Femeia-Proprietate. Emile Zola Și Liviu Rebreanu

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/305412808
Femeia-proprietate. Emile Zola și Liviu Rebreanu
Article · July 2016
CITATIONS READS
0 498
1 author:
Carmen Dărăbuș
Universitatea Tehnica Cluj-Napoca
28 PUBLICATIONS 0 CITATIONS
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
Memoria ethnologica View project
Romanoslavica View project
All content following this page was uploaded by Carmen Dărăbuș on 19 July 2016.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

ISSN 2466-4634
LOGOS
Revistă de filologie
Limbă, Literatură şi Folclor
VOLUMUL I, NR. 1, IUNIE 2016
ТОМ I, БР. 1, ЈУН 2016.
VOLUME I, ISSUE 1, JUNE 2016
Revistă de Filologie, Limbă, Literatură şi Folclor/ Часопис за филологију, језик,

књижевност и фолклор/ Magazine for Philological Studies, Language, Literature
and Folklore
editată de / у издању / edited by:
SOCIETATEA DE LIMBA ROMÂNĂ DIN VOIVODINA-REPUBLICA

SERBIA
în parteneriat cu / у партнерству са / in partnership with
UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” DIN ARAD, ROMÂNIA
„Vasile Goldiş” University Press
Arad - România
NOVI SAD
2016
108
Revista de filologie ,,LOGOS”, nr. 1, iunie 2016
CIP - Каталогизација у публикацији

Библиотека Матице српске, Нови Сад
811.135.1
LOGOS : revistǎ de filologie / redactor şef Lućijan Marina. –

Vol. 1, nr. 1 (iunie 2016) - Novi Sad : Društvo za rumunski jezik
Vojvodine – Republika Srbija ; Arad : Univerzitet "Vasile Goldiš",
2016- (Arad : University press "Vasile Goldiš"). – Ilustr. ; 23 cm
Dva puta godišnje.

ISSN 2466-4634 = Logos (Novi Sad)
COBISS.SR-ID 306465031
2
COLEGIUL REDACŢIONAL/ИЗДАВАЧКИ САВЕТ/EDITORIAL BOARD:
Membru de onoare: Prof. univ. dr. Aurel ARDELEAN, fondator–Preşedinte

al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” Arad - România
CONSILIUL ŞTIINŢIFIC/НАУЧНИ САВЕТ/SCIENTIFIC BOARD:

Prof. univ. dr. Coralia Adina COTORACI, preşedinte
dr Romanţa IOVANOVICI, vicepreşedinte
MEMBRII BOARD-ULUI INTERNAŢIONAL:

dr. Catinca AGACHE (Germania),
prof. univ. dr. Cătălin BORDEIANU (Republica Moldova - România),
conf. univ. dr. Ludmila BRĂNIȘTE (România),
conf. univ. dr. Carmen DĂRĂBUŞ (România),
acad. prof. univ. dr. Thede KAHL (Austria – Germania),
acad. prof. univ. dr. Marco LUCCHESI (Brazilia),
dr. Dorin LOZOVANU (Republica Moldova)
conf. univ. dr. Ioan Constantin MLADIN (Macedonia),
dr. Viorel ROMAN (Germania),
acad.Vasile TĂRÂŢEANU (Ucraina),
conf. univ. dr. Nikolina ZOBENICA (Serbia);
3
Redactor-Şef şi fondator/Editor in Chief founder:

Lucian MARINA
Redactor-şef adjunct/Co-Editor in Chief:

prof. Vasile MAN (România)
Secretar de redacţie:
lect. univ. dr. Virginia POPOVIŠ
Colegiu de redacţie:
dr. Daniel ALBU (Arad, România), dr. Şerban AXINTE (Iaşi, România),
Rodica CHIRCU (Italia), dr. Florian COPCEA (Turnu Severin,
România), prof. Elena COJOCAR (Uzdin, Serbia), dr. Bogdan CREŢU
(Iaşi, România), conf. univ. dr. Eugen GAGEA (Arad, România), dr.
Romanţa IOVANOVICI (Serbia), drd. Ivana JANJIŠ (Serbia), lect.
univ. dr. Virgil JIREGHE (Arad, România), lect. univ. dr. Brânduşa
JUICĂ (Vârşeţ, Serbia), dr. Mircea MĂRAN (Serbia), dr. Marija
NENADIŠ (Serbia - România), lect. univ. dr. Gina NIMIGEAN
(România), prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU (Timişoara,
România), drd. Ana SAMARDŽIŠ (Polonia), dr. Oana SOARE
(Bucureşti, România)
Revistă științifică semestrială „Logos”, profil umanist, domeniul filologie

Sediul Redacţiei/Седиште редакације/Editorial office:
21000 Novi Sad, B-dul Slobodana Jovanovića 50, Republica Serbia,
Tel. + 381 63 56 83 93
e-mail: lucianmarina@yahoo.com, popovic.virdjinija@ff.uns.ac.rs
Tipografia/Штампарија/Tipography: University press ,,Vasile Goldiş”, Arad

Universitatea de Vest ,,Vasile Goldiş”, 310025 Arad, Bul. Revoluţiei 94-96
Telefon: +40/0257/280335, mobil +40/72/4039978 fax: +40/0257/280810
e-mail: vasileman7@yahoo.com
Articolele se prezintă la redacţie, cu două luni până la editare, pe suport

electronic (format Word) şi tipărite în limbile română și engleză (cu un
rezumat în limba engleză), reguli tehnoredactare articole: MLA sau
APA.
4
CUPRINS/ САДРЖАЈ/CONTENTS
 CUPRINS / САДРЖАЈ / CONTENTS 5
TIMOTEI CIPARIU 10
Lucian MARINA, redactor-şef și fondator: Cuvânt introductiv 11
Лућијан МАРИНА, главни уредник и оснивач: Уводна реч
Lucian MARINA, Editor-in-Chief and founder: Introductory word
Aurel ARDELEAN - Coralia COTORACI: Revista ,,LOGOS”, un 14
nume de prestigiu în cultura Europei Unite
Aурел АРДЕЛЕАН–Kоралија КОТОРАЋ: Часопис ,,LOGOS”,
Једно престижно име у култури уједињене Европе
Aurel ARDELEAN - Coralia COTORACI: Magazine ,,LOGOS”,
a prestigious name in the culture of United Europe
Thede KAHL: Ἐν αρχή ἦν ὁ λόγος – La început a fost cuvântul 16
Tеде КАЛ: Ἐν αρχή ἦν ὁ λόγος – На почетку беше реч
Thede KAL: Ἐν αρχή ἦν ὁ λόγος – The Beginning Was the Word
Annemarie SORESCU: Respect! 17
Анaмариja СОРЕСКУ: С поштовањем!
Annemarie SORESCU: Respect!
Vasile MAN: Cu drag şi preţuire! 18
Василе МАН: Са љубављу и поштовањем!
Vasile MAN: With love and respect!
Virginia POPOVIŠ: Mult succes! 19
Вирђинија ПОПОВИЋ: Желим вам пуно успеха!
Virginia POPOVIŠ: Great Succes!
Marieta GAVRA: Ave, LOGOS! 20
Маријета ГАВРА: АВЕ ЛОГОС!
Marieta GAVRA: Ave LOGOS!
Emil ILEA: Cale bună să aveţi! 23
Емил ИЛЕА: Пуно успеха у будућем раду!
Emil ILEA: A lot of success!!
 RESTITUTIO IN INTEGRUM 26
VASILE GOLDIŞ 27
Eugen GAGEA: Contribuţia lui Vasile Goldiş la întărirea mişcării 28
culturale româneşti, prin ASTRA
Еуђен ГАЂЕА: Допринос Василе Голдиша консолидацији
румунског културног покрета кроз асоцијацију АСТРА
Eugen GAGEA: The contribution of Vasile Goldiş to the
reinforcement of the Romanian cultural movement, through ASTRA
RADU FLORA 33
5
Lucian MARINA, Renumitul om de ştiinţă român Radu Flora 34

Лућијан МАРИНА: Раду Флора, чувени румунски научник
Lucian MARINA, Radu Flora, Famous Romanian Scientist
 EVOCĂRI 48
Oana SОАRЕ: „Reacţionarul” care strică ploile modernităţii. 49

Eminescu în două lecturi orientate
Оана СОАРЕ: „Реакционар“ који квари кишу модерности.
Еминеску у два оријентисана читања
Oana SOARE: “Reactionary Person” Spoiling the Rains of
Modernity. Eminescu in Two Oriented Readings
Anton ILICA: Radu Flora despre Dimitrie Ţichindeal şi Dositej 64
Obradović“
Антон ИЛИКА: Раду Флора о Димитрију Цикиндјалу и
Доситеју Обрадовићу
Anton ILICA: Radu Flora about Dimitrie Tichindeal and Dositej
Obradović
Emanuela ILIE: Confesiunea unei doamne. „În amurg” 70
Емануела ИЛИЕ: Исповест једне даме. „У сумракуˮ
Emanuela ILIE: Confession of a Lady. "In the Twilight"
 ÎN FOCAR 77
Branduşa JUICĂ, Lucian Marina şi dorinţa de a ne privi în oglindă 78

Брндуша ЖУЈКА: Лућијан Марина и жеља да се погледамо у
огледало
Brânduşa JUICĂ: Lucian Marina and Our Desire for Reflection in
the Mirror
 PAGINI LITERARE 90
Vasile MAN: Literatura, artă a cuvântului. Din lirica românească 91

Василе Мaн: Књижевност, уметност речи. Из румунске лирике
Vasile MAN: Literature, art of the word. From Romanian poetry
6
Maria NENADIŠ: Literatura şi complexul periferiei 99

Марија НЕНАДИЋ: Књижевност и комплекс периферије
Maria NENADIŠ: Literature and the Complex of the Periphery
Carmen DĂRĂBUŞ: Femeia-proprietate. Emile Zola şi Liviu 108
Rebreanu
Кармен ДАРАБУШ: Жена-власништво. Емил Зола и Ливиу Ребреану
Carmen DĂRĂBUŞ: Woman-property. Emile Zola and Liviu
Rebreanu
Lucian MARINA, Poemele veghează nemurirea 126
Лућијан МАРИНА: Поеме чувају бесмртност
Lucian MARINA: With the poems to eternity
Șerban AXINTE: Poezia generației 2000. Lista scurtă 131
Шербан АКСИНТЕ: Песници генерације 2000. Скраћена листа
Șerban AXINTE: Poetry оf the 2000s Generation. Short List
Marco LUCCESI: Letter of a Strange New World 154
Marco LUCCESI: Scrisoare de la o ciudată Lume Nouă
Marco LUCCESI: Писмо од једног чудног Новог света
 EDUCAŢIE ŞI COMUNICARE 164
Ileana MAGDA: Eminescu şi şcoala 165

Илеана МАГДА: Еминеску и школа
Ileana MAGDA: Eminescu and the School
Cristina IOVANOVICI: Rolul traducătorului în contextul 175
comunicării contemporane
Кристина ЈОВАНОВИЋ: Улога преводиоца у контексту
савремене комуникације
Cristina IOVANOVICI: Rоle of Тranslator in Contemporary
Communications Contexts
 LIMBAJ, CONTEXT, TRADUCERI, 181

MULTICULTURALITATE
Florian COPCEA: Descifrarea unei enigme – limba dacă 182

Флоријан КОПЧА: Откриће једне енигме - Дачки језик
Florian COPCEA: Deciphering an Enigma – Dacian language
7
Mihaela LAZOVIŠ: Sensurile aspectuale: durativ şi momentan în 186

limba română şi în limba еngleză
Михаела ЛАЗОВИЋ: Видска значења: трајање и тренутност
у румунском и енглеском језику
Mihaela LAZOVIŠ: Aspectual Meanings: Duration and
Momentariness in Romanian and English
Language
 MEMENTO 194
Virginia POPOVIŠ: Sensibilitatea poetică a Floricăi Ștefan 195

Вирђинија ПOПОВИЋ: Песнички сенсибилитет
Флорике Штефан
Virginia POPOVIŠ: Sensitivity of Florica Ștefan's Poetry
Catinca AGACHE: Ion Miloş, prin nămeţii literari, cu ,,Ganduri 204
între da şi nuˮ
Катинка АГАКЕ: Јон Милош, кроз књижевне наносе, са
,,Мислима између да и не“
Catinca AGACHE: Ion Miloș and Literary Snowdrifts with
,,Thoughts between yes and no"
Virginia POPOVIŠ: Profesorul Ion Berlovan şi Cenaclul Literar 215
„Tinerele Condeie
Вирђинија ПОПОВИЋ: Наш професор, Јон Берлован и
књижевно друштво „Млада пера“
Virginia POPOVIŠ: Our Teacher, Ion Berlovan аnd Literary
Society „Young Writers”
Lucian MARINA: Felicia Marina Munteanu - Pendulare între eul 224
empiric, psihologic şi cel liric
Лућијан МАРИНА: Фелићија Марина Мунтеану - Осцилација
између емпиријског, психолошког и лирског
ега
Lucian MARINA: Felicia Marina Munteanu – Oscilation between
empirical, psychological and lyrical egos
Virginia POPOVIŠ: Europoemele lui Pavel Gătăianţu 232
Вирђинија ПОПОВИЋ: Европоеме Павела Гетејанцуа
Virginia POPOVIŠ: Pavel Gătăianţu‟s Europoems
 LECTURI 243
8
Virginia POPOVIŠ: Vasile Man, volumul de versuri ,,O mână 244

întinsă spre cer”
Вирђинија ПОПОВИЋ: Василе Ман, песме за децу ,,Рука
испружена ка небу“
Virginia POPOVIŠ: Vasile Man, poetry for children ,,Hand
stretched toward the sky”
 ACTUALITATE CULTURALĂ 249
Daniel ALBU: 15 ianuarie – Ziua Culturii Naţionale la Vârşeţ 250

Данијел АЛБУ: 15. јануар – Дан националне културе у Вршцу
Daniel ALBU: 15 January – National Culture Day in Vrsac
Vasile MAN: 23 aprilie – „Ziua Internaţională a Cărţii” la Novi Sad 254
Василе МАН: 23. април – „Међународни дан књиге”у Новом Саду
Vasile MAN: 23 April – „International Day of the Book”at Novi Sad
Virginia POPOVIŠ: Cercetare științifică și colaborări internaționale 257
В.ПОПОВИЋ: Научна истраживања и међународна сарадња
V. POPOVIŠ: Scientific Research and International Collaborations
9
TIMOTEI CIPARIU
1805-1887
10
Lucian MARINA, redactor-șef

şi fondator al revistei ,,LOGOS”
CUVÂNT ÎNAINTE
CĂTRE IUBITORII CUVÂNTULUI :
Ἐν αρχή ἦν ὁ λόγος – LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL
După cum este cunoscut, creatorul filologiei române este considerat

Timotei Cipariu cu lucrarea sa „Crestomație sau Analecte literare”
(1858).
El a colaborat la ,,Foaia pentru minte, inimă și literatură“ din Brașov
cu studii, eseuri, versuri și traduceri. A fost membru fondator și primul
vicepreședinte (1861-1866), apoi președinte (1877-1887) al societății
,,ASTRA”. A fost membru al Societății Literare Române (1866), viitoarea
Academie Română, fiind ales mai târziu vicepreședintele ei.
Anul acesta se împlinesc 155 ani de când Asociația Transilvană pentru
Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată
la Sibiu (23 octombrie - 4 noiembrie 1861), având un rol însemnat în
emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima
conducere a organizației a fost girată de președintele Andrei Şaguna,
vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariţ.
11
Timotei Cipariu a fost şi pionieri al ziaristicii românești din Transilvania

prin periodicele înființate și conduse de el: ,,Organul luminărei“ (1847,
devenit, în 1848 ,,Organul Națiunal“), primul ziar românesc cu litere
latine ,,Învățătorul poporului“ (1848); ,,Archivu pentru filologie și istorie“
între 1867 și 1870 și în 1872 - prima revistă românească de filologie.
Pornind de la definiţia cuvântului filologie (< fr. philologie, cf. gr. philos
„prieten”, „iubitor de” și logos „cuvânt”, „vorbire”): (în sens larg) știință a
limbii și literaturii unui popor sau a popoarelor; (în sens restrâns) disciplină
care studiază cultura scrisă a popoarelor, ne-am propus ca în revista
,,LOGOS" (,,CUVÂNTUL”) să fie publicate atât texte despre IUBITORII
CUVÂNTULUI = CREATORII LITERARI cât şi despre CUVÂNT =
CREATORI adică vom publica lucrări în care autorii se ocupă cu studiul
limbii și a creației literare. Totodată, pornind de la filologie ca ştiinţă cu
sensul de „pasiune pentru cultura literară” în general, cum a apărut pentru
prima dată acest termen în opera lui Platon, în revistă ne-am propus să
publicăm lucrări din domeniul filologiei clasice (care se ocupă cu studiu din
punct de vedere istoric, literar și arheologic, pentru a obține cunoștințe
despre limba, civilizația și cultura romană şi nu numai).
Se vor publica şi comunicări din domeniul filologiei románice (care
studiază comparativ și multilateral limbile și literaturile popoarelor
romanice) şi de filologie comparátă (care studiază comparativ mai multe
limbi), dar înainte de toate vor fi acceptate spre publicare lucrările ştiinţifice
referitoare la filologia română (care studiază, sub toate aspectele, limba și
literatura poporului român).
Bineînţeles că sunt de dorit şi texte care sunt comentarii de cărţi nou
apărute sau reflectă studiul unor opere literare din punctul de vedere al
limbii, dar se vor publica şi comunicări despre personalităţi ale culturii
române etc.
12
Comunicările ştiinţifice trebuie să ,,înceapă“ cu un Rezumat în limba

română şi Cuvintele cheie, precum şi un Summary în limba engleză (sau în
altă limbă de circuit mondial franceză, spaniolă, germană), dar, ocazional şi
în limba sârbă. Aparatul critic, se subînţelege. (vezi EDITORIALUL şi
RUBRICILE REVISTEI).
Mulţumim anticipat tuturor viitorilor colaboratori şi prieteni ai revistei
pentru contribuţia pe care o vor aduce pentru a asigura o publicaţie cât mai
reuşită.
Cu deosebit respect adresăm sincere mulţumiri domnului prof. univ. dr.
Aurel Ardelean, fondator şi preşedinte al Universităţii de Vest ,,Aurel
Vlaicu” din Arad şi doamnei prof. univ. dr. Coralia Cotoraci, rector al
Universităţii ,,Vasile Goldiş”, pentru înţelegerea şi sprijinul acordat în
procesul de pregătire şi editare a acestei reviste.
În mod aparte, aducem calde mulţumiri pentru înţelegerea şi dragostea
cu care a îmbrăţişat ideea noastră domnul prof. Vasile Man, redactor-şef
fondator al prestigioasei reviste ,,STUDII DE ŞTIINŢĂ ŞI CULTURĂ” căci
imediat ce ne-am expus dorinţa de a publica o revistă de filologie a
românilor din Serbia domnia sa s-a angajat din plin ca dezideratul să se
împlinească.
13
Rector, Preşedinte,
Prof.univ.dr. Coralia COTORACI Prof.univ.dr. Aurel ARDELEAN
REVISTA ,,LOGOS”, UN NUME DE PRESTIGIU

ÎN CULTURA EUROPEI UNITE
Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad, alături de Societatea de

Limba Română din Voivodina, este onorată să contribuie, prin editarea
revistei ,,LOGOS”, la susţinerea comunităţii româneşti din Serbia şi la
promovarea culturii în spaţiul european.
În cultură, comunicarea, prin scris, ne apropie şi contribuie la o mai bună
cunoaştere. LOGOS are şi o valoare sacră, prin puterea divină a actului
creator… „La început a fost Cuvântul, iar Cuvântul era la Dumnezeu…”.
Cele două Universităţi partenere din Arad şi Novi Sad au – prin revista
,,LOGOS” - un prilej deosebit de-a susţine activitatea de cercetare ştiinţifică
şi derularea unor proiecte reciproc – avantajoase.
Apropierea geografică a Aradului de Voivodina şi prestigiul academic
internaţional de care se bucură Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din
Arad, sunt avantaje deosebit de atractive pentru tineri.
Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad, invită, cu drag, tinerii
din Serbia, atât de etnie română, cât şi sârbă sau de alte etnii să devină
14
studenţi, masteranzi şi doctoranzi ai Universităţii noastre, inclusiv

colaboratori ai revistei ,,LOGOS”.
Pentru excelenta realizare de azi a parteneriatului nostru interuniversitar,
prin revista ,,LOGOS”, Vă rugăm să primiţi din partea noastră, cele mai
calde felicitări şi urări de succes tuturor iniţiatorilor şi colaboratorilor
revistei ,,LOGOS”, dorind ca acest nume să se impună prin valoare în
cultura Europei Unite.
DRUM BUN ÎN VIAŢĂ !
15
Acad. prof. univ. dr. Thede KAHL

Universitatea din Jena, GERMANIA
CUVINTE DE SALUT ŞI ÎNCURAJARE LA PRIMUL NUMĂR
Ἐν αρχή ἦν ὁ λόγος – La început a fost cuvântul.

