. ÎNTREBĂRI

a. Scrieţi ecuaţia temperaturii aerului din capcana solară în funcţie de timp.

b. Explicitaţi constantele K şi K1 .
c. Cum calculăm panta curbei de încălzire în origine?
d. Care sunt semnificaţiile termenilor din ecuaţia (12.2.2) ?
e. Precizaţi unităţile de măsură ale tuturor mărimilor folosite în lucrare.
f. Ce se înţelege prin noţiunea echivalentul în aer al sondei termometrice ?

APLICAŢIA PRACTICĂ 12.3.

DETERMINAREA COEFICIENTULUI GLOBAL AL PIERDERILOR

TERMICE

12.3.1. CONDUCTANŢA TERMICĂ

Colectorul plan sau insolatorul este un segment al lanţului energetic al unei instalaţii
termosolare, destinat transformării energiei electromagnetice a radiaţiilor în energie
termică. Elementul activ al captatorului este corpul negru materializat printr-un strat de
vopsea cu factor energetic de absorbţie ridicat, depus pe o placă metalică.
Prin absorbţia radiaţiilor de către corpul negru, acesta se încălzeşte, ceea ce
determină apariţia unui gradient de temperatură de la stratul de vopsea spre agentul
termopurtător sau,după caz, spre masa de stocaj termic şi spre mediul ambiant. Căldura se
va propaga, în sensul diminuării gradientului de temperatură, atât spre masa termică de
încălzit cât şi spre mediul ambiant. Căldura înmagazinată în placa metalică este căldura
utilă, iar cea propagată spre exterior, prin radiaţie, conducţie şi convecţie, este căldura
pierdută.
Cantitatea de căldură disipată spre mediul ambiant, prin radiaţie, convecţie şi
conducţie, de către suprafaţa de 1m2, în unitatea de timp, raportată la supratemperatură este
coeficientul global al pierderilor termice sau conductanţa termică.
Relaţia de definiţie a conductanţei este:
C = QP / ( SP T ), <C>SI = W/( m2 K ) (12.3.1)
Semnificaţiile mărimilor sunt: C, conductanţa; QP , căldura pierdută; SP ,suprafaţa de
pierderi termice,egală cu suprafaţa anterioară a captatorului deoarece pierderile prin
suprafeţele laterale şi posterioară sunt adesea neglijabile, acestea fiind izolate; , timp;
T ,supratemperatura; T=T -Ta ; T, temperatura plăcii,Ta , temperatura exterioară.
Pentru diminuarea pierderilor ,captatorul se acoperă cu plăci de sticlă care introduc efectul
de seră. Numărul plăcilor de sticlă, n, este ordinul efectului de seră.
Pentru captatorul înclinat cu unghiul s = 45 grd, având n geamuri, pierderile prin partea
superioară se calculează cu formula propusă de Klein S.A. :
1
n 1
C (45) 0 , 31
(344 TP ) (TP Ta ) (n f) c,a
(12.3.2)
2 2
(TP Ta )(T P T ) a
1
p 0,0425n 1 p 2n f 1 g n

unde: f = ( 1-0.04 c,a +5*10-4 2c,a ) ( 1+0,058 n ), f, este o mărime adimensională;

c,a = 5.7 + 3, 8 v , c,a ,este coeficientul de transmisie a căldurii prin
convecţie de la geam la aerul ambiant, v, este viteza vântului ,(m/s);
=5.67 10-8 Wm-2 K-4 (constanta lui Boltzmann);
T (K) =273.15+t (0 C).
Pentru colectorul înclinat la unghiuri s 45 grd, relaţia (12.3.2) se corectează în forma:
C (s) = C (45) [1--(s --45) (0.000259 – 0.00144 p )] . (12.3.3)

Mărimea p ,este este factorul energetic de emisie al plăcii absorbante iar mărimea g, este
factorul energetic de emisie al geamului. Pentru instalaţia din laborator, valorile acestor
mărimi sunt: p = 0,94 şi g = 0,85.
În determinările experimentale se foloseşte porţiunea de palier a curbei de încălzire pentru
care perderile termice sunt egale cu energia radiantă absorbită
C Tmax. S i = (AD)ef. E SP . (12.3.4)
În relaţia (12.3.4), (AD)ef. ,este produsul efectiv absorbţie—transmisie; S i şi SP sunt
suprafeţe de irdiere respectiv de pierderi, considerate egale S i = SP .

12.3.2. INSTALAŢIA EXPERIMENTALĂ

Standul de lucru (fig.12.3.1) cuprinde: sursa de lumină (1), microconvertor (2) şi

albedometrul ‗Solaris 2‖ (8). Sursa de lumină este un bec care radiază unde sferice astfel că
iluminarea pe captator este dependentă de distanţa, r, dintre sursă şi suprafaţa de captare
conform legii lui Lambert: E =I cos / r2 , cos = 0. Suportul becului (3) se deplasează
pe tija filetată (4) iar distanţa, r, se citeşte pe tija de ghidaj (5),marcată în cm. Temperaturile
se citesc la termometrele (6) şi (7). Produsul echivalent absorbţie—transmisie pentru
captator are valorile: (AD )ech.= 0,94 (n=0); 0,842 (n=1); 0,788 (n=2); 0,737
(n=3).Captatorul este orizontal, deci unghiul s este zero.
Densitatea fluxului radiant se măsoară cu albedometrul (8).

4 5 1

● 2 7
G
8
●

Fig. 12.3.1. Instalaţie pentru determinarea conductanţei.

12.3.3. SARCINILE LUCRĂRII

Se deplasează becul pe cremalieră cu pasul de 5cm şi se măsoară iluminarea pe

captator. Rezultatele se introduc în tabelul 12.3.1. Se reprezintă grafic valorile E în
functie de valorile r şi 1/ r2 .
Se fixează becul la înălţimea maximă şi se urmăreşte temperatura plăcii absorbante
până când aceasta se stabilizează apoi se citeşte T1,max.
Se repetă operaţia de la punctul precedent la alte trei înălţimi mai mici.
Se calculează conductanţa pentru fiecare iluminare cu formula (12.3.4), apoi se
calculează media valorilor experimentale, C exp .
Operaţiile precedente se repetă pentru efect de seră variabil , n = 0; 1; 2; 3.
Cu formulele (12.3.2) şi (12.3.3) ,se calculează valorile conductanţei, Cteor. , pentru
fiecare valoare n =0; 1; 2; 3 şi se compară cu cele experimentale. Rezultatele se
introduc în tabelul 12.3.2.
Se reprezintă grafic C exp . f (n).
 Tabel 12.3.1. Iluminarea pe colector.
r (cm)
E (W/m2 )

Tabel 12.3.2. Conductanţele captatorului cu efect de seră variabil .

n 0 1 2 3
C exp. (W/ (m2 K ))
C teor. (W/ (m2 K))

12.3.4. ÎNTREBĂRI

a. Definiţi conductanţa.
b. Ce reprezintă mărimea c,a ?
c. Ce reprezintă mărimile g şi P ?
d. Scrieţi formulele cu care aţi determinat conductanţa experimentală şi precizaţi
semnificaţiile fizice ale mărimilor.
e. Descrieţi instalaţia din laborator, cu care aţi lucrat.

