Familia creștină și problema homosexualității(II)

Înainte de trece la abordare problemei, vreau să menționez că am încercat să

folosesc un limbaj de bun simț. Nu am vrut să fie deranjant sau ofensator. E o temă
delicată și din această pricină am întâmpinat dificultăți în exprimarea noțiunilor.
Recunosc că limbajul este un pic „la limită”, întrucât nu suntem obișnuiți cu tratarea
acestor probleme de la amvonul bisericilor, dar întrucât atacurile la care societatea este
supusă din partea minorităților sexuale, obligă la folosirea unui astfel de limbaj.

Problema homosexualității
Păcatul, ca abatere de la scop, de la sensul bun dat de Dumnezeu lucrurilor, își are
începutul odată cu căderea lui Lucifer. Diavolul dintru început păcătuiește (I In. 3, 8) și
din invidie îl amăgește și pe om, întrucât nu dorește comuniunea omului cu Dumnezeu.
Fenomenul atracției între persoanele de același sex se datorează răzvrătirii omenirii
împotriva lui Dumnezeu. Este o urmare a stricăciunii aduse în lume prin păcatul
strămoșesc.
Odată stabilită această premisă, reflecțiile pe care le vom face se bazează pe
convingerea că nu Dumnezeu îi face pe oameni homosexuali. Dumnezeu i-a făcut pe
oameni bărbat și femeie, pentru ca ei să trăiască o viață de iubire prin comuniunea lor
complementară pe toate planuri: sufletesc și trupesc. Oamenii care simt altfel, se simt
atrași trupește de persoanele de același sex, căutând împlinirea lor, se datorează stării
căzute a omenirii în care s-au născut, au crescut și pe care(starea căzută) nu o depășesc
prin Biserică.
În vreme ce atracția față de o persoană de gen opus manifestată atât sentimental
cât și trupesc(dar în cadru familial) este un element esențial în viața omului, dorințele
homosexuale nu sunt parte a identității sexuale fundamentale a unei persoane.
Tradiția Bisericii arată că pot fi o atașare, am putea spune atracție, iubire
curată(agape) între persoane de același sex. Este vorba de o iubire firească, naturală, care
nu are nimic întinat în ea, o iubire care este dumnezeiască. Astfel de iubire se naște între
tată și copiii lui, între mamă și fetele ei, între surori, între frați; aceeași iubire se naște
între rudeniile după trup și cele duhovnicești; o iubire curată și divină există între duhovni
și fiul său duhovnicesc. Exemplele de genul acesta pot continua. Sunt, iată, cazuri în care
iubirea nu are o altă fațetă decât cea sufletească. Este o iubire fără de care omul nu poate
trăi. Este iubirea comunitară caracteristică omului- chip al lui Dumnezeu.
Potrivit învățăturii ortodoxe, dragostea poate fi exprimată fidel și rodnic, exlusiv
în comuniunea complementară, necondiționată și dătătoare de viață dintre un bărbat și o
femeie, după modelul lăsat de Hristos, în comuniunea Sa de iubire cu Biserica, cu care
devine un trup. Din această perspectivă, atracțiile trupești dintre persoanele de același sex
sunt o abatere de la normalitatea dragostei lăsate de Dumnezeu, sunt o trădarea dragostei.
Relațiile firești, trupești, dintre bărbat și femeie pot fi după voia lui Dumnezeu
doar în cadrul unei căsătorii bazate pe o relație de iubire complementară, necondiționată,
credincioasă și durabilă, căsătorie ce îmbină caritatea, prietenia, afecțiunea și dorința
pentru o unire castă și sfântă în slujba Domnului. O astfel de iubire nu începe niciodată
cu plăcerile de sub pântece și nu este definită, susținută sau desăvârșită de ea. Actul unirii
dintre un bărbat și o femeie care sunt căsătoriți este întotdeauna o desăvârșire supremă a
dragostei unuia pentru celălat în duh și adevăr, întregită în cele din urmă în Dumnezeu.
Astfel, se observă limpede că scopul căsătoriei, nu este trupesc, ci duhovnicesc; căsătoria
urmărește desăvârșirea bărbatului și a femeii în iubire. Dar, tot în cadrul acestui urcuș,
iubirea lor devine rodnică, dătătoare de viață, adică vizează și nașterea de copii. De aceea,
Biserica nu poate accepta căsătoriile între persoanele de același sex, o relație de genul
acesta batjocorește instituția familiei și aduce o serie de probleme de ordin moral, social
și medical.
De multe ori, în zilele noastre prin diferite mijloace auzim, vedem, suntem
martori, vrând sau nevrând, la diferite situații care, în mod normal, spunem că nu ne
afectează. Deși susținem aceasta, în mintea noastră se întipăresc astfel de imagini și
rămân ascunse, uneori neieșind la suprafață, sau uneori dând o luptă în gândul nostru.
Mintea este locul în care diavolul încearcă să introducă gânduri îndemnătoare la păcat,
gânduri de care ne este rușine. Cu toate acestea, astfel de gânduri nu ar trebui să genereze
teamă, neliniște, rușine și sentimente de vinovăție, așa cum se întâmplă adesea, în
persoanele care sunt încercate de asemenea gânsuri, dorințe și sentimente. Fiecare dintre
noi se confruntă cu ele, adesea nu pentru că vrem sau datorită unei greșeli pe care am
făcut-o. Deși astfel de gânduri și simțăminte ne asaltează fără să avem o vină, avem
responsabilitatea făță de Hristos, să le robim și să redirecționăm. Credincioșii pot desluși
pricinile gândurilor sau pot practica asceza(post, rugăciune multă) pentru a surpa aceste
gânduri; pot totodată să evite să se gândească la lucruri care pricinuiesc și încurajează
acele simțăminte întru săvârșirea păcatului. Tradiția Bisericii recomandă ca pricipal
remediu Spovedania. Păginile Patericului sunt pline de astfel de întâmplări când ucenicii
mergeau la un avvă(părinte duhovnicesc) pentru a scăpa de acele gânduri păcătoase, iar
mărturisindu-le au scăpat de ele. Tot în filele de Pateric găsim cuvinte/întâmplări care
întăresc cele spuse mai sus. Redăm doar două exemple în aceste sens, deși ele sunt mult
mai multe. A întrebat avva Anub pe avva Pimen despre gândurile cele necurate pe care
le naște inima omului și despre poftele cele deșarte. Și i-a zis lui avva Pimen: au doară
va slăbi securea fără cel ce taie cu ea? Însă tu nu le da lor loc, nici nu te îndulci cu
dânsele și rămân nelucrătoare. De asemenea, Un frate a venit la avva Pimen și i-a zis:
avvo, multe gânduri am și mă primejduiesc din pricina lor. Și l-a scos bătrânul afară din
chilie și i-a zis: întinde brațul și ține vânturile. Iar el i-a zis: nu pot să facacestea. Și i-a
zis bătrânul: dacă asta nu poți s-o faci, nici gândurile nu le poți opri să nu vină. Alt
lucru este însă să le stai împotrivă.
Din păcate însă, tot mai mulți oameni, în special în societățile secularizate din
zilelel noastre, sunt convinși că gândurile și simțămintele lor păcătoase, inclusiv(și în
special) cele referitoare la desfrănare(sub toate aspectele) sunt perfect normale și naturale
și ca atare le definesc în mod esențial personalitatea. De aceea nu văd niciun motiv pentru
care le-ar opune rezistență, disciplinându-le și în cele din urmă distrugându-le.
Dimpotrivă, sunt pe deplin convinși că dacă ar proceda astfel ar fi necinstit, că astfel și-ar
nega propria personalitate și s-ar ucide, ceea ce, potrivit învățăturiii ortodoxe, este exact
contrariul adevărului.

