Orbirea duhovniceasc

Orbirea duhovniceasca: INDARATNICIA IN REFUZUL ADEVARULUI si

NEPASAREA FATA DE DUREREA ALTORA. Grozavia de a nu vrea sa
vezi si a nu vrea sa iubesti
10-08-2013Sublinieri
Print

Sfantul Vasile al Kinemei despre orbirea duhovniceasca

Atunci cand citesti istorisirile evanghelice despre minunile vindecarilor savarsite
de catre Domnul, dai atentie, fara sa vrei, descrierii mijloacelor acestor
vindecari. Domnul vindeca rareori numai cu cuvantul sau numai cu
rugaciunea. De obicei, vindecarii ii premerge un oarecare gest fizic sau
o atingere; mai mult decat atat, metodele folosite de Mantuitorul sunt
foarte diverse, nu se repeta aproape deloc si sunt intotdeauna adaptate
particularitatilor cazului respectiv. Ba il ia pe bolnav de mana, ajutandu-l sa
se ridice (v. Mc. 1,31; 5,41; 9, 27), ba isi baga degetele in urechile surdului
(v. Mc. 7,33), ba isi pune mainile pe ochii orbului (v. Mc. 8, 25), ba Se atinge de
bubele leprosului, spunand: Curateste-te! (v. Mc. 1,41). Uneori cere de la
bolnav sa faca ceva, o miscare (v. Mc. 2, 11; 3, 5). La randul lor, oamenii care
cereau ajutor de la Domnul Iisus Hristos se straduiau, mai intai de toate, sa se
atinga de El sau de haina Lui (v. Mc. 3,10; 5,27-28; 6,56).
Bineinteles, aceasta se explica, in parte, prin faptul ca de la El emana o
putere harica, tamaduitoare (v. Mc. 5,30), care actiona asupra bolnavilor
prin atingere dar, pe de alta parte, e limpede ca Domnul, folosind
diferite metode de vindecare, urmareste niste scopuri ale Sale aparte.
tim deja ca o conditie indispensabila a vindecarii bolnavilor era credinta lor in
Mantuitorul. Fie voua dupa credinta voastra, spunea Domnul de obicei, si, ca
sa-l faca pe om mai receptiv la puterea harica a tamaduirii, Se straduia in
primul rand sa destepte in el aceasta credinta. Gesturile si atingerile de care
Se folosea slujesc aceluiasi scop.
Pentru om este incomparabil mai usor sa creada in posibilitatea
insanatosirii daca simte atingere pe locul bolnav. Simplul cuvant ori
simpla privire nu pot produce un efect de aceeasi intensitate. In anumite
cazuri ca, de exemplu, cu cel surd a fost folosit poate singurul mijloc posibil
pentru a-i da de inteles bolnavului si a-l convinge ca Domnul vrea sa-l
tamaduiasca. In orice caz, in domeniul credintei gestul palpabil sau faptul
real, simtit sau trait personal de om, este incomparabil mai convingator
decat vorbele. Atunci cand Domnul Se atingea de bolnav, acesta vedea si
simtea ca este vindecat. La marturia auzului se adauga marturia de doua ori
mai puternica a vazului si a pipaitului, si cu acest reazem credinta slaba se
intarea.
Credinta numai din auzire este cu mult mai slaba decat credinta care
vine din lucrurile traite personal, in care omul a participat in mod activ
sau pasiv.

Pe de alta parte, atingerea de rana sau

de partea bolnava a corpului vorbea despre dragostea si compasiunea
Domnului fata de omul suferind mult mai limpede si mai graitor decat
ar fi putut s-o faca cuvintele. Dragostea cere intotdeauna o apropiere
mare, palpabila, si doctorul ce isi examineaza pacientul de la distanta,
temandu-se sa se atinga de el, nu va fi niciodata in stare sa insufle mare
incredere si dragoste, ca sa nu mai vorbim de faptul ca in asemenea conditii
este absolut imposibil sa simti si sa crezi in sinceritatea compasiunii lui; mai
degraba poti presupune ca simte doar scarba si dezgust fata de pacient. In mod
corespunzator, si in sufletul bolnavului apar diferite sentimente, fiindca sufletul,
fara sa vrea, raspunde la dragoste cu dragoste, la nepasare si dezgust cu
dusmanie. Atingerile Mantuitorului, slujind drept expresie a compasiunii
Lui fata de oamenii suferinzi si provocand in sufletul lor un raspuns pe
masura, intarea, fara indoiala, dragostea dintre Dumnezeiescul
Vindecator si pacientii Lui.
In domeniul dragostei, faptele reale au, de asemenea, mai multa
insemnatate decat cuvintele.
Aceasta lege a zamislirii si intaririi credintei si dragostei trebuie luata in
consideratie, fiindca ea ne ajuta sa gasim mijloace de vindecare a bolilor
sufletesti despre care va fi vorba mai jos.

