P. 1
Caracterizare geografica a Americii de Nord

Caracterizare geografica a Americii de Nord

|Views: 604|Likes:
Published by Alex Stancu
Caracterizarea geografica a Americii de Nord
Caracterizarea geografica a Americii de Nord

More info:

Published by: Alex Stancu on Feb 09, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/21/2013

pdf

text

original

America de Nord

A?ezare geografică, întindere, limite

America de Nord se desfă?oară în totalitate în emisfera nordică (fa?ă de Ecuator) ?i vestică (fa?ă de meridianul de 0o) între paralele de 17o ?i 83o39' latitudine nordică ?i între meridianele de 168o ?i 55o40' longitudine vestică. Împreună cu insulele mărgina?e însumează 24,7 milioane de km2, fiind al treilea continent ca dimensiuni, după Asia ?i Africa. De Asia este separată de strâmtoarea Bering, care are o lă?ime de cca. 90 km.

Uscatul nord-american este scăldat la nord de Oceanul Arctic, la vest de Oceanul Pacific, la est de Oceanul Atlantic, în timp ce în partea sudică este legat de uscatul sud- american prin intermediul Americii Centrale iar partea sud-estică este scăldată de apele Golfului Mexic.

Evolu?ia paleogeografică ?i interac?iunea apă – uscat au determinat apari?ia unor tipuri specifice de ?ărm, astfel:

  - ?ărmul nordic este crestat, în general, de fiorduri (E ?i V Groenlandei, N-E Labradorului, N-E Insulei Baffin) dar sunt prezente ?i golfuri (Golful Boothia, Golful Bathurst, Golful Cumberland, etc.) - Partea estică a continentului se remarcă prin prezen?a următoarelor tipuri genetice de ?ărm: cu riass (N-E Peninsului Noua Sco?ie în New Brunswick spre Golful Fundy ?i Golful Maine), cu golfuri (Fundy, Cape Cod, Bazzards, etc.), cu estuare (Sf. Lauren?iu, New Haven, Delaware, Chesapeake, etc.), cu lagune ?i cordoane litorale (la sud de Capul Hatters, în lungul Golfului Mexic) - Pe ?ărmul vestic mun?ii afla?i în imediata apropiere nu lasă decât o îngustă fâ?ie de câmpie iar alteori contactul munte –ocean este direct. Prin urmare ?ărmul este în general înalt, sinuos. Pe alocuri s-au dezvoltat ?i alte tipuri de ?ărm precum: ?ărm cu nisip ?i dune (de?ertul Sonora – SE Californiei) iar mai spre nord - ?ărmul cu fiorduri (în ?inutul Alaska spre Marea Bering). Caractere aparte în peisajul ?ărmului sunt introduse ?i de fluviul Colorado, care se termină în Golful Californiei.

Structura geologică ?i evolu?ie paleogeografică

1/9

America de Nord

Uscatul nord-american a suferit numeroase modificări de-a lungul erelor geologice, conturându-se trei mari unită?i structurale: unitatea vechiului scut canadian (platforma canadiană), unitatea de platformă de pe latura atlantică ?i orogenul pacific. Sudura între aceste trei unită?i s-a realizat spre mijlocul ter?iarului.

Scutul canadian (cunoscut ?i sub denumirea de scutul Lauren?ian) ocupă o bună parte a Americii de Nord. El apare în Canada fiind delimitat de fluviul Mackenzie în nord, Marile Lacuri în sud ?i Peninsula Labrador (inclusiv) în est. În Paleozoicul Timpuriu (sfâr?itul Silurianului) la sfâr?itul orogenezei caledoniene se face legătura între Scutul Canadian ?i Scutul Baltic formându-se astfel continentul Nordatlantic, al cărui soclu s-a consolidat la sfâr?itul Precambrianului.

Scutul canadian este format din roci aflate în diferite stadii de metamorfism, granite ?i lave bazice, tufuri vulcanice,  adăpostind importante zăcăminte de fier, nichel, cupru.

Evolu?ia tectonică a uscatului nord-american s-a realizat de-a lundul mai multor orogeneze: caledoniană, hercinică, nevadiană, laramică.

În timpul orogenezei caledoniei s-au conturat Appalachii nordici, Groenlanda (est) ?i insulele Arhipelagului Nord-American iar în timpul mi?cărilor hercinice (care au afectat sud-estul scutului canadian) sunt pu?i în eviden?ă Apalachii sudici.

