Numărul perfect la Pitagora

Istoria pitagorismului este poate cel mai controversat subiect al întregii filosofii
greceşti, iar o mare parte a sa rămâne necunoscută. Pentru această situație există destule
motive întemeiate, nu lipsite de importantă. Acest subiect nu este doar necunoscut, ci si
extrem de complex, iar complexitatea sa cere înainte de toate o definire clară a ceea ce trebuie
realizat şi o schiţare a planului de abordare. În primul rând, ne întrebăm dacă este firesc să
aşezăm o descriere generală a pitagorismului în acest punct de început al demersului nostru.
Pitagora a fost contemporan cu Anaximene, dar şcoala sa a continuat să existe şi
doctrinele sale să înflorească timp de două sute de ani după moartea sa. Raţiunea
fundamentală a lui Pitagora de a face filosofie a fost iniţial cu totul alta decât cea a ionienilor,
adică curiozitatea sau perfecţionarea tehnică, devenind în schimb o căutare a modului de viaţă
prin care s-ar putea stabili o relaţie dreaptă între filosof și univers. Platon ar putea depune
mărturie despre acest fapt binecunoscut. În Republica, deplângând inutilitatea poeţilor, el îl
critică astfel pe Homer (600B) :

“Nu se spune că Homer însuşi a devenit încă din timpul vieţii pentru anumite persoane un îndrumător în
educaţie? A fost el admirat de cineva precum discipolul îl admiră pe maestru, și a lăsat oare generațiilor viitoare
o cale de viaţă homerică. Ci fă precum Pitagora, care era slăvit mai ales pentru acest motiv, iar urmașii săi nu
sunt, până în zilele noastre, deosebiţi de ceilalţi oameni pentru felul de viață pitagoreică, asa cum o numesc ei?”1

Într-adevăr, Pitagora era tot atât de mult un învătător religios și politic, cât și un
filosof. El a înfiinţat și a organizat o comunitate care făgăduia să pună în practică învățătura
lui. Într-o comunitate care este mai degrabă o sectă religioasă decât o şcoală filosofică,
numele fondatorului este deosebit de venerat. Dacă nu este deificat, el tinde să devină cel
puţin glorificat sau sanctificat, prin urmare mărturiile despre el sunt înconjurate de un iz de
legendă. Aşa s-a întâmplat la început cu Pitagora. Herodot povesteşte cum Pitagora 1-a
cunoscut pe Zamolxis, un personaj trac, despre care se spune că a fost sclavul și elevul lui.
Dar chiar Herodot este sceptic pentru că Zamolxis era fără doar şi poate o zeitate tracă. Aceste

1
W.K.C. Guthrie, O istorie a filosofiei grecești, vol. I, Ed. Univeritas, p. 115.

-2-
legende erau deja la mare căutare pe vremea când Aristotel redacta tratatul despre
pitagoricieni. Unele pasaje din acea carte vorbeau despre împărţirea absolut ascunsă a
creaturilor raţionale în trei clase: zeii, oamenii şi fiinţele precum Pitagora.
Pentru aceşti oameni, lumea naturală nu era un obiect potrivit experimentului, analizei
şi exploatării directe. Ea nu era deloc un obiect: era însufleţită de anumite forţe misterioase și
puternice, iar viaţa omului poseda încă o bogăţie și o demnitate izvorâte din simţul participării
la mișcarea acestor forţe.
Pitagorismul, după cum am amintit mai sus, este o școală filosofică și științifică, o
organizație politică și un ordin religios. Întemeietorul său, Pitagora, era un ionian, originar din
insula Samos, dar a emigrat la Crotona, in Italia de sud. Acolo Pitagora a întemeiat școala ce
îi poartă numele. Astfel școala pitagoreică este cea dintâi școală italică. Pitagora pare să nu fi
scris nimic. Dar doctrina filosofică a pitagorismului ne este destul de bine cunoscută din
lucrările lui Aristotel și Sextus Empiricus, precum și din lucrări ale pitagoricienilor de mai
tîrziu. Totuşi, nu putem stabili în mod precis ce aparține lui Pitagora şi ce au adăugat
pitagoricienii ulteriori. Ideea filosofică principală a pitagorismului este următoarea: numerele
sînt esența lucrurilor, iar universul este un sistem ordonat şi armonios de numere și raporturi
numerice. Aristotel pune această idee în legătură cu preocupările matematice ale școlii :