Grava este orbirea fizica, pe care o vindeca Domnul. Orbului ii este cu

desavarsire inaccesibila uriasa lume a imaginilor vizuale, care alcatuieste
aproape jumatate din impresiile exterioare pe care sufletul le primeste. Pentru
el nu exista soare stralucitor, zori trandafirii, cer azuriu, jocul de culori al
curcubeului; nu exista tablourile trezirii pline de bucurie si apusului soarelui,
cand primele manunchiuri de raze jucause tasnesc de dincolo de orizont, aurind
varfurile muntilor, copacilor si crucile de pe biserici, sau apusul ganditor si lin,
cand soarele rosiatic se cufunda alene in norii vineti, imbracand tot cerul in
purpura. Ii sunt inaccesibile frumusetile naturii cu verdele intunecat al padurilor,
cu holdele aurii, cu nesfarsita felurime a florilor, fluturilor si gazelor colorate ba
viu, ba gingas. Tot farmecul minunat al lumii lui Dumnezeu ce se revarsa in
simfonii si game de culori este ascuns de orb. El nu ii vede nici pe oamenii
apropiati, nu vede persoanele care ii sunt scumpe, nu vede obiectele indragite.

Grea este viata pentru orb!

i mai rea, si mai

primejdioasa pentru om este insa starea asa-numitei orbiri
duhovnicesti, care se manifesta de obicei sub doua forme: orbirea
credintei siorbirea dragostei. Orbirea fizica ii aduce omului o multime de
amaraciuni si de neajunsuri, dar sufletul, in manifestarile sale inalte, sufera
relativ putin din aceasta cauza; adeseori, insuficienta impresiilor
exterioare sporeste bogatia trairilor launtrice, care se dezvolta in locul
lor, si viata duhului chiar are de castigat in multe privinte, datorita
concentrarii si adancirii in sine a omului. Domnul intelepteste orbii, spune
cuvantul lui Dumnezeu. Lipsa vederii este compensata de ascutirea altor
simturi, de puterea atentiei si a gandirii si de profunzimea constiintei de sine.
Orbirea duhovniceasca doboara sufletul, il schilodeste, silindu-l sa duca
o viata incompleta, si ii opreste cu desavarsire dezvoltarea
duhovniceasca, duce la pierzare si descompunere.
Prima forma a orbirii duhovnicesti orbirea credintei consta in aceea
ca omului ii este cu totul inaccesibila si de neinteles lumea
duhovniceasca, adica lumea fiintelor duhovnicesti si a trairilor duhovnicesti in
impartasire cu acestea. Omul nu o stie, nu o simte, fiindca nu crede si nu poate
sa creada.
Bineinteles, si pentru credinciosi este inevitabila o anumita orbire, fiindca lumea
duhovniceasca nu este imediat accesibila simturilor noastre fizice, multe lucruri
ce tin de ea nu ne apar limpede, multe sunt absolut ascunse de cunoasterea
noastra. Cunoasterea deplina e cu putinta pentru noi numai in viitor, cand se va
strica zidul cel din mijloc al despartiturii dintre noi si aceasta lume si cand vom
trece pe taramul ei. Acum vedem ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata
catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am
fost cunoscut si eu, zice Sfantul Apostol Pavel (I Cor. 13, 12). Din taramul
necunoscut al lumii de dincolo, Domnul ne-a descoperit si ne descopera
numai lucrurile de care avem neaparata nevoie ca sa ne mantuim sau,
cum zice Sfantul Ioan Damaschinul, Dumnezeu, fiind atotstiutor si
ingrijindu-Se de folosul fiecaruia, a descoperit tot ce ne e de folos sa
stim si a trecut sub tacere lucrurile pe care nu le putem incapea.
Oricum, aceste cunostinte partiale i-au fost date credinciosului in masura
necesara, si atat calea vietii, cat si scopul ei ultim ii sunt totusi limpezi, desi
poate ca el nu vede toate amanuntele si zigzagurile ei. Cineva a comparat
calea credintei cu un drum acoperit de ceata. Departarile, peste care s-a
asternut ceata, nu se vad; drumul se pierde in negura si nu se vad nici
piedicile care se pot afla pe ea, insa deslusim limpede spatiul
urmatorilor cativa pasi; peretele de ceata pare a se despica inaintea
noastra si putem inainta cu destula siguranta, fara sa ne poticnim.
Vedem si soarele, a carui sfera de foc se intrevede prin ceata;
orientandu-ne dupa el, ne putem da seama, in mare, incotro ne
indreptam si putem aprecia in ce masura ne apropie de tinta drumul pe
care mergem. Totusi, nu suntem orbi si nu ne pierdem ca intr-un intuneric
lipsit de orice lumina. Exista insa o multime de oameni ce sufera de orbire
absoluta si indaratnica, oameni care in domeniul credintei nu sunt in
stare sa distinga nimic.
Degeaba te-ai apuca sa-i explici cartitei ascunse in vizuina ei ca pe cer
straluceste soarele si ca lumea nu se margineste nici pe departe la vizuina de
sub pamant. N-o s-o convingi deloc, n-o s-o faci sa te creada.

Exista oameni de acest fel.

