Universitatea Bucuresti

Facultatea de Filosofie

Cosmologia pitagoriciană şi numerologia

simbolică
-Eseu-
-seminarul de Originile Filosofiei Europene-

Profesor: Asist. Univ. Bogdan Mincă

Student: Raluca-Ileana Enescu, gr. 301
 Cosmologia pitagoriciană şi numerologia simbolică

Distanţându-se de tradiţia milesienilor, care identificau arche-ul, principiul prim

sau substratul comun al tuturor lucrurilor, cu un element considerat, cel puţin într-o
anumită accepţie, “concret”, material- cum ar fi apa thalesiană, aerul lui Anaximenes sau
chiar si apeiron-ul lui Anaximandru care cuprinde în sine, latente şi nediferenţiate, apa,
aerul, pământul şi focul- şcoala pitagoriciană identifică arche-ul cu numărul. Aristotel
vorbeste despre ei in Cartea Alpha Mare din Metafizica: “Hrăniţi [...] cu matematici, ei au
socotit că principiile acestora sunt şi principiile tuturor lucrurilor. Or, deoarece pentru
matematici numerele sunt, prin natură, primele elemente, li s-a părut potrivit să
examineze numeroase analogii ale celor-ce-sunt Si ale celor-ce-devin mai degrabă cu
numerele decât cu focul, pământul şi apa”1
Ideea conform căreia “toate corpurile fizice pot fi construite pornind de fapt de la
nişte abstracţii sau, după cum explică Aristotel mai concret, lucrurile cu greutate din ceva
fără greutate”2 a fost în egală măsură greu de conceput pentru Stagirit- care o combate, de
altfel, folosindu-se de distincţia dintre cauza materială şi cea formală- cum este pentru
omul modern.
Pentru a putea înţelege cu adevărat doctrina pitagoricistă, este necesar să luăm în
considerare anumite aspecte: astfel, este în primul rând de subliniat faptul că spre
deosebire atât de Aristotel- spirit lucid şi eminamente critic, cât şi de predecesorii lor
milesieni care făceau “ştiinţă din curiozitate” şi observaţii empirice, pitagoricienii erau o
sectă mistică şi esoterică; ceea ce urmăreau ei era purificarea sufletelor. Pitagorismul este
în mai mare măsură o religie decât o doctrină teoretică. Afirmaţia pitagoricienilor
conform căreia “numărul este principiul tuturor lucrurilor” nu trebuie privită separat de
credinţa lor în ideea că lumea este un kosmos, deci înzestrată cu perfecţiune structurală,
că “întreaga natură este înrudită, prin urmare sufletul omului este aflat în strânsă legătură
cu universul însufleţit şi divin”3 şi de credinţa lor în metempsihoză- atât de asemănătoare

1
Aristotel, p. 71
2
Guthrie, p. 170
3
Guthrie, p. 152
cu cea buddhistă. In plus, unele surse târzii susţin chiar ideea că pitagoricienii l-ar fi
venerat pe Unu ca pe Zeul, ca pe ceva divin.4
“Pentru Pitagora, purificarea şi mântuirea sufletului depind nu doar de iniţierea şi
purificarea ritualică [...] ci de philosophia, [...] utilizarea puterilor raţiunii şi a observaţiei
pentru a dobândi cunoaşterea.
Având în vedere caracterul profund mistico-religios al doctrinei pitagoriciene,
consider că aceasta poate fi înţeleasă prin prisma numerologiei simbolice; în numeroase
religii, mituri, misterii şi practici magice, fiecare număr are o semnificaţie aparte.
Pitagora avusese, fără îndoială, în cursul călătoriilor sale, contacte cu mistica egipteană şi
persană- conform lui Plutarh, de exemplu, acesta fusese chiar discipolul lui Zoroastru5. In
acelaşi timp, există asemănări importante între mistica pitagoricistă şi cea indiană sau
chiar şi cea chineză- lista pitagoreică a opuşilor se aseamănă în mare măsură cu doctrina
despre Yin şi Yang6; posibilitatea transmiterii acestor idei- sau chiar şi existenţa unei
moşteniri comune indo-europene este disputată. Cu alte culturi, cum ar fi cea a Dogonilor
din Mali sau a amerindienilor, este, rezonabil vorbind, exclus ca Pitagora să fi avut
contact- dar asemănări importante în ceea ce priveşte misticismul numărului şi atribuirea
de simboluri acestora există- şi pot fi relevante dacă acceptăm ideea lui C. G. Jung
conform căreia există un “inconştient colectiv”- şi, deci, simboluri şi credinţe universal
umane.
In procesul de generare al realităţii, aşa cum îl concepe Pitagora, profesorul
W.K.C Guthrie identifica trei etape: “generarea numerelor din limitat şi nelimitat, par şi
impar; a figurilor geometrice din numere; a obiectelor fizice din solidele geometrice”7.
După cum afirmă Guthrie-“Elementele fundamentale ale numerelor sunt limitatul
şi nelimitatul, iar cele secundare parul, imparul şi unitatea.”8 Unitatea, nefiind considerată
a aparţine propriu-zis şirului numerelor, era considerat a conţine în sine atât parul cât şi
imparul. Conform lui Aristotel, în Fizica- “nelimitatul este par, deoarece atunci când este
închis şi limitat de impar dă naştere elementului nelimitat din lucrurile existente”9