"așa-numiții pitagoricieni, care cei dintîi s-au îndeletnicit cu matematica, făcînd-o să propășească și
dedicîndu-se cu totul ei, s-au crezut indreptățiţi să considere principiile ei ca fiind principiile întregii fiinţe. Şi,
cum in studiile matematice numerele ocupă, prin firea lucrurilor, primul loc, ( . . . ) ajunseseră la concluzia că
lementele numerelor sint elementele tuturor lucrurilor și că întregul univers se reduce la număr și armonie".2

Celebritatea lui Pitagora se datorează unor Vieţi scrise tîrziu, foarte tîrziu, aproximativ
din secolul al III-lea d.Chr. Pînă atunci, figura lui, adulată (de proprii discipoli, între care îi
cităm doar pe Philolaos din Crotona, 470-390 şi pe Architas din Tarent, activ între 400 şi 350)
sau dispreţuită (de Xenofan, de pildă, ori de Heraclit (sec. VI-V a.Chr. ), care-l caracteriza
drept "polimat" şi "dezgustător şarlatan" nu părea să aibă multe puncte comune cu figura unui
filozof "clasic", recunoscut ca atare de canoanele "tagmei"3.
Platon vorbeşte despre el în Republica cu o anumită simpatie, dar având grijă să-l
aşeze într-o căsuţă mai degrabă modestă şi părînd a nu lua prea în serios "aventura politică" a
înaintaşului său, din Grecia Magna. Pentru întemeietorul Academiei, cuprins de elanuri

2
Ibidem, p. 116.
3
Porphyrios, Viața lui Pitagora-Viața lui Plotin, Ed. Polirom, Iași, 1998, p. 48.

-3-
demiurgico-reformatoare la nivelul unui ansamblu de cetăţi, "filozofia" pitagoreică nu iradia
dincolo de sfera privatului, a grupării minuscule, a sectei întemeiate pe relaţii prieteneşti.4
Aristotel ne spune apoi că in concepția pitagoreică "numărul constituie substanța
tuturor lucrurilor", că el e "materia lucrurilor". În alt loc însă el afirmă că accștia "spuneau că
lucrurile constau din imitafia numerelor", adică numărul este un model, o paradigmă a cărei
imitație sint lucrurile.5 Afirmația că lucrurile imită numerele nu concordă cu aceea că
numerele sînt substanţa imanentă a lucrurilor. Punctul de plecare, primul principiu, este
unitatea sau monada.6 Ea e concepută ca esenţă generală a lucrurilor, întrucît orice lucru este
unu. Unitatea nu este, pentru pitagoricieni, ca și pentru alţi filosofi greci, număr, ci
generatoare a numerelor. Unitatea le conţine în sine pe amîndouă, fiindcă, adăugată unui
număr par, ea generează un număr impar şi invers. Ceea ce e fără soţ este considerat limitat,
finit, iar ceea ce e cu soţ este considerat nelimitat, infinit.7
Argumentul este următorul : reprezentînd numerele prin puncte dispuse În plan, seria
numerelor nepereche generează un pătrat, considerat figură perfectă şi finită, iar seria
numerelor pereche un dreptunghi, socotit figură imperfectă şi nedefinită. Unitatea conţine în
sine, atît paritatea cît şi imparitatea, aşadar determinaţii opuse. Din ea se nasc numerele şi,
prin ele, lucrurile ; de aceea , este numită "mama lucrurilor"8. Al doilea principiu este doimea.
Diada este nedeterminată fiindcă ea e de ordinul parităţii, deci al nelimitatului, al infinitului.
Ca și monada, ea nu este număr, ci principiu al numerelor. Din aceste două principii, monada
şi doimea nedeterminată iau naştere numerele. Mişcarea unităţii creează toate numerele, pînă
ajungem la 10.9
Acesta este suma primelor patru numere : 1 + 2 + 3 + 4 = 10. De aceea el este numit
tetradă sau, cum se spune în Versurile de aur, "sacrul cuaternar"10. Această tetradă este
tetraktys (forţă eficientă, activă), fiindcă, atunci cînd ajungem la numărul zece, îl considerăm
ca bază şi reîncepem numărătoarea.