 Luati-i, de exemplu, pe farisei.
Acestia Il observa cu atentie pe Domnul, Ii cunosc fiecare pas. Toate
minunile Lui neobisnuite se savarsesc inaintea lor. i ei nu cred.
Nasterea Lui este insotita de semne uimitoare, care i-au tulburat pe astronomii
din tot Orientul. Invatatii pagani, magii, au venit de departe sa se inchine
Dumnezeiescului Prunc, I-au gasit pestera, ieslea, si au crezut. Fariseii nu
cred.
Ei stiu prea bine prorociile cartilor Vechiului Testament. Vad limpede ca aceste
prorocii se implinesc in persoana Domnului. Nu au cum sa nu vada asta, fiindca
Domnul Insusi puncteaza in mod constant toate aceste vechi preziceri care se
implinesc asupra Lui. i totusi, ei nu cred.
Multimi de popor Il urmeaza pe Hristos. Bolnavii se napustesc spre El ca sa il
atinga, fiindca atingerea Lui este de ajuns ca sa vindece. Puterea Lui este atat
de mare, incat nu poate fi socotit un simplu om.Fariseii nu cred.
Domnul potoleste viforul cu cuvantul, merge pe valuri ca pe uscat. Valurile,
vantul, marea toate stihiile lumii Ii sunt supuse. Il invie pe fiul vaduvei din
Nain, o invie pe fiica lui Iair, il invie pe prietenul Sau Lazar, care incepuse deja
sa putrezeasca dupa petrecerea de patru zile in mormant. Impresia este uriasa.
Intreg poporul este gata sa-L recunoasca drept Mesia pe Domnul. Numai
fariseii nu cred.
Ei cer dovezi noi si semne din cer dar se poate spune cu toata
convingerea ca ei n-ar fi dat crezare nici unui semn. Atunci cand omul a
hotarat sa nu creada in nimic este cu neputinta sa-l convingi. Nu il
influenteaza nici macar faptele cele mai evidente, cele mai uimitoare.
Nu degeaba ii numeste Domnul calauze oarbe (Mt. 23, 24), care ii calauzesc
pe alti orbi si sunt gata sa cada in groapa (Mt. 15,14).
Tocmai aceasta este orbirea duhovniceasca a credintei, despre care vorbind,
Domnul Iisus Hristos lamureste ca cei loviti de ea, vazand, nu vad, si, auzind,
nu aud, nici nu inteleg, si ca se implineste asupra lor prorocia lui Isaia, care
zice: Cu urechile veti auzi, dar nu veti intelege, si cu ochii va veti uita,
dar nu veti vedea (Mt. 13,13-14).
Atunci cand Sfantul Ioan Gura de Aur, marele arhiereu al
Constantinopolului, a inceput sa tina cuvantari indraznete in care o
mustra pe imparateasa Eudoxia, imparateasa, turbata de furie, a
obtinut un decret de exil impotriva lui, dar in aceeasi noapte capitala a
fost zguduita de un cutremur puternic, ce s-a facut simtit mai ales in
jurul curtii imparatesti si in palatul insusi. In toiul noptii, imparateasa
Eudoxia, inspaimantata, plansa, a dat fuga la imparat. L-am surghiunit pe
drept, a strigat ea, si pentru asta Domnul ne pedepseste. Trebuie sa-l aducem
neaparat inapoi, altfel o sa pierim cu totii. Ioan a fost adus inapoi, insa nu
pentru multa vreme. Lectia a fost uitata, si orbirea de mai inainte a pus
din nou stapanire pe imparateasa. Acesteia i s-a parut ca degeaba s-a
speriat, ca nu glasul lui Dumnezeu a rasunat manios prin cutremur. Au
inceput iarasi intrigi, arhiereul a fost osandit din nou la exil si in aceeasi
noapte, in Catedrala Sfanta Sofia a izbucnit un incendiu ce a distrus biserica,
cladirea senatului, casele bogate care inconjurau piata, si a amenintat palatul
imparatesc. Semnul maniei lui Dumnezeu era limpede, insa orbirea
inchisese deja strans ochii duhovnicesti ai imparatesei si ai carmuirii.
Acestia nu au vrut sa vada nimic, si Sfantul a ramas in exil.
Atunci cand omul nu vrea sa creada, el este orb fata de cele mai limpezi
dovezi si fapte.
Exista o poveste veche despre un preot care a incercat sa il convinga pe un
necredincios ca minunile sunt posibile.

Inchipuiti-va a zis el ca ati cazut din clopotnita si ati ramas in viata Eu

cunosc un asemenea caz. Oare aceasta nu-i o minune?

Nu, e o intamplare! a replicat necredinciosul.

Bine, sa zicem ca asa este Dar daca a doua oara se intampla acelasi lucru, si
iar ati ramas in viata, nici atunci nu recunoasteti ca e minune?

Nu, e o fericire! a zis necredinciosul.

Dar daca ati cazut si a treia oara si ati ramas iarasi nevatamat, ce o sa mai
spuneti?

O sa spun o sa spun ca este un obicei! a gasit replica necredinciosul.

I-a fost mai usor sa admita ca omul se poate obisnui sa zboare de pe

clopotnita decat sa recunoasca posibilitatea minunii. Asa sunt toti
rationalistii contemporani, si mai ales cei care se ocupa cu falsificarea istoriei
evanghelice: Lev Tolstoi, Renan, Strauss si asa mai departe.Recunoscand
dinainte ca nu exista minuni si nici nu pot exista, ca si cum acesta ar fi
un adevar evident si incontestabil, acestia ori elimina din Evanghelie
toate locurile unde se vorbeste despre minunile Mantuitorului, ori le
rescriu in asa fel incat sa inlature toate elementele de miraculos.
i nimic nici autoritatea Apostolilor, nici martorii oculari, nici traditia
bisericeasca pastrata cu multa grija nu-i poate convinge de contrarul si nu le
poate destrama orbirea.

