Sunteți pe pagina 1din 15

Metafizica lui 

Nietzsche

Apărută la editura Humanitas, în traducerea lui Ionel Zamfir şi Cătălin


Cioabă, Metafizica lui Nietzsche oferă cititorului român textul uneia dintre prelegerile pe care
Heidegger, deşi intenţiona să o susţină la Universitatea din Freiburg, nu a mai ţinut-o totuşi.
Prelegerea corespunde volumului 50 al Ediţiei complete, volumul fiind editat sub îngrijirea
editoarei Petra Jaeger.
„Gândind pe urmele lui Nietzsche” (p. 122), filozoful german are în vedere legătura
intimă a „celor cinci cuvinte fundamentale ale metafizicii lui Nietzsche pornind de la esenţa
metafizicii în genere” (p.11). 
Înainte însă de a intra în substanţa cărţii este nevoie de câteva lămuri preliminare cu
privire la accepţiunea termenului de metafizică. Heidegger vede în metafizică piatra
unghiulară a unei epoci, această disciplină fiind singura capabilă să menţină umanitatea într-
un anumit adevăr cu privire la fiinţarea ca atare. Şi asta pentru cămetafizica este adevărul
fiinţării, ceea ce este fiinţarea fiind adus de adevăr în starea de neascundere. Dar în aceste
condiţii adevărul însuşi nu poate fi decât istoric, pentru că permite fiinţării să iasă din
ascundere pornind chiar de la fiinţarea respectivă.
Metafizica „nu este realizarea unui gânditor sau altul” (p.13), notează Heidegger, ci
gânditorii au într-un fel misiunea de a da seama de fiinţă, adică, de fiinţa fiinţării (asta
„înăuntrul metafizicii”).Nietzsche este unul dintre aceşti gânditori şi după părerea autorului,
ultimul.
Opera de faţă este o explorare a „metafizicii” nietzscheene, „concept căruia
[Nietzsche] nu-i oferise nici o întemeiere, şi pe care niciunde nu-l schiţează” (p. 122), aşa cum
Heidegger însuşi mărturiseşte, o explorare în care interpretarea (resemnificarea) merge atât de
departe încât uneori ne este greu să intuim (chiar şi ajutându-ne de semnalările autorului),
unde se sfârşeşte gândul unuia dintre filosofi şi unde începe cel al celuilalt.
          „Voinţa de putere”, „nihilismul”, „eterna reîntoarcere a aceluiaşi”, „supraomul”,
„dreptatea” sunt cele cinci cuvinte fundamentale ale “metafizicii lui Nietzsche” de la care
începe construirea întregului edificiu.
  Heidegger este împotriva înţelegerii „voinţei de putere” ca exprimând un sentiment al
lipsei, şi afirmă că „voinţa de putere” este „esenţa cea mai intimă a fiinţei”. Voinţa este cea
care fiinţează în „teritoriul circumscris de esenţa puterii”, nefiind doar o simplă aspiraţie către
putere. Relaţia dintre cei doi termeni analizaţi poate fi foarte bine înţeleasă în termeni
noicieni. Voinţa este „întru” putere, asta însemnând că nu poate exista un prag al opririi în
intensitate a puterii, impunându-se o permanentă depăşire de sine, o procesualitate a apropierii
de ea însăşi. „Voinţa de putere este esenţa puterii” (p.29), fără de care voinţa nu ar putea fi
voinţă, iar constituirea ei ca spaimă de vid vine să întărească acest lucru. Viului îi este
caracteristică „voinţa de putere”, conservarea puterii ducând, ineluctabil, la istovirea şi
încremenirea ei. Astfel că puterea însăşi trebuie să instituie condiţiile pentru propria-i
intensificare şi fixare (dar va face aceasta doar în vederea autodepăşirii). Ce
sunt aceste condiţii pe care voinţa de putere le instituie? Nu sunt nimic altceva decât puncte
de vedere care oferă o perspectivă asupra „devenirii” şi care se configurează ca valori
reductibile la „scara numerică şi cantitativă a forţei”, după cuvintele lui Nietzsche însuşi.
Metafizica „voinţei de putere” devine „o instituire de valori, una nouă, ce constă într-o
<răsturnare a valorilor de până acum>” (pp. 41,42), „voinţa de putere” fiind cea prin care
toate îşi primesc măsura.
Aşa îşi face intrarea în scenă al doilea concept analizat, nihilismul, a cărui esenţă este
chiar această răsturnare a valorilor supreme, afirmarea morţii lui Dumnezeu întruchipând
dimensiunea teologică a acestei devalorizări. Nihilismul nu se limitează însă la dimensiunea
negativă, ci este el însuşi creator, şi face posibilă o nouă instituire de valori, afirmând „voinţa
de putere”. Poate fi edificator să invocăm, cu referire la nihilism, fragmentul acela celebru
din Aşa grăit-a Zarathustra, în care un nebun anunţă într-o piaţă moartea lui Dumnezeu. Nu
ne vom opri acum asupra motivului pentru care Nietzsche pune în gura unui nebun aceste
cuvinte, deşi ar putea fi la rândul lui semnificativ pentru această discuţie, ci vom relua doar
nedumerirea nebunului, „ce vom pune în loc?”. Aşadar dacă, până în momentul anunţării
morţii lui Dumnezeu de către un exponent al unei alt set de valori, nihilismul este prezent
numai ca pură nimicire, se vede foarte bine că nu poate rămâne la atât. Întrebarea nebunului
vine să arate că „întreaga fiinţare trebuie instituită, în întregul ei, într-un alt fel, adică pe baza
altor condiţii” (p.45), întrebarea aduce în discuţie esenţa afirmativă a nihilismului. Nebunul nu
se mulţumeşte să aducă vestea morţii lui Dumnezeu, nu se poate mulţumi, căci această
răsturnare a tuturor valorilor este de natură să aducă o altă ordine. Nihilismul nietzscheean ne
duce cu gândul la distrugerea lumii de către Shiva, tocmai pentru a o recrea sub o altă ordine.
Recuperăm astfel nihilismul în întreaga sa dimensiune şi ca legitate istorică. 