Iată pentru ce zece este considerat numărul perfect. EI este "izvorul cu rădăcinile
naturii veşnice"11. Membrii ordinului îşi făceau legămîntul de credinţă jurînd pe acest număr.
Universul este analogat cu numărul 10, iar 10 reprezintă perfecţiunea, echivalenţă cu

4
V. Colțescu, Istoria filosofiei, Vol 1, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2002, p. 75.
5
Ibidem, p. 77.
6
W.K.C. Guthrie, O istorie a filosofiei grecești, vol. I, Ed. Univeritas, p. 121.
7
V. Colțescu, Istoria filosofiei, Vol 1, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2002, p. 78.
8
Philolaos, Despre Pythagora și pythagoreni, Ed. Paideia, p. 32.
9
W.K.C. Guthrie, O istorie a filosofiei grecești, vol. I, Ed. Univeritas, p. 123.
10
V. Colțescu, Istoria filosofiei, Vol 1, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2002, p. 79.
11
Ibidem, p. 80.

-4-
tetraktys-ul (1+2+3+4). Tetraktys-ul a fost gândit ca "număr ce cuprinde izvorul şi rădăcina
veşnic curgătoarei naturii"12. Pentru a explica structura și ordinea universului, pitagoreicii
pornesc de la cifra desăvârșită 10, baza sistemului zecimal, potrivit căreia ei caută să
descopere cele 10 sfere cerești, purtătoare de astre. În felul acesta, ajung la o originală, dar
abstactă construcție astronomică, în mijlocul căreia se află focul central, nu Pământul, iar în
jurul acestuia se învârtesc 10 sfere, purtând 10 corpuri cerești - Pământul, Luna, Soarele, cele
5 planete (Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn), apoi sfera stelelor fixe. Mai trebuia o
planetă, cerută de cifra magică 10, și fiindcă n-au putut s-o descopere, o inventează și o
numesc "contra-Pământ" (antichthon), planetă invizibilă, opusă Pământului, dincolo de focul
central.

Întregul proces este rezumat în următoarele versuri pitagoreice :

" Numărul sfânt înaintează pînă ce ajunge din sanctuarul neprofanat al monadei/ La divina tetradă care
creează pe mama a loate/ Care a primit totul, vechea limită peste totul! Neschimbătoare, neobosită : ea este
numită decada cea sfîntă".13

. Asfel iau naștere numerele. Trecerea de la numere la lucruri, respectiv de la principii

la realitate se realizează în felul următor : monada este asociată punctului, diada corespunde
liniei, triada este raportată la suprafață, iar tetrada la corp. Alteori, trecerea este prezentată
astfel : monada și diada nedefinită dau naștere numerelor, numărul este asociat punctului,
mi§carea punctului generează linia, mișcarea liniei generează suprafața, mișcarea suprafeței
corpul geometric, care e modelul matematic al corpului sensibil. Iar universul este totalitatea
ordonată a corpurilor.14 Aceste variante diferite ale trecerii de la numere la lucruri exprimă,
probabil, puncte de vedere diferite sau interpretări alternative existente în cadrul școlii. Ele se
întemeiază pe ideea că există o anumită corespondență între numere și figurile geometrice.
Căci fiecare număr este reprezentat prin atâtea puncte câte unități are, iar aceste puncte sînt
aranjate într-o anumită ordine geometrică. Există astfel numere triunghiulare, adică
reprezentabile prin puncte dispuse în triunghi, pătratice, dreptunghiulare. Întîlnim aici nu
numai ideea unei "geometrii analitice răsturnate" (Aram Frenkian) , importantă pentru istoria
matematicii, ci şi ideea de formă, importantă pentru istoria filosofiei : reprezentate geometric,
numerele generează anumite forme, care sînt socotite esențiale pentru lucruri.15