De unde vine aceasta orbire?

In acea marturie a Prorocului Isaia la care face trimitere Domnul Iisus Hristos
(Is. 6, 9-10), dupa cum am vazut mai sus, El arata pricina acestui
fenomen: Inima acestui popor s-a invartosat, si cu urechile greu aude, si
ochii lui s-au inchis, ca nu cumva sa vada cu ochii, si sa auda cu
urechile, si cu inima sa inteleaga, si sa se intoarca, si Eu sa-i
tamaduiesc pe ei (Mt.13,15).
Asadar, Domnul arata doua pricini ale orbirii credintei:

1. Invartosarea si stricarea inimii.

2. Lipsa constienta a dorintei de a cere ajutor de la Dumnezeu.
Intr-adevar, de obicei oamenii sunt necredinciosi nu pentru ca socot
insuficiente si prea putin convingatoare temeiurile credintei, ci pentru
ca isi inchid ochii ca nu cumva sa vada cu ochii si sa auda cu
urechile, adica pur si simplu nu vor sa vada dreptatea. Iar de dreptatea
lui Hristos nu vor sa stie, intrucat aceasta impiedica viata lor patimasa
si vicioasa, cerand de la ei curatie si sfintenie si dandu-le in vileag
inima invartosata, patata de pacat. O asemenea inima va respinge si va
uri intotdeauna dreptatea care o mustra, asa cum imparateasa Eudoxia l-a
urat si l-a prigonit pe Sfantul Ioan Gura Aur, asa cum fariseii L-au urat pe
Domnul iar respingand dreptatea, inima invartosata Il respinge in acelasi
timp si Dumnezeu, izvorul a toata dreptatea, si nu mai poate, nici nu
vrea, sa se intoarca spre El.
Pe de alta parte, nici Domnul nu Se poate descoperi unui asemenea om in inima
lui stricata si in sufletul lui intunecat, de unde a fost izgonita lumina credintei,
fiindca nu sunt indeplinite conditiile indispensabile pentru aceasta. Dumnezeu
lumina este, si intuneric nu este intru Dansul iar daca asa stau lucrurile, cum
poate El sa Se descopere in inima intunecata si stricata, fiindca ce
impartasire are lumina cu intunericul? Doar cei curati cu inima Il vor vedea
pe Dumnezeu. Pe langa asta, Domnul nu sileste niciodata vointa omului si-
i intinde mana de ajutor numai venind in intampinarea propriilor lui
nazuinte, daca el insusi doreste acest lucru.
i atunci, ce sa faca omul care sufera de orbirea credintei? Unde va gasi
vindecare?
Acolo unde a gasit-o si orbul din Evanghelie: in harica atingere a
Domnului. Dar pentru a primi aceasta atingere tamaduitoare trebuie sa
vina la Hristos asa cum a venit orbul, cerand ajutor (v. Mc. 8,22). Trebuie
neaparat sa se intoarca spre Dumnezeu, sa apeleze la El. Asta in primul
rand. Rugaciunea fierbinte, nadejdea inimii in ajutorul lui Dumnezeu,
contemplarea launtrica a chipului smerit, plin de dragoste, al lui Hristos: iata
primii pasi care il ajuta pe om sa isi recapete vederea duhovniceasca!
Al doilea lucru ce trebuie facut reiese limpede din reflectiile de mai sus: trebuie
neaparat sa se ingrijeasca de curatirea inimii, iar la aceasta ajuta viata
potrivita cu poruncile lui Dumnezeu, lepadarea dupa putere de lume si
silirea de sine spre tot lucrul bun.
Trebuie neaparat sa inceapa sa traiasca asa cum o cere Evanghelia.
Mi se va replica: Dar intoarcerea catre Dumnezeu si viata potrivita cu poruncile
Lui presupun deja credinta: or, tocmai credinta lipseste. Problema este tocmai
aceasta: cum sa aprind credinta? Iar de vreme ce eu nu cred in Dumnezeu, cum
pot sa ma intorc spre El si sa recunosc voia Lui drept lege a vietii mele? Sfatul
dumneavoastra cuprinde o contradictie launtrica.

Sunt nevoit sa ripostez: nu-i adevarat! A trai asa cum cere credinta poti, la
inceput, si fara sa ai credinta.
Va amintiti legea pe care am dedus-o cu privire la zamislirea si intarirea
credintei? Faptele si actiunea au mai mare insemnatate pentru
dezvoltarea credintei decat cuvintele. Asadar, este indispensabil sa ne
cufundam cat mai curand si cat mai hotarat in domeniul faptelor si
experientelor personale in loc sa pierdem timpul cu filosofari si dispute
lipsite de scop si lipsite de rezultat. Experienta personala de viata,
interpretata cu buna credinta, va va da infinit mai mult decat toate
reflectiile teoretice si vorbele goale. Chiar fara sa aveti credinta, daca
veti trai asa cum o cere credinta veti simti curand dreptatea legilor
acestei vieti, si aceasta dreptate, traita si verificata de voi personal, va
va convinge mai mult decat orice

