Anul VI, Nr.

42, 43, Octombrie, Noiembrie 2017

Anul IV nr.28 Iunie 2015
 Sfera Eonică

MEMBRI FONDATORI
ISSN 2286 - O5O9
ISSN-L 2286 - O5O9

N.N.Negulescu
- Iniţiator, prim fondator şi ex-director Al.Florin Ţene
al revistei Constelaţii diamantine.
- Iniţiator, prim fondator şi actual - Membru al Academiei
director/redactor-şef al revistei Regatul Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.
Cuvântului.
- Membru al Academiei - Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români.
Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.
- Director/Redactor-Şef al revistei Sfera
Eonică.

Parteneri culturali
 Sfera Eonică

Colectivul de Redacţie:

Membri de Onoare
Academician Constantin Bălăceanu-Stolnici
Prof. univ. dr. Ruxandra Vidu, Preşedintă a Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (ARA)
Scriitor, Dramaturg, Regizor, Corneliu Leu, Distins Promotor Cultural
Membru Fondator al Uniunii Scriitorilor Români
Membru Fondator al Uniunii Ziariştilor Români
Membru Titular al Organizaţiei Internaţionale a Ziariştilor
Membru Titular al Institutului Internaţional Jaques Martin
Prof.Dr.Adrian Botez, Membru al USR, Director al Revistei “Contraatac”
Prof.univ.Dr. Jean Valery Popovici, Paris
Dwight Lucian-Patton, Director/Publisher, Revista “Clipa”, SUA
Vera Luchian-Patton, Editor in Chief/Publisher, Revista “Clipa”, SUA
Prof. univ. dr. Ion Paraschivoiu, membru ARA.
Maria Diana Popescu, Redactor Şef-Adjunct la Revista “Agero”, Stuttgart, Director la Revista “Art Emis”,
Director al Departamentului Art Emis Academy din cadrul Societăţii Culturale Art Emis
Cristian Petru Bălan, Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, SUA
Prof. Univ.Dr. Livia Vianu, Director MTTLC, Universitatea Bucureşti
Tudor Şerbănescu artist plastic, Preşedinte al Societăţii Centro Pro Arte Contemporane

Director/Redactor-Şef
N.N.Negulescu, Membru LSR Redactori Principali
Prof. Dr. Viviana Milivoievici, Cercetător științific, Academia Română -
Filiala Timișoara, Institutul de Studii Banatice “ Titu Maiorescu “, șef
Redactori Şefi-Adjuncţi departament critică literară
Cezarina Adamescu, Membră USR Prof./Editor R.N.Carpen, Şef Departament Proză
Eliza Roha, Membră USR Dr. Stelian Gomboş, Şef Departament Spiritualitate Creştină

Redactori
Secretar Directorat Lector univ.Dr. Alina Beatrice Cheşca
Marian Malciu, Membru LSR Prof. Elen Lackner, Uruguay / Argentina
Asistent Nursing, ALF Miami, Florida, Secretar Executiv
Neuropsihologie, Centrul de Cercetare Științifică Havana, Cuba,
T. Diaz-Dimas ( Tahirys Tahoro ), Cuba / USA
Secretar General de Redactie: Luca Cipolla, Italia
Ing. Rodica Cernea Dr. Elena-Maria Cernăianu, scriitoare
Tudor Șerbănescu, Artist Plastic

Redactori Asociaţi
Ionuţ Caragea, Membru USR, Cofondator şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Româna din
Quebek, Membru de Onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ
George Roca, Editor-Şef al Revistei „România Vip”, Australia
Simona Botezan, Jurnalist de Limbă Română la Washington DC, Director-Adjunct al Ziarului „Mioriţa” SUA
Mariana Zavati Gardner, Membră a Royal Society of Literature, UK
Octavian Dumitru-Curpaş, Publicist Arizona
Slavomir Alamajan, Scriitor, Canada
Constantin Roşu Pucu, Scriitor, Noua Zeelandă

Redactor Principal Tehnoredactare:

Ing. Rodica Cernea

Coperta:
Ing. Rodica Cernea

Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor publicate revine autorilor

Revista poate fi accesată la: https://www.scribd.com/user/37281470/Viviana-Milivoievici
E-mail Director/Redactor-Şef: n.negulescu@yahoo.com
Creaţiile literare se transmit pe adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, Nr.61, Craiova Dolj, România, Cod 200541
Tel.Redacţie: 0351. 418. 010
 Sfera Eonică

SUMAR

Gilda Rojas Dondi ........................................................pag.27
Adrian Botez........................................................................pag.5
Cezarina Adamescu.............................................................pag.6 Eugen Cojocaru.............................................................pag.29

Dan Lupescu .......................................................................pag.9 Viviana Milivoievici......................................................pag.33

Petru Solonaru ..................................................................pag.14 Florina Dinu..................................................................pag.34

Gabriela Căluțiu Sonnenberg............................................pag.16 Ramona Müller .............................................................pag.34

N.N Negulescu...................................................................pag.17 Urfet Şachir....................................................................pag.35

Elen Lackner .....................................................................pag.20 Miguel Contreras ..........................................................pag.40

Adelaida Hidalgo...............................................................pag.22 Maritere Luque .............................................................pag.41

Luca Cipolla ......................................................................pag.24 Elena-Maria Cernăianu .................................................pag.43

Edwin Cruz Villegas .........................................................pag.26 Claudia Patricia Ortega Guerrer.....................................pag.44

Juan José Lorente...............................................................pag.26 Olgheț Văduva ..............................................................pag.46

García Orihuela .............................................................pag.47
 Sfera Eonică

NOI ARHIVE, NOI COMORI, NOI DESCOPERITORI: „ARHIVELE DE LA HAŢEG –

Monografii, legende şi vivisecţii”, de CONSTANTIN STANCU

(Editura CronoLogia, Sibiu, 2017 – 204 pagini)

Născut în toi de legendă şi vârtejuri istorice milenare, haţeganul CONSTANTIN STANCU îşi
reînnoieşte dezvăluirile şi revelaţiile, în noua sa carte monumentală, „ARHIVELE DE LA HAŢEG –
Monografii, legende şi vivisecţii”, Editura CronoLogia, Sibiu, 2017 (care o continuă pe prima: Arhivele
de la Haţeg: de la Neantia la Vâltoarea Sufletelor, Editura Realitatea Românească, Vulcan, 2010).

Cartea sa cea nouă nu este, cum s-ar crede, la o privire superficială, doar o reluare de recenzii, publicate,
în timpuri trecute, prin reviste – ci, în primul rând, o viziune cronicărească şi critică, deosebit de
temperată (deşi „patima topos-ului” clocoteşte, sub crusta obiectivităţii!): CONSTANTIN STANCU
îşi iubeşte şi-şi respectă, ca nealtul, locul naşterii, care coincide cu punctul ZERO al pornirii istoriei
daco-valahe şi, de ce nu, chiar mundane.

De aceea, nu ne miră deloc, ci considerăm ca urmând logica memoriei Haţegului, când autorul dedică
mai bine de 60 de pagini scrierilor şi cercetărilor acribioase asupra istoriei şi mitologiei originar-haţegane, ale lui IANCU BADIU:
„Badiu Iancu, un pasionat de istoria Ţării Haţegului” (p. 16), „Cultura de Haţeg: Mistere, arheologie, suferinţă...” (p. 19), „Haţeg,
un turn de veghe pentru o mie de naraţiuni” (p. 22), „Valea Sargeţiei, povestea Ţării Haţegului în vremuri complicate” (p. 28),
„Haţeg, epopee şi farmec” (p. 35), „Istoria de Haţeg” (p. 43), „Despre <<DISTRICTUL>> Haţeg” (p. 51), „Haţeg, un oraş între două
lumi” (p. 60), „Haţeg: Cheia unui oraş în tranziţie” (p. 65).

Se spune că Haţegul ar fi fost, la începuturile istoriei dacice, capitala Daciei...Nu se ştie adevărul adevărat despre această afirmaţie, încă
neprobată suficient, dar se ştiu nişte realităţi lingvistice:

„<<Terra Harszoc>> avea un statut special, f[cea parte din voievodatul lui Litovoi. Era locuită de <<olahi>>. (...) Era un castelan de
Haţeg, era o cetate, un district, a fost un sat, a devenit un oraş, târg însemnat, a fost un <<fluvium Haczac>>. Sursele sunt profunde,
denumirea trimitea la un <<haţeg>>, pădure măruntă, hăţiş, dar nu şi denumire coruptă de funcţionarii din cancelariile vechi,
interesaţi să facă stăpânilor pe plac.

Poate o familie de frunte a dat denumirea localităţii – Haczoku -, apoi a pierit în negura vremurilor. Unii au considerat că Haţegul
a fost <<colţul din spate>>, un umăr de deal – o localitate de margine de lume! Denumirea putea proveni de la un loc de judecată,
<<şase scaune de judecată>>. Capitala Daciei romane se numea <<Sarmazege>>, o denumire mai puţin remarcată de istorici, dar
posibilă sursă pentru numele actualei localităţi. Cumanii puteau să-şi fi lăsat urmele pe aici – <<hârs>>, însemna URS (n.n.: de
fapt, nu cumanii, ci dacii simbolizau casta războinicilor, prin URS!). În Europa Evului Mediu exista un titlu nobiliar: <<herzog>>,
<<herstsog>>, <<herceg>>, <<herţeg>> (n.n.: însuşi Mircea cel Bătrân se intitula „herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului...”)” – cf.
Iancu Badiu, Haţegul, din cele mai vechi timpuri, până la anul 1700, p. 22).

Suferinţele haţeganilor au continuat, înafară de ocupaţia romană, sub austrieci: Haţegul era zonă grănicerească! „Pentru că Haţegul a
fost un oraş grăniceresc, a fost nevoie de o abordare a fenomenului regimentelor din Haţeg, cu toate regulile, drepturile şi obligaţiile
care rezultau din această activitate specială, într-un imperiu care se apăra de celelalte imperii, cu analizarea vieţii de zi cu zi, cu
problemele care măcinau traiul grănicerilor din această cetate (...) Haţegul era controlat în stilul marilor imperii!” – cf. Iancu Badiu,
Oraşul Haţeg sub stăpânirea austriacă, 1688-1867, p. 28).

Dar Haţegul a fost şi zonă de cultură, iluminată de trecerea unor personalităţi de geniu, ale daco-valahilor de altădată: AUREL VLAICU,
OCTAVIAN GOGA, familia DENSUŞIANU, ION POP RETEGANUL, NICOLAE R. DANILESCU – dar şi EMINESCU, sau
BOGDAN PENTRICEICU HAŞDEU şi NICOLAE IORGA. Pe aici a trecut MIHAI VITEAZUL, în drum spre Praga şi, apoi, spre
Alba Iulia…la Prislop este locul minunat, în care are sălaş de veci Duhul Sfânt al lui ARSENIE BOCA…

“Ţara Haţegului a fost vizitată intens de Nicolae Iorga, marele istoric, care a ajuns în posesia unui document important: CONDICA
HAŢEGULUI, unde au fost însemnări în limbile română, germană, maghiară, latină (…). Nicolae Iorga a deplâns, în anul 1923,
modul în care era administrată mărturia despre o lume care a fost, în antichitate, în acest ţinut. Cărturarul a revenit în Ţara
Haţegului în anul 1940, a călătorit prin zonă ca un cuceritor, fotografiile sale din acea perioadă sunt, şi acum, păstrate în casele
oamenilor” (cf. Iancu Badiu, Oraşul Haţeg în perioada interbelică, 1914-1944, p. 45).

Dar Haţegul înseamnă şi ciocniri (uneori, sângeroase…!) şi armistiţii religioase, între romano-catolici, ortodocşi, greco-catolici, lutherani,
penticostali, baptişti…înseamnă şi societăţi cultural-literare (Haţeg – filială a ASTREI!), biserici, reviste, viaţă literară, mai obscură sau
mai activă…înseamnă adeziuni la mişcările sociale şi naţionale valaho-ardeleneşti (anii răscoalei lui Horia şi ai revoluţiei 1848-1849, a
lui Avram Iancu, sunt scrise, în Cronica Haţegului, cu sânge şi lumină!)…

…În anii comunismului stalinist incipient, “au apărut la putere pături sociale anistorice: evreii, maghiarii, ţiganii, minorităţile
naţionale, săracii, refugiaţii de război, trimişii de la centru (…). În anul 1948, a început fenomenul de captare a Bisericii Greco-
Catolice, în cadrul Bisericii Ortodoxe…într-o reîntregire forţată, din motive politice şi de strategie comunistă” – cf. Iancu Badiu,
Oraşul Haţeg în regimul comunist, 1944-1965).

…Azi, Haţegul trăieşte mari nedumeriri şi, de multe ori, dezamăgiri istorice…dar, alături de tragedii, ei ştiu să nădăjduiască în victorii
viitoare: “…marile unităţi din domeniul agro-alimentar au dispărut, nu au rezistat în faţa cerinţelor pieţii naţionale şi internaţionale.
Abatorul de prelucrarea cărnii, Fabrica de bere, unităţile industriei locale, o parte din meşteşugari dispar sau îşi reduc mult activitatea.
(…) O nouă lume se naşte, încet, oamenii trăiesc după noile reguli, respiră libertate, responsabilitate, tragedii, victorii nesperate” (cf.
Iancu Badiu, Haţegul, un oraş în tranziţie, între două lumi – 1989-2015).

C-aşa-i românul: “cel mai adaptabil animal terestru…”.

După recenzarea analitică şi creatoare de perspective “de mare altitudine şi sintetice”, ofertante de viziuni mai clare, asupra istoriei şi
destinului haţegan – scriitorul CONSTANTIN STANCU pune în evidenţă potenţialul creator-artistic al “topos-ului sacru”, Haţegul
-5-
 Sfera Eonică


natal. Adică, nu doar recenzează, ci prezintă personalităţile şi opera unor scriitori de “primă mână”, truditori ai Duhului şi condeiului, din
“zona sacrală”: RAUL CONSTANTINESCU (pseudonimul lui Constantin Constantinescu), nu doar scriitor, ci şi eminent folclorist
(“Ca la o adevărată judecată a satului sunt strigate toate fetele şi nevestele din sat, fiind luate în râs defectele şi viciile acestora, în
diferite feluri de batjocuri, la adresa lor, apoi se iau în râs gospodarii beţivi, mincinoşi, leneşi, lăudăroşi, zgârciţi, făloşi etc., având ca
scop îndreptarea năravurilor rele” – cf. Raul Constantinescu, Străvechi tradiţii şi creaţii populare, din Ţara Haţegului, p. 91) – apoi,
apreciatul profesor de Română, monograf şi scriitor haţegan, “meditativul şi generosul” RADU IGNA, apreciat de EUGEN EVU ca
posedând, în romanele sale, “o luciditate insuportabilă” (Vâltoarea, Valea proscrişilor, Nimic deosebit în timpul serviciului meu – cf. p.
97) – după care urmează un “intermezzo” poetic stancian: Ţara Haţegului, Cer de iarbă la Ponorici, Toamnă latină, Sarmizegetusa…

Mai sunt evidenţiaţi, întru Gloria de Duh Haţegan: PETRU ISTRATE (profesor de Chimie, în Haţeg, între 1967-1971 şi Cetăţean de
Onoare “al oraşului Baia Mare, în anul 2010”), scriitor de proză scurtă şi cronicar al vieţii cultural a Haţegului – DACIAN MUNTEAN,
DANIEL PIŞCU – dar şi, “cu osebire”, TIBERIU LĂPĂDĂTONI (“Tibi, cum îi spun prietenii”), cu multiple vocaţii: profesorale,
teologice, lingvistice, semantice, omiletice, de hermeneutică biblică etc. “A călătorit mult, fiind pasionat de peregrinări, într-o lume
în mişcare, şi ea”… - dar, mereu, s-a întors la obârşia sa haţegană. Decedat în 2016: “A lăsat o vie amintire, pentru oamenii care l-au
cunoscut şi apreciat. Spirit elevat, a suferit în tăcere, în unele moment ale vieţii, pentru că viaţa i-a rezervat şi umbre, invidii, dureri.
Cărţile sale sunt importante pentru că pun în valoare principiile creştine de viaţă şi cunoaştere şi reflect lumea văzută prin ochii unui
dascăl pasionat, iubitor de călătorii şi prieten curat…” – cf. CONSTANTIN STANCU, Tiberiu Lăpădătoni, un gând şoptit: Spre
culmi…

Cartea lui CONSTANTIN STANCU se sfârşeşte printr-o vie şi dinamică prezentare a propriei vieţi şi opere evolutive, a activităţilor sale
de tip monahal-culturale (medioevice, dar şi renascentiste!), completate de aprecierile unor critici consacraţi şi de imagini foto ale
cărţilor şi prietenilor săi, scriitorii analizaţi şi psihanalizaţi, în cuprinsul acestei cărţi-monument.

Carte-monument pe care, întru lămurirea unor probleme de identitate spirituală şi naţională, ar face tare bine s-o citească (şi să mediteze,
adânc, asupra celor citite…) cât mai mulţi dintre daco-valahi…sau dintre cei care, încă, se mai pretind a fi…a aparţine…a exista, întru
Daco-Valahime.

SCĂLDAT ÎN APA IERTĂRII. CREŞTINUL ÎNTRE CĂDERE ŞI RIDICARE

Pr. Dr. Gheorghe Nicolae Şincan, Condamnat la iertare, Pilde şi istorioare cu tâlc ce explică celor
mici, dar şi celor mari, că e loc pentru toţi sub soare, Editura VATRA VECHE, Târgu Mureş, 2017

Motto:

„Iertarea este o dovadă de superioritate morală, de credinţă profundă, de educaţie temeinică”.

-Cati Urucu – Umilinţă şi recunoştinţă-

Aceşti doi termeni, aparent antagonici reflectă starea omului pe pământ, conciliat şi iertat de Dumnezeu pentru toate infidelităţile
pe care le face de-a lungul vieţii. Într-adevăr, Milostivirea Divină este infinită, bunătatea Lui nemărginită şi, oricând ne întoarcem la El,
găsim iertarea, pacea şi liniştea pentru sufletul nostru zbuciumat şi rănit de păcate.

„Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca
lâna albă le voi face” (Isaia 1,18).

S-a specificat în Cartea Sfântă că Mila Domnului întrece Dreptatea. Dar nici această sfântă Milostivire nu trebuie limitată,
Dumnezeu fiind bogat în milostivire. Scandalizarea fariseilor nu este justificată în faţa Bunătăţii lui Dumnezeu, care îl poate ierta şi
mântui pe păcătos.

Nu e de mirare, aşadar, că la Dumnezeu găsim şi Milă cu prisosinţă.

Pildele şi istorioarele din această carte, constituie un adevărat Breviar al iertării şi împăcării, adevărate lecţii ţinute sistematic, cu
exemple concludente din Isoria Bisericii, a monahismului şi din viaţa curentă a credinciosului, până în zilele noastre.

O parte din texte cuprinse în acest volum, au apărut în diverse periodice şi în revistele de profil, „Flacăra lui Adiran Păunescu”,
revista „Vatra Veche”, ziarul „Lumina”, cotidianul „Cuvântul liber” (Târgu-Mureş) şi „Târgumureşanul”, dar şi în cea mai amplă reţea de
socializare, unde cititorii aşteaptă „pastila de suflet”, la cafeluţa de dimineaţă sau în loc de cafea.

E necesară şi o astfel de gustare pentru ca sufletul să se învioreze şi să rămână reavăn în tot restul zilei.

Aceste mici pilde sunt aşteptate de cititori cu nerăbdare şi dacă, din nefericire, nu apar, parcă lipseşte ceva din întregul zilei.

Metafora din titlu ar putea fi prelungită astfel: „Şi ca să te pedepsesc, am să te iubesc toată viaţa”.

Încă din primele pagini, autorul defineşte termenii: iertare şi condamnare şi legătura dintre ele. Unde există iertare, nu mai poate
fi vorba de condamnare, oricât ar fi fost vina de mare. Puterea de a ierta este dată orişicărui creştin, dar nu toţi sunt capabili de acest gest
mărinimos, care, nu numai că şterge greşeala, dar purifică trupul şi sufletul, redându-i demnitatea creştinească, îl face alb precum zăpada,
aşa cum reiese din Psalmul 50 şi din alte texte scripturistice. Nenumărate sunt exemplele de iertare, atât în Vechiul Testament, cât şi în
cel Nou. Şi dacă în textele veterotestamentare, Legea talionului, una din cele mai vechi legi existente, care consta în justa reciprocitate a
crimei şi a pedepsei, potrivit căreia vinovatul era tratat în acelaşi chip cu victima sa, adică inculpatului i se aplica o pedeapsă identică
-6-
 Sfera Eonică


sau similară cu răul săvârşit de el, această lege funcţiona din plin şi oamenii puneau la mare preţ răzbunarea, sub deviza: „Ochi pentru
ochi şi dinte pentru dinte”. În Noul Testament, pe Muntele Fericirilor, Iisus Hristos abrogă această lege, instituind Legea iubirii, deasupra
deasuprelor celorlalte legi, din Decalog, sub titlul de Fericirile de pe Munte.

O serie de pericope biblice vin în sprijinul propovăduirii Legii Iubirii.

Autorul procedează ca şi în volumele precedente, în desfăşurarea acestor texte morale: anunţă tema şi sursele ei, apoi istoriseşte,
legat de această temă, o legendă, o poveste, o povestioară din vieţile sfinţilor sau ale monahilor, care serveşte drept exemplu sau pildă
în ilustrarea acestui subiect. Şi aici, sursele sunt nelimitate şi urcă până în zilele noastre. Ele (sursele) provin din: legende arabe, autori
creştini ai unor volume de povestiri şi eseuri morale, cum este Friedhelm König, germanul Karl Berghoff, sfinţii Părinţi ai Bisericii: Ioan
Gură de Aur, părintele Paisie de la Sihla, de la care aflăm „Măsura nemăsurată a credinţei”, Cuviosul Antonie, care spunea: „Dumnezeu
l-ar ierta şi pe diavol de păcatele lui, dacă s-ar smeri!”, părintele Efrem Athonitul, Avva Pimen păstorul, părintele Arsenie Papacioc,
Părintele Constantin Galeriu sau pur şi simplu poveşti din folclor. Părintele Constantin Galeriu i-a pus la încercare pe credincioşii săi,
anunţând poporul că diavolul va sosi în biserică, la o dată anume. Şi lumea a dat buzna să-l vadă pe necurat. O lecţie dură pentru credincioşii
care se codeau când era vorba de întâlnirea cu Dumnezeu, iar la întâlnirea cu diavolul s-au îngrămădit să-şi satisfacă curiozitatea.

Autorul cărţii recurge şi la exemple din viaţa şi opera unor scriitori morali, aşa cum este: Anton Pann.

O atenţie sporită se cere credinciosului, atunci când îşi rosteşte rugăciunile, grăbit şi mecanic, cu gândul la cu totul altceva, sau cu
credinţă, răbdare şi smerenie, după cum a făcut femeia samarineancă la fântână, când L-a întâlnit pe Iisus.

Temele sunt şi ele foarte variate şi inepuizabile şi ele vizează virtuţile şi viciile creştine, printre care, invidia, lăcomia, ura,
nestatornicia, minciuna, înşelătoria, superficialitatea, clevetirea (bârfa); ş.a.

Iar dintre virtuţi, statornicia, puterea credinţei, recunoştinţa, cea mai nepreţuită dintre bogăţii, etc.

Autorul recurge adeseori la exemple fabulistice, din lumea celor care nu cuvântă, pentru că uneori, oamenii înţeleg mai bine
exemplele aflate sub ochii lor, zi şi noapte, fiecare având o morală foarte clară. Limbajul fabulistic este mai clar şi nu pune mintea la
încercări şi la teste psihologice, aşa cum sunt alte genuri de scriere.

Din ele se pot extrage învăţături valabile până astăzi:

„Dragostea poate îmblânzi până şi cea mai sălbatică fiară!” (Dragostea, chiar îţi poate lua minţile);

„Iertarea e cea mai grea iubire”;

„Chiar dacă pe pământ ne vor alunga toţi oamenii, să ştim că dacă ne-am pocăit de păcate, Dumnezeu ne primeşte”; (Greşit-am
ţie, Dumnezeul meu);

„Numai prin lacrimile căinţei putem căpăta de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre” (Agăţat de cer);

Concluziile pe care le tragem din unele povestioare redate aici de părintele protopop Gheorghe Nicolae Şincan, sunt atât de simple
încât par uneori şocante: Iertarea poate duce la vindecarea trupească şi sufletească a celui care o oferă. Dar şi la cel care o primeşte.
Şi avem exemplul următor: „Unul dintre beneficiile iertării este starea emoţională şi fizică bună. Un om bolnav s-a vindecat brusc de
anemie. Medicul l-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva special în viaţa lui în ultimele zile. „Da”, a răspuns respectivul. „Deodată am putut
să îl iert pe un om căruia îi purtam o pică imensă; în momentul în care am putut face aceasta, am putut şi să spun da vieţii” (Iertarea e
cea mai grea iubire).

Este un lucru cert că pe pământ, nimeni nu este fără păcat, „toţi suntem păcătoşi, vinovaţi şi purtăm cu noi păcatele cu care ne-au
împovărat neatenţia, patimile şi slăbiciunile noastre”.

Dar, subliniază părintele-autor, cu toţii avem nevoie de iertare de la Dumnezeu. „Ca să reuşim iertarea şi împăcarea cu Dumnezeu
trebuie să ţinem seama de cuvântul evanghelic care spune; dacă iertăm oamenilor greşelile lor, Părintele Ceresc ne va ierta şi nouă
greşelile noastre”. Primul lucru pe care îl învaţă un creştin atunci când intră în Biserică, este Rugăciunea Domnească, învăţată chiar de
la Isus Cristos, care pune mare accent pe iertarea „greşiţilor noştri”. Este o condiţie esenţială. Fără a ierta, nu primim iertare.

Autorul subliniază faptul că iertarea este şi o terapie şi-l citează pe Sfântul Apostol Pavel care a scris: „Nu răsplătiţi nimănui răul
cu rău... Dimpotrivă, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi
<cărbuni de foc> pe capul lui” (Rom. 12, 17-21).

Una din povăţuirile din acest volum este să nu te laşi chinuit de duhul slavei deşarte, pentru vreun dar pe care l-ai primit de la
Dumnezeu, pentru că ţi s-ar putea retrage acest dar şi vei rămâne mai sărac decât înainte de a-l avea.

În carte există şi Istoria bătrânului Simeon de la Templul vechi din Ierusalim, care, citind un verset din prorociile lui Isaia, s-a îndoit
de naşterea Mântuitorului dintr-o fecioară şi Dumnezeu l-a lăsat să trăiască până când s-a convins de adevărul prorociei, luându-L în
braţe pe Iisus copilaş, adus la Templu de părinţii săi, la patruzeci de zile de la naştere, pentru curăţirea ritualică, aşa cum prevedea Vechea
Lege. Atunci s-a născut Cântecul lui Simeon, care se cântă şi astăzi în Bisericile creştine: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după
cuvântul Tău, în pace; că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea
neamurilor şi slava poporului Tău Israil” (Lc.2,29).

Aceasta este o pildă şi învăţătură, să nu fim îndoielnici şi să credem în cuvintele Sfintei Scripturi.

Că sufletul rămâne veşnic tânăr, este arătat în povestirea: „Ce noroc că sufletul nu îmbătrâneşte”, în care aflăm că sufletul
valorează cât preţ pune omul pe el.

Mai aflăm date despre înmormântările pentru sinucigaşi, ritualul Bisericii interzicând oficierea unei liturghii întregi şi nici primirea
acestor nefericiţi în comunitatea celor blajini.

-7-
 Sfera Eonică


O pildă bună pentru copiii care nu au grijă de părinţii lor, ajunşi la bătrâneţe, o avem în povestirea „Mintea cea de pe urmă”.

Pilde şi învăţături aforistice:

.Acela s-a mântuit, se mântuieşte şi se va mântui, care va avea credinţă neîndoielnică;

.Nu te teme, cu siguranţă vei găsi pe cineva care îşi va da seama de adevărata ta valoare;

.-Aşa este şi bârfa!, spuse părintele. După cum e imposibil să aduni penele odată ce au fost împrăştiate de vânt, la fel de imposibil
să retragi bârfele şi defăimările o dată ieşite din gură”;

.Dumnezeu caută mereu la inima omului;

.Pe Dumnezeu nu-L câştigi cu agonisita cea dinafară, ci cu buna sporire a celor dinlăuntru, cu îmbogăţirea în duh şi în adevăr”;

.Să-ţi fie inima bună!

.Lacrima pocăinţei, începutul Învierii!

