Albina in mitologie, mituri si legende

De-a lungul timpului oamenii au vazut in albine niste fiinte complexe, care poarta in ele
toatamaiestria creatiei. Albinele sunt fapturile cele mai profunde, fapturile ce stiu sa creeze si
sa se bucure de rodul muncii lor.
In mitologie, albina a fost vazuta ca un personaj fabulos, personificat, care ajuta pana si la
creatia lumii, datorita intelepciunii sale. Legendele confirma inteligenta albinei, munca
acesteia si priceperea cu care isi organizeaza propria viata. Albina fiind samanta a
intelepciunii si materializare a spiritului, poarta mesajul divin, fiind deseori asociata
cunoasterii si initierii.

Albinele apar frecvent in mitologia egipteana. Fara a fi divinizate direct, ele au fost puse in
relatie directa cu marile divinitati. Albinele apar frecvent in hieroglifele egiptene si erau
favorizate de faraoni. In Egipt, se credea ca albinele au aparut din lacrimile zeului suprem
Ammon sau Amon-Ra. Egiptenii antici au folosit mierea ca indulcitor, ofranda pentru zeii lor
si chiar ca ingredient fluid pentru imbalsamare. Turtele de miere au fost coapte de egipteni si
folosite ca o jertfa de impacare a zeilor iar mierea a avut un rol sacru in nasteri, decese si
casatorii. Se credea ca mierea este utila pentru a furniza energia si inspiratia de a crea un
copil.
Mitologia maya din America precolumbiana avea un zeu protector al albinelor, Ah
Mucencab; un zeu similar, Anigal, a existat si in mitologia alano-oseta din Caucaz.
Pentru greci si romani, albina era simbolul sacru al elocventei placute (dulce ca mierea). In
mitologia greaca albina era uneori identificata cu Demeter, zeita pamantului si a culturilor.
Potrivit unei legende, pe buzele lui Pindar si ale lui Platon s-ar fi asezat, inca din copilarie,
niste albine care le-au inoculat harul divin al vorbirii frumoase. Traditia greaca pretinde ca
Pitagora nu a mancat nimic, doar miere de-a lungul intregii sale vieti. La daco-romanii din
spatiul capato-danubian, protectoarea albinelor era Diana, zeita padurilor si a fiarelor, primind
chiar epitetul de Diana Mellifica, adica producatoare de miere (ca Apis Mellifica). In
mitologia romana, mortii, pentru a trece taramul din lumea cealalta, aveau de luptat cu
neinfricatul caine Cerber. Spre a-l imbuna, mortul trebuia sa-i ofere acestuia o turta de grau
facuta cu miere, turta ce se punea in sicriu, alaturi de mort. Acest obicei s-a pastrat si la
romani, cu coliva. In mai toate ceremoniile inchinate zeilor, mierea si ceara jucau un rol
important. Atat grecii cat si daco-romanii turnau pe morminte vin, asezau turte facute cu
miere si aprindeau lumanari numai din ceara. Apoi impodobeau cu multi trandafiri. Se facea
deci o asociere obligatorie intre divinitate si albina cu produsele ei. Ceremonialul religios
folosit si azi la romani (si nu doar la ei ) de a oferi spre gustare celor care se casatoresc o
bucatica de fagure cu miere (mai nou piscot cu miere) este tot o reminiscenta din mitologie.
Se doreste astfel ca viata mirilor sa fie dulce, fericita si imbelsugata.
In folclorul mitologic romanesc, albina este vazuta ca mesagerul insufletit cu puteri magice,
o insecta sfanta care a ajutat la crearea lumii alaturi de Dumnezeu. Apare si un mit asemanator
celui egiptean potrivit carora albinele au aparut din lacrimile Maicii Domnului, cand aceasta
plangea moartea lui Iisus Hristos. Albinele erau ocrotite de Sanzaiene si alte fapturi magice.
Una dintre legende ne spune ca albina ar fi avut initial culoarea alba. Pe cand avea aceasta
culoare, Dumnezeu a trimis-o la diavol, sa-l intrebe, daca ar fi bine ca in univers sa
guverneze mai multi sori. Pentru a afla raspunsul corect, albina s-a asezat pe capul diavolului
fara ca acesta sa observe cu scopul de a-i citi toate gandurile. Cu gandurile lui adunate ca intr-
un manunchi, albina a zburat spre cer. Dar diavolul a sesizat ca a fost pacalit si a lovit albina
cu biciul. De atunci albina are trupul cu dungi negre si mijlocul subtirel.