altceva. Uitati-va prin ce

mijloace desteapta Domnul credinta in oamenii care Ii cer ajutorul.Inainte ca
acestia sa primeasca de la El vindecare si sa se convinga ca ea se savar-
seste asupra lor cu adevarat, Domnul cere de la ei gesturi ce presupun
ca vindecarea s-a savarsit deja si ca sunt sanatosi cu desavarsire. De la
cel cu mana uscata cere sa intinda mana bolnava ca si cum ar fi fost sanatoasa
(v. Mc. 3, 5); paralizatului ii spune: Ridica-te, ia patul tau si umbla (Mc. 2, 11);
orbului ii porunceste sa priveasca (v. Mc. 8,25).
Peste tot, bolnavul incepe prin a savarsi un gest potrivit credintei, si in
acelasi timp apare credinta insasi, care provoaca urmarea reala:
vindecarea. Aceasta urmare, ca fapt incontestabil si evident, care
justifica credinta, o intareste pe aceasta in mintea omului, dandu-i forta
unei convingeri temeinice, lipsite de indoieli. La fel se intampla si in via-
ta noastra. Procedati potrivit credintei, implinind voia lui Dumnezeu, si veti
vedea ca rezultatele actiunilor voastre va vor indreptati credinta si vor dovedi
originea dumnezeiasca a legilor ei.
Invatatura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis, spune Iisus Hristos. De
vrea cineva sa faca voia Lui, va cunoaste despre invatatura aceasta daca este
de la Dumnezeu sau daca Eu vorbesc de la Mine Insumi (In 7,17).

Asadar, iata sfatul care poate fi dat oamenilor ce sufera de orbirea

credintei: neavand credinta, sa traiasca potrivit credintei.
Nu mai putin primejdioasa pentru viata duhovniceasca este si o orbire de alt

gen: orbirea dragostei,care consta in

aceea ca omul parca nici nu i-ar baga de seama pe semenii sai. E pe de-
a-ntregul absorbit de sine insusi, nu se gandeste decat la sine, la
foloasele sale, la interesele sale. Viata altuia nu-l intereseaza. Este
nepasator fata de durerea celorlalti, trece pe langa aproapele aflat in
nevoie fara sa-l bage in seama, suferintele semenilor nu-l tulbura. Este
inchis cu totul in egoismul sau.
Vad oamenii ca niste copaci umbland (Mc. 8, 24), a zis orbul atunci cand
Domnul i-a pus asupra lui mainile. Exact la fel ii priveste pe toti oamenii
si egoistul orb. Pentru el, acestia nu au mai mare pret decat niste
copaci. Egoistul inchis in sine nu simte necazul aproapelui, nu-l misca
nenorocirile lui si nu se ingrijeste absolut deloc de bunastarea lui
morala, nici de cea materiala. Ca fiinta care simte, gandeste, sufera
pentru el, aproapele nu exista. Pur si simplu nu ii pasa de ceilalti
oameni.
Daca de la acesti egoisti orbi ne vom indrepta atentia spre oamenii cu o inalta
viata duhovniceasca vom vedea imediat ca in psihologia acestora grija
pentru aproapele, mai ales pentru sporirea lui duhovniceasca, a alcatuit
intotdeauna o trasatura principala, fundamentala. Din numeroasele
exemple de acest gen vom da aici miscatoarea istorie din viata Cuviosului
Avraamie Zavoratul, care a fost povestita cu multa maiestrie literara de catre
Cuviosul Efrem Sirul.
Fericitul Avraamie, zice Cuviosul Efrem, avea un singur frate, care murind a
lasat in urma o fiica. Cunoscutii, luand-o, au adus-o la unchiul ei atunci cand era
in varsta de sapte ani, iar acesta i-a poruncit sa vietuiasca in chilia dinafara,
fiindca el se zavorase in chilia dinlauntru. Intre ei era o fereastra, prin care el o
invata Psaltirea si celelalte Scripturi. Impreuna cu el isi petrecea fata vremea in
privegheri si psalmodieri, si precum el pazea infranarea, asa o pazea si ea si
sporind cu osardie in nevointa, se straduia sa implineasca toate virtutile,
deoarece Fericitul Il ruga de multe ori pe Dumnezeu pentru ea, ca mintea ei sa
fie atintita catre El si sa nu se lege cu grijile de cele pamantesti, fiindca tatal ei
ii lasase avere mare, iar el a poruncit: sa fie impartita numaidecat saracilor.