În această structură care începe să se coaguleze, toţi ceilalţi termeni îşi găsesc,
neclintit, locul. „Eterna reîntoarcere a aceluiaşi” – după afirmatia lui Nietzsche însuşi, reluată
semnificativ de Heidegger „<gândul cel mai greu>” (p.54) – este termenul adus mai departe
în discuţie, termen ce vizează modalitatea fiinţării, numind „aceeaşi esenţă a fiinţei” care
trebuie gândită, „în întregul ei, ca eternă reîntoarcere a aceluiaşi”. Lucrurile sunt destul de
complicate aici, şi tocmai de aceea interesante. Voinţa de putere este lipsită de scopuri în sine,
de fapt singurul fel în care putem vorbi despre un scop al voinţei de putere este să-l înţelegem
ca acel obstacol pe care ea îl are de depăşit în vederea conservării şi autodepăşirii puterii.
Învăluirea aceasta a voinţei de putere de către ea însăşi, sau faptul voinţei de putere de a fi
„întru” ea însăşi, oferă dimensiunea revenirii ei, „prin esenţa ei, înapoi în sine însăşi,
conferind astfel fiinţării în întregul ei un caracter de mobilitate unic” (pp. 55,56).
De supraom se leagă caracterul performativ al voinţei de putere, dar şi aducerea în
discuţie, la fel ca în cazul nihilismului, a unei negaţii izvorâte dintr-o afirmaţie care „vine să
decidă, […], că istoria umanităţii trebuie să devină o alta” (p.68). Supraomul afirmă esenţa
omului negându-i-o fecund, adică răsturnând valorile, înlocuindu-le, sau mai bine-zis punând
gândirea în slujba unei animalităţi înţelese nu ca senzorialitate pură şi înjositoare, ci ca
„unitatea cu totul distinctă a acelei formaţiuni de dominaţie pe care o constituie toate
instinctele, impulsurile şi pasiunile ce vor viaţa însăşi” (p.71) ca exponenţi ai voinţei de
putere.  
Dreptatea, ultimul din seria celor cinci termeni, trebuie înţeleasă ca orizontul depăşirii
umanităţii actuale, ca mod de gandire, aflat necesarmente în prelungirea voinţei de putere,
construindu-se pe structura de valori instaurate de aceasta. Esenţa dreptăţii gravitează în jurul
a trei cuvinte; o asemenea gândire nu poate fi decât „constructivă”, „eliminatoare” şi
„nimicitoare”. Modul constructiv al gândirii este cel care făureşte un edificiu proiectându-l
într-un viitor care abia prin aceasta primeşte sens, având rolul să structureze prezentul şi să-l
subsumeze „voinţei de putere” şi să indice „ceea ce este drept”. În virtutea faptului că această
gândire este una „constructivă”, ea nu poate fi decât o gândire “eliminatoare”, construirea
structurii implicând înlăturarea pericolelor. Mergând un pas mai departe trebuie afimat că
dreptatea, aşa cum a fost înţeleasă de la început, ca mod de gândire, trebuie să apară şi în
dimensiunea ei nimicitoare. „Gândirea constructiv eliminatoare [...] distruge tot ceea ce, prin
imobilitate sau stagnare, vine să împiedice ascensiunea către înălţime a construcţiei” (p.112).
Dreptatea astfel înţeleasă este, în fapt, „modul suprem al voinţei de putere” (p.115). 
După configurarea acestui sistem, Heidegger ne poartă mai departe, afirmând că
„metafizica lui F. Nietzsche, […], constituie trăsătura fundamentală a unei întregi istorii, a
acelei istorii pe care o cunoaşte o epocă aflată pe punctul de a ajunge la împlinire şi care, abia
în acest moment, începe sub o formă nouă, ca timp <nou>” (p. 126).
Textul heideggerian reafirmă, în confruntarea cu  „metafizica lui Nietzsche”, acea
programatică depăşire a metafizicii în vederea accederii pe o altă treaptă din istoria fiinţei. 
Apărută la editura Humanitas, în traducerea lui Ionel Zamfir şi Cătălin
Cioabă, Metafizica lui Nietzsche oferă cititorului român textul uneia dintre prelegerile pe care
Heidegger, deşi intenţiona să o susţină la Universitatea din Freiburg, nu a mai ţinut-o totuşi.
Prelegerea corespunde volumului 50 al Ediţiei complete, volumul fiind editat sub îngrijirea
editoarei Petra Jaeger.
„Gândind pe urmele lui Nietzsche” (p. 122), filozoful german are în vedere legătura
intimă a „celor cinci cuvinte fundamentale ale metafizicii lui Nietzsche pornind de la esenţa
metafizicii în genere” (p.11). 
Înainte însă de a intra în substanţa cărţii este nevoie de câteva lămuri preliminare cu
privire la accepţiunea termenului de metafizică. Heidegger vede în metafizică piatra
unghiulară a unei epoci, această disciplină fiind singura capabilă să menţină umanitatea într-
un anumit adevăr cu privire la fiinţarea ca atare. Şi asta pentru cămetafizica este adevărul
fiinţării, ceea ce este fiinţarea fiind adus de adevăr în starea de neascundere. Dar în aceste
condiţii adevărul însuşi nu poate fi decât istoric, pentru că permite fiinţării să iasă din
ascundere pornind chiar de la fiinţarea respectivă.
Metafizica „nu este realizarea unui gânditor sau altul” (p.13), notează Heidegger, ci
gânditorii au într-un fel misiunea de a da seama de fiinţă, adică, de fiinţa fiinţării (asta
„înăuntrul metafizicii”).Nietzsche este unul dintre aceşti gânditori şi după părerea autorului,
ultimul.
Opera de faţă este o explorare a „metafizicii” nietzscheene, „concept căruia
[Nietzsche] nu-i oferise nici o întemeiere, şi pe care niciunde nu-l schiţează” (p. 122), aşa cum
Heidegger însuşi mărturiseşte, o explorare în care interpretarea (resemnificarea) merge atât de
departe încât uneori ne este greu să intuim (chiar şi ajutându-ne de semnalările autorului),
unde se sfârşeşte gândul unuia dintre filosofi şi unde începe cel al celuilalt.
          „Voinţa de putere”, „nihilismul”, „eterna reîntoarcere a aceluiaşi”, „supraomul”,
„dreptatea” sunt cele cinci cuvinte fundamentale ale “metafizicii lui Nietzsche” de la care
începe construirea întregului edificiu.