.Nu există om care să nu merite iertarea şi iubirea ta;

.Ce dai câştigi, ce nu dai, pierzi, şi multe altele.

Unele din aceste pilde au caracterul unor sentinţe morale şi pot fi adaptate la lumea noastră, deşi unele îşi au rădăcinile în zorii
creştinismului sau chiar în Legea Veche.

O menţiune aparte o face autorul în privinţa copiilor care nu-şi respectă părinţii, în istorioara „Copiii necredinţei”. Părintele
Cleopa spunea că: „Cine i-a lovit pe mama sau pe tata, nu mai putrezeşte, dacă nu l-a dezlegat duhovnicul şi n-a făcut canonul!”

În privinţa nesocotirii Sfintei Taine a Spovedaniei, avem o pildă edificatoare despre un tânăr dintr-un sat din Tirol care s-a dus
la preot cu un câine de lanţ, cerându-i să spovedească animalul. Şi pentru că a nesocotit această sfântă Taină, a avut parte de o moarte
groaznică, lipsit de acest Sacrament.

Despre „Buna folosinţă a iertării” – autorul dă mărturie că, în afară de post, rugăciune, milostenie şi fapte bune, Iisus Hristos
mai cere ceva de la credincios: încetarea vrajbei şi iertarea jignirilor, lăsate nouă ca poruncă. „Sfinţii Părinţi ne învaţă că, cel ce iertă
întotdeauna câştigă.”

Şi tot din carte aflăm că: „O inimă rea, plină de necredinţă, ne poate face să ne împietrim şi să ne depărtăm de Dumnezeu.
Necredinţa este rădăcina multor păcate”.

Mai mult decât atât, părintele protopop ne oferă şi „Reţeta fericirii: Mulţumeşte-te cu ce ai!”

Într-un text scurt, autorul ne învaţă „Măreţia iertării”, o poveste foarte emoţionantă, despre un om care şi-a iertat vecinul ce-i
pricinuise o mare durere, dar în clipa îmbolnăvirii vecinului, l-a ajutat şi l-a iertat din toată inima. La întrebarea acestuia, de ce-l ajută,
vecinul milostiv a răspuns: „-O fac, pentru ca să-l păstrez pe Dumnezeu viu în mine!”

„Bunavestire, începutul mântuirii noastre” – aduce în prim plan momentul când îngerul Gavriil, în mod neaşteptat, a poposit la
tânăra fecioară Maria şi a vestit-o că va purta în pântece şi va naşte un Fiu, pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Prin aceasta, Sfânta
Fecioară Maria a devenit „poarta prin care Fiul lui Dumnezeu avea să intre în istoria lumii, adică coborârea Sa în mijlocul făpturii pe
care a zidit-o şi asumarea integrală a condiţiei umane”. Răspunsul smerit al Mariei: „Fie mie după cuvântul tău”, ne-a deschis uşa
mântuirii.

Un adevăr de netăgăduit ne este înfăţişat în istorisirea „Numai prin Cruce ajungem la Înviere”.

Despre apropierea de Dumnezeu este vorba în predica de Paşti, intitulată „Hristos a înviat!”. Aici, autorul este foarte tranşant:
„Sufletul din noi este diamantul fiinţei noastre pe care Hristos L-a sădit în noi şi îl doreşte din nou la Sine. El ni l-a dat şi-l vrea înapoi,
că este al Lui.

Ce aveţi de gând să faceţi cu această comoară? Ce vreţi să faceţi cu sufletul şi cu viaţa dumneavoastră? Unde vrem să ajungă
omenirea, dacă noi stăm mai mult cu spatele la Dumnezeu? Mereu ne plângem că lumea e rea, că oamenii se degradează văzând cu
ochii. Despre ce lume vorbim? La ce oameni ne referim? Oare nu suntem chiar noi cei pe care-i acuzăm, îi condamnăm şi-i arătăm cu
degetul?”

Excepţional este şi exemplul unui creştin, din povestioara ce dă titlul cărţii, care, fiind prigonit şi bătut de un necredincios, la
întrebarea prigonitorului cum poate să-l mai ajute în această situaţie Dumnezeu, creştinul i-a răspuns simplu:

„-El îmi dă puterea să te iert!”(Condamnat la iertare).

Şi poate că prin aceasta se deosebesc creştinii de ceilalţi oameni, prin puterea de a ierta şi de a iubi. Poruncă nouă, dată de Iisus
Hristos în veac: 34. „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe
altul. 35. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan, 13, 34-35).

Toate aceste pilde şi istorioare cu tâlc, plăcute şi moralizatoare, pot deveni lesne, instrumente şi mijloace prin care putem înainta
în viaţa de credinţă, în spiritualitate şi în exercitarea credinţei noastre.

13 Octombrie 2017

CEZARINA ADAMESCU
-8-
 Sfera Eonică

Dan Lupescu despre…

Vinovatul fără vină = Vinovatul de serviciu:

Dr. VIOREL BIRTU-PÎRĂIANU

Solitar și vag smerit, deseori solidar cu Dumnezeu

Bizar, imperial și țanțoș ca un flamingo insolit, înalt de 22 de metri - adulmecând cu al

său cioc, de un roșu seducător, smogul răsăritului de mileniu III și străbătând marile bulevarde ale unei
metropole precum New York-ul, văduvit de cer, strivit de zgârie nori, ale unui New Mexico, duhnind
de violențe nebănuite, ale unui Shanghai, a cărui populație este cam cât aceea a României, împreună cu
localitățile aparținătoare/ zona metropolitană totalizând de vreo trei ori populația patriei noastre (care-i, totuși, a șaptea țară din Uniunea
Europeană), ale torențialului New Delhi, cu sacra sa viermuială sonoră, sau dintr-un Tokyo sfidând Cercul de Foc, ori din luxuriantul,
lichid-artezianul, trufașul și junglosul pe verticală Abu Dabi -, Doctorul Viorel Birtu-Pîrăianu calcă sigur, apăsat și seniorial silaba
cuvântului românesc, cu forța înțeleptului, prea-înțeleptului elefant care dă năvală într-un supermarket de porțelanuri fine chinezești,
fără a sparge nici una dintre fragilele minuni expuse, dar și cu temeritatea nonșalantă a aceluiași flamingo, la început evocat, ale cărui
catalige, înmuiate în purpura cardinală a grației divine, fulgeră instantaneu (cu mii și mii de tâlcuri) oameni și automobile, semafoare,
sensuri giratorii și piste de decolare, heliporturi, unități de primire urgențe, stații galactice…

Munte din calcarul Marilor Piramide și al Sfinxului de pe platoul Gizeh, marmură din carnea Colosului din Rhodos, andezit
zamolxian din Cadranul Solar de la Sarmizegetusa Regia, Munte de lumină și diamant răsturnat pe o imensă plajă -, Doctorul Viorel
Birtu-Pîrăianu privește cerurile lumii/ zările și ecourile lumilor printr-un ochean invers, din chihlimbar și sare ultra-marină,
rotit totdeauna spre sine, botezând OCEAN cerul universului și al fiecăruia dintre noi, iar marea percepând-o ca pe un cer fluid,
curgând necontenit, în infinire, pe Pământul incendiat al nostru.

Altfel spus, dr. Viorel Birtu-Pîrăianu scrie o poezie de introspecție necruțătoare, în care valurile sensurilor multiple, uneori
urieșești, se zbuciumă, se bat cap în cap cu planetele Venus, Neptun, Saturn și Marte…

Dar mai ales cu Neptun și Saturn, sub ale căror gene medicul-poet, din stirpea lui Vasile Voiculescu, se născu, într-un
februarie 4, Ano Domini 1959, pe malul drept al Jiului slobozit spre Dunăre, în comuna doljeană Valea Stanciului, satul Bârza (pare-se).

De la Neptun moșteni spiritul creator, vocația idealurilor înalte și o doză mare de aptitudini convergente pentru domeniile
artistice.

Și tot de la planeta Neptun primi vaccinul de neînvins al unui elan irezistibil spre piscurile cunoașterii științifice, dar și
artistice, concomitent cu chemarea spre mister, conjugată cu arta modelării nu doar a trupului (grădina de neprețuit, în care omului
îi este dat să trăiască), ci și a spiritului.

De la Saturn primi acuitatea inteligenței deosebite, specifică marilor neliniștiți și gânditori, altoită pe tulpina viguroasă a
tenacității și voinței de a învinge.

…Prin februarie 2017, neștiind absolut nimic despre acest prolific, ciudat de prolific poet – inclus de Daniela Tiger în antologia cu
titlu îmbietor: Printre aburi de cafea (2016) -, notam, ca un novice: ,,Viorel Birtu-Pîrăianu – autorul a șapte plachete și volume de versuri,
publicate în viteză supersonică: trei în 2015, patru în 2016 – mărturisește mucalit: ,,M-am născut undeva, locuiesc pretutindeni…,/
uneori mă regăsesc nicăieri, de ce scriu?... ca să pot respira…,/ cine sunt eu/ un om ce de o viață/ încearcă să trateze trupul și sufletul/ sau
poate sunt o pană ce visează pe o coală albă,/ nu sunt nici far și nici lanternă/ sunt doar o scânteie/ viața mea e o pagină deschisă pentru
cei ce vor veni… ,, .

De astă-dată – când am aflat că a avut îndrăzneala (inconștiența?) de a publica deja 20 de volume, contracronometru, ca în ultima
cursă de maraton, pe viață și pe moarte, trei în 2015, zece în 2016, șase-șapte în 2017, de a fi prezent în 19 antologii lirice, în reviste
precum Argeș, Singur, Moldova Literară, Agora, Arca lui Noe, Nomen Artis/ Dincolo de tăcere, Cronograf, Surâsul Bucovinei, ca și în
publicații on line gen: Literatura de azi, Confluențe literare, Parnas XXI, eCreator, Dor de dor, Tu-carte deschisă – respir adânc, mă
crucesc și poposesc întru cugetare mai atentă.

Așadar, nu a picat din cer. Nu este extraterestru. Deoarece însuși ne încredințează: ,,M-am născut undeva…,, .

Apoi, are candoarea de a mărturisi tranșant, cvasi-dezarmant: ,,locuiesc pretutindeni,, - altfel spus, nu se simte nicăieri acasă…
Ceea ce nu-i de mirare, dacă avem în vedere și câteva detalii din destinul Domnului dr. Viorel Birtu-Pîrăianu, demne de un erou de roman
ori de film artistic de lung metraj, frământat, toată viața, de obsedanta lecție (de autoapărare a obârșiilor și a identității spirituale) a lui
BRÂNCUȘI, cel ce mărturisea: ,,Am fost și eu trimis, de mic copil, la pricopseală, prin lume. Nu mi-am pierdut legătura și nici nu
mi-am scos rădăcinile – pentru a nu umbla ca un năuc, pe tot globul. A profitat, pe urmă, și Arta mea. Și m-am salvat ca OM!,,
…

Electrocardiograma, ca și probele de ecografie și tomografie, arată că Viorel Birtu-Pîrăianu:

la vârsta de 13 ani pleacă de acasă, din satul natal;

se simte dezrădăcinat;

soția i-a mărturisit concluzia la care a ajuns – anume aceea că locul medicului-poet este pretutindeni;

el a văzut lumina acestei lumi într-o casă cu peste o mie de cărți, tatăl fiind preot, iar mama educatoare;

rol important în modelarea lui, în pruncie și în anii pubertății, l-a avut mătușa, învățătoare, care locuia împreună cu familia
preotului și a educatoarei;
-9-
 Sfera Eonică

la 6 ani, învățase să scrie și să citească;

la vârsta de 7 ani, a citit prima carte: capodopera Idiotul de Dostoievski;

rol decisiv în formarea sa a jucat învățătoarea Mitina Baluș;

anii de liceu i-au fost viscoliți de peripeții și încercări, perindându-se de la Liceul Traian din Drobeta Turnu Severin la Frații
Buzești, apoi la Nicolae Titulescu din Craiova;

prima carte pe care a cumpărat-o, Poeme de Edgar Allen Poe, a avut un impact mistuitor asupra junelui licean;

anii de studenție, la Facultatea de Medicină din Bănie, au însemnat o ruptură brutală cu lumea artelor – avea enorm de învățat, iar,
în anul al IV-lea, îndrăgostit lulea, s-a căsătorit;

în anul V, familia a sporit cu primul copil;

gărzile în spital, plecarea din Craiova, după terminarea facultății, specializările, nașterea celui de-al doilea copil, volumul titanic
de muncă au constituit tot atâtea provocări.

Mărturisește abrupt, aproape cu năduf: ,,Atunci, am încetat să visez,, .

A reînceput să scrie în 2010, imediat după împlinirea vârstei de 51 de ani – un soi de jurnal zilnic, note/ frânturele de versuri.

Simțea tot mai acut că a se dedica exclusiv medicinii înseamnă prea puțin. A început să scrie din ce în ce mai frenetic, adunându-și
creațiile în caiețele/ cărticele încropite doar pentru sufletul său, cu mijloace precare.

În 2015, a sosit ceasul astral al întâlnirii cu scriitorul Doru Dumitru Dăncuș, întâlnire providențială, soldată cu apariția – sub
girul editurii acestuia, din Târgoviște, în numai trei ani - a nu mai puțin de 20 (douăzeci) de volume de versuri.

Afirmă, repede-repede, ca la spovedanie, somat de întrebările mele prin internet: ,,De când mă știu, iubeam să citesc, să scriu.
Citindu-l și recitindu-l pe Eminescu, visam să scriu. Să scriu și să mor pe malul mării. De aceea m-am stabilit în municipiul Constanța,
pe riviera Mării Negre. Am ajuns, deci, pe malul mării și scriu. Ce poate fi mai frumos?,,

Nu a trecut niciodată pragul vreunei redacții. Colaborarea cu publicațiile amintite de noi mai înainte s-a …rezolvat on line.

,,Laboratorul de creație este sufletul meu – afirmă scurt, dintr-o răsuflare. Oriunde îmi apare o idee, o memorez, iar finalizarea vine
acasă, în liniște, în fața calculatorului. Nu am timp și nu stau să cizelez, zile în șir… Scriu mereu. Scriu, uneori, și câteva poeme într-o
singură zi. Depinde de stare…,,

Viorel Birtu-Pîrăianu este, așadar, de pretutindeni și încearcă a se face înțeles de toți… Dar, dezamăgit, împovărat de o tristețe
iremediabilă, se întoarce mereu în sine, își retrage antenele/ miile de ace osoase, ca ultimul arici de pe planetă: nimeni nu-l înțelege…

Argumentăm cele de mai sus cu câteva citate din volumul Printre gânduri desculțe (Ed. Singur, Târgoviște, 2017, format A5, 158
de pagini).

Partea secundă a poemului Păcătosul sună astfel: ,,nu cer să mă înalț la cer/ (…)/ nu cer, nu sper/ nu merit azi nimic/ sunt pasăre în
vânt/ sau trubadurul speranțelor pierdute pe Pământ/ cântam, vorbeam neîncetat/ târziu am observat/ de nimeni ascultat/ erau preocupați
să studieze ceva/ căderea în gropi/ sau poate/ în propria lor inutilitate…,,

Iată, alte scântei, din poema Dincolo: ,,pierdut între suflet și trup/ am rătăcit calea/ trăiesc la periferia lumii/ îngenunchiat de
gânduri/ (…)/ trec dincolo de obscuritate/ (…)/ pășesc în disoluție/ (…)/ pustiul din mine tace/ sau poate se preface// uneori scriu/ în
căutarea unui sens/ alteori vorbesc/ desigur în zadar/ nimeni nu are habar/ nimeni nu ascultă/ toți sunt preocupați să facă nimic/ mă așez
între gânduri/ să mă rog/ trec oameni pe stradă/ să vadă… ,, .

Una dintre dramele răvășitoare ale medicului-poet Viorel Birtu-Pîrăianu este aceea a comunicării, dincolo de care pândește
spectrul lipsei comuniunii și, finalmente, infernul numit carența cuminecării.

Comunicare, comuniune, cuminecare constituie ținta, parcă de neatins, și obsesia, întru spirit, de care suferă fiecare dintre noi
și, firește, comunitatea umană de pe planeta Pământ, zvârlită pe toboganul globalizării, neo-marxismului, războiului informațional, neo-
colonizării, bătăliei feroce pentru resurse și piețe de desfacere…

Deși, încă din 1969, experții din Japonia au avertizat că țările cu adevărat bogate vor fi acelea care vor reuși să-și asigure hrana
pentru propriile popoare -, nu peste mult timp vom asista la conflicte teribile în lupta pentru apă, alimente și, pe termen ceva mai
îndepărtat, pentru aer…

Topirea ghețarilor cu viteză apocaliptică și dereglarea termostatului planetar (Curentul Golfului Nord-Atlantic/ Gulf Stream) vor
genera creșterea nivelului apelor oceanice cu 80-100 de centimetri – ceea ce va duce la dispariția multor metropole și regiuni ale Terrei
– de la New York, Londra, Coasta de Azur, Veneția, până la grânarul României: Bărăganul și, se pare, chiar o parte din București…

Încă o exemplificare, din perspectiva asumată, fără pic de teamă, a ipostazei Mântuitorului, ne oferă poezia Cuvântul, pe care o
cităm integral: ,,mereu vorbesc/ nimeni nu ascultă/ ascultă dar nu aud/ aud dar nu înțeleg/ uneori adun gânduri/ din tâmpla timpului/ în
roua pură a dimineților ce trec/ din ploi clădesc o lume/ târziu am văzut/ era un ocean de lacrimi/ la răsărit sau la apus/ asta nu știu
-10-
 Sfera Eonică


acum a spune/ am pus o cruce/ pentru a ne ruga/ pentru cel ce se duce/ am chemat timpul/ în ropotul ultimului cuvânt nerostit/ rătăcit în
urma spațiului irosit/ am zgâriat pe cer cuvântul/ așa a apărut omul/ apoi am plecat să zidesc o casă în cer/ la răsărit de soare/ pentru cei
ce vin/ pe masă am pus trupul/ în pahar am turnat sângele meu,, .

Pentru a înțelege mai rapid, mai profund și mai bine ce trăiește admirabilul nostru confrate, Viorel Birtu-Pîrăianu, evident, și ceea
ce trăim noi, cu toții, de cele mai multe ori fără a fi în stare să plasăm în context, în perspectivă istorică, să privim prin tunelul timpului,
și, deci, fără putința de a ne înțelege noi, pe noi înșine, fiecare pe fiecare și toți laolaltă pe ceilalți -, mă voi rezuma la un citat copios,
dintr-un om de știință de anvergură planetară, totodată, scriitor prolific, editor de revistă culturală, cu profil enciclopedic.

Poposind în Craiova, acum două săptămâni, la Colocviile revistei Scrisul Românesc, cu tema Intelectualii, puterea și tehnologia
-, acad. Gheorghe Păun (matematician și informatician, de 18.000 de ori citat în studii de specialitate pe Terra, în egală măsură un strălucit
poet, prozator, eseist și publicist, conducătorul revistei Curtea de la Argeș -, prin urmare: om de știință cu largi orizonturi umaniste, în
familia căruia poate fi înscris pro bono și dr. Viorel Birtu-Pîrăianu) se întreba, deloc retoric: Lumea încotro?

Vă rog să-mi îngăduiți a cita din comunicarea sa, intitulată Un triunghi bolnav (n.n. se referea la genericul Colocviilor Scrisul
Românesc: Intelectualii, puterea și tehnologia).

Deschid citatul: ,,Există o boală în lume – de care se (pre)ocupă filosofii, și nu numai ei, de multă vreme. Unii, precum Thomas
Molnar (1921-2010), în Eu, Simah, prefectul Romei (carte din 1999, publicată în românește la Editura Logos, Cluj-Napoca, în 2013),
identifică rădăcinile teoretice tocmai în materialiștii greci, dar, cel mai adesea, originile sunt găsite ,,în mlaștinile raționaliste ale
Renașterii,, (Vintilă Horia, 1915-1992, în eseul Crucea, Ed. Vremea, București, 2017), în Iluminism, cu semnificative momente precum
separarea carteziană dintre obiect și subiect, Revoluția Franceză, proclamarea ,,morții,, lui Dumnezeu, revoluțiile industriale (după
cea a aburului, a benzii de asamblare introduse de Ford, a calculatoarelor-informatizării, se vorbește acum despre a patra revoluție
industrială, deși este mult mai mult decât atât, cea a conectivității, a legării a tot și a toate, a oamenilor în primul rând, prin intermediul
internetului și al altor rețele de acest tip, informaționale), pulverizarea criteriilor estetice în dadaism, suprarealism și în toate ismele
care au urmat, mișcările studențești din 1968, ,,corectitudinea politică,, , vizualismul și exhibiționismul de tip Facebook - și câte vor mai
fi fiind, dar prea aproape de noi pentru a le distinge,, .

Trecând de la enumerarea ,,simptomelor care descriu boala în discuție,, (,,avântul avangardismelor de tot felul, alterarea
stilistică prin jargon, explicații greoaie unde înainte literatul de viță nobilă aducea claritatea printr-o imagine, conținutul tulbure, încâlcit,
obsesia pentru introspecție (…), noua religie reprezentată de tehnologie, pedagogia progresistă, sociologia matematizată, filosofia sectară/
a presupunerii, dezvoltarea disciplinelor umaniste după model mecanic, prin deconstrucție și structuralism,, - sintetizate de Alexandru
Mărchidan, pornind de la volumul menționat al lui Thomas Molnar), acad. Gheorghe Păun revine la citatul din eseul Crucea al lui Horia
Vintilă, amintind despre ,,întunecarea lumii moderne,, -, deplângând, mai încolo, faptul că ,,în Manifestele lui Andre Breton, în cărțile
lui Dali, în pictura lui Picasso, dar și în contextul arhitectural al expresionismului german, urâtul este proclamat ca o valoare artistică,
ajungând să capete formă (până și) în aspectul interior și exterior al templului creștin,, .

Zâmbind, acad. Gheorghe Păun a încheiat, acest al doilea capitol (Lumea încotro?) al comunicării sale Un triunghi bolnav…,
printr-un avertisment: ,,Asta, la nivelul… emisferei drepte a creierului, cea artistică-holistică,, .

Revenind la preopinentul nostru de astăzi, resimțim presiunea lăuntrică de a afirma – întru conexiune: Fiind foarte român,
BRÂNCUȘI era de pretutindeni.

În continuarea acestei aserțiuni, putem susține că dr. Viorel Birtu-Pîrăianu, cu cât este mai bătrân și mai tânăr decât Lumea,
cu atât trăiește cu vremurile toate laolaltă… - aidoma purtătorilor praporilor spiritului românesc la modul absolut, cum i-a definit
Adrian Păunescu pe Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși și George Enescu.

Fiu de preot, dar doctor în medicină, Viorel Birtu-Pîrăianu nu scrie o poezie mistică – nici în prelungirea a ceea ce Puiu Ioniță
numește, în teza sa de doctorat din 2006, de la Universitatea ,,A. I. Cuza,, din Iași, misticism poetic la Eminescu, Blaga și Nichita
Stănescu, nu poate fi plasat nici în umbra poetului-medic Vasile Voiculescu, pelerin spre ,,locul inimii,, .

Doar într-o foarte mică măsură ne putem încumeta să afirmăm că putem descifra chemarea ,,Rugului Aprins,, , ca la Daniil
(Sandu) Tudor, starețul Mânăstirii Rarău din anii 1953-1955, ori melanjul de iluminare și vocație mistică din lirica lui Daniel Turcea,
sau pendularea între religiozitate și aspirație mistică, specifică poeziei lui Nichifor Crainic.

Pentru cititorul atent și avizat, este cât se poate de limpede că versurile lui Viorel Birtu-Pîrăianu, din recentul volum Printre
gânduri desculțe, induc, subliminal, mesajul că autorul recunoaște, în străfunduri, că este făurit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu,
însă nu are, deocamdată, tăria de a-l manifesta plenar pe Dumnezeu, în public – sau, poate, își inventează scuza că nu este pregătit, acum,
să o facă. Deși vibrația lui Iisus și prezența sa frecventă în versurile poetului geto-scitic/ olteano-dobrogean devine peremptorie, o dată
cu lecturarea progresivă a cărții.

Volumul se deschide cu poemul Cuiul, din care cităm partea a doua, finală: ,,m-am așezat/ în țărâna timpului/ închinându-mă/
atunci am știut…/ eram păcătosul rătăcit pe Pământ/ treceau oamenii pe stradă/ mă scuipau, mă batjocoreau, mă loveau/ eram altfel decât
ei/ atunci am strigat/ iar cuiul a început să plângă,, .

E vorba, evident, de cuiul dintr-una din palmele lui Iisus, răstignit pe Golgota. Și, poate, nevăzut încă, din palma dreaptă, serafica,
a lui Viorel Birtu-Pîrăianu.

În Rugă, excursul liric se continuă, în același registru grav, de o discretă religiozitate, ca la Mihai Eminescu, dar nu înveșmântată
în idei filozofice, în forma fixă a sonetului, ci doar în creații concise (dimensiuni specifice pentru rugă și imn), totdeauna în vers liber
la Viorel Birtu-Pîrăianu, care scrie cât se poate de străveziu: ,,uneori stau pe rugul vieții/ cern cenușa sufletului/ (…)/ răstignit în ultima
imagine/ (…)/ am obosit/ să mă sprijin de tine, Doamne,/ încerc să merg drept/ trupul mi-e greu/ coloana e frântă/ genunchii mă dor/ de
umilința zilnică…/ cu fruntea în țărână/ mă las ție… ,,

Pe viitor, e de dorit ca ligamente de genul căcu (umilința zilnică/ cu fruntea, p. 10) ori - și mai și! – tip pule (trupul e greu, p. 10),
pula (trupul acesta, p. 11) să fie evitate. Ca și sintagma satanist-ateistă ,,pășind în neființă,, (p. 51), întrucât oamenii, când mor, nu trec
în neființă, nu dispar, ci fac doar pasul peste un pârleaz, peste o stachetă destinată salturilor în azur, în înălțime -născându-se într-o nouă
dimensiune spirituală, urcând la Domnul, în cer.
-11-
 Sfera Eonică


Poema cu titlul Cruce ilustrează același univers liric, având reverberații din Fiul Omului și Fiul Domnului, una și aceeași persoană,
întrupată în Iisus și în Hristos: ,,nu mai am întrebări/ pusesem semnul exclamării la sfârșit./ ce a urmat nu prea știu…/ poate sfârșitul
trecuse de mine,/ fără să știu./ m-am desprins din cuie/ am coborât, răstignind timpul pe o cruce,, .

Crepusculul din poezia La Apus este străfulgerat tot de cruce, minunata Cheie Împărătească, pe care a fost înălțat Hristos, în văzul
lumii, pe Dealul Căpățânii: ,,am rămas pe țărm, să număr anii./ zidurile cetății au căzut/ e toamnă/ plouă mult (…)/ am întins mâinile către
cer,/ erau arse de întrebări/ a rămas doar cuvântul/ răstignit pe o cruce, la apus,, .

Într-o compoziție din aceeași familie, cu titlul inspirat, expresiv și sugestiv Pe cruce și cuiele plâng, una dintre foarte, foarte
puținele care se întind pe două pagini, nu doar pe una, descoperim următorul final: ,,caut un om/ nu l-am găsit/ era plecat în altă lume/ azi
plouă cu tristețe în mine/ pe cruce și cuiele plâng,, .

Desigur, putem continua suita de exemplificări din poemele remarcabile ale acestui volum, însă apreciem că sunt elocvente cele
deja selectate.

Și totuși.

Să mai adăstăm – o clipă, o frunză, un cearcăn ori un curcubeu – în tărâmul inscripțiilor desenate pe nisipul eternității de autorul
nostru, cu mână sigură de neurochirurg pe creierul umanității ori cu degete înfiorate, tremurând incandescent, sub lumina de purpură din
acest ziurel de ziuă al mileniului al treilea...

Un autoportret, oarecum, pe dos considerăm a fi poezia Printre inutile întrebări, care începe așa: ,,trăiesc la periferia lumii/ mă
dor degetele murdare de gânduri/ uneori țip/ când nu mai pot/ țip în obscuritatea unui suflet/ de nimeni citit, de nimeni văzut,, -, pentru
a se încheia astfel: ,,eu sunt bătrân/ am două mii de ani/ alteori, strivesc pustiul din jur/ cu întrebări nepotrivite/ ultima spovedanie a
sufletului,/ în ultimul concediu pe Pământ/ prin anii nouăzeci și nouă,/ de atunci mor în fiecare zi/ puțin câte puțin/ un suflet chinuit/ de
griji și întrebări/ într-o lume urâtă/ mângâiată de sărutul lui Iuda,, .

