ROMULUS ANTONESCU

DICȚIONAR DE SIMBOLURI ȘI CREDINȚE TRADIȚIONALE ROMÂNEȘTI

ALBINĂ (Apis mellifica - DLRM, p. 18)

Dintre animalele care dau hrană pruncului Zeus sunt amintite destul de des și albinele, care, în
același timp, îl și păzesc, sau se menționează că nimfele îl hrănesc cu lapte și cu miere; în unele
variante, Zeus s-a născut într-o peșteră din Creta, locuită de albine, unde nici zeii și nici oamenii nu
puteau intra, fiind apărată de albine; Zeus prunc este conceput ca născându-se în fiecare an, la fel cu
vegetația pe care o reprezintă în plan religios (HERSENI, p. 315). Albina se bucură de un uriaș
prestigiu mitologic și simbolic, pentru că este singura viețuitoare care transformă scârna în aliment;
ajutând Creatorului la facerea lumii, ea a primit harul de a scoate din sine, după hrănire, nu o
substanță „necurată”, ci, din contra, substanța cea mai dulce și mai hrănitoare din lume, mierea,
anulând astfel, în sens pozitiv, antinomia structurală ce definește procesul hrănirii, obținând dintr-un
aliment tot un aliment; este considerată ca o ființă aproape divină, dăruită cu puteri și calități ieșite
din comun; miturile și legendele, credințele și practicile magice, datinile și proiecțiile simbolice
depun mărturie asupra prestigiului ei deosebit, a faptului că, încă din cele mai vechi timpuri, chipul ei
a fost sacralizat, acordându-i-se și o viață „secundă”, de ordin spiritual; despre rolul pe care îl avea
creșterea albinelor în Dacia romană grăiește, între altele, existența unui cult al divinității protectoare
a albinelor: Diana mellifica; în acest context, nu trebuie uitat că majoritatea zdrobitoare a cuvintelor
ce denumesc insecta, produsele ei și uneltele stupăritului sunt de origine latină, că albina apare
frecvent în zicători, proverbe, expresii idiomatice și că numeroase denumiri toponimice și
onomastice se inspiră din sfera lexicală generată de numele insectei ori din activitatea stuparului; în
cosmogonia populară românească, trei viețuitoare au un rol decisiv în facerea lumii: broasca, ariciul
și albina; ele trudesc alături de sau în locul Demiurgului, pentru a duce la bun sfârșit munca titanică a
făuririi întregului Univers; ele sunt considerate animale sfinte, albina ocupând însă o poziție aparte,
fiindcă ea nu făurește lumea, dar este cea care aduce vestea salvatoare, fiind conotată cu miracolul
secvenței aliment-aliment (mierea), refuzând, în textele folclorice orice atingere cu animalele mai
puțin „pure”; legendele spun că albina a fost trimisă de Demiurg să-l întrebe pe arici cum poate fi
îndreptată lumea alcătuită „strâmb” de Creatorul divin; pentru că ariciul nu a vrut să-i dezvăluie
taina cosmogonică, albina s-a ascuns după o frunză și a tras cu urechea la mormăielile bătrânului
înțelept și morocănos; în felul acesta a aflat soluția salvatoare și i-a comunicat-o și Creatorului;
ariciul, văzând că l-a pândit și l-a iscodit, mâniat pe albină, a blestemat-o, zicând că ea, cât va fi și va
trăi, să-și mănânce baliga; însă Dumnezeu, văzând că albina i-a spus ce a auzit ea la arici, a
binecuvântat-o ca, nu numai ea singură, ci și oamenii să-i mănânce baliga și aceea este mierea; tot
legendele afirmă că mierea este scârna albinei, iar ceara este sudoarea ei, iar în alte legende se
spune că mierea rezultă din transformarea sângelui albinei, iar ceara din sudoarea ei; veninul albinei
este explicat astfel: albina este ispitită de șarpe, care o îndeamnă să-i ceară Creatorului o armă
asemănătoare cu limba sa otrăvită; sau, insecta păcătuiește prin dorința de a fi mai puternică decât
orice ființă, de a poseda o substanță prin care să poată omorî pe acela pe care îl va mușca; ca
pedeapsă, Demiurgul i-a hărăzit ca nu acela să moară, pe care îl va mușca ea, ci ea să moară; alte
două caracteristici ale albinei (curmătura de la mijloc și dungile galbene și negre) sunt puse în