APLICAŢIA PRACTICĂ 12.4.

DETERMINAREA DENSITĂŢII FLUXULUI RADIANT, ÎN CONDIŢII

NATURALE, CU AJUTORUL BOLOMETRULUI DIFERENŢIAL

12.4.1. MIŞCAREA APARENTĂ A SOARELUI PE BOLTA CEREASCĂ

Soarele efectuează o mişcare de rotaţie aparentă pe bolta cerească cu viteza unghiulară ,

= / 12 rad/h = 15 grd / h. Poziţia soarelui pe cer este determinată de unghiul orar, H, şi
de unghiul de înălţare, h. Unghiul orar se măsoară în jurul axei polilor între planul meridian
al locului şi cercul orar al stelei. Cu ipoteza simplificatoare că timpul solar este egal cu
timpul legal al meridianului locului (ora legală este diferită de ora oficială de vară, ora
legală a fusului orar este mai mică decât ora oficială cu una oră), unghiul orar se calculează
cu relaţia
H = ( /12) ( -- 0 ). (12.4.1)
În relaţia (12.4.1) semnificaţiile mărimilor sunt: ,ora legală; 0 , ora trecerii Soarelui la
meridian, se va considera 0 = 12; H, unghi orar.
Unghiul de înălţare al Soarelui faţă de planul orizontal al locului este
sin h = sin sin +cos cos cos H. (12.4.2)
Mărimea , este latitudinea locului, pentru condiţiile date, = 45 grd.
Mărimea , este declinaţia adică unghiul măsurat între direcţia Soarelui şi planul
ecuatorului
= 23,4 sin (( 2 / 365 ) ( 284 + N )). (12.4.3)
Numărul N, este ziua Juliană, adică ziua din an, numărată începând cu 1 Ianuarie
N = 30,416 (L—1 ) + n (12.4.4)
În relaţia (12.4.4), numărul L, indică luna calendaristică iar numărul n, indică numărul zilei
din luna calendaristică în care se fac măsurătorile.

12.4.2. CONSTANTA SOLARĂ

Radiaţia solară este aproximativ echivalentă cu cea a unui corp absolut negru aflat la
temperatura T= 5762 K. În acord cu legea Stefan—Boltzmann a radiaţiei termice, fluxul
solar integral , , este
 =4 r2 T 4 (12.4.5)
—8 -2 –4
cu: , constanta Stefan—Boltzmann, = 5,67 10 W m K ; r, raza soarelui, r=695000
km.
Densitatea fluxului solar integral, I ,numită intensitate globală a radiaţiei solare , la o
distanţă egală cu distanţa Pământ—Soare, d, la limita superioară a atmosferei terestre este
I = 4 r 2 T 4 / (4 d 2 ) (12.4.6)
Variaţia distanţei Pământ—Soare cauzează variaţia mărimii I de la o zi la alta. Măsurătorile
efectuate de N.A.S.A. indică variaţia intensităţii între limitele 1310 W/m2 (iunie) şi 1400
W/m2 (ianuarie). Media anuală a valorilor I, se numeşte constantă solară,
ISC = 1353 W/m2 .Valoarea intensităţii radiaţiei solare la limita superioară a atmosferei,
odată cu variaţia distanţei Pământ – Soare, se calculează cu relaţia
IO = ISC ( 1 + 0,0034 cos N ). (12.4.7)

12.4.3. DENSITATEA FLUXULUI RADIANT LA NIVELUL SOLULUI

La traversarea atmosfere terestre de către radiaţia solară se produc fenomene care determină
atenuarea densităţii fluxului radiant. Aceste fenomene sunt: absorbţia unei fracţiuni din
energia radiaţiilor de către gazele componente ale atmosferei, difuzia moleculară şi difuzia
Rayleigh pe aerosoli. La sol, radiaţia are două componente: componenta directă atenuată şi
componenta difuză. Acestora li se adaugă radiaţia reflectată de sol numită albedou.
Componenta directă, G D , atenuată ,a densităţii fluxului solar la sol, pe o suprafaţă normală
la direcţia razelor soarelui, în condiţii de cer senin, este
GD = IO A exp (--B / sin h ). (12.4.8)
Mărimea A depinde de caracteristicile locului (beton, peluză), iar mărimea B depinde de
influienţa factorilor atenuatori. Pentru locul dat valorile acestora sunt: A = 0,88 şi
B = 0,28.
Componenta difuză a radiaţiei solare, Gd , ţinând seama şi de albedou este:
Gd = IO ( 0,2710—0,2939 A exp (--B / sin h ) ) sin h (1+cos s ) / 2 +
+(1—cos s) A ’GD sin( h ) /2 ; A’ = 0,55. (12.4.9)
Mărimea s este unghiul de înclinare al suprafeţei pe care cade radiaţia, faţă de planul
orizontal.
Densitatea fluxului radiant total, G, la nivelul solului este
G=GD+Gd. (12.4.9‘)

12.4.4. DENSITATEA FLUXULUI RADIANT PE SUPRAFEŢE CU

ÎNCLINARE VARIABILĂ

Suprafeţele de captare a energiei solare sunt caracterizate sub aspect geometric de unghiul
de înclinare, s, şi de unghiul azimutal, . Unghiul de înclinare, s, se măsoară faţă de planul
orizontal. Unghiul azimutal, , se măsoară între direcţia sud a meridianului şi proiecţia
normalei suprafeţei de captare pe planul orizontal. Dacă suprafaţa este orientată spre sud,
=0. Spre apus, unghiul azimutal este pozitiv, iar spre răsărit este negativ. Unghiul dintre
direcţia soarelui şi direcţia normalei la suprafaţă, u, este
cos u = sin sin cos s -- sin cos sin s cos + cos cos cos s cos H +
+ cos sin sin s co s H + cos sin s sin sinH . (12.4.10)
Densitatea fluxului radiant direct pe suprafaţă, GD,S , este
GD,S = GD cos u (12.4.11)
Densitatea fluxului total pe suprafaşă, GT ,S ,este sumă între componenta directă pe
suprafaţă şi componenta difuză
GT,S = GD,S + Gd (12.4.12)
Densitatea fluxului radiant total pe suprafaţa orizontală se numeşte iradianţă.
 12.4.5. BOLOMETRUL DIFERENŢIAL