Bunul creștin și bunul român (vezi realitatea că dacii plângeau la nașterea unui copil, dar cântau și dănțuiau la moarte, crezând
cu tărie în nemurirea sufletului, iar ciobănelul din balada Miorița primește cu seninătate sfârșitul său pe Pământ, văzând moartea ca
pe o nuntă cosmică) nu se tem de moarte, care nu este altceva decât adormire întru Domnul, naștere în cer – spirituală –, într-o
dimensiune cu mult mai înaltă.

Pe de altă parte, dacă Iuda nu ar fi existat, lui Iisus i-ar fi fost imposibil să-și înfăptuiască misiunea pe care i-o încredințase Tatăl.

Iuda ascultă, astfel, îndemnul pe care i-l adresase Hristos însuși…

Un portret vibrant, în genul celebrului tablou Autoportret cu frunză, al nu mai puțin celebrului medic-pictor, pictor de geniu Ion
Țuculescu (tablou aflat în colecția Muzeului de Artă din Craiova/ Palatul Jean Mihail, ce tezaurizează 180 de lucrări ale acestuia, fiind
cea mai bogată astfel de colecție din lume), este poemul ce poartă titlul O lume străină: ,,pășesc în cercuri concentrice/ închis în propria
neputință/ de a face ceva/ pe masă am pus un colț de pâine/ pentru cel ce va trece/ la ușă am așezat iertarea/ pentru cel ce va intra/ dacă va
intra/ pe trup s-au așternut ridurile lumii/ pe tâmple/ cutele sângerânde ale tăcerii/ ale cuvintelor nerostite/ de teama ancestrală/ ce bântuie
sufletele/ apoi distrug întrebările/ vinovat fără vină/ într-o lume străină/ alunec în neputință,, .

Este ușor de intuit, în urma acestui citat, că supratitlul Vinovatul fără vină = Vinovatul de serviciu, pe care l-am dăltuit pe
frontispiciul comentariului nostru, nu-i întâmplător, ci se întemeiază pe unul dintre versurile poetului Viorel Birtu-Pîrăianu.

Îmi cer iertare, iubite ascultător și drag cititor, dacă amân - cu încă o frunză, cu încă un dor - încheierea comentariului meu, însă
versurile domnului Birtu nu-mi dau pace, îndemnându-mă să-mi încalc promisiunea.

Din suita de litanii pe o singură voce, joasă, desprind, ca pe o aripă de porumbel, fragil și pulsatil, poema cu titlu, parcă, de
romanță, De ce plângi…, dar care are puritatea, simplitatea și profunzimea apei de izvor din Muntele sfânt al dacilor: Kogaion, totodată
are limpezime și adâncime de cântare bizantină, monodică: ,,nu spun adio/ nu am cum/ nu am cui/ agățat de lacrima cuvântului/ zac pe
țărmul unui gând/ speranțe nu mai am/ le-am băut la crâșma de peste drum/ beat de tristețe am plecat înapoi/ pe trup răsăreau alte gânduri/
pe țărm, raci negri/ adunați printre ascuțite stânci/ când mă jucam pe țărm atunci/ uneori adunam scoici/ în palma timpului/ pe tâmplă a
rămas/ amprenta unui timp/ ce a fost și a trecut/ la capăt am așezat o icoană/ în țipătul luminii.../ și totuși, de ce plângi…,, .

Demne de a fi citate integral sunt poezii precum:

Printre căutări (din care spicuim doar un strop de ceară fierbinte încă, din aripile legendarului Icar: ,,am întors zările/ în căutarea
unui sens/ apoi am coborât în larg/ lung e drumul fără catarg,,),

Nimic (care accentuează atmosfera bacoviană, depistabilă și în alte poeme: ,,doar un clopot mai bate/ mai trece un dric/ apoi
nimic,,),

Printre frunzele vieții (poem cu final deschis spre cer: ,,am acoperit trupul rănit cu frunze/ apoi am așteptat/ iertarea sau regăsirea,,),

În răstimp (,,în înspumatele valuri/ am aruncat o ancoră/ închizând un gând, un timp,,),

Muguri de lumină, Copilul (,,o mamă, un copil/ lumină în lumină/ e murmur, e iubire/ un drum spre nemurire,,).

Volumul Printre gânduri desculțe include un poem-pamflet, o satiră de virulența celor semnate de Mihai Eminescu, Tudor Arghezi
sau – mai aproape de noi, contemporani până alaltăieri, contemporani în veșnicie - Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor.

Ne referim la Oameni de gunoi, poem creionat într-un soi de monorimă, îngroșând, astfel, contururile portretului satiric și mărindu-i
impactul vizual-caricatural: ,,îmi este greață/ de ăști ratați/ ajunși în funcții mari/ ce stilați, ce manierați/ gunoaie de doi bani/ și voi mă
conduceți, mă…/ mă uit la voi/ și caut o latrină ca să vărs/ mirosul emanat de voi/ oameni de gunoi/ da, rafinați de soi/ vă bateți joc/ în
fiecare zi de noi/ fiindcă voi sunteți eroi/ ai Iacacui/ azi poți să spui…/ privesc în sus/ oameni importanți/ creați din gunoaie și noroi/ ați
ucis tot ce era frumos/ în astă țară/ azi gunoi/ săracii de noi, săracii de voi/ oameni de gunoi,, .
-12-
 Sfera Eonică


Chiar dacă, adesea, pare copleșit de tristețe (fizică și metafizică!) ori învăluit în ceața groasă a dezamăgirii -, Viorel Birtu-Pîrăianu
probează, prin această satiră neiertătoare, că nu rămâne nici orb, nici mut în fața spectacolului dezolant al României postdecembriste.

Găsim de cuviință că este absolut obligatoriu să aruncăm fie și numai o fugară ocheadă spre cele două inscripții – asemănătoare
celor, în limba zimbro-geților, cioplite de străbunii noștri, de opt-nouă ori milenari, pe fusul și pe furca vieții, pe bățul de oină ori de
țurcă, pe stâlpul de poartă din Maramureș, dar și din Gorj, pe Crucea-Pomul Vieții, pe Troița de la răspântii de soartă, de visuri și veac,
pe Columna fără sfârșit a lui BRÂNCUȘI țintind crugul ceresc.

Despre acest simbol sacru, Horia Bernea scria cu aplomb: ,,Semnul crucii este prezent în arta populară românească. Românii
ortodocși au vrut să vadă crucea la intersecția drumurilor, să sfințească natura cu ea, ogorul, câmpul, propriul lor trup. (…) Au dorit să
trăiască Sfânta Cruce și în sens martiric,, .

Aidoma desenelor rupestre, realist-apocrife și simbolurilor tainice, așternute cu fum nemuritor sau scrijelite, măiastru, cu vârful
dălților, cuțitelor și ciocanelor de silex, pe plămânii din piatră ai peșterilor, de moșii și strămoșii noștri din pre-istorie -, Viorel Birtu-
Pîrăianu caligrafiază două fusiforme poeme de grația și vitalitatea specifice Păsării de aur ori Păsărilor în văzDuh (așadar, și în Văz,
și în Duh; în Duh Clarvăzător, Înainte Văzător) ale lui BRÂNCUȘI…

Păsări a căror siluetă celestă a fost copiată, întocmai, de inventatorii rachetelor cosmice, care-l vizitau pe BRÂNCUȘI, în Atelierul
din Paris (rue Impasee Ronsin), și se inspirau din IMPONDERABILELE lui…

Să nu uităm că Henri Coandă, consultându-l pe August Rodin, în culmea gloriei (căruia îi era ucenic, în celebra-i școală de
sculptură, din care Brâncuși plecase, după numai două-trei luni), a primit următorul răspuns, atunci când i-a cerut un sfat celebrului artist
plastic francez, în fața căruia se prezentase cu câteva machete pentru posibile aparate de zbor cosmic, fusiforme: ,,Aici, consultă-l pe
Brâncuși. El știe mai bine,, .

Poetul care, acum 32 de ani, s-a rupt de civilizațiile antice Cârcea, Cârna, Vădastra (din sudul Olteniei) și de metropola binecuvântată,
pol de energie pozitivă, despre care BRÂNCUȘI afirma: ,,Craiova ?... Aici m-am născut, pentru a doua oară,, sau ,,Viața mea a fost un
lung șir de miracole -, cel dintâi rămâne Craiova…,, - nimeni altul decât Viorel Birtu-Pîrăianu înscrie regal, pe prima și pe ultima manșetă
interioară a copertelor volumului său de nestemate lirice două poeme-borne de hotar, care delimitează intrarea, apoi, ieșirea din spațiul
sacru al universului poetic.

Primul se cheamă Jocul și ne grăiește astfel: ,,am două mii de ani/ și o zi,/ deci sunt copil/ pot să mă joc/ cu cine/ cu cine vine/ cu
mingea/ cu iubirea/ cu tine/ cu viața/ apoi plec/ m-am supărat/ sau am îmbătrânit,,…

Al doilea se intitulează, concluziv, Deci: ,,ce lung e drumul/ către nesfârșit/ când am ajuns/ în sfârșit/ la sfârșit/ am uitat cine sunt/
cred că am uitat/ dacă mai sunt/ deci,/ am plecat/ desigur înapoi/ să caut drumul/ către voi/ eu, noi…,,

În armonie cu acestea, cităm sobra, calda, dar pătrunzătoarea sinteză-recomandare semnată de editorul Ștefan Doru Dăncuș, pe
coperta a IV-a: ,,Viorel Birtu-Pîrăianu nu ne oferă poeme, ci ne comunică stări. Cititorii își pot pierde contururile, destrămându-se în
atmosfera oricărui text scris, pare-se, cu cea mai nobilă substanță a ființei sale. Datorită lui înțelegem că se poate scrie pentru om, nu
pentru mașini; adică scrisul este pe potriva umanului, nu a tehnologiilor.,, .

Ne întoarcem, pentru cea din urmă oară, la interiorul volumului Printre gânduri desculțe, pentru a remarca faptul că Viorel Birtu-
Pîrăianu închide cercurile concentrice ale căutărilor sale ontologice și metafizice - cu valoare indiscutabilă de Hora Soarelui, Hora Dacică
– prin poema titrată sec (precum toate celelalte din carte), cu ecou de ciocan aplicat scurt de judecătorul, unic, al instanței de serviciu,
Epilog.

A reculegere sună aceste versuri smerite, a impuls, ultim, spre meditație profundă, cu trimitere spre aducerea aminte a sintagmei
de punere în gardă, venită din stră-stră-vechime, Memento mori: ,,am așezat pe masă/ o cană/ pentru cei ce vor veni însetați/ de dincolo/
sau pentru cei ce pleacă/ la drum/ acolo… durerea îmi ardea gândurile/ am pășit înainte/ târziu am înțeles/ mereu am mers înapoi/ nu am
atins pragul fericirii/ m-am lovit/ de multe ori de ea/ și am căzut…/ când m-am ridicat/ ea plecase haihui,, .

Poza poetului pică, aici, chiar în finalul poemei, într-o romanțiozitate tandră și poate chiar într-un vag narcisism, bine jucat, bine
mascat, deoarece pragul fericirii este atins cu fiecare nouă creație. Și e firesc să plece haihui fericirea, care durează, de când e lumea,
doar o clipită. Ca o zbatere, fulgurantă, de aripi de fluture mov-auriu… Ori de fluture – orbitor în policromia-i fantastă, faustică – numit,
sugestiv, Ochi de Mort…

Încheiem această secvență a demersului nostru analitic, menționând că Viorel Birtu-Pîrăianu nu și-a luat ca model psalmii lui
Tudor Arghezi – cel care, conform regretatului hermeneut Ovidiu Ghidirmic, ,,a schimbat fața poeziei românești și ne-a restituit, prin
versurile sale, vigoarea primordială a psalmilor biblici,, .

Dar - aidoma liricii luminosului chiriarh-scriitor Bartolomeu Valeriu Anania și a părintelui iconom stavrofor Tudorică Mihalache
- și poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu este de inspirație religioasă, cu simboluri și motive biblice.

Frizează virtuțile poeziei de notație frustă și seacă, rapidă și înfrigurată ca un dicteu automat -, o poezie densă, de introspecție și
(auto)cunoaștere, cu valențe metafizice perceptibile, poezie scrisă de Viorel Birtu-Pîrăianu la cea mai înaltă trăire și tensiune lirică.

Despre celălalt volum, lansat azi, Dialoguri împletite, semnat de același dr. Viorel Birtu-Pîrăianu, dar împreună cu distinsa doamnă
Mariana Tatomir - nimeni alta decât mama Laviniei Pintea Tatomir, doctor în psihologie de notorietate, ființă angelică, înzestrată cu
capacități extrasenzoriale de sorginte divină -, se cuvine să evidențiem că este o apariție editorială pe cât de originală, antrenantă și
binevenită, pe atât de incitantă, provocatoare și plină de semnificații.

Putem afirma, fără nici un pic de exagerare, că se constituie într-un veritabil canon pe două voci prietene.

Vocea întâi o constituie poemul scris de Viorel Birtu-Pârăianu, pe pagina din stânga a volumului.

-13-
 Sfera Eonică


Vocea a doua, pe pagina din dreapta: comentariile minuțioase, dar riguroase, sensibile și atente ale doamnei Mariana Tatomir -,
pe care nu ne sfiim să le comparăm cu imaginile/ chipurile reverberate la nesfârșit de oglinzile venețiene, magice și binecuvântătoare
în apele lor mereu unduitoare. Ca o mare verticală, agățată pe ziduri/ pereți de incintă din palatele noastre maiestuoase. Mare care nu se
varsă niciodată, din perete. Deși revarsă zeci, sute de ecouri vizuale, tainice. Oglinzile venețiene - mări verticale, de argint…

Vă propunem, doamnelor și domnilor

– în spiritul lui Dostoievski, Camil Petrescu, Andre Gide și Marcel Proust, al lui Umberto Eco și, mai ales, al Bibliei și al celei mai
sintetice anticipări a Enciclopediei Britanice: basmul românesc Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte – pe care se întemeiază
TOATĂ morala și filozofia lumii care nu-și neagă obârșiile stră-românești (începând cu Vedele și Upanișade) –

să facem apel la valabilitatea - și pentru cele două volume comentate acum – a câtorva scânteieri ale Titanului din Bulzești: Marin
Sorescu, laureat al Premiului Herder, care, într-un Extemporal despre mine, la un Seminar de dramaturgie și teatrologie de prin 1981,
de la Deva, mărturisea în stilu-i inconfundabil: ,,E o doză mare de neliniște în teatrul pe care-l scriu, de anxietate chiar, un vuiet de
întrebări puse și nerezolvate,,.

În toate volumele de poezie ale lui Viorel Birtu-Pîrăianu, ca și în canonul cu doamna Mariana Tatomir, descoperim, volens-nolens,
o doză mare de neliniște, un vuiet de întrebări…

Visuri în vuietul vremii a publicat Alexandru Philippide în 1939, conjugate cu Monolog în Babilon în 1967– titluri de cărți
percutante ale altui mare poet român, demn de Premiul Nobel.

Punem punct frumoasei noastre călătorii prin tărâmul cuvintelor magice reliefând că fiecare familie și comunitate poartă în sine,
din vremuri imemoriale, un egregor – lamură și însemn heraldic, ,,existență energetică, informațională și conceptuală ce reprezintă
emanația unei colectivități,, (Ioan Toroican).

Dacă Franța are ca egregor cocoșul, iar Rusia – ursul, România este unica țară din lume al cărei egregor este Sfânta Cruce,
care ,,adăpostește în el toată istoria acestui teritoriu, încă de la apariția primelor forme de viață terestră,, , purtând în sine toate trăirile
locuitorilor acestei părți de planetă, și bune, și mai puțin bune,, - afirmă același inițiat în Legile Belagine/ Legile Frumoase, create de
Zamolxe în zarea anilor 1.440 înainte de Hristos, preluate și ridicate la rangul epocii sale de Zalmoxe, la 550-555 î. H. însușite apoi de
Hristos, care a precizat: Nu am venit să stric, ci să plinesc/ să împlinesc… (după ce, anterior, Moise spărsese tablele cu aceste legi, pe
care le primise prin revelație divină) .

Detaliile de mai sus pot arunca o lumină inedită, din ce în ce mai strălucitoare, asupra descifrării imboldurilor tainice grație cărora
neamul nostru românesc, asemenea Moșilor și Strămoșilor noștri din pre-istorie, crede în cruce, își face semnul crucii, cerând astfel
ajutorul Tatălui ceresc, Sfântului Duh și lui Hristos – Calea, Adevărul și Viața.

Preotul Birtu din comuna Valea Stanciului (Dolj), tatăl pruncului Viorel, și prea buna Mamă a viitorului autor al celor 20 de volume
de versuri, disecat aici, trăiesc în și prin universul liric al vlăstarului lor, în care – dincolo de întrebări și îndoieli, dincolo de angoase
și de întrebări – Crucea constituie laitmotiv întemeietor și semn de mântuire, recurs – totdeauna izbăvitor - la obârșii și gest identitar,
inconfundabil.

Finalmente, te îndemn, soră și frate întru Lumină: Cunoaște-te pe tine însăți/ însuți și-L vei cunoaște pe Dumnezeu! Doamne,
ajută!

Doamne, îți mulțumim, pentru tot și pentru toate.

Petru Solonaru Semn şi sens

Asemeni alchimiei poesia este chemată să facă aurul sensului din plumbul semnelor. Primită ca un gest
meta-fizic al unui suflet viu damnat cu intuiţie, ea creează o enciclopedie a altei lumi într-un ceremonial
al athanatosului.

Vocalică şi feminină, ca receptacul al gestaţiei şi catarsisului, este ea a Lunii, dar nu în secţiunea

,,vizibilă”, prozaică, ci în cealaltă, a tăcerii şi lucorilor veritabile. Căci aversul pe care îl priveşte
(fără să-l „vadă”!) ochiul tern este al părelnicului, fiind „splendoare” de împrumut. Pentru versuitorul
gramatopat („al poeziei leneşe”) această perspectivă a astrului trece mulţumitoare. Aici e omul fizic,
Narcis, cel ce adoră numai închipuirea eului său în fuiorul de reflexii al fântânii. Dar pentru cel ce se dispensează de mirajul ascunderii
Cuvântului, deci de considerentele exterioare, prin iluminare, poetul, Luna i se epifanizează în reversu-i hieratic, mut, cel al noimei
ordinii fractalice. Aici e omul meta-fizic, Androginul. Căci, la fel, este ştiut că în palimpsestul poemei autentice din capul locului doar
firava legare a glosemelor cu tuşa denotaţiilor putem desigila şi cuprinde. Însă, la o tatonare inspirată, cu acord divin, vom întrezări că
în dedesubtu-i, nedesluşit, Unul tace. Darul pur-gratuit al acestui astâmpăr absolut odată cucerit va prefira cititorilor avizaţi Inefabilul,
Osia nașterii în ne-naștere.

Poetul, nou Adam, pus să dea nume fiinţelor, surprinzând că este primit de „frumos”, începe a însenina o călăuzire în misterul
Cuvântului. Pleacă aşadar a semăna chemarea-i în ţarina celor ce au deja scânteia re-edenizării, dumirind din spuze, esotericilor, lumina.
Prin ardoarea descoperirii sale el clarifică frontierele dintre ,,ceea ce se vede” şi ,,ceea ce nu se vede”, înstrunând bine pe un mal al
gândului: instinctul semnelor, inteligenţa semnificaţiilor, revelarea simbolică şi presimţind, spre Decinde, menirea formei eterne. Fiind
împovărat de simboluri, în imaginar oficiază cu acribie o imitare a Facerii sub un protocol de cunoaştere ocultă. Desigur nu este poet
cel de nu are învăţarea isihastă. Având cheia acestei catehizări, revărsările luminii se deschid în patru direcţii, două ale subiectului:
,,urzeala” şi ,,sacralitatea” şi două ale predicatului: ,,a numi” şi ,,a tăcea”. Căci, descinzând „deodată” pe Calea „Ars sapiendi, Artă a
Inițierii în Moarte (moartea cuvintelor spre nemurirea lor în Cuvânt), ca răspuns Marelui Sphinx - Torsionatorul, ce așteaptă Dimineața
-14-
 Sfera Eonică


Adevărată, aceea de dincolo de Seară („în al umbrei întuneric”, cum sugerează Poetul), nu spre Orientul Nilului efemer, ci către
Eneada împlinită în Decadă, Ea aderă, acum și aici, la jocul elementarității (quadratul) muzelor: Polyhymnia (geometrica nominare
imnică a divinației, retortă meditativă a teurgiei) și Terpsichore (urzeala, centrizarea, dansul iubitor al cuvintelor/semne) pe de o parte,
iar Clio (legământul tăcerii maiestuoase) și Urania (sfințietatea muzicală a cerului) pe de altă parte… A „numi urzeala” ţine de cetatea
pământească, de tocmirea desfăşurată a spaţiului, iar a „tăcea întru sacralitate” stă sub acolada cetăţii celeste, ca organizare înfăşurată a
timpului divin.

Deci: semn, semnificaţie, epifanie simbolică şi sens!

În primul rând semnul numeşte: fracţiunea, „ceva”-ul, figura, trupul, lumea fizică, femininul, crepuscularitatea, sensibilul, Torcătoarea
- Clotho (căci moirele vin să croiască destinul poemului, dând ,,parte” poetului), beţia iluziei vieţii, firul bătăturii din canonul ţesăturii,
magma himerică, proteicul, floarea meliferă. El, signum, e incizia scrisă cu mâna (,,instrumentul instrumentelor”, conform Stagiritului)
în coperta unui copac, Pomul vieţii din Rai bunăoară, aici ca „pat” al îngemănării poesiei. Atenţie! mâna îl exprimă pe omul care
intuieşte-înfăptuitor. ,,A face” constituind o trecere a lui ,,a spune”: a prevesti hermesian cu degetul, a boteza fiinţările ca un Adam,
asemeni Creatorului care rostește: să fie! și…se desăvârșește „Facerea”. Indicativul acţiunii.

Apoi semnificaţia ocupând: sublinierea obârşiei, introducerea asemănării în neasemănare, masculinul, devierea, sufletul, metamorfoza,
cornul plin cu flori al Întâmplării–Tyche, zeitatea hazardului ce cârmuieşte axele genezei, coregrafia albinei, ,,vorbirea care vede”,
natra urzitoare, intrarea în meleagul inteligibilului, al focarului, când simţibilele sunt tot mai departe irizând circumferinţa. Semnul ca
minciună a vieţii îngăduie semnificaţiei fortuna de a accede în adevărul acesteia.

A treia dimensiune, epifania simbolică, drept distilare a nectarului de accepţii ale graiului, se succede când repetata lucrare arheionică
,,privește” spre ,,ieri” aflând despre ,,mâine” într-o vedere a pururei ,,azi”. Acum hăruitul cearcă sinea creaţiei cu lăuntricul ochi
pinealic, descoperind prin contemplare frumosul, irisalitatea. În prim plan e Depănătoarea-Lachesis, cea a aletheiei, a măsurii profetice,
a înfăşurării firului timpului în eternitate. …Metaforă în pârg exprimând că mărimea terană se contopeşte în cea universală, când
lumea de jos se conjugă cu ceea de sus într-o nuntire abisală. Aici simbolul, ca mediu încărcat de meditaţie şi analogie, făcând apel la
echivalenţa semnificaţiei şi veşnicind memoria, uneşte contrariile şi le simplifică polarizarea, iar prin dezvăluire omul intuieşte locul său
în lume, învăţând să trăiască în consens cu sine şi cu divinitatea, în transcendenţă. Este haina în care eonul devine arătat, prin urma-i
transmiţându-ni-se adevăruri pure. În acest stadiu el adaugă o valoare nouă faptei literare, o deschidere, realizând corespondenţa între
tărâmuri, întărit, ca ,,alt-ceva”, sub descifrarea unui mister al Florii Închise.

Şi, în sfârşit, sensul, atunci dobândit când tăcerea şi cuvântul sunt unime. Aici tutelară este Curmătoarea-Atropos ce taie canavaua
poesiei înnodând-o, însemnând aceasta făurirea legăturii în Unul, pentru ca Marele timp să comunice cu cel comun, ca sacrul să intervină
în mijlocul profanului să-l revigoreze. A înnoda trimite la o punte spre nemurire, zidită şi orchestrată pe piatra muţiei semice numitoare
de absolut, dăruind mierea înţelepciunii vegheată de Logosul-albină într-o reiterare de rânduială arhetipală de la Conţinător la conţinut.
Tăcerea sensului în substanţa sa profilează figuri ale rostului ca: stupoare, deschidere, zăbovire, fiind oglindită prin: ritm, ca organizare
armonioasă a întregului, mlădiere, ca modulare, intonare, fascinaţie, timbru distinct, repaos, spaţiere, postură, măsură şi calm
desăvârşit. Să nu uităm: Cuvântul, „neclintita legănare”, revelaţie divină, începe cu ritmul, o răsfrângere identică a monadei în treimea
nemărginirii. Pe de altă parte să resubliniem că Adam cumineca în ritmate versuri pre-alfabetice cu Dumnezeu. Tempourile, cadenţe ale
naturii, au energia de a reaşeza omul în echilibrul vastităţilor, în Marea Tăcere. Poetul răzbind la sens depăşeşte tragedia singurătăţii
umane, aceea din diada îndefinită a Amiezii, şi recuperează existenţa contemplativă diriguită de sacre legi către Soarele de dincolo de
Soare pe care îl binevestește Seara. La nivelul de față se discern proporţiile şi paralelismele deplinătăţii, dovadă că aici Apollo e „acasă”
în „Ziua Omului” ce, prin moartea-i crepusculară , dobândește, iată, ne-moartea Noii Dimineți, respectând cheia ordinii Genezei: „și a
fost Seară și a fost Dimineață, ziua întâi”. Însă nu aurora aparentală a vremurilor de „sub soare”, ci Irisul Luminii Adevărate al Soarelui
veșnic.

Ca o artă a magiei, întreagă, poesia se impune să fie : revelată numire a similitudinii noastre cu Spiritul, adică să vină în concordanţă
cu eufonia lucorilor, să vibreze în polarizare, să intuiască ritmul uniform dintre lăuntru şi afară sub adânc astâmpăr şi rigoare geometrică,
fiinţând ca verigă a ordinii infinite, să pulseze ca feminină, generând, astfel, măreţie dăruitoare.

Adevărat-frumoasă este numai aceea, aşadar, în care cuvintele nu-s mai mult şi nici mai puţin decât semnificaţiile lor, iar acestea
din urmă dezvăluie (epifanizează) legământul omului cu Cerul exact cât învăluie (sacralizează) tăcerea Timpul (sensul).... Întrucât ea,
deopotrivă cu ţesătoria străveche sunt ritualuri iniţiatice pe o axă verticală (de la închis la deschis!), primite, ambele, prin tradiţie, de la
zei, voi insista pe elementele – patru! – ce le articulează.

Dar să justific: -,,De ce ţesătoria”?... Motivul e că în tehnica imemorială artizanală s-au păstrat încă fundamentalele cuvinte ale
Prealfabetului, iar metaforele primitive ale acestei vrednicii au rămas ca atare daruri cugetării creative. Şi la „ţesătoria poetică” întâlnim
o ascensiune şi o descensiune. O toarcere şi o în-toarcere la ,,urmă” prin urmire, la un timp mitic sub moartea semnului şi învierea în sens.
Harul divin (urzeala germinală) reia o atemporitate, o plenitudine a Clipei, când cronia încetează ca devenire abandonându-se eternităţii.

Tetrada, aşadar a acţiunii, ca: semn, semnificaţie, epifanie simbolică, sens, o regăsim în pătrimitatea înțeleaptă a „patului” (războiului)
de ţesut: bătătura, urzeala (semnificaţie, mesaj despre transcendenţa fiinţei), axul de dezvăluit (din spate) şi sulul de înfăşurare (din
faţă) şi, la urmă, tetrorul poeticei: ,,a numi”, urzirea, sacralitatea, ,,a tăcea”, ce, toate, reeditează liturgic o poveste generală a căutării
identităţii noastre cu dumnezeirea într-o „alternanță simultană” care încearcă ordonarea iluziei.

Afirmând că poetul aşează punctual cuvintele în secţiunea de aur a Sacrului şi adăugând că muza-i constituie în fond Muza Tăcerii,
închipuită de Pythagora ca o fecioară tăinuită de un lung văl, cu un deget pus peste buze indicând: ,,- Taci!...”, alteori cu fizionomia fără
gură, să urmărim ce pregăteşte Ţesătoarea poesiei în faţa „patului” de rostuit cuvinte, când, inspirată, ca o Pithie, absoarbe cu rigoare
armonia imensităţilor.