legătură directă cu atributele ei de „iscoadă”: pentru că a tras cu urechea și a aflat tainele deținute
de arici, drac sau bogătan, ea a suferit fie blestemul, fie agresiunea acestora și a rămas cu corpul
vărgat de șiruri negre; puține sunt legendele care istorisesc geneza albinei; asemenea ariciului,
broaștei, cerbului sau boului, adică a animalelor consacrate, ea este prezentată ca un animal
precosmogonic, există ca atare încă dinaintea facerii lumii; doar în două narațiuni inconsistente,
albina apare ca o metamorfoză a lacrimilor Maicii Domnului, ori a unor grăuncioare aruncate de
Demiurg peste flori; deci albinele sunt tare iubite de Dumnezeu; câte gujulii sunt, nici una nu este
așa curată; dar nu oricine poate ține albine, fiindcă trebuie să fie cineva curat, pentru că altfel nu le
merge bine; se cere chiar ca prisăcarul nici să nu aibă soție, pentru că, dacă nu este curat, roii fug sau
albinele pier; în Vâlcea, prisăcarul nu umblă la stupi, dacă nu s-a abținut de la relații sexuale și dacă
nu este curat îmbrăcat; când se umblă la ele, să nu fie omul necăjit, să nu rostească vorbe de ocară și
despre drac pe lângă ele; de la albină au avut oamenii miere, de s-au îndulcit, iar noaptea nu le mai
era întuneric, căci făceau din ceară lumânări; albina, după credința românilor din cele mai multe
zone ale țării, zboară într-o singură zi peste șapte hotare, de aceea mierea ei este așa de dulce și de
bună pentru toate leacurile, fiindcă este făcută de pe multe flori și de prin multe părți adunată;
albina este sfântă și fără ea omul nu poate nici la moarte, nici la naștere și cununie; existența ei este
calificată ca un miracol și explicația stă în natura exclusiv economică a produselor sale (mierea și
ceara), care au reprezentat o importantă sursă de alimente și produse derivate, esențiale pentru
bunul mers și prosperitatea gospodăriei țărănești; dracul își poate lua orice chip, în afară de cel de
albină și de oaie; dar albina se poate deochea, de aceea, când vin copii străini la o stupină, prisăcarul
le spune să scuipe albinele, ca să nu se deoache; stupii descântați se stropesc cu apă descântată cu
descântec de orice alt deochi; albina se deoache numai de către anumiți oameni care au privirea
fixă; albinele deocheate mușcă, nu mai pleacă după flori, devin rele, adică sunt nervoase; între
animalele domestice, numai albina și oaia se pot deochea, numai ele se caracterizează printr-o
asemenea puritate, încât cea mai mică intenție agresivă le tulbură, le îmbolnăvește, le „spurcă”;
dacă se fură din miere sau din ceară, se pricăjesc și mor; în plus, se crede că acela care va fura miere
ori stupi va fi chinuit pe lumea cealaltă, sau va fi blestemat să moară greu; totodată, atât albina, cât
și oaia sunt considerate ca fiind viețuitoare sfinte, care aduc celui ce le îngrijește iertarea de păcate
și care purifică spațiul înconjurător, respingând prezența duhurilor malefice; asocierea simbolică
dintre albină și oaie s-a produs din cauză că ambele viețuitoare sunt, în egală măsură, harnice și
vulnerabile, ambele au cerut Demiurgului să posede o asemenea putere, încât omul să nu le poată
face nici un rău, dar drept pedeapsă pentru nesupunerea lor, Creatorul le-a blestemat să trudească
mereu, ca să-și îndestuleze stăpânul, să fie slabe și să aibă mulți dușmani; se mai crede că, după
moarte, sufletul omului se face albină, de aceea cine vede albine să știe că sunt suflete care cer de
pomană; în basme, albina figurează ca un animal-adjuvant, ea ajutându-l pe erou în timpul probelor
la care este supus, îi arată calea spre tărâmurile inaccesibile de dincolo și îi dezvăluie unele taine ale
acestora; printre multele zile consacrate albinei sunt: Măcinicii (9 martie), Bunavestire (25 martie),
Sânpetru (29 iunie), Sântilie (20 iulie), Macavei sau Macovei (1 august) și Schimbarea la Față
(Probejanie sau Probejenie - 6 august) etc. (COMAN, II, p. 2; 92; 105-108; 110-113; 139; 176).