Bolometrul diferenţial autocompensat ―Solaris 1‖(inovaţie a Catedrei de fizică) este un

watmetru solar destinat măsurării densităţii puterii radiante de către beneficiarii instalaţiilor
heliotehnice (fig.12.4.1).
Senzorul aparatului are două plăci metalice subţiri, identice, termoconductibile, cu aria A =
200 mm2. Placa 1 este protejată de radiaţii cu oglinda 3 şi poate fi încălzită cu un rezistorul
4, din fir de manganină, lipit pe faţa inferioară. Placa 2 este expusă radiaţiei solare.
Circuitul diferenţial 5 asigură alimentarea rezistorului cu tensiune în aşa fel încât
temperaturile celor două plăci să fie egale. Puterea electrică consumată de placa protejată
pentru a avea temperatura egală cu temperatura plăcii expuse este egală cu fluxul solar
radiant pe această placă. Prin împărţirea puterii electrice, P, citite pe ecranul watmetrului
W, la aria suprafeţei expuse, A, se obţine densitatea puterii radiante, G = P/ A. Senzorul
este echipat cu un ecuatorial care permite rotirea sa în plan vertical şi în plan orizontal şi
citirea unghiurilor de înclinare, s, şi azimutal, γ.

G
3
2 ● ● 1
○ ○
R 4 R
●

● ●
U(t) ○
○ W
● ●
5

Fig. 12.4.1. Schema de principiu a bolometrului.

Planul senzorului
Planul orizontal
s

Axa de rotaţie în
planul
γ Direcţia Sud a meridianului
vertical
Proiecţia normalei
Axa de rotaţie în
la suprafaţa
planul orizontal
senzorului în
planul orizontal
Fig. 12.4.2. Ecuatorial pentru măsurarea unghiurilor s şi γ.

12.4.6. SARCINILE LUCRĂRII

Cu busola, se găseşte direcţia sud a meridianului.

Cu ecuatorialul, se roteşte, succesiv, senzorul pe direcţiile azimutale =0; 15grd;
30grd; 45grd.
 Pentru fiecare azimut, se înclină senzorul cu unghiurile s = 0; 15; 30; 45; 60grd.
Pentru fiecare orientare a senzorului, se măsoară intensitatea integrală, GT,S .
Se ridică graficele:GT,S = f(s),parametru fiind şi GT,S =f( ),parametru fiind s.
Se calculează mărimile: I O , cu formula (12.4.7); GD , cu formula (12.4.8);
Gd , cu formula ( 12.4.9 ); GD ,S , cu formula (12.4.11); GT,S , cu formula (12.4.12).
Se calculează erorile relative, pentru fiecare orientare = (Gexp. –Gcalc. ) / Gexp.
Rezultatele se introduc în tabele după modelul tabelului 12.4.1

Tabel 12.4.1. Densităţi radiante integrale.

(grd) 15
s (grd) 0 15 30 45 60
Gexp.(W/m2 )
Gcalc.(W/m2)
(%)

12.4.7. ÎNTREBĂRI

a. Cu care mărimi se precizează poziţia soarelui pe bolta cerească ?

b. Ce este constanta solară ?
c. Definiţi declinaţia.
d. Numiţi fenomenele fizice care se produc la traversarea atmosferei de către radiaţia
solară.
e. Care sunt componentele radiaţiei solare ?
f. Definiţi iradianţa.
g. Care sunt mărimile de care depinde unghiul de incidenţă al radiaţiei pe o suprafaţă cu
orientare arbitrară ?
h. Ce este albedoul ?

12.5. TESTUL GRILĂ T 12

1. (1p) Formula pentru calculul supratemperaturii se poate scrie şi în forma: t = A(1—

exp (--B )). Unitatea mărimii A este:
a) K; b) 0 C ; c) este adimensională d) K şi 0 C .

2. (0,5p) În formula precedentă dimensiunea mărimii B este:

a) ML; b) MT ; c) L0 T--1 ; d) LT .

3. (1p) În originea axelor T, , se poate spune:

a) pierderile energetice sunt maxime; b) pierderile energetice sunt nule; c) căldura utilă
este maximă; d) Qincident = Q util .

4. (1,5p) Transmitanţa unei plăci transparente faţă de radiaţia din spectrul vizibil este:
a) raportul dintre fluxul transmis şi fluxul incident; b) raportul dintre fluxul absorbit şi
fluxul incident; c) o mărime adimensională; d) o mărime subunitară .

5. (1p) Absorbtanţa unei suprafeţe absorbante a radiaţiilor este:

a) o mărime subunitară; b) raportul dintre fluxul absorbit şi fluxul incident;c) o mărime
supranitară; d) o mărime adimensională .

6. (1p) Reflectanţa unei plăci este:

a) raportul dintre fluxul reflectat şi fluxul incident; b) o mărime adimensională;
c) o mărime supranitară; d) o mărime subunitară .
7. (1p) Relaţia dintre mărimile R, A şi D este:
a) R+D = 1 ; b) R+D = 1— A; c) R+D + A = 1 ; d) R+D = 1+A .

8. (0,5p) Panta curbei de încălzire are unitatea:

a) K s—1 ; b) 0 C / s ; c) [ p] = 1 ; d) [ p ] = T—1 .

9. (1,5p) Produsul echivalent absorbţie - transmisie se poate calcula cu formula:

a) (AD)ech. = R D ; b) (AD)ech. E =C Tmax. ; c) (AD)ech / Tmax = C / E;
d) ( AD )ech. = 1 -- (R + D ).

10. (1p) Căldura utilă elementară are expresia:

a) dQu= E A ( AD ) ech. d ; b) dQu= m c d t ; c) dQu= d Qa—d QP ;
d) dQu = C A (t—ta ) d .

12.6. SOLUŢIILE TESTULUI T 12

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
(1p) (0,5p) (1p) (1,5p) (1p) (1p) (1p) (0,5p) (1,5p) (1p)
a x x x x x
b x x x x x x x
c x x x x x x
d x x x x x x
Total 10 puncte

12.7. REZUMATUL CAPITOLULUI 12

Insolatorul este elementul activ al lanţului energetic termosolar.Efectul de seră determină

creşterea temperaturii plăcii absorbante şi a randamentului termoconversiei.
În capcana solară,căldura acumulată în placa absorbantă şi în placa de geam precum şi
reflexiile succesive ale radiaţiei între corpul negru şi geam contribuie la încălzirea aerului
delimitat de aceasta, printr-un proces izobar.
Conductanţa scade rapid odată cu creşterea ordinului efectului de seră.
Bolometrul diferenţial măsoară densitatea fluxului radiant global pe suprafeţe cu orientare
variată.
 CAPITOLUL 13

FENOMENE MAGNETICE
Extensia

13.1. Determinarea unor proprietăţi ale corpului feromagnetic prin studiul ciclului de
histerezis magnetic, 9 pag.
13.2. Determinarea punctului Curie la un metal feromagnetic, 4 pag.
13.3. Testul grilă T 13, 0,5 pag.
13.4. Soluţiile testului T 13, 0,25 pag.
13.5. Rezumatul capitolului 13 0,25 pag.