Un titlu mai potrivit pentru o revistă de literatură și lingvistică nici că se
putea: ,,LOGOS”.
Vă felicit pentru inițiativa înființării revistei ,,LOGOS”, revistă în limba
română din Voivodina și vă doresc un început cât mai productiv și inspirat.
Sunt sigur că revista va deveni un forum de afirmare atât pentru autori
renumiți cât și pentru cercetători tineri din diferite discipline și o platformă
de discuție între Serbia, România, Europa și restul lumii, interdisciplinar și
internațional. Cu stimă și admirație.
16
Dr. Annemarie SORESCU,

Cercetător ştiinţific Institutul
de Balcanologie din Belgrad,
Academia Sârbă de Ştiinţe şi Arte
RESPECT !
Am primit cu încântare vestea apariţiei unei noi reviste ştiinţifice

filologice de limba română în Serbia!
Faptul că va fi editată de Societatea de Limbă Română din Voivodina în
colaborare cu Universitatea „Vasile Goldiş” din Arad reprezintă o garanţie
că în paginile sale îşi vor da întâlnire autori de valoare din cele două ţări
vecine, dar şi din restul Europei.
Sper că această revistă va deveni cât mai curând platforma de dialog
intercultural între România şi Serbia pe care o aşteptăm cu toţii de atâta
vreme. Multă inspiraţie, putere de muncă şi de decizie redactorilor ei şi la
cât mai multe numere!
17
Vasile MAN, redactor-șef și fondator

al revistei „Studii de Știință și Cultură”,
Universitatea de Vest „Vasile Goldiș”, Arad
CU DRAG ȘI PREȚUIRE
Succes deplin, la inceput de drum, revistei ,,LOGOS” și continuarea

spiritului european, al marelui scriitor Pavel Gătăianţu - un simbol al
culturii române din Novi Sad, Serbia.
18
Lect. univ. dr. Virginia POPOVIŠ

Facultatea de Filosofie, Departamentul
de Limba și Literatura Română
Universitatea din Novi Sad, SERBIA
MULT SUCCES!
Suntem foarte bucuroși de apariția primului număr al revistei „Logos”

care va încerca să contribuie la îmbogățirea activităţilor specifice de
cercetare în domeniul filologic, ceea ce va fi de mare folos viitorilor
cercetători în domeniu.
La fel, această revistă va fi o platformă utilă și binevenită pentru
promovarea limbilor și culturilor din spațiul balcanic și nu numai, precum și
pentru promovarea culturii tradiționale specifice aceastei zone, a literaturii
românești din Voivodina dar și o platformă în care vor fi publicate și unele
repere în cercetarea educațională din Serbia, România și din alte țări ale
lumii.
19
Lect. univ. dr. Maria Marieta GAVRA

Universitatea din Szeged-UNGARIA
AVE, LOGOS!
Apariţia la Novi Sad a unei reviste cu numele Logos, un spațiu de
reflecție asupra valorilor culturale româneşti, în primul rând, nu poate decât
să încânte cititorul, să-i stârnească admiraţia pentru determinarea şi curajul
cu care pornesc la drum realizatorii ambiţioasei publicaţii. Din antichitate
până în prezent, de la greci până la Jung şi Heidegger, sensul termenului
din titlu a suferit mai multe modificări sau nuanţări, pentru creştini fiind
esenţa divinităţii, atâta timp cât Iisus reprezintă logosul întrupat.
Ca lector român în Ungaria, o ţară în care, la fel ca în Serbia, există o
comunitate istorică românească importantă, înţeleg problemele de identitate,
cultură, limbă, mentalitate ivite în condiţiile concrete oferite de contextul
existenţial majoritar.
Trebuie spus că reperul identitar cel mai puternic pentru o comunitate,
cu atât mai mult pentru una minoritară, este limba. Numai că, de multe ori,
românii din afara graniţelor României o cunosc din familie, în forme
învechite şi regionale, percepând ca dificilă varianta ei literară, normată. Iată
de ce e atât de importantă apariţia unei reviste în care români de pretutindeni
să publice articole într-un limbaj cu valoare de model.
O etnie se distinge de restul populaţiei şi prin tradiții proprii, obiceiuri
specifice, păstrate şi perpetuate în timp, cu un puternic sentiment de
20
apartenenţă la grup şi cu scopul, în ultimă instanţă, de a proteja interesele

comunității. În realitatea contemporană lucrurile sunt mai complicate,
contextul politic şi istoric determinând frecvent asimilarea tot mai
accentuată a minorităţilor, în timp ce familia, nucleul de bază al păstrării
identităţii, este tot mai neputincioasă în faţa ,,globalizării” impuse de
majoritate.
Lumea modernă în care trăim ne demonstrează că viitorul unei
comunităţi naţionale depinde mult de viitorul instituţiilor sale, dacă acestea
interacţionează într-o structură care funcţionează armonios.
În prezent, rolul familiei pare diminuat, asimilarea şi aculturaţia
progresează rapid, încât ne-am obişnuit ca de la educaţie şi învăţământ să
aşteptăm în primul rând salvarea identităţii românilor din afara ţării. De aici
necesitatea afirmării învăţământului superior în limba română, ca element
indispensabil al prezervării calitative a limbii române în comunităţile
istorice atât din Ungaria cât şi din Serbia. În acest context, privită obiectiv și
pragmatic, revista Logos apare ca având un rol complementar în realizarea
educaţiei culturale, lingvistice şi identitare, păstrând specificul local, dar
promovând valorile româneşti universale.
Spectrul publicaţiei e mai larg. Dincolo de rolul intelectualilor din
instituţii, se cade a descoperi şi observa existenţa individuală a scriitorilor de
talent, care îşi pot exprima creativitatea în revistă.
Poate fi o modalitate prin care o cultură a minorităţii se integrează în
cultura ţării-mamă şi, în acelaşi timp, îşi reliefează propria individualitate și
unicitate. În acelaşi timp, în publicaţie se poate institui un dialog benefic
între unii autori locali şi autori din România sau din alte state învecinate, sau
chiar cu scriitori aparţinând altor comunităţi din Voivodina.
21
Se spune că în oraşul Novi Sad se găseşte cea mai mare concentraţie de

limbi şi culturi din Peninsula Balcanică, un spaţiu unde fenomenul de
interculturalitate se cultivă la toate nivelurile, spre folosul tuturor.
În fond… la început a fost Cuvântul.
LOGOSUL!
22
Emil ILEA, jurist din Timişoara

Master în Studii Europene Comparate
Preşedintele Asociației ,,Vox Populi”
CALE BUNĂ SĂ AVEȚI!

Să ne bucurăm cu toții, cei cu inima română, pentru această curajoasă şi
ambițioasă inițiativă, acum in momentul apariției primului număr al revistei.
Cu siguranța ea va deveni o veritabilă punte între românii din cele patru
vânturi, real forum de discuție, dezbatere şi punere în valoare a frumoasei
noastre limbi, de recuperare a identității şi tradițiilor româneşti.
Revista aceasta va da românilor şansa regăsirii tuturor fraților şi unirii
lor dincolo de frontiere şi va transmite în acelaşi timp Europei şi lumii
întregi mesajul din totdeauna al romånilor, acela de pace şi toleranță
reciprocă.
23
EDITORIAL
Revista „Logos” este o publicaţie semestrială ştiinţifică cu profil

filologic, editată sub coordonarea Societății de Limba Română din
Voivodina-Republica Serbia, în parteneriat cu Universitatea de Vest
,,Vasile Goldiş” din Arad, România.
Revista constituie o platfomă pentru cercetări științifice recente din
domeniul științelor filologice, lansate de cercetători din mai multe țări dar și
o posibilitate de testare a capacităților pentru tinerii cercetători – doctoranzi,
masteranzi atât din instituțiile de învățământ universitar, preuniversitar și
instituțiile culturale din Serbia, România şi din alte țări europene, şi nu
numai.
Principalul obiectiv al revistei este prezentarea celor mai recente
realizări ştiinţifice şi participarea la schimbul de idei în domeniile: literatură,
lingvistică, istorie culturală, etnologie, antropologie, traductologie,
balcanologie, educație, etc. la nivel naţional şi internaţional.
Revista înființată în anul 2016, se editează cu o periodicitate de 2
numere anual și se va acredita în conformitate cu Standardele Republicii
Serbia și cu Standardele Internaţionale prestabilite pentru revistele
ştiinţifice.
Toate materialele, prezentate spre publicare în revista „Logos”, vor fi
supuse recenzării de către membrii Board-ului Internaţional şi ai Colegiului
redacţional.
Aşadar, revista „Logos” este o revistă internațională, în scopul
satisfacerii nevoii actuale de diseminare a noilor informaţii, idei şi metode,
resimţită în sfera ştiinţelor filologice.
24
Revista îşi propune să facă loc contribuţiilor de gen nu doar

cercetătorilor din domeniul academic ci şi, în mod special, ale tinerilor
cercetători, permiţându-le accesul la cercetările internaţionale din domeniul
ştiinţelor filologice, în special a celor culturale. Revista „Logos” este menită
să încurajeze interesul pentru toate ramurile ştiinţelor filologice și culturale,
cu accent asupra aspectelor teoretice şi asupra vastelor probleme ce izvorăsc
din relaţionarea acestora cu alte discipline.
Revista pune la dispoziţia profesorilor, cercetătorilor, oamenilor de
știință în domeniul ştiinţelor filologice, analize ale unor subiecte de vârf din
domeniu, oferă un forum pentru discuţii privind subiectele importante pentru
păstrarea limbii și identității românilor din Voivodina și a altor naționalități
conviețuitoare în Voivodina, precum și subiecte importante de ultima oră cu
profil interdisciplinar și intercultural.
Revista „Logos” va publica lucrări de cercetare originale, articole,
recenzii de carte, studii de caz şi anunţuri din sfera ştiinţelor filologice,
încurajează cercetările comparative.
Revista „Logos” urmărește prezentarea rezultatelor obţinute în domeniul
ştiinţelor filologice în România și Republica Serbia, realizând în acelaşi
timp un studiu comparativ cu situaţia existentă în cele două țări europene.
25
RESTITUTIO IN INTEGRUM
26
VASILE GOLDIŞ
1862-1934
27
Conf.univ.dr. Eugen GAGEA

Facultatea de Ştiinţe Sociale, Educaţie Fizică şi Sport
Universitatea ,,Vasile Goldiş” din Arad – ROMÂNIA
CONTRIBUŢIA LUI VASILE GOLDIŞ LA ÎNTĂRIREA

MIŞCĂRII CULTURALE ROMÂNEŞTI, PRIN ASTRA
THE CONTRIBUTION OF VASILE GOLDIŞ TO THE
REINFORCEMENT OF THE ROMANIAN CULTURAL
MOVEMENT, THROUGH ASTRA
Rezumat
Marele patriot arădean, Vasile Goldiş, personalitate complexă, membru
al Academiei Române, corifeu al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, în
calitate de Preşedinte al ASTREI, în perioada 1923-1932, a desfăşurat o
rodnică activitate de îndrumător şi animator al întregii pleiade de
cărturari ai Ardealului. Sub preşedinţia sa, după Unire, „ASTRA” îşi
extinde activitatea ştiinţifică în provinciile unificate şi în Basarabia.
(ARDELEAN A., 2014, p 144).
Cuvinte cheie: patriot, personalitate, vizionar, cultură
Abstract
The great patriot from Arad, Vasile Goldiş, a complex personality,
member of the Romanian Academy, leader of the Great Union from the 1st
of December 1918, as President of the ASTRA, in the period 1923-1932,
he developed a rich activity as a master mind and galvanizer of the whole
gathering of humanists from Ardeal. With him as president, after the
Union, “ASTRA” extends its scientific activity in the united provinces and
in Bessarabia. (ARDELEAN A., 2014, p. 144).
Key words: patriot, personality, visionary, culture
28
Asociaţia Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului

Român (ASTRA) a fost înfiinţată la Sibiu, în perioada 28 octombrie - 4
noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală şi politică a
românilor din Transilvania.
Dintre preşedinţii ASTREI, din perioada 1861-1948, amintim numele
unor personalităţi memorabile: Andrei Şaguna – întemeietorul ASTREI,
(1861-1867); Timotei Cipariu (1867-1887); Gheorghe Bariţu (1888-
1893); Andrei Bârseanu (1911-1922); şi Vasile Goldiş (1923-1932).
ASTRA s-a remarcat prin editări de cărţi şi înfiinţarea de şcoli.
„Simţul naţional – spunea Cipariu în 1867 – s-a deşteptat în toată
românimea. Naţiunea română a revenit la conştiinţa poziţiei care i se cuvine
între naţiunile Europei: ea va face toţi paşii cunoscuţi pentru a ocupa
această poziţiune cu demnitate. Am început a ne elibera patria, am început a
ne elibera limba.”
Dintre publicaţiile ASTREI, remarcăm „Transilvania”, editată la Braşov
(1 ianuarie 1888 – 15 decembrie 1978 şi la Sibiu, 1 ianuarie 1981-1946)
„Arhivele Societăţii Academice Române” (Bucureşti 1888) şi „Tribuna” la
Sibiu (14 aprilie 1884 – 16 aprilie 1903), având colaboratori pe Slavici şi
Coşbuc.
„Cum a luptat Vasile Goldiş pentru libertatea şi propăşirea neamului
românesc. Cum a servit tronul unităţii noastre naţionale, cum a păzit
credinţa străbună, propovăduind la adăpostul ei adevărul”, toate acestea
stau mărturie vocaţiei sale „de părinte al patriei” – cum l-a numit Octavian
Goga. „La cârma Asociaţiunii pentru literatură română şi cultura poporului
român, Vasile Goldiş a fost în stare, timp de un deceniu, să îndrumeze una
din cele mai fecunde preşedinţii, depăşind – în intensitate şi extensiune –
nivelul celor nouă, care îl precedaseră de la 1861 până la 1922, de la
Andrei Şaguna până la Andrei Bârseanu”. (LUPAŞ I., 1012, p. 120)
29
„Această asociaţiune – opina V. Goldiş – a înfrăţit sufletele românilor

ardeleni, săraci şi bogaţi, savanţi şi neştiutori de carte, plugari şi cei cu
meşteşug, creându-şi astfel acea fericită atmosferă, în care au aflat pământ
roditor toate condiţiile indispensabile progresului oricărui organism social:
iubirea semenilor şi convingerea fiecăruia că fericirea tuturor este izvorul
neînşelător al fericirii sale proprii”. (ARDELEAN A., 2014, p. 144)
În discursul rostit la Chişinău, în vederea construirii Astrei Basarabene
(7 iunie 1925), Vasile Goldiş arăta: „Ardealul şi Basarabia îşi vor întări, de
azi înainte, inimile ca, prin acest suflet, adevărata cultură să închege patria
cea nouă. Veţi dura şi voi, aici, în a avea în Basarabia, o Asociaţiune
basarabeană şi ajutorul nostru este rugămintea ca, în altarul acelei
Asociaţiuni, să vă apropiaţi cu inimă curată, lăsând la o parte tot ce vă
dezbină, fiindcă numai unindu-vă toţi, veţi putea propaga, cu adevărat,
cultura şi întemeierea morală, fără de care orice stat sau naţiune se
prăbuşeşte”. (GOLDIŞ V., 2012, p. 504)
În calitate de preşedinte al ASTREI, Vasile Goldiş se afirmă ca o
personalitate de prestigiu a culturii române „Din iniţiativa sa, în anul 1924,
ASTRA organizează o vizită la Bucureşti, la societăţile literare similare, cu
scopul de a întări mişcarea culturală românească prin conlucrarea şi
unirea eforturilor pentru a stabili un contact cu cântecul, arta populară,
obiceiurile poporului român de peste Carpaţi, cu natura din acele părţi,
strângându-se astfel unitatea sufletească a românilor”. (GAGEA E., 2008,
pag. 273). Pentru răspândirea ştiinţei şi culturii româneşti, Vasile Goldiş
călătoreşte prin toate judeţele ţării, este preocupat de tipărirea de cărţi pentru
săteni, obţinerea de burse pentru elevii meritoşi, lipsiţi de mijloace
materiale. Unul din meritele importante ale lui Goldiş a fost constituirea
regională „ASTRA Basarabeană” (23 octombrie 1927), având ca scop
răspândirea ştiinţei şi culturii în toate teritoriile locuite de români.
30
Prin grija lui Vasile Goldiş, s-au tipărit pentru săteni opere literare
semnate de Nicolae Bălcescu, George Coşbuc, Ion Creangă, Mihai
Eminescu, Şt. O. Iosif, Petre Ispirescu, Alexandru Vlahuţă etc.
Pentru întărirea mişcării culturale româneşti, prin ASTRA, Vasile Goldiş
organizează ample manifestări pentru „comemorarea naşterii lui” Avram
Iancu prin serbări populare în Baia de Criş, Ţebea, Muntele Găina.
(MĂDUŢA C., 2013, p. 128). Începând cu anul 1924, Vasile Goldiş iniţiază
şi aniversarea solemnă a Unirii Transilvaniei cu România, în toate
despărţămintele Asociaţiunii, în şcoli, universităţi – la împlinirea unui
deceniu de la 1 Decembrie 1918.
În concepţia vizionară a lui Vasile Goldiş, ASTRA va continua şi în
viitor să facă opere de solidaritate şi de naţionalism integral în domeniul
culturii şi al educaţiei populare, fără demersuri politice, etnice sau
confesionale. Ea va zămisli altarul sfânt al idealului naţional şi al
solidarităţii naţionale. (MADUŢA C., p. 278). În sfârşit, în ultimii ani, aşa
cum declară într-un interviu acordat în decembrie 1930 ziarului „Universul”
(GAGEA E., 2008, pag. 278) Goldiş vede asociaţia pe care o conduce
înfiinţând o universalitate populară care cuprinde întregul tineret,
desfăşurând o activitate cât mai susţinută prin secţiuni ştiinţifice şi literare,
luând în dezbatere problemele cele mai importante ale ţării în domeniul
culturalizării satelor.
„Idealul nostru rămâne ţăranul”, afirmă Goldiş, la care adaugă rolul
istoric al Bisericii în viaţa poporului nostru, dar atacurile politice – din
ultimii ani, sunt tot mai violente cu privire la întreaga activitate a lui Vasile
Goldiş ca preşedinte al ASTREI, este de remarcat rolul excepţional avut de
ASTRA în pregătirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 şi scăderea
receptivităţii activităţilor sale culturale de după realizarea Marii Uniri.
Pragmatismul noilor vremuri şi politicianismul au luat locul idealismului,
31
urmând o nouă orientare a obiectivelor asumate de noul stat român, preţuind