În timpul cutările nevadiene (din Jurasicul Superior ?i Cretacicul Inferior) care au fost înso?ite de activitate vulcanică, prind contur segmentul Cordilierelor Pacifice ?i cel al Mun?ilor Stânco?i. Posterior cutărilor nevadiene are loc ?i consolidarea unită?ii situate mai spre sud, adică cea a Californiei.

Orogeneza laramică continuă lan?ul cutărilor în America Centrală ?i cea de Sud. În Neogen are loc unirea Americii de Nord cu America de Sud prin definitivarea sistemului orogenetic al Americii Centrale.

2/9

America de Nord

Un rol important în configura?ia actuală a continentului american a avut-o ?i glacia?ia pleistocenă. Calota glaciară a ajuns până la paralela ora?ului New York însă în afara calotei glaciare (care a acoperit unitatea de platformă) a fost identificată ?i o glacia?ie montană (etajul superior al sistemului Cordilier).

Continentul nord-american se află în aria de contact a macroplăcii Vest Atlantică cu macroplaca Pacifică. Între aceste două macroplăci se individualizează un sistem de falii, numit San Andreas. Aici placa pacifică se deplasează spre nord-est cu 5 mm/an în raport cu placa atlantică. Cu alte cuvinte, placa pacifică intră par?ial sub placa atlantică. Procesul de alunecare a fost înso?it în ter?iar de o intensă activitate magmatică. Vulcanismul actual este mai pu?in intens. Astăzi subduc?ia continuă numai la nord de San Francisco, unde resturi din riftul est-pacific continuă să creeze cruste. Vulcanismul este cantonat în Mun?ii Cascadelor unde se află ?apte centre eruptive active ?i 15 vulcani cu activitate recentă. Legat de subduc?ia plăcilor a apărut vulcanismul ?i în aria Alaska- Aleutine ?i Mexic, regiunea fiind încadrată în "cercul de foc al Pacificului".

Relief

În aria continentală nord-americană se conturează două mari regiuni: Vestul Cordilier ?i Estul Extracordilier.

Vestul Cordilier se desfă?oară din peninsula Alaska până la Golful Tehuantepec, trecând pe teritoriul Canadei, SUA ?i Mexic. Este un sistemul montan cu înăl?imi ce ajung la 6.000 m, fiind format din lan?ul pacific (Mun?ii Coastei ?i Mun?ii Cascadelor care au altitudini mai mari) ?i lan?ul Mun?ilor Stânco?i (cu înăl?imi sub 5.000 m). Această regiune se remarcă prin seismicitatea activă, precum ?i importante manifestări vulcanice.

Estul Extracordilier se întinde de la Vestul Cordilier până la Oceanul Atlantic, inclusiv Golful Mexic. Are în componen?ă: Câmpia ?i Podi?ul Canadian, Mun?ii Apalachi, Câmpia Litorală Atlantică, Câmpiile ?i Podi?urile Centrale.

În func?ie de ac?iunea agen?ilor interni (tectonică, structură ?i rocă) ?i externi (vânt, apă etc.) relieful Americii de Nord prezintă unele particularită?i:

3/9

America de Nord

- Unită?ile majore de relief sunt dispuse, în general, pe direc?ia nord- sud - Trecere de la zona montană la câmpie se realizează printr-o treaptă intermediară (podi?uri ?i coline) cu altitudini de cca 1.000 – 1.500 m. - Apari?ia unor simetrii, cum este cazul Marilor Lacuri, de unde spre nord ?i spre sud se dispun succesiv podi?uri, câmpii, golfuri (Hudson ?i Mexic) - Ambele sisteme muntoase (Stânco?i ?i Apalachi) se prezintă sub forma unor culmi paralele cu desfă?urare nord- sud. Culmile închid bazine interioare cu caracter de podi?uri înalte (Mun?ii Stânco?i – Podi?ul Colorado, Yukon) sau sunt înso?ite în apropiere de podi?uri, de care sunt legate genetic ?i morfologic (vestul sistemului muntos appalachian).

Clima

Particularită?ile climatice ale Americii de Nord sunt impuse, în special, de: - Desfă?urarea pe latitudine a continentului (aproximativ 65o) a permis existen?a aproape a tuturor zonelor climatice (de la cea polară până la cea tropicală) - Dispunerea unită?ilor de relief – lan?ul muntos vestic care prin altitudine sa reprezintă o importantă barieră orografică în circula?ia maselor de aer oceanic care se deplasează spre continent. Influen?a cordilierei se manifestă sub două aspecte: pozitiv - datorită prezen?ei lan?ului muntos, versan?ii vestici ?i câmpia litorală primesc cele mai mari cantită?i de precipita?ii (precipita?ii orografice) cu mare influen?ă asupra dezvoltării vegeta?iei arborescente negativ – care vizează regiunile situate în interiorul continentului, dincolo de această barieră orografică, unde precipita?iile sunt reduse ?i uscăciunea accentuată. Aceste zone se numără printre de?erturile ?i semide?erturile lumii.