Obiective

Măsurarea intensităţii câmpului magnetic şi a intensităţii de magnetizare caracteristice

unui ciclu de histerezis.
Determinarea punctului transformării de fază magnetic- feromagnetic pentru o probă de
nichel.
Fixarea

Răspunsuri la întrebări şi compararea acestora cu informaţiile din cuprinsul capitolului.

Evaluarea

Rezolvarea testului grilă T13 şi notarea soluţiilor conform grilei de corectare.

APLICAŢIA PRACTICĂ 13.1.

DETERMINAREA UNOR PROPRIETĂŢI ALE CORPULUI

FEROMAGNETIC PRIN STUDIUL CICLULUI DE HISTEREZIS
MAGNETIC

13.1.1. CÂMPUL MAGNETIC

Câmpul magnetic este generat de către corpurile încărcate electric aflate în stare de mişcare.
Câmpul magnetic este descris cu ajutorul mărimilor vectoriale intensitate de câmp
 
magnetic H şi inducţie magnetică B . Unităţile de măsură ale celor două mărimi sunt: < H
> = A / m, < B > = T (tesla). Relaţia dintre cele două mărimi este
 
B H. (13.1)
În relaţia (13.1), μ reprezintă permebilitatea magnetică a mediului, < μ > = H / m, (H –
henry).
Un fir conductor parcurs de curent electric generează câmp magnetic.
La rândul său câmpul magnetic acţionează asupra conductoarelor parcurse de curent
electric. Acţiunea câmpului magnetic asupra conductoarelor parcurse de curent electric se
numeşte forţă electromagnetică. Forţa electromagnetică care se manifestă între câmpul cu

inducţia magnetică B şi conductorul cu lungimea l parcurs de curentul cu intensitatea I se
calculează cu formula
  
F I (l B) . (13.2)
 13.1.2. MOMENTUL MAGNETIC

Considerăm un cadru metalic ABCD,fig.13.1.1, suspendat pe lagărele izolatoare P şi P‘ şi


parcurs de curentul cu intensitatea I. Cadrul este străbătut de câmpul magnetic omogen B
aşa cum se arată pe fig.13.1.1. Forţele electromagnetice care se manifestă asupra laturilor
AB şi CD, AB=CD=a, tind să deformeze cadrul. Forţele electromagnetice care se manifestă

asupra laturilor BC şi DA, BC= DA= b, creează cuplul de moment M care tinde să
rotească cadrul în jurul axei OO‘.Expresiile forţelor electromagnetice şi ale momentului
cuplului sunt:
  
F I (b B) (13.1.3)
          
M a F a I (b B) I ( a b B) I ( S B) . (13.1.4)
    
În relaţia (13.1.4), S este aria suprafeţei orientate a cadrului, S a b n = S n iar n este

versorul normalei la cadrul ABCD (S = a b, n 1 ).
Relaţia (13.1.4) se scrie astfel
    
M IS B p B. (13.1.5)

 
Mărimea p IS , se numeşte moment magnetic, < p >SI = A m2 .Vectorul moment
magnetic are sensul normalei la cadru şi este arătat pe fig. 13.1.1.
Bucla de curent electric este un dipol magnetic.
 
Modulul momentului cuplului este M = p B sin α, α – este unghiul dintre vectorii p şi B .
 
Relaţia (13.1.5) arată că momentul de rotaţie devine nul când vectorii p şi B devin paraleli.

+○ P ○- 
F
B I A


B


n

C D

 P‘ p
F
O‘

Fig.13.1.1. Cadru de curent în câmp magnetic.

 13.1.3. INTENSITATEA DE MAGNETIZARE

În substanţe, electronii se rotesc în jurul nucleelor pe orbite circulare sau eliptice şi

generează curenţi microscopici circulari. Curenţii microscopici circulari generează câmpuri

magnetice de momente magnetice p i .
Suma momentelor magnetice din unitatea de volum se numeşte magnetizaţie sau

intensitate de magnetizare, J .
Relaţia de definiţie a magnetizaţiei este
 1 
J pi ,
V i
< J >SI = A / m. (13.1.6)
La introducerea unui corp în câmp magnetic exterior, forţa electromagnetică tinde să
rotească dipolul astfel ca proiecţia momentului său magnetic pe direcţia câmpului să fie
maximă.
Inducţia magnetică totală în probă este
  
B 0 H 0 J . (13.1.7)
Magnetizaţia probei este direct proporţională cu intensitatea câmpului magnetic
 
J H. (13.1.8)
În relaţia (13.1.8), mărimea χ se numeşte susceptivitate magnetică, [ χ ]= 1.
Relaţiile (13.1.7) şi (13.1.8) conduc la formula
   
B 0 (1 )H 0 r H H. (13.1.9)

În relaţia (13.1.9), semnificaţiile mărimilor sunt: μ0 – permeabilitatea magnetică a vidului,

μr = 1+ χ este permeabilitatea magnetică relativă, [ μr ]= 1, μ = μ0 μr este permebilitatea
magnetică a substanţei.

13.1.4. CLASIFICAREA SUBSTANŢELOR ÎN FUNCŢIE

DE SUSCEPTIVITATEA MAGNETICĂ

a) Substanţele diamagnetice

La substanţele diamagnetice susceptivitatea este negativă, χ < 0 iar permeabilitatea

magnetică relativă este mai mică ca 1, μr < 1. Cuprul este diamagnetic. Atomii sau
moleculele din aceste substanţe nu au moment magnetic permanent. În câmp magnetic
exterior, în aceste substanţe se induc dipoli magnetici cu momentele de dipol orientate în
sens opus câmpului exterior. În proba diamagnetică câmpul magnetic este mai mic ca în
vid.

b) Substanţele paramagnetice

La substanţele paramagnetice susceptivitatea este pozitivă, χ > 0 iar permeabilitatea

magnetică relativă este mai mare ca 1, μr > 1. Platina este paramagnetică. Atomii sau
moleculele din aceste substanţe au moment magnetic permanent nenul. În absenţa unui
câmp magnetic extern, momentele magnetice sunt orientate haotic din cauza agitaţiei
termice. În câmp magnetic extern, momentele magnetice tind să se orienteze pe direcţia
câmpului şi corpul se magnetizează. În proba paramagnetică câmpul magnetic este mai
mare ca în vid.
 c) Substanţele feromagnetice

