Discipolii lui Pitagora

Pitagora sau Pythagoras (în greacă: Πυθαγόρας; n. circa. 580 î.Hr. - d. circa. 495 î.Hr.) a fost

un filosof și matematician grec, originar din insula Samos, întemeietorul pitagorismului, care punea la
baza întregii realități teoria numerelor și a armoniei. Scrierile sale nu s-au păstrat. Tradiția îi atribuie
descoperirea teoremei geometrice și a tablei de înmulțire, care îi poartă numele. Ideile și descoperirile lui
nu pot fi deosebite cu certitudine de cele ale discipolilor apropiați.
discípol sm [E: fr disciple, lat discipulus] 1 Persoană care trăiește în preajma unui maestru,
primind învățăturile lui și adesea continuându-le și dezvoltându-le Si: învățăcel, elev,
ucenic, (liv) cirac. 2 Persoană care adoptă, urmează și continuă doctrina, învățătura, principiile cuiva.
(DEX)
Școala pitagoreică a fost o școală filosofică fondată de Pitagora în secolul VI î.Hr.
La intrarea în școală, discipolului i se prescria un anumit timp de tăcere. Fiecare avea timpul său, stabilit
în funcție de capacitatea sa presupusă. Discipolul tăcea și asculta ce spuneau alții timp de cel puțin doi
ani. Cei care se găseau pe acest parcurs de tăcere și ascultau se numeau akustikoi (auditori). Cei ce aveau
voie să vorbească, să întrebe și să-și spună părerile, după ce învățaseră lucrurile cele mai grele – tăcerea și
ascultarea – se numeau matematici (mathematikoi), căci vechii greci înțelegeau
prin matematici geometria, muzica și celelalte discipline superioare. Apoi, cei care treceau mai departe la
cercetarea Universului și a principiilor naturii se numeau fizicieni (physikoi ).
Încă din antichitate, s-a făcut o distincție între pitagoricieni, care erau discipolii direcți ai lui
Pitagora, pitagorei, elevi sau urmași ai acelora și pitagoriști, cei care trăiesc după principiile școlii, dar
din afară.
Numărul- ideea fundamentală a pitagorismului: principiul și substratul lucrurilor sensibile este
numărul (arithmos), care exprimă armonia și raporturile statornice ale acestor lucruri. În locul
determinărilor calitative (apă, aer) ale concepției de dinainte sau din vremea pitagoreicilor există acum
determinări cantitative, măsurabile.
Pentru pitagoricieni totul era întruchiparea numerelor, inclusiv ceea ce noi numim noțiuni abstacte
precum dreptatea, combinația, momentul oportun.
Contrarii-Pitagoreicii și pitagoreii mai adăugau la contrariile originare, unitate-pluralitate, par-
impar, limitat-ilimitat, alte șapte perechi până la împlinirea cifrei zece: dreapta-stânga, masculin-feminin,
repaus-mișcare, dreaptă-curbă, lumină-întuneric, bine-rău, pătrat-oblong cu numeroase imperfecțiuni.
Decada- pitagoreicii considerau decada sacră, considerau că numărul 10 "este perfect și cuprinde în
sine întreaga natură a numărului (10 corpuri cerești, 10 perechi de contrarii). Astfel, pitagoricii
reprezentau grafic numărul 10 sub forma tetraktys -ului, care a devenit simbolul lor sacru; dispuneau
primele patru numere în felul următor:

* un triunghi cu laturile alcătuite din patru elemente.

** Prin însumare, din orice vârf al triunghiului am porni,
*** obținem cifra 10 (1+2+3+4)
****
Astronomia pitagoreică
Pentru a explica structura și ordinea universului, pitagoreicii pornesc de la cifra desăvârșită 10, baza
sistemului zecimal, potrivit căreia ei caută să descopere cele 10 sfere cerești, purtătoare de astre. În felul
acesta, ajung la o originală, dar abstactă construcție astronomică, în mijlocul căreia se află focul central,
nu Pământul, iar în jurul acestuia se învârtesc 10 sfere, purtând 10 corpuri cerești
- Pământul, Luna, Soarele, cele 5 planete (Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn), apoi sfera stelelor fixe
și mai inventează o planetă"contra-Pământ" (antichthon), planetă invizibilă, opusă Pământului, dincolo de
focul central.