4
Cf. Guthrie
5
udem
6
idem
7
Guthrie, p. 171
8
Guthrie, p. 172
9
Aristotel apud Guthrie, p. 173
 Putem examina acum semnificaţiile simbolice atibuite unităţii, parităţii şi
imparităţii. “Unu” este, în primul rând “principiul activ, creatorul. Unu este locul simbolic
al fiinţei, izvor şi sfârşit al tuturor lucrurilor, centru cosmic şi ontologic.”10. Este, într-un
anumit sens, “sămânţa”, latentul care uneşte în sine contrariile- un principiu generator
încă ne-manifest. Jung a distins o serie de simboluri pe care le numeşte « unificatoare » -
« Sunt cele care tind să concilieze contrariile, să realizeze o sinteză a opuşilor ca de pilda
cvadratura cercului, mandalele, hexagramele, pecetea lui Solomon, roata, zodiacul etc.
Simbolul unificator ar fi încărcat cu o energie psihică foarte puternică. Nu apare în vise,
după cum o constată Jacques de la Rocheterie, decât atunci când procesul de
individualizare este avansat »11
Este aproape o constantă culturală universală identificarea parităţii cu principiul
pasiv, feminin şi a imparităţii cu principiul activ, masculin- analog, până la un punct cu
yin, respectiv cu yang. O semnificaţie simbolică deosebită o poartă primul număr par şi-
dacă excludem unitatea- primul număr impar- doi şi trei.
Numărul doi reprezintă “prima şi cea mai radicală dintre diviziuni”12.
Divizuinea între Fiinţă şi devenire (în termenii platonicismului, care împrumută aspecte
importante din pitagorism), între identitate şi alteritate. “Numărul doi simbolizează
dualismul pe care se sprijină orice dialectică, orice efort, orice luptă, orice progres.
Trecerea de la “unu” la “doi”, generarea diadei din monadă are o adâncă semnificaţie
metafizică- un prncipiu abstract poate genera lumea concretă, alteritatea se desprinde din
identitate, poziţionându-se în opoziţie faţă de aceasta. Conceperea diadei este ceea ce face
posibilă distingerea contrariilor. In cuvintele psihanalistului René Allendy- “doi este
numărul diferenţierii relative, al reciprocităţii antaonice sau atractive”13
Găsim la Aristotel următoarea trimitere:
“Alţii din aceeaşi şcoală admit că principiile sunt în număr de zece, pe care le
dispun pe două coloane alăturate, adică:

10
Chevalier şi Gheerbrant- “Unu”
11
Ibidem 9
12
Chevalier şi Gheerbrant-“Doi”
13
Allendy apud Chevalier şi Gheerbran-“Doi”
 Limită nelimitat
Impar par
Unu multitudine
Drept stâng
Masculin feminin
In repaus in mişcare
Drept curbat
Lumină întuneric
Bun rău
Pătrat oblong14
Este de remarca faptul că nu există, de fapt, “decât doi opuşi, iar cei zece
enumeraţi de Aristotel nu sunt decât aspecte sau manifestări diferite ale lor. De pildă, spre
deosebire de filosofia ioniană, pitagorismul se întemeiază pe valori ; unitatea, limita, etc.
Apar în aceeaşi coloană cu binele, deoarece ele sunt bune, în timp ce multitudinea şi
nelimitatul sunt rele” 15.
Acelaşi dualism apare, în tradiţia chineză, între YIN şi YANG:

YANG YIN
Lumina umbra
Masculinitatea Feminitatea
Activitatea Pasivitatea
Căldura frigul
Uscăciunea umezeala
Duritatea moliciunea
Imparitatea paritatea16

14
Cf. Guthrie, p. 175
15
Guthrie, p. 176
16
Cf Guthrie, p. 179
 Deci, în plan simbolic, dacă parul este yin iar imparul este yang, unitatea,
monada pitagoreica ar fi tao- suma, sinteza dintre yin şi yang, “regula esenţială ce stă la
baza mutaţiilor reale sau simbolice”17.
Al doilea stadiu în procesul de generare a realităţii este acela al generării
figurilor geometrice din numere. “Alexandru Polyhistor descrie întregul proces al genezei
spunând că din monada combinată cu nelimitatul provin numerele”18 (deci, din tensiunea
între “unu” şi “doi”, aşa cum diversitatea largă a lumii se naşte din tensiunea între
identitate şi alteritate), “din puncte liniile, din linii figurile plane, din figuri plane solidele;
în cele din urmă, din solide provin corpurile sensibile”.
Pentru a înţelegea această doctrină, trebuie să cunoaştem modalitatea în care
grecii din vremea lui Pitagora reprezentau grafic numerele, prin intermediul formelor
geometrice.
1, de exemplu, era un punct.
2 era reprezentat prin două puncte .
Ori, două punte determină o linie.
Linia este, în cuvintele lui Alexandru din Afrodisia, “primul produs al
diviziunii”19- deci al separării dintre identitate şi alteritate.
Numărul 3, suma dintre 1 şi 2, avea o reprezentare triunghiulară. Din punct şi
linie, deci, provine suprafaţa; în geometrie, existenţa unei linii şi a unui punct exterior
acesteia determină un plan. Doctrina pitagoricienilor se aseamănă aici, din nou, cu cea a
lui Daodejing: “Din Tao apare unu; din unu, doi; din doi, trei”20
In plan simbolic, 3 este numărul principiului masculin, activ, capabil de a
fecunda principiul pasiv, feminin pentru a da naştere existentului. În miturile popoarelor
africane dogon şi bambara, studiate de G. Dieteren- “trei” este primul univers,
neconştientizat, latent, care nu se obiectivează decât prin patru, principiu al feminităţii şi
al elementelor. Tradiţia cabalistică, deasemenea, privilegiază legea ternaruluiz: în orice
act unic desluşim subiectul, predicatul şi obiectul acţiunii. 21

17
Chevalier şi Gheerbrant, “Tao”
18
Guthrie, p. 182
19
Apud Guthrie, p. 183
20
Daodejing apud Chevalier şi Gheerbrant, “trei”
21
Cf Chevalier şi Gheerbrant
 Din “trei”- spaţiul plan, este generat “patru”- solidul geometric. Existenţa unui
punct exterior unui plan determină un corp geometric tridimensional.
„Numărul patru simbolizează Universul în totalitatea lui, cu
trimitere, în special, la lumea materială, sensibilă 22. Patru este, într-un
anumit sens, aşa cum îl numeşte Hartley Alexander-atât pentru grecii
pitagoreicieni cât şi pentru amerindieni (Alexander văzând în
panteonul Dakota “un pitagoreism al Lumii Noi”23) un principiu de organizare şi
o forţă”24. In credinţele grecilor, existau patru elemente: apa, aerul, pământul şi focul- iar
pitagoricieni susţineau că acestea sunt generate de către solidul geometric; “Una din
metodele de a realiza trecerea a fost cea de a-i atribui fiecăruia dintre cele patru elemente
(probabil şi perticulelor lor elementare) forma unuia dintre solidele regulate. [...]
pământul este făcut din cub, focul din piramidă, aerul din otaedru iar apa din icosaedru”25.
Cuaternaritatea capătă, deci, pentru pitagoricieni, valenţa unui principiu al realităţii;
putem înţele această concepţie şi prin intermediul simbolisticii studiate de Jung, care
vede în cuaternaritate “fundamentul arhetip al psihismului omenesc”26.
In afara celor patru elemente existente deja în tradiţia greacă, pitagoricienii
afirmau şi existenţa unui al cincilea: cosmosul cuprinzător, Uranusul însuşi27. De
existenţa acestui al cincilea element este posibil să se lege simbolistica pentagramei, de o
mare importanţă pentru pitagoricieni (conform lui Chevalier şi Gheerbrant, aceştia
desenau pe scrisori pentagrama în semn de salut, echivalentul latinescului “vale”).
“In antichitatea pitagoreicilor, ea înlesneşte integrarea în grup. Fiind una din cheile
Stiinţei celei Mari, ea descide calea către taine. Pentagram mai înseamnă şi căsătorie,
fericire, împlinre. Anticii o considerau ca un simbol al ideii de perfecţiune .”28 Este foarte
posibil ca simbolitica pentagramei să fi fost preluată de Pitagora de la egipteni:
pentagrama stelată (steaua de flacără) “era, la egipteni, imaginea fiului lui Isis şi a

