Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În una dintre cărţile sale cele mai provocatoare1, Roland Jaccard susţinea că există
întotdeauna mai multe lucruri de reţinut despre un filosof decît despre filosofia lui.
Această constatare pare valabilă mai ales dacă analizăm cazul lui Nietzsche, transformat
într-un adevărat mit filosofic, într-un star mereu pe gustul publicului dornic de
excentricitate, toate acestea, adesea, fără nici un raport cu gîndirea lui. Poate că nu ar
trebui să acordăm prea multă atenţie unor asemenea fenomene dacă ele ar fi doar expresia
unei bizare fixaţii a unor suporteri aflaţi în necunoştinţă de cauză, a unor oameni care
patruzeci de minute despre viaţa lui, fără să fi îndrăznit vreodată să citească măcar un
rînd din cărţile sale. Ne-am afla în prezenţa unei atitudini inventariate de Luc Ferry, care
mare celebritate cu toate că opera sa rămîne necunoscută2. Însă situaţia lui Nietzsche este
diferită, fiindcă interesul pentru viaţa lui nu este doar apanajul unui public de amatori,
gata să parieze pe numele său la fel cum ar face-o la cursele de cai în cazul în care ar zări
comentatori ai operei sale. Poate că Eugen Fink este unul dintre puţinii exegeţi care
resping interpretarea gîndirii lui Nietzsche prin intermediul evenimentelor vieţii acestuia,
1
Roland Jaccard, La tentation nihiliste, PUF, Paris, 1991, p. 8
2
Luc Ferry, Omul-Dumnezeu sau sensul vieţii, traducere de Ciprian Vălcan, Augusta, Timişoara, 1999, p.
208-209 : “…Numele unui creator ne este uneori familiar cu toate că nu cunoaştem ceea ce este esenţial
pentru arta sa ; pentru a ne convinge că aşa stau lucrurile e suficient să ne gîndim la atitudinea publicului pe
care îl socotim <cultivat> faţă de muzica savantă contemporană : numele compozitorilor accede uneori la o
notorietate excepţională care le este însă refuzată compoziţiilor lor”.
socotind că pentru a putea ajunge la filosofia nietzscheană trebuie eliminate toate
sale3. Dar poziţia lui este una singulară, fiindcă preocuparea pentru transformarea vieţii
lui Nietzsche într-o cheie a descifrării sensului scrierilor sale rămîne constantă în rîndul
marilor lui comentatori. Toţi cercetează cu migală fragmentele sale postume, îi spionează
scrisorile, adună cu hărnicie cele mai ciudate mărturii venite din partea apropiaţilor săi,
obţinerea marelui premiu, elucidarea misterului lui Nietzsche. Cu atît mai interesantă
pare această încercare cu cît aproape peste tot în textele lui sînt presărate avertismente în
certitudini. Masca şi camuflarea sînt metodele preferate de Nietzsche pentru a-şi pierde
pe drum urmăritorii, pentru a-i face să caute aproape cu disperare un nivel esoteric al
filosofiei sale, un nivel ultim dincolo de care să nu mai existe nimic şi căruia să nu i se
mai poată adăuga nimic. Din toate aceste motive, nebunia lui pare enigma finală, ciudata
demisie care lasă lucrurile nerezolvate şi încurcă şi mai mult eventualele piste. Tocmai de
aceea, exegeţii nu abandonează lupta, se afundă şi mai adînc în tot soiul de texte, pariind
încercare a măiestriei lor şi calea regală pentru înţelegerea întregii filosofii puse sub
adesea remarcabile, comentatorii lui Nietzsche par să opteze pentru două mari soluţii : fie
nebunia e socotită semnul unei înfrîngeri, dovada neputinţei lui Nietzsche de a realiza
prin el însuşi modelul supraomului, de a duce pînă la capăt proiectul său de reevaluare a
3
Eugen Fink, La philosophie de Nietzsche, Minuit, Paris, 1965, p. 10-13
tuturor valorilor, fie ea este văzută ca o victorie ultimă şi ironică a unui Nietzsche care
alege masca cea mai ciudată şi mai impenetrabilă pentru a-şi face ieşirea din filosofie. În
primul caz, ar fi vorba de neputinţa omenescului de a-şi depăşi limitele, de pedeapsa care
îi atinge pe cei vinovaţi de hybris, pe cînd a doua variantă introduce ideea unui Nietzsche
victorios şi atotputernic, care, probabil, tocmai prin această ultimă mutare imprevizibilă,
nebunia lui Nietzsche, ne vom opri asupra modului în care Nietzsche reflectează asupra
măştilor, fiindcă această temă este una dintre cele mai importante pentru înţelegerea
Torino.