  Heidegger este împotriva înţelegerii „voinţei de putere” ca exprimând un sentiment al
lipsei, şi afirmă că „voinţa de putere” este „esenţa cea mai intimă a fiinţei”. Voinţa este cea
care fiinţează în „teritoriul circumscris de esenţa puterii”, nefiind doar o simplă aspiraţie către
putere. Relaţia dintre cei doi termeni analizaţi poate fi foarte bine înţeleasă în termeni
noicieni. Voinţa este „întru” putere, asta însemnând că nu poate exista un prag al opririi în
intensitate a puterii, impunându-se o permanentă depăşire de sine, o procesualitate a apropierii
de ea însăşi. „Voinţa de putere este esenţa puterii” (p.29), fără de care voinţa nu ar putea fi
voinţă, iar constituirea ei ca spaimă de vid vine să întărească acest lucru. Viului îi este
caracteristică „voinţa de putere”, conservarea puterii ducând, ineluctabil, la istovirea şi
încremenirea ei. Astfel că puterea însăşi trebuie să instituie condiţiile pentru propria-i
intensificare şi fixare (dar va face aceasta doar în vederea autodepăşirii). Ce
sunt aceste condiţii pe care voinţa de putere le instituie? Nu sunt nimic altceva decât puncte
de vedere care oferă o perspectivă asupra „devenirii” şi care se configurează ca valori
reductibile la „scara numerică şi cantitativă a forţei”, după cuvintele lui Nietzsche însuşi.
Metafizica „voinţei de putere” devine „o instituire de valori, una nouă, ce constă într-o
<răsturnare a valorilor de până acum>” (pp. 41,42), „voinţa de putere” fiind cea prin care
toate îşi primesc măsura.
Aşa îşi face intrarea în scenă al doilea concept analizat, nihilismul, a cărui esenţă este
chiar această răsturnare a valorilor supreme, afirmarea morţii lui Dumnezeu întruchipând
dimensiunea teologică a acestei devalorizări. Nihilismul nu se limitează însă la dimensiunea
negativă, ci este el însuşi creator, şi face posibilă o nouă instituire de valori, afirmând „voinţa
de putere”. Poate fi edificator să invocăm, cu referire la nihilism, fragmentul acela celebru
din Aşa grăit-a Zarathustra, în care un nebun anunţă într-o piaţă moartea lui Dumnezeu. Nu
ne vom opri acum asupra motivului pentru care Nietzsche pune în gura unui nebun aceste
cuvinte, deşi ar putea fi la rândul lui semnificativ pentru această discuţie, ci vom relua doar
nedumerirea nebunului, „ce vom pune în loc?”. Aşadar dacă, până în momentul anunţării
morţii lui Dumnezeu de către un exponent al unei alt set de valori, nihilismul este prezent
numai ca pură nimicire, se vede foarte bine că nu poate rămâne la atât. Întrebarea nebunului
vine să arate că „întreaga fiinţare trebuie instituită, în întregul ei, într-un alt fel, adică pe baza
altor condiţii” (p.45), întrebarea aduce în discuţie esenţa afirmativă a nihilismului. Nebunul nu
se mulţumeşte să aducă vestea morţii lui Dumnezeu, nu se poate mulţumi, căci această
răsturnare a tuturor valorilor este de natură să aducă o altă ordine. Nihilismul nietzscheean ne
duce cu gândul la distrugerea lumii de către Shiva, tocmai pentru a o recrea sub o altă ordine.
Recuperăm astfel nihilismul în întreaga sa dimensiune şi ca legitate istorică. 
În această structură care începe să se coaguleze, toţi ceilalţi termeni îşi găsesc,
neclintit, locul. „Eterna reîntoarcere a aceluiaşi” – după afirmatia lui Nietzsche însuşi, reluată
semnificativ de Heidegger „<gândul cel mai greu>” (p.54) – este termenul adus mai departe
în discuţie, termen ce vizează modalitatea fiinţării, numind „aceeaşi esenţă a fiinţei” care
trebuie gândită, „în întregul ei, ca eternă reîntoarcere a aceluiaşi”. Lucrurile sunt destul de
complicate aici, şi tocmai de aceea interesante. Voinţa de putere este lipsită de scopuri în sine,
de fapt singurul fel în care putem vorbi despre un scop al voinţei de putere este să-l înţelegem
ca acel obstacol pe care ea îl are de depăşit în vederea conservării şi autodepăşirii puterii.
Învăluirea aceasta a voinţei de putere de către ea însăşi, sau faptul voinţei de putere de a fi
„întru” ea însăşi, oferă dimensiunea revenirii ei, „prin esenţa ei, înapoi în sine însăşi,
conferind astfel fiinţării în întregul ei un caracter de mobilitate unic” (pp. 55,56).
De supraom se leagă caracterul performativ al voinţei de putere, dar şi aducerea în
discuţie, la fel ca în cazul nihilismului, a unei negaţii izvorâte dintr-o afirmaţie care „vine să
decidă, […], că istoria umanităţii trebuie să devină o alta” (p.68). Supraomul afirmă esenţa
omului negându-i-o fecund, adică răsturnând valorile, înlocuindu-le, sau mai bine-zis punând
gândirea în slujba unei animalităţi înţelese nu ca senzorialitate pură şi înjositoare, ci ca
„unitatea cu totul distinctă a acelei formaţiuni de dominaţie pe care o constituie toate
instinctele, impulsurile şi pasiunile ce vor viaţa însăşi” (p.71) ca exponenţi ai voinţei de
putere.  
Dreptatea, ultimul din seria celor cinci termeni, trebuie înţeleasă ca orizontul depăşirii
umanităţii actuale, ca mod de gandire, aflat necesarmente în prelungirea voinţei de putere,
construindu-se pe structura de valori instaurate de aceasta. Esenţa dreptăţii gravitează în jurul
a trei cuvinte; o asemenea gândire nu poate fi decât „constructivă”, „eliminatoare” şi
„nimicitoare”. Modul constructiv al gândirii este cel care făureşte un edificiu proiectându-l
într-un viitor care abia prin aceasta primeşte sens, având rolul să structureze prezentul şi să-l
subsumeze „voinţei de putere” şi să indice „ceea ce este drept”. În virtutea faptului că această
gândire este una „constructivă”, ea nu poate fi decât o gândire “eliminatoare”, construirea
structurii implicând înlăturarea pericolelor. Mergând un pas mai departe trebuie afimat că
dreptatea, aşa cum a fost înţeleasă de la început, ca mod de gândire, trebuie să apară şi în
dimensiunea ei nimicitoare. „Gândirea constructiv eliminatoare [...] distruge tot ceea ce, prin
imobilitate sau stagnare, vine să împiedice ascensiunea către înălţime a construcţiei” (p.112).