i ea insasi il ruga pe unchiul sau zi de zi, graind: Ma rog, parinte, sfinteniei

tale, si ma cuceresc cuviosiei tale: roaga-te pentru mine ca sa ma izbavesc de
gandurile cele necuviincioase si viclene, si de toate cursele vrajmasului, si de
feluritele uneltiri dracesti. i asa se nevoia cu osardie, pazind pravila sa de
nevointa iar Fericitul se bucura vazand preafrumoasa ei vietuire, si osardie, si
blandete, si iubire de Dumnezeu. i a petrecut impreuna cu dansul in
nevointa ani douazeci, ca o mielusea preafrumoasa si ca o porumbita
fara de intinaciune.
Dupa ce s-a incheiat insa al douazecilea an, sarpele cel iscusit in
amagiri, vazand-o cum se intraripeaza cu virtutile vietii calugaresti si ca
toata cugetarea ei e la cele ceresti, a intins cursa ca s-o vaneze si a
gasit vas gata spre pierzare.
Un oarecare, ce purta numele de monah, mergea cu multa osardie la
Fericitul, ca sa stea de vorba cu el despre cele duhovnicesti insa
vazand-o la fereastra pe fericita fecioara si intunecandu-se cu mintea,
nenorocitul a poftit sa-i graiasca, si a pandit-o vreme indelungata, ca la
un an de zile, pana cand a gasit prilej si a lipsit-o de fericita petrecere
in acel loc cu adevarat asemenea Raiului. Caci, amagita fiind de sarpe, a
deschis usa chiliei si a iesit, prin inselarea vicleanului diavol pierzand
maretia fecioriei curate si de Dumnezeu indragite.
i dupa cum stramosilor, dupa ce au gustat din rodul oprit, li s-au
deschis ochii si au cunoscut ca sunt goi, asa si dansa, dupa savarsirea
pacatului, s-a spaimantat cu mintea, a cazut in deznadejde, si-a sfasiat
haina, se batea peste fata si a vrut sa se spanzure, graind inlacrimata in
sinea sa: Am murit acum, pierdut-am zilele mele, pierdut-am rodul nevointei
si al infranarii, pierdut-am osteneala cea cu lacrimi, L-am maniat pe Dumnezeu;
singura m-am ucis, pe cuviosul meu unchi l-am aruncat in intristarea cea mai
amara si m-am facut batjocura diavolului. Dupa acestea, la ce bun sa mai tra-
iesc, nefericita de mine? Vai mie, ce am facut? Vai mie, carei nenorociri m-am
supus? Vai mie, de unde am cazut! Cum s-a intunecat mintea mea? Cum m-am
lasat amagita de cel viclean? Cum am cazut, nu inteleg; cum m-am poticnit, nu
pot sa pricep; cum m-am spurcat, nu stiu. Ce nor mi-a acoperit inima, incat nu
am vazut ce fac? Unde sa ma ascund ? Incotro sa plec? Unde sunt povetele
unchiului meu celui cuvios? Nu mai cutez sa privesc la cer, fiindca am murit lui
Dumnezeu si oamenilor; nu mai pot privi aceasta fereastra, caci cum voi mai
vorbi iarasi eu, pacatoasa, cu barbatul acesta sfant? Mult mai bine sa plec de
aici intr-un loc unde nu ma cunoaste nimeni, fiindca nu mai am nadejde de
mantuire.
Sculandu-se, a plecat indata in alta cetate si, schimbandu-si hainele
sale, a tras la un han[1]. Cand s-au intamplat cu dansa lucrurile
acestea, Cuviosul a vazut in vis un sarpe mare, infricosator la infatisare,
suierand puternic, care, iesind din locul sau, s-a tarat pana la chilia lui
si, afland o porumbita, a inghitit-o, dupa care s-a intors iarasi in locul
sau. Trezindu-se din somn, Cuviosul s-a intristat foarte si a prins a plange,
zicand: Nu cumva satana porneste prigoana asupra Sfintei Biserici si pe multi ii
va intoarce de la credinta? Nu cumva in Biserica lui Dumnezeu va sa se
intample eres sau schisma? i, rugandu-se lui Dumnezeu, a grait asa:
Iubitorule de oameni, Care toate le stii dinainte, Tu singur stii noima vedeniei
acesteia. Dupa doua zile a vazut iarasi ca sarpele acela iese din locul
sau, intra la dansul in chilie, isi pune capul la picioarele sale si crapa,
iar porumbita aceea se arata vie, fara sa aiba intinaciune. Trezindu-se din
somn, a chemat-o o data si de doua ori pe Maria, zicand: Scoala-te, ca de
doua zile te lenevesti a deschide gura ta ca sa-L slavoslovesti pe Dumnezeu!
iar intrucat nu a primit raspuns si era de acum a doua zi cand nu o auzea cum
canta, dupa obicei, psalmii, a priceput ca despre dansa era vedenia si, suspi-
nand, a grait cu plangere mare: Vai! Lupul cel rau a rapit-o pe mieluseaua
mea, si copila mea a cazut in robie! iar ridicand glasul sau, a
adaugat: Mantuitorul lumii, Hristoase, intoarce-o pe mieluseaua mea,
Maria, in curtile vietii, ca batranetea mea sa nu se pogoare cu intristare
la iad. Nu trece cu vederea rugaciunea mea, Doamne!
Cele doua zile in care avusese vedenia insemnau cei doi ani pe care
nepoata lui i-a petrecut in lume iar el nu inceta, ziua si noaptea, a-L
ruga pentru dansa pe Dumnezeu. Dupa doi ani a fost instiintat unde si cum
traieste, si, chemand pe un cunoscut al sau, l-a trimis acolo sa afle cu de-
amanuntul unde traieste nepoata sa si felul cum isi petrece viata. Acela s-a
dus, a aflat toate de-a fir a par, a vazut-o cu ochii sai si, intorcandu-se,
a vestit Fericitului toate: si locul, si purtarea Mariei. Fericitul,
incredintandu-se ca dansa este, a cerut sa i se aduca o haina
ostaseasca si un cal, si a iesit din zavorarea sa. Imbracand haina
ostaseasca si o gluga care sa-i ascunda fata, a luat cu sine un ban si,
incalecand, a pornit la drum. Precum iscoada trimisa sa cerceteze o
cetate sau o tara poarta, ca sa se ascunda de locuitorii de acolo, haine
ca ale lor, asa si Fericitul Avraamie calatorea in haina straina, ca sa-l
biruie pe vrajmas.
Ajungand la locul cu pricina, a intrat in han, a tras acolo si s-a uitat in toate
partile ca s-o zareasca pe Maria. Apoi, dupa ce a trecut o vreme fara s-o vada,
i-a zis zambind hangiului: Prietene, am auzit ca ai o fata foarte frumoasa; as
avea placere s-o vad. Hangiul, vazandu-i caruntetile si varsta, l-a osandit in
sinea sa, insa i-a raspuns: Am, si, cu adevarat, foarte frumoasa este, caci
Maria era de o frumusete neobisnuita. Fericitul l-a intrebat: Cum o
cheama? Acela i-a zis: Maria. Atunci, Fericitul i-a zis cu chip bucuros:
Cheam-o ca sa ma veselesc astazi cu ea, fiindca am indragit-o foarte din
auzite. Chemata, Maria s-a dus la dansul, si indata ce Avraamie a
vazut-o in hainele acelea si cu infatisare de curva, tot trupul lui si toata
alcatuirea lui mai ca s-au prefacut in lacrimi, dar s-a intarit in inima sa,
ca intr-o cetate cu neputinta de cucerit, cu iubirea de intelepciune si
infranarea, ca Maria sa nu-si dea seama si sa nu fuga.
Cum sedeau si beau impreuna, Fericitul a inceput sa stea de vorba cu dansa ca
un om aprins de focul nestins al dragostei.