Ca în vechile ceremonii de iniţiere din templele egipţiene, unde se folosea un sălaş pentru hipnoza neofitului, şi încântata stihuire se
instituie tot pe un pat, ca vehicul ce poartă la principiu (sens) într-o legănare de flux (desfăşurarea urzelii) şi reflux (înfăşurarea chilimului
poemului ). Patul de ţesut este Arborele sacrificial (centru al lumii) în care ascensiunea se face prin dezvăluire pe o scară împresurătoare
ce duce în final la cer (Liniștea!). Căci a muri (prin semn, cum am mai spus) pilduieşte a te agăţa de munte, de axa, de scara sa, spre a
vedea zeii (a ne-muri în sens!).

Stăruie aici cvartetul ideii: morţii (semn), dragostei (semnificaţia), eliberării (epifania simbolică) şi sanctificării (tăcerea!) prin
cunoaştere meta-fizică de la ireal (părelnic) la adevărata realitate. Însă centrul lumii trebuie construit (făcut!), fiind necesară o
-15-
 Sfera Eonică


reîntemeiere a universului, o reiterare pe alt plan a cosmogoniei. Creaţia porneşte de la această inimă de manifestare a sacralităţii,
urzeala, descoperirea eşafodajului semnificaţiilor („căutarea în găsirea-deja”!).

Ţeserea, ca urmare, ar fi aşa-zicând: de pe axul (sulul) de jos, cel din spate, al ascunsului, cel hermesian, derulator (atenţie! totul începe
de jos în sus, de la om la zeu, de la spiritul mic la Acela mare), aşadar de la acest sâmbure e trimisă (vestită!) urzeala, intriga, fulguraţia
spiritului, sub fascicole ordonate prin datină, creîndu-se un spaţiu gol de sorocire între fuioarele înţelesului. În acest spaţiu al Lipsei,
Natra deci, urzeala mănâncă firul bătăturii. Prin devorare ea restituie cosmicităţii fracţiunea de ne-umblat (teritoriul cavernal, prisoselnic
de la începătura urzirii) ce fusese temporar încriptată, tot aşa cum Timpul, mistuindu-ne pe noi oamenii, înapoiază Lumii esenţa noastră
vidă.

Remarcăm din debut că cel ce primeşte urzeala nu poate fi decât un ales. Al zeului. Căci numai Acela are trăinicie de a da soartă şi
calea de a o urma. Această ursire va fi suportul unui ritual spiritual, mistic, într-un cortegiu ordonat de cuvinte puse în acţiune de poetul
– ţesător cu scop simbolic în dreaptă suire, cum am mai spus. În pelerinajul de care vorbim bântuie vie nostalgia Paradisului sub dorinţa
omului de reprimire a condiţiei dumnezeieşti, a stării celei dinainte de cădere (din Cuvânt în cuvinte, din Înnod la destrămare) . Salvarea
e posibilă prin punerea întrebării Poesiei:,,-Unde-i asemănarea omului cu sacralitatea?” Astfel, prin interogaţie poetul trece de
nepăsarea colbuielnică a semnelor, de la asimetria reflexiilor la Simetria Oglinzii, de la Adâncul de Jos la Adâncul de Sus, dobândind,
prin ritualizarea văzduhului cuvintelor, nemurire. Aşadar urzeala, precedând formele, sprijină şi însufleţeşte opera, ea fiind o preînnoială,
deoarece imersiunea semnelor în semnificaţii rodeşte şi potenţează viaţa, duce la o ,,apariţie” (velniţa poemului). Ea spală astfel ,,păcatele”
bătăturii (cuvintele comune), este epuratoare, iar prin înfăşurarea simbolică a noii naşteri primeşte darul de a fi sacralizată în mister.

Continuăm. Prin această fantă nudă, natra, a structurii zămislitoare ca ochi a toate-văzător, loc de epifanie deci, cu ajutorul mâinii (căci
,,a zice” e ,,a arăta regal cu degetul”, a plăsmui metafora) se încorporează pe îndelete băteala (semnul amorf).

De fiecare data când fibra bătăturii intră prin iţele încordate, cele ale transfigurării, căci sunt ale lui Opt, intervine vatala, ca un hierofant,
care o accentuează ritmic în cilindrul din faţă, înfăşurător, realizând simetria unduitoare, când sus, când jos, după iscusitele alcătuiri
îndestinate.

Prin alternanţă, între urzeli şi băteala numitoare a vatalei, acolo unde era ,,este” urmează ,,nu este-le” şi invers, în propagare ondulatorie
pe două axe, ascendent. Din îmbinarea calculată a acestora sub învergarea axului dinainte (illo tempore!) prinde vivacitate gura năframei
artistice (e vremea epifaniei simbolice) care se înfăşoară pe sulul din faţă al Logosului, drept cruce învârtită în cerc, ţinut sfânt în
fond, al silențiozității pure. Ca atare timpul se învăluie în Lume, pe fundal având loc o restabilire a ordinii universale şi o cufundare în
dumnezeire. Încoronarea operei se înfăptuieşte printr-o tăiere de către Neînduplecata-Atropos ce, în esenţă, este o ,,pornire” (trepein), o
înnodare. Acest hieratic fast poetic se întâmplă, după cum am amintit, revelator, sub o hermetică vocaţie. În ,,centru”, ne-rostul primeşte
rostul, fiinţarea capătă Fiinţă. Aşa, firul vieţii (de aici se porneşte) se grupează în emblema mitului. Iniţiatul îşi asumă o nouă demiurgie,
fiind sub obligarea „tăcerii şi ascultării”, de a nu-şi trăda sortirea.

Crucificarea (întretăierea liniei semnului cu cea a denotaţiei) prin poesie se statorniceşte cu scopul mântuirii întru înviere. Căci nu-i
exitus, ci intrare doar într-o altă dimensiune, a Sensului, a echilibrului. În conţinut, recuperarea condiţiei paradisiace. Poetul înţelege că
rostul fiinţării este zidit pe secretul morţii ce renaşte continuu. Războiul de ţesut este astfel un firmament amintind Arborele Sacru ce
ne conştientizează că avem a ne re-adamiza în omul desăvârșit, în Androgin, neuitând de fiinţa noastră eternă. Opera ermetizată fiind
în cazul acesta un cerc-mesaj (al lui Hermes, zeul poesiei) reluat în spirală sub experienţa Misterului, care ne imploră să unim rostitor
simetria sufletului cu tăria divină prin cunoaştere soteric – esoterică.

,,Fiinţei îi place să se ascundă”, ar fi spus Heraclit…Admitem că de aceea ea ne-a trimis pe de o parte patul de ţesut „veşminte”, ca
acestea să pecetluiască hotărnicie între golul vieţii umane şi de-Plinul divin, iar, pe de altă parte, „vălul poesiei” ce să lege pe ,,a fi”
din cuvintele omului cu ,,a tăcea” din Cuvântul divin printr-o numire revelată a asemănării noastre cu Sacrul, statornicind, astfel,
minunea fiinţială.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Spania Distanța care ne apropie

Privit prin prisma efectului Bernoulli, paradoxul distanțelor este că dacă sufli aer între două foi
de hârtie, ele se apropie una de alta. Deci nu se îndepărtează, cum s-ar crede la prima vedere. Distanța,
așadar, poate fi și un factor de apropiere, atunci când e privită în dinamică.

Unii susțin că distanța ar acționa asupra sentimentelor precum vântul asupra focului: flacăra
abia pâlpâindă o stinge, dar vâlvătaia o-ntețește mai mult. Sau că, privite dintr-un punct îndepărtat,
lucrurile își pierd claritatea și devin neglijabile.

Există o puzderie de cugetări, mai mult sau mai puțin profunde, care descriu efectul distanței
asupra percepției noastre. Lăsând la o parte platitudinea unora dintre aceste „înțelepciuni”, nu pot să
nu remarc cât de contradictorii pot fi efectele înstrăinării asupra noastră, în special în contexte istorice
atât de frământate cum sunt vremurile de masivă migrație pe care le trăim acum.

Ca exemplu, ce-i drept cam extrem, iau fanaticii religioși, care se radicalizează în occident nu în ciuda faptului că sunt înconjurați
de alte concepții, ci tocmai din cauza lor. Provocați de nostalgie și de îndepărtarea față de acel „acasă” pe care-l idealizează, încep să
exagereze calitățile patriei lăsate-n urmă. Sună cumva cunoscut? Cel puțin acelora dintre noi, care, atunci când vizitează România,
constată că nu e aceeași cu cea de care ținem strâns în memoria noastră mai mult afectivă decât faptică, fenomenul acesta le-ar putea fi
familiar.

Împăciuitoare sună vorba potrivit căreia vidul pe care-l lași în urma ta te substituie complet. Și că, dacă îți calci pe inimă, dând
-16-
 Sfera Eonică


drumul cuiva drag, atunci când acela se va întoarce la tine loc stabil și fix în lume, nu și undă, ce rezonează și vibrează de zor,
din proprie inițiativă, îl vei putea considera ca aparținându-ți cu în continuă mișcare.
adevărat.

Unii dintre noi îndrăznesc să se întoarcă în România,
încercând să pună pe picioare o afacere, o viață nouă, un viitor. N.N Negulescu
Puțini reușesc să se reîmpământeze și să devină cetățeni convinși,
așa cum enunță cugetarea de mai sus. Eu una, din păcate, nu-i
cunosc decât pe cei cu care continui să mă întâlnesc pe afară, cei
care i-au întors din nou spatele patriei, mai aprigi criticatori acum,
precum fumătorii care se lasă de fumat pentru a doua oară și devin
acerbi militanți împotrivă.

Din ce spun ei, reiese că, dacă vrei să te faci auzit și să te

realizezi după descălecarea în România, cel mai bine este să fii...
italian, german, englez, olandez, turc sau orice altceva decât român
care-a plecat cândva în afară.

De ce? Pentru că, spre deosebire de românii care excelează

prin spirit autocritic, străinii tind să considere defectele noastre
ca fiind inofensive și amuzante și le tratează aproape drăgostos,
drept colorit local. Într-un cavaleresc gest de plecăciune galantă,
ei adoptă nonșalant tocmai ceea ce pe noi ne ține-n loc, neștiind că
astfel se fac părtași la ceva care mai târziu nu le va mai da drumul.
Concesia lor se transformă pe nesimțite în temenea get beget,
sfârșind în dependență totală față de sistem. Dacă n-ar face-o, I DAS HEPTAGRAMM DER GESTIRNE
probabil că același „sistem” i-ar elimina mai devreme sau mai
târziu, recunoscând în ei corpul străin, la propriu și la figurat, pe
care mecanismul de curățire imunitară are datoria să-l anihileze.
Die Grundlage der Urkraft
Și la nivel macro apasă același ”fier de călcat”. Băncile,
companiile de afaceri sau organizațiile nonprofit străine, care Fragen mich die Denker:
sosesc cu un set deja coagulat de valori și de metode-standard,
performante, se leapădă treptat de ele și, într-un proces de adaptare „Was bist du in dem Leben der Zeit?“
inversă, prost înțeleasă, preiau de la societatea românească exact
acele metode fanariot-retrograde pe care românii le critică de zor, Ich suche in mir
dar le cultivă cu sfințenie: nepotism, corupție, dare de mită, trafic
de influență, pile ... mein Schweigen verschweigend

Printre puținii repatriați mulțumiți pe care-i cunosc, die Geburt aus Ihnen selbst.
accepțiunea de „realizat” se definește prin agonisirea banilor de-o
casă, pe post de refugiu la bătrânețe. Se vede treaba că acesta Ich suche in mir
este țelul declarat al multora. Dar chiar și atunci când se atinge,
contribuția lui la progresul țării este practic nulă. Ideea din spatele meine Rose des Schweigens verschweigend.
acestei replieri este că românul care se-ntoarce în țară o face din
motive contrarii stimulentelor cu care instituțiile de stat încearcă Und in den Schwingungen
să-l atragă și să-l cointereseze. El vrea să fie autonom și lăsat în
pace, nu să se implice în dezbatere (deși probabil nici lui nu-i sunt der großen Hierarchie
indiferente destinele țării).
werde ich mir Sphäre der Klänge,
De ce asta? Probabil că pentru că a fost dezamăgit anterior
plecării și s-a obișnuit să sufle-n iaurt. Sunt mulți repatriați werde ich mir Sphäre der Farben,
recidiviști cărora li s-a înnecat elanul în deluviul respingerii din
partea conaționalilor și instituțiilor, mânate fie de ignoranță, fie de werde ich mir Grundlage
rea-voință. Nu chiar toți, e-adevărat...
der Urkraft
Unii nou-veniți pleacă dublu dezamăgiți, hotărâți să nu mai
repete în veci riscanta aventură păguboasă. Păguboasă zic, pentru aus der opalen Substanz
că, dintre toți cei pe care i-am cunoscut în această situație, unul n-a
reușit să-și recupereze nimic din ce-a investit, majoritatea având des Zohar- Geistes
chiar de plătit scump pentru a se elibera din încrengăturile în care
se înnodaseră involutar. Mă rog, vor zice unii, așa le trebuie! Să se
răscumpere, dacă vor să-și merite dreptul la libertate!
Das Reich der reichen Armut
Ce facem atunci? Continuăm să plutim, vânturați de curenții
libertății, care ne poartă de colo colo, ca pe niște frunze supuse Du gabst mir
legilor mecanicii fluidelor? Dacă din toată afacerea asta nu semănăm
decât vânt, poate merită măcar să consemnăm frământările noastre undenkbare Traurigkeit -
pe aceleași foi, care se apropie și se îndepărtează, după cum le
atrage sau respinge curentul. Celuloză gânditoare... das Gewand der Tränen

Rămân la analogia cu legitățile naturii și cu principiile fizicii și zic: versilbert auf einem Strahl;

Cine știe, poate-n arhivele milenului trei se va renunța la die Bräute des Himmels
conceptul de distanțe și se va vorbi cu condescendentă mirare
despre amuzantele „probleme” ale omului ante-informațional, aflat den Glanz der Diamanten
deja cu un picior în interconectarea perfectă, pe vremea când bietul
individ încă se mai credea particulă concretă, cu un den Geist der Bäume.
-17-
 Sfera Eonică

aus alten Zeiten
Du gabst mir bin ein gleitender Schatten
von dem Leben der Götter.
die Unendlichkeit; des Baumes Filira
Jetzt
das Licht in dem gestreckt von
auf dem Strahl der Ewigkeit
die Planeten vertauen, Thesalias Myrmidonen.
von Engeln berauscht
das Flussbett der irdischen Welt
ist sie verkündende Kirche
wo die Meere der Lebenden schmelzen. Ich, o Caleea,
von Echos.
bin ausgewachsener Berg

Für eine Zeit in den feurigen Augen

Die nahende Zukunft
gabst du mir der Mater Matuta
Seht ihr
das Reich der reichen Armut
Söhne der Natur:
meine Herrschaft begründend. Ich, o Caleea,
Ich muss fliegen
bin der ängstliche Vogel
mit Flügeln der Ruhe
Aus der Pracht der Sphären der Innigkeit
über die Schmerzen
Aus der Pracht der Sphären in den Händen des Himmels
der Erde hinweg;
kommt der Geist auf die Sprachen herab: gebrochen im Bogen
ich muss mich bekennen
„in“-sagt er, über den Brunnen
zu der verborgenen Flamme
„hin-zu“-sagt er; die deine Sprache austrinken.
des Lichtes
monachische Schmetterlinge kommen aus
Gedanken hervor auf den Flügeln des Himmels
Ich, o Caleea,
stürzen zu Boden und weinen engelhaft kniend
bin die innere Stimme
zwischen den Ufern der Augen. auf den Spiegeln der Sterne.
der Geburt, und des Alters
Ein schwingender Stern entfacht
Morpheus‘
ihre Flügel in Gleichgewicht ; Ich habe die Zeit
geblendet von blendenden Lieben.
ich, komme heraus aus dem Ich, Ich habe die Zeit

mit meiner tragischen Intensität genährt von dem Fleisch des Schnees
Ich, o Caleea,
und verstecke mich verwirrt mit ihren Füssen aus Licht
bin des Echos sanfter Windhauch
unter dem Kristall die Erde vergoldend.
wo Dea Urania
des Wesens der Dinge. Ihre Töchter sind Nächte
Leben enthüllt.
Ihre Töchter sind Tage

Die Senioren des Smaragdes mit Schweigen geladen,

Wenn die Menschen sagen werden
Aus neun Zeiten mit Trauer geladen;
vor der Burg in die Knien fallend
aus neun Blitzen träumend wie man träumt
„Zeig uns das Maß
aus neun Reichen in meinen schlummernden
der flammenden Tränen
suchen mich Träumen.
und zerstreue unsere Verwirrung“.
die Senioren des Smaragdes unter den Bäumen des Feuers.

auf einem fliegenden Segelschiff

Auf dem Strahl der Ewigkeit
im goldenen Regen Zwiegespräch mit dem Sand
Ein Nest von Sternen
der Dämmerung. Ich spreche mit dem Sand
war die Stirn
und er schweigt.
unter der ich träumte
Ich, o Caleea, Ich schieße mit dem Kristallbogen
-18-
 Sfera Eonică


auf den Rand seiner Zunge meine Träne

um ihn zum Sprechen zu bewegen an jene Stelle

und er öffnet sich wie das Licht wo die Tannenringe

der Marmorfasern emporsteigen.

und er entsteinert sich

auf den Fühlern der Schnecken Die Laufspirale

und er schweigt ... Ich laufe in der Spirale

Und ich errichte ihm ein Reich unter den himmlischen Brücken die Pyramide zu öffnen

auf dass er mir den Funken des Wortes bewaldet von kosmischer Tiefe.

in die Hand lege; Ich laufe in der Spirale

und er schneidet meine Finger ab bis die Äonen aus Purpur

mit einem schrillen Schrei, auf den Zungen des Sirius

und Korn für Korn trinkt er aufleuchten.

mein ganzes verängstigtes Blut

mit den Lippen der Glut Im Tropfen des unermesslichen Schlafs

„Gut, sagt er: komm mit mir Die Rhythmen

in die Wälder der Gewässer.” der sich vermählenden Finger

Und ich gehe zwischen Ufern hättest du sehen sollen

mit einer Hand die Spiegel berührend, voller funkelnden Schuppen

mit dem Toben der Zeit im Tropfen des unermesslichen Schlafs die

in Tränen begraben. Ziruph Krone

Und wir gehen, und gehen suchend.

unsere Worte verirrend

auf dem Rücken der Geister Ich liebe

entweiht von den Schatten des Untergangs Ich liebe

einen Flügelgarten

Sag mir, Anima einen Blitzwald

Sag mir, Anima: und den Ährenregen

Ist es wohl das Summen der Farben

des Haufens zu Brot werdend

im Staube des Mondes auf dem Altar der Kirche.

ist es wohl das Wallen Ich liebe

der Libelle die Brunnenpyramide

im Gewinde der Töne

des Flusses in der uns Gott

sind es wohl die wilden Schweine spiegelt.

in dem Kelch der Eicheln

Sag mir:

was nagelt

-19-
 Sfera Eonică

Elen Lackner
Uruguay-Argentina Una luna vestida de alas



Desperté a mi sueño, aun el lucero se aferraba al alba, 

un coro de zorzales gorjeaban melodías posados en los ramajes,

verdores de reflejos tiernos, un ápice de gloria en sus gargantas,

hacían temblar el viento y sus picos besaban el aire.



De pronto, se abrieron las alas de mi ventana, 
Acércate
una lluvia de pámpanos deshojaba el cielo, 
cércate, eres el sosiego que silente devaría
sobre un velamen de estrellas
me dejas sin acentos, entre pausas y armonías
en el manto impasible de un sol de enero,
aparcada en los silencios, de tus labios purpurinos
con su magia plegada a mi alcoba, abrigó mi frío
vuélvete preludio a toda voz, bajo y viento en sinfonías
la soledad escondida de mis sábanas blancas.
el diapasón engolado, vibrando su estilo

dimensión no revelada mi vida

Surgían las preguntas sin respuesta,
tórnase noche, la odisea de mi odisea
el desborde y la pasión se abrían camino en el tiempo;
con el latir de tu boca y su caudal meloso
comencé a tallar mi espacio, me aferré a Dionisio,
convirtiendo torrentes en mis venas
le entregué palabras que brotaban serenas,
pinta mis labios de luna, con savia de estrellas
logré formar frases como manantiales de viento,
silénciame en tu rumor, idílica armonía de notas inquietas.
se moldeó el bálsamo y renació mi estro,

Mírame intocable lucero, besante cristal de sueños ya no podía detenerme, surgieron las más bellas melodías

fulgor de suspiros, rendido en mis brazos tientos escritas en pentagramas con tinta de amaneceres nuevos.

pendiente de tus ojos, mi mirada es tangible cebo

me venzo, enciendo, ardo en el regazo de tu amor eterno. Multipliqué los verbos, el lenguaje vibraba en ideas,

tenía colores, diamantes de Persia y hondonadas del mar Egeo,

Suéñame en las flores del humo
el centelleo de los Dioses y de fondo la divina lira de Orfeo.
mordisco de blanca niebla

fluidos piélagos que titilan seduciendo a los vientos

Una sinfónica del Olimpo, retumbaba maravillosa en el alma de
invítame a tu noche de hilos dorados y velos de seda Atenea,

música celestial, canto estelar sobre rosadas hierbas. mientras una tenue luz separó las nubes de manto negro,

así nació la luna vestida de alas, plumaje rojo y diamantes del

Éfeso.
Búscame, ¿sí ? en la silueta del cielo

refugio de nubes alberas

Ya no podía detenerme, mi fantasía creaba poemas y más poemas, 
allí, donde la soledad del universo
el aire puro se transformó en rescoldos, logró ser llama con sabor
ilumina nuestro amante concierto. a canela, 

como un hervidero de canoras en noches de invierno;

Búscame en el horizonte, un despliegue de baladas, pasión, amor y fuego.

vestido de otoño, cubriendo mi cuerpo,

desnúdame en tu sombra,

ámame bajo lluvia, de fuego e incienso.
-20-
 Sfera Eonică


Melancolía Sones de viola, fuga en bemoles y dulces pavanas,

lirismo de vida, arias de cielo, himno al amor,
Tiene mi silencio ese vago murmullo
sílabas rosas, fugaces versos, letras del alma,
que gime con textura, un sueño de alas cálidas.
así cantaba el ave sus trémolos vivos de azul ruiseñor.
Se mece en los arpegios que declaman

el titilar fundido de cristales en lágrimas,

Surgió el hechizo, me cegué en tu magia,
uniéndose al concierto de sollozos
te bañé de miel, me tendí en tus sábanas,
oxidando las cuerdas y su cimbrar
abrí mis labios, gemí en tu boca,
en asonantes disonancias de una triste balada.
como en copa de oro, bebí tus ansias.

Ya desierta de melodías, me detengo, pienso, camino,

Desbordada en besos fraguó mi enagua,
voy por un sendero donde los ríos caen hacia el mar;
quemó mis breteles, y el pudor perdió su calma.
paisaje de un gris azulado, árboles creciendo en el cieno,
¡Oh que mística instancia tu pasión provocaba!
ramas desnudas, verdes vestidos de invierno,
Fui vestal en tu tiempo,
aves quejosas, tan solo lamentos en su trinar.
reina en tu reino, de tu lecho, la llama.

Oh como gimen las piedras su llanto de sal,

Sobre pétalos de adelfas
tienen ese color a tristeza, tan grises, tan negras,

cubiertas de algaidas se empanan de arena

Diseño tu figura como un capricho de mis noches inquietas,
y con las vetas de luna envuelven su ajuar.
te visto de eclipses, te arropo de nubes y estrellas

fraguo en los espacios azules donde mora lo divino

Son mis noches sinfonías de asiduos desvelos,
me cincelas con tu abrigo de esplendores
que un solo de brisa, las sopla, se apagan,
dejas mil lunas, vistiendo mi cuerpo.
dejando silente al viento y a su bello concierto,

son los nuevos resplandores que surgieron,

Tienes la tibieza del sol, la transparencia del néctar,
designados al amparo del amor, abrigados en su fuego.
eres como la lluvia torrencial que deja sus gotas de entrega

sobre el remanso que ondula en la emoción de mis formas;

Nubes de caramelo
el rocío que derrama su ámbar sobre pétalos de adelfas.

Me tomaste en tus brazos como un turbión en remanso,

Sudario de licores y ambrosías, un manantial de pasión en trovas,
eras mi sueño de amor, mi hombre con piel de ángel,
decora el horizonte su efigie de oro, sus naranjas se tornan violas
deslizabas tus manos donde la luna mecía su halo,
donde arias de ruiseñores, enjuagan sus gargantas de fuego
y en tus fantasías me pintaste alondra, dibujándome alas
trinares de melodías gualdas entre las mieles del Éfeso.
con rubíes de estrellas y sus velos de plata.

Siento en mis labios el zigzagueo de tu boca

Fui voladora para volar en tu vuelo,
como una flor de azúcar
bajo atardeceres calmos donde llovizna el silencio,
sedienta de agua mansa
aleteaba en el mar, en el cielo, en la tierra,
con sus tallos asolados de hojas diamantinas
sobre nubes de almíbar y vapor caramelo.
forjadas en los verdes.
-21-
 Sfera Eonică


Tus ojos plenos de vaivenes precipitan su mirada hacia los míos un hornazo y uvas pasas

me apodero de sus luces coralinas y un puñado de ilusiones

las reparto en suspiros, así se elevan y forman una constelación atadas con cintas blancas.

de alas donde moran nuestros sueños.

Madre déjame subir

Si, las pediremos prestadas, allí están los ángeles, guardias a la sierra en Candelaria.

del alma que migrarán hacia los cielos

cuando nuestro idilio sea una orquesta de violines y romanzas Saltaré de peña en peña

y naveguemos nuestras noches a la deriva, sin timón, sin destino, sin que me rocen las zarzas
ni tiempo.
y alegre pasaré el día,

Adelaida Hidalgo cantando largas tonadas.
Spania

Madre déjame subir

a la sierra en Candelaria.

Abrazada a los recuerdos

donde se recrea el alma

.
avanzo por el camino

camino con la mirada.

Madre déjame subir

Caminito de la sierra
a la sierra en Candelaria

El camino serpentea
Carpe diem
lleno de tomillo y jara

gorjean los chamarices La vida es efímera y el tiempo veloz.

volando de rama en rama. Toma el día, aprovecha el tiempo.

Goza cada minuto de tu vida

Madre déjame subir de la luna y del sol,

a la sierra en Candelaria de los parques y las fuentes,

de la lectura de un poema.

Allí arriba en lo más alto Nunca te lamentes del pasado,

habitan las nubes blancas ni vivas en la morada del recuerdo.

olivos por la ladera Disfruta con los pequeños detalles.

verdes como mi esperanza. Ama, canta, ríe…

Y sobre todo no olvides:

Madre déjame subir Saborear el silencio.

a la sierra en Candelaria


Si me dejas llevaré
-22-
 Sfera Eonică

Elegía a la tarde
que fueron lentamente y sin razones
Mansamente se marcha la tarde,
dejando una profunda quemadura.
El reloj de la torre le cuenta las horas

Suspiran las nubes vestidas de blanco

Nos repartimos culpas, la ruptura
Y me duele que el viento con prisas la arrastre
llegó sin previo aviso ni emociones,
Recolecta polen una abeja incansable
tú encontraste otro amor… ¡mis bendiciones!;
los niños corren tras una mariposa con vestido de lunares.
yo comencé de nuevo singladura.
Dos ancianos anotan el tiempo,

inventando razones para no dejarlo.

Las hojas de almanaque fui pasando
Suenan las notas sedientas de arpegios
y dieron a mi vida mil motivos
Sobre las teclas de un negro piano.
de amar y ser amada nuevamente.
Para despedirla, sus alas, las palomas baten

y las sombras se tienden sobre los tejados.

Arrugada mi piel ya por los años,
Que corta su vida, que bella es la tarde.
vuelven a mi memoria aquellos días

Espinelas de despedida ya libres de rencores, dulcemente.

Ya se termina el verano

iré haciendo la maleta Metamorfosis

rauda como una cometa

que el viento mueve y mi mano. En esa metamorfosis de sentimientos

Dirigiendo el aeroplano en la cual se forma el “yo”

se eleva mi pensamiento quiso bajar con Dante a los infiernos.

y se eleva como el viento Salvajes retratos de almas

y navega entre las olas llenas de envidia, ambición y soberbia

recogiendo caracolas se aposentan en su interior

en el mar del sentimiento. comenzando una lucha constante

por la identidad del ser

Dejo la mar y su playa dónde el amor, la bondad,

dejo su dorada arena la honradez y el deber de una educación

y el corazón de sirena de rancias raíces han constituido

sobre la Torre Almenara. sus pilares fundamentales.