renunţînd să privească în abisul devenirii şi mobilîndu-şi pas cu pas lumea, în aşa fel încît
aceasta să dea impresia permanenţei şi a unei solide instalări într-un univers plin de sens.
cele mai sigure repere pentru viaţa individului, începînd cu conceptele de cauzalitate,
încercînd să-i fixeze graniţele, eliminînd tot ceea ce pare primejdios pentru puterea de
care poate duce la primejduirea vieţii. Oamenii au nevoie de credinţa în adevăr, iar nu de
“Falsitatea apare ca fiind atît de adîncă, de răspîndită, voinţa este îndreptată pînă-ntr-atît
bănuială este foarte probabilă : adevărul, voinţa de adevăr ar fi de fapt ceva cu totul
diferit şi, de asemenea, doar o mască”6. De aceea, urmînd această adevărată tendinţă
ontologică, individul intră în jocul cosmic al ascunderii şi îşi arborează masca. Însă cazul
tocmai fiindcă descriindu-l pe acesta el pare să vorbeasccă despre sine, pare să-şi facă
este abundenţa textelor care îl abordează. Dintre acestea, vom aminti cîteva pe care le
4
Friedrich Nietzsche, Despre adevăr şi minciună în sens extramoral în Opere complete, II, Hestia,
Timişoara, 1998, p. 557
5
Friedrich Nietzsche, Voinţa de putere, traducere de Claudiu Baciu, Aion, Oradea, 1999, p.350, aforismul
544
6
Ibidem, p. 239-240, aforismul 377. Vezi, de asemenea, p. 297, aforismul 455 : “De ce să cunoşti : de ce să
nu te înşeli, mai degrabă ? … Ceea ce s-a vrut a fost întotdeauna credinţa – iar nu adevărul”.
socotim cele mai semnificative şi care au jucat un rol important în deducţiile
început prin a fi un pustnic – care să-şi fi exprimat în cărţi opiniile sale adevărate şi
ultime : nu se scriu oare cărţi tocmai pentru a se tăinui cele ce sălăşluiesc în adîncul
fiecărei peşteri o altă peşteră, şi mai profundă – o lume mai vastă, mai străină, mai bogată
Orice filosofie ascunde o altă filosofie ; orice opinie este totodată un ascunziş, orice
cuvînt – o mască”7.
tot pe drumuri pe care puţini s-au aventurat vreodată şi a căror existenţă n-o pot cunoaşte
nici cei mai apropiaţi şi mai confidenţiali prieteni ai lui : el îşi tăinuieşte din faţa privirii
lor atît primejdiile de moarte în care se află cît şi certitudinea pe care a recucerit-o. Un
astfel de om tăinuit, care foloseşte instinctiv vorbirea pentru a tăcea şi pentru a trece
lucruri sub tăcere, este inepuizabil în pretexte pentru a nu vorbi : el doreşte şi reuşeşte ca,
în locul lui, în inimile şi minţile prietenilor săi să sălăşluiască o mască a sa ; şi chiar dacă
fie astfel. Toate spiritele profunde au nevoie de o mască : mai mult decît atît, în jurul
7
Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău, traducere de Francisc Grünberg, Humanitas, Bucureşti,
1992, p. 214, aforismul 289
false, adică anoste, a tuturor cuvintelor sale, a tuturor paşilor săi, a tuturor manifestărilor
vieţii sale”8.
“Spunem ceea ce gîndim, sîntem <sinceri> doar cu condiţia să fim înţeleşi (inter
pares) şi anume să fim înţeleşi cu bunăvoinţă (încă o dată inter pares). Faţă de ceea ce ţi-e
străin te ascunzi : iar cel care urmăreşte să obţină ceva spune ceea ce vrea să fie gîndit
“Ce ştiu alţii despre noi. – Ceea ce ştim şi păstrăm în memorie despre noi înşine
nu este atît de hotărîtor pentru fericirea vieţii noastre după cum s-ar crede. Într-o bună zi
se prăvăleşte peste noi ceea ce ştiu (sau cred că ştiu) alţii despre noi – şi atunci ne dăm
seama că are mai multă putere. Ne descurcăm mai uşor cu o conştiinţă încărcată decît cu
o reputaţie proastă”10.
comedianţi, fiindcă, în acest caz, pentru a fi înţeleşi, trebuie întotdeauna să simuleze mai
întîi superficialitatea”11.