Iata cu cata barbatie se lupta el impotriva diavolului si, rapindu-i roaba,

a dus-o inapoi in camara de nunta a lui Hristos!
Pe cand Fericitul statea de vorba cu dansa, ea, sculandu-se si imbratisandu-l, a
sarutat grumazul lui, si pielea lui era inmiresmata de vietuirea cea ingereasca.
Atunci si-a amintit indata de nevointa sa si, suspinand, a zis: Vai mie! Han-
giul i-a zis uimindu-se: De doi ani vietuiesti aici, doamna Maria, si
niciodata n-am auzit din partea ta suspin sau vorba de acest fel. Ce s-a
intamplat acum cu tine? Ea a raspuns: O, daca as fi murit acum trei ani!
Fericita eram atunci. Iar Fericitul, ca sa nu dea de banuit, i-a grait aspru: Ce
te-ai apucat sa-ti amintesti de pacatele tale acuma, cand esti cu mine? i,
scotand indata banul, l-a dat hangiului si i-a zis: Gateste-ne o cina grozava. O
sa ma veselesc astazi cu aceasta fata, caci de departe am venit de dragul ei.
Iata adevarata intelepciune dupa Dumnezeu! Iata chibzuinta
duhovniceasca! Ce mestesug iscusit impotriva diavolului! Cel ce de
cincizeci de ani, nevoindu-se, nu pusese in gura paine, mananca acum
carne ca sa mantuiasca un suflet vanat de diavol!
Pe cand se indulceau de cina, fata a zis: Sa ne sculam, domnule, si sa mergem
in pat! El a raspuns: Sa mergem!, si s-au dus impreuna in dormitor. Fericitul
a vazut patul si s-a asezat pe el fara preget.