Cât prive?te Appalachii (situa?i în partea estică a continentului) nici prin orientare, nici prin altitudine nu au un rol comparabil Cordilierei. Influen?a lor se resimte doar la nivel local.

4/9

America de Nord

- Masele de apă limitrofe continentului (Oceanele Pacific, Atlantic ?i Arctic) î?i pun amprenta asupra climei prin masa de vapori de apă pe care o furnizează ?i care este transportată spre continent. - Unită?ile acvatice interioare (Marile Lacuri, Mississippi, lacurile de acumulare, lacurile canadiene) influen?ează regimul termic ?i pluviometric la nivel local - Curen?ii calzi ?i reci, care prin origine ?i direc?ie de desfă?urare imprimă zonelor litorale un regim termic ?i o umiditate aparte. Este vorba de curen?ii calzi ai Alaskăi, Golfului, Groelandei de Vest ?i curen?ii reci ai Californiei ?i Labradorului.

Întinderea mare în latitudine imprimă ?i importante varia?ii de temperatură între nordul ?i sudul continentului. Astfel, temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 20o - 25oC în Mexic ?i 0o 15oC în Groenlanda.

Varia?ii importante se înregistrează ?i în cazul precipita?iilor. Cele mai mari cantită?i de precipita?ii se înregistrează pe litoral pacific, la nord de paralele de 50o (2.500 – 3.000 mm/an) iar cele mai mici cantită?i sunt înregistrate în interiorul continentului, ajungând la 300 – 500 mm/an. Spre nord ca ?i în podi?urile interioare, intracordiliere, valorile sunt mult mai reduse (sub 200 mm ?i chiar sub 100 mm).

Zonele climatice întâlnite în America de Nord:

Zona climei polare (arctice): cuprinde Groenlanda, NV Peninsulei Labrador, N Golfului Hudson, N Peninsulei Alaska, Arhipelagul Nord American (cunoscut ?i sub numele de Arhipelagul Arctic Canadian). Această zonă se caracterizează prin: temperaturi medii anuale în jurul valorii de 0oC; temperatura lunii celei mai clade, inferioară valorii de 10oC; precipita?ii, în general sub formă de zăpadă nedepă?ind 200 mm/an. Se resimte ac?iunea mărilor reci ?i înghe?ate ?i a maselor de aer de origine arctică. Înghe?ul este prezent până la 7 -8 luni pe an, iar temperaturile pot coborâ ?i până la -60oC. Se înregistrează diferen?e între trăsăturile climatice ale regiunilor situate pe latura pacifică, cele de pe latura atlantică ?i regiunile aflate în interior, în sensul că, iarna este mai lungă, aspră, cu viscole ?i zăpadă în interior în compara?ie cu zonele litorale unde influen?a oceanelor moderează aceste trăsături.

Zona climei subpolare (subarctice) cuprinde mare parte a Peninsulei Labrador, Golful Hudson – partea sudică, podi?urile Mackenzie ?i Lacurilor, sudul Peninsulei Alaska. Particularită?ile climatice ale acestei zone sunt:

5/9

America de Nord

- vara este scurtă ?i răcoroasă, iarna lungă ?i rece - temperatura lunii celei mai calde nu depă?e?te 13oC - precipita?iile cad tot timpul anului, cantitatea oscilând între 300 mm în interiorul continentului ?i 500 mm pe coasta atlantică

Desfă?urarea pe longitudine impune ?i aici unele diferen?ieri: în regiunile situate pe coasta atlantică ploile ?i cea?a sunt mai frecvente; în partea centrală sau continentală iernile sunt mai aspre, temperaturile coboară chiar până la -30oC în ianuarie; în regiunea pacifică vara este scurtă, relativ caldă, temperaturile lunii ianuarie pot coborâ până la -30oC iar cele ale lunii iulie urcă până la +10oC.