Nietzsche pare să ezite între două posibile explicaţii ale apariţiei măştilor. Prima
dintre acestea ţine de mecanismele simplificatoare ale voinţei de putere, care încearcă să
reducă particularităţile aproape infinite ale indivizilor la cîteva tipuri clare şi uşor de
înregistrat. Din acest motiv, nu se caută adevărul comportamentelor sau coerenţa lor
intrinsecă, ci o metodă cît mai simplă de a le clasifica. Astfel, în mod fatal, indiferent de
voinţa individului sau de acţiunile sale, se naşte un fel de dublu social al acestuia care
acestei imagini. El poate doar să constate pasiv diferenţa dintre propria lui imagine despre
sine şi imaginea pe care o au ceilalţi despre el. Există, totuşi, situaţii în care, nerezisînd
acela al individului. În acest caz, individul superior este acela care îşi premeditează cu
scopurile sale. Masca pe care o construieşte e întru totul sub controlul lui, iar societatea
este manipulată cu abilitate de acest subtil comediant. Însă tot acest teatru nu este un
simplu capriciu al unei fiinţe demonice, dornice să-şi înşele semenii numai pentru a-şi
dovedi virtuozitatea. Miza este mult mai importantă : ea ţine, pe de o parte, de camuflarea
excelenţei geniului, pentru a-l feri de gelozia contemporanilor săi, iar, pe de altă parte, de
tăinuirea încercărilor dramatice prin care trece un asemenea spirit lucid după ce străpunge
continuare, oamenii obişnuiţi nu trebuie să bănuiască nimic despre abisul care îi pîndeşte
sau despre lipsa de adevăr a credinţelor lor. Geniul e un erou al cunoaşterii, gata să se lase
reprezentate în textele sale, aşa cum nu o face, de altfel, niciodată, provocînd iritarea
celor care cred că e vorba de incoerenţa unui spirit contradictoriu, capabil să spună în
acelaşi timp două lucruri absolut opuse despre un acelaşi subiect, comentatorii săi
privilegiază cea de a doua explicaţie fiindcă văd în ea o descriere a comportamentului lui
Nietzsche12.
Nietzsche. Nu ne vom opri decît asupra acelor explicaţii care încearcă să dea o
ipotezele pur fiziologice emise de medici şi psihiatri, cu atît mai mult cu cît aceastea nu s-
cum aminteam mai sus, vom încerca să grupăm opiniile exprimate în această privinţă în
funcţie de modul în care este valorizată această nebunie finală. Pe de o parte, vom avea
grupul celor care socotesc nebunia o înfrîngere, semnul neputinţei lui Nietzsche de a-şi
duce proiectele la bun sfîrşit, iar, pe de altă parte, categoria celor care consideră că
nebunia a fost ultima mască a lui Nietzsche, dovada trimufului talentului său ironic de
histrion.
şi-a pierdut mobilitatea, într-o singură postură : “După 1890, unora dintre prietenii săi
(Overbeck, Gast) li se întîmplă să creadă că demenţa, pentru el, este o ultimă mască.
Nietzsche scrisese : <Uneori, nebunia însăşi este o mască ascunzînd o cunoaştere fatală şi
mult prea certă>. În fapt, nebunia nu este o astfel de mască, dar numai pentru că ea indică
rigiditatea morţii”14. Tocmai neputinţa de a mai jongla cu diveritele sale măşti provoacă
instalarea nebuniei şi, în acest fel, sfîrşitul operei : “Atîta timp cît Nietzsche a dispus de
12
Eugen Fink, op. cit., p. 13 : “Disimularea naturii sale esenţiale a devenit o pasiune pentru Nietzsche. Îi
place, într-un mod neliniştitor, masca, mascarada, bufoneria. Toate <siluetele> sub care se arată îl şi ascund:
poate că nici un filosof nu şi-a camuflat reflecţiile sub atîtea sofisme”.