Adevărații prisăcari, cunoscând perioada aproximativă de roire a albinelor, ascultă în fiecare seară
țârâitul mătcii, care urmează să plece a doua zi cu roiul, și pregătesc din timp coșnițele și știubeiele,
le ung cu florile cele mai căutate de albine, ei înșiși evitând să mănânce usturoi și ceapă și păstrând o
deplină curățenie trupească și vestimentară; se spune că este bine să prindă roiul numai un om
„curat”, un bărbat bătrân, blând și bun la inimă, sau să nu se încumete să prindă roiul omul care este
bolnav, sau nervos, precum și cei răi la suflet să nu se apropie de albine, fiindcă nu-i suferă; dintre
animale nu suferă în special caii și, când intră vreun cal în prisacă, toate albinele îl mușcă; la români,
credința generală este că, în jurul datei de 14 septembrie (Înălțarea Sfintei Cruci), albinele încep să
se ascundă, să se adăpostească de frigul iernii; începând cu această zi, situată în preajma
echinocțiului de toamnă, prisăcarii bagă stupii în bordeie sau alte lăcașuri special amenajate, iernatul
durând cam șase luni; deci anul agricol se întinde de la 17 martie (Cuviosul Alexie, omul lui
Dumnezeu) până la 14 septembrie și de la 14 septembrie la 17 martie; prima perioadă este perioada
fertilă a stupului, cea de a doua este perioada sterilă; împărțirea anului în aceste două etape este
similară cu aceea a anului agricol în general, pentru că îndeletnicirea albinăritului este strâns legată
de flora meliferă; obiceiul numit „Retezatul sau tunsul stupilor” este fixată de tradiție, în raport de
zonă, la Sântilie (2o iulie), Macovei (1 august) sau la Schimbarea la Față sau Probejenie (6 august);
ziua aleasă, de obicei joia, se împarte în două: recoltatul mierii dimineața și ospățul după amiaza;
„Retezatul stupilor” este, în Moldova și Bucovina, o adevărată sărbătoare a recoltei, când rudele,
vecinii și prietenii gustă miere și beau țuică îndulcită cu miere; dacă albinele se grăbesc să culeagă
nectar și polen dis-dimineață și nu se depărtează de stupi, este semn de ploaie; dacă scot zi și noapte
în prisacă un zumzet permanent, timpul va deveni, din frumos, posomorât, ploios și furtunos; dacă
albinele zboară în apropierea stupilor, sau intră cu grămada înăuntru mai înainte de a se însera, este
semn de ploaie și furtună; când albinele devin rele, când năvălesc pe om și îl mușcă, este semn că va
ploua; când vin cu grămada de la câmp și altele nu mai pleacă înseamnă că în curând va ploua; când
albinele astupă toamna urdinișul, este semn că iarna va sosi timpuriu; tot semn de ploaie este și
când trântorii zboară dinaintea stupului - Suceava; primăvara și vara, când albinele nu se depărtează
prea mult de stupi, sau vin de la câmp în număr mare și se bulucesc la urdiniș, este semn că, peste 4-
5 ore, vremea va deveni furtunoasă, cu ploi abundente - Maramureș; roitul stupilor este localizat de
apicultori ca având loc în mod obișnuit în perioada dintre Duminica Mare (Rusaliile) și Sânpetru (29
iunie), sau, dacă iarna se prelungește în primăvară, între Sânpetru și Sântilie - 20 iulie (2. MARIAN, I,
p. 86; 12. GHINOIU, p. 219-220; 222- 223; BOGDAN, p. 134). Ca să fie curtate și jucate de flăcăi mai
insistent, fetele poartă cu ele o crenguță ruptă din copacul pe care s-a prins un roi de albine -
Muntenia; nu-i va merge bine celui care i se fură faguri din stupi - Țara Oltului; Suceava; se crede că
tânărul care visează albine zburând îi va merge foarte bine în perioada următoare, dar, dacă visul
aparține unui om bătrân, aceluia îi va lua foc gospodăria - Suceava; când albinele aglomerează
urdinișul, sau zboară multe în jurul stupului, este semn că nu peste multă vreme va ploua abundent -
Tecuci; Iași (2. GOROVEI, p. 6; 223; 260; 266; GOLOPENȚIA, p. 135). În ornamentica tradițională
românească, albina, reprezentată în formă reală sau sub formă de puncte, simbolizează bunăstarea
și prosperitatea (ZAHACINSCHI, p. 43). Va fi bine pentru cine visează albine, dar se va trezi cu
dușmanii intrând în casa celui care se visează atacat de albine; este semn de lipsuri, nevoi, secetă
pentru cel care visează stup de albine - Suceava (NOTE, Băncescu).