însă realizările obţinute şi prezentarea noilor realităţi şi opţiuni culturale ale
civilizaţiei moderne. În încheiere, trebuie să remarcăm faptul că Vasile
Goldiş a desfăşurat o neobosită activitate în domeniul culturii,
învăţământului, ca ministru al Culturii şi Instrucţiunii Publice, director al
Ziarului „Românul” din Arad, iar ca Preşedinte al ASTREI în perioada
1923-1932, a creat multe „despărţăminte” în ţară şi peste hotare.
„Omul de înaltă cultură, gânditorul democrat, militantul şi realizatorul
politic al Unirii de la 1 Decembrie 1918 îşi merită pe deplin un loc de frunte
în memoria noastră naţională, în contextul acelor tradiţii progresate
valoroase cu care noi, cei de azi, ne mândrim şi pe care păstrându-le mereu
vii, avem datoria de a le continua în contextul prezentului şi în perspectiva
evoluţiilor viitoare”. (GAGEA E., 2008, pag. 294).
BIBLIOGRAFIE:
1. Ardelean Aurel, ,,ProUniversitaria” VII, Colecţia Excelsior,
Editura Gutenberg Univers, Arad; Ardelean Aurel, op. cit., 2014,
ibidem
2. Gagea Eugen, ,,Vasile Goldiş (1862-1934) Monografie Istorică”,
Editura „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2008, pag. 273
Gagea Eugen, op. cit., 2008, pag. 273
Gagea Eugen, op. cit., 2008, pag. 294
3. Goldiş Vasile, ,,Discursuri rostite în preajma Unirii şi la
Asociaţiunea Culturală ASTRA”, Editura Helicon, Timişoara,
pag.108-109 în vol. ,,Vasile Goldiş – Scrieri socio-politice şi
filosofice”, „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2012, pag. 504
4. Lupaş I., în vol. ,,Eugen Gagea – Vasile Goldiş – Părinte al
Patriei- Viaţa şi Opera”, Editura „Vasile Goldiş” University Press,
Arad, România, 2012, pag. 120
5. Măduţa Cristian, ,,Concepţia filosofică a lui Vasile Goldiş asupra
istoriei şi discursului politic”, „Vasile Goldiş” University Press,
Arad, România, 2013, p.128, Măduţa Cristian, op. cit., 2013, p. 130
32
RADU FLORA
1922-1989
33
Lucian MARINA
Novi Sad - SERBIA
RENUMITUL SAVANT ROMÂN, RADU FLORA
RADU FLORA, FAMOUS ROMANIAN SCIENTIST
Motto: Opera supravieţuieşte

întotdeuna creatorul ei
Rezumat
Profesorul universitar şi omul de ştiinţă dr. Radu Flora a fost lingvist,
dialectolog, lexicograf şi lexicolog, istoric şi critic literar, autor de antologii,
de manuale şcolare, de cursuri pentru uzul studenţilor, cercetător al relaţiilor
sârbo-române, traducător, romancier, comediograf, folclorist... fondator al
Societăţii de Limba Română din Voivodina, promotor al mişcării literare în
limba română în Voivodina Republica Serbia.
Cuvinte cheie: Radu Flora, savant, lingvista, Societatea de Limba Română
Abstract
Professor and scientist Radu Flora, PhD was a linguist, dialectologist,

lexicographer and lexicologist, historian and literary critic, author of
anthologies, textbooks both at school and university levels, researcher of
Serbian-Romanian interactions, translator, novelist, comedy writer, folklorist...
founder of the Romanian Language Society in Vojvodina, promoter of literary
movements in the Romanian language in Vojvodina - Republic of Serbia
Key words: Radu Flora, scientist, linguist, Romanian Language Society
34
Eripitur persona, manet res (Lat. Persoana piere, lucrul rămâne).

Dar, se adevereşte şi crezul lui Beethoven conform căruia marile idealuri
nu pot fi atinse decât prin mari sacrificii Durch leiden, freude (Germ. Prin
suferinţă la bucurie).
Prof. univ. dr. Radu FLORA a fost un important filolog şi scriitor
român din Serbia (n. 5 septembrie 1922, Satu Nou – d. 4 septembrie 1989,
Rovinj (Rovini), Croaţia).
Radu Flora a frecventat Şcoala primară în localitatea natală Satu Nou
(1929-1934), pentru ca, apoi, să-şi continue studiile la Liceul din Panciova
(1934-1937) şi la Liceul din Vârşeţ (1937-1942).
A studiat limbile romanice la Bucureşti şi Belgrad.
În anul 1948 şi-a luat licenţa la Facultatea de Filologie din Belgrad
(Limba şi literatura franceză şi Gramatica comparată a limbilor romanice).
Teza de doctorat ,,Graiurile româneşti din punctul de vedere al geografiei
lingvistice” - (,,Banatski rumunski dijalekti u svetlu lingvističke geografije)”
a apărat-o în 1959, la Zagreb.
Mentorul profesorului Flora la elaborarea acestui studiu deosebit de
important şi care are 530 de pagini, a fost prof. Dr Mirko Deanoviš de la
Facultatea de filozofie a Universităţii din Zagreb. Akademician Mirko
Deanović a iniţiat publicarea impozantei lucrări ,,Lingvistički atlas
Sredozemlja” (,,Atlasul lingvistic al ţărilor mediteranene)”.
În perioada anilor 1948-1952, a fost profesor la Liceul Român şi la
Şcoala Normală din Vârşeţ. În perioada 1952-1955, a fost profesor la Şcoala
Superioară de Pedagogie din Novi Sad (Secţia pentru limba şi literatura
română) iar, în perioada 1955-1963, a fost profesor la Şcoala Superioară de
Pedagogie din Zrenianin, unde a predat obiectul Limba şi literatura română.
Din anul 1963 şi până în anul 1987, când a ieşit la pensie, a fost profesor
titular la Facultatea de Filologie a Universităţii din Belgrad, şef al Catedrei
35
de limba şi literatura română a Facultăţii de Filologie din Belgrad,

respectiv din anul 1981, când a fost deschisă Catedra de limbă şi literatură
română a Facultăţii de Filozofie din Novi Sad, a fost profesor suplinitor la
catedra amintită a universităţii din capitala Voivodinei (Marina 2001).
A fost unul dintre iniţiatorii formării Catedrei de limbă şi literatură
română la Universitatea din Novi Sad. Mai concret, în anul 1980, împreună
cu dr. Mihajlo Palov şi prof. Lia Magdu, prof. dr. Radu Flora elaborează
Proiectul privind catedra, precum şi Planul şi Programa analitică pentru
Catedra amintită.
Radu Flora este una dintre cele zece personalităţi de pe teritoriul fostului
stat Iugoslavia şi despre care se vorbeşte şi în renumita ,,Encyclopedia
Britannica” pe lângă Ivo Andriš (Ivo Andrici), laureat cu Premiul Nobel
pentru literatură şi cunoscutul muzician de origine aromână Stevan
Mokranjac (Stevan Mocraniaţ), respectiv renumiţii savanţi de renume
mondial Nikola Tesla, Mihajlo Pupin (Mihailo Pupin), Pavle Saviš (Pavle
Savici), Rudjer Boškoviš (Ruger Boşcovici) etc. În această familie de
personalităţi s-a aflat şi renumitul savant roman Radu Flora, erudit cu
preocupări multiple şi deosebit de variate, o personalitate pregnantă care a
radiat prin forţa sa creatoare inepuizabilă, ceea ce denotă şi bogata lui operă
şi angajarea sa multilaterală în interesul obştei şi etniei sale, pentru
dezvoltarea vieţii ştiinţifice şi culturale a românilor din Serbia.
A rămas memorabilă şi activitatea acestui renumit om de ştiinţă şi în
calitate de fondator şi an în şir preşedinte al renumitei asociaţii de
specialitate Societatea de Limba Română din Voivodina.
Despre profesorul universitar şi omul de ştiinţă Radu Flora se poate
vorbi din mai multe aspecte, având în vedere faptul că preocupările acestui
erudit au fost multiple şi deosebit de variate (Marina 2001).
36
Radu Flora a făcut foarte mult pentru etnia română din Serbia atât în
domeniul învăţământului, literaturii şi culturii, în general, cât şi în mod
special în domeniul păstrării limbii române şi a cultivării limbii literare,
respectiv în domeniul cercetărilor ştiinţifice (lingvistică, dialectologie,
folcloristică).
Renumitul savant român a fost un distins profesor universitar, om de
ştiinţă şi cultură, scriitor, dramaturg, istoric şi critic literar, folclorist, autor
de antologii, de manuale şcolare, de cursuri pentru uzul studenţilor,
cercetător al relaţiilor sârbo-române, traducător, dar, înainte de toate,
lingvist şi dialectolog de marcă, respectiv lexicolog şi lexicograf.
Teza de doctorat a lui Radu Flora

Dialectologia a fost disciplina ştiinţifică de bază căreia prof. dr. Radu
Flora i-a acordat cea mai mare atenţie (Flora, 1958).
37
Drept mărturie stă cartea ,,Dijalektološki profil rumunskih banatskih

govora sa vršačkog područja” (cu 34 de hărţi lingvistice şi 32 texte
dialectologice), Novi Sad, Matica srpska, 1962, 169 pag.), cât şi teza sa de
doctorat publicată sub titlul ,,Rumunski banatski govori u svetlu
lingvističke geografije” (Beograd, Filološki fakultet Beogradskog
Univerziteta, Monografije XXIV, 1969, 528 str. + 44 hărţi).
Tot din acest domeniu fac parte şi ,,Atlasul lingvistic al graiurilor
româneşti din Banatul iugoslav (Lingvistički atlas rumunskih dijalekata
iz jugoslovenskog Banata”) şi ,,Micul atlas lingvistic al graiurilor istro-
române”, două lucrări capitale care, din păcate, încă nu au văzut lumina
tiparului în Serbia.
Graţie angajamentului noii conduceri a S.L.R.

în anul 2003 a fost tipărit renumitul M.A.L.G.I.
Graţie angajamentului de mai mulţi ani al actualei conduceri a Societăţii
de Limba Română din Voivodina în frunte cu preşedintele Lucian Marina,
în anul 2003, Institutul de Lingvistică ,,Iorgu Iordan – Al. Rosseti” al
Academiei Române a publicat cartea despre cercetările profesorului Radu
Flora făcute la istro-români şi a facilitat oamenilor de ştiinţă să se informeze
38
mai bine despre concluziile acestui renumit om de ştiinţă, lingvist şi

dialectolog prezentate în ,,Micul Atlas Lingvistic al Graiurilor Istro-
Române - MALGI” (Flora 2003).
A fost membru permanent al renumitei instituţii ştiinţifice Matica srpska
din Novi Sad iar, din 1953, şi colaborator al Centrului Internaţional pentru
Dialectologie din Louvain (Belgia).
Radu Flora a participat la mai mult de douăzeci de congrese
internaţionale din domeniul lingvisticii, dialectologiei şi folclorului,
respectiv la reuniuni consecrate lingvisticii romanice, filologiei, etnologiei şi
istoriei.
A alcătuit două dicţionare: ,,Dicţionarul sârb-român” (XIV+645 p.),
1952, Editura ,,Frăţie şi unitate”, Vârşeţ şi ,,Dicţionarul român-sârb”
(XXVIII +356 p.), 1969, Panciova – Bucureşti, dicţionar tipărit în coeditare
la Editura ,,Libertatea” din Panciova şi Editura Ştiinţifică din Bucureşti
1969, XXVIII + 356 pag., redactor principal şi autor Radu Flora). Aceste
dicţionare primele de acest gen în spaţiul nostru voivodinean au fost
deosebit de utile (Petrovici, 1958).
Din domeniul literaturii, amintim două cărţi importante ale marelui
savant şi om de cultură: ,,Istoria literaturii române. De la origini până la
Unirea Principatelor”, vol. I, Vârşeţ, Editura ,,Libertatea”, Panciova, 1962,
278 pag. şi „Istoria literaturii române”, vol. II, Vârşeţ, Editura
,,Libertatea”, Panciova, 1963, 371 pag. Ani în şir, ambele cărţi au fost
folosite de elevii şcolilor medii în limba română ca manuale pentru obiectul
Limba şi literatura română.
Pentru necesităţile învăţământului în limba română în Serbia, a alcătuit
şi două antologii: ,,Din proza clasicilor români, Nuvela”, Editura ,,Frăţie şi
unitate”, Vârşeţ, 1952, 462 p. şi ,,Din lirica clasicilor români. De la
Văcăreşti şi până la poezia burgheză dintre cele două războaie”, Editura
39
,,Frăţie şi unitate”, Vârşeţ, 1953, 496 p. În mod deosebit trebuie amintită şi

cartea lui Radu Flora ,,Literatura română din Voivodina. Panorama unui
sfert de veac 1946-1970”, Editurа ,,Libertatea”, Panciova, 1971, 175 pag.
În calitate de fondator al Societăţii de Limba Română din Voivodina
(la 4 martie 1962) şi de iniţiator al formării Crujocului pentru folclor al
S.L.R., prof. dr. Radu Flora a scris şi lucrarea de referinţă ,,Folclor literar
bănăţean. Premise şi sinteze”, Editura ,,Libertatea”, Panciova, 1975, 364 p.
În calitate de întemeietor al Societăţii de Limba Română din Voivodina
şi iniţiator al Cercului de folclor, prof. Flora a scris lucrarea ,,Folclor literar
bănăţean”, Premise şi sinteze, Panciova, Editura ,,Libertatea”, 1975, 364
pag. (Flora 1975). În calitate de redactor principal a scris şi prefaţa la cele
două volume masive de folclor literar cules de membrii Comisiei de folclor a
S.L.R. ,,Foaie verde, spic de grâu”, Zrenianin, 1979 şi ,,Foaie verde,
lămâiţă”, Zrenianin, 1982 (Flora 1979).
Volumul de poezii populare ,,Foaie verde, lămâiţă”, Zrenian, 1982
40
Ca bun cunoscător al relaţiilor care au influenţat la convieţuirea celor

două popoare român şi sârb, a scris două cărţi de referinţă ,,Din relaţiile
sârbo-române. Privire de ansamblu”, Editura ,,Libertatea”, Panciova,
1964, 235 pag. (Flora 1964) şi ,,Relaţiile sârbo-române, Noi contribuţii”,
Editura ,,Libertatea”, Panciova, 1968, 408 pag. (Flora, 1968).
Pentru necesităţile învăţământului în limba română de la noi a alcătuit
două antologii: ,,Din poezia clasicilor români”, Nuvela, Vârşeţ, Editura
,,Frăţie şi unitate”, 1952, 462 pag. şi ,,Din lirica clasicilor români”, De la
poeţii Văcăreşti şi până la poezia burgheză dintre cele două războaie,
Vârşeţ, Casa de editură ,,Lumina”, 1953, 496 pag.
Profesorul Radu Flora a fost un om înzestrat cu o putere de muncă,
tenacitate şi perseverenţă ieşite din comun. Fiind exigent cu sine însuşi, a
cerut acelaşi lucru colaboratorilor şi studenţilor săi.
,,Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni Pământul din loc", a exclamat
marele Arhimede aceste cuvinte devenind celebre ca simbol al puterii
creatoare nelimitate a omului, atunci când există temeiuri obiective sau
raţionale.
Invocate aici, acum, când punem în focarul atenţiei contribuţia lui Radu
Flora, este real a afirma că, un savant de talia lui a putut face multe în
domeniu dialectologiei, lexicologiei, lexicografiei, etc., din simplu motiv că
a acaparat enorme cunoştiinţe din domeniile amintite şi nu numai,
cunoştiinţe care i-au facilitat exercitarea misiunii pe care şi-a propus-o.
Nici un aspect dezbătut în atmosfera de emulaţie intelectuală a vremii n-
a fost ocolit de spiritul pătrunzător a lui Radu Flora, şi de curiozitatea sa
creatoare, atât de caracteristică oamenilor de cultură, aidoma renumiţilor
intelectuali din Secolul Luminilor.
Astfel, după cum a subliniat un participant la reuniunea ştiinţifică
consacrată personalităţii şi operei lui Radu Flora, se poate afirma că
41
profesorul Flora a fost pentru etnia română din Banatul iugoslav, un