¡Ay! si mi brazo abarcara En esa línea divisoria del bien y del mal

lo que dicta el pensamiento entre lo aprendido y lo heredado

navegar a sotavento escapa el alma sobre los sueños y grita:

por playas de Punta Umbría ¡Vade retro!

y sobre el mar y la ría

contemplar el firmamento.
Reflexiones de un pasaje

Escondí entre las manos la amargura

Hoy no puedo escribir
de un pasado cargado de pasiones
me duele la piel y los recuerdos.
-23-
 Sfera Eonică


Mis delgadas líneas luchan con todas sus fuerzas del sasso che ottunde

pero algo más fuerte las detiene l’esile filo d’erba

es como un punto lejano a la deriva a suo modo già

que las corroe lentamente. piegato dal pathos..

¿En qué calle de la vida me perdí? e richiama la lentezza.

Qué mundo idílico soñé

porqué disparé mi rabia contra ella Fir de iarbă

si los culpables eran otros.

Creí que el tiempo curaría las heridas Tăcere și liniște,

pero no avanza, siempre es hoy y no mañana. un firav fir de iarbă

Nadie, nadie en este mundo convencional călcat și

me podrá amar más. umezit de rouă

Ayer fue mi musa y la amé. reapare luminat de

¿Qué hay de malo en ello? slabe stele

Mi corazón es materia como el suyo ca să îmbrățișeze apoi

aunque no bombeen al mismo son. agatul infinitelor cifre inefabile și

Hoy quisiera estrujar el Mundo entre mis manos. concentrice..

Nunca me dijeron que las estrellas se apagaban. Aerul sfios

al unei singure adieri

Luca Cipolla
Italia pare s-atragă atenția
pietrei care teșește

firavul fir de iarbă

oricum deja

strivit de patos..

și evocă lentoarea.


Filo d’erba
Il ritorno

Silenzio e quiete,
Il gioco delle folaghe
un esile filo d’erba
rapite dal cobalto
calpestato e
ed ali d’onde..
inumidito di rugiada
dissolta la polvere
riemerge illuminato da
in clessidra,
fioche stelle
delle cornici son liberi i quadri..
per poi abbracciare
Folletti sbucano curiosi
l’agata d’infinite cifre ineffabili e
tra il miele degli insetti
concentriche..
proliferano i soli
L’aere schiva
e candide vesti,
d’un solo refolo
gocce evanescenti al tatto,
pare destar l’attenzione
-24-

piane di rose galliche,
libellule che da un piatto
sciolgon di due parentesi
il laccio..
rallenta - disse -
meta più non esiste,
libera ogni idea pavida,
in che consiste
se la vita, vedi, non ha fine.
Întoarcerea
Jocul lișițelor
furate de cobalt
și aripi de valuri..
dizolvată pulberea
în clepsidră,
de rame sunt libere tablourile..
Spiriduși ies curioși
între mierea insectelor
proliferează sorii
și haine candide,
picături evanescente la tact,
câmpii de răsuri,
libelule care pe o farfurie
desfac de două paranteze
lațul..
încetinește - zise -
țintă nu mai există,
părăsește fiecare idee temătoare,
în ce constă
dacă viața, vezi, n-are sfârșit.
Prospero
Dietro le quinte
disquisiva Prospero
braccato
Sfera Eonică
Basso profilo
dal tempo-marea,
oracoli di sinapsi, Mi muovo quasi strisciando
tenda di broccato sulle ecchimosi
nella schiuma nera ritratte del tempo
sublimata che il tempo risparmia..
da petali di fiori di tè; dal ponte della Baghdad Oil
quali argomenti ancora osservo la Pangea
al fumo dei tombini, tanto agognata
la madre ripeteva la lezione e nel mio sentiero a metà
ed io a occhi aperti.. temo il ritorno
Quand’ogni incanto viene spezzato senza anestesia..
spegni la candela, terra di mezzo questo fare da bambino,
non è mai troppo tardi ho scelto di restare
per chieder riparo e l’infanzia si palesa
all’indulgenza soltanto. da un gessetto, dita scavate
- il maestro
Prospero che indicava la lavagna della vita.
În culise Atitudine rezervată
diserta Prospero
hăituit Mă mișc aproape târându-mă
de timpul-maree, peste echimozele
oracole de sinapse, retrase ale timpului
cort de brocart pe care timpul le cruță..
în spuma neagră din podul de la Baghdad Oil
sublimată observ Pangea
de către petale de flori de ceai; mult dorită
și ce mai argumente și la jumătatea cărării mele
la aburul gurilor de canal, mă tem de întoarcere
mama repeta lecția fără anestezie..
și eu cu ochii deschiși.. pământ de mijloc atitudinea aceasta de
copil,
Când fiecare vrajă e ruptă
am ales să rămân
stinge lumânarea,
și copilăria se arată
nu e niciodată prea târziu
de la o cretă, degete istovite
pentru a-i cere adăpost
- maestrul
indulgenței doar.
care indica tabla vieții.
-25-
 Sfera Eonică
Edwin Cruz Villegas España
Costa Rica
“El género picaresco”
“Hermanos por Naturaleza”
Hola soy Carmelo,
de mis cinco hermanos el más viejo,
quizás ninguno de ustedes me conoce
soy de una tierra en donde fluía leche y miel,
un día cansado y hambriento de tanto caminar,
busque una sombra para descansar,
de pronto un frondoso roble salió a mi paso,
bajo su manto imponente y alegre trinar de muchas avecillas,
ceñí mi mirada en sus tentáculos, y sin vacilar,
mi mente comenzó a divagar,.
¿es tan difícil hacer el bien?
¿será que los años te dan la razón?
Buscar el sustento sin que haya ningún muerto,
abrir caminos de progreso y esperanza,
con respeto porque estamos en una balanza,
y miro perplejo como tus raíces se entrelazan,
en la más clara señal de unión y hermandad,
dando cobijo y aliento a tanto ser vivo,
agitando majestuoso tus ramas al viento,
sin exclamar el más mínimo lamento,
sí, el bien y el mal, la guerra o la paz,
enfrascados en una lucha sin cuartel,
al final cada quién tendrá su recompensa,
pero estoy a tiempo y no quiero remordimientos,
sabiendo hacer lo bueno, buscaré un mejor mañana,
así mi alma volará sin complejos,
y el día menos pensado, tus raíces y las mías,
vivirán en paz y armonía.
-26-
Juan José Lorente
BUENOS DÍAS
Buenos días, que el sonido del canto de las aves te acompañen en tu
despertar y el resto del día hasta que el sol se oculte y las estrellas
sean tus compañeras, aunque ya no nos digamos nada espero seguir
siendo uno de los astros de tu firmamento. Mañana empieza mi
verano, mis noches y días solitarios, cuánta razón tenías cuando
me escribiste que lo nuestro nació de la nada y yo añado que en
nada termina, pero no es bien cierto del todo porque siempre queda
ese pozo en el corazón, recuerdos de lo atesorado, de lo vivido,
son tantas las cosas hermosas y llenas de felicidad que nos hemos
regalado el uno al otro, compartiendo el amor, deseos que todo lo
dan y nada quitan. Nos llegó ese maldito día y su día posterior en
que se enfrentó nuestro temple, se nos desmoronó todo, perdimos
la sonrisa, la calma y la esperanza, vaya conquista.
Si el día de ayer me fue mal sé que el día de mañana me irá bien,
quizás pueda encontrar a alguien que me regale su sonrisa como tú
lo hacías, mi alma dolorida necesita sentir como cuando estaba a
tu lado y me sentía tan feliz.
Mi naturaleza tiene que ser otra y volver a la felicidad que a tu lado
viví, que unos ojos me claven su mirada llena de deseos como tú
lo hacías, nunca he podido tocarte pero siempre te he sentido cerca
como cerca he tenido siempre tu sonrisa. Echaré mucho de menos
porque eso sé que no lo volveré a tener cuando después de una
larga noche me decías sonriente al despertar-Hola Juan- buenos
días, te amo. Durante mucho tiempo te llevaré en mi corazón y en
mis pensamientos junto a mí, en lo que escriba siempre habrá algo
de ti, algo tuyo como los besos que nos dimos, ya no podré estar
pegado a tu pecho para sentir tus latidos, como el ritmo apresurado
de tu respirar.
Cuando estés en tu jardín y veas revolotear un colibrí posarse
sobre una flor, ese seré yo dándote un beso en el néctar de la miel
de tus labios. Cuando esté en mi jardín y el viento abrace a los
árboles y a mí, sentiré que eres tú quien me está abrazando, sepas
que extrañaré mucho tu risa de mis ocurrencias absurdas, pero te
reías tanto con ellas, de ti me gustaban hasta tus medias palabras
malsonantes.¿Sabes por qué? Porque me las decías a mí, sé que en
las noches cuando mires la luna y estrellas lo harás pensando en mi
como yo lo hare pensando en ti mandándote mis más fervientes
deseos de que seas muy feliz, que nada te falte y la rutina no te
embargue. Hasta siempre.
 Sfera Eonică

Gilda Rojas Dondi
Costa Rica pues estaba tan joven que temía a tu reacción

y tu siempre vanidosa me pedias otra canción

pues sabias que en el fondo te estaba hablando mi corazón



Tus ojos me envolvían de tal manera

que en un instante vivía mil primaveras

La Duda pues mi mente loca de adolecente

Se ha roto el velo de la duda soñaba en ese instante con poseerte

de esa duda que vivió conmigo tantos años

que cabalgo en silencio mis noches solitarias Miles de noches me las pase sin dormir

y que alegro los días más oscuros de mi vida solamente inmaginando el día que me dijeras que si

ese día que pudiera mirarte desnuda frente a mi

Esa duda dormida en mi garganta y como hombre pudiera hacerte sentir

que por momentos parecía despertar

como volcán en erupción con un solo propósito Te inmáginaba frágil como el cristal

volver tu nombre a pronunciar y fuerte como un diamante

pues ambos tenían dos cosas en común

podían brillar y podían cortarte

Cuanta inocencia teníamos los dos

que nos bastaba un momento de soledad Te inmáginaba silenciosa como una gata

un pequeño roce en la piel que pasa de la quietud extrema al celo

para sentir que consumábamos nuestro amor exparciendo su olor sin compación alguna

con una sola meta , satisfacer su fuego

Me acuerdo de tu sonrisa

libre como el aire cuando estabas frente a mi Te inmáginaba envuelta entre mis brazos

y prudente como un amante y mi voz en tu oído delirando sin control

que sabe cuando debe partir las notas fogosas que hacen melodía

cuando la carne habla lo que la mente esconde

Eramós mariposas volando por la montaña

con las alas abiertas disfrutando el aire Me acuerdo que te escribía versos

cruzando ríos desbordados de pasión los versos más locos que un poeta escribiría

sin más preocupación que el palpitar de nuestro corazón versos y mas versos , sin rima , ni prosa

solo para pedirte que fueras mi esposa

Eramós gaviotas comiendo el mismo bocado

en la esquina del muelle de la esperanza Así se nos fue la adolescencia

de esa esperanza que no sabe la palabra rutina en una burbuja de juegos infantiles

pues es feliz siempre en la misma orilla de esos juegos que mas que juegos eran fuego

de esos fuegos en mitad de un tormenta

Me acuerdo que te cantaba lo que no te podía decir

-27-
 Sfera Eonică


Así exactamente así , te me fuiste un día en el corazón tierno de un ruiseñor

el día más terrible de mi vida

pues alguien con más edad y mas colmillo Se ha roto el velo de la duda

te llevo de la mano por otro camino de esa duda que vivió conmigo tantos años

que cabalgo en silencio mis noches solitarias

Ese día se detuvo el reloj de mi alegría y que alegro los días más oscuros de mi vida

en plena primavera conocí el invierno

y sentí tu ausencia hasta el mismo hueso Espera ..espera …no tengas miedo

sin abrir la boca y sin ningún derecho

Dejame acercame a tu cuerpo

Te había perdido para siempre sumergirme lentamente en tu cabello

lo sabía muy bien , lo tenía muy claro decirte al oido las palabras que me estan ahogando

y que ya no tiene sentido seguir guardando

sín embargo me mataba una duda incontrolable

la duda de saber si podría olvidarte Dejame besarte sin limite ni frontera

navegar en tu piel sin brujula ni velas

Si podría arrancarte de mi mente caminar los caminos por donde nadie ha andado

despojarme de todos tus recuerdos y que celosamente hasta hoy has guardado

y empezar a caminar de nuevo

sín sentir tu ausencia rasgándome el pecho Yo se que es dificil para ti

mostrar tu desnudez por primera vez

Aquella maldita ausencia que no me dejaba quieto pues tienes miedo y verguenza tambien

que me llevaba de la mano al dolor extremo de que nada sea como tu crees

y sin compasión me regresaba de nuevo

aquel sitio donde nunca pude decirte …Te quiero Ven acercate a mi y dejame absorber tu olor

que yo desojare la rosa con ternura y con pasion

Aquella maldita ausencia que solo era mía para que nunca olvides este momento

mientras tu vivías en plenitud la compañía mientras tengamos vida los dos

celebrando con champaña tu nueva vida

y yo con lagrimas tu despedida Sere lo que tu quieras que yo sea

la brisa que te llene de rocio

Así fue pasando el tiempo o el volcan que sin control alguno

cual gota de agua sobre la hierba pura te atrape entre su lava ardiente

dejando atrás aquel adolecente

que poco a poco se convirtió en hombre Sere la luz que baña lentamente la pladera

despertando la vida que estaba dormida

y aquel sentimiento se fue consumiendo o el trueno feroz que quiebra la montaña

como se consume siempre una ilusión para despues terminar reposando en ella

la ilusión loca que se confundió con amor

-28-
 Sfera Eonică
Sere el arrollo que acaricia la tierra
tan suave y cristalino que sigue su misma huella
o el mar tormentozo que baila al compas de la luna
en una guerra que solo la mañana pone tregua
Sere lo que tu quieras que yo sea
porque esta noche no solo sera mi noche
sera nuestra primera noche ….. si nuestra primera noche
de mil noches de primaveras
Toma mis manos y ponlas donde quieras
de la forma que gustes y a tu manera
para que puedan danzar como las estrellas
de Oeste al Este sobre tu virginal tierra
Toma mis labios y ponlos sobre los tuyos
de la forma que gustes y a tu manera
que yo sere el primero que beba la miel
la miel pura y nueva de tu colmena
Espera ..espera …no tengas miedo
Sigamos el compas de nuestro instinto
navegando en libertad cuerpo a cuerpo
sin prisas , sin temores y en nuestro tiempo
cual aves emigrantes que dejaron atras el invierno
Yo tengo la leña y tu tienes el fuego
prendamos la fogata eternal del deseo
ASI PEQUEÑA ……ASI ……..ASI ……………….
………SIMPLEMENTE ASI !!!!!!!
-29-
Eugen Cojocaru
TEATRU
” Neanderthal Stylin’ ” –o “piesa mută”, adică, în afara
unei “uverturi” de trei minute, doar slapstick, ca în timpurile
eroice ale celebrei Silent Comedy! Tema e “fierbinte”, actual-
universală, dar și un omagiu adus marilor comedieni, de atunci,
plini de fantezie și libertate creativă. Șase personaje principale și
mai mulți figuranți – ca în viață...
N E A N D E R T H A L S T Y L I N’
PIESĂ DE TEATRU ÎNTR-UN ACT DE © Eugen Cojocaru
(22-23 noiembrie 2013)
® Copyright Gathé(&Maté) Comedy
PERSONAJE:
1. Tânăra
2. Tânărul – Șeful Poliției ”Porumbeilor Păcii”
3. Șeful ”Ciorilor Păcii”/Managerul în prima scenă
4. Șeful ”Porumbeilor Războiului”/Figurant în prima
scenă
5. - Șeful Poliției ”Ciorilor Păcii” – tip solid, înalt, figurant
prima scenă
6. - Șeful temporar al Poliției ”Porumbeilor Păcii” - mai solid,
mai înalt ca Șeful Poliției ”Ciorilor Păcii”/figurant în prima
scenă
7. - Preotul/unul din figuranți
8. - (opțional) un Pianist acompaniator într-un colț, în fața
scenei
9-21. Figuranți: cinci femei și opt sau mai mulți bărbați
SCENA: În mijloc o masă mare turnantă de circa 6 metri
diametru, pe laterale câte cinci-șase uși turnante/batante, una
lângă alta.
TIMP: Acum și-n... Epoca Neanderthal!
LOC: Peste tot, pe Pământ...
MUZICA: Se recomandă cea din epoca filmului mut: The Circus/
Charles Chaplin, Silent movie mafia/Ben Turpin etc.
 Sfera Eonică

Întuneric; începe melodia ”Swing, little girl”/Chaplin; un reflector se aprinde, urmărește Tănăra în costum cu frunze à la Paradis,
balansându-se la trapez, în dreapta scenei. E veselă, face acrobații... Al doilea reflector: Tânărul, idem în partea stângă. Se observă,
încep să flirteze tot mai îndrăzneți în stilul sentimental al filmelor mute. Sunt departe unul de celălalt, dar își dau avânt și, în cele
din urmă, el o prinde și sare lângă ea... Un fulger și un tunet puternic, fum și muzica se oprește – cei doi cad pe masa turnantă, ce
se-nvârte din ce în ce mai repede, aruncându-i jos în direcții opuse: ea - dreapta, el – stânga. Întuneric...

TÂNĂRUL: (ambii îmbracați șic- reflector doar pe ei) Știi, dragă, cât te iubesc, ești tot pentru mine! Ești obosită, culcă-te, iubito.
A, iar te doare capul... Nici o problemă, îți dau eu aspirina ca-n fiecare seară. Aduc apa... (pantomimă: ia un pahar de apă, verifică
să nu fie văzut, scoate o sticluță, pune câteva picături, o ascunde; vine la ea, îi întinde paharul și tableta - le ia, bea. După scurt timp
se clatină, închide ochii, îi deschide)

TÂNĂRA: Ce se-ntâmplă! Mi s-a făcut, ca-n fiecare seară, un somn teribil dintr-o dată...

TÂNARUL: Ei, și tu, dragă, ești foarte obosită și durerea asta de cap ți-a luat ultimele puteri. Culcă-te acum, dragostea mea,
și totul va fi bine mâine dimineață! Eu mai lucrez pentru firmă în living room... (EA, pantomimă: aranjează patul pe podeaua
scenei, se întinde și doarme imediat. EL jubilează, deschide și închide ușa; face câțiva pași și îl așteaptă două callgirls care-ncep să
se dezbrace...)

O CALLGIRL: În sfârșit! Credeam că nu mai vii... (Gesturi obscene... Reflectorul se mută pe un tip foarte elegant, care vorbește
unui grup mare)

BANCHER: Investiția asta e sigură - avem unul din cele mai mari fonduri din lume: noi girăm zeci de miliarde! Totul e sigur ca
ziua de mâine... Veți avea asigurate un profit de 50% și nu trebuie să faceți nimic! O, doar o nimica toată: să ne încredințați toți
banii, economiile voastre de bătrânețe, de construit o casă, tot ce ați strâns pentru copii etc.

GRUP: E sigur câștigul?!

BANCHER: Cum vă văd și... cum mă știți! (toți îi dau multe acte, Bancherul le ia, le îndeasă în buzunare și dispare râzând;
reflectorul spre un manager și un politician cu ajutorul lor, tip solid, viitorul Șef al Poliției ”Ciorilor păcii”, vorbesc aceluiași grup)

MANAGER și POLITICIAN: (sincron) Veniți, avem locuri de muncă super pentru toți! Vom construi aeroporturi, clădiri și gări
uriașe, tot ce vrem noi, adică voi... Ieftin: zeci de miliarde de proiect și nu vor crește, în nici un caz, costurile! Că doar lucrăm cu
banii voștri din impozite, iubiți cetățeni. Totul e asigurat, am făcut legi noi speciale pentru voi, am ”reformat” tot ce s-a putut
pentru noi... Haideți! (grupul pornește cu cei trei în spate, care scot niște biciuri de sub haine)

O VOCE TUNĂTOARE DIN OFF: V-am dat ”Cuvântul ”să vă-nțelegeți mai bine între voi și lumea ce vă-nconjoară... Iar voi,
diavolilor, îl pervertiți distrugându-vă cu tot cu acest frumos colț de Paradis, ce vi l-am dăruit! Gata! Acum veți pierde, ca
pedeapsă, ”Cuvântul”! Și veți fi nomazi, să trăiți de pe o zi pe alta... (fulgere, tunete - întuneric)

Lumină: în stânga, un blazon mare pe care e un porumbel uriaș cu mănuși de box, într-o postură amenințătoare; cu litere mari,
deasupra: „PORUMBEII RĂZBOIULUI”. Lângă blazon, un drapel cu aceleași însemne. Grupul de aici e în costume de blană
roșie, stil Neanderthal: TÂNĂRUL cu ”baston Chaplin”, ȘEFUL cu însemnele heraldice pe spate și o căciulă mare și, deasupra, un
porumbel boxând, DOUĂ FEMEI, ȘASE BĂRBAȚI – unul din ei, cel foarte înalt, cu o măciucă uriașă.

Grupul din dreapta: blazon și steag identice, dar o cioară boxând și textul „CIORILE PĂCII”. Sunt îmbrăcați în blănuri albastre:
TÂNĂRA, ȘEFUL (fostul manager) – pe spate cu blazonul său, iar pe cap, căciula cu cioara boxând; ȘEFUL POLIȚIEI cu o
măciucă, TREI FEMEI, PATRU BĂRBAȚI. Jocul actorilor e specific epocii marelui film mut de comedie – sentimental, mișcările
în viteză exagerată și... nimeni nu scoate un sunet!

Fiecare grupare se strânge în jurul Șefului, iau steagurile, defilează și se provoacă la marginea mesei cu gesturi și ”strigăte”
amenințătoare: ”Porumbeii” își iau avânt și amenință rău pe ”Ciori”, ce cad toate pe spate, apoi invers și ”Porumbeii” cad toți pe
spate.

Tănărul ia steagul, se urcă pe masă și-i provoacă la duel. Șeful ”Ciorilor” face semn Șefului Poliției să meargă să-l înfrunte - se
învârt ca doi cocoși... Malacul vrea să-l lovească cu măciuca, Tânărul, mai iute, îl gâdilă cu bastonul la coaste și acesta râde; ridică
iar măciuca, e gâdilat, râde nebunește. Tânărul râde și el spre public, face semne comice. Șeful Poliției își revine, se-ncruntă și dă să-l
prindă; acesta se lasă-n jos și se strecoară printre picioarele lui. Șeful Poliției îl caută, nu pricepe unde a dispărut, iar Tânărul face,
în spate, reverențe către public. Ceilalți urmăresc cu sufletul la gură, îi susțin, aclamă... Șeful Poliției se-ntoarce, îl vede, Tânărul
dă să-l gâdile cu bastonul, dar i-l ia și ridică măciuca, Tânărul se strecoară printre picioare, îi dă un șut în fund de cade jos și-și ia
bastonul. Se aplaudă singur, reverențe spre ai săi și public... Furios, Șeful Poliției se ridică, îl prinde de gât și-l saltă de mai multe ori;
ca o minge; în sfârșit, Tânărul îi bagă bastonul în ochi și scapă, dar începe o urmărire pe masa ce începe să se învârtă; Șeful Poliției
se aproapie, dar e ținut cu bastonul la distanță; vrea să i-l ia, Tânărul se ferește și fuge mai repede, ajungându-l din urmă; agață
bastonul de gătul lui, aleargă lejer, scoate un trabuc, aprinde chibritul de fundul celui din față și fumează; Șeful Poliției îl observă
după un timp, se-ntoarce, își ia un mare avânt să-l lovească cu măciuca, celălalt se ferește, Șeful Poliției se-nvărte de căteva ori în
jurul său însuși și cade amețit. Tânărul ia măciuca, îl pocnește-n cap (sunet comic, ca în scene identice din filmul mut) și rămâne lat.

Groază în tabăra ”Ciorilor Păcii”, urale entuziaste în cea a ”Porumbeilor Războiului”. Tânărul face reverențe spre ai săi, spre
public; Șeful Poliției începe să se ridice, Tânărul observă, vrea să-l lovească, dar acesta oscilează amețit și nu reușește; încearcă
să-l țină cu o mână și să-l miruiască cu cealaltă, tot nu merge; atunci îl sprijină în baston, se mișcă doar puțin, și-l pocnește cu toată
puterea, de rămâne țeapăn. Din nou reverențe, semne ce mușchi puternici are... Vrea să plece, dar vede că are măciuca în mână,
se duce la cel căzut, dă cu piciorul bastonului ce-l sprijină și-l prinde. Șeful Poliției cade ca un sac cu sunetul comic specific. Urale
nebune la ”Porumbei”, amenințări crude la ”Ciori”, care se reped la el, Tânărul ridică măciuca și se face că sare la ei. ”Ciorile” cad
toate pe spate; Tânărul pozează în câștigător, ”Ciorile” se ridică, se apropie cu frică, Tânărul iar îi sperie de cad pe spate. Coboară
semeț la ai săi, e înconjurat cu admirație, aruncat cu urale-n sus. Șeful Porumbeilor îl cheamă solemn, îl laudă ce tare e și-i prinde
o insignă-stea la piept. Cineva arată o planșă – scris alb pe fond negru, margini cu flori stilizate, ca în filmul mut: „Tânărul e numit
Șeful Poliției „Porumbeilor Păcii””

Câțiva din tabăra ”Ciorilor” îndrăznesc să vină să-și ia Șeful Poliției, îl îngrijesc. Acesta își revine, fac o consfătuire toți, se
-30-
 Sfera Eonică


ambalează rău, vin la masă amenințând, ”Porumbeii” răspund atât de furioși, că ”Ciorile” cad pe spate – se ridică... Tânărul sare
pe masă – iar cad toate pe spate și, infatuat, coboară la ele; ”Ciorile” se sfătuiesc scurt și-i fac semne provocatoare; el le atacă, dar
e înconjurat de toți. Îi reușește să se elibereze și vine în față, la scenă, se uită îngrozit la public și preferă să riște, iar, între ”Ciori”; e
prins, legat la ochi – ”Porumbeii”-s înmărmuriți – și ținut cu fața spre ai săi. Ropot de tobe, ca la execuție: Tânărul tremură, Șeful
Poliției ”Ciorilor” își face vânt și-i dă un șut de zboară dincolo, intră în ”Porumbei” dându-i pe toți jos cu zgomot de popice. Planșă:
”STRIKE!”

Șeful ”Porumbeilor” se ridică, îl ceartă, îi ia insigna-stea și o prinde la pieptul unuia cu cel puțin un cap mai mare decât Șeful
Poliției ”Ciorilor” și o măciucă dublă. Planșă: „Noul Șef de Poliție al ”Porumbeilor Războiului””. Acesta sare plin de curaj pe masă
și-i provoacă prin gesturi pe ”Ciori” și Șeful Poliției lor, căruia i-e cam frică, dar e-mpins cu forța pe masă de Șeful ”Ciorilor” ajutat
de ceilalți. Noul Șef al Poliției ”Porumbeilor” stă amenințător și infatuat ca o stâncă în mijlocul mesei, îi zice celuilalt să fie bărbat,
să ridice măciuca și să lupte... Șeful Poliției ”Ciorilor” începe să tremure, scapă măciuca jos, e luat de gât și zdruncinat, ridicat în sus
și-n jos de mai multe ori - sare ca o minge! E dus în mijlocul mesei unde e sprijinit în propria măciucă, că nu se ține pe picioare. Șeful
Poliției ”Porumbeilor” începe un dans indian de sacrificiu în jur, amenințîndu-l cu măciuca. ”Porumbeii Războiului” jubilează,
”Ciorile Păcii” sunt disperate (muzică adecvată, în final tobele execuției). Înfricoșător, Șeful Poliției ”Porumbeilor” ridică măciuca
sa uriașă și... Celălalt scoate rapid un pistol de pirat și trage – celălalt privește mirat în jur, la adversar, se clatină când spre ”Ciori”,
care, speriate, îl opresc și-i dau vânt înapoi, când spre ”Porumbei”, care-l îmbărbătează împingându-l înapoi; scena se repetă în
timp ce Șeful Poliției ”Ciorilor” încearcă tremurând să pună praf de pușcă în pistol... celălalt tocmai vine la el cu măciuca ridicată,
e îngrozit, închide ochii, dar Șeful Poliției ”Porumbeilor” cade. Șeful Poliției ”Ciorilor” abia ridică măciuca uriașă să lovească,
celălalt stă amețit în fund oscilând - în sfârșit rămâne nemișcat și lasă măciuca direct în capul lui (sunet specific). Șeful Poliției
”Porumbeilor” se rostogolește spre ”Ciori”, care-l opresc și-l învârt înapoi spre ai lui, unde cade cu zgomot și nu mai mișcă.