La substanţele feromagnetice susceptivitatea este pozitivă şi foarte mare iar

permeabilitatea magnetică relativă este mult mai mare ca 1, μr > >1. Nichelul, fierul,
cobaltul şi aliajele lor sunt feromagnetice. În corpul feromagnetic, chiar în absenţa
câmpului extern (fig.13.1.2.a), momentele magnetice sunt aliniate pe întinderea unor zone
microscopice care formează domeniile magnetice. Magnetizaţiile domeniilor sunt orientate
haotic şi se compensează reciproc. La aceste substanţe permeabilitatea şi susceptivitatea
depind de mărimea câmpului aplicat. În câmp magnetic, dipolii tind să se orienteze pe
direcţia câmpului extern iar domeniile tind să-şi mărească dimensiunile (fig. 13.12.b)

a) b)
Fig.13.1.2. Domenii de magnetizare: a) - în absenţa câmpului magnetic,
b) - în prezenţa câmpului magnetic.

13.1.5. CICLUL DE HISTEREZIS

Proba feromagnetică introdusă în câmp magnetic extern crescător se magnetizează prin

modificarea dimensiunilor domeniilor magnetice şi a orientării momentelor de dipol până la
atingerea stării de saturaţie a magnetizării. Pe fig. 13.1.3 este reprezentată magnetizarea
unui corp feromagnetic. Mărimile reprezentate pe axe sunt intensitatea câmpului magnetic,
H, şi magnetizaţia probei, J.
Curba OA se numeşte curbă de primă magnetizare sau curbă fundamentală de
magnetizare. Curba fundamentală de magnetizare tinde spre valoarea de palier sau
saturaţie J S. Dacă câmpul extern este micşorat până la anulare, corpul rămâne magnetizat la
magnetizaţia remanentă J R .Magnetizaţia se anulează dacă schimbând sensul câmpului
acesta se micşorează până la valoarea – H C. Câmpul la care magnetizaţia probei se
anulează se numeşta câmp coercitiv. Micşorând în continuare câmpul extern până la
valoarea – H S, magnetizaţia tinde iarăşi spre o valoare de palier, - JS Apoi, crescând
câmpul extern de la – H S până la +H S, bucla se închide. Magnetizaţia se anulează din nou
pentru valoarea +H C a câmpului extern şi tinde spre saturaţie pentru valoarea +H s a
câmpului.
Curba închisă care arată variaţia ciclică a magnetizării probei în funcţie de intensitatea
câmpului magnetic extern se numeşte ciclu de histerezis.
 J

JS A

JR

O HC HS H
- HS - HC
- JR

A‘ - JS Fig. 13.1.3. Ciclul de histerezis.

13.1.6. INSTALAŢIA EXPERIMENTALĂ

Instalaţia pentru studiul mărimilor caracteristice ciclului de histerezis este prezentată pe fig.
13.1.3. Părţile componente sunt:
V, variacul care furnizează tensiune alternativă reglabilă cu frecvenţa constantă υ =
50 Hz.
BH , bobina care generează pe axa sa un câmp magnetic uniform cu intensitatea, H,
proporţională cu intensitatea curentului, I, care străbate înfăşurarea sa, H=K I, K
este o constantă care depinde de caracteristicile constructive ale bobinei.
Intensitatea curentuluzi se citeşte la ampermetrul A.
R, rezistorul pe care căderea de tensiune, U R = R I ,este proporţională şi în fază cu
câmpul H .
BS şi B‘S , bobine de sondaj identice, legate în opoziţie, situate în interiorul bobinei
BH . În absenţa probei feromegnetice, tensiunile induse în bobinele sondă de către
câmpul magnetic variabil generat de bobina BH , egale în modul, au semne opuse şi
se anulează reciproc. Dacă într-o bobină de sondaj se introduce un fir metalic
feromagnetic, tensiunea la bornele bobinelor de sondaj este direct proporţională şi
de semn opus cu viteza de variaţie a magnetizaţiei firului metalic feromagnetic
Є‘= - C dJ / d t , C – constantă a circuitului. (13.1.10)
S, sumatorul care este un dispozitiv electronic cu rolul de a furniza la ieşire un
semnal proporţional cu magnetizaţia probei feromagnetice
 4V
220V 220V
c.a. c.c.
c.a.
Variac Osc Sumator
X Y

BH

BS B‘S

A
R

Fig.13.1.3. Schema de principiu a instalaţiei

pentru studiul ciclului de histerezis.

Є = C‘ J ( t ). (13.1.11)
O, osciloscopul pe al cărui ecran este vizualizat ciclul de histerezis. La bornele X se
aplică tensiunea U R de pe rezistorul R, proporţională cu intensitatea câmpului
magnetic, H. La bornele Y se aplică tensiunea Є de la integrator proporţională cu J.

13.1.7. EVIDENŢIEREA TENSIUNILOR

Tensiunile aplicate sau generate de bobine se evidenţiază prin operaţiile descrise mai jos.
Comutatorul bazei de timp al osciloscopului se pune pe domeniul Int. La
bornele Y se aplică tensiunea sinusoidală U R care alimentează bobina
generatoare de câmp magnetic.
Firul metalic fiind scos din bobina de sondaj, se aplică tensiunea de la bornele
bobinelor de sondaj la bornele Y ale osciloscopului. Se va constata că spotul
descrie o linie dreaptă orizontală generată de baza de timp a osciloscopului
deoarece bobinele fiind în opzoţie de fază tensiunea la bornele lor este nulă.
Se introduce firul metalic feromagnetic în bobina de sondaj, apoi aceasta se
leagă la bornele Y ale osciloscopului. Pe ecran va apărea curba tensiunii Є‘ = f
(t ), care este proporţională cu variaţia magnetizaţiei în unitatea de timp, dJ / d t
.
Comutatorul bazei de timp a osciloscopului este pe domeniul Int. Bobina de
sondaj se conectează la integrator, apoi semnalul de la integrator se aplică la
bornele Y. Pe ecran este vizualizată tensiunea de la bornele sumatorului Є ( t ).
Curbele vizualizate la punctele precedente se desenează pe hârtie milimetrică.