Zona climei temperate cuprinde nordul Câmpiei Atlantice, Appalachii nordici, Podi?ul Marilor Lacuri, Podi?ul Preeriilor, Mun?ii Stânco?i, inclusiv litoralul pacific. Principalele caracteristici: 1. Verile sunt răcoroase, iernile cu zăpadă, viscole, ger 2. Temperaturile medii ale lunii celei mai reci variază între -10o C ?i -15oC 3. Temperaturile medii ale lunii celei mai calde sunt cuprinse între 20oC ?i 25oC 4. Cantitatea medie a precipita?iilor este de 500 – 1000 mm/an, cu varia?ii însemnate în podi?urile intracordiliere

?i în această zonă climatică se pot identifica diferen?e de la est la vest, precum: - Regiunea atlantică – se caracterizează prin veri mai răcoroase în nord (unde se face sim?ită influen?a curentului Labrador) ?i mai călduroase în sud. Temperatura medie anuală nu depă?e?te 10oC. - Regiunea continentală – verile sunt mai scurte. Se înregistrează diferen?e de umiditate între est (umiditate mai pronun?ată) ?i vest. - Regiunea preeriilor (?esurilor înalte) – are un caracter mai secetos, cu diferen?e între versan?ii vestici (temperaturi mai coborâte ?i precipita?ii mai bogate) ?i versan?ii estici (precipita?ii mai reduse, ariditate). - Regiunea pacifică – veri răcoroase, precipita?ii (orografice) bogate, amplitudini termice de 27oC. Pe versan?ii vestici cantitatea de precipita?ii este mai ridicată în timp ce versan?ii estici se caracterizează prin veri secetoase.

Zona climei subtropicale – cuprinde zona desfă?urată între statul California (în NV) ?i nordul

6/9

America de Nord

Floridei (în E), inclusiv uscatul din nordul Mexicului. Fa?ă de clima subtropicală europeană, cea nord-americană este mai rece datorită curentului rece al Californiei. Se înregistrează temperaturi medii mai ridicate, iarna bat vânturile vestice, iar cantitatea de precipita?ii depă?e?te uneori 1.500 mm/an, valorile reducându-se spre interiorul continentului.

Zona climei tropicale – cuprinde teritoriul din jurul Golfului Mexic până la Oceanul Pacific, incluzând ?i peninsula Florida. Se caracterizează în general prin precipita?ii bogate (1.000 – 2.000 mm) dar există ?i excep?ii, cum ar fi: în regiunea de vărsare a fluviului Colorado ca ?i în golful Californiei precipita?iile scad sub 100 mm (De?ertul Sonorian).

Zona musonilor ecuatoriali – acoperă o regiune relativ îngustă a Mexicului spre Oceanul Pacific ?i peninsula Yucatan. În această zonă cantitatea de precipita?ii depă?e?te uneori 2.500 mm (peninsula Yucatan), temperaturile sunt pozitive ?i ridicate tot timpul anului.

Hidrografia

Relieful, structura geologică, tectonica dar ?i condi?iile climatice influen?ează mărimea bazinelor hidrografice, lungimea râurilor cât ?i direc?ia de scurgere a acestora.

În America de Nord există râuri lungi (Mississippi, Missouri, Yukon, Mackenzie - care drenează, în special, partea centrală a continentului) ?i râuri scurte, repezi, care î?i au izvoarele pe versan?ii vestici ai Mun?ilor Coastei sau pe versan?ii estici ai Mun?ilor Appalachi. Apele apar?in bazinului Oceanului Arctic, direct sau prin intermediul Golfului Hudson, Oceanului Pacific, Oceanului Atlantic ?i Golfului Mexic.

Principalele cursuri de apă care drenează continentul nord-american sunt:

Fluviul Mackenzie drenează nordul continentului, avându-?i sorgintea în Lacul Sclavilor, în Teritoriile de Nord – Vest. Cu o lungime de 1.738 km, fluviul Mackenzei de?ine titlul de cel mai lung fluviu al Canadei, însă întregul sistem fluvial Mackenzie, care include lacurile Athabasca, Sclavilor, Ur?ilor ?i afluen?ii Athabasca, Slave, Peace, Liard, însumează o lungime de 4.241 km revedincând locul doi ca lungime în sistemul fluvial al Americii de Nord (după sistemul fluvial

7/9

America de Nord

Mississippi-Missouri). Suprafa?a bazinului hidrografic este de 1,81 milioane km2 iar debitul mediu este de cca 9.700 m3/s. Fluviul este navigabil aproximativ cinci luni pe an, fiind înghe?at din octombrie până în mai. Linia care separă bazinul fluviului Mackenzie de cel al fluviului Yukon (din vest) formează frontiera între Teritoriile de Nord- Vest ?i Yukon. Fluviul Mackenzie se varsă printr-o deltă în Marea Beaufort (Oceanul Arctic).