”Porumbeii”-s îngroziți, plâng, își smulg părul, se adună așa mult, că unu-l adună cu mătură și făraș. În același timp, ”Ciorile” își
aclamă Șeful Poliției, Șeful ”Ciorilor” ține un discurs înflăcărat, îi pune o decorație mare la piept – ”Ciorile” jubilează.

Șeful ”Porumbeilor” ține un discurs de incitare contra ”Ciorilor”, pe care-i face vinovați de escaladare, îl pun pe malac pe targă
și-l duc în culise cu mare pompă, după care se întorc mărșăluind amenințător. Paralel, Șeful ”Ciorilor” îi încurajează și instigă pe
ai săi – taberele se înfierbântă, ”Ciorile” se fac că sar la ”Porumbei”, care cad toți grămadă. Șeful îi mobilizează și se aruncă ei la
”Ciori” - pică toate la pământ. Își revin cu ajutorul Șefului și a Șefului Poliției și ambele grupuri se atacă, începând o bătaie generală
cu tot ce au – bolovani, bote etc.: pe masă, sub masă, peste tot! (muzică adecvată, furtunoasă, cu sunete specific ilare la lovituri)
Grimase groaznice, când unul e jos, celalalt țopăie pe el, când invers. Șeful ”Porumbeilor” și al ”Ciorilor” urmăresc totul de pe
masă, dau indicații, mai zboară și la ei un bolovan, o măciucă, se feresc, altele-i nimeresc... Câteodată se amenință, ridică mîna să
lovească, iau poziție de box, dar nu trec la fapte.

”Tânărul” e un erou: îl bate pe fiecare întâlnit cu diferite șiretlicuri comice, de exemplu ține o ”Cioară” în menghină și-l boxează,
de sare-n sus (vezi scene similare în filmul mut) ca mingea, până ajunge la Șeful Poliției ”Ciorilor”, care a tot bătut la ”Porumbei”.
Încearcă să-i dea cu măciuca-n cap, ”Tânărul” se ferește și-l prinde-n brațe să nu mai poată mișca mâinile - acesta încearcă să scape
din strânsoare, se-nvârte de face elice din rival. Brusc, începe o muzică de tango argentinean: toți încep să danseze cu partenerul
de luptă! Dupa 30 de secunde, muzica de luptă – toți reiau bătaia. Șeful Poliției ”Ciorilor” se eliberează și reușește să-i aplice una
ușoară cu măciuca;”Tânărul” e amețit, celălalt vrea să-i dea lovitura finală, dar ”Tânărul” se-apleacă repede, trece printre picioare,
îi dă un picior în fund. Furios, se-ntoarce, îl prinde de gât și-l scutură în sus și jos la mare distanță de pamânt – iar muzică tango:
dansează toți euforici, Șeful Poliției ”Ciorilor” ținându-l de gât pe ”Tânăr”... Iar muzică de luptă, se reia bătaia: ”Tânărul” reușește
să se elibereze, Șeful Poliției ”Ciorilor” îl gonește peste tot, ajung la ușile turnante, unde tot trec prin ele, dar e păcălit de mai multe
ori, până începe să amețească... ”Tânărul” observă și-l lasă să alerge prin uși, stă lejer, își aranjează frizura, blana, scoate un trabuc,
un chibrit lung și, când celălalt trece pe lângă, îl bate pe umăr, îl oprește, îl întoarce și aprinde chibritul de fundul lui, îi face semn
să continuie împingându-l cu piciorul. Șeful Poliției ”Ciorilor” face câteva ture tot mai amețit, până se oprește terminat; îl vede pe
”Tânăr”, sare la el, dar acesta se ferește și reîncepe urmărirea prin uși;”Tânărul”, văzând că celălalt e dezorientat, îl așteaptă cu o
ușă deschisă și, când sosește, i-o trântește-n nas, de cade pe spate; ia o bucat de blană roșie, o flutură în fața ușii, celălalt se ridică
furios, dă din picior ca un taur și-l atacă, dă blana la o parte și-l pocnește iar cu ușa - scena se petrece de două ori până acesta
rămâne jos nemișcat, cu fundul în sus. ”Tânărul” se așeazî pe el și continuă să fumeze, plin de el, trabucul; își șterge obosit fruntea...
”Tânăra” vine, îl întreabă ceva, dar El n-o recunoaște; Ea îl privește, El e mirat; Ea surâde, pare să-și amintească ceva, El tot mai
mirat... Iar muzică tango, toți dansează euforici... El o ia la dans - ceilalți îl privesc cu frică și admirație c-a învins, el arătă spre ei
ce forțos e, spre sală...

Toți sunt obosiți, dansează tot mai lent, se opresc. Șefii fac semne să se despartă și fiecare să vină în tabăra sa, unde se adună în jurul
lor - spășiți, gânditori... Pian(ist)ul începe o melodie foarte tristă, toți încep să plângă ușor, apoi în hohote; dintr-o dată, o melodie
veselă: toți se înseninează treptat până încep să râdă, țopăie, dansează... Brusc, melodia tristă..., iar cea veselă... - reacții adecvate.

Unul dintre ”Porumbei” își pune o mantie de Preot și le țină un discurs, îi laudă, îi ceartă, îi amenință cu răzbunarea Cerului –
”Porumbeii Războiului” sunt tot mai spășiți, au mustrări de conștință, sunt îndurerați... Preotul se duce la ”Ciori”, le ține și lor o
predică – ”Ciorile” sunt îndurerate, plâng, sunt amenințate cu răzbunarea Cerului, a Iadului - ”Ciorile”-s disperate; Preotul se urcă
pe masă, arată spre ”Porumbei”... Cum s-a-ntors, ”Ciorile” încep să râdă, se strâmbă; când se uită le ei, încetează brusc și joacă,
din nou, ispășirea; Preotul se-ntoarce la ”Porumbei” și le vorbește - ”Ciorile” țopăie, îl maimuțăresc, fac semne că-i tra-la-la...
”Porumbeii” arată revoltați spre ”Ciori”, Preotul se răsucește, ”Ciorile”, imediat, spășite; Preotul arată ”Porumbeilor” că nu-
nțelege ce vor, cum s-a-ntors ”Ciorile” același joc; ”Porumbeii” arată spre ceilalți, Preotul se-ntoarce, ”Ciorile” cuminți și spășite
– de mai multe ori așa, până Preotul le surprinde și merge să le certe; ele nu-l ascultă, încep să danseze, să flirteze... ”Porumbeii”
sunt revoltați, îi fac semne să vină la ei - se duce, începe să-i certe și amenințe, ”Ciorile” îi arată cu degetul și râd; ”Porumbeii”, din
ce în ce mai nervoși, îl iau la goană pe Preot, care se refugiază în cealaltă tabără. ”Ciorile” îl primesc serioase și arată spre inamici:
cât de răi, ce violenți, cruzi și fără Dumnezeu!

Șeful ”Porumbeilor Războiului” îl numește, cu mare pompă pe Tânăr, din nou, Șef al Poliției, îi pune insigna-stea. Îi spune să
meargă dincolo, la Șefii ”Ciorilor” - planșă: „Tratative de pace”. Tânărul merge dincolo cu o blană albă în baston, discută și se pun
de acord. ”Porumbeii Războiului” și ”Ciorile Păcii” îi observă cu atenție... Se aduc patru jilțuri pe masă, ”Ciorile” pregătesc trei
dame cu blănuri de show, una e Tânăra. Șeful ”Porumbeilor Războiului”, al ”Ciorilor Păcii” și cei doi Șefi de Poliție se întâlnesc
protocolar, își strâng mâinile, blitz-uri, rânjesc larg fotografilor și iau loc. Tânărul și Tânăra își fac semne, Șeful Poliției ”Ciorilor”
protestează. Șeful său, cu mină șmecheră, îi spune să tacă, se duce la Tânăr, îi face cu ochiul, îl bate înțelegător pe umăr. O cheamă
și le face cunoștință, îi împinge aproape să fie mai îndrăzneți și face grimase sentimentale - face cu ochiul publicului. Cei doi flirtează,
Șeful Poliției ”Ciorilor” vrea să-i despartă, dar Șeful său îi explică ceva la ureche... Șeful Poliției ”Ciorilor” înțelege, își freacă
-31-
 Sfera Eonică


mâinile satisfăcut, după care îi ia pe cei doi și-i conduce în zona lor, în fața scenei, unde rămân singuri; le atenționează pe „ciori”
să-i lase în pace. Cei doi Tineri se giugulesc...

Pe masă, Șeful ”Ciorilor” și al Poliției sale arată Șefului ”Porumbeilor” cât romantism! Idem și publicului. Gong: începe show-ul
celor două dansatoare, cei trei se așează în jilțuri, cei doi Tineri dansează... Șeful ”Porumbeilor” vrea să vadă ce fac cei doi Tineri,
dar e întors mereu spre dansatoare, zicându-i că totul e perfect, iată ce frumuseți de femei avem aici! Dansatoarele sunt tot mai
lascive, Șeful ”Porumbeilor” e din ce în ce mai atent, Ele încep un număr streap-tease, că le ies ochii din orbite, le atârnă limbile...

”Porumbeii Războiului” și ”Ciorile Păcii” rămân înmărmurite și sunt revoltate. Șeful Poliției ”Ciorilor” vede, cheamă două Ciori
să pună câte un paravan mare spre fiecare tabără, după care aduc tăvi cu delicatese, sticle cu băuturi fine, șampanie, caviar... Inițial,
Șeful ”Porumbeilor” refuză, dar cedează îmbielilor celorlalți doi. Beau și mănâncă bine, mai ales Șeful ”Porumbeilor”, care, amețit
bine, arată ce tipe super sunt! Șeful ”Ciorilor” confirmă și le cheamă, Șeful ”Porumbeilor” refuză nu prea convins, dar, când încep
să-l mângâie, să-l sărute, e în culmea fericiri... Șeful ”Ciorilor” și al Poliției jubilează, coboară și-nchid complet paravanele în jurul
mesei; al doilea face fotografii cu cei doi Tineri sărutându-se și Șeful ”Porumbeilor” cu Dansatoarele... Chiuie cu subînțeles, își
cheamă Șeful sa vadă și el, râsete și gesturi obscene...

Întuneric/noapte – lumină/zi.. Șeful ”Ciorilor” face semn să fie date paravanele la o parte. ”Porumbeii” sunt revoltați: Șeful lor
doarme încolăcit cu cele două, resturi, , sticle goale... Șeful ”Ciorilor” trezește Dansatoarele și face semn să plece. Idem pe Șeful
”Porumbeilor”, îl întreabă cum a fost – acesta, amețit, spune că nu mai știe nimic. Șeful ”Ciorilor” scoate fotografii mari, i le arată
râzând, făcând cu ochiul, bătându-l tot mai puternic pe umăr, mai să cadă... Acesta e jenat, înțelege situația, e îngrozit, dar Șeful
”Ciorilor” îi dă de înțeles că totul rămâne secret între ei, doar sunt buni prieteni acum!

Șeful Poliției ”Ciorilor” urcă pe masă, dă cu piciorul resturile jos, în spate, îl strigă de câteva ori pe Tânăr – ei încă dansează - să
vină. Șeful Poliției ”Ciorilor” e între cei doi Șefi – Șeful său îi zice să transmită ceva celuilalt și, întorcându-se cu măciuca pe umăr,
îl doboară la pământ pe Șeful său. Șeful Poliției ”Ciorilor” termină cu Șeful ”Porumbeilor”, se întoarce, dându-l jos, de data asta, pe
celălalt. Șeful „Ciorilor” se ridică amețit, se consultă, îi face semn să se adreseze celuilalt, care se ridică, și el, amețit; Șeful Poliției
se-ntoarce și iar îl miruiește pe Șeful său, de cade. Încă o dată, toată scena. Tânărul urcă pe masă, îi oprește, ia măciuca și-o pune jos,
spunând că tratativele se duc fără arme. Șeful Poliției ”Ciorilor” îi arată fotografiile sale cu Tânăra – Tânărul sare la El, iar bătaie,
Șefii lor încearcă să-i despartă, o încasează și ei – busculadă generală în care nu se mai știe cine pe cine lovește... Dansatoarele
reîncep showul, toți se opresc, Șefii le spun Șefilor de Poliție să plece - aceștia coboară rămânând lângă masă.

Începe muzica de paradă: Șefii celor două tabere scot câte o biciușcă, pistoale, încep să plesnească și trag în aer spre grupurile
lor. Acestea se adună în formație și defilează în cerc cu steagurile în față... Când cei doi Șefi trag spre ei, se văd rotocoale de fum la
picioarele lor și toți țopăie înnebuniți!

Dansatoarele continuă showul. Tânărul încearcă să vorbească Șefului său - nu e băgat în seamă; Șeful Poliției ”Ciorilor” râde
în hohote. Tânărul fuge la ”Porumbei” să-i oprească, nu reușește; aleargă-n cerc cu ei și, tot atingând masa, începe să se învârtă
repede. Impasibili, cei doi Șefi trag și biciuiesc, amețesc bine. Masa se oprește brusc, le cad căciulile și le schimbă între ei; nu observă
nici că stau la gruparea inamică și continuă... ”Porumbeii” și ”Ciorile” obosesc, cad la pământ, Șefii, coboară și ei obosiți, dar
nimeni nu observă că sunt de partea falsă!

Tânăra e undeva, în fața scenei, Șeful Poliției ”Ciorilor” vine la ea și începe să flirteze, cu măciuca pe umăr, tot mai grobian. Tânăra
se apără, strigă; Tânărul aude, vine la masă, scoate o trompetă, sună atacul și se ascunde; Șeful Poliției ”Ciorilor” se-ntoarce spre
inamic – nimic, însă o pocnise cu măciuca și ea a leșinat. Tânărul sună trompeta, se ascunde; Șeful Poliției ”Ciorilor” se-ntoarce:
nimic – toți, ca „ciorile”, la pământ. Vine spre masă, scrutează atent zona inamicului – în acest timp Tânărul se travestește sub masă
în cadână, se machiază... Șeful Poliției ”Ciorilor” se întoarce țanțoș, n-o vede, se uită mirat în jur... În acest timp, Tânărul sare peste
masă la ei. Șeful Poliției ”Ciorilor” o remarcă jos și se dă cocoș – planșă: ”Sunt așa impunător, că e leșinată după mine!” Se aruncă
pe ea, dar Tânărul e lângă El, îl bate pe umăr, acesta se-ntoarce și rămâne inmărmurit: în fața sa o tipă trăsnet, blondă, cu sâni
uriași, care-i face bezele... Se uită când la Tânără, când la ”cadâna blondă” de câteva ori, face un gest spre Tânăra leșinată, că poate
să mai aștepte și se dă la ”cadâna blondă”... E din ce în ce mai insistent, încearcă s-o pipăie, Tânărul nu știe cum să reacționeze,
face un semn cu mâna și-ncepe o melodie orientală... Șeful Poliției ”Ciorilor” se oprește mirat, ”cadâna blondă” profită, se smulge
din brațele lui și-ncepe, stângaci, dansul buricului - Șeful Poliției ”Ciorilor” îl privește cu limba atârnând. Tot încearcă să se arunce
la ”Ea”, dar e oprit cu semne: încă nu e gata melodia, așteaptă și-apoi voi fi a ta... Dansul tot nu se termină, așa că Șeful, incitat,
se aruncă și-ncepe s-”o” pipăie, s-”o” sărute... ”Cadâna blondă” se trage, iar El rămâne mirat cu sutienul și sănii uriași în mână!
Începe să-nțeleagă, ”Ea” nu-ndrăznește să miște, El trage de păr – o perucă! Începe o urmărire nebună -”Ciorile”, obosite, îi privesc
fără chef... Tânăra se trezește și-i privește cu sufletul la gură. Toate trucurile cunoscute: când Șeful Poliției ”Ciorilor”, când Tânărul
e mai tare... În cele din urmă, Tânărul reușește să-l prindă iar la ușile turnante și-i dă atâta-n cap, până cade jos și nu se mai mișcă.
Se duce la Tânără o asigură că are grijă de Ea, totul va fi bine, după care trece la ai săi, dincolo.

Discută cu Șeful ”Porumbeilor”, arată spre ”Ciori” descrie ce-a vrut Șeful Poliției ”Ciorilor” și cere răzbunare, arătând că e o
bună ocazie să-i învingă. Șeful Poliției ”Ciorilor”, de cealaltă parte, explică Șefului său cum Șeful Poliției ”Porumbeilor” a pătruns
fraudulos în teritoriul lor, a atentat la viața lor, dar el a luptat cu succes și l-a alungat – cere răzbunare și arată că e o ocazie bună
să-i învingă și cucerească definitiv.

Gesturi reciproce tot mai amenințătoare ale grupurilor; Șefii se retrag și discută cu Șefii lor de Poliție, care dispar pe laterale, în
culise. Se întorc, arată Șefilor spre cer, spre inamic și râd satisfăcuți, retrăgându-se toți în fața scenei, departe de oamenii lor. Din
dreapta vin în zbor șase ciori mari, iar din stânga, concomitent, șase porumbei grăsani: duc agățate cu sfori câte o ladă mare cu scris
vizibil: „DYNAMITE!”. Cele două lagăre urmăresc totul pline de frică... Stolurile zboară spre inamic, se întâlnesc la mijloc, nici
unul nu cedează, astfel că trebuie să se oprească; se dau înapoi, iau iar avânt, tot așa; a treia oară avânt, ocolesc brusc pe stânga și
trec mai departe. Când ajung deasupra grupurilor, aruncă lăzile și dispar - acestea explodează asurzitor: fulgere, fum – întuneric.

Lumină: Cei doi Șefi de Poliție cu Șefii lor sunt nevătămați în câte un colț al scenei, dar ceilalți numai zdrențe de blănuri, negri de
fum, se clatină cu părul vâlvoi... Șase ”ciori” și șase ”porumbei” au aterizat pe masa turnantă după explozie – plânsete, îmbrățișări,
flirturi timide – se fac șase cupluri mixte și se-ntorc, câte trei, în fiecare tabără. O ”cioară” anemică vede perechile nou venite: Ce
frumoase-s ”porumbițele”! Se duce, profitând de degringoladă, la inamic s-aducă și el ceva... Vede una înaltă și frumoasă, atletică,
îi face ochiade - ea nimic; devine insistent, ea-l aruncă la pământ, el, în genunchi, arată cât o iubește – ea, disprețuitoare, întoarce
capul; el o prinde de gleznă, o imploră, ea pleacă neacordându-i nici o privire; el nu-i dă drumul și ea dispare în culise târându-l...
Slăbite și „mixte” acum, taberele se duc la Șefi și Șefii de Poliție, spunând să meargă la inamic, să facă pace. Aroganți, refuză
-32-
 Sfera Eonică


categoric, fac gesturi eroice, doar Tânărul trece de Viviana Milivoievici
partea”Porumbeilor”. În cele din urmă, Șefii cedează cererilor
tot mai vehemente, dispar –Qtotul concomitent - în culise, se
întorc cu câte o valiză grea pe care scrie „DIAMANTE & AUR”
și spun Șefilor de Poliție că e un dar de împăcare pentru grupa
adversă. Vin singuri cu geamantanele la marginea scenei și le
deschid spre public răzând patologic: în fiecare e o bombă mare,
neagră, cu ceas – apasă pe un buton și se aprinde un buton roșu
intermitent! Pornește un tic-tac, cu timpul, tot mai amenințător...
Un ceas mare, în fața scenei, măsoară ultimele minute. Le închid
și le înmânează Șefilor de Poliție, îi trimit dincolo explicându-le
să le predea la ora fixată. Planșă: ”Șefii de Poliție nu știu ce e
înăuntru!” Se duc, caută, dar nu-i găsesc pe Șefi - aceștia stau
ascunși sub masă.
Cei doi Șefi pun discret paravanele lateral - oamenii lor sunt
ocupați cu căutatul - urcă pe masă, se pupă, se îmbrățișează, își Poetul
jură ”prietenie veșnică” și își arată admirația reciprocă. Vin cele
două ”ciori” de încredere cu două jilțuri, delicatesuri – mâncare Cu pana-i înmuiată-n tuşul vieţii,
și băutură... Cheamă Dansatoarele, care încep Show-ul în fața poetul creează o lume de safir,
lor și a scenei. Se distrează ca doi buni prieteni – tic-tacul tot mai împânzită de umbra unui amurg de soartă.
amenințător, mai tare... Şi-aşteaptă o lacrimă de rouă
Șefii de Poliție negăsindu-și Șefii, arată taberelor adunate pe spinii de trandafir,
valizele arătând că sunt daruri foarte prețioase pentru ei toți. Însă, prin împletiri de-argint
nici ”Porumbeii”, nici ”Ciorile”nu vor să accepte și fac semne şi clocot de revoltă.
să le ducă înapoi. Ei insistă, dar nu-i conving, astfel că fiecare se
întoarce în tabăra sa, întreabă unde e Șeful – nu știu. În tot acest
timp Șefii se distrează, mănâncă, beau, se-mbrățișează, aplauze Azi…
frenetice cu ochi bulbucați și limbi atârnânde la Dansatoare...
Tic-tac-ul mai tare! Șefii de Poliție îi găsesc, le pun valizele în față Azi, am rugat timpul să stea-n loc,
spunând scurt că n-au știut unde e Șeful inamic, grupările n-au am numărat secundele
vrut cadourile și le-au adus înapoi. Șeful Poliției ”Porumbeilor” şi le-am prefăcut în lacrimi de rouă.
vrea să se retragă în tabăra sa, dar, văzând că nimeni nu e atent,
coboară la ”Ciori” și merge la Tânără... Zece secunde până la Azi, am contemplat lumina printre petale,
detonație – tic-tac-ul devine asurzitor... Șeful Poliției ”Ciorilor” am adunat-o în suflet
tot vrea să le spună ceva, dar Șeful ”Porumbeilor Războiului” și ca s-o împart, la noapte, stelelor,
al ”Ciorilor Păcii” se privesc paralizați, de când au sosit valizele,
arătându-se cu degetul... EXPLOZIE mare cu fum la masă! Azi, am simţit bucuria printre zâmbete,
Întuneric... am sculptat-o în gând
Lumină: nici urmă de Șefi ori ceva pe masă; ceilalți sunt pe ca s-o păstrez şi mâine.
jos, se ridică neînțelegând ce s-a înâmplat, dar au scăpat toți cu
bine. Doar Tânărul cu Tânăra strâns îmbrățișați, în picioare.
Toți caută Șefii – nimic. Cineva se uită în sus și arată uimit: din Dimineaţa
schletele celor trei cu bucăți de blănuri și cioara cu porumbelul
boxând stă scris pe cer: „PACE”! Razele tremurânde-ale lunii
Urale, vin unii la alții, se-mbrățișează fericiți, dansează, sar și se pierd în sunetele răsăritului,
strigă bucuroși... Câțiva aduc torturi mari cu frișcă, farfurii și un iar norii goi se rostogolesc în valuri
cuțit de tort, le pun pe masă și se strâng toți în jur. Cei doi Tineri pe umeri munţilor troieniţi.
se sărută – aclamații, o „cioară” îi pune Ei un voal de mireasă Tremurul dulce-al emoţiei dimineţii
și aruncă confetii asupra lor... Tânăra taie o bucată zdravănă, o se citeşte cu ochii-nlăcrimaţi de fericire.
pune pe farfurie, oferind-o Mirelui. Tânărul ridică farfuria să
vadă lumea - aclamații vesele, cântă... Acum se aude sonorul:
MULȚI ANI TRĂIASCĂ, MULȚI ANI TRĂIASCĂ!... Parfum
CINE SĂ TRĂIASCĂ, CINE SĂ TRĂIASCĂ?... MIRII SĂ
TRĂIASCĂ, MIRII SĂ TRĂIASCĂ – LA MULȚI ANI! Miracolul clipei dansează
Mireasa împarte farfurii cu torturi... Cineva îl împinge fără să printre magnolii
vrea pe Tânăr și-i cade tortul direct pe fața unei ”ciori”-bărbat! şi-aroma dulce a fiorului de azi
Se face liniște, toți se privesc plini de teamă - Bărbatul se șterge aduce-aminte de cântecul lebedei,
privind încruntat la Tânăr, apoi la ceilalți și... izbucnește în râs. într-un amurg îndepărtat
Ia tortul său, își face vânt, aruncă spre Tânăr, dar el se ferește din visul de-odinioară.
și ajunge pe fața unui ”porumbel”... Acesta se șterge, privește
încruntat la ”cioară” – toți înmărmuriți, dar el izbucnește-n răs
și aruncă nimerind pe altul. Hohote, chiuituri - începe o bătaie Peisaj primăvăratic
generală cu torturi și frișcă în totală veselie și cu... sonor!
Cărări despletite în poieni cu soare
Crestează izvoare legănate de vânt,
prin albia de foc a destinului,
spre seva pământului,
Iar norii îşi scutură sufletul
în flori de cireş
peste noi.


Clipe
Firul nopţii toarce pe coarde de cleştar
desprinse dintr-un cânt dumnezeiesc.
Cu paşi de vis urcăm
pe curcubeul despletit din cer,
-33-
 Sfera Eonică

începe într-un firesc
printre fulgi de aurore te va preţui
înmiresmate de amintirile clipelor. și se termină mai simplu
ca pe un dar divin.

Suspin
Printre pietre învelite
în culorile primăverii,
un suspin melodios se leagănă
pe aripi de soare.
Din el îmi fac o cunună de lacrimi
ce-o îmbrăţişez cu dorul
infinitului clipei
şi-o dau vântului albastru
al tăcerii.
Vise pe unde trecea odată mistria
cu care ai zidit scorbura cuvintelor
la graniţa dintre noapte şi zi
somnul ia umbra am deschis ultima fereastră a poemului
făcând pătură din ea
țesut în rime cu fir de păianjen
doarme liniştit
iar bătăile inimii sunt singurele
măsurători ale timpului când trâmbițează secundele

Poveste e atâta pace în jur vechii tale promisiuni

încât liniştea s-a hotărât să tacă
Nucul din grădină spânzur ecoul cu un lasou de tristețe
îmi spune o poveste preferând să simtă
de demult. câte vise se nasc căci Dumnezeu
Culorile vântului şoptesc într-o singură noapte.
o-ngânare suavă de triluri, mi-a așezat
prin frunze despletite în umbre
ce-şi alină suspinele vara pe umeri
în părul meu. Ramona Müller
Le scriu azi povestea pentru iernile din noi
pe file de cleştar,
ca s-o păstrez în eternitatea deja apuse
clipelor de mâine.

FLORINA DINU am decojit visele mai lungi ca noaptea

întârziind amintirile prea scurte

înfometate de realitatea ce nu le-a răspuns
încă


Separabil moartea dată împrumut necesită un manual
de consolare

doar statura fostelor păcate
iubesc piatra despărțită
măsoară erata întâmplărilor noastre
în silabe de nisip

A treia mână anevrismul scoarței pământului
același sine
poezia-i a treia mână desconspirat de platoșa lacrimei
ce scrie mereu aceeaşi poveste într-un cub rubick
cu mii de înţelesuri așteptarea nu mai ticăie
în anotimpuri diferite septicemia cuvintelor încarnate
face din nimic un vis,
un gând, un freamăt, o lume Lovitură de tac emoțional
îmbrăcându-le în vocale Ritual intern
desparte albul din negru
ridică la pătrat iubirea
dincolo de mine te regăsesc
conturând rezultatul corect
asemenea unui triunghi cu patru laturi. pe latura inversă a sufletului
în pro și contra unei invitații indiscrete
fotosinteza curge în răspântii verzi și
imprudente
Nu suna
doar pe dinlăuntrul decalogului de festina lente înghiți în sec
bate la uşă curcubeu
și trăiești cu o zi înainte
cu bătăile inimii tale plus încă trei nirvane
numai aşa moartea destinată zeilor
sufletu-mi îţi va deschide
şi te va primi
te va iubi hipnoza Anei vinovate de vers
era inima mea o portocală solară
-34-
 Sfera Eonică

iar zâmbetul jertfit
timpul mă doare
tacul de lumină cu care jucai biliard
între degetul tău arătător
mărind dioptriile amurgului
şi inelarul meu

curge singurătatea la plural

pe dinlăuntrul pielii de șarpe

ai trăit în formă fixă

dă-mi viaţa ta pentru a rămâne 
cosind umerii albi de neputințe
un POST SCRIPTUM enigmatic
atât de concret
tatuat pe glezna lunii
atât de congruent
ce încă mai joacă şotron
încât și floarea de colț
sub felinare de gutui
își picură argintul

pe depresiva bila 8
iernile înghit în sec

poți îmblânzi urletul nocturn al fiarei

Singularitate
în tumultul ploii de perseide

stelele cad în bernă

alege o stea
la praznicul iubirii noastre
hingherii așteaptă
ospățul promis unei supernove

ce își poartă doliul

eu te scriu

încă
concretul ia naștere doar într-o gaură neagră

Judecata unei toamne târzii

Urfet Şachir

o ploaie de noiembrie

se spovedeşte auricular 

în cochilia unei biserici 

unde rugăciunile încă şoptesc crezul meu



să fii obligată să aştepţi  Flacăra inimii

acel miracol condamnat 

când acum se simte  Dacă, acolo, unde soarele a cuprins gheaţa,

înainte de jurăminte vezi o flacără,

să ştii că este doar inima mea

în sala tribunalului  ce arde pentru tine.

judecătorii se adună pentru a certifica Tu, iubitul meu, cu inima neînfricată!

ruginiul frunzelor Nu ştii că sunt victima ochilor tăi

eram îmbrăcată toată în lumină mai albaştri ca marea?

numărând paşi neliniştiţi Săgeţile privirilor tale mi-au rănit inima;

în sala de aşteptare au făcut-o să sângereze.