22
Chevalier şi Gheerbrant, “Patru”
23
Alexander apud Chevalier şi Gheerbrant, “patru”.
24
idem
25
Guthrie, p. 189
26
Jung apud Chevalier şi Gheerbrant, “patru”.
27
Cf Guthrie
28
Chevalier şi Gheerbrant, “pentagrama”
soarelui, creator al anotimpurilor şi emblemă a mişcării; imaginea lui Horus, simbolul
materiei prime, izvor nesecat de viaţă, scânteie a focului sacru, sămânţă a toate câte sunt”29
Prin prisma tuturor acestora putem înţelege, în final, semnificaţia tetraktys-ului
pitagoreic. După cum afirmă Aristotel în “Metafizica”-, pentru pitagoricieni numărul zece
“este perfect şi cuprinde în sine întreaga natură a numărului”30; tetraktys-ul este, deci, un
simbol sacru; discipolii lui Pitagora chiar jurau “pe cel care ne-a lăsat spre moştenire
tetraktys-ul, izvorul şi rădăcina naturii veşnice”31.
Simbolismul tetraktys-ului rezumă întreaga concepţie pitagoreică despre
generarea realităţii; el este suma primelor patru numere (1+2+3+4) şi, în acelaşi timp,
dublul pentadei. Este reprezentat sub forma unui triunghi de zece puncte, dispuse într-o
piramidă cu patru etaje. In vârful piramidei se situează Unitatea, principiul ultim, creator.
Dedesubt, se situează dualitatea, tensiunea dintre contrarii, singura
capabilă de a face trecerea de la nemişcare latentă la devenire ,
tensiunea dintre contrarii, generarea liniei. Si mai jos se situează
ternaritatea, ciclul început- mijloc-sfârşit, sufletul apetent, volitiv
şi raţional, spaţiul plan al figurilor geometrice, al yantrelor
indiene ( In hinduism, yantra este reprezentarea geometrică a manifestărilor cosmice şi
divine, echivalentul grafic al mantrei32). In fine, la baza piramidei stau cele patru
elemente; acesta este spaţiul trecerii de la abstract la concret, de la principiu la realitate.
In plus, zece este dublul lui cinci; dacă pentada reprezenta totalitatea, integrarea,
unificarea, decada atrage atenţia asupra”dualismului interior al tuturor elementelor care
compun cinciul”33.

Astfel, cosmologia pitagoriciană este de înţeles într-o logică a simbolurilor; într-

o logică conceptuală, şi-ar pierde, probabil, înţelesul autentic. De aici, probabil, şi
opoziţia lui Aristotel faţă de această doctrină, pe care o găseşte contradictorie, încercând
să-i aplice principiile logicii conceptuale.

29
Ibidem 28
30
Aristotel apud Guthrie, p. 162
31
Cf Guthrie
32
Cf Chevalier şi Gheerbrant
33
Chevalier Si Gheerbrant, “zece”
 Bibliografie

ARISTOTEL, “Metafizica”- Ed. Humanitas, 2007

CHEVALIER, Jean, GHEERBRANT, Allain- “Dicţionar de simboluri”, Ed. Artemis, 1993
GUTHRIE, William K. C.- “O istorie a filosofiei greceşti”, Ed. Teora, 1999
LAHANAS, Michael- “Geometric numbers”, via mlahanas.de