Nu stiu cum sa te numesc, desavarsitule om al lui Hristos! Dupa ce in cei

cincizeci de ani ai nevointei tale ai dormit pe o rogojina, acum ai sezut pe pat
fara sovaiala! Toate acestea intru slava lui Hristos le-ai facut: ai venit singur, ai
mancat carne, ai baut vin, ai tras la han, ca sa mantuiesti sufletul ce pierea. Iar
noi, cei putini la suflet, incepem sa strambam din nas la vreme
nepotrivita, atunci cand trebuie doar sa-i spunem cuvant de folos
aproapelui.
Asadar, a sezut pe pat, iar Maria i-a zis: Domnule, lasa-ma sa-ti scot
incaltarile, dar Fericitul i-a raspuns: inchide usa cu cheia, si pe urma o sa-mi
scoti incaltarile. Ea s-a straduit sa-i scoata mai intai incaltarile, insa el nu-i
ingaduia. Atunci, a inchis usa cu cheia, iar Fericitul i-a grait: Vino mai aproape,
doamna mea Maria! si cand s-a apropiat de dansul, Avraamie a apucat-o ca
sa nu poata fugi de el, si-a scos de pe cap gluga si, scaldat in lacrimi, a prins a-i
spune: Nu ma recunosti, Maria, copila mea? Nu sunt eu parintele tau,
Avraamie? Nu eu te-am crescut? Ce s-a intamplat cu tine, copila mea?
Unde e chipul ingeresc pe care il aveai? Unde sunt lacrimile? Unde e
privegherea impreunata cu strapungerea sufleteasca? Din ce inaltime
cereasca ai cazut in prapastia pierzarii! De ce m-ai parasit si m-ai
aruncat in intristare nesuferita? Cuprinsa de spaima, ea a incremenit, nu
mai putea sa-si ridice fruntea si, uluita, a ramas in mainile lui ca piatra, biruita
de frica si de rusine iar Fericitul, lacrimand, ii graia mai departe: De ce nu
imi raspunzi, copila mea? Nu pentru tine am venit cu durere aici?!
Asupra mea sa fie pacatul tau, copila, eu voi raspunde pentru tine
inaintea lui Dumnezeu in Ziua Judecatii, eu voi aduce pocainta pentru
acest pacat al tau! Asa a rugat-o pana in miez de noapte, staruind ca sa o
induplece iar ea, prinzand intrucatva curaj, i-a grait asa: De rusine nu pot
intoarce catre tine fata mea. Cum voi chema preacuratul nume al
Hristosului meu? Spurcata sunt de intinaciunea noroiului. Fericitul i-a zis
din nou: Asupra mea sa fie pacatul tau, copila mea; de la mine va cere
Dumnezeu socoteala pentru acest pacat al tau, numai asculta-ma: sa
mergem, sa ne intoarcem la locul nostru. Te rog, copila mea, miluieste
batranetile mele, indura-te de caruntetile mele! Te rog, copila mea
iubita, scoala-te si urmeaza-ma! Ea i-a raspuns: Daca va primi
Dumnezeu pocainta mea, voi merge, insa la tine cad si rog cuviosia ta,
sarutand sfintele tale urme, caci te-ai milostivit asa de mine si ai venit
aici ca sa ma scoti din cursa diavolului. i punandu-si capul la picioarele
lui, a plans toata noaptea, zicand: Ce voi rasplati tie, domnul meu, pentru
toate acestea? Iar cand au dat zorile, Fericitul i-a spus: Scoala-te, copila
mea, sa plecam de aici! Ea i-a raspuns: Am aici ceva aur si niste
haine; ce poruncesti sa fac cu ele? Fericitul a grait iarasi: Lasa-le
aici, fiindca toate acestea sunt partea celui viclean. i sculandu-se, au
iesit fara intarziere. El a pus-o pe cal si, bucurandu-se, mergea inaintea ei, si
precum pastorul, cand afla oaia cea pierduta, o ia pe umerii sai, asijderea si
Fericitul mergea cu inima bucuroasa. i cand au ajuns la locul lor, a
zavorat-o in chilia dinlauntru, iar el petrecea in chilia cea dinafara iar
ea, imbracata in sac, cu smerenie si multe lacrimi, in priveghere si
infranare, se pocaia neabatut si cu multa osardie, cazand la Dumnezeu
si rugandu-se Lui.
 Asa este iubirea sfintilor. Asa este grija lor de
aproapele, de mantuirea lor si de propasirea lor morala. Ce bine ar fi
daca am putea sa le urmam exemplul macar putin! Viata ar fi infinit mai
fericita daca ne-am aminti porunca pe care a dat-o Mantuitorul la Cina cea de
Taina: Sa va iubiti unul pe altul: precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi
sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti
ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii (In 13,34-35).
Egoismul inchis in sine, cu nepasarea lui fata de aproapele, este
primejdios tocmai prin faptul ca reprezinta piedica cea mai insemnata
in calea implinirii acestei porunci fundamentale a Domnului nostru Iisus
Hristos.
Firea oricarui om, care este zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu,
cuprinde, impreuna cu celelalte insusiri ce tin de asemanarea cu Dumnezeu, si
un graunte de dragoste fireasca insa in forma sa primara,
nedezvoltata inca, acest embrion reprezinta doar o necesitate
nedefinita, inconstienta, de a iubi, si nu iese dintre hotarele acestei
necesitati. El se dezvolta doar atunci cand ia forma concreta altfel spus,
atunci cand aceasta necesitate a dragostei isi gaseste un obiect viu, adica atunci
cand omul manat de aceasta necesitate isi aplica sentimentul la un alt om: la
inceput, bineinteles, la cineva mai apropiat mama, tatal si asa mai
departe. Incetul cu incetul, in acest cerc trasat de dragoste incep sa
intre si alte persoane, mai departate. Numarul celor iubiti creste
treptat, si totodata creste grauntele innascut al dragostei, prefacandu-
se, in cele din urma, intr-o dragoste mare, atotcuprinzatoare.
Daca aceasta dragoste nu ramane, totodata, numai un sentiment
nedefinit si inactiv, ci omul o manifesta in mod activ prin faptele bune
fata de aproapele sau, prin grija fata de el, prin atentia fata de el, ea
devine mai intensa, mai fierbinte, mai trainica.
Aceasta e legea inimii, legea dezvoltarii dragostei.
Iar daca omul traieste viata egoismului ingust, daca nu vrea si nu-i
trebuie sa aplice fata de nimeni sentimentul firesc al dragostei si sa-l
dezvolte practic prin faptele binelui si milostivirii, acest dumnezeiesc
dar al dragostei se atrofiaza si piere in mod inevitabil. Micul embrion
cere ingrijire, atentie, fara de care se ofileste, se usuca, si omul este
cuprins treptat de o intunecata orbire duhovniceasca orbirea
dragostei, cand inceteaza cu totul sa-si mai observe si sa-si mai
inteleaga aproapele.

[1] In acele vremuri hangiii erau adeseori si proxeneti (n.tr.).

(din: Sfantul Vasile al Kinemei, Evanghelia pentru omul modern.

nvturi din Evanghelia dup Marcu volumul 1, Editura Sophia, 2013