Ce e de făcut?
Este o întebare firească ce se naște pentru creștinul adevărat. Loviturile mediatice
din partea activiștilor pentru „drepturile” minorităților sexuale sunt tot mai violente. Nu
de puține ori ajungem să ne simțim marginalizați, de-a dreptul discriminați de cei ce se
plâng întruna că sunt discriminați. „A fi normal” a ajuns să fie considerat demodat, ba
chiar ofensator față de acești indivizi. A spune NU legalizării relațiilor homosexuale,
reprezintă în viziunea lor, un atac împotriva umanității. Iarăși am putea da exemple
despre așa-zisa discriminare la care asistăm. Le Parisien, un ziar francez, țară care a
legalizat căsătoriile homosexuale semnalează un caz: „Primarul unui mic oraș din Franța
a anunțat că refuză să oficieze o „căsătorie” între doi bărbați care au domiciliul pe
teritoriul localității al cărei primar este. Este primul primar care se împotrivește noii legi
care atribuie numele și drepturile aferente căsătoriei unor cupluri de același sex. Jean-
Michael Colo, primarul orașului Arcangues, din regiunea de sud a departamentului
Pirinei-Atlantic, cu populație majoritar bască, riscă să fie condamnat la închisoare,
până la cinci ani, și la plata unei amenzi de 75.000 euro. El a spus că nu se teme de
aceste consecințe ale gestului său și că va merge până la capăt.”
Iată, o primă victimă a abuzurilor la care sunt supuși oamenii normali. Nu vrem
prin acestea să trezim ura față de acești oameni bolnavi. Vrem să tragem un semnal de
alarmă. Ilegalitatea ce se pedepsea cu închisoarea în urmă cu trei-patru decenii înainte în
România, acum stă așezată la masă sub umbrela drepturilor minorităților, protejată de
autoritățile subordonate chipurilor cioplite ale demnitarilor fără demnitate și autoritate
morală, pierdute pentru aceiași 30 de arginți cu care Iuda Iscarioteanul a plătit „taxa de
intrare în gheena”.
Biserica nu urăște păcătosul, ci păcatul. Soluția nu este lupta împotriva oamenilor
bolnavi, ci soluția este vindecarea lor. Noi, creștinii drept-măritori suntem datori să
afirmăm cu tărie instituția căsătoriei în normalitatea și firescul ei-bărbat și femeie.
Suntem datori să apărăm valorile fundamentale ale neamului nostru. Suntem de asemenea
chemați să arătăm celor căzuți în mrejele păcatului, starea degradantă în care se află.
Cuvântul nostru s-ar putea să cadă într-un suflet lipsit de interes, dar viața noastră curată
va fi exemplul cel mai concludent. Grija Bisericii pentru cei aflați pe această cale a
pierzării presupune îndelungă-răbdare, milă și iubire; necesită o uriașă capacitate de
discernere, de a vedea, de a înțelege, de a spune adevărul cu iubire, de a suferi cu răbdare,
adesea într-o tăcere dureroasă, plină de rugăciune și de nădejde. Toate acestea de pe
poziția fermă de susținere a demnității familiei tradiționale. Subliniez aceasta pentru
a nu se înțelege că poziția noastră e una statică; e una dinamică, vie și lucrătoare.
„Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. Bucuraţi-vă în nădejde; în
suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc,
binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele
bune înaintea tuturor oamenilor.Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în
bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui
Dumnezeu), căci scris este: "A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul".
Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea,
căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci
biruieşte răul cu binele!(Rom. 12)

Ilota Sorin