deschizător de drumuri de talia lui Ion Eliade Rădulescu şi un savant de
talia lui Bogdan Petriceicu Haşdeu; ceea ce a proiectat să înfăptuiască nu
putea fi dus la bun sfârşit în cursul unei singure vieţi (Magdu, 2001).
Dar, ceea ce a făcut Radu Flora ca savant, dovedeşte că, realmente, este
posibil ca omul, în cutezanţa sa, să încerce şi să reuşească chiar să
înfăptuiască lucruri care par a-i depăşi puterile.
Nil mortalibus ardui est (Lat. Nimic nu este imposibil muritorilor),
Horaţiu, ,,Ode”, I, 3, 37. Dimpotrivă, în cazul lui Radu Flora se adeveresc
cele menţionate de marele Horaţiu. Non omnias moriar (Lat. Nu voi muri
niciodată, Horaţiu ,,Ode”, III, 30, 6). Anume că, un mare creator
supravieţuieşte prin opera sa, care înfruntă veacurile.
A folosit din plin timpul pentru a-şi desăvârşi pregătirea în cele mai
diverse direcţii astfel încât nici un domeniu al literelor, literaturii ori al
42
folclorului nu i-a rămas străin (Flora 1983). Astfel, Radu Flora a dobândit şi
faima binemeritată a unei adevărate ,,enciclopedii ambulante”. Lingvistica,
dialectologia, geografia lingvistică, literatura, istoria şi critica literară,
eseistica şi folcloristica, sunt domenii pe care acest erudit a înţeles să le
cultive, ilustreze şi imortalizeze cu prisosinţă prin scrierile sale.
Având în vedere contribuţia majoră a regretatului profesor universitar
Radu Flora la viaţa culturală şi ştiinţifică a românilor din Banatul iugoslav,
conducerea Societăţii de Limba Română din Voivodina – Republica Serbia a
decis să organizeze o manifestare cultural-ştiinţifică internaţională sub
genericul ,,Memorialul Radu Flora“ prin care se v-a cinsti memoria marelui
dispărut iar, în acelaşi timp, prin activitatea desfăşurată la această reuniune,
să fie continuată opera de cercetare ştiinţifică a renumitului om de ştiinţă în
cadrul Societăţii de Limba Română din Voivodina.
După cum este cunoscut, începând cu anul 1968 Societatea de Limba
Română face eforturi să adune material documentar pentru elaborarea unei
monografii a românilor din Voivodina în care sens, în frunte cu regretatul
prof. Radu Flora, această instituţie ştiinţifică a iniţiat şi organizarea unor
acţiuni de cercetare ştiinţifică, activităţi deosebit de importante. Am zice
chiar la fel de însemnate ca şi acţiunile vizând organizarea de reuniuni
ştiinţifice la care sunt elucidate multe lucruri interesante relativ la diferite
domenii de viaţă şi activitate ale românilor de pe aceste meleaguri (Frăţilă,
1999).
Bineînţeles că, toate aceste activităţi nu au putut fi realizate doar de
profesorul Flora însă, acest mare savant şi-a lăsat puternic amprenta asupra
vieţii ştiinţifice.
Profesorul Radu Flora a fost şi a rămas un exemplu pentru toţi care îi
urmează calea, pentru toţi care l-au respectat şi au apreciat calităţile lui de
erudit şi „enciclopedie ambulantă”.
43
OPERA:
1. ,,Atlasul lingvistic al graiurilor româneşti din Banatul iugoslav”;
2. ,,Micul Atlas Lingvistic al Graiurilor Istro-Române - MALGI”,
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosseti” al Academiei
Române, Bucureşti, 2003;
3. ,,Dijalektološki profil rumunskih banatskih govora sa vršačkog
područja” (cu 34 de hărţi lingvistice şi 32 texte dialectologice),
Novi Sad, Matica srpska, 1962, 169 pag.);
4. ,,Graiurile româneşti din punctul de vedere al geografiei
lingvistice - ,,Rumunski banatski govori u svetlu lingvističke
geografije", teza de doctorat (Beograd, Filološki fakultet
Beogradskog univerziteta, Monografije XXIV, 1969, 528 str. + 44
hărţi);
5. ,,Dicţionar sârb-român“ (XIV+645 p.), Editura „Frăţie şi unitate”,
Vârşeţ, 1952;
6. ,,Dicţionar român-sârb“ (XXVIII + 356 pag.), coeditare Editura
,,Libertatea” din Panciova şi Editura Ştiinţifică din Bucureşti,
Panciova – Bucureşti, 1969;
7. ,,Istoria literaturii române. De la origini până la Unirea
Principatelor”, vol. I, Vârşeţ, Editura ,,Libertatea”, 1962, 278 pag.;
8. ,,Istoria literaturii române”, vol. II, Vârşeţ, Editura ,,Libertatea”,
1963, 371 pag.;
9. ,,Din proza clasicilor români. Nuvela”, Antologie, Editura ,,Frăţie şi
unitate”, Vârşeţ, 1952, 462 pag.;
10. ,,Din lirica clasicilor români. De la Văcăreşti şi până la poezia
burgheză dintre cele două războaie”, Antologie, Editura „Frăţie şi
unitate”, Vârşeţ, 1953, 496 pag.;
44
11. ,,Literatura română din Voivodina. Panorama unui sfert de veac

1946-1970”, Casa de Editură ,,Libertatea”, Panciova, 1971, 175
pag.
12. ,,Folclor literar bănăţean. Premise şi sinteze”, Editura
,,Libertatea”, 1975, 364 pag.;
13. Radu Flora et. al., ,,Foaie verde, spic de grâu”, Colecţie de folclor
liric bănăţean, vol. I, Poezia Lirică, Zrenianin, Societatea de Limba
Română din P.S.A. Voivodina, Cercul de Folclor, 1979;
14. Radu Flora et. al., ,,Foaie verde, lămâiţă”, Colecţie de folclor
literar bănăţean, vol. II, Strigături, cântece epice, genuri minore,
Zrenianin, Societatea de Limba Română din P.S.A. Voivodina,
Cercul de Folclor, 1982;
15. ,,Din relaţiile sârbo-române. Privire de ansamblu”, Editura
,,Libertatea”, Panciova, 1964, 235 pag.
16. ,,Relaţiile sârbo-române. Noi contribuţii”, Edit. ,,Libertatea”,
Panciova, 1968, 408 p.
17. ,,Drum prin noapte şi prin zi”, poeme, 1947;
18. ,,Poeme cu lumină”, poeme, 1950;
19. ,,Liniştea zorilor”, poezii, Editura ,,Libertatea”, Panciova, 1976;
20. ,,Capcana”, roman, Editura ,,Libertatea”, Panciova, 1978;
21. ,,Vârtejul”, roman, Editura ,,Libertatea”, Panciova, 1980;
22. ,,Piruete“, poeme, Editura ,,Libertatea“, Panciova, 1983;
23. ,,Zidul”, roman, Editura ,,Libertatea”, Panciova, 1983;
24. ,,Unghi de cer”, Editura ,,Libertatea”, Panciova, 1984;
25. ,,Copilăria din amintiri”, roman, Ed. ,,Libertatea”, Panciova, 1985;
26. ,,Maree”, Editura ,,Libertatea”, Panciova, 1985;
27. ,,Capcanele”, poveste românească, Colecţia ,,Lumina”, 1986;
45
28. ,,Alfabetul: anagrame, aforisme, alte -grame şi –isme

alfabetizate”, Panciova, 1987;
29. ,,Vuk şi românii”, studiu monografic, Editura ,,Libertatea”, 1988;
30. ,,Vârtejul”, roman, reeditare, Editura ,,Libertatea”, Panciova, 1989;
31. ,,Vizuina”, roman, Editura S.L.R., Novi Sad, 2002.
32. ,,Micul Atlas Lingvistic al Graiurilor Istro-Române” (MALGI),
ediţie îngrijită de Bogdan Marinescu, Institutul de Lingvistică ,,Iorgu
Iordan – Al. Rosseti”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003.
33. Radu Flora: ,,Manual de literatură”, pentru clasa a I-a de şcoală
medie, Institutul pentru Editarea Manualelor, ediţia a doua revăzută,
Belgrad, 2008.
34. Radu Flora: ,,Manual de literatură”, pentru clasa a II-a de şcoală
medie, Institutul pentru Editarea Manualelor, ediţia a doua revăzută,
Belgrad, 2008.
36. Radu Flora: ,,Manual de literatură”, pentru clasa a I-a de şcoală
medie, Institutul pentru Editarea Manualelor, ediţia a treia, Belgrad,
2013.
BIBLIOGRAFIE:
1. Marina 2001: ,,Naučnik Radu Flora“, ,,Memorijal Radu Flora“,
Naučni skup ,,Lik i delo Radu Flore“, prvi tom, Novi Sad, 2001,
Editura S.L.R., 56-57 pag.
2. Flora 1958: Radu Flora, ,,Graiurile româneşti din Banatul
iugoslav“, Revista „Fonetică şi dialectologie”, Bucureşti, 1/1958,
pag. 123–144.
3. Petrovici 1958: Emil Petrovici, ,,Sarcinile actuale ale
dialectologiei din R.P.R.“, „Fonetică şi dialectologie”, nr. 1/1958,
pag. 208–209.
46
4. Flora 1964: ,,Din relaţiile sârbo-române. Privire de ansamblu”,

Editura ,,Libertatea”, Panciova, 1964, 235 pag.
5. Flora 1968: ,,Relaţiile sârbo-române. Noi contribuţii”, Editura
,,Libertatea”, Panciova, 1968, 408 pag.
6. Flora 1979: Radu Flora et. al., ,,Foaie verde, spic de grâu”,
Colecţie de folclor liric bănăţean, vol. I, Poezia Lirică, Zrenianin,
Societatea de Limba Română din P.S.A. Voivodina, Cercul de
Folclor, 1979;
7. Flora 1982: Radu Flora et. al., ,,Foaie verde, lămâiţă”, Colecţie de
folclor literar bănăţean, vol. II, Strigături, cântece epice, genuri
minore, Zrenianin, Societatea de Limba Română din P.S.A.
Voivodina, Cercul de Folclor, 1982;
8. Flora 1983: Radu Flora, ,,Pentru un atlas lingvistic al graiurilor
istroromâne“, Analele Ştiinţifice ale Universităţii ,,Alexandru Ioan
Cuza“, Secţiunea III, Lingvistică, Iaşi, 1982/1983, pag. 49–61.
9. Frăţilă 1999: Vasile Frăţilă, ,,Atlasele lingvistice româneşti“, în
vol. Studii lingvistice, Timişoara, 1999, Excelsior, pag. 36–91.
10. Magdu 2001: Lia Magdu, ,,Radu Flora, om de ştiinţă“,
,,Memorialul Radu Flora“, Reuniunea ştiinţifică ,,Personalitatea şi
opera lui Radu Flore“, volumul I, Novi Sad, 2001, Editura S.L.R.,
138-139 pag.
11. Flora 2003: Radu Flora, ,,Micul Atlas Lingvistic al Graiurilor
Istro-Române” (MALGI), Ediţie îngrijita de Bogdan Marinescu,
Institutul de Lingvistică ,,Iorgu Iordan – Al. Rosseti”, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 2003.
12. ,,Memorialul Radu Flora”, Documente, Editura S.L.R. - Editura
ICRV, Zrenianin, 2014.
47
EVOCĂRI
48
dr. Oana SOARE

Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”
Academia Română, Bucureşti - ROMÂNIA
„REACȚIONARUL” CARE STRICĂ PLOILE MODERNITĂȚII.

EMINESCU IN DOUA LECTURI ORIENTATE
“REACTIONARY PERSON” SPOILING THE RAINS OF

MODERNITY. EMINESCU IN TWO ORIENTED READINGS.
Rezumat
În articolul de față, analizăm două momente puternic impregnat ideologic
ale receptării eminesciene din secolul XX: cel al anilor 50, cu o
interpretare deformată de grila realismului socialist, și cel al anilor 90, cu
o optică încordată de imperativul integrării europene, pe de o parte, şi pe
de alta de presiunea pericolului naționalist. Această receptare disonantă a
lui Eminescu derivă în bună parte din schemele și clișeele prin care doxa
modernă (fie și în varianta tragic-caricaturală a revoluției bolșevice)
încearcă să își ia revanșa asupra unui spirit antimodern. Relativa și
surprinzătoarea similaritate a contestației, dată fiind structura complet
inversată a eșichierului politic și ideologic, vine poate și din configurația
specială pe care o conferă lecturii critice un context agitat „revoluționar”
(1944, respectiv 1989).
Cuvinte cheie: Eminescu, reacționarism, naționalism, perioada
comunistă, perioada post-comunistă
Summary
In this article we look at two deeply marked ideological moments of

Eminescu‟s reception in the 20th century: that of the „50s, with the
interpretation distorted by the grid of social realism, and the „90s, with an
49
optic tensed by the pressure of European integration, on one hand, and on

another by the pressure of nationalistic danger. This dissonant reception
of Eminescu mainly derives from schemes and clichés that modernist
minds (even tragic-caricatured version of Bolshevik Revolution) tried to
take revenge on an anti-modern spirit. Relative and surprisingly similarity
of contestation, considering the completely reversed structure of political
and ideological spectrum, might come from special configurations that
give critical reading a frenetic, “revolutionary” context.
Key-words: Eminescu, reactionary, nationalism, communist period, post-

communist period
Eminescu nu avea cum să fie cel mai potrivit tovarăș de drum în epoci
marcate de ideologia progresistă și obsedate de construirea modernității
sociale. Opera sa – cea publicistică mai ales – era una eminamente reactivă,
chiar „reacționară” față de chipul proaspăt coafat modern al României de
după 1848.
Ca și grupul din care face parte, ,,Junimea”, Eminescu socotește false
principiile agitate de pașoptiștii liberali, iar rezultatele acestora, pe termen
lung, ca fiind catastrofale. Modernitatea incipientă atunci ar fi adâncit până
aproape de schizoidie distanța dintre o Românie a tradiției și o alta făurită
după constituția de tip belgian. Eminescu va prelua, cu unele modificări
semnificative, teoria maioresciană a formelor fără fond: o va adânci prin
componenta tradiției (obsesia cufundării într-un Ev Mediu românesc) și îi va
adăuga unele accente antisemite (formulate nu de pe poziții rasiale, ci
economice). Din punct de vedere ideologic și spiritual, Eminescu este un
antimodern, tipologie analizată de istoricul literar francez Antoine
Compagnon într-un studiu de referință (COMPAGNON, 2005).
După Compagnon, adevărații scriitori moderni din punct de vedere
estetic ar fi, în mod paradoxal, din punct de vedere ideologic, adversari ai
modernității sociale. Această ostilitate s-ar manifesta printr-o serie de șase
figuri, care se pot regăsi toate și în profilul lui Eminescu: adversitatea față de
50
ideea de revoluție, față de ideologia de tip luminist, pesimismul ca trăsătură

morală, obsesia întinării ființei umane prin păcatul originar, refugiul în
sublimul estetic, vituperarea ca marcă stilistică. Unul dintre meritele teoriei
lui Compagnon este de a relaxa raportarea la acești scriitori paradoxali,
sancționați, de regulă, de criticii și teoreticienii modernității. Cazul lui
Baudelaire, pe care Sartre îl condamna ca fiind reacționar, este elocvent în
acest sens.
În posteritate, Eminescu ideologul a fost și el ocolit sau admonestat de
partizanii modernizării. Este semnificativă raportarea lui Lovinescu la acest
subiect: criticul îl acceptă doar ca poet (dezvoltând chiar un complex față de
mitul eminescian), sancționându-l ca ideolog în ,,Istoria civilizației române
moderne”. Însă moștenirea eminesciană a fost trădată și de tradiționaliștii
din interbelic, care au deviat spre naționalism organicismul viziunii
publicistului și au extrapolat pe baze rasiale antisemitismul din considerente
economice al acestuia. Prin publiciștii de la ,,Gândirea” lui Nichifor
Crainic și prin Nae Ionescu, Eminescu intră în bibliografia obligatorie a
unor mișcări de extremă dreapta. Negat de moderni, Eminescu va fi
confiscat abuziv de contra-modernii de tot felul.
În comunicarea de față, ne vom opri asupra a două momente din
receptarea eminesciană.
Primul este acela al perioadei 1944-1964, în care ideologia literară era
aceea a realismului socialist. Eminescu era un subiect cât se poate de delicat
prin virulența anti-revoluționară (epoca era una a exaltării revoluției
bolșevice) și prin accentele antisemite din publicistica sa. De soarta infinit
mai vitregă a lui Maiorescu (interzis și contestat de-a lungul întregii
perioade) pe Eminescu nu l-a salvat decât statutul său exponențial de scriitor
național, la care comuniștii, din dorința de eșafodare a unei tradiții proletare,
nu aveau cum să renunțe. Din această etapă, ne vom referi la articolele lui
51
George Călinescu și la cele ale lui Ion Vitner, precum și la hilarul centenar
din 1950.
Al doilea moment al receptării este cel de după 1990, mai exact cel al
anilor 1990-2000, marcați, de un sever proces de interogare a legitimității
literaturii române din perioada comunistă și de o raportare sceptică și
voluntar demitizantă la figurile importante ale culturii noastre. Se considera
că Eminescu nu ar putea fi un partener de nădejde în drumul spre integrarea
europeană, iar ideea de „scriitor național” părea destul de iritantă pentru
destui intelectuali. Din această etapă, ne vom referi la intervențiile lui Virgil
Nemoianu și la un număr al revistei bucureștene ,,Dilema”, din 1998, cu un
controversat dosar Eminescu.
Așadar, după 1944, receptarea lui Eminescu parcurge o altă etapă, de
semn contrar celei din interbelic, care favorizase o lectură în cheie
ideologică de dreapta. Procesul este unul dintre cele mai bizare: un mare
antimodern este recoafat pentru a corespunde standardelor unui sever regim
comunist aflat în primii săi ani de existență. Inevitabil, pe listele cenzurii
figurează publicistica eminesciană. Articolele lui G. Călinescu, cel mai
important monograf al poetului, poartă în pliurile discursului teama de
radierea completă a lui Eminescu din cultura română. Însă, în ciuda
reacționarismului său, Eminescu este o piesă centrală în pantheonul cultural
român și, implicit, seducător în ochii ideologilor comuniști, pentru că una
dintre directivele programului acestora viza însăși problema „moștenirii
culturale”. Sub această titulatură se ascunde un adevărat proces de
„rescriere” – adică de schilodire și deformare ideatică a subiectului – a
istoriei literare și culturale române. Altfel spus, miza ideologilor culturali ai
perioadei este de a-l transforma pe Eminescu într-o piesă cheie a tradiției
revoluționare din România. Dar, într-o epocă aflată ea însăși sub imperiul
absurdului tragic, imposibilul trebuie să devină posibil.
52
Prima procedură este cea a selecției drastice. În toată perioada anilor 50,
din toată opera poetică eminesciană va fi citată, ciuntit, aproape exclusiv,
,,Împărat și proletar” (partea finală a poemului, cu meditația cezarului,
fiind eliminată). Alte două poezii acceptate sunt ,,Junii corupți” și ,,Ai
noștri tineri” – în care se vedea o critică la adresa primei vârste a burgheziei
românești. (,,Scrisoarea III”, pe care vă mirați poate că nu o găsiți pe
această listă, va fi o piesă de rezistență în receptarea din anii ceaușismului).
Am spus mai înainte că mă voi referi la intervențiile lui Călinescu și la
cele ale lui Vitner – tocmai pentru că, deși aparent asemănătoare, sunt
extrem de diferite ca nivel, mize, rezultate. În toată perioada anilor 1946-
1950, după ce îi descoperise numele pe listele cenzurii, Călinescu se
raportează constant și angoasat la Eminescu, tocmai pentru că eliminarea lui
ar fi însemnat moartea culturii române.
Astfel, în aprilie-mai 1946, în ,,Națiunea” (revistă pe care o conducea),
criticul publică următoarele articole: ,,Eminescu la ordinea zilei”,
,,Eminescu și clasele pozitive”, ,,Eminescu și „clasa de mijloc”
(CĂLINESCU, 2008, passim).
În iunie 1949 publică în ,,Contemporanul” un alt text, ,,La
comemorarea lui Eminescu” (CĂLINESCU, 2009, 675-686), iar în
ianuarie 1950, cu prilejul centenarului, va vorbi despre ,,Eminescu, făuritor
al limbii literare” (idem, p. 687-697).
Editorul lui Călinescu, Nicolae Mecu, așează într-o lumină corectă
aceste texte, derutante pentru cititorul obișnuit, care știe că Eminescu nu
avea cum să fie marxist și care descoperă aici un Eminescu marxizant.
Discursul călinescian este o palinodie la discursul epocii, sofistica sa având
ca scop principal „salvarea” poetului și a ideologului cu singurele arme
permise atunci. Eminescu era un autor mult prea important pentru a fi lăsat
pe mâna dogmaticilor, el trebuia ținut cu orice preț în viața artificială a
53
receptării, fie și prin trucaj ideologic. Călinescu îl va trage de „mâneca