13.1.8. EVIDENŢIEREA CICLULUI DE HISTEREZIS

Comutatorul bazei de timp a osciloscopului se pune pe poziţia Ext. La bornele Y se

conectează integratorul care furnizează tensiunea Є.
La bornele X se aplică tensiunea de pe rezistor, U R. Apoi, alegând baza de timp
convenabilă, pe ecran se obţine ciclul de histerezis.
 13.1.9. SARCINILE LUCRĂRII

Cu reostatul R se micşorează intensitatea curentului prin bobina BH până la valoarea zero.

În acestă situaţie, spotul luminos este în originea axelor.
a) Se măreşte, prin deplasarea cursorului reostatului, intensitatea curentului prin
bobina BH .
b) Se notează coordonatele X şi Y ale vârfurilor ciclurilor succesive de histerezis.
c) Se trasează pe hârtie milimtrică graficul dependenţei Y= f (X) care este asemenea
cu dependenţa J= f (H).
d) Pentru starea de saturaţie, se desenează ciclul pe hârtie milimetrică şi se citesc
valorile mărimilor: intensitatea câmpului magnetic de saturaţie (coordonata X S),
magnetizaţia de saturaţie (coordonata YS), magnetizaţia remanentă (coordonata YR
), câmpul coercitiv (coordonata XC ).
e) Se calculează susceptivitatea magnetică χ = J / H = Y / X .
f) Se trasează graficul χ = f ( I ) care este asemanea cu graficul χ = f ( H ). Pe curbă se
citesc susceptivitatea iniţială şi susceptivitatea maximă ale probei.
g) La finele lucrării, curentul prin bobina BH ,se micşorează lent până la zero prin
rotirea butonului autotransformatorului.
h) Rezultatele experimentale se introduc în tabelul 13.1.1.
Tabel 13.1.1. Coordonatele vârfurilor ciclurilor succesive de histerezis.
Numărul I (A) H ( A / m) X (mm) Y (mm)
Măsurătorii

Tabel 13.1.2. Mărimi caracteristice stării de saturaţie.

J sat (u.r.) J R (u.r.) H S (u.r.) H C (u.r.)

13.1.9.1. Discuţie
Curbele J (H) şi χ (H ) arată ca pe fig. 13.1.4. Analiza celor două curbe indică aspectele:
a) În zona saturaţiei, curba J (H ) se aplatizează, adică ΔJ→ 0;
b) Dependenţa χ (H ) prezintă un maxim care corespunde punctului de inflexiune
al curbei J (H );
c) În absenţa câmpului extern ,proba are χiniţial ≠ 0 deci şi μ r, iniţial ≠ 0;
d) Valorile mărimilor J şi H depind de valorile lor anterioare, deci proba are memorie
magnetică.

J χ
J(H)

χ (H)

H
Fig. 13.1.4 Variaţia magnetizaţiei, J, şi a susceptivităţii, χ , cu
intensitatea câmpului magnetic, H.
 13.1.10. ÎNTREBĂRI

a) Care este semnificaţia fizică a mărimii χ ?

b) Care este clasificarea substanţelor după valoarea şi semnul mărimii χ ?

c) Prezentaţi mărimea H .

d) Prezentaţi mărimea B .
e) Ce este momentul magnetic ?
f) Definiţi intensitatea de magnetizare.
g) Definiţi susceptibilitatea magnetică.
h) Caracterizaţi substanţele diamagnetice, paramagnetice şi feromagnetice.
i) Explicaţi rotaţia unei bucle de curent în câmp magnetic.
j) Prezentaţi unităţile de măsură ale mărimilor fizice din lucrare.

APLICAŢIA PRACTICĂ 13.2.

DETERMINAREA PUNCTULUI CURIE LA UN METAL

FEROMAGNETIC

13.2.1. EVIDENŢIEREA FENOMENULUI DE TRANSFORMARE DE FAZĂ

FEROMAGNETIC – PARAMAGNETIC

Pe fig. 13.2.1 este prezentat un experiment simplu pentru evidenţierea fenomenului de

transformare de fază feromagnetic – paramagnetic. Instalaţia cuprinde: 1 – cilindru de fier,
2 – resort elastic, 3 – magnet permanent, 4 – bec cu flacără Bunsen, 5 – termometru
electronic.
La temperatura camerei, corpul din fier este în echilibru sub acţiunea forţei elastice a
 
resortului, Fe , şi a forţei magnetice a magnetului permanent, Fm .
Încălzim corpul din fier cu flacăra becului Bunsen şi constatăm că la temperatura de aprox.
771 0 C, cilindrul începe să se deplaseze spre perete.
Aceasta înseamnă că în jurul temperaturii de 771 0C corpul din fier îşi pierde proprietăţile
magnetice ( χ şi μr foarte mari ) şi dobândeşte proprietăţi paramagnetice (χ şi μr pozitive
dar cu valori scăzute). Ca urmare, forţa magnetică devine mult mai mică decât forţa elastică
şi corpul se deplasează spre perete.
Temperatura la care se produce transformarea de fază feromagnetic – paramagnetic se
numeşte temperatură Curie.

G
 5
Fe  ●
Fm
● N S
2 1
3

Fig. 13.2.1. Stand pentru evidenţierea transformării

de fază feromagnetic - paramagnetic.
13.2.2. EXPLICAŢIA CALITATIVĂ A FENOMENULUI DE TRANSFORMARE DE
FAZĂ FEROMAGNETIC – PARAMAGNETIC

În corpul feromagnetic există domenii de magnetizare spontană. Într – un domeniu

momentele magnetice sunt paralele, iar de la un domeniu la altul orientările sunt aleatorii.
În prezenţa unui câmp magnetic extern, domeniile cu orientare mai favorabilă îşi măresc
volumul, iar dacă intensitatea câmpului creşte începe şi rotaţia vectorilor moment magnetic
spre direcţia câmpului extern. Corpul feromagnetic se polarizează magnetic ca în fig. 13. 2.
2 şi este atras de magnet.
Pe de altă parte, în câmpul magnetic de aceeaşi intensitate, probele cu aceeaşi arie a
secţiunii normale la direcţia liniilor de câmp, dar cu permeabilităţi diferite μ1 şi μ2 ,
μ1≠ μ2 ,sunt străbătute de fluxurile:
Φ1 = μ1 H S şi Φ2 = μ2 H S . (13.2.1)
Adică, mediile cu permeabilitate magnetică mare sunt străbătute de fluxuri mari.
Relaţia μ = μ 0 (1+ χ ) arată că mediile cu susceptibilităţi magnetice mari sunt străbătute de
fluxuri magnetice mari.
La temperatura Curie fluxul prin probă scade, deci permeabilitatea şi susceptibilitatea se
micşorează şi substanţa trece din faza feromagnetică în faza paramagnetică. La temperatura
Curie domeniile de magnetizare spontană sunt distruse prin efectul agitaţiei termice.
S N
(sud) (nord)
S N
(sud) (nord)

Fig. 13.2.2. Polarizarea magnetică.