Dreptatea astfel înţeleasă este, în fapt, „modul suprem al voinţei de putere” (p.115). 
După configurarea acestui sistem, Heidegger ne poartă mai departe, afirmând că
„metafizica lui F. Nietzsche, […], constituie trăsătura fundamentală a unei întregi istorii, a
acelei istorii pe care o cunoaşte o epocă aflată pe punctul de a ajunge la împlinire şi care, abia
în acest moment, începe sub o formă nouă, ca timp <nou>” (p. 126).
Textul heideggerian reafirmă, în confruntarea cu  „metafizica lui Nietzsche”, acea
programatică depăşire a metafizicii în vederea accederii pe o altă treaptă din istoria fiinţei. 
Apărută la editura Humanitas, în traducerea lui Ionel Zamfir şi Cătălin
Cioabă, Metafizica lui Nietzsche oferă cititorului român textul uneia dintre prelegerile pe care
Heidegger, deşi intenţiona să o susţină la Universitatea din Freiburg, nu a mai ţinut-o totuşi.
Prelegerea corespunde volumului 50 al Ediţiei complete, volumul fiind editat sub îngrijirea
editoarei Petra Jaeger.
„Gândind pe urmele lui Nietzsche” (p. 122), filozoful german are în vedere legătura
intimă a „celor cinci cuvinte fundamentale ale metafizicii lui Nietzsche pornind de la esenţa
metafizicii în genere” (p.11). 
Înainte însă de a intra în substanţa cărţii este nevoie de câteva lămuri preliminare cu
privire la accepţiunea termenului de metafizică. Heidegger vede în metafizică piatra
unghiulară a unei epoci, această disciplină fiind singura capabilă să menţină umanitatea într-
un anumit adevăr cu privire la fiinţarea ca atare. Şi asta pentru cămetafizica este adevărul
fiinţării, ceea ce este fiinţarea fiind adus de adevăr în starea de neascundere. Dar în aceste
condiţii adevărul însuşi nu poate fi decât istoric, pentru că permite fiinţării să iasă din
ascundere pornind chiar de la fiinţarea respectivă.
Metafizica „nu este realizarea unui gânditor sau altul” (p.13), notează Heidegger, ci
gânditorii au într-un fel misiunea de a da seama de fiinţă, adică, de fiinţa fiinţării (asta
„înăuntrul metafizicii”).Nietzsche este unul dintre aceşti gânditori şi după părerea autorului,
ultimul.
Opera de faţă este o explorare a „metafizicii” nietzscheene, „concept căruia
[Nietzsche] nu-i oferise nici o întemeiere, şi pe care niciunde nu-l schiţează” (p. 122), aşa cum
Heidegger însuşi mărturiseşte, o explorare în care interpretarea (resemnificarea) merge atât de
departe încât uneori ne este greu să intuim (chiar şi ajutându-ne de semnalările autorului),
unde se sfârşeşte gândul unuia dintre filosofi şi unde începe cel al celuilalt.
          „Voinţa de putere”, „nihilismul”, „eterna reîntoarcere a aceluiaşi”, „supraomul”,
„dreptatea” sunt cele cinci cuvinte fundamentale ale “metafizicii lui Nietzsche” de la care
începe construirea întregului edificiu.
  Heidegger este împotriva înţelegerii „voinţei de putere” ca exprimând un sentiment al
lipsei, şi afirmă că „voinţa de putere” este „esenţa cea mai intimă a fiinţei”. Voinţa este cea
care fiinţează în „teritoriul circumscris de esenţa puterii”, nefiind doar o simplă aspiraţie către
putere. Relaţia dintre cei doi termeni analizaţi poate fi foarte bine înţeleasă în termeni
noicieni. Voinţa este „întru” putere, asta însemnând că nu poate exista un prag al opririi în
intensitate a puterii, impunându-se o permanentă depăşire de sine, o procesualitate a apropierii
de ea însăşi. „Voinţa de putere este esenţa puterii” (p.29), fără de care voinţa nu ar putea fi
voinţă, iar constituirea ei ca spaimă de vid vine să întărească acest lucru. Viului îi este
caracteristică „voinţa de putere”, conservarea puterii ducând, ineluctabil, la istovirea şi
încremenirea ei. Astfel că puterea însăşi trebuie să instituie condiţiile pentru propria-i
intensificare şi fixare (dar va face aceasta doar în vederea autodepăşirii). Ce
sunt aceste condiţii pe care voinţa de putere le instituie? Nu sunt nimic altceva decât puncte
de vedere care oferă o perspectivă asupra „devenirii” şi care se configurează ca valori
reductibile la „scara numerică şi cantitativă a forţei”, după cuvintele lui Nietzsche însuşi.
Metafizica „voinţei de putere” devine „o instituire de valori, una nouă, ce constă într-o
<răsturnare a valorilor de până acum>” (pp. 41,42), „voinţa de putere” fiind cea prin care
toate îşi primesc măsura.