stângă”, încercând chiar imposibilul – adică să salveze și publicistica
eminesciană. Criticul se străduiește în repetate rânduri să demonstreze că
antisemitismul poetului avea motivații economice și nu rasiale, va insista
asupra rolului claselor „pozitive” (țăranii) din teoria sociologică a
publicistului și va sublinia importanța pe care acesta o acorda muncii. Prin
adevărate tururi demonstrative, Eminescu este scos din tagma reacționarilor
pentru a fi inclus în cea a „conservatorilor progresiști” (scriitorul detesta
noțiunea de „progres” pe care o asocia cu „americanizarea” României),
dacă nu chiar în aceea a modernilor moderați. Până la urmă tot
reacționarismul poetului s-ar reduce la antiliberalismul său, așadar ar fi cât
se poate de actual (poziția partidelor istorice, și implicit și cea a partidului
liberal, era pusă sub semnul întrebării în 1946, atunci când Călinescu
publică articolul ,,Eminescu și clasele pozitive): „Tot «reacționarismul» lui
Eminescu se reduce la a învinovăți pe liberali că nu sunt niște adevărați
liberali, ci niște mânuitori de «retorice sulițe» și la recomandarea ocrotirii
proletariatului în genere și pe cel agrar în special” (,,Națiunea”, nr. 32,
1946, CĂLINESCU, 2008, p.835). Într-un articol din ianuarie 1949
(,,Eminescu, membru al Academiei RPR”), Călinescu se străduiește să
demonstreze că un poem ca ,,Luceafărul” ar reprezenta ... „o școală de idei
democratice”: „[...] poetul se simte rece în mijlocul unei societăți aculturale,
fără atenție pentru eroii poeziei și științei. Poetul a voit în orice caz să se
coboare în mijlocul vremii lui, însă a fost respins” (CĂLINESCU, 2009, p.
637). „Da, dar Eminescu a cântat moartea, e pesimist”, se grăbește să
adauge criticul, pentru a răsturna și acest obstacol din calea receptării
poetului în acea epocă, cu argumente de bun simț pe care nici marxismul nu
le-ar putea demonta: „Nici aceasta nu e adevărat și lucrul nu se spune acum
pentru întâia dată. La comemorarea de la Academie s-a zis că Hristo Botev
54
e un poet al morții. Deci ca și Eminescu. Ce marxist-leninist va susține că

omul nu moare? Moartea în sine nu-i o noțiune antisocialistă dacă nu se
paralizează prin ea voința de luptă și de muncă a celor rămași” (idem,
ibidem).
Așa cum spuneam mai devreme, un an cheie pentru „recuperarea”
eminesciană este 1950, care marca centenarul nașterii poetului.
Manifestările sunt tipice pentru această epocă: Eminescu este serbat la
Academie în prezența liderilor comuniști Ana Pauker, Teohari Georgescu și
Vasile Luca; în presă sunt publicate comentarii ample despre scriitor; vin
delegații culturalo-politice din URSS-ul vecin și „prieten”; oamenii muncii
– celebritatea colectivă a zilei – participă și ei la omagierile oficiale. (În
acest ultim sector, nu lipsesc nuanțele involuntar hilare. Spre exemplu, în
,,Scânteia” din 13 ianuarie apare un articol intitulat ,,Muncitorii ceferiști din
Capitală au sărbătorit ieri centenarul nașterii lui Mihail Eminescu”, iar în
,,Luptătorul bănățean” din 16 ianuarie articolul de fond este intitulat
,,Oțelarul și poetul trebuie să lupte cu aceeași râvnă”: aici și în continuare,
referințele sunt după ,,Cronologia vieții literare”, 1949-1950, 2011). Marile
piruete sunt cele din textele ideologilor. Aceștia trebuie, pe de o parte, să
sancționeze reacționarismul poetului, pe care să-l scuze pe de altă parte,
inventând explicații pentru acest autor care, prin sursele sale filosofice, nu ar
fi putut fi decât anti-marxist. Ne aflăm relativ departe de sensul recuperator
al intervențiilor lui Călinescu. De altfel, este semnificativă însăși
resemantizarea conceptului de „eminescolog” – acesta nu mai este
cercetătorul cufundat în hățișul manuscriselor, ci savantul care, prin grila
materialismului dialectic, „consideră opera lui Eminescu ca o formă a
conștiinței sociale a unei epoci în care vechea orânduire putrezește, iar
forțele noii orânduiri nu s-au conturat suficient” (N. Tertulian, ,,Volumele
omagiale Eminescu”, în ,,Contemporanul” din 20 ianuarie 1950).
55
Astfel, interpretarea va recurge la un set de clișee: pe de o parte, îl va

plasa pe Eminescu între două lumi (despărțite de însăși conștiința lor despre
rolul „claselor” în dinamica socială), cu toate contradicțiile care ar deriva
din această bază artificială de pornire; pe de alta, va emfatiza metafora
„revoltei” ca figură centrală a operei și personalității eminesciene. Prin
primul clișeu se scuza pretinsa opacitate a poetului în perioada în care
marxismul încă nu se conturase; prin intermediul celui de-al doilea se
recupera fondul „pozitiv” al operei scriitorului. Ambele chei de lectură fac
de altfel parte din butaforia pseudo-hermeneutică a epocii, fiind prezente în
interpretarea multor scriitori de la sfârșitul secolului XIX și începutul
secolului XX.
Studii semnificative pentru receptarea lui Eminescu din această perioadă
scrie Ion Vitner, unul dintre principalii ideologi ai realismului socialist.
Într-unul dintre ele, criticul analizează variantele poeziei ,,Împărat și
proletar”, arătând cum Eminescu, din pricina propriilor contradicții
interioare, care le-ar reflecta pe cele ale epocii, era relativ departe de sensul
revoltei clasei proletare.
Însă în bătălia dintre „progresismul” și reacționarismul ideologic al
poemului, nu importă atât că iese învingător al doilea, ci prezența celui
dintâi. Deși cu „o conștiință subjugată” de influența „burghezo-moșierimii”,
opera poetului ar încerca totuși „să rămâie deschisă tumultului epocii sale”,
fără să găsească „drumul firesc al canalizării acestei revolte”. Culmea
ironiei istoriei literare este că Eminescu rămâne cumva pe raftul doi al
referințelor, fiind surclasat de mediocrii poeți Neculuță și Păun-Pincio,
simpatizanți ai unui socialism incipient. Astfel, Eminescu, „în loc să-și
găsească drumul firesc către revoluția socială, a făcut drum întors către
reacțiune și conservatorism, sub imperiul conștiinței de clasă, mult mai
puternice, a moșierimii”. Suntem relativ departe de strigătul dintr-un articol
56
din 1949 al lui Călinescu, unde aceleași nuanțe era altfel dozate în echilibrul
discursului: „Cine recitește cu spirit critic științific opera lui M. Eminescu
bagă de seamă că poetul nostru a vibrat la toate suferințele poporului
muncitor, rural și industrial și capătă convingerea că dacă poetul ar fi trăit
momente prevestitoare ale revoluției proletare, strigătul lui ar fi sunat
altfel” (CĂLINESCU, 2009, p. 676). Revenind la textul lui Vitner, țapul
ispășitor pentru „indecizia” lui Eminescu este până la urmă Junimea, hidră
reacționară demonizată în atâtea din scrierile din epocă. Un detaliu marginal
al studiului acestuia, pe care îl găsim însă semnificativ, ține de conturarea
unui anumit profil sociologic al poetului. Acesta ar fi un „boernaș prin
origină socială, mic burghez, intelectual proletarizat mai apoi”. Dacă
Eminescu nu are nimic din trăsăturile micului burghez – clasă pe care o
detesta ca principală beneficiară a modernității – Eminescu are o raportare
ambiguă față de ultima categorie, pe care o ironiza prin sintagma
„proletariatul condeiului”, dar pe care se va vedea silit s-o ilustreze prin
activitatea sa publicistică (și I.L.Caragiale, de altfel, detesta această
confrerie din care făcea parte). În altă parte (,,Locul lui Eminescu în
literatura română”, 1950), Vitner subliniază aceeași pretinsă contradicție a
personalității eminesciene, dar va insista și asupra necesității recuperării sale
de noul canon: „învățătura clasei muncitoare ne ajută să dărâmăm mitul
junimismului eminescian, al ciudățeniei apariției lui în literatura noastră și
să arătăm locul de frunte dar și de răscruce al poeziei sale”. Aș mai dori să
fac o precizare, cu titlu anecdotic. Pesimismul eminescian dădea de furcă
acestor interpreți improvizați. În aceste condiții, un poet precum A. Toma –
poetul oficial al epocii - rescrie un celebru poem eminescian (,,Dintre sute
de catarge”), iar rezultatul este următorul: „Câte sute de catarge/ Dârze
lasă malurile/ Multe sunt ce nu le-ar sparge/ Vânturile, valurile”. Originalul
57
suna așa: „Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile/ Câte oare le vor
sparge/ Vânturile, valurile?”
De la receptarea din anii 50 trecem la aceea, nu mai puțin interesantă, a
anilor 90. Este tulburător să constatăm că și de astă dată „reacționarismul”
dă de furcă interpreților. Ca și cum literatura și cultura română ar avea un
complex de raportare la tot ce nu este „modern”, naiv progresist uneori, din
istoria ei. Prezența unui Eminescu pare a incomoda și acum – ca și în alte
dăți – o țară doritoare să se alinieze țărilor din vest pe care le admiră atât. Ca
și cum un autor precum Eminescu ar fi o barieră în calea „integrării
europene”, ideal din ce în ce mai vehiculat în presa anilor 90. Acest tip de
raportare la ideologia poetului poate părea cu atât mai derutantă cu cât 1989
a marcat, pe plan european, sfârșitul utopiei revoluționare care agita
continentul începând cu Revoluția Franceză. Însă modernitatea reprimată în
anii comunismului (obsesia sincronizării, a „integrării” este principala
marcă a modernității sociale românești) revine cu forța redutabilă a realității
refulate, aducând cu ea, într-o altă formă, mai vechile dezbateri din
interbelic. Nici acum în rețeta românească a modernizării nu intră
pragmatismul organicist al unui Maiorescu – care își dorea nu „europeni în
România, ci români în Europa” – sau fidelitatea de tip creator a raportării la
tradiție a lui Eminescu. Învingătoare pare tot strategia lovinesciană a
imitației (chiar dacă imitația, prin însăși specificul ei, implică o relativă
întârziere în transplantarea modelului) – și ne reamintim că Eminescu
ideologul nu figura pe lista eroilor civilizatori propusă de critic. În paralel cu
această tendință, poate și ca efect pervers al mitizării artificiale a poetului în
anii regimului ceaușist, o anumită parte a intelectualității române simte acut
nevoia unei raportări decomplexate, chiar rebele, la „complexul” Eminescu.
Pentru receptarea din această epocă, am ales un text celebru al lui Virgil
Nemoianu, ,,Despărțirea de eminescianism” (reluat în volumul ,,România
58
și liberalismele ei: atracții și împotriviri”, Editura ICR, 2000) și un număr

pe care revista bucureșteană ,,Dilema” îl dedică scriitorului în februarie-
martie 1998.
Textul lui Nemoianu a tulburat o parte a intelectualității românești, titlul
fiind înțeles nu în sensul despărțirii de „eminescianism”, ci de Eminescu.
Istoricul și teoreticianul literar se referea mai ales la nevoia de a lua distanță
de moștenirea politică și ideologică a eminescianismului și mai ales de
deviațiile acesteia, pe care le descoperea în gândirea de dreapta românească
(în textele unor Octavian Goga, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Nae
Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica. La un
moment dat pe listă apare și numele lui Lucian Blaga, deși acest important
scriitor și filosof din interbelic s-a delimitat de aproape toate numele și
tendințele celor de mai sus. Că opera filosofică a lui Blaga va fi analizată de
Nemoianu în volumul său ,,O teorie a secundarului” (Univers, 1997) arată
că acest text, ,,Despărțirea de eminescianism”, trebuie decodat mai degrabă
contextual, prin mizele sale de la începutul anilor 90.
Autorul are în vedere, deci, această configurație spirituală, anti-
occidentală și anti-franceză, anti-istoristă, anti-luministă, naționalistă, uneori
reacționară, uneori antimodernă, predicând „pasivitatea și retragerea
somnolentă”.
Practic, Nemoianu dorește o despărțire provizorie de această direcție,
pentru că, altfel, teoreticianul privește cu simpatie direcția conservator-
liberală (desigur, mai moderată decât cea a autorilor înșirați mai sus). Spre
exemplu, în centrul scrierii sale ,,Triumful imperfecțiunii. Vârsta de argint
a temperanței socio-culturale în Europa 1815-1848” (Spandugino, 2014)
se află Chateaubriand, un model al antimodernului după Antoine
Compagnon.
59
Așadar, textul lui Nemoianu ar trebui citit mai degrabă prin contextul în
care apare – atunci încep să fie republicați Nae Ionescu și elevii săi, Cioran,
Eliade, Noica, Vulcănescu, publicul era extrem de receptiv la aceste nume –
unele interzise, sau relativ greu asimilate în timpul dictaturii.
În aceste contexte speciale, o parte a intelectualității românești, declarat
moderne (din care fac parte un Adrian Marino sau un Z. Ornea, ultimul
simpatizant al ideologiei de stânga) se temea de actualizarea forțată a ideilor
acestor autori într-o epocă a „integrării europene”. Derivele de tip
naționalist reprezentau, în opinia unor astfel de intelectuali, o posibilă și
redutabilă formă de manifestare a decompresiei comuniste. Spre deosebire
însă de un Marino sau un Z. Ornea, care iau atitudine de pe poziții declarat
neo-pașoptiste sau simili-lovinesciene, Nemoianu are în vedere mai ales
excesele raportării vulgar-admirative la ideologia acestor contra-moderni.
De altfel, într-un loc, teoreticianul declară că raportarea lucidă a unora dintre
acești gânditori i se pare preferabilă optimismului leneș al unora dintre
partizanii modernizării cu orice preț – soluțiile celor dintâi fiind uneori mai
adecvate situației schizoide a României, nevoită să facă un salt brusc în
secolul XIX.
Altele sunt motivele lui Z. Ornea, care de altfel și colaborează la celebrul
nr. 265 din ,,Dilema” (27 februarie- 5 martie 1998). Editorul lui Lovinescu
scria următoarele: „Dreptate, în epocă și în procesul devenirii României
moderne, n-a avut Eminescu gazetarul, ci liberalii, cu efortul lor împlinit, de
a crea o nouă structură, sociologic necesară, a organismului românesc”.
Ornea nu citește însă în paralel textele liberalilor din epocă și pe cele ale lui
Eminescu; primele ne par astăzi exaltate și pe alocuri ridicole (e drept că și
intertextul caragialian are aici un rol), celelalte premonitoare și, deși de
atunci a trecut mai bine de un secol, actuale. În destule aspecte, realitatea
românească este încă una a formelor fără fond. Demonul progresist se ivește
60
încă o dată în textul lui Ornea, atunci când face observația că profilul
ideologic al poetului național ar fi de regulă cel al unui revoluționar, al unui
progresist – cum sunt Hugo, Byron, Shelley, Goethe, Schiller, Pușkin – și
nu al unui „reacționar” precum Eminescu.
O asemenea alegere ar reflecta, în opinia autorului, „psihea României
profunde”.
În afară de Ornea, în acel număr al ,,Dilemei” mai sunt publicate
intervenții ale lui Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Răzvan
Rădulescu și Mircea Cărtărescu.
Intenția este probabil aceea de a elimina șabloanele din reprezentarea
poetului (mulți dintre autori se referă la festivismul emisiunilor TV, la
statuia din fața Ateneului Român, cu un Eminescu dezbrăcat, sau la celebrul
cântec al anilor 90 al soților Teodorovici din Basarabia și la refrenul
acestuia: „De avem sau nu dreptate/Eminescu să ne judece”).
În opinia lui Nicolae Manolescu, renunțarea la astfel de clișee, dacă nu
chiar îndepărtarea pentru o vreme de marele poet ar avea ca efect o raportare
obiectivă la cazul său – singura modalitate prin care Eminescu ar deveni
„contemporanul nostru”.
Textul lui Mircea Cărtărescu (,,Fapte”) are aproape un efect de șoc
asupra cititorului. Prozatorul nu face nicio mențiune despre scriitor, ci
pornește în căutarea omului prin intermediul mărturiilor contemporanilor,
ignoranți, prin forța lucrurilor, ai mitului literar ulterior. Cărtărescu alege
deliberat acele detalii (textul este conceput sub forma colajului) care să
zdruncine cu totul vreo raportare poetică la personalitatea poetului. Iată un
citat elocvent: „în copilărie era «mic și îndesat» (Th. Ștefanelli, 1861),
,,foarte negricios, ca toți frații săi. La Cernăuți avea o frică patologică de
stafii” (Th. Ștefanelli, 1909). [...] La maturitate devenise un bărbat mai
degrabă scund (1, 64 – 1, 65 m), cu «musculatură herculitană» (Matei
61
Eminovici, 1886) și deosebit de păros: «Era foarte păros Mihai, pe pulpele

și cele de jos și cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin» (idem). Avea
platfus la ambele picioare”.
Episodul înnebunirii este reconstituit după mărturia lui V. Russu-
Șirianu: „«Pe un scaun, gârbovit, cu capul în pământ, Eminescu părea
propria sa umbră... Ce privire stinsă! Cât e de palid... Ce mișcări chinuite
avea. Părea că tot trupul îl doare ca o rană uriașă. Cu buzele în amară
frământare, măcina încet firele mustăței, ochii nu mai priveau nimic.
Legăna necontenit încet și greu grumazul... și privirea lui, ochii aceia cu
expresia unei mute dezamăgiri, a unui cal de rasă care și-a frânt picioarele
și așteaptă să moară... Deodată, ca scuturat de friguri, saltă din șold și
brațe, mă lovește cu capul. Se sfredelește din mijloc și se oprește o clipă
piept în piept cu mine. Doamne, ce ochi! Ai cui sunt? Pleopele ridicate în
sus au pierit înghițite de frunte. Albul ochilor este mare, mare, holbat ca la
cei ce se-neacă. Își izbește pumnii în tâmple... Deodată s-a întors, și-a înfipt
mâinile în păr, ochii se cască într-o spaimă grozavă. O ia la fugă pe scări.
Era acum ca posedat... Aud un șoptit cumplit. Cumplit șoptit: - Smulge-mi
capul!»”
Și intenția textului prozatorului Răzvan Rădulescu este tot una de
demitizare, însă fără contrastul gândit de Cărtărescu pentru a ajunge la omul
Eminescu, pentru a măsura, în sens invers, forța reprezentărilor ulterioare.
Raportarea lui Răzvan Rădulescu este una pur rebelă, cu unele confesiuni
puerile precum aceasta: „poezia lui Mihai Eminescu mă lasă rece. Mai rece
decît poezia predecesorilor săi înșirați în ,,Epigonii”. Nu cred că Eminescu
este poetul nostru național și universal. [...] Și proza lui Mihai Eminescu mă
lasă rece. Este sub nivelul minimei lizibilități, cel puțin astăzi, și nu are nici
pe departe savoarea textului lui Filimon sau al lui Kogălniceanu”. În
spatele frondei nu mai există acum nimic.
62
Publicistica eminesciană își așteaptă și astăzi criticul, care să o

descifreze așezând-o în contextul epocii și în filiațiile ei firești, ambele
elemente prezentate cu obiectivitate și fără admonestări nostalgic
progresiste.
BIBLIOGRAFIE:
1. CĂLINESCU, G., ,,Publicistică, VI” (1946-1947), ediție coordonată

de Nicolae MECU, text îngrijit, note și comentarii de Alexandra
Ciocârlie, Nicolae Mecu, Oana Soare, Pavel Țugiu și Monica
Vasileanu, prefață de Eugen Simion, Academia Română, Fundația
Națională pentru Știință și Artă, București, 2008
2. CĂLINESCU, G., ,,Publicistică, VII” (1948-1955), ediție
coordonată de Nicolae MECU, text îngrijit, note și comentarii de
Alexandra Ciocârlie, Alexandru Farcaș, Nicolae Mecu, Pavel Țugiu
și Daciana Vlădoiu, prefață de Eugen Simion, Academia Română,
Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2009
3. COMPAGNON, Antoine, ,,Les Antimodernes. De Joseph de
Maistre à Roland Barthes”, Seuil, 2005
4. ,,CRONOLOGIA VIEȚII LITERARE ROMÂNEȘTI. PERIOADA
POSTBELICĂ”, vol. IV, 1949-1950; coordonare generală de acad.
Eugen Simion, coordonare redacțională de Andrei Grigor,
documentare și redactare Nicolae Bârna, Oana Soare, Oana Safta,
Lucian Chișu, Andrei Grigor, Andrei Milca, Nicoleta Ifrim, Editura
Muzeului Literaturii Române, București, 2011.
5. NEMOIANU, Virgil, ,,România și liberalismele ei: atracții și
împotriviri”, Editura Institutului Cultural Român, 2000.
63
Prof. univ. dr. Anton ILICA,

Universitatea ,,Aurel Vlaicu” Arad, România
RADU FLORA DESPRE

DIMITRIE ŢICHINDEAL ŞI DOSITEJ OBRADOVICI
RADU FLORA ABOUT DIMITRIE TICHINDEAL AND DOSITEJ

OBRADOVIŠ
Cu puţin timp înainte de 18 ianuarie 2012, data plecării sale spre

eternitate, Vasile Popeangă, o distinsă personalitate a învăţământului
românesc şi cercetător în arhive sârbeşti, mi-a oferit două numere din
publicaţia ,,Lumina”, ce apărea la Novi Sad. Au fost primite de la Radu
Flora cu autograf cu următoarea menţiune ,,Colegului V. Popeangă, cu cele
mai bune sentimente”, 1.VI/68. Radu Flora publică un studiu amplu despre
Dositej şi Ţichindeal (nr. 1, ianuarie-decembrie 1967, pp. 3-24 şi nr. 2,
martie-aprilie 1967, pp. 77-106). Îmi oferă prin consultare în vederea
elaborării volumului Preparandia din Arad 200 (De la Şcoala Regească
Greco-ortodoxă a Naţiunei Române la Liceul Pedagogic ,,Dimitrie
Ţichindeal” din Arad).
În studiul menţionat, Radu Flora analizează relaţiile româno-sârbe, prin
intermediul celor două personalităţi ale culturii europene: sârbul Dositej
Obradovici şi românul Dimitrie Ţichindeal. Cei doi sunt ,,aproape
contemporani”, afirmă Radu Flora; primul moare în 1811 la Belgrad, iar al
64
doilea în 1818, la Timişoara. Poate că nici nu se cunoşteau căci ,,cu

siguranţă rămânea vreo urmă scrisă despre aceasta”.
Dositej Obradovici (n. 1742 la Ciacova, lângă Timişoara) a avut o viaţă
aventuroasă (amestec de călugăr şi pelegrin), sugerată de călătoriile sale prin
aproape toate ţările europene, începute imediat după 18 ani şi continuate
până în 1806, când se stabileşte la Belgrad şi creează mugurii pentru
Universitatea de aici, ,,Marea Şcoală din Belgrad”.
Dimitrie Ţichindeal (n. 1775 la Becicherecu Mic, lângă Timişoara)
ajunge preot şi învăţător în urma unor cursuri scurte de normă, e capelan în
campania antinapoleoniană şi apoi numit, în 1812, catehet şi senior al
Preparandiei Valahice din Arad, înfiinţată în acelaşi timp cu Preparandia
Illirică de la Sent Andrei, strămutată după 4 ani la Sombor.
Încă din 1802, Ţichindeal traduce un volum al lui Obradovici pe care îl
publică la Buda cu titlul Sfaturile a înţeleagerii cei sănătoase prin bine
înţeleptul Dositei Obradovici întocmite, iar acum întâia dată întoarse
despre limba serbească şi întru acest chip în limba daco-românească
aşezate. Pe atunci, Dositej, călugărul peregrin, se află în cine ştie ce
bibliotecă din vreo ţară europeană sau poate în Rusia, ori Turcia, ori Anglia.
Era o traducere din limba sârbă, pe care Ţichindeal o cunoştea din satul
natal, localitate cu populaţie mixtă, sârbească şi românească: ,,mă bucur,
iubite cititoriule, că ştiu sârbeşte, că pot înţelege cărţile domnului Dositej
Obradovici şi mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut în zilele cărţilor
lui”. Întreaga corespondenţă purtată de catihetul şi seniorul Preparandiei
arădene cu autorităţile ierarhice clericale, precum şi cu ,ilirul” Uroş
Nestorovici, inspectorul suprem şcolar, era redactată în limba sârbă. Prin
urmare, era un bun cunoscător al limbii sârbe. La doi ani după reîntoarcerea
şi stabilirea definitivă a lui Dositej Obradovici în Serbia, în 1808, Dimitrie
Ţichindeal traduce în româneşte un alt volum al acestuia, căruia îi dă titlul
65
Adunări de lucruri moraliceşti de folos şi spre veselie prin Dositej

Obradovici întocmită, iar acum în limba daco-românească traduse prin
părintele Dimitrie Ţichindeal. În prefaţă, Ţichindeal aduce laude marelui
luminator ,,al poporului său”, Dositej Obradovici, iar volumul îl dedică lui
Grigorie Obradovici (nepotul lui Dositej) pe atunci, director al Şcolilor
bănăţene, ,,personaj activ şi influent”, cum îl caracterizează criticul Nicolae
Iorga.
Radu Flora apreciază că ,,Dimitrie Ţichindeal, preot, apoi catihet al
Preparandiei ,,valahe” din Arad, cu ambiţii literare (scrie şi versuri),
traduce patru dintre operele lui Dositej Obradovici (una rămâne în
manuscris) şi este un mare admirator al cunoscutului scriitor sârb”1. Cea
mai mare vâlvă a stârnit-o volumul Filosofice şi politice prin fabule
învăţături morale, întocmit de parohul Becichereşului Mic şi al Şcolilor
preparande din Aradul-Vechi, catihet D. Ţichindeal, publicată la Buda în
1814. Se crede că publicarea acestui volum a contribuit la destituirea lui
Ţichindeal de la conducerea Preparandiei din Arad. Volumul de fabule a
stârnit o adevărată literatură critică, iar Ion Eliade Rădulescu, Mihai
Eminescu, apoi Călinescu, Iorga îl includ între ,,scriitorii români”.
În 1885, la Arad, parohul Ioan Russu, catehet şi director al Institutului
pedagogico-teologic din Arad, publică Fabulele lui Demetriu Cichindealu,
în traducere nouă din originalul sârbesc a lui Dostei Obradovici. Foarte
interesante sunt afirmaţiile despre scriitorul sârb, fiu de cojocar, rămas orfan
de părinţi, care ajunge, la 15 ani, în mănăstirea Opovo unde ,,tot cu cititul
cărţilor s-a deprins”. Astfel s-a născut în el pofta ca să devină om învăţat2.
Apoi, Dositej ,,a părăsit mănăstirea pe furiş, ca să treacă în Rusia şi să
1
Radu Flora, ,,Dositei şi Ţichindeal I”, în revista ,,Lumina”, Novi Sad, ianuarie-
decembrie, 1967, pag. 4
2
Ioan Russu, ,,Fabulele lui Demetriu Cichindealu”, Tipografia Diecezanei Române,
Arad, 1885, pag. IV.
66
asculte ştiinţele la Chiev. A mai călătorit la Athos, la şcoala mare din

Smirna, a ascultat filosofi universitari germani, apoi a fost dascăl la prinţi
şi familii boiereşti. Interesul permanent pentru cunoaştere, contactul cu
medii variate, spiritul său de intelectualitate, au făcut variabile care l-au
aşezat pe Dositej Obradovici între personalităţile iluministe ale vremii”.
Opera sa fundamentală este Fabule cu învăţături morale, tipărită în
1788 la Lipsca în Germania. Cuprinde ,,Fabulele lui Esop şi al celorlalţi
scriitori de fabule din diferite limbi traduse pe limba sloveno-sârbă şi prima
oară editate cu folositoare dilucidări şi învăţături morale”3. Autorul
prezintă fabula fără a indica autorul din care traduce, după care realixează un
comentariu cu conţinut moral, despre învăţătura desprinsă din conţinutul
acesteia. Merită subliniată o consideraţie a lui R. Flora despre cei doi
scriitori: ,,Ţichindeal este un discipol destoinic al lui Dositej, reprezentant
al raţionalismului şi iosefinismului în literatură, respectiv al aşa-zisului
iluminism”4. Comentariile urmate textului fabulelor (nu în versuri, ci în
naraţiune) sunt unele traduse cu mici modificări, iar altele sunt originale.
Ideile celor doi sunt conjunctive, atunci când îşi exprimă încrederea în
virtuţile intelectuale ale omului, cea mai de preţ valoare umană: ”Mintea,
mărită naţiune daco-română din România, Basarabia, Transilvania, Banat,
Ungaria şi Bucovina, când vei fi luminată de învăţătură şi te vei împreuna
cu virtutea, atunci nu va fi naţiune mai aleasă pe pământ decât tine”5.
Ca mai apoi să continue, în acelaşi spirit al iluminismului: ,,onestitatea,
gloria, mărinimia, bărbăţia sunt virtuţile tale strămoşeşti, asemenea unor
diamante de preţ, cărora trebuie ca mâna înţelepciunii să le dea
3
Ibidem, pag. XXXVIII.
4
Op. Cit., pag. 18.
5
Ibidem, pag. 102.
67
strălucire”6. În legătură cu Fabulele, concluzia lui Radu Flora este că

Ţichindeal ,,este totuşi doar traducător al lui Dositej şi încă un traducător
excelent”7. Încă este foarte deranjantă afirmaţia lui Ioan Russu: ,,Scopul
meu cu traducerea din nou a Fabulelor a fost ca să fac cunoscut publicului
cititor românesc pe adevăratul lor autor; să îndrept smintele care survin în
traducerea lui Demetriu Ţichindeal, încât îmi va succede să arăt că nu
fanatismul, după cum cred unii, l-a amovat – după ce a editat Fabulele pe
românşte – de la catedra de cateher a Institului Pedagogic gr. Or. Român,
ci datorinţa superiorităţii bisericeşti şi şcolare, căci a primit învăţăturile lui
Dositei despre icoane, relicve, tradiţii, sinoade şi păcatul strămoşesc de a le
sale şi le-a publicat prin tipa sub numele său”8. Urmaşul lui Ţichindeal la
catehia Preparandiei arădene, prin acuza de plagiat, aduce lui Ţichindeal şi
literaturii române un mare deserviciu. Nu a înţeles spiritul epocii şi nici
intenţia declarată de a/şi ascunde numele în vreo subtilitate a textului, aşa
cum procedează cu celelalte volume, inclusiv cu Arătare despre aceste nou
înfiinţate instituturi greco-ortodoxe neunite (1813). Mai apoi, mai mulţi
critici literari (Călinescu, Vintilescu ş.a.) au fost nevoiţi a restabili
personalitatea lui Ţichindeal, uzurpată de un fost coleg. În partea a II-a,
Radu Flora realizează primul comentariu analitic al scrisorilor lui Ţichindeal
din corespondenţa cu Uroş Nestorovici, inspectorul general pentru şcolile
neunite, greco-ortodoxe din Imperiu. Căci încântat de supleţea limbii sârbe
utilizată de Ţichindeal, a cercetat Arhive mitropoliei din Sremsky Karlovci.
În final, se crede că cei care au interzis cartea cu Fabulele, adică
autorităţile bisericeşti din mitropolia sârbă, lovind în Ţichindeal – care era
preot – de fapt direcţia săgeţii mergea spre Dositej Obradovici. În fine,
6
Ibidem, pag. 110
7
Ibidem, pag. 110
8
Ioan Rusu, ,,Demetriu Ţichindeal” prefaţă, loc. citat, pag. XLVIII.
68
opinia lui Radu Flora este că, pornind de la Fabule, Ţichindeal nu poate fi
numit ,,un mare scriitor”, dar că este ,,un bun traducător” şi ,,un eminent
om de cultură în vremea sa, iluminist”9. Afirmaţia este una obiectivă şi îl
plasează pe Dimitrie Ţichindeal la locul cuvenit în istoria literaturii
române.
Dimitrie ŢICHINDEAL DOSITEJ OBRADOVIŠ
9
Radu Flora, ,,Dositei şi Ţichindeal, în Lumina, N.Sad, an XXI, nr.2, 1967, p. 103
69
Conf. univ. dr. Emanuela ILIE

Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, România
CONFESIUNEA UNEI DOAMNE. „ÎN AMURG”

CONFESSION OF A LADY. ,,IN THE TWILIGHT"
Rezumat
Lucrarea analizează specificul şi mizele scriiturii confesive la care

apelează scriitoarea Lia Magdu – o autentică portavoce a comunităţii
româneşti din Novi Sad – în volumul ,,În amurg. Memorii, confesiuni,
însemnări de călătorie”, conceput deopotrivă ca document biografic, ce
oglindeşte propria istorie, şi ca document al lumii în care această istorie
personală a dobândit contur şi ulterior pregnanţă.
Cuvinte cheie: Scriitură confesivă, memorie, document, identitate,

responsabilitate
Summary
Our paper is focused on the specificity and the purposes of the memoires
written by Lia Magdu – an authentic, but discreet cultural leader of the
Romanian community from Novi Sad. Being articulated as a biographical
document, but also as a subjective map of the world where this personal
history took shape and consistency, In the twilight. Memoires, confessions
travel notes offer more than an emotional image of the author‟s complex
identity: a proof of the Romanian social and cultural life in Novi Sad.
Key words: Subjective writings, memory, document, identity, responsibility
70
Pentru cititorii fideli ai scriitoarei Lia Magdu, ,,În amurg. Memorii,

confesiuni, însemnări de călătorie“ (Editura ,,Augusta“, Timişoara –
Editura ,,Libertatea“, Panciova, 2002) ocupă o poziţie privilegiată, doar
parţial justificată de opţiunea auctorială cu totul deosebită de cele preferate
de cunoscutul filolog în studiile sale precedente. De această dată, nu este
vorba nici de istorie sau critică literară, nici de lingvistică ori dialectologie,
ci de un teritoriu cu totul distinct, circumscris aşa numitelor „genuri ale
biograficului” (Simion 2002).
Formula din titlu – „Memorii, confesiuni, însemnări de călătorie” –
vorbeşte de altfel de la sine despre dominanta majoră a cărţii şi despre marea
ei deschidere către spectacolul vieţii, reflectat într-o scriitură cu finalitate
preeminent autoreflexivă. O noutate, oricum, pentru cunoscătorii studiilor
ştiinţifice ale autoarei, nume de rezonanţă în filologia româno-sârbească
(,,Normă şi dialect în limba scriitorilor bănăţeni de la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea”, ,,Aspecte ale cultivării limbii
române în Voivodina”, ,,Proza scriitorilor români din Voivodina. ,,Studii
de stilistică” şcl.)
Fructificând trei tipuri de formule autodiegetice diferite, volumul
reprezintă, înainte de orice, un document biografic, ce oglindeşte o istorie
personală trăită cu o mare demnitate. Paginile nu sunt tulburate de orgolii
ignobile, pasiuni vinovate şi răbufniri umorale, ci sunt scrise, dimpotrivă, cu
sinceritate, încredere în sine şi respect faţă de oamenii din jur. Mai întâi, faţă
de oamenii care i-au marcat existenţa, modelându-i-o: Mama şi Tatăl,
Bunicul şi Bunica din partea tatălui, ,,Măicuţa” din partea mamei, sora şi
,,Prietenele mele din copilărie”, învăţătorii Maria Gherman şi Ion Matei.
Apoi, faţă de oamenii care i-au stat aproape într-o maturitate pe care marile
frământări istorice, politice şi sociale nu au putut să o altereze şi nici măcar
să o încline: profesorii de la diferitele şcoli pe care le-a frecventat, amintiţi
71
în capitole precum ,,Generaţia mea 1941-1949”, ,,Scurt popas la studii în

Belgrad”, ,,La Şcoala Superioară de Pedagogie din Zrenjanin” sau
,,Trecerea la Facultate şi susţinerea tezei de doctorat”, apoi ,,Naşul şi
naşa”, în sfârşit, colegii şi prietenii cunoscuţi în alte perioade de formare
profesională (spre exemplu, după ce Lia devine Lector-ziarist în Redacţia
română a Postului de Radio Novi Sad, în cursul celor ,,Patru luni petrecute
la Timişoara în vederea perfecţiunii limbii Române” ori în cei peste
douăzeci de ani petrecuţi ,,La Facultatea de Filosofie”). În general, faţă de
toţi cei care i-au furnizat, gratuit, ,,Gesturi de solidaritate şi caritate”.
Învăţând-o că, în teribilele convulsii care au agitat Banatul sârbesc în secolul
al XX-lea, oamenii au putut supravieţui numai datorită oamenilor.
Desigur, autoarea acordă o atenţie semnificativă doar acelor detalii
menite să contureze o atmosferă şi să reveleze un caracter. Memoria afectivă
le revitalizează însă fără greş şi le fasonează cu tandreţe şi convingerea că,
deşi „privite prin prisma distanţei în timp şi în spaţiu”, lucrurile, oamenii şi
locurile prin care scriitoarea şi-a petrecut existenţa îşi păstrează frumuseţea
nealterată. O nostalgie aproape duioasă colorează mai ales paginile despre
copilăria petrecută în Nicoleţ, dovedind că, într-adevăr, „datorită unor legi
nescrise ale psihologiei umane, am rămas ataşată emotiv de locurile unde
am copilărit”. Cu aceeaşi nostalgie se reamintesc, în ,,Memoriile” ce
deschid cartea, obiceiurile locale, fie ele specifice unor vârste/ generaţii (La
„Rob”), unor anotimpuri (,,Batozele de altădată”) ori unor minorităţi etnice
(,,Colonia romilor”).
Cum este şi firesc, în aceste secvenţe, imaginea sinelui şi imaginea lumii
în care acest sine trăieşte, aşadar binomul reprezentat de le dedans şi le
dehors, se îmbină, căci naratoarea este atentă să ofere atât istoria propriei
vieţi, cât şi aceea a colectivităţii în care trăieşte. O colectivitate care, deşi
aruncată în malaxorul unei istorii nemiloase, învaţă să înfrunte „condiţiile
72
speciale de război şi vremuri vitrege” cu o impresionată încredere în

propriul destin.
Doar în câteva secvenţe, memorialista recurge la dezvăluirea unor trăiri
considerate dintre cele mai personale, mai intime: înfiriparea (pe cale
epistolară!) a unor sentimente puternice faţă de viitorul soţ, Moise, prima lor
întâlnire faţă-către-faţă, căsătoria rapidă şi relativa dificultate de adaptare la
viaţa de familie, bucuria de a da naştere primului copil, Rodica, dar şi tăria
cu care mama a putut trece peste tragedia pierderii celui de-al doilea (,,Un
an pierdut”, ,,Mâna destinului”). Atât în aceste pasaje, cât şi în partea
mediană a cărţii, unde sunt incluse ,,Confesiunile” ce ascultă de principiile
cunoscute ale diarismului (calendaritate, simultaneitate ş.a.), s-ar putea
spune că le dedans câştigă un uşor avans în faţa lui le dehors, dar fără a face
câtuşi de puţin efortul unor dezvăluiri şocante, apăsat intimiste. De altfel, în
majoritatea capitolelor, în relaţia dintre cele trei forme identitare esenţiale –
identitatea biologică/ materială, identitatea socială şi cea proprie/ spirituală –
(cf. Muchielli 1986), o atenţie sporită este acordată identităţii sociale a
scriitoarei. Ea înregistrează, bunăoară, numeroase detalii privitoare la
adeziunea sau, dimpotrivă, la fricţiunile din sânul grupurilor din care face
parte, începând cu pubertatea şi adolescenţa petrecută în Nicolinţ ori Vârşeţ
şi terminând cu maturitatea târzie şi anii senectuţii, petrecuţi (cu excepţia
călătoriilor de plăcere sau interes profesional) în Novi Sad. În anumite
pagini mai colorate emoţional, recursul la formula jurnalului îi permite
totuşi naratoarei să îşi exprime în mod direct suferinţe ascunse cu grijă de
privirile indiscrete ale exteriorităţii în mijlocul căreia îşi duce o parte din
existenţa diurnă. Pe data de 6 noiembrie 1995, la doi ani şi jumătate după
moartea soţului, spre exemplu, îşi poate – şi ne poate – recunoaşte, cu
demnitatea obişnuită, impactul covârşitor al golului existenţial resimţit după
dispariţia soţului: „De atunci rătăcesc singură prin această viaţă, simţindu-
73
mă străină, în aşteptarea zilei când mă voi putea alătura aceluia cu care am

petrecut împreună patruzeci şi doi de ani”. Câteva luni mai târziu, pe 15
februarie 1996, mai precis, singura notaţie din caietul de ,,Confesiuni”
constă într-o rugăciune voalată, din care răzbate o mare intensitate a
suferinţei, individuale şi colective deopotrivă: „Doamne, ce se întâmplă cu
Lumea aceasta? De ce atâtea dezbinări, atâtea războaie, ură şi răzbunări?
Nu cumva se apropie ceasul când ne vei pedepsi din nou, ca pe vremea
potopului?”.
În economia ansamblului, totuşi, acest tip de confesiune intimistă este
foarte rară. Cu o discreţie remarcabilă, autoarea cărţii aproape că îşi trece
sub tăcere lipsurile fiziologice sau maladiile inerente în condiţiile rezumate
demn („Astfel au trecut aceşti ani, umbriţi de lipsurile şi greutăţile
războiului, însă efervescenţa adolescenţei ne-a dat tăria necesară ca să ne
menţinem neştirbit echilibrul sufletesc”) ori îşi sintetizează în fraze lapidare
chiar şi cele mai dureroase drame familiale („În anul 1920, Bunicul moare
în mod subit de apoplexie şi cei trei copii rămân orfani.” Sau: „Copilăria
mea s-a încheiat atunci când aveam doisprezece ani neîmpliniţi. În
primăvara aceea, a lui 1942, când ne găseam sub ocupaţie germană, familia
mea a părăsit casa parohială şi s-a mutat la bunicii din partea Mamei. Tatăl
meu, preotul Teodor Ciobanu, era grav bolnav şi nu mai putea să
servească în biserică”. Şi încă: „Clasa a IV-a de liceu am început-o, din
cauza evenimentelor legate de sfârşitul celui de-al doilea război mondial,
abia în primăvara anului 1945, dacă nu mă înşel prin luna februarie” etc.
etc.).
Discreţia aceasta ce învăluie partea întunecată a deceniilor reflectate ,,În
amurg” este justificată îndeosebi de faptul că în opul biografic al Liei
Magdu se dă mereu relief valorilor autentice precum: dragoste, demnitate,
toleranţă, solidaritate sau încredere în oameni. Valori pe care fiica de preot,
74
soţia de medic şi profesorul de limbă, cultură şi spiritualitate românească le

percepe drept singurele invariante ale unei vieţi rotunde, împlinite chiar şi
când pare a se rostui pe ideea neîmplinirii. În fapt, ceea ce autoarea
privilegiază în propriul discurs confesiv este profilul său interior, desprins
din circumstanţele biografice (fie ele simple efemeride, fie, dimpotrivă,
evenimente majore ale vieţii) şi în special rostul adânc al acestora. Or,
acesta vizează în primul rând responsabilitatea faţă de sine şi faţă de ceilalţi,
indiferent dacă este vorba de apropiaţi ori de însăşi colectivitatea –
minoritară, dar puternică! – în care trăieşte. După substanţiala secţiune de
,,Memorii, încheiată cu o cuprinzătoare dare de seamă asupra ,,Cercetării şi
cultivării limbii române” în Voivodina, Lia Magdu ne relevă în fraze fără
echivoc miza de adâncime a întregului ansamblu: „Ajunsă la sfârşitul
acestui capitol (...), îmi vine destul de greu să conchid dacă ceea ce am
făcut este mult, puţin sau poate suficient. Ceea ce rămâne sunt, de fapt, cele
câteva cărţi pe care le-am publicat şi celelalte studii împrăştiate prin
diferite reviste şi ziare (...) Nu aş vrea ca aceste rânduri să fie tălmăcite
drept o dorinţă de a crea (cuiva) o imagine favorabilă a propriei mele
persoane. Ceea ce am urmărit a fost intenţia de a da seama (în primul rând
mie însămi) de ceea ce am făcut într-o viaţă de om”.
Problema rostului consemnării confesive va reveni, de altfel, în mai
multe rânduri în volum: Lia Magdu se va mai interoga asupra necesităţii
imperioase de a condensa trăitul prin scris, dar şi asupra motivaţiei actului
scriptural. Nicăieri însă răspunsul nu este la fel de clar şi de simplu ca în
frazele citate mai sus: a da seama de sensul propriei vieţi, iată principala
responsabilitate a făpturii care, la finele unor ani „plini de jertfe şi
renunţări”, adică în amurgul propriei vieţi, nu pregetă să se scrie pentru a se
înţelege mai bine. Şi pentru a-şi putea rotunji, cu mândrie, întregul parcurs
biografic într-o formulă a cărei simplitate nu îi ştirbeşte din pregnanţă: „am
75
reuşit să fiu utilă celor din jurul meu, cât şi comunităţii din care fac
parte”...
BIBLIOGRAFIE:
1. MAGDU, Lia, ,,În amurg. Memorii, confesiuni, însemnări de
călătorie”, Editura ,,Augusta”, Timişoara – Editura ,,Libertatea”,
Panciova, 2002;
2. MUCHIELLI, Alex, ,,L‟identité”, PUF, Paris, 1986 ;
3. SIMION, Eugen, ,,Genurile biograficului”, Editura ,,Univers
Enciclopedic”, Bucureşti, 2002.
76
ÎN FOCAR
77
Lect. univ. dr. Brânduşa JUICĂ

Facultatea de Învăţători a Universităţii din Belgrad,
Departamentul din Vârşeţ
Şcoala de Înalte Studii de Specialitate pentru Educatori
,,Mihailo Palovˮ - Vârşeţ
LUCIAN MARINA ŞI DORINŢA DE A NE PRIVI ÎN OGLINDĂ
LUCIAN MARINA AND OUR DESIRE FOR REFLECTION IN

THE MIRROR
,,Suntem ceea ce iubim”
(Nichita Stănescu)
Rezumat:
Împreună cu cei care privesc cotidianul ca pe un loc de întâlnire a
trecutului cu viitorul, încercăm să surprindem în cuvinte unele fapte şi
împliniri, selectate din spaţiul cultural al românilor din Voivodina. Pentru
a fi mai degrabă înţeleşi, menţionăm că lucrarea propusă cititorului
reprezintă un prilej onorant de a face cunoscute câteva file din cartea de
nobleţe semnată de Lucian Marina, preşedintele Societăţii de Limba
Română din Voivodina, Republica Serbia. Momentele biobibliografice,
ancorate în ultimul sfert de secol, relevă un profil profesional şi creativ
recunoscut nu doar de trăitorii acestor meleaguri, ci de toţi acei care au
făcut cunoştinţă cu bunele practici promovate de Societatea de Limba
Română (S.L.R.).
Cuvinte cheie: S.L.R., organizator, animator, scriitor, perseverenţă
Summary:
Together with those who consider the present to be a place where the past
and the future meet, we are trying to convey facts and accomplishments
selected from the cultural space of Romanians in Vojvodina. In order to
make ourselves clear and easy to understand, we would like to point out
that this paper represents an honorable opportunity to reveal a few pages
from the book of nobility signed by Lucian Marina, the chairman of the
78
Romanian Language Society in Vojvodina, Republic of Serbia.

Bibliography moments, anchored in the past quarter century, reveal a
creative professional profile which is recognized not only by the
inhabitants of the mentioned province, but all those who were introduced
to the best practices promoted by the Romanian Language Society
(R.L.S.).
Key words: R.L.S., organizer, animator, writer, perseverance
În aceste vremuri vremuite credem că este deosebit de important să ne

reamintim, şi să luăm în considerare faptul că limba este elementul de
referinţă al identităţii unui popor.
Românii din Serbia, rămaşi la începutul secolului trecut la periferia
limbii lor materne, şi-au creat un climat cultural propriu şi au durat punţi de
legătură între două culturi europene, cea română şi sârbă. Trecerea lor prin
lume au pecetluit-o în instituţii culturale, de învăţământ, ştiinţifice,
spirituale, în paginile publicaţiilor şi ale cărţilor smerite sau impetuoase, şi
în toate locurile unde şi-au statornicit vorba, tradiţiile, iubirile şi tristeţile,
dorurile spuse şi nespuse ...
Conştienţi de faptul că graiul acestor locuri (citim subdialectul bănăţean)
este o zidire istorică, care şi-a impus în timp semeţia autenticităţii atât în
comunicare cât şi în viaţa artistică, nu putem ignora grija românilor din
Voivodina pentru cultivarea limbii române literare.
La nivel instituţional (şcoli, biserici, institute, presă şi îndeosebi
literatură), cu preponderenţă de la mijlocul secolului trecut, limba română
literară a devenit un factor primordial al integrării în cultura naţională şi,
prin aceasta, în cea europeană şi universală.
Dar căile care duc spre cunoaşterea firii şi a sufletulului românului
voivodinean sunt numeroase şi provocatoare, iar atunci când sunt cutreierate
cu interes şi dăruire, sfidându-se animozităţile şi rânjetul indiferenţei,
conduc spre o lume inedită, care merită să fie salvată de la uitare.
79
Societatea de Limba Română din Voivodina, Republica Serbia este unul

din organismele culturale care timp de aproape cinci decenii şi jumătate10,
are în centrul preocupărilor sale aspectul îngrijit al limbii noastre materne,
căreia îi rămânem veşnic datori.
De-a lungul anilor, activitatea continuă, bogată şi prosperă desfăşurată
de S.L.R. în domeniul culturii, ştiinţei şi artei, a fost coordonată de
reprezentanţi de seamă ai spaţiului nostru cultural. Se apreciază că S.L.R. a
obţinut cele mai importante realizări în perioada anilor 1962-1980, când în
fruntea ei a fost Radu Flora, figură emblematică a culturii românilor din
Voivodina.
Din anul 1980 în demersul istoric al S.L.R. se identifică o perioadă a

transformărilor. Preşedinţii s-au schimbat în mod frecvent11, sediul s-a
10
Societatea de Limba Română din Voivodina-Republica Serbia (S.L.R.) a fost înfiinţată în
ziua de 3 martie 1962, la Vârşeţ, (1) având ca obiectiv central studierea limbii şi
literaturii române din P.S.A. Voivodina
11
În perioada anilor 1980-1990, preşedinţii S.L.R. au fost: prof. Emil Filip (1980-1981),
înv. Aurel Trifu (1981-1983), ziaristul Vichentie Idvorean (1983-1985), prof. dr. Trăilă
80
transferat de la Zrenianin la Vârşeţ, în cadrul unor filiale s-au iniţiat noi

forme de activitate, iar statutul a fost adaptat necesităţilor vremii.
La sfârşitul anului 1990, odată cu înfiinţarea Comunităţii Românilor din
Iugoslavia (noiembrie 1990), a apărut necesitatea reprofilării S.L.R., datorită
faptului că unele activităţi s-au dublat.
Astfel, în anii care au urmat S.L.R. a devenit o asociaţie a specialiştilor
de limba română, orientată, în primul rând, spre cultivarea şi studierea limbii
române literare. În competenţa sa intră: cercetarea limbii vorbite în
Voivodina, limba folosită în presă, în emisiunile de radio şi televiziune,
probleme de dialectologie şi terminologie, literatura în limba română şi
folclorul literar. Pe lângă acestea se ocupă şi de organizarea sesiunilor
ştiinţifice şi de colaborare cu alte organizaţii de specialitate, din ţară şi
străinătate, care au un profil similar de activitate.
Din anul 1991, preşedintele SLR este Lucian Marina, care îndeplineşte
această funcţie şi în prezent.
Lucian Marina, personalitate distinsă a vieţii cultural-ştiinţifice a

românilor din Serbia, s-a născut în Zodia Leului, în ziua de 26 iulie 1954, la
Vârşeţ. Binecunoscutul animator cultural este continuator al tradiţiei
înaintaşilor, cărturari, activişti culturali, iluminişti. Sensibilitatea şi
predispoziţia pentru preţuirea frumosului, dragostea faţă de carte, istorie şi
Spăriosu (1985-1986), înv. Panta Cebzan (1987-1990), poetul Slavco Almăjan, 1990-
1991), iar din 1991 Lucian Marina, care îndeplineşte şi în prezent această funcţie
81
cultură în genere, le-a transmis, alături de soţia Steluţa, fiului Andrei (n.
1983) şi fiicei Elena Andrea (n. 1987).
Destinul lui Lucian Marina a fost să fie un bun român, născut fiind din
părinţi români destoinici.
Tatăl său, Coriolan (n. 14 decembrie 1931 - d. 9 iunie 1998), agronom
de meserie, descindea din Voivodinţ. Localitate străveche de pe Valea
Căraşului, satul Voivodinţ, supranumit Satul Voievodului, a fost atestat
documentar din anul 1446.
Mama Livia - ,,pedagog de şcoală veche” – cunoscută ca Leana,
născută Brenici, a lu' Crăciun (n. 9 august 1933 - d. 28 martie 2012), a fost
originară din localitatea Sărcia. S-a format profesional urmând studiile în
limba română la Şcoala Normală şi Academia Pedagogică „Živa
Jovanović” din Vârşeţ. Ca învăţător şi om de cultură a desfăşurat o intensă şi
rodnică activitate în domeniul învăţământului cu predare în limba română şi
al vieţii social-politice a vremii.
Meritele sale au fost recunoscute şi răsplătite cu distincţii prestigioase ca
de exemplu Medalia ,,Partizanski učitelj”/ ,,Învăţătorul partizan” şi
,,Orden rada sa srebrnim vencom”/ ,,Ordinul muncii cu raze de argint”,
distincţie pe care i-a înmânat-o personal preşedintele Tito.
Iniţierile educative în spiritul românismului, promovate în familia lui
Lucian, au fost sprijinite şi de bunicul său Aurel a lu' Păun Soare, cantor,
corist şi activist cultural la Casa de Cultură, precum şi de bunica Livia-Liva
Brenici (mai târziu Barbulov).
Devenirea intelectuală a lui Lucian Marina a început în oraşul Vârşeţ,
unde a urmat cursurile primare şi gimnaziale în limba română, la Şcoala
Generală ,,Olga Petrov-Radišić“. În anul 1973, a absolvit Liceul ,,Borislav
Petrov-Braca” din acelaşi oraş. A făcut apoi studii superioare la Facultatea
de Drept din Novi Sad, unde în anul 1978 a obţinut titlul de jurist. Este, de
82
asemenea, licenţiat al Facultăţii de Ştiinţe Politice din Zagreb, Republica

Croaţia. La toate acestea se adaugă şi faptul că este primul român din Serbia
care şi-a luat licenţa în jurnalistică.
După terminarea studiilor, Lucian Marina s-a stabilit în Atena
Sârbească, un loc de întâlnire a culturilor şi a popoarelor, şi a intrat el însuşi
în dialog cu cultura. Astfel, în perioada anilor 1978-1988 a fost crainic la
Postul de Radio Novi Sad, apoi ziarist în Redacţia comună pentru programul
în limba română la Postul de Radio şi Televiziune Novi Sad, respectiv
redactor de emisiune, de rubrică, redactor de schimb şi redactor-comentator
la Postul de Radio Novi Sad. Din anul 1988, a ocupat funcţiile de redactor-
comentator, reporter de război, redactor de emisiuni complexe şi redactor-
realizator la Televiziunea Novi Sad - Radio-Televiziunea Serbiei până în
anul 2006, continuând să fie apoi redactor-prezentator la Radio-Televiziunea
Novi Sad - Televiziunea Voivodinei.
Lui Lucian Marina, care a deţinut şi deţine funcţii responsabile, după
cum ne-a mărturisit, în esenţă nu-i place politica, din cauza metodelor
perfide, murdare, care îi sunt stranii. Amintim însă că a fost membru al
Prezidiului Uniunii Tineretului din Novi Sad, deputat în Adunarea oraşului
Novi Sad, în două mandate preşedinte al Consiliului Executiv al Comunităţii
Autoconducătoare de interese pentru tineret şi sport, în perioada când s-a
construit Centrul Sportiv şi de Afaceri din Novi Sad. I-a revenit meritul
pentru adoptarea deciziilor privind terminarea bazinelor de înot acoperite,
deoarece piscinele în aer liber au rămas neterminate decenii în şir...
83
Lucian Marina, preşedintele S.L.R.

Lucian Marina a fost şi membru al Consiliului Executiv al Congresului
(Mondial) al Românilor de Pretutindeni, membru al Consiliului Naţional al
Românilor din Uniunea Statală Serbia şi Muntenegru (în prima
componenţă). A fost ales şi prim-vicepreşedinte al Consiliului Naţional al
Românilor din Serbia, dar nemulţumit de metodele de gestiune aplicate şi
interesele personale promovate, s-a hotărât să nu mai activeze în cadrul
Consiliului Naţional.
Lucian Marina a fost membru al Uniunii Ziariştilor din Iugoslavia, iar în
prezent este membru al Asociaţiei Ziariştilor din Serbia, preşedinte al
Comitetului de înfiinţare a Uniunii Scriitorilor Români din Serbia, fondator
al Societăţii de Prietenie Sârbo-Română, al Asociaţiei de Frăţie Sârbo-
Română şi al Forumului Intelectualilor Români.
Este şi vicepreşedinte al Filialei Serbia a Forumului European pentru
Istorie şi Cultură. A fost şi vicepreşedinte al Consiliului de organizare a
Festivalului de Muzică şi Folclor al Românilor din Voivodina şi membru al
Consiliului de Administraţie a Zilelelor de Teatru ale Românilor din
Voivodina. Este fondator şi coordonator-şef al Trupei Româneşti de Teatru
Experimental ,,Talia”, membru al Juriului emulaţiei teatrale ,,Zilele de
84
Teatru ale Românilor din Voivodina” şi al Festivalului ,,Tinereţea cântă”.

Este fondator şi organizator principal al manifestării ,,Românca – Miss
Serbia” şi coorganizator al Festivalului ,,Joc Românesc”, organizat în
comun cu românii din Sudul Dunării. Este membru al Asociaţiei Istoricilor
Bănăţeni, precum şi membru al Comitetului de Cercetători al Institutului
American pentru Biografie. La fel, este redactor al publicaţiilor S.L.R. şi
redactor-şef al ziarului ,,Limba română”, membru al redacţiei ziarului
,,Secolul XXI” şi al revistei bilingve de cultură ,,Ogledalo-Oglinda” (în
calitate de coorganizator al tradiţionalelor Întâlniri ,,Scriitorii la frontieră”,
români şi sârbi din România şi Serbia), membru al Colegiului Director al
revistei ,,Cetatea lui Bucur” al Ligii Scriitorilor din România. Este redactor
al paginei WEB a S.L.R.
Lucian Marina este membru al Academiei Internaţionale ,,Mihai
Eminescu” cu sediul la New Delhi – India, Membru de onoare al Consiliului
Naţional pentru Societatea şi Cultura Română, Membru de onoare al
Centrului Universitar din Chişinău – Republica Moldova.
Este autor al mai multor cărţi importante din domeniul jurnalisticii, viaţa
literară şi socială a românilor din Serbia, iar în calitate de editor a îngrijit
zeci de cărţi, ziare şi reviste bilingve şi multilingve. S-a distins şi ca autor de
monografii şi un iniţiat colaborator de dicţionare şi al Enciclopediei
,,Personalităţi româneşti”, Editura ,,Litera International”, Bucureşti.
Lucian şi-a găsit adevărata vocaţie ca slujitor al culturii neamului, în
special în cadrul Societăţii de Limba Română din Voivodina, pe care o
consideră micro Academia de Ştiinţe a Românilor din Serbia şi pe care o
conduce cu mult elan, pasiune şi perspicacitate de un sfert de veac. În cadrul
acesteia a înfiinţat Cenaclul Literar ,,Radu Flora”, precum şi Trupa
Românească de Teatru Experimental ,,Thalia” din Novi Sad. Totul s-a
85
încununat cu înfiinţarea în ,,Atena Sârbească” a Bibliotecii Româneşti

,,Nichita Stănescu”.
Tradiţional organizează şi ,,Memorialul Radu Flora” în cinstea
renumitului om de ştiinţă român şi fondator al SLR, precum şi tradiţionala
Tabără de Creaţie - ,,Colonia Literară”. A reluat activitatea editorială şi a
înfiinţat şi o Bibliotecă virtuală, iar, ca promotor cultural, a tulburat
monotonia provincială şi a îmbogăţit viaţa culturală a românilor de la nord şi
sud de Dunăre. În permanenţă organizează noi manifestări culturale,
reuniuni ştiinţifice, cursuri de perfecţionare, ateliere de creaţie şi ale tinerilor
traducători, manifestări laico-religioase prin care contribuie la păstrarea
tradiţiilor, a identităţii şi a patrimoniului naţional.
Această activitate prodigioasă a fost încununată cu numeroase premii,
medalii, titluri onorifice şi diplome, atât în calitate de ziarist, redactor sau
publicist, editor, traducător sau analist, istoric literar, regizor sau creator.
Amintim astfel recunoştinţele Ministerului de Externe al Republicii
Federale Iugoslavia şi ale Prezidiului Voivodinei, respectiv Premiul
Radioteleviziunii Serbiei, precum şi al Televiziunii Novi Sad, pentru
succesul şi curajul prezentat ca reporter de război în Revoluţia română din
1989, apoi Premiul pentru filmul documentar ,,Românii din Voivodina”,
transmis în premieră absolută, în două ţări, în Serbia la Televiziunea Novi
Sad şi, în aceeaşi seară, la Timişoara la Festivalul Euro-Vest, eveniment
televizat de România Internaţional şi vizionat pe patru continente.
Merită menţionat şi Premiul întâi (ex echo) cucerit de Lucian Marina la
Festivalul Internaţional de Film pentru documentarul ,,Românii din comuna
Apatin”şi Premiul doi (ex echo) la Festivalul Internaţional de ETNO FILM
pentru documentarul ,,Paştele la Satu Nou“. Obiceiurile precum ,,Nedeia”,
,,Ciuraleşa”, ,,Dragobete”, ,,Mătcălăul”, ,,Rusaliile”, ,,Crăciunul” fiind, de
altfel, importalizate şi în alte filme documentare apreciate. Impresionează şi
86
cele mai noi filme documentare despre românii din Timoc precum ,,Biserica
de la Malainiţa”, ,,Crucea are putere de Biserică” (despre Troiţa de la
Sămărinovăţ), ,,Muma Pădurii”, ,,Magie şi credinţă”.
Printre cele mai importante premii este Marele Pehar la Etno festivalul
Rusia, decernat pentru filmul documentar ,,Căderea Rusalcelor”.
Pentru activitatea pe tărâm cultural, desfăşurată timp de două decenii la
actualul Institut pentru Cultură al Voivodinei, unde redactează şi revista
culturală plurilingvă ,,Most” (,,Puntea”), care apare în 14 limbi şi pentru
contribuţia la stabilirea punţilor culturale cu românii din Europa, Asia,
Africa şi America, a primit Medalia de onoare a Institutului American
pentru Bibliografie, apoi Medalia de aur a Editurii ,,Biblioteca pentru toţi”
din Bucureşti, Medalia de argint decernată de Radio Moldova şi Premiul cu
medalia ,,Pamfil Puşcariu” (cel mai bun ziarist analist român) iar, înainte de
toate cel mai însemnat premiu al culturii voivodinene ,,Scânteiele culturii”.
Lista recunoştinţelor este completată şi de: Premiul ,,Punţi culturale”,
Premiul ,,Hercules”, Premiul Poeţilor din Balcani, Premiul ,,Nichita
Stănescu”, Premiul ,,Radu Flora”, Premiul cu medalia ,,Mihai
Eminescu”, Premiul ,,Limba noastra-i o comoară”, Premiul Senatului
Universităţii ,,Aurel Vlaicu” (Arad), Premiul de Excelenţă al S.L.R..
Cu prilejul marcării jubileului 40 de ani ai Taberei de Creaţie a
Scriitorilor Români din Voivodina, supranumită Colonia Literară, lui
Lucian Marina i-a fost decernat ,,PREMIUL Taberei de Creaţie
COLONIA LITERARĂ” ,,pentru activitatea editorială” iar, Consiliul
Consultativ al Presei din Banat i-a conferit Premiul ,,Silvius Bata Miclea”
,,pentru contribuţii majore în publicistica românească din Banat în 2015”.
O recunoştinţă deosebită este Ordinul Naţional ,,PENTRU MERIT”,
în grad de ofiţer, decernat lui Lucian Marina de preşedintele României,
domnul Traian Băsescu.
87
Preşedintele României domnul Traian Băsescu a decernat în 2014

lui Lucian Marina Ordinul Naţional al României ,,Pentru Merit”
Deosebit de semnificativă este şi recunoştiinţa acordată lui Lucian

Marina de domnul Titus Corlăţean, ministrul de externe al României, cu
prilejul marcării a 150 de ani de diplomaţie românească.
În anul 2015, Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice a României i-
a decernat o ,,DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ” iar, în anul 2016,
Universitatea de Vest ,,Vasile Goldiş” din Arad i-a conferit o ,,DIPLOMĂ
DE ONOARE” pentru bogata activitate desfăşurată în domeniul ştiinţei.
Această listă de gratitudine este completată şi de un număr impresionant
de recunoştinţe ale diferitelor asociaţii culturale ale românilor din S.U.A.,
Germania, Ungaria, Ucraina, Bulgaria, Macedonia etc…
Despre Lucian Marina scrie: Enciclopedia identităţii româneşti
(Personalităţi), Dicţionarul ilustrat al scriitorilor români, Personalităţi
româneşti din Voivodina, Cărăşenii de neuitat ...
88
Aceste rânduri, lipsite de pretenţia de atotcuprindere, aspiră să ofere

oportunitatea de a cunoaşte mai îndeaproape un om de lângă noi, care se
impune prin pasiunea nobilă de înălţare a culturii neamului şi cinstirea
limbii noastre materne - ,,dumnezeiesc de frumoasă".
89
PAGINI LITERARE
90
Vasile MAN
Universitatea de Vest
„Vasile Goldiş” din Arad
LITERATURA, ARTĂ A CUVÂNTULUI.

DIN LIRICA ROMÂNEASCĂ
LITERATURE, ART OF THE WORD.

FROM ROMANIAN POETRY
Rezumat
România este ţară europeană, prin aşezare, istorie şi cultură, iar prin
calitatea de membră a Uniunii Europene, îşi păstrează vocaţia naţională
şi contribuie prin valorile sale la îmbogăţirea ştiinţei şi culturii din
patrimoniul universal. Literatura română, ca artă a cuvântului, are
numeroşi scriitori care au intrat în universalitate. Din lirica românească,
vom ilustra cu Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi, ca modele de
personalităţi ale literaturii române, poeţi a căror operă impune respectul
valorii.
Cuvinte cheie: literatură, lirică românească, Eminescu, Arghezi
Summary
Romania is an European country, by its location, history and culture, and

due to its affiliation as a member in the European Union, it keeps its
national vocation and contributes through its values to the enrichment of
the science and culture from the universal heritage. The Romanian
literature, as an art of the word, it has numerous writers who took part in
the universality. From the Romanian lyrics, we will illustrate Mihai
Eminescu and Tudor Arghezi, as role models of the Romanian literature,
poets whose writings impose the respect of the value.
Key words: literature, Romanian lyrics, Eminescu, Arghezi
91
Poezia lui Mihai Eminescu este expresia cea mai înaltă a operei
lirice.
Vorbind despre poetul Mihai Eminescu, putem afirma că:
„Poezia este dor.

Dorul l-a cântat Ion
Eminescu l-a scris,
Iar noi îl citim…”
Exprimarea dragostei – la Eminescu, atinge cele mai înalte trăiri ale

sufletului sau, cuprins de dor în așteptarea iubitei, dar și profunzimea, fără
margini, a sentimentelor de tristeţe pentru clipa fugară de fericire stinsă…
pentru că:
„Te-ai dus, dulce lumină

Și-a murit iubirea noastră
Floare albastră, floare albastră”
Cuvintele, la Eminescu, strălucesc asemenea unor bijuterii de aur menite
să transmită bucurie celor care le poartă. Ele formează tezaurul sufletesc al
literaturii române. Vorbind de Eminescu, Tudor Arghezi scria: „Într-un fel,
Eminescu e sfântul preacurat al ghersului românesc. Din tumultul dramatic
al vieţii lui s-a ales un crucificat” (Arghezi, 1973, pag. 8).
În Eminescu e dragoste și durere de dragoste.
„Dezamăgirea a dat limbii româneşti o capodoperă de amărăciune
glacială, care se cheamă Luceafărul.” (Arghezi, 1973, pag. 38-39)
……………………………………………………………………...……
„A fost o dată ca-n poveşti,
92
A fost ca niciodată
Din rude mari împărăteşti
O preafrumoasă fată
Şi era una la părinţi

Şi mândră-n toate cele,
Cum e fecioara între sfinţi
Şi luna între stele
Din umbra falnicilor bolţi

Ea părul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.
Privea în zare cum pe mări

Răsare şi străluce
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce
Îl vede azi, îl vede mâini,

Astfel dorinţa-i gata
Iar el privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata”
(M. Eminescu - ,,Luceafărul”)
„Luceafărul, spune Arghezi, trebuie socotit parte din Sfintele Scripturi,
după Apocalipsă.”
Multe dintre poeziile de dragoste ale lui Eminescu sunt romanţe şi
cântece de vioară:
93
Pe lângă plopii fătă soţ

Adesea am trecut:
Mă cunoşteau vecinii toţi,
Tu nu m-ai cunoscut
……………………………………………………………….......………
sau:
Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării
……………………………………………………………………….…..
O împlinire a visului de dragoste la Eminescu, o constituie poemul - fără

egal – al unei nunţi:
CĂLIN
(file din poveste)
………..…………………………………………………………………...
„De treci codri de aramă, de departe vezi albind
S-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint
Acolo, lângă izvoare, iarba pare de omăt
Flori albastre tremurânde în văzduhul tămâiet;”
Acolo se petrece nunta de basm a celor doi tineri – de care se bucură
întreaga natură: „iarba pare de omăt”, „pădurea de argint” „isvoarele
coboară în ropot dulce”
„Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine/Curg în râuri
sclipitoare peste flori de miere pline”/
„…Acum iată că din codru şi Călin mirele iese,
Care ţine‟n a lui mână, mâna gingaşei mirese
94
Îi foşnea uscat pe frunze poala lungă a albei rochii

Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii…”
……………………………………………………………………..……..
iar atmosfera de basm a bucuriei se amplifică prin anunţul unui greier,
care „tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi” spunând:
„Să iertaţi boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături”.
Pe lângă poezia de dragoste, Eminescu are numeroase poeme de
profundă apreciere a vieţii şi lumii sociale din vremea sa. (Epogonii, Înger
şi demon, Doină, Satira I, Satira II, Satira III, Satira IV şi desigur
capodopera sa, Luceafărul).
Clasic al literaturii române, poetul Tudor Arghezi (23 mai 1880-14 iulie
1967) este autorul a cărui operă s-a publicat în peste 50 de volume: Scrieri.
Primul său volum, Cuvinte potrivite, se deschide cu poezia Testament:
„Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe-o carte
În seara răzvrătirii care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci,
Suite de bătrânii mei pe brânci,
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,
Cartea mea-i, fiule, o treaptă”
…………………………………………………...……………………….
În poezia Psalm, poetul va spune:
„Ruga mea e fără cuvinte
Şi cântul, Doamne, mi-e fără glas
Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte
Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas”
95
Avem aici, o meditaţie lirică pe temă religioasă. Poetul se întreabă

mereu de ce „Viaţa, în veşnicie, nu este nici măcar un ceas” sau
„Tremurarea unei clipe între două veşnicii”.
Poezia lui Tudor Arghezi este un clocot al fiinţei umane, marea
nemulţumire de existenţa inegală, plină de întrebări la care nu găseşte decât
răspunsuri fictive. Arta sa poetică este unică prin valorile inedite pe care le
dă cuvintelor puse „când să-mbie, când să-njure” sau, spune poetul, „din
bube mucegaiuri şi noroi, iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”.
„Varietatea lexicului – la Arghezi – se îmbină cu nepăsarea faţă de
ierarhia convenită în felul de a-l utiliza… Contrastul dintre vigoarea, chiar
brutalitatea vocabularului, şi conştiinţa şovăitoare... fac parte din procesul
său artistic. Problema esenţială a liricii lui Arghezi este aceea a conştiinţei
lui.”
La Arghezi nu este vorba de spectacolul pe care îl oferă gândirea întru
cucerirea unui adevăr, ci de însuşi chinul gândirii (Scriitori români, 1979,
38).
La apariţia volumului TUDOR ARGHEZI Din duhul pământului