12
.K.C. Guthrie, O istorie a filosofiei grecești, vol. I, Ed. Univeritas, p. 125.
13
V. Colțescu, Istoria filosofiei, Vol 1, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2002, p. 81.
14
Porphyrios, Viața lui Pitagora-Viața lui Plotin, Ed. Polirom, Iași, 1998, p. 54.
15
V. Colțescu, Istoria filosofiei, Vol 1, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2002, p. 82.

-5-
 Pitagorismul descoperă astfel forma și îi atribuie rolul de principiu explicativ.
Importanța acestei descoperiri devine evidentă, dacă ne gîndim la rolul hotărîtor pe care -I va
juca ideea de formă în evoluția ulterioară a gîndirii filosofice, aici dacă facem referire de
pildă, în teoria Ideilor a lui Platon, în metafizica lui Aristotel.16
Determinarea numerică este esențială și pentru sunetele muzicale. Diferențele dintre
acestea apar ca raporturi numerice. Pitagora este primul gînditor care -și dă seama că sunetele
muzicale sînt determinabile matematic. EI stabilește raporturi numerice pentru principalele
acorduri : octava 1 : 2 , cvinta 2 :3, cvarta 3:4. Numerele sînt învestite cu o funție explicativă
și pentru corpurile cerești. 17
În legătură cu trecerea la corpurile cerești, Aristotel ne relatează următoarele :
considerînd că zece este numărul perfect, pitagoricienii socotesc că și corpurile cerești care se
rotesc pe firmament trebuie să fie zece la număr. Şi pentru că numai nouă sînt vizibile, ei
inventează un al zecelea, pe care -I numesc Amihton (Contrapămînt) . Astfel, cele zece
corpuri cerești, socotite a avea formă sferică, sînt următoarele : Mercur, Venus, Marte, Jupiter,
Saturn, Soarele, Luna, Pămîntul, Calea lactee (stelele fixe) și Contrapămîntul.18
De aceea, Aristotel remarcă ironic :

"dacă undeva se prezenta vreo lacună, (pitagoricienii) nu se sfiau să recurgă la adaosuri arbitrare, pentru
ca expunerea să apară ca bine închegată".19

În centrul universului s-ar afla o masă de foc, iar Pămîntul s-ar mişca în cerc în jurul
focului central. Avem aici o prefigurare îndepărtată a teoriei heliocentrice. Cele zece sfere
emit, ca orice corp care se mişcă, anumite sunete. Fiecare produce un sunet diferit, conform
mărimii şi vitezei sale de mişcare. Astfel ia naştere un sunet armonic produs de sferele în
mişcare, o muzică a sferelor. După părerea lui Pitagora, noi nu percepem această muzică
pentru că trăim noi înşine în ea şi o auzim tot timpul.20
Această grandioasă reprezentare a imaginației, muzica sferelor, a traversat secolele
rămînînd pînă astăzi una dintre cele mai frumoase imagini poetice create de mintea umană.
Ea conține totodată şi o importantă idee teoretică : aceea că universul este kosmas, adică

16
W.K.C. Guthrie, O istorie a filosofiei grecești, vol I, Ed. Univeritas, p. 128.
17
Philolaos, Despre Pythagora și pythagoreni, Ed. Paideia, p. 45.
18
V. Colțescu, Istoria filosofiei, Vol 1, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2002, p. 82.
19
Ibidem, p. 83.
20
Philolaos, Despre Pythagora și pythagoreni, Ed. Paideia, p. 56.