Aşa îşi face intrarea în scenă al doilea concept analizat, nihilismul, a cărui esenţă este
chiar această răsturnare a valorilor supreme, afirmarea morţii lui Dumnezeu întruchipând
dimensiunea teologică a acestei devalorizări. Nihilismul nu se limitează însă la dimensiunea
negativă, ci este el însuşi creator, şi face posibilă o nouă instituire de valori, afirmând „voinţa
de putere”. Poate fi edificator să invocăm, cu referire la nihilism, fragmentul acela celebru
din Aşa grăit-a Zarathustra, în care un nebun anunţă într-o piaţă moartea lui Dumnezeu. Nu
ne vom opri acum asupra motivului pentru care Nietzsche pune în gura unui nebun aceste
cuvinte, deşi ar putea fi la rândul lui semnificativ pentru această discuţie, ci vom relua doar
nedumerirea nebunului, „ce vom pune în loc?”. Aşadar dacă, până în momentul anunţării
morţii lui Dumnezeu de către un exponent al unei alt set de valori, nihilismul este prezent
numai ca pură nimicire, se vede foarte bine că nu poate rămâne la atât. Întrebarea nebunului
vine să arate că „întreaga fiinţare trebuie instituită, în întregul ei, într-un alt fel, adică pe baza
altor condiţii” (p.45), întrebarea aduce în discuţie esenţa afirmativă a nihilismului. Nebunul nu
se mulţumeşte să aducă vestea morţii lui Dumnezeu, nu se poate mulţumi, căci această
răsturnare a tuturor valorilor este de natură să aducă o altă ordine. Nihilismul nietzscheean ne
duce cu gândul la distrugerea lumii de către Shiva, tocmai pentru a o recrea sub o altă ordine.
Recuperăm astfel nihilismul în întreaga sa dimensiune şi ca legitate istorică. 
În această structură care începe să se coaguleze, toţi ceilalţi termeni îşi găsesc,
neclintit, locul. „Eterna reîntoarcere a aceluiaşi” – după afirmatia lui Nietzsche însuşi, reluată
semnificativ de Heidegger „<gândul cel mai greu>” (p.54) – este termenul adus mai departe
în discuţie, termen ce vizează modalitatea fiinţării, numind „aceeaşi esenţă a fiinţei” care
trebuie gândită, „în întregul ei, ca eternă reîntoarcere a aceluiaşi”. Lucrurile sunt destul de
complicate aici, şi tocmai de aceea interesante. Voinţa de putere este lipsită de scopuri în sine,
de fapt singurul fel în care putem vorbi despre un scop al voinţei de putere este să-l înţelegem
ca acel obstacol pe care ea îl are de depăşit în vederea conservării şi autodepăşirii puterii.
Învăluirea aceasta a voinţei de putere de către ea însăşi, sau faptul voinţei de putere de a fi
„întru” ea însăşi, oferă dimensiunea revenirii ei, „prin esenţa ei, înapoi în sine însăşi,
conferind astfel fiinţării în întregul ei un caracter de mobilitate unic” (pp. 55,56).
De supraom se leagă caracterul performativ al voinţei de putere, dar şi aducerea în
discuţie, la fel ca în cazul nihilismului, a unei negaţii izvorâte dintr-o afirmaţie care „vine să
decidă, […], că istoria umanităţii trebuie să devină o alta” (p.68). Supraomul afirmă esenţa
omului negându-i-o fecund, adică răsturnând valorile, înlocuindu-le, sau mai bine-zis punând
gândirea în slujba unei animalităţi înţelese nu ca senzorialitate pură şi înjositoare, ci ca
„unitatea cu totul distinctă a acelei formaţiuni de dominaţie pe care o constituie toate
instinctele, impulsurile şi pasiunile ce vor viaţa însăşi” (p.71) ca exponenţi ai voinţei de
putere.  
Dreptatea, ultimul din seria celor cinci termeni, trebuie înţeleasă ca orizontul depăşirii
umanităţii actuale, ca mod de gandire, aflat necesarmente în prelungirea voinţei de putere,
construindu-se pe structura de valori instaurate de aceasta. Esenţa dreptăţii gravitează în jurul
a trei cuvinte; o asemenea gândire nu poate fi decât „constructivă”, „eliminatoare” şi
„nimicitoare”. Modul constructiv al gândirii este cel care făureşte un edificiu proiectându-l
într-un viitor care abia prin aceasta primeşte sens, având rolul să structureze prezentul şi să-l
subsumeze „voinţei de putere” şi să indice „ceea ce este drept”. În virtutea faptului că această
gândire este una „constructivă”, ea nu poate fi decât o gândire “eliminatoare”, construirea
structurii implicând înlăturarea pericolelor. Mergând un pas mai departe trebuie afimat că
dreptatea, aşa cum a fost înţeleasă de la început, ca mod de gândire, trebuie să apară şi în
dimensiunea ei nimicitoare. „Gândirea constructiv eliminatoare [...] distruge tot ceea ce, prin
imobilitate sau stagnare, vine să împiedice ascensiunea către înălţime a construcţiei” (p.112).
Dreptatea astfel înţeleasă este, în fapt, „modul suprem al voinţei de putere” (p.115). 
După configurarea acestui sistem, Heidegger ne poartă mai departe, afirmând că
„metafizica lui F. Nietzsche, […], constituie trăsătura fundamentală a unei întregi istorii, a
acelei istorii pe care o cunoaşte o epocă aflată pe punctul de a ajunge la împlinire şi care, abia
în acest moment, începe sub o formă nouă, ca timp <nou>” (p. 126).
Textul heideggerian reafirmă, în confruntarea cu  „metafizica lui Nietzsche”, acea
programatică depăşire a metafizicii în vederea accederii pe o altă treaptă din istoria fiinţei. 
Apărută la editura Humanitas, în traducerea lui Ionel Zamfir şi Cătălin
Cioabă, Metafizica lui Nietzsche oferă cititorului român textul uneia dintre prelegerile pe care
Heidegger, deşi intenţiona să o susţină la Universitatea din Freiburg, nu a mai ţinut-o totuşi.
Prelegerea corespunde volumului 50 al Ediţiei complete, volumul fiind editat sub îngrijirea
editoarei Petra Jaeger.
„Gândind pe urmele lui Nietzsche” (p. 122), filozoful german are în vedere legătura
intimă a „celor cinci cuvinte fundamentale ale metafizicii lui Nietzsche pornind de la esenţa
metafizicii în genere” (p.11). 
Înainte însă de a intra în substanţa cărţii este nevoie de câteva lămuri preliminare cu
privire la accepţiunea termenului de metafizică. Heidegger vede în metafizică piatra
unghiulară a unei epoci, această disciplină fiind singura capabilă să menţină umanitatea într-
un anumit adevăr cu privire la fiinţarea ca atare. Şi asta pentru cămetafizica este adevărul
fiinţării, ceea ce este fiinţarea fiind adus de adevăr în starea de neascundere. Dar în aceste
condiţii adevărul însuşi nu poate fi decât istoric, pentru că permite fiinţării să iasă din
ascundere pornind chiar de la fiinţarea respectivă.