Albina este prezenta intr-o legenda langa omul ce a cazut in pacat, pe cand salasluia in Eden
Gradina Raiului. Ea este indemnata de sarpe sa ceara lui Dumnezeu puteri peste firea ei.
Astfel ii cere lui Dumnezeu ca tot omul pe care il va intepa sa moara. Dumnezeu i-a acceptat
cererea, dar cu precizarea ca acest lucru se poate intampla doar atunci cand ea va aduna intr-
un an un decalitru de miere, altfel va trebui sa moara si ea dupa ce il va intepa pe om. Partea
finala a aceste legende insa, e cea care se implineste, deoarece o albina nu poate aduna atata
miere intr-un an.
O alta varianta a aceleiasi legende spune ca Cica atunci cand a facut Dumnezeu lumea si
vietuitoarele, a dat fiecarui animal cate o arma pentru aparare. Unora le-a dat colti ascutiti,
altora gheare cu care sa sfasie. Albinei in schimb i-a dat un ac micut si i-a zis:
- Iti dau acest ac sa birui toti dusmanii cu el. Cand vei intepa cu el, sa usture si sa se umfle
carnea in jurul intepaturii!
Dar albina era dezamagita de arma sa:
- Doamne, dar arma mea e atat de mica! Fa macar sa fie mai puternic si cel pe care-l voi
intepa sa moara!
Dar Dumnezeu s-a suparat:
-Vai, albina, dar esti tare rea la suflet! Fie ca mierea ta sa fie cea mai dulce, dar, pentru ca ai
gandit atat de urat, cand ai sa intepi pe cineva cu acul tu ai sa mori si nu cel intepat!
Si asa a ramas cum a decis Dumnezeu.
Intr-o alta legenda este vorba despre femeie saraca care avea doi copii: un baiat si o fata. Ei
au plecat in lume, spre a-si castiga cele necesare traiului. Baiatul a intrat ucenic la un tesator
de panza, iar fata cara pietre pentru zidari. In ceasul mortii, mama isi chema copiii langa ea.
Fata a venit imediat, dar baiatul nu a vrut sa vina. Mama l-a iertat, dar dupa moartea ei, fata s-
a prefacut in albina, iar baiatul in paianjen. De atunci, paianjenul traieste singur, vesnic singur,
fara frate, fara surori si fara parinti. El fuge de lumina si vesnic isi tese panza prin locuri
intunecoase, si e posomorat si suparat, iar oamenii il urgisesc si, oriunde il afla, ii strica panza
si pe el il fugaresc si il omoara. Albina, de atunci, este vesela si toata ziua zboara de pe o
floare pe alta si traieste cu parintii ei, cu fratii si cu surorile ei la un loc. Oamenii o iubesc si o
vad cu drag, caci ea cu toti isi imparte ceea ce aduna si tuturor le da mierea ei.
Legenda Florilor de tei porneste de la iubirea pura a unui baiat si a unei fete. Baiatul se
numea Albin, iar fata Teia. Domnitorul regatului dorea sa se casatoreasca cu Teia, asa ca a
trimis oamenii sa o aduca la palat. Acestia l-au omorat pe Albin cu sabiile, iar pe ea au dus-o
domnitorului. Teia a refuzat cererea in casatorie a domnitorului si a murit la scurt timp, fiind
ingropata intr-un loc pustiu. Pe mormantul ei a crescut un tei, la a carui flori vine in fiecare an
albina, dornica sa continue povestea de dragoste dintre Teia si Albin.
In basmele romanesti, dar si in cele din literatura universala, albina este insecta ce-i este
recunoscatoare mereu omului. Il rasplateste dandu-i o aripioara, pe care acesta daca ii va da
foc sau o va privi va fi ajutat negresit de albine.
Se mai spune ca albina este celibatara, pentru ca refuza cererea in casatorie a admiratorul ei,
bondarul, in fiecare primavara, din cauza muncii ce o solicita la maxim, si pentru faptul ca se
simte slabita dupa o iarna grea. Toamna insa, cand albina i-ar accepta cererea, bondarul e cel
care nu mai doreste, deoarece ii e foame si trebuie sa-si adune provizii pentru
iarna. http://www.universdecopil.ro