-6-
ordine, armonie.21 Mişcarea sferelor cereşti este exprimabilă prin raporturi numerice necesare.
Este prefigurată astfel ideea unor legi riguroase ale mişcării planetelor. Pitagoricienilor le
aparține prima încercare de a edifica o tablă a categoriilor. Ei grupează categoriile două cîte
două, fiecare pereche exprimînd determinații opuse. Aceste perechi sînt : Finit-Infinit, Impar-
Par, Unitate-Pluralitate, Dreapta-Stînga, Masculin-Feminin, Repaus-Mişcare, Drept-Curb,
Lumină- Întuneric, Bun-Rău, Pătrat- Dreptunghi. Se observă că sînt zece perechi de categorii
(numărul perfect).22
În concepţia despre suflet, ca şi în teoria etică, se încearcă de asemenea explicaţii
numerice. Sufletul este caracterizat ca acord sau armonie a diferitelor sale facultăţi, această
armonie fiind ea însăşi exprimabilă numeric. În etică se consideră că ar exista zece virtuţi, de
vreme ce acesta este numărul perfect. fiecărei virtuți i se asociază, după considerente dacă nu
cu totul arbitrare, în orice caz absolut exterioare, cîte un număr.23
Pitagorismul nu se reduce la componenta teoretică, pe care am înfățişat-o pînă acum.
Mai presus de contribuţiile sale filosofice şi matematice, pitagorismul este un mod de viață,
alcătuit din prescripții riguroase cu privire la hrană, îmbrăcăminte, la conduita în intimitate şi
în viața publică, pe care, cum aflăm de la Platon, grecii îl priveau cu mare respect. 24
Pitagorismul rămîne În istoria gîndirii, cum spunea Athanase Joja, o "grandioasă
încercare de reconstruție matematică a lumii, o ascensiune impresionantă spre abstractul
logic".25

Rezumînd, putem spune că această pasiune pentru figura înţeleptului de tip

pitagorician se datorează schimbării radicale de paradigmă în "imaginarul" filozofic. Adică,
filozoful, care pînă acum fusese privit ca un individ ieşit din comun, exersat în cele trei mari
domenii ale cunoaşterii umane - etică, fizică şi teologie -, dar în cadrul cetăţii, devine acum un
soi de dizident, de "mizantrop" apolitic, ce-şi caută mîntuirea în afara cetăţii.26

21
V. Colțescu, Istoria filosofiei, Vol 1, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2002, p. 84.
22
W.K.C. Guthrie, O istorie a filosofiei grecești, vol. I, Ed. Univeritas, p. 143.
23
Porphyrios, Viața lui Pitagora-Viața lui Plotin, Ed. Polirom, Iași, 1998, p. 62.
24
W.K.C. Guthrie, O istorie a filosofiei grecești, vol. I, Ed. Univeritas, p. 147.
25
V. Colțescu, Istoria filosofiei, Vol 1, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2002, p. 85.
26
Philolaos, Despre Pythagora și pythagoreni, Ed. Paideia, p. 68.

-7-
 Bibliografie :

1. Baltac, Alexandru, Pytagoras, Pitagora.. și iar.. Pitagora, București, 1997.

2. Cerchez, Mihu, Pitagora, București, 1984.
3. De Sede, Gerard, Ocultismul în polică, trad. Radu I. Petrescu, 1996.
4. V. Colțescu, Istoria filosofiei, Vol 1, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2002.
5. W.K.C. Guthrie, O istorie a filosofiei grecești, Vol I, Ed. Univeritas.
6. Mallinger, Jean , Pitagora și misterele antichității, trad Cornelia Dumitru, 2009
7. Pitagora, Legi morale și politice. 1996.
8. Philolaos, Despre Pythagora și pythagoreni, Ed. Paideia.
9. Porphyrios, Viața lui Pitagora-Viața lui Plotin, Ed. Polirom, Iași, 1998.
10. Onescu, Stelian, Cu Pitagora printre Sequoia la Cherokee, 2002.
11. Ungur, Adrian Alin, Pitagora, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002.

-8-