Metafizica „nu este realizarea unui gânditor sau altul” (p.13), notează Heidegger, ci
gânditorii au într-un fel misiunea de a da seama de fiinţă, adică, de fiinţa fiinţării (asta
„înăuntrul metafizicii”).Nietzsche este unul dintre aceşti gânditori şi după părerea autorului,
ultimul.
Opera de faţă este o explorare a „metafizicii” nietzscheene, „concept căruia
[Nietzsche] nu-i oferise nici o întemeiere, şi pe care niciunde nu-l schiţează” (p. 122), aşa cum
Heidegger însuşi mărturiseşte, o explorare în care interpretarea (resemnificarea) merge atât de
departe încât uneori ne este greu să intuim (chiar şi ajutându-ne de semnalările autorului),
unde se sfârşeşte gândul unuia dintre filosofi şi unde începe cel al celuilalt.
          „Voinţa de putere”, „nihilismul”, „eterna reîntoarcere a aceluiaşi”, „supraomul”,
„dreptatea” sunt cele cinci cuvinte fundamentale ale “metafizicii lui Nietzsche” de la care
începe construirea întregului edificiu.
  Heidegger este împotriva înţelegerii „voinţei de putere” ca exprimând un sentiment al
lipsei, şi afirmă că „voinţa de putere” este „esenţa cea mai intimă a fiinţei”. Voinţa este cea
care fiinţează în „teritoriul circumscris de esenţa puterii”, nefiind doar o simplă aspiraţie către
putere. Relaţia dintre cei doi termeni analizaţi poate fi foarte bine înţeleasă în termeni
noicieni. Voinţa este „întru” putere, asta însemnând că nu poate exista un prag al opririi în
intensitate a puterii, impunându-se o permanentă depăşire de sine, o procesualitate a apropierii
de ea însăşi. „Voinţa de putere este esenţa puterii” (p.29), fără de care voinţa nu ar putea fi
voinţă, iar constituirea ei ca spaimă de vid vine să întărească acest lucru. Viului îi este
caracteristică „voinţa de putere”, conservarea puterii ducând, ineluctabil, la istovirea şi
încremenirea ei. Astfel că puterea însăşi trebuie să instituie condiţiile pentru propria-i
intensificare şi fixare (dar va face aceasta doar în vederea autodepăşirii). Ce
sunt aceste condiţii pe care voinţa de putere le instituie? Nu sunt nimic altceva decât puncte
de vedere care oferă o perspectivă asupra „devenirii” şi care se configurează ca valori
reductibile la „scara numerică şi cantitativă a forţei”, după cuvintele lui Nietzsche însuşi.
Metafizica „voinţei de putere” devine „o instituire de valori, una nouă, ce constă într-o
<răsturnare a valorilor de până acum>” (pp. 41,42), „voinţa de putere” fiind cea prin care
toate îşi primesc măsura.
Aşa îşi face intrarea în scenă al doilea concept analizat, nihilismul, a cărui esenţă este
chiar această răsturnare a valorilor supreme, afirmarea morţii lui Dumnezeu întruchipând
dimensiunea teologică a acestei devalorizări. Nihilismul nu se limitează însă la dimensiunea
negativă, ci este el însuşi creator, şi face posibilă o nouă instituire de valori, afirmând „voinţa
de putere”. Poate fi edificator să invocăm, cu referire la nihilism, fragmentul acela celebru
din Aşa grăit-a Zarathustra, în care un nebun anunţă într-o piaţă moartea lui Dumnezeu. Nu
ne vom opri acum asupra motivului pentru care Nietzsche pune în gura unui nebun aceste
cuvinte, deşi ar putea fi la rândul lui semnificativ pentru această discuţie, ci vom relua doar
nedumerirea nebunului, „ce vom pune în loc?”. Aşadar dacă, până în momentul anunţării
morţii lui Dumnezeu de către un exponent al unei alt set de valori, nihilismul este prezent
numai ca pură nimicire, se vede foarte bine că nu poate rămâne la atât. Întrebarea nebunului
vine să arate că „întreaga fiinţare trebuie instituită, în întregul ei, într-un alt fel, adică pe baza
altor condiţii” (p.45), întrebarea aduce în discuţie esenţa afirmativă a nihilismului. Nebunul nu
se mulţumeşte să aducă vestea morţii lui Dumnezeu, nu se poate mulţumi, căci această
răsturnare a tuturor valorilor este de natură să aducă o altă ordine. Nihilismul nietzscheean ne
duce cu gândul la distrugerea lumii de către Shiva, tocmai pentru a o recrea sub o altă ordine.
Recuperăm astfel nihilismul în întreaga sa dimensiune şi ca legitate istorică. 
În această structură care începe să se coaguleze, toţi ceilalţi termeni îşi găsesc,
neclintit, locul. „Eterna reîntoarcere a aceluiaşi” – după afirmatia lui Nietzsche însuşi, reluată
semnificativ de Heidegger „<gândul cel mai greu>” (p.54) – este termenul adus mai departe
în discuţie, termen ce vizează modalitatea fiinţării, numind „aceeaşi esenţă a fiinţei” care
trebuie gândită, „în întregul ei, ca eternă reîntoarcere a aceluiaşi”. Lucrurile sunt destul de
complicate aici, şi tocmai de aceea interesante. Voinţa de putere este lipsită de scopuri în sine,
de fapt singurul fel în care putem vorbi despre un scop al voinţei de putere este să-l înţelegem
ca acel obstacol pe care ea îl are de depăşit în vederea conservării şi autodepăşirii puterii.
Învăluirea aceasta a voinţei de putere de către ea însăşi, sau faptul voinţei de putere de a fi
„întru” ea însăşi, oferă dimensiunea revenirii ei, „prin esenţa ei, înapoi în sine însăşi,
conferind astfel fiinţării în întregul ei un caracter de mobilitate unic” (pp. 55,56).