13
Pentru o trecere în revistă a acestor teorii, vezi E.F. Podach, Lţeffondrement de Nietzsche, Gallimard,
Paris, 1978
14
Gilles Deleuze, Nietzsche, traducere de Bogdan Ghiu, All, Bucureşti, 1999, p. 9
arta de a deplasa perspectivele, de la sănătate la boală şi invers, el s-a bucurat, oricît ar fi
fost de bolnav, de o <mare sănătate> care făcea opera posibilă. Cînd însă arta aceasta nu
i-a mai stat la dispoziţie, cînd măştile s-au confundat în aceea a unei paiaţe şi a unui
bufon, sub acţiunea unui proces organic sau a altuia, boala s-a confundat ea însăşi cu
sfîrşitul operei”15. Ceea ce pentru alţii ar putea reprezenta normalitatea, stabilitatea unui
intermediul operei sale. Totuşi, fiindcă fragmentele pe care Marion le socoteşte marcate
de idolatrie din Anticristul şi Voinţa de putere nu fac parte din rîndul ultimelor texte scrise
“Nietzsche a depăşit raportul idolatric cu divinul fiindcă, în cele din urmă, un faţă către
faţă cu ceva viu din cadrul divinităţii l-a aruncat în ultima sa transgresiune,
treacă. Iar cînd reuşeşte să treacă, nu mai e Nietzsche, e doar un nebun, poate, fericit.
creştinismului.
voci şi stiluri care coexistă în cadrul operei acestuia şi care ar reprezenta o destul de
15
Ibidem, p. 13
16
Jean-Luc Marion, L’idole et la distance, Grasset, Paris, 1989, p.104
exactă imagine a divizării şi fragilităţii eului său. El crede că fără putinţa de a exterioriza
asemenea tendinţe, Nietzsche s-ar fi prăbuşit mult mai devreme, spulberat de tensiunile
sale interioare : “După ce a terminat Aşa grăit-a Zarathustra în 1885 […] Nietzsche nu a
reînceput să se adăpostească în spatele unuia sau altuia dintre personajele sale decît după
mulţi ani ; şi, dacă se poate spune că faptul că a împrumutat voci şi stiluri atît de
numeroase l-a adus în pragul nebuniei, s-ar putea, de asemenea, presupune că fără
ajutorul vocilor sale el ar fi fost, fără îndoială, incapabil să-şi ţină atît de multă vreme
reevaluarea tuturor valorilor şi de a respinge orice religie organizată : “Am putea spune
că, mai direct decît orice alt gînditor, Nietzsche a plătit în străfundurile trupului său preţul
respingerii oricărei religii organizate. În acest caz, experienţa lui ar fi cu atît mai
semnificativă cu cît cauzele prăbuşirii sale nu ar fi fost organice. În fapt, depresiile sînt
adesea parţial alese şi nebunia însăşi comportă o faţetă histrionică. Sîntem siliţi să luăm
eşecul său de reevaluare a tuturor valorilor. Dar el îşi presimţise destinul într-o notă
consacrată <ultimului filosof> şi poate că prăbuşirea sa finală a fost felul lui de a spune
transformării nebuniei într-o ultimă mască, însă crede că această tristă camuflare ar fi o
Ernst Bertram face legătura între cei care vorbesc despre înfrîngerea finală a lui
17
Ronald Hayman, Nietzsche, Seuil, Paris, 2000, p. 57
18
Ibidem, p.89
intermediară, care poate fi socotită, în funcţie de punctul de vedere asumat, atît o
înfrîngere cît şi o victorie. Analiza lui se bazează pe conflictul virulent dintre tendinţa
sacrificarea facultăţilor sale logice şi asumarea trăirii mistice : “Viaţa şi sfîrşitul lui
Nietzsche întrupează numai o formă deosebită a acestei ascensiuni în mistic […] Prestaţia
activă şi autosacrificiul viteaz al lui Nietzsche – sacrificiul logicianului exclusiv din el,
iar de la Pascal încoace sacrificiul cel mai impresionant al intelectului – este tocmai
victoria absolută asupra acestui fanatism sceptic al său, victorie obţinută printr-o
Teoria nebuniei ca simulare îşi are originea în impresiile celor doi buni prieteni ai
lui Nietzsche, Gast şi Overbeck, care l-au vizitat în sanatoriul de la Jena. Opiniile lor pot
fi urmărite prin intermediul cărţii lui E. F. Podach consacrată prăbuşirii lui Nietzsche :
“<Înclinaţia umoristică> şi mai ales politeţea excesivă a lui Nietzsche din momentul
şederii sale la clinică fac să se nască în mintea vizitatorului aceeaşi bănuială pe care a
avut-o altădată Bettina von Arnim în privinţa lui Hölderlin, a cărui soartă a fost, de altfel,
destul de asemănătoare cu aceea a lui Nietzsche […] Gast se întreabă dacă nu cumva
plăcerea care i s-ar face lui Nietzsche prin trezirea sa la realitate ar fi extrem de
făcut <impresia îngrozitoare că acesta simula nebunia şi că era foarte fericit de a fi ajuns
acolo unde se afla>. Lui Overbeck, de asemenea, boala lui Nietzsche i se pare, în anumite
clipe, foarte îndoielnică […] <nu am putut să mă apăr, în anumite momente, împotriva
ideii oribile că această maladie era simulată>”20. Plecînd de la aceste impresii directe care
19
Ernst Bertram, Nietzsche. Încercare de mitologie, traducere de Ion Nastasia şi Maria Nastasia,
Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 310-311
20
E. F. Podach, op. cit., p. 148-149
nu sînt urmate de o adevărată explicaţie, ci doar de stupoarea celor doi prieteni care nu
mai ştiu dacă trebuie să-i creadă pe medici, care sînt convinşi că pacientul lor e bolnav,
sau dacă trebuie să-şi asculte intuiţia, care le şopteşte că Nietzsche rîde de toată lumea din
interpretării nebuniei lui Nietzsche ca mască, ca formă ultimă a ironiei sale îndreptate
împotriva lumii.