13.2.3. DESCRIEREA INSTALAŢIEI

Standul pentru determinarea temperaturii Curie la o bară de nichel este prezentat pe

fig.13.2.3. Părţile componente ale standului sunt: 1 – bara de nichel; 2 – cuptor cu rezistenţă
electrică echipat cu un releu care întrerupe alimentarea cu energie electrică dacă
temperatura barei depăşeşte punctul Curie; 3 – termometru electronic pentru a măsura
temperatura barei de nichel;termometrului i se anexează o scară de etalonare; termometrul
conţine un termocuplu şi un galvanometru; 4 – bobina care produce fluxul magnetic
variabil; 5 – bobina în care se induce tensiune alternativă de către fluxul magnetic variabil
care străbate prin bara de nichel până când aceasta se găseşte în starea feromagnetică;
curentul prin bobină se citeşte la miliampermetru.
3
G

5 ●
1
●
○
2 4 ○
u(t)
R
mA
○ ○
u(t)
Fig. 13.2.3. Schema electrică a instalaţiei pentru
determinarea punctului Curie.
 13.2.4. SARCINILE LUCRĂRII

a) Pentru situaţia în care ambele suduri ale termocuplului sunt la temperatura ambiantă, se
aduce acul galvanometrului la poziţia zero.
b) Se conectează bobina (4) la tensiunea alternativă generată de transformatorul coborâtor
de tensiune.
c) Se conectează cuptorul (2) prin apăsarea butonului roşu al releului.
d) Se citesc indicaţiile miliampermetrului, I A, şi ale galvanometrului, I G, atât în procesul
de încălzire al barei cât şi în procesul de răcire care este mai lent.
e) Rezultatele măsurătorilor se introduc în tabelul 13.2.1.

Tabel 13.2.1. Indicaţiile miliampermetrului şi ale galvanometrului.

Nr. măsurătorii I G (div) I A (div) T C ( 0C )

f) Trasăm diagrama I A = f ( I G ) ca pe fig. 13.2.4. Curba de pe fig.13.2.4 are un punct de

inflexiune. Trasăm tangentele la curbă ca pe fig.13.2.4 şi în punctul de intersecţie cu
abscisa , al tangentei prin punctul de inflexiune citim I ‘G .
Temperatura Curie o citim pe diagrama de etalonare a termocuplului, corespunzător valorii
I ‗G .

IA

●
I ‗G IG

Fig. 13.2.4. Dependenţa I A = f ( I G ).

13.2.5. ÎNTREBĂRI

a) Descrieţi experimentul prin care se evidenţiază transformarea de fază feromagnetic –

paramagnetic.
b) Explicaţi fenomenul transformării de fază feromagnetic – paramagnetic.
c) Definiţi temperatura Curie.
d) Descrieţi standul cu care se determină punctul Curie.
e) Explicaţi procedeul de utilizare al valorilor citite la aparatele de măsură ale standului
pentru a determina temperatura Curie.

13.3. TESTUL GRILĂ T 13

1. (1p) Intensitatea câmpului magnetic este determinată de:

 a) numai de intensitatea curentului electric; b) proprietăţile mediului ; c) intensitatea
curentului şi poziţia punctului în câmp ; d) inducţia magnetică.

2. (2p) Momentul magnetic se calculează cu formula:

          
a) M b F ; b) M I (S B) ; c) p ISn ; d) M p B.

3. (1p) Dipolii magnetici sunt conţinuţi în corpurile:

a) paramagnetice; b) diamagnetice; c) feromagnetice; d) feromagnetice şi
paramagnetice.

4. (1p ) Câmpul magnetic la care magnetizaţia devine nulă se numeşte:

a) de saturaţie ; b) remanent ; c) coercitiv ; d) de polarizare.
5. (2p) Tensiunea la bornele de ieşire ale sumatorului este:
a) o mărime derivată ; b) o mărime integrată ; c) o mărime constantă; d) o mărime
variabilă în timp.

6. (2p) Transformarea de fază feromagnetic – paramagnetic este:

a) reversibilă; b) o proprietate a materialelor feromegnetice; c) ireversibilă;
d) însoţită de un schimb energetic.

7. (1p) Introducem corpuri identice sub aspect geometric, din diferite substanţe
feromagnetice, în acelaşi câmp magnetic. Numărul liniilor de câmp este mai mare
prin corpul cu:
a) susceptibilitate magnetică mai mică; b) permeabilitate magnetică relativă mai mare;
c) susceptivitate magnetică mai mare; d) permeabilitate magnetică egală cu cea a
vidului.

13.4. SOLUŢIILE TESTULUI GRILĂ T 13

1 2 3 4 5 6 7 (1p)
(1p) (2p) (1p) (2p) (2p)
(1p)
a x x
b x x x
c x x x x
d x x x

13.5. REZUMATUL CAPITOLULUI 13

Ciclul de histerezis este caracterizat cu ajutorul mărimilor: magnetizaţie de saturaţie,

magnetizaţie remanentă şi câmp magnetic coercitiv. Pentru starea de saturaţie magnetică a
probei variaţia magnetizaţiei este nulă chiar dacă câmpul extern este crescător.
Temperatura la care se produce transformarea de fază feromagnetic – paramagnetic a
probei se numeşte punct Curie. Punctul Curie este o constantă de material.
 ANEXĂ
CONSTANTE FIZICE

TABELUL A.1. UNELE CONSTANTE FIZICE UNIVERSALE.

DENUMIREA SIMBOLUL VALOAREA UNITATEA DE

NUMERICĂ MĂSURĂ
CONSTANTEI
Acceleraţia
căderii libere
g 9,807 m s-2
(valoarea
normală)
 Constanta
gravitaţională
K 6,670 10- 11 m3 kg-1 s-2
(atracţiei
universale)
Masa de repaus a
electronului
me 9,109 10-31 kg
Energia de repaus
a electronului
E0=me c2 0,511 MeV
Sarcina electrică
elementară
e 1,602 10-19 C
Permitivatatea
electrică a vidului
ε0 8,854 10- 12 F m- 1
Permeabilitatea
magnetică a
μ0 4π 10- 7 H m- 1
vidului
Numărul lui
Avogadro
NA 6,023 1023 mol- 1
Constanta gazelor R 8,314 J mol- 1 K- 1
Constanta lui
Boltzmann
k 1,380 10- 23 J K- 1
Viteza luminii în c 2,998 108 m s- 1
vid
Constanta Stefan -
Boltzmann
σ 5,668 10- 8 W m- 1 K- 4
Constanta lui b 2,897 10- 3 mK
Wien
Constanta lui h 6,625 10- 34 Js
Planck
Constanta redusă
a lui Planck
 1,054 10- 34 Js
Constanta lui
Rydberg
1,097 107 m- 1

TABELUL A.2. BENZI DE ENERGIE INTERZISĂ ÎN CRISTALE LA T=300K.