De supraom se leagă caracterul performativ al voinţei de putere, dar şi aducerea în
discuţie, la fel ca în cazul nihilismului, a unei negaţii izvorâte dintr-o afirmaţie care „vine să
decidă, […], că istoria umanităţii trebuie să devină o alta” (p.68). Supraomul afirmă esenţa
omului negându-i-o fecund, adică răsturnând valorile, înlocuindu-le, sau mai bine-zis punând
gândirea în slujba unei animalităţi înţelese nu ca senzorialitate pură şi înjositoare, ci ca
„unitatea cu totul distinctă a acelei formaţiuni de dominaţie pe care o constituie toate
instinctele, impulsurile şi pasiunile ce vor viaţa însăşi” (p.71) ca exponenţi ai voinţei de
putere.  
Dreptatea, ultimul din seria celor cinci termeni, trebuie înţeleasă ca orizontul depăşirii
umanităţii actuale, ca mod de gandire, aflat necesarmente în prelungirea voinţei de putere,
construindu-se pe structura de valori instaurate de aceasta. Esenţa dreptăţii gravitează în jurul
a trei cuvinte; o asemenea gândire nu poate fi decât „constructivă”, „eliminatoare” şi
„nimicitoare”. Modul constructiv al gândirii este cel care făureşte un edificiu proiectându-l
într-un viitor care abia prin aceasta primeşte sens, având rolul să structureze prezentul şi să-l
subsumeze „voinţei de putere” şi să indice „ceea ce este drept”. În virtutea faptului că această
gândire este una „constructivă”, ea nu poate fi decât o gândire “eliminatoare”, construirea
structurii implicând înlăturarea pericolelor. Mergând un pas mai departe trebuie afimat că
dreptatea, aşa cum a fost înţeleasă de la început, ca mod de gândire, trebuie să apară şi în
dimensiunea ei nimicitoare. „Gândirea constructiv eliminatoare [...] distruge tot ceea ce, prin
imobilitate sau stagnare, vine să împiedice ascensiunea către înălţime a construcţiei” (p.112).
Dreptatea astfel înţeleasă este, în fapt, „modul suprem al voinţei de putere” (p.115). 
După configurarea acestui sistem, Heidegger ne poartă mai departe, afirmând că
„metafizica lui F. Nietzsche, […], constituie trăsătura fundamentală a unei întregi istorii, a
acelei istorii pe care o cunoaşte o epocă aflată pe punctul de a ajunge la împlinire şi care, abia
în acest moment, începe sub o formă nouă, ca timp <nou>” (p. 126).
Textul heideggerian reafirmă, în confruntarea cu  „metafizica lui Nietzsche”, acea
programatică depăşire a metafizicii în vederea accederii pe o altă treaptă din istoria fiinţei. 
Apărută la editura Humanitas, în traducerea lui Ionel Zamfir şi Cătălin
Cioabă, Metafizica lui Nietzsche oferă cititorului român textul uneia dintre prelegerile pe care
Heidegger, deşi intenţiona să o susţină la Universitatea din Freiburg, nu a mai ţinut-o totuşi.
Prelegerea corespunde volumului 50 al Ediţiei complete, volumul fiind editat sub îngrijirea
editoarei Petra Jaeger.
„Gândind pe urmele lui Nietzsche” (p. 122), filozoful german are în vedere legătura
intimă a „celor cinci cuvinte fundamentale ale metafizicii lui Nietzsche pornind de la esenţa
metafizicii în genere” (p.11). 
Înainte însă de a intra în substanţa cărţii este nevoie de câteva lămuri preliminare cu
privire la accepţiunea termenului de metafizică. Heidegger vede în metafizică piatra
unghiulară a unei epoci, această disciplină fiind singura capabilă să menţină umanitatea într-
un anumit adevăr cu privire la fiinţarea ca atare. Şi asta pentru cămetafizica este adevărul
fiinţării, ceea ce este fiinţarea fiind adus de adevăr în starea de neascundere. Dar în aceste
condiţii adevărul însuşi nu poate fi decât istoric, pentru că permite fiinţării să iasă din
ascundere pornind chiar de la fiinţarea respectivă.
Metafizica „nu este realizarea unui gânditor sau altul” (p.13), notează Heidegger, ci
gânditorii au într-un fel misiunea de a da seama de fiinţă, adică, de fiinţa fiinţării (asta
„înăuntrul metafizicii”).Nietzsche este unul dintre aceşti gânditori şi după părerea autorului,
ultimul.
Opera de faţă este o explorare a „metafizicii” nietzscheene, „concept căruia
[Nietzsche] nu-i oferise nici o întemeiere, şi pe care niciunde nu-l schiţează” (p. 122), aşa cum
Heidegger însuşi mărturiseşte, o explorare în care interpretarea (resemnificarea) merge atât de
departe încât uneori ne este greu să intuim (chiar şi ajutându-ne de semnalările autorului),
unde se sfârşeşte gândul unuia dintre filosofi şi unde începe cel al celuilalt.
          „Voinţa de putere”, „nihilismul”, „eterna reîntoarcere a aceluiaşi”, „supraomul”,
„dreptatea” sunt cele cinci cuvinte fundamentale ale “metafizicii lui Nietzsche” de la care
începe construirea întregului edificiu.
  Heidegger este împotriva înţelegerii „voinţei de putere” ca exprimând un sentiment al
lipsei, şi afirmă că „voinţa de putere” este „esenţa cea mai intimă a fiinţei”. Voinţa este cea
care fiinţează în „teritoriul circumscris de esenţa puterii”, nefiind doar o simplă aspiraţie către
putere. Relaţia dintre cei doi termeni analizaţi poate fi foarte bine înţeleasă în termeni
noicieni. Voinţa este „întru” putere, asta însemnând că nu poate exista un prag al opririi în
intensitate a puterii, impunându-se o permanentă depăşire de sine, o procesualitate a apropierii
de ea însăşi. „Voinţa de putere este esenţa puterii” (p.29), fără de care voinţa nu ar putea fi
voinţă, iar constituirea ei ca spaimă de vid vine să întărească acest lucru. Viului îi este
caracteristică „voinţa de putere”, conservarea puterii ducând, ineluctabil, la istovirea şi
încremenirea ei. Astfel că puterea însăşi trebuie să instituie condiţiile pentru propria-i
intensificare şi fixare (dar va face aceasta doar în vederea autodepăşirii). Ce
sunt aceste condiţii pe care voinţa de putere le instituie? Nu sunt nimic altceva decât puncte
de vedere care oferă o perspectivă asupra „devenirii” şi care se configurează ca valori
reductibile la „scara numerică şi cantitativă a forţei”, după cuvintele lui Nietzsche însuşi.
Metafizica „voinţei de putere” devine „o instituire de valori, una nouă, ce constă într-o
<răsturnare a valorilor de până acum>” (pp. 41,42), „voinţa de putere” fiind cea prin care
toate îşi primesc măsura.
Aşa îşi face intrarea în scenă al doilea concept analizat, nihilismul, a cărui esenţă este
chiar această răsturnare a valorilor supreme, afirmarea morţii lui Dumnezeu întruchipând
dimensiunea teologică a acestei devalorizări. Nihilismul nu se limitează însă la dimensiunea
negativă, ci este el însuşi creator, şi face posibilă o nouă instituire de valori, afirmând „voinţa
de putere”. Poate fi edificator să invocăm, cu referire la nihilism, fragmentul acela celebru
din Aşa grăit-a Zarathustra, în care un nebun anunţă într-o piaţă moartea lui Dumnezeu. Nu
ne vom opri acum asupra motivului pentru care Nietzsche pune în gura unui nebun aceste
cuvinte, deşi ar putea fi la rândul lui semnificativ pentru această discuţie, ci vom relua doar
nedumerirea nebunului, „ce vom pune în loc?”. Aşadar dacă, până în momentul anunţării
morţii lui Dumnezeu de către un exponent al unei alt set de valori, nihilismul este prezent
numai ca pură nimicire, se vede foarte bine că nu poate rămâne la atât. Întrebarea nebunului
vine să arate că „întreaga fiinţare trebuie instituită, în întregul ei, într-un alt fel, adică pe baza
altor condiţii” (p.45), întrebarea aduce în discuţie esenţa afirmativă a nihilismului. Nebunul nu
se mulţumeşte să aducă vestea morţii lui Dumnezeu, nu se poate mulţumi, căci această
răsturnare a tuturor valorilor este de natură să aducă o altă ordine. Nihilismul nietzscheean ne
duce cu gândul la distrugerea lumii de către Shiva, tocmai pentru a o recrea sub o altă ordine.
Recuperăm astfel nihilismul în întreaga sa dimensiune şi ca legitate istorică. 
În această structură care începe să se coaguleze, toţi ceilalţi termeni îşi găsesc,
neclintit, locul. „Eterna reîntoarcere a aceluiaşi” – după afirmatia lui Nietzsche însuşi, reluată
semnificativ de Heidegger „<gândul cel mai greu>” (p.54) – este termenul adus mai departe
în discuţie, termen ce vizează modalitatea fiinţării, numind „aceeaşi esenţă a fiinţei” care
trebuie gândită, „în întregul ei, ca eternă reîntoarcere a aceluiaşi”. Lucrurile sunt destul de
complicate aici, şi tocmai de aceea interesante. Voinţa de putere este lipsită de scopuri în sine,
de fapt singurul fel în care putem vorbi despre un scop al voinţei de putere este să-l înţelegem
ca acel obstacol pe care ea îl are de depăşit în vederea conservării şi autodepăşirii puterii.
Învăluirea aceasta a voinţei de putere de către ea însăşi, sau faptul voinţei de putere de a fi
„întru” ea însăşi, oferă dimensiunea revenirii ei, „prin esenţa ei, înapoi în sine însăşi,
conferind astfel fiinţării în întregul ei un caracter de mobilitate unic” (pp. 55,56).
De supraom se leagă caracterul performativ al voinţei de putere, dar şi aducerea în
discuţie, la fel ca în cazul nihilismului, a unei negaţii izvorâte dintr-o afirmaţie care „vine să
decidă, […], că istoria umanităţii trebuie să devină o alta” (p.68). Supraomul afirmă esenţa
omului negându-i-o fecund, adică răsturnând valorile, înlocuindu-le, sau mai bine-zis punând
gândirea în slujba unei animalităţi înţelese nu ca senzorialitate pură şi înjositoare, ci ca
„unitatea cu totul distinctă a acelei formaţiuni de dominaţie pe care o constituie toate
instinctele, impulsurile şi pasiunile ce vor viaţa însăşi” (p.71) ca exponenţi ai voinţei de
putere.  
Dreptatea, ultimul din seria celor cinci termeni, trebuie înţeleasă ca orizontul depăşirii
umanităţii actuale, ca mod de gandire, aflat necesarmente în prelungirea voinţei de putere,
construindu-se pe structura de valori instaurate de aceasta. Esenţa dreptăţii gravitează în jurul
a trei cuvinte; o asemenea gândire nu poate fi decât „constructivă”, „eliminatoare” şi
„nimicitoare”. Modul constructiv al gândirii este cel care făureşte un edificiu proiectându-l
într-un viitor care abia prin aceasta primeşte sens, având rolul să structureze prezentul şi să-l
subsumeze „voinţei de putere” şi să indice „ceea ce este drept”. În virtutea faptului că această
gândire este una „constructivă”, ea nu poate fi decât o gândire “eliminatoare”, construirea
structurii implicând înlăturarea pericolelor. Mergând un pas mai departe trebuie afimat că
dreptatea, aşa cum a fost înţeleasă de la început, ca mod de gândire, trebuie să apară şi în
dimensiunea ei nimicitoare. „Gândirea constructiv eliminatoare [...] distruge tot ceea ce, prin
imobilitate sau stagnare, vine să împiedice ascensiunea către înălţime a construcţiei” (p.112).
Dreptatea astfel înţeleasă este, în fapt, „modul suprem al voinţei de putere” (p.115). 
După configurarea acestui sistem, Heidegger ne poartă mai departe, afirmând că
„metafizica lui F. Nietzsche, […], constituie trăsătura fundamentală a unei întregi istorii, a
acelei istorii pe care o cunoaşte o epocă aflată pe punctul de a ajunge la împlinire şi care, abia
în acest moment, începe sub o formă nouă, ca timp <nou>” (p. 126).
Textul heideggerian reafirmă, în confruntarea cu  „metafizica lui Nietzsche”, acea
programatică depăşire a metafizicii în vederea accederii pe o altă treaptă din istoria fiinţei.