Mississippi traversează partea centrală a Statelor Unite ?i izvoră?te din Lacul Itasca (Minnesota). Are o lungime de 3.780 km fiind depă?it de afluentul său Missouri, cel mai lung fluviu al Americii de Nord. Lungimea cumulată de aceste două fluvii, depă?e?te 6.800 km, ?i suprafa?a bazinul hidrografic, circa 3 milioane km2, determină clasarea fluviului Mississippi printre cele mai importante fluviile din lume iar sistemul fluvial Mississippi-Missouri printre cele mai lungi sisteme fluviale ale Planetei (al treilea ca mărime). Majoritatea afluen?ilor săi sunt de dreapta, cei mai importan?i fiind Missouri, Arkansas, Red River iar de stânga - Illinois, Ohio, etc. Mississippi se varsă în Golful Mexic formând o deltă cu o suprafa?ă de 28.600 km2 (cea mai mare gură de vărsare din lume).

Alimentarea fluviului Mississippi fiind variată (afluen?ii provin din zone cu trăsături climatice diferite) determină un regim hidrologic complex. Primăvara, topirea ghe?arilor din Mun?ii Stânco?i determină cre?terea debitului fluviului Missouri ?i implicit cre?terea debitului fluviului Mississippi în timp ce, vara ?i toamna, cursul inferior este alimentat de ploi abundente. Prin urmare, fluviul Mississippi se caracterizează prin varia?ii importante ale debitului în func?ie de loc ?i de sezon: în general, debitul său este cuprins între 8.000 m3/s ?i 50.000 m3/s înregistrând la vărsare un debit mediu de 18.000 m3/s. Mississippi deversează anual în Golful Mexic o cantitate de aluviuni cuprinsă între 312 ?i 450 milioane tone, acest material aluvionar participând la formarea insulelor din delta Mississippi.

Missouri î?i are izvoarele în sudul statului Montana, în Mun?ii Stânco?i. Străbate partea centrală a Statelor Unite vărsându-se în fluviul Mississippi, în apropierea ora?ului St. Louis (statul Missouri). Missouri este cel mai lungu fluviu al Americii de Nord, 4.023 km.

8/9

America de Nord

Ohio se formează din confluen?a râurilor Allegheny ?i Monongahela în dreptul ora?ului Pittsburgh (statul Pennsylvania). Cursul său urmează o direc?ie generală sud-vestică spre fluviul Mississippi. Ohio constituie grani?ă naturală între statele americane, Ohio ?i Virginia de Vest, Ohio ?i Kentucky, precum ?i între Indiana, Illinois ?i Kentucky. Are o lungime de 1.569 km iar la grani?a statului Illinois se varsă în Mississippi.

Rio Grande, cu lungimea sa de 3.034 km, se numără printre cele mai mari fluvii ale Americii de Nord. Izvoră?te din Mun?ii Stânco?i, mai precis din Mun?ii San Juan situa?i în sudul statului Colorado. Rio Grande constituie grani?a naturală dintre Texas ?i statele mexicane Chihuahua,  Coahuila, Nuevo Leon ?i Tamaulipas (aici fiind cunoscut sub numele de Rio Bravo del Norte). Se varsă în Golful Mexic.

Sf. Lauren?iu este cursul de apă care asigură legătura între Marile Lacuri ?i Oceanul Atlantic. De la izvoare (Lacul Ontario) ?i până la vărsarea în Oceanul Atlantic, fluviul Sf. Lauren?iu are o lungime de 1.197 km. Debitul său este de aproximativ 10.000 m3/s ?i bazinul hidrografic de circa 1 milion km2. Apele sale sunt prinse sub ghea?ă câteva luni pe an. Se varsă în Golful Sf. Lauren?iu printr-un larg estuar.

Fluviul Yukon î?i are izvoarele în Mun?ii Stânco?i, pe teritoriul statului Columbia Britanică, scăldând până la vărsare teritoriul statului canadian Yukon (căruia îi dă ?i numele) ?i teritoriul peninsulei Alaska. Are o lungime de 3.185 km, suprafa?a bazinul hidrografic de 847.600 km2 ?i un debit mediu de 6.200 m3/s. Se varsă în Marea Bering iar împreună cu râul Kuskokvim formează o deltă (Yukon- Kuskokwim Delta). O mare parte a fluviului este navigabilă, însă din octombrie până la mijlocul lunii iunie este înghe?at.

9/9

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->