CRISTALUL E g (eV ) CRISTALUL Eg (eV )

Si 1,14 GaP 2,26
Ge 0,67 GaAs 1,43

TABELUL A.3. ENERGIILE DE IONIZARE, Ed (eV ), ALE UNOR DONORI PENTAVALENŢI

ÎN CRISTALE DE GERMANIU ŞI SILICIU.

DONORUL P As Sb
 CRISTALUL
Si 0,045 0,049 0,039
Ge 0,0120 0,0127 0,0096

TABELUL A.4. ENERGIILE DE IONIZARE, Ea (eV ), ALE UNOR ACCEPTORI TRIVALENŢI

ÎN CRISTALE DE GERMANIU ŞI SILICIU.

ACCEPTORUL B Al In
CRISTALUL
Si 0,045 0,057 0,160
Ge 0,0104 0,0102 0,0112

TABELUL A.5. MOBILITĂŢILE PURTĂTORILOR DE SARCINĂ ELECTRICĂ ÎN CRISTALE,

LA TEMPERATURA T= 300 K.

CRISTALUL μ (m2 V- 1 s- 1 ) CRISTALUL μ (m2 V- 1 s- 1 )

electroni goluri electroni goluri
Si 0,13 0,05 PbSe 0,102 0,093
Ge 0,45 0,35 PbTe 0,162 0,075

TABELUL A.6. TENSIUNEA TERMOELECTRICĂ A UNOR METALE RAPORTATĂ LA

PLATINĂ CA PUNCT NEUTRU, ΔT = 100 K.

METALUL Constantan Ni Pt grafit Al Ag Cu Fier C

Є (mV ) - 3,47... - 0 0,22 0,37... 0,67... 0,72... 1,87... 2
1,94...
-3,40 0,41 0,79 0,77 1,89
-1,20

TABELUL A.7. TENSIUNEA TERMOELECTRICĂ A UNOR TERMOELEMENTE (T1=273,15

K, T2 = 373,15 K).

TERMOELEMENTUL Fier - Constantan Cupru - Nichel -

Constantan Cromnichel
Є (mV ) 5,37 4,25 4,04

TABELUL A.8. MASELA EFECTIVE ALE ELECTRONILOR ŞI GOLURILOR

(în cristale cubice cu marginile zonelor de conducţie şi de valenţă la K=0 ).

CRISTALUL Eg (eV) m*n / me m*p,g / me m*p,μ / m e

InSb 0,23 0,0155 0,40 0,016
GaAs 1,52 0,07 0,68 0,07
BIBLIOGRAFIE

1. Avram N, Lucaci A, Fizica moleculei, Lucrări de laborator, Tipografia

Universităţii de Vest
din Timişoara, 1979.
2. Bârla N. M., Fizica senzorilor, Ed. Albastră, Cluj Napoca, 2000.
3. Birău O., Andru - Vangheli D., Fizică moleculară şi căldură.-lucrări de laborator-
Tipografia
Universităţii de Vest din Timişoara, 1980.
4. Creţu T., Fălie V., Prelucrarea datelor experimentale în fizică, Ed. Didactică şi
Pedagogică,
Bucureşti ,1986.
5. Damian I., Popov D., Fizică - teme experimentale -, Ed. Politehnica,Timişoara,
2002.
6. Davidescu A., Metrologie generală, Ed. Politehnica din Timişoara, 2001.
7. Dodoc P.,Metrologie, vol 1, Ed. Matrix Rom, Bucureşti, 1995.
8. Dolocan V., Fizica dispozitivelor cu corp solid, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978.
9. Hortopan Gh., Aparate electrice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1980.
10. Ignea A., Măsurări în procese industriale, Centrul de multiplicare al
Universităţii
Politehnica din Timişoara, 1995.
11. Iveronova V.I., Lucrări practice de fizică (traducere din limba rusă), Ed.
Tehnică, Bucureşti,
1953.
12. Ionel S., Munteanu R., Introducere în practica electronică, Editura de Vest,
Timişoara, 1994.
13. Luminosu I. ,Fizica – elemente fundamentale- Ed. Politehnica, Timişoara, 2002.
14. Luminosu I, But A., Experimental and theoretical distribution study of
magnetite particles,
International Scientific Symposium, Nitra, 2003.
15. Marcu C., Histereza magnetică, Revista de Fizică şi Chimie, Nr 12 , 1969.
16. Marcu C., Mihalca I., Mihailovici D.,Damian I., Cristea M., Ercuţa
A.,Terniceanu S.,
Tămăşdan C., Lucrări de laborator –Fizică, Universitatea Tehnică, Timişoara,
1992.
17. Markvart T., Solar Elecricity, J.Wiley & Sons, West Sussex, England, 2000.
18. Mihalca I., Baea R., Damian I., Ercuţa A., Luminosu I., Optica, lucrări de
laborator,
Litografia Institutului Politehnic ―Traian Vuia‖ din Timişoara, 1982.
19. Mihoc Gh., Micu N.,Teoria probabilităţilor şi statistică matematică, Ed.
Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1980.
20. Paulescu M., Schlett Z., Aspecte practice în conversia fotovoltaică a energiei
solare,
Editura Mirton, Timişoara, 2002.
21. Popescu Al.Th., Măsurări electrice şi magnetice, Editura Didactică şi
Pedagogică,
Bucureşti, 1965.
22. De Sabata C., Rothhenstein B.,Marcu C., Cristea M.,Mihalca I., Artzner I.,
David M.,
Damian I., Fizica corpului solid – îndrumător de lucrări practice-, Litografia
Institutului
Politehnic „Traian Vuia‖ din Timişoara, 1981.
23. De Sabata C., Marcu C., Luminosu I., Tămăşdan C., Dămăcuş Gh., Solaris 2 -
piranometrul
portabil -, Instalaţii în Construcţii nr. 9 – 10, Bucureşti,1986.
24. De Sabata C., Marcu C., Luminosu I., Dămăcuş Gh., Solaris 1-bolometru
diferenţial
autocompensat -, Instalaţii în Construcţii nr. 9, Bucureşti,1984.
25. De Sabata C., Luminosu I., Mihalca I., Ercuţa A., Fenomene termice în partea
activă a unor
modele de pereţi Trombe-Michele, Buletinul Ştiinţific şi Tehnic al Institutului
Politehnic
„Traian Vuia‖ din Timişoara, 1986.