-35-
 Sfera Eonică


Să te iubesc pe tine, e de parcă pe-un colţ al Terrei-mamă, un suflet de artist

aş atinge soarele! c-o pană şi-o vioară, e tot ce vreau să fiu.

Când te privesc, toate blocurile de gheaţă din mine

se topesc. Fırtınalı kar yağışı

Kalp alevi Kalbimde fırtınalı kar yağışı var,

ruhum bulutlu.

Güneşin buz tuttuğu yerde Hayatımdan istediğim

bir alev görürsen, hiçbir şey olmadı!

bil ki o, yalnız Başka bir dünyayı özlüyorum,

senin için yanan kalbimdir. ama büyük bir mesafe.

Sen, benim korkusuz kalplı sevgilim!

Denizden daha mavi gözlerinin Fırtınalı kar yağışı var ve bulutlar

kurban olduğumu bilmiyor musun? insanlık hayali ruhuna daha da ağır.

Bakışın okları kalbimi yaraladı; Toprağı aydınlatan

Onu, kanamaya yaptılar. hiçbir şey öngörünmüyor.

Seni sevmek, güneşe dokunmak gibi! Ne kutsallık, ne de canlı ışık

Sana bakınca eriyor içimdeki kalpleri tatlılaştırmıyor.

buz kütleleri. Böyle bir boş hayat, onu istememeye getiriyor!

Ninge viscolit Ve deli değilim, ben sadece gerçekçinin biriyim!

Canlı bir ruh yanında bir ışık yaşam,

Ninge viscolit în inima mea, Terra-annesi bir köşesinde, bir kalem ucu

sufletul îmi e înnourat. ve bir kemanla sanatçı bir ruh olmak istiyorum hepsi bu.

Nimic din viaţa mea ce-am vrut

nu s-a-ntâmplat! Doamne, fă-mă vânt

Mi-e dor de-o altă lume,

dar mare-i depărtarea. Doamne, fă-mă vânt

după ce intru în

Ninge viscolit şi norii-s tot mai grei mormânt,

pe sufletul visând a omenie. s-adorm

Nimic nu se-ntrezare sub mângâierea

c-ar lumina pământul, lunii.

nici sacralitatea, nicio lumină vie Ȋn noaptea lungă,

nu îndulceşte inimi. fără zori,

O viaţă, aşa pustie, te face să n-o vrei! să îmi zâmbească

steaua

Şi nu-s nebun, sunt doar un realist! din cerul

O viaţă de lumină, pe lângă-un spirit viu, fără nori!

-36-
 Sfera Eonică


Rüzgâr yap beni, Rab Ne-am trezit în primăvara în care înmuguresc

iubiri precum florile în raiul îngeresc.

Rab, ben mezara Ţi-am uns sufletul cu vorbele mele dulci,

girdiğimde, m-am afundat în ochii tăi cei adânci,

rüzgâr yap beni m-am oglindit în ei. Deloc, nu te încântă?

ayın Spune-mi, floarea mea de iris, ce lumină sfântă

tesellinde îţi luminează, mai ceva decât stelele, frumuseţea

uykuya dalayım. şi subjugă, nemilos, naivă inima mea?

Şafaksız Sunt sclavul privirii tale în a iubirii temniţă grea.

uzun gecede, Nu mă îndrăgeşti deloc, perla mea?

bulutsuz

gökyüzünden - Odorul meu, lacrimile tale şi pământul pe care-l atingi

yıldız îmi taie răsuflarea şi-mi sfâşii inima când plângi.

bana gülümsesin. Au, nu ştii că inima ta e inima mea şi ele bat împreună?

Ele-s legate din ceruri şi floarea iubirii ne este cunună.

Poveste de iubire: Nu voi pleca din viaţa ta, nu voi pleca din amintirile tale,

O cadână şi iubitul ei eunuc - Zübeyde şi Ali nu există o altă lume unde să plec, voi merge pe-a ta cale!

Scump odor, tu eşti al inimii dar şi altu-n lume ca tine nu găsesc,

Ȋn fascinanta şi misterioasa lume a seraiului nu-mi ajung cuvintele de dor să-ţi spun cât de mult te iubesc!

toate simţurile sărbătoresc şi,-n frumuseţea graiului, Viaţa noastră e o oglindă a râului pe care se derulează

harul lor, neasemuit, exprimă iubiri imaginare, o poveste de iubire în care două inimi îngemănate vibrează.

un bileţel parfumat promite întâlniri fugare, Durerea ta e ca o particulă de nisip pe lângă a mea.

cum nu se ştie că mâine va fi altfel, ziua de azi e tezaur; Dacă simţi, vreodată, vreo durere, priveşte în inima mea!

o lume a eternelor poveşti cu zâne închise în colivii de aur. Câte lacrimi o vor şterge, oare? Câte furtuni vor risipi

Privind printre zăbrelele încrustate cu pietre preţioase, Particulele de nisip până deşertul, inima, n-o va cotropi?

Zübeyde îşi flutură marama din strălucitoarea mătase.

Cu mantia-i sclipind în soare, trece Ali printre rozele ţepoase. - Mi-a fost foarte dor de tine, ochişorii mei de viorea,

Inima-i porneşte-n ropote. Ca o nimfă cu priviri duioase, numai pe tine te iubesc, tu eşti visul şi realitatea mea!

în lumina fluidă a zilei, iubita i se-arată cu buze roş’ şi obraz
trandafiriu.
Căzut prizonier în mreaja dragostei, îşi ridică, galeş, turbanul
porfiriu.
Ramurile tremură pe margini de ape ce curg cristalin.
Tu, în catifea şi borangic, îmi apari în visu-mi, chip divin!
Sunt ca o pasăre ce-şi caută copacul pentru a se odihni în văi.

Lasă această pasăre să se prindă în capcana ochilor tăi!

- Perla mea, floarea mea de iasomie,

parfumul tău atâta mă îmbie! - Iubite, inima mea râvneşte după muguri de trandafiri,

Atinge-mă! Atinge-mă să ştiu că eşti vie! numai tu îmi poţi dezvălui miraculoase iubiri.

Atinge-mi, cu mâna, inima, Asta este soarta! Ce poate să facă omul? Cum ar putea-o stăpâni?

coboară-ţi spre mine lumina! Când totul este predestinat, în zadar s-ar împotrivi.

Atinge-mă cum atingi izvorul, Ai curaj, iubitul meu, să cauţi o perlă în adâncuri?

să-ţi simt susurul şi dorul! Ai curaj să îmi aduci, de iubire, leacuri?

-37-
 Sfera Eonică


Găseşte o cale să luăm viaţa de la început, ve acımaz, acemi kalbimi esaret altına alıyor?

să plecăm din seraiul ce captivi ne-a ţinut. Ben, sevginin ağır hapishanesinde senin bakışının kuluyum.

Hiç beni sevmiyor musun, incim?

- Aşteaptă-mă la noapte, primăvara mea,

ascunde-te de lună, să-ţi văd strălucirea! - Hazinem, senin gözyaşların ve dokunduğun arazi

Dacă-ţi pleci ochii, cerul se va pleca în faţa ta, nefesimi kesiyor ve sen ağladıkça kalbimi yırtıyorsun.

parfumul iubirii tale şi frumuseţea-ţi mi-au înstăpânit inima! Ya, sen bilmiyorsun mu ki senim kalbin, benim kalbim ve ikiside bir
dövüyorlar?

Onlar, semalardan bağlıdır ve aşk çiçeği bize baş çelengidir.

Aşk hikâyesi:
Hayatından gitmem, hatıralarından gitmem,
Bir odalık ve onun erkek arkadaşı hadım – Zübeydeyle Ali
gideceğim başka bir dünya yok, senin yolundan gideceğim.

Aziz hazinem, sen kalbin hediyesi ve senin gibi bu dünya da bulmam,

Sarayın büyüleyici ve gizemli dünyasında
özlem sözlerim yetişmiyor seni ne kadar sevdiğimi söyeleye bileyim
tüm duyular kutluyorlar ve konuşmanın güzelliğinde sana!

onların eşsiz anıklığı hayali aşklar anlatır, Bizim hayatımız, bir ırmak aynası üzerinde izlenen

kokulu bir bilet kaçkın görüşmeler vadeter, ikiz titreşen kalplerin bir aşk hikâyesi.

nasıl yarın başka türlü olacağı bilinmez bu gün, hazinedir; Senin ağrın, benim kiyisine bakınca küçük bir kum parçası gibidir.

altın kafeslerde kapalı perilerle zamansız masalların bir dünyası. Eğer bir defa, bir ağrı hissediyorsan benim kalbimin içine bak!

Değerli taşlarla kaplı demir parmaklıkların arasından bakarak Kaç gözyaşı onu silecektir, acaba? Kaç fırtına

Zübeyde, parlak ipekten peçesini sallar. sahra kalbi istilâ etmeyince kum parçacıklarını dağıtacaktır?

Güneşte ışıldayan yelliğinen Ali, dikenli güllerin arasından geçer.

Kalbi, yuvarlak sesle başlar. İçli bakışlarla bir peri gibi - Seni çok özledim, benim menekşe gözlüm,

günün sıvı ışığında sevgilisi, kırmızı dudaklarıyla pembe sadece seni seviyorum, sen benim düş ile gerçeğim!
yanağınnan ona görünür.
Billȗrumsu akan suların kenarında dallar titrer,
Aşk büyüsüne tutuklu olarak o, duyguyla vişne renginde sarığını
kaldırır. sen, kutsal yüz, kadifeden ve ipekten elbisennen, rüyamda
görünüyorsun!

Ben, vadilerde dinlenmek için ağacını arayan bir kuş gibiyim.

- Incim, benim yasemin çiçeyim,
Bırak bu kuşu senin gözlerinin tuzağına yakalansın!
senin kokun o kadar beni sevk ediyor!

Dokun bana! Hayatta olduğunu bilmek için dokun bana!

- Sevgilim, kalbim, gül tomurcuklara imreniyor,
Elinnen kalbime dokun
sadece sen mucizeli aşkları ortaya çıkarabilirsin.
bana doğru ışığını indir,
Kader budur! Adam ne yapabilir? Nasıl onu tasarruf eder?
çeşmeye dokunur gibi bana dokun
Her şey önceden belirlenmiş olduğunda, boşuna inat eder.
hasretini ve şırıltını hissedeyim.
Derinliklerde bir inci aramak, sevgilim, cesaretin var mı?
Biz, melek cennettinde çiçekler gibi aşklar
Bana, aşk tedavileri getirmek için cesaretin var mı?
tomurcuklanan baharda uyandık.
Hayatı, baştan almak için bir yolunu bul,
Ruhunu, benim tatlı sözlerimle yağladım,
bizi esir tutan saray dan çıkalım.
senin derin gözlerine daldım,

içlerinde inkâs ettim. Hiç sihirlendirmiyor mu seni?

- Geceye beni bekle, baharım,
Söyle bana, susam çiçeğim, hangi kutsal ışık
aydan saklan, parlaklığını göreyim!
yıldızlar dan daha daha güzelliğini aydınlattırıyor
Gözlerini eğilirsen, önünde gökyüzü eğilir,
-38-

senin aşkın kokusuyla güzelliğin, kalbimi
tasarruf etti!
Ȋn arşiţa iubirii
Pletele revărsate prevăd înflorirea ...
Trebuie să te îndrăgosteşti
pentru a afla ce înseamnă să trăieşti.
Priveşte-n jur şi-ascultă-n tăcere!
Murmurul inimii,
în trupul de dor mocnind,
se mistuie-n arşiţa iubirii.
Punctul culminant nu poate fi
înaintea preludiului.
Ȋn agitaţia din stomac,
fluturii orbi sunt speriaţi
de focul iubirii
din inima sfioasă.
Doamne, nu lăsa pe nimeni pradă
chinurilor iubirii!
Aşkın boğucu sıcaklığında
Uzun saç dökülmesi çiçeklenmeyi
öngörüyor ...
Yaşamak nedir öğrenmek için
aşık olacaksın.
Etrafına bak ve sessizlik içinde dinle!
Kalp homurtusu,
alevsiz yanan hasretli vücudta
aşkın boğucu sıcaklığında yanıyor.
En yüksek nokta başlangıç öncesi olamaz.
Endişeli mide de kör kelebekler,
nazlı kalp içindeki
aşk ateşinden korkulu.
Rab, kimsenin aşk acılarına
yağma izin verme!
Sfera Eonică
Chiar de-am trăi în vremuri noi,
Zidul dragostei
Nimic nu îl va înfrânge.
Lipsa ta, sufletu-mi frânge.
Ţi-aş cânta un cântec seara,
Dor şoptindu-ţi la ureche,
Aşk seddisi
Când luna sărută marea,
Noi cu ea să fim pereche.
Sana bir şarkı söylerim gecede
Kulağına özlem fısıldayıp
Precum susurul unui râu,
Ay denizi öpmesinde
Ce îşi caută vărsarea,
Biz onunla çift olup.
Se scurge ziua fără frâu,
Ca să-şi afle noaptea zarea.
Dökülmesini arayan
Bir nehir şırıltısı gibi
Eu ţi-aş murmura din ape,
Gece, ufkunu arayan
Când trupul roua-şi prelinge,
Gün dizginsiz akar gibi.
Ca să-mi fii mereu aproape,
Să-ţi pot sufletul atinge.
Sana sular dan homurdanırım
Vücut çiğini sızarken
Să mergem pe-aceeaşi cale,
Bana hep yakın olasın
Timpul nostru în loc să stea,
Ruhunu dokunabileyim.
De i-am da şi cinci parale
Fie veşnică dragostea.
Ayni yolda gidelim
Zamanımız yerinde kalsın
Dar o lume ne desparte,
Beş kuruş versek ona
Tu, în a ta, eu, în a mea,
Aşkımız sonsuz olsun.
Dorul e tot mai departe,
Ȋţi simt în ochi lacrimi de nea.
Ama bir dünya ayırıyor bizi,
Sen, senin kiyinde, ben, benim kiyimde
Muză îmi eşti şi dulce stea,
Özlem hep uzaklaştı
O, iubire-nchipuită!
Hissediyorum gözünden kar yaşı.
Drag stăpân pe inima-mi grea,
De dorul tău chinuită.
Tanrıçamsın ve tatlı yıldız,
Ey, hayal aşkı!
Domn al meu, ochi de chiparos,
Senin özleminden azaplı
Domn al viselor din noapte!
Ağır kalbimin üzerine sevgili sahip.
Ȋntre noi e un zid prea gros,
Plânse-s ale noastre şoapte.
Efendim benim, selvi göz,
Gece rüyaların efendisi!
Că nici al apelor şuvoi,
Aramızda pek kalın bir seddi,
Nicio lacrimă de sânge,
Ağlanmış bizim fısıltılarımız.
-39-
 Sfera Eonică
¡Siempre hay un “tal vez”!

Ne suların akışı, Hoy

Ne de kanlı bir gözyaşı, al encontrarme cómo Heráclito frente al río, filosofando

Yeni zamanlar yaşayışı, me atrevo a decir como Zenón

Hiçbir şey yenemez onu. que el muy veloz guerrero Aquiles

Senin yokluğun kırır canımı. no le gana la carrera a una tortuga.

Y, si no pueden los semidioses,

Miguel Contreras ¿cómo podrán simples mortales?

Republica Dominicană
van de prisa al futuro

quieren llegar al futuro

y cuando lleguen al futuro

se percatan que al llegar al futuro

han llegado al pasado.

Velozmente

pasan los mortales en el tiempo

FRENTE AL RÍO y dicen que es el tiempo quien pasa.

“Amicus Plato sed magis amica veritas” A ellos los mata la filosofía,

Aristóteles ella al que no da vida mata.

Hoy como Heráclito El tiempo es inalterable

me encuentro frente al río, filosofando. nunca pasa

¡Tantos días perdido y hoy me encuentro! existirá por siempre,

Filosofando me encuentro y a veces filosofando me pierdo pasamos nosotros.

pero hoy me encuentro... El viaje es infinito

Han pasado dos décadas cómo infinito el tiempo.

y es ahora que vengo a darme cuenta No es posible un viaje infinito en un tiempo finito.

que he vivido siempre frente al río. Hoy cómo si fuera poetafilósofo

Se sumerge un terrícola, y otro me encuentro filosofando frente al río.

primero en el limo, luego en el río, después en el tamo ¡Sí, me encuentro!

y después en la nada Hoy, cómo si no fuera yo

y después..., y después de después... me dejo dominar por una musa

Quieren repetir el acto extraña y misteriosa

empero “nadie se baña dos veces en el mismo río”. cómo yo.

La vida es un día frente al río Hoy, que ni soy yo ni filósofo ni mucho menos poeta

una tarde me pregunto, ¿quién soy?

un crepúsculo y respondo: “quién no soy”

una noche. y pregunto, ¿quién no soy?

Vamos de la nada al río. y la respuesta parece no existir.

A la nada vamos del río, La vida es una pregunta

o tal vez del todo vamos al río cuya única respuesta es otra pregunta sin respuesta.

o vamos al todo del río. ¡Cuantos no soy yo, y cuantos no son yo!

-40-
 Sfera Eonică


Hoy, criarme entre tiernos algodones,

al encontrarme cómo el griegoefesio que me cambiaba a diario,

frente al río, filosofando, para que mi piel floreciese bella

me siento Alquímedes y no me faltó nunca su arrojo.

grito ¡euréka! sietes veces A mi madre no se la olvidó,

y salgo corriendo en mis adentros.. amamantar me con sus senos,

El mayor descubrimiento es descubrir a veces muy agrietados,

que no hemos descubierto nada. mientras yo, cada tres horas,

Ni siquiera esto. saciaba mi ya terrible hambre.

¿Así que la vida es un día frente al río? A mi madre no se la olvidó,

Sí mecerme entre sus brazos,

y llagará la tarde cuando mis sueños despistados,

y llegará el crepúsculo. se iban por otro atajo

y llegará la noche y no había forma de encontrarlos.

y llegará la nada. A mi madre no se la olvidó,

Y tal vez con la nada llegue el todo enseñarme a ser doncella,

siempre hay un “tal vez” en edades muy difíciles,

¡pardiez!, ya lo dije. mientras mi cuerpo crecía

y de niña, en mujer me convertía.

Maritere Luque A mi madre no se la olvidó,

España
llevarme a los altares,

así pudo ser la abuela de mis hijos,

que siguen su descendencia,

con todos sus clamores.

A mi madre no se la olvidó,

decir a dios a la vida,

su ley así lo determina,
A mi madre no se la olvido
pero si se, que desde los cielos hermosos,

me sigue vigilando para que siga mi sendero.

A mi madre se la olvidó,
Y a mi, se me olvidó,
cubrir su matriz de flores,
o no pensé en su momento,
para que cuando yo naciera,
los sacrificios que ella hizo,
sacara todos sus colores,
para que yo, pudiera gozar de la vida
para celos de las propias flores
y la cuenta de sus esfuerzos nunca me pasó.
Y a mi, se me olvidó,
Los años la experiencia te otorgan,
agradecerle todos sus dolores,
y llegada la hora de la reflexión,
pues gracias a ellos,
considero, que la vida viene a través de vida,
mi mano escribe ahora,
y la mujer es la causa principal de esa gran misión
para darla todos los honores.
y como mujer, hago mi llamada de atención.
A mi madre no se la olvidó.
-41-
 Sfera Eonică

El demasiado pequeño
Y eso es lo que me trae de cabeza,
Caía la tarde, por eso lo estoy escribiendo sin reposo,
el crepúsculo dormitaba ya, para ver si se me descarga la pobre,
cuándo un ángel, pequeño y rubito, de un sentir tan odioso.
anunciaba sin titubear y muy inquieto, que: Con esto, no quiero poner a nadie nervioso,
Un rey acababa, en un pesebre, de nacer, pero o conseguimos la paz pronto
en Belén, el demasiado pequeño, o nos quitan del medio poco a poco,
para que en su habita hubiera nacido, pues parece que es muy fácil hacerlo.
el Hijo de Dios, un Rey. Oremos amigos, este móvil no comunica,
Sus gentes anonadadas, ni se satura con las llamadas,
cogieron de sus ya pobres hogares ni hay una máquina hablándote,
sus mejores presentes y, es el Creador quien te oye.
saliendo a sus caminos, muy alegres,
fueron buscando ese humilde portal,
no entendiendo el por qué, ni como, El lucero tiene nuevas ilusiones
un Rey, podía entre ellos estar,
Encontraron, a una joven virgen, Anoche, hacia la segunda vigilia,
acostada entre pajas para poder descansar, el lucero salió de su cámara,
después de a su Hijo alumbrar. sigilosamente fue hacia mi alcoba,
Le ofrecieron sus presentes con toda humildad, sabía que yo quería escribir, algo bonito
y María y su esposo José, las gracias les dieron y me despertó dulcemente.
con toda probabilidad. Mira!, me dijo, mis nuevas ilusiones,
Desde el cielos, sus ventanales abrieron van a cambiar al cosmos, hasta su último escondite,
y todos pudieron oír como al mundo entero se anunciaba, voy a dar mi calor con grandes bondades,
la grata noticia sin fin. para que abarque a aquél que menos tiene
Pasados ya siglos, volvemos este hecho a conmemorar, y aumentaré mis grados, donde más me necesiten.
y me doy cuenta con tristeza, Seguiré así, hasta que todos tengan su techo,
que la tradición viene de tiempo atrás, de esta forma, los niños ya no tendrán frío,
pero entre los corazones hoy, existe verdadera orfandad, sus casas estarán bien calentitas,
y millones de niños mueren sin felicidad, sus lechos confortables para que duerman tranquilos
Ese Rey nació sin pompa ni loor, y sus manitas no tiritarán heladitas.
multiplicó pan y peces para aquellos que le escuchaban, Mis rizos surcarán el espacio,
tuvieran su crujiente pan, iluminando todo mi camino,
y su humildad fue tan grande, para que la humanidad sepa,
que lavó los pies de sus colaboradores más cercanos, que voy llegando temprano
y cruzó y anduvo sin descanso los senderos, y guarden todos su abrigo.
para que sus hombres fueran hermanos, Y como soy el centro,
y volviendo mi cabeza atrás, de nuestro sistema planetario,
repudio lo que veo, la estrella más luminosa,
me enseñaron que a mi prójimo tengo que guardar, y con más extensión que la mismísima tierra,
a mis mayores respetar, no habrá frontera ni campos,
y a mi Dios reverenciar y, que mi vista no domine,
solo el desacato, envuelve a este planeta Tierra, así, a todos llegará mi mano,
que ya casi no le queda ni dignidad. embelleceré, con mi calor al mundo,
yo cumpliré con mis ilusiones
y tu, puedes escribir, como querías, algo bonito.
El enojo de mi mente

El enojo de mi mente, Mi marioneta

no tiene transparencia,
no porque yo no quiera, Mi marioneta me hace sentir,
la asedia los últimos acontecimientos. lo que es un mundo irreal,
Dependiendo o no, que se puede percibir,
de si el mundo está loco, al tenerla entre mis manos,
es que francamente piensa, cosa que me hace feliz.
que la loca es ella. La muevo hacia adelante
Sabemos que la vida, y hacia atrás, también,
nos acerca a la muerte la hago sentar, correr, bailar
y que en las etapas de la vida, y en ocasiones hasta llorar,
dependemos de ella, en todo instante. eso se lo noto al caminar.
Hasta aquí, de acuerdo, Su tristeza la puedo palpar,
pero lo que no es de cuerdos, cuando cierras sus párpados,
arrebatarla de sorpresa y sin acuerdo, siempre que vamos a soñar
mientras siembran el horror en los cuerpos. y sus mejillas sin colorido están,
porque a través de su ventana,
-42-
 Sfera Eonică

~~~~~
su sonrisa se perdió en el más allá, 5 noiembrie – „La mulţi ani!” – treizeci și cinci de săptămâni =
cuando de la mano nos cogimos, opt luni.
dispuestas a volar, Astăzi am îngheţat în câmp! Eram înfofolite precum harnicele
por los senderos verdosos, colhoznice prezente pe ecrane, cu mănuşi groase, dar degeaba,
donde los pájaros nos saludan al pasar. frigul ne tăia respiraţia, ne biciuia faţa şi sfecla nu se clintea din
Debajo de los pinos, acampamos, pământ, cu tot efortul nostru de a ne ajuta de cuţite. Era beton! Am
para poder descansar părăsit câmpul bombănind nemulţumite că am îngheţat degeaba şi
y buscamos la sonrisa del caminante, în asemenea condiţii, ne îmbolnăveam şi noi.
que cansado se sienta a meditar Ce-ţi pasă ţie, tu stai la căldurică...
y compartimos con él, nuestro pan. ~~~~~
Y por medio de unos hilos, Hello! Te-am auzit în „Nunta Zamfirei” şi mi s-a făcut dor
todo ello podemos combinar, de tine...
siendo felices, al poder consolidar, ~~~~~
este trabajo tierno, que proseguirá, 7 noiembrie – ninge. Fulgi răzleţi îmi ademenesc privirea, mă
con el cambio de unos simples hilos, invită să urmăresc piruetele lor largi şi să înţeleg sosirea unui nou
que vida a mi títere dan început, într-o clipă, în care este concepută întreaga transformare.
hilos, que se entrelazarán conmigo, Toate începuturile uimesc şi degajă o energie specifică, încărcată
pues es la endecha de mi destino, de bucurie şi de un viitor surpriză apropiat, prefigurat de paşii
y cuando nuestro crepúsculo llegue, schimbării anotimpului.
estaremos para siempre juntos, en la eternidad. Estetica poeziei lirice – Eminescu şi Arghezi.
Îmi plăcea mult să-ţi aud glasul.
~~~~~
ELENA-MARIA CERNĂIANU Sâc, zici tu şi mie îmi dau lacrimile de supărare. Tocmai
„aţi ascultat versuri în lectura...” mi-a scăpat! Să-l ia naiba de
„sărut!”.
~~~~~
Îmi dă târcoale câte o depresie pentru câteva ore, gata
să mă scufunde în adâncurile tenebroase familiare mie, de altfel,
în ultima vreme, apoi înot prin marea de gânduri îmbrăcate în
aceeaşi uniformă veche, roasă de timp, de timpuri şi rămân cu un
fel de tristeţe de consolare apropiată sufletului meu, asemănătoare
stării care mă cuprinde după ce ascult o romanţă interpretată de
Ioana Radu – acest soi de trăire l-am preluat intact de la mama...
O cunosc perfect, ştiu că locuieşte în mine, se hrăneşte din mine şi
nici n-aş putea să mă despart de ea. Este independentă de cantitatea
de fericire pe care o trăiesc, uneori chiar mi-e dragă. Am făcut un
experiment o dată, încercând să ajung pe firul trăirilor mele departe,
până în centrul ei, până „acasă” la tristeţe – şi am avut o surpriză
POTECI SIMULTANE uluitoare. Nu am găsit nici urmă de durere sufletească dimpotrivă,
bucuria răsărea din toate părţile, ajunsesem pe tărâmul ei! Încercaţi
Te-am visat! Cred că visele reprezintă dorinţele noastre şi voi şi vă veţi convinge de acest adevăr.
neîmplinite – omul învăţat cu munca îşi continuă activitatea şi ~~~~~
în timpul somnului. Odată mai de mult, am visat că stăteam la Mi-e dor de tine, poate văzându-te mi-aş reveni la starea
masă cu tovarăşa şi tovarăşul Ceauşescu, vorbeam cu ei şi râdeam mea... care stare? Habar nu am, de fapt, cum sunt eu? Cât de
împreună. Când m-am trezit, eram atât de mândră de visul meu şi puţine ştie omul despre el însuşi. Însă vorbeşte documentat, „cu
nu l-am povestit nimănui, să se împlinească! (aşa spun babele!) păreri”grele despre seamănul lui. Pe acela îl cunoaşte foarte bine,
Ce onoare pe mine! Visul acesta de unde o fi venit? Niciodată nu pentru că se priveşte pe el în oglindă. Tot ceea ce spui despre
am avut o astfel de dorinţă. Te joci cu comunismul?! Are intrarea cineva, spui despre tine...
asigurată cu şi fără voia ta... Singura dorinţă este să dorm, să dorm şi să uit. Şi atât. Tu
Profesoara noastră de chimie organică, din liceu, ne-a povestit, ce mai faci? Nu zici nimic?
cum a descoperit Kekulé von Stradonitz nucleul benzenic în urma ~~~~~
unui vis, în care îi apăruse un şarpe încolăcit în formă hexagonală. Mai sunt câteva săptămâni şi se termină agenda.... şi? Şi a
Nu auzisem până atunci despre visele de premoniţie. Teritoriul mai trecut un an... şi?
mi se părea interesant, însă lipsea documentaţia. Poate în vestul Ăsta este serviciul timpului, să treacă. Să treacă pe lângă
sălbatic (aşa numeam ţările capitaliste!) există şi asemenea cărţi. noi, să treacă prin noi, să treacă peste noi, să treacă de noi (?),
~~~~~ oricum, să treacă. Chiar dacă stă... el tot trece. Ceasul Pământului
Toată săptămâna am fost în câmp, la culesul sfeclei, noi este Timpul. Îi măsoară respiraţiile. Cred că-l poartă pe ecuator, să
având şi această calificare de muncitori necalificaţi. Mergem nu alunece în vreuna din emisfere. Ceasul Pământului este unul
organizat, cu supraveghetori de la Sfatul Popular să nu tragem de firmă, veritabil, precis asemănător Big – Ben – ului din Forsyte
chiulul, se nota prezenţa şi se sta în poziţie „aplecat”, cu capul Saga, doar că obiectul despre care vă vorbesc eu, nu se defectează
în jos, să vezi ce faci – nu era foarte simplu – munca necesită niciodată, îşi rezistă singur, este şi angajat şi patron (să nu spun
concentrare, sfecla trebuia scoasă şi de doctori, nu numai de elevi sclav). Stă pe burta pământului până când... îşi vor da duhul
şi armată. Vai de mâinile şi de şalele noastre! împreună. Doar împreună pot să dispară, altfel nu.
Pe voi vă scoate la câmp? Este cam departe tarlaua, sau...? TIMPUL le aduce pe toate, le ia pe toate şi se angajează în
Te iubesc la fel de mult! toate. Este un fel de prim-ministru.
-43-
 Sfera Eonică


16 noiembrie – plouă mărunt şi mohorât – „fire subţiri şi Mda...!
dese de ploaie ternă îşi cântă melopeea prin frunzele răzleţe de Oare cu cine m-am întâlnit eu, cu individul sau cu
castan, un pui de vânt se joacă-n frunze moarte, suflându-le pe- actorul? Cred că amândoi se completează într-un întreg strălucit,
asfalt, valuri mărunte dintr-o baltă cu duhuri rele se ridică...”... ireproşabil, cu sute de faţete...
(eu). Frigul pătrunde până în măduva oaselor! Pe cel plăsmuit de mine nu l-am identificat (ăla nu trăieşte în
~~~~~ capitală, poate există în vreun raft de bibliotecă...!). Fără îndoială
Ora 23.00. – N.S. – de multă vreme nu te-am mai auzit... mi se este un virtuoz „al scenei”, indiferent de locul unde se petrece ea.
strânge inima gândindu-mă că se apropie sărbătorile de iarnă şi eu Eu mă simt în pielea unui personaj de-al lui G.Meredith... anacronic
zac în acest pat de fier, fără niciun fel de rezultat. cu momentul... (continuare în numărul următor )
Ce pot face? Au pierit culorile pentru mine... (?) Pentru că
mă încăpăţânez să văd tot curcubeul... În rest...? este gri... Claudia Patricia Ortega Guerrero
~~~~~ Colombia
19 noiembrie – „La mulţi ani!” – treizeci și șapte de săptămâni
(mă agăţ de cifre...! )
Răule! Am aşteptat cu ochii pe ceas fiecare secundă, să fie ora
22,00 şi tu... poate dormi...
Noapte bună!
~~~~~
– Doamnă doctor, sunteţi chemată la telefon.
– Cine mă caută?
– Este domnul „Hyperion”, îmi răspunse asistenta cu un
zâmbet nuanţat şi cu ochii mari, întrebători, surprinsă de faimosul
nume auzit.
Nu-mi venea să cred. Cu o atitudine calmă şi egală, am luat
receptorul telefonului, l-am lipit de ureche... şi...
– Bine, aşa rămâne, ora 12.00 şi am închis.
Reacţie asemănătoare cu a celui care joacă mereu aceleaşi
numere la loto şi deodată... pe neaşteptate, îşi vede cele trei numere,
i-au ieşit, a câştigat! Ce? De multe ori „câştigul”, socotindu-se
EL DILUVIO
nemeritat îşi întoarce faţeta perdantă.
Natalia era la niña más nueva y la más linda de todo
Am pornit spre cămăruţa mea într-o stare de perplexitate implicită,
el internado; eso decían los niños. Hablaba y actuaba como una
asemănătoare unui sentiment de happy-end rătăcit pe orbita
persona grande. Sus diálogos siempre giraban en torno a una
pământului şi acum cade la întâmplare (sau la rând!) pe un locuitor
defensa personal. Casi todo le parecía tonto, ridículo e infantil.
norocos, gata să-l apuce cu ambele mâini şi să-l aşeze în prezentul
Los chicos siempre decían que ella había nacido sin corazón.
lui dezastruos ca pe un trofeu al stabilităţii şi împlinirii, ca pe o
Cuando le decían que parecía una muñeca o una princesa, ella
izbândă a unei lumânări aprinse în întunericul ameninţător.
torcía la mirada y aunque no decía nada vulgar con su boca, sí
În puseul de nerăbdare acută ce mă stăpânea, încercam să
lo hacía con esos enormes ojos negros que a más de uno llegaron
împlinesc fiecare pas în întregime, fără să-mi scape vreun amănunt
a atemorizar. Las niñas la envidiaban, le decían la amargada, la
legat de felul cum mă prezentam, incluzând şi maşina împrumutată
aguafiestas, el fantasma y la princesa diabólica. Margaret llegó a
de la familia T., o Dacia 1300 albă şi ascultătoare.
pensar que Natalia era la única niña aparentemente normal. No
La recepţia hotelului Aro am zăbovit foarte puţin, apoi m-a
había notado nada extraño en ella desde su ingreso. En su primer
invitat sus, în camera lui. Hai!
mes experimentó el trauma de todos los demás, menos el de ella.
Nu mi-am dorit niciodată o formă concretă de răspuns în
Los niños le tenían una sorpresa a la maestra; se lo dijeron
faţa tăvălugului de sentimente pe care le crescusem în mine ca
a gritos cuando la vieron llegar. Una vez ingresaba Margaret al
pe nişte flori exotice decorative, deosebite, parfumate, o expresie
internado debía ayudar a prestar guardia en uno de los puntos
a nevoii de frumos, un colţ verde şi viu, o graniţă transcendentă
señalados como ZDF, Zona de Fuga. Margaret llegaba a la
între realitate şi visare. Întregul are nevoie de iubire, părticelele
una del mediodía. A esa hora los chicos estaban terminando
întregului sunt asemeni lui, au nevoie de iubire.
de almorzar y en el camino, cuando se dirigía a su ZDF, se
După un foarte scurt dialog de reperare a unor date minime,
encontraba a muchos a su paso que ya habían almorzado y tenían
spuse de călători în tren pe o rută mai lungă l-am auzit enunţând „o
su hora de descanso en la que reposaban la comida, cepillaban
poruncă” :
sus dientes, se lavaban las manos, disfrutaban de la libertad de
– Dezbracă-te!
las tareas y obligaciones y hacían lo que más les gustaba hacer en
– Cum? şi am început să râd, nedumerită de gluma cu aspect
el internado, tirar piedras. Mientras los profesores de la jornada
serios pe care tocmai o spusese.
de la mañana almorzaban junto a algunos guardias, psicólogos,
– Dezbracă-te! a repetat el privindu-mă fix şi atent să observe
psiquiatras, defensores y demás personal del internado. Margaret
reacţia mea la startul primit, ca şi când eu eram programată pentru
y los maestros que ingresaban en la tarde prestaban guardia.
un dialog intim al simţurilor, fără de cuvinte, eventual presărate cu
Nunca fue fácil caminar por el internado sin el temor de recibir
ceva condimente onomatopeice.
una pedrada. Todos los días resultaban niños heridos y casi
Glasul lui suna aproape milităreşte, atâta precizie şi
nunca se llegaba a saber quién era el culpable. El timbre sonó
siguranţă cuprindea şi exprima în acea „dispoziţie” şi s-a apropiat
para ingresar a los salones. Los niños esperaban a la maestra
de mine hotărât să înceapă acţiunea tocmai ordonată, atingându-mi
afuera, ocultaban la sorpresa en una bolsa negra que levantaban
prelung, cu dosul degetelor, o curbură a trupului de care s-a arătat
con dificultad. Ella los sorprendió risueños y amontonados;
surprins şi încântat.
abrió la reja, ellos entraron corriendo y se acomodaron en sus
Ceva mai târziu, mi-a mai spus preocupat: „abia acum eşti
puestos. Margaret los saludó, les preguntó cómo estaban y si
frumoasă cu adevărat!”
-44-
 Sfera Eonică


había alguna novedad; como lo hacía todos los días antes de iniciar las clases. Los chicos se miraron entre sí y sonreían apenados pero no
decían nada. La maestra les dijo que ella estaba muy feliz porque un pajarito le había dicho que por ahí le tenían un regalito muy especial.
Natalia rompió el silencio y le dijo a la maestra que eso era ridículo porque los pájaros no hablaban y que si ella lo sabía era porque ellos
mismos se lo habían dicho a gritos desde lejos, cuando ella llegó. Medel, la hermana de Ronald, se levantó del puesto y le dijo a la maestra
que sí le tenían un regalo, pero que les daba mucha pena porque no sabían si a ella le iba a gustar la sorpresa. Margaret cerró los ojos y dijo
que ella aguardaría unos minutos así, con sus ojos cerrados para que destaparan la sorpresa y la dejaran en el escritorio. Inmediatamente
los escuchó manipulando la chuspa y cuando le dijeron que abriera los ojos se topó con una mesa llena de carambolos.
Después que todos comieron de la exquisita fruta, Margaret les repartió unas fotocopias con dibujos para que pintaran. Pasó
puesto a puesto revisando la tarea y guiándolos en la actividad, cuando llegó donde Natalia, notó que no había pintado nada; se agachó
y le preguntó por qué no había empezado. La niña no respondió. La maestra tomó uno de sus colores y le mostró cómo podía empezar
a pintar. Mientras pintaba alzó la mirada hacía la niña y quedó estupefacta de verla ahí como sin vida, como un maniquí. Margaret se
levantó inmediatamente; la llamó, pero ella no respondía. Los niños le dijeron a la maestra que no la tocará, que le había dado la crisis,
que el médico decía que le debían soplar suave la cara antes que se ahogara. La maestra se quedó sin palabras, pasaba las manos cerca de
su cara esperando que sus ojos siguieran los movimientos, pero Natalia no respondía. Marlyn se levantó del puesto y fue a soplarla en el
rostro. Natalia volvió en sí, volvió del lugar a donde se había ido y cogió uno de sus colores así como si nada y se puso a pintar; pidió a
la maestra que se quitara de su puesto porque ella no necesitaba explicación y le arrebató el color que tenía en sus manos.
Margaret continuó la clase sin despegar sus ojos de cada uno de los movimientos de Natalia. Antes de que sonara el timbre se le
acercó y le preguntó que si estaba bien. La niña la miró, se levantó de su puesto, echó un vistazo a su alrededor y en un tono bastante
fuerte, percatándose que los demás escucharan su respuesta, tomó aire y le respondió:
—Obvio que no profesora, cómo voy a estar bien en medio de toda esta chusma.
Marlyn también se levantó de su puesto y le dijo:
—Entonces por qué no se va la princesita diabólica, quién la está atajando; debería irse para donde tienen los locos y los amarran.
Los demás protestaron, sí, sí, sí, que se vaya, que se vaya, que se vaya, le decían. La bulla tan espantosa que estaban haciendo
molestó mucho a la maestra quien se vio obligada a gritar más fuerte que ellos pidiéndoles de esta forma que hicieran silencio. Gritó una
vez, dos veces, tres veces y nada, nadie parecía escucharla, el ruido era cada vez peor; se sentía como invisible; el tercer grito lo sacó con
todo el aire que tenía en sus pulmones y lo descargó azotando sus libros fuertemente en el escritorio ¡Dije silencio! ¿Qué no me escuchan?
¿A caso estoy pintada en la pared? les dijo. Los niños automáticamente enmudecieron, la miraban asombrados; todos tenían sus ojos tan
abiertos como si ella se hubiera transformado en esos instantes en un monstruo. El silencio por fin reinó en el lugar; Margaret suspiró
con un aire de tranquilidad, sonrió y no había acabado de exhalar el suspiro cuando escuchó un trueno muy cerca que irrumpió la calma.
Los niños gritaron y corrieron a refugiarse en la maestra. El aguacero se soltó, otro trueno sonó e iluminó la ventana pequeña que
estaba en frente de la puerta y que daba al patio de atrás; desde ahí se veía el camino hacia la finca, bueno, a lo que los niños llamaban
La finca. El rayo partió en dos el árbol que estaba atrás justo en frente de la ventana. Margaret se asustó también. Sabía que los rayos eran
atraídos por el metal y el salón tenía no solo el metal de los pupitres, sino también el de los barrotes de las dos ventanas y de la puerta.
La lluvia que cada vez era más fuerte, empezó a inundar todo el internado y aunque este salón era el más alejado de todos, siempre estaba
igualmente vigilado.
Uno de los guardias fue a inspeccionar la parte trasera, donde quedaba el salón de artística. Cuando se aproximaba, vio desde lejos
el aula aparentemente vacía y el candado aun puesto en la reja; le pareció muy extraño, fue a asomarse, prendió sus manos enguantadas
a los barrotes y miró hacia el interior. Allí los vio, como pollitos bajo la protección de su gallina; así estaban los chiquillos acuclillados
todos junto a la maestra.
Cuando dejó de tronar, pero la lluvia seguía cayendo, se escuchó de pronto la risotada de unos internos. Los niños salieron de su
escondite a mirar qué estaba ocurriendo afuera y empezaron a saltar emocionados ante lo que estaban viendo. Con sus manos agarradas
de los barrotes de la reja, empezaron a sacudirla y a suplicarle a la maestra que les abriera para salir. Margaret se asomó para saber qué era
lo que estaba sucediendo y vio una parte del patio inundada de agua y a unos internos nadando en ella. Patinaban entre el lodo y gritaban
emocionados entre la lluvia y su pequeña laguna.
—Profeee, dejenos salir por favor. Le gritaron todos en coro.
—No. Cómo se les ocurre. Cómo creen que los voy a dejar meterse allá.
—Profe, por favor, déjenos salir. Mire que el guardia ya se fue para el otro patio y no se va a dar cuenta ¿SÍ? —imploraba Marlyn
con sus manos.
Los niños le insistían y le insistían hasta que Ronald le dijo a la maestra que ellos no se iban a morir por meterse a esa rica piscina
y que en cambio si no lo hacían dejarían de vivir algo tan maravilloso como eso que nunca ocurría y que tal vez nunca más lo volverían
a ver. Le preguntó que si ella cuando pequeña no le gustaba meterse a los charcos de agua. Margaret les dijo que se resfriarían y además
la regañarían si los dejaba salir, que le daba susto de solo imaginarse que los vieran empapados. Dany le dijo a la maestra:
—Profesora. ¿A usted le gusta la nieve?
—Claro Dany; siempre he querido conocerla.
—¿Cuando usted era niña deseaba que un día cayera nieve?
—Claro que sí, siempre lo desee Dani.
—¿Ya no?
—No sé mi amor. No lo creo posible.
—¿…y…sí en vez de esa piscina de agua fuera nieve, usted nos dejaría salir?
La maestra se echó la bendición y les abrió la reja. Casi todos saltaron como ranas al agua. Madel salió corriendo del aguandal por
Manuelito; Se lo llevó a rastras del brazo y lo lanzó al charco; Marlyn fue a traer a Natalia y también hizo lo mismo. Manuelito salió y cogió
lodo para lanzárselo a Madel, ella le respondió igual y luego empezó a estregarse el lodo por todo el cuerpo; descubrió lo maravilloso que
era apretar su mano hasta ver cómo la tierra salía aprisionada por las rendijas de sus dedos apretados. Le mostró lo que estaba haciendo a
Natalia y a Marlyn y de pronto todos estaban haciendo lo mismo y empezaron a enjabonarse el cabello y el cuerpo. Margaret los observaba
y no sabía sí reír o llorar. Como ése salón quedaba retirado de los otros, en los bloques de atrás de las
-45-
 Sfera Eonică


canchas donde quedaban la mayoría de salones, era imposible que GÂNDIND LA TINE
los demás profesores e internos se dieran cuenta. Los que estaban
bañando allí eran unos internos a quienes habían puesto a recoger
Din veșnicia Universului creat
papeles como castigo por tirar la comida en el almuerzo, y al
A nins cu stele de argint,
percatarse de lo que les había traído la lluvia lo aprovecharon. Los
Pe codrii de aramă.
niños, desde el charco, invitaron a la maestra a tirarse con ellos al
Teiul iubirii ramas în Copou
agua. La llamaban a gritos y con sus manos le decían que fuera. El
A primit lumină divină,
pito del guardia sonó y seguidamente el timbre que anunciaba el
Tăcerea s-a răsfrânt peste lacul albastru,
final de la clase para todos y la salida del internado para algunos.
Nuferii galbeni au picurat
Salieron corriendo del agua y no se sabía cuál era cuál; parecían
Lacrimi de margaritar
cadáveres salidos de sus tumbas, como los bailarines de Michael
Peste cioburi de eternitate.
Jackson cuando bailaron disfrazados de muertos, pero con la
Chipul alb și plin al Lunii
diferencia que estos iban corriendo a toda velocidad y muertos,
S-a răsfrânt peste oglinda apei
pero de la risa. Visele au brodat aripi
Pentru îngerul nopții.
Din lira spartă s-a înalțat spre cer
Olgheț Văduva Un recviem... LUCEAFĂRULUI!


CE-MI TREBUIE MIE?

Ce-mi trebuie mie tot cerul albastru,
Puzderii de stele tânjind după soare?
Am luna. Mi-ajunge. Şi-o rază din astru.
Luaţi fiecare un vis şi o floare!

Ce-mi trebuie mie pădurea ce plânge,
Copaci singuratici pe creste de piatră?
Am inima caldă, văpaie în sânge,
Poem scris cu lacrimi, cenușa din vatră!

Ce-mi trebuie mie ocean de cuvinte,
CROMATICĂ FĂPTURĂ Adâncul din mare şi perla-argintie?
Am viaţa senină, nu vreau jurăminte,
Când mă plimbam prin parc, pe-ngălbenite alei, Luați gânduri bune și maci din câmpie!
M-am întâlnit cu toamna. Privea în ochii mei.
O clipă s-a oprit, chiar mi-a zâmbit ușor, Ce-mi trebuie mie deșertul fierbinte,
Sublimă revedere, nimic întâmplător. Clepsidre pierdute, scăldate-n lumină?
Am rugul în mine, iubirea-l aprinde,
S-a-ntors și m-a privit c-un chip înviorat, Luați o scânteie... E slavă divină!
Am tresărit surprinsă: Uite, nu m-a uitat,
Îmbrăcată-n frunze ce-alene ruginesc,
Cromatica făptură pe care o iubesc. CINE ESTI, OMULE?

M-a fermecat pe loc, s-a-nfiripat un gând, Minusculă stea în dimensiune,

Să plec cu toamna-n lume, oriunde și curând, izvor nesecat de-nţelepciune,
Urmând ritmul săltat, vioi al inimii, nestinsă văpaie de suferintă,
Cascada de culoare, cu valuri arămii. pas măsurat spre dreaptă credinţă.
Noian contrastant de clipe-efemere,
RECVIEM plăcere-adunată, răsfrântă-n durere.
Un suflet pustiu ascuns în ungher,
Eu am văzut pădurile cum mor jertfa iubirii prin rugă la cer.
De lună și de stele luminate, Noapte sau zi, speranţa-n lumină,
Și poate nu le pasă, tuturor ocean tulburat ori zare senină,
De plânsul lor, către eternitate! adânc plin de taine, suspine-adunate
regrete pierdute uitate-n păcate?
Eu am văzut copaci îndurerați. Eşti plânsul tăcerii, cuvânt de-mpăcare,
Tristețe am simțit și nostalgie, supusă făptură primind alinare,
Chiar dacă-i tai...rămân îmbrățișați smerit te închină răboj în răspuns,
În drumul lor pierdut spre veșnicie. pornită chemare în gândul ascuns.
La candela-aprinsă, un înger aşteaptă,
Eu am văzut copac însângerat să nu te opreşti, să urci încă-o treaptă
Răpus de o secure argintie. spre blânda iertare, e simplu nu-i greu,
Un pin semeț, de lume adorat să fii numai tu şi doar Dumnezeu!
Acum, un recviem în poezie.
-46-
 Sfera Eonică

GOLFUL DE LUMINĂ
Floare-a bălţii-nsingurată
Mă-ntorc cu ochii Tu, regina mea din zori.
spre golful de lumină.
În ceasurile acestea
m-au cuprins apele. García Orihuela
Lunecând pe luciul bălții, España
prind ceasurile tăcerii
ascunse prin fluierele trestiilor
împletite în ramurile sălciilor,
scurse în genele mâlului.
Nuferii și-au deschis petalele.
Tulpinile m-au înfășurat
în frunze mari, ceruite de timp
și m-am văzut purtată spre adâncuri.
Acolo am ascultat în tăcere
povești cu stele căzătoare.
Vrăjită de lacrima gândului,
mi-am adăpat sufletul cu dorinți,
dar mai ales cu rugăciuni,
încrustate în freamătul
trupului meu! COMO ESA VOZ DEL PUEBLO

Dedicado a Koría Badbad Hafed

REÎNNOIREA

Ascultam în tăcere pământul. Somos como esa voz del pueblo
Respira profund. que se agita trémula
Căutam în această linişte de pace y coge fuerza al elevarse al cielo.
Un strop de verde
Pentru inima mea. Como esa sombra temerosa
Glasul nerostit al ierbii crude imi şopti discret: que recorre calles, valles y desiertos
Descalţă-te şi păşeşte prin roua luminii, y se alza triunfante hacia la luz.
Îmbrăţişează copacul dorinţelor,
Brodeză gândurile în iedera ce urcă spre cer, Somos esa palabra, ese verbo,
Prinde boarea de vânt, esa frase omitida, callada
Trimite-n eter cântul florilor, que explota a los cuatro vientos
Schimbă tăcerea în foşnet, y exige justicia.
Adună visele în clepsidra timpului,
Oglindeşte-te în primavara sufletului. Como esa agua que se abre camino
În oaza de linişte, entre los surcos de la montaña
Lângă rădăcina copacului înalt, cristalina y fresca,
Am simţit Reînnoirea. buscando su propio río.
Inima a primit un suflu nou,
Speranţa. Somos esa madre de acogida
que reclama la vuelta de su hija
y lo hace bajo la luz del sol
NUFĂR ALB y el brillo de las estrellas.

Aş dori să-ţi schimb destinul, Como ese sentir

Nufăr alb, bătut de val, que muy adentro palpita,
Să te răsădesc în mine, pugna por salir al aire libre
Într-o vază de cristal. y reclamar libertad.

Să te-mpodobesc cu vise, Somos esa voz de todos,

Stele de mărgaritar, esa sombra que se sublima,
Ca-n legendele nescrise, Esa frase que pide justicia,
Floare nimfă din altar. Esa agua en busca de su destino,
Esa madre en busca de su hija.
Să te duc cu mine-n lume,
Prin grădinile cu flori, Todo eso somos…
Valsul inimii să-ţi cânte Todo eso.
Glasuri de privighetori.

Să te-nvârţi, măcar o dată,

Printre mii de dansatori,
-47-
 Sfera Eonică

EL SUBLIME ENLOQUECIDO
Soy ficha de ajedrez
A golpes de puro silencio en un tablero desconocido
doblego el tedioso momento donde otros mueven primero.
de estas tardes de un otoño incierto, ¿ Acaso soy un peón, una torre, un alfil?
de un frío tenebroso, ¿Qué soy? ¿Blanco o negro?
rostro corroído por el viento.
Mañanas y noches se suceden
Que estatua tan bella y sutil, inclementes ante mi encierro
inamovible en su fría, solo interrumpido en ocasiones
destartalada, por un carcelero sin rostro,
y erosionada base el que solo mira al suelo.
de la que emergen
verdes tallos serpenteantes A cada interrogatorio malogrado,
buscando alcanzar habrá de venir otro,
sus gráciles y turgentes senos y otro… y otro.
de níveas aureolas. Que les lleve a las riquezas ocultas,
que delate a mis conocidos.
¿Por qué no hablas?
¿Por qué callas ante mi lamento? En un descuido del sin rostro
Miras en silencio el horizonte escamoteo un pequeño libro,
sin expresión en tu rostro pétreo. el cual consigo hacer llegar
lánguida en tu mirada de otro tiempo. sin ser descubierto y con riesgo
hasta mis siete elementos.
Postrado a tus pies,
pusilánime ante tu mirada indiferente, Cien partidas de ajedrez.
ni una mirada de reojo, ¡Cien partidas de ajedrez!
ni tan siquiera acaso
¿Es este mi consuelo, un libro
puedo llevar de recuerdo de partidas de maestros?
un mechón de tu marmóreo cabello. ¿Qué papel juego yo en todo esto?

Habré de conformarme Siete son los elementos de que dispongo

con dejar el jardín que te alberga más a estos ya se suman
desbrozado y sin mácula mi locura, mi delirio, mi tormento,
que lo mancille en su belleza, y un libro que me salva con sus páginas
con el manto verde que te abriga que me hace volar lejos de mi encierro.
y te da calor en las primeras horas del alba.
LA BARCA QUE LLEVA AL OLVIDO
Ya clarea el día y con él
las primeras voces por el seto, En homenaje a la poetisa chilena
y tirando de rastrillo levanto Teresa Wilms Montt.
mis piernas tan frías como tu cuerpo.
Finalmente llegaron aquellas horas malditas
Mi soledad, compañera en la noche vestidas para el momento de fino paño de hastío
me abandona una vez más con puños de enrevesadas puntillas traviesas
impertérrita ante el dolor, que ocultan entre sus rizos, giros y dobleces
el callado amor un pañuelo acaso de seda, con sus iniciales bordado.
de un sublime enloquecido.
Llegó la mañana descalza para no dejarse sentir.
Lo hacía a pasitos cortos y en un pulcro silencio,
ESCLAVO DE LA NADA intentando llegar a tiempo de despedirse
de tu alma nómada cubierta de harapos,
Sobre la obra de Stefan Zweig, Novela de Ajedrez de tu cuerpo trémulo, diciéndole adiós a la vida.

Siete son los elementos de que dispongo Ya tus ojos de mirada infinita y clara
entre estas cuatro paredes de locura se han cansado de buscar el amor,
que conforman mi encierro, de flirtear con la vida a tu paso
que delimitan mi nada siendo un alma cansada y errante
en el más abyecto de los tormentos enferma de tristeza en este día opaco.

Siete son los elementos, Siempre serás esa voz perpetuándose en el tiempo,
mesa, puerta, cama, lavabo, la hermosa flor que busca el rocío de la mañana
pared, ventana y el papel pintado la tierra que al sentirte acude en pos de tu palabra
de un viejo hotel por los alemanes ocupado en ese Mar de Poetas de doradas crestas
en donde mi alma se retuerce y se colapsa. amortajada por los constantes vaivenes de sus olas.
-48-