Pierre Klossowski, în una dintre cele mai frumoase cărţi consacrate lui
început şi că atracţia exercitată asupra lui de către haos ar fi rămas mereu prezentă, chiar
pare să piardă niciodată noţiunea propriei sale condiţii : el îl simulează pe Dyonisos sau
Nimeni nu poate să ştie în ce măsură această simulare este perfectă, absolută ; criteriul
său se află în intensitatea pe care o încearcă simulînd pînă la extaz […] Cum ar putea el
eu, subsemnatul Nietzsche”22. Klossowski insistă asupra euforiei lui Nietzsche pe care
acesta simte nevoia să o comunice în cheie ironică apropiaţilor săi : “Prin intermediul
identităţii sale ca Nietzsche lucid. Însă mişcarea euforică a acestui naufragiu îi este
21
Pierre Klossowski, Nietzsche et le cercle vicieux, Mercure de France, Paris, 1991
22
Ibidem, p. 334-335
accesibilă doar atunci cînd îşi aminteşte de personalitatea celor cu care corespondează :
euforia este prea violentă pentru ca el să nu o comunice acelora care l-au cunoscut pe cel
ce se scufundă ; prea puternică este această eliberare de eul său lucid pentru ca ea să nu
devină bucuria propriei sale deriziuni”. În spatele măştii sale impenetrabile rămîne un
Michel Haar ajunge la nebunia lui Nietzsche analizînd consecinţele ideii de eternă
parţiale prin ştergerea diferenţei dintre eu şi lume. Fiecare identitate este redusă la o
mască interşanjabilă legată de jocul universal care nu este decît inventarea infinită a
măştilor şi perpetua lor alternare23. Abolirea antitezelor din care se hrănea limbajul
metafizic provoacă însăşi explodarea limbajului şi, în consecinţă, tăcerea lui Nietzsche :
“Din momentul în care eul lui Nietzsche coincide cu totalitatea istoriei, el se privează de
vorbire şi de scriitură. Asemenea lui Dyonisos, care e ultima sa <identitate>, eul lui
de acum înainte. Mutismul final al nebuniei ar fi, cum scrie cu puţin înainte de a înceta să
scrie, <masca ce ascunde o cunoaştere fatală şi prea sigură>, însă ce fel de cunoaştere ?
frîngă el însuşi, nu poate să i se supună fără a renunţa să rostească adîncul fiinţei. Astfel,
limitele limbajului, însă, în cele din urmă, constată avant la lettre că despre ceea ce nu se
23
Michel Haar, Nietzsche et la métaphysique, Gallimard, Paris, 1993, p. 63
24
Ibidem, p.63-64
Desigur, toate poveştile spuse despre nebunia lui Nietzsche rămîn, fatal, fără
concluzie. Ele sînt încercări de a plonja în abisul sufletului său şi de a recupera crîmpeie
de adevăr care să-i lumineze mai bine filosofia. Ne interesează mai puţin valoarea lor
pentru istoria exegezei nietzscheene cît mai ales imaginile pe care ni le dau despre
Nietzsche, căci singura certitudine care ne rămîne este aceea că planul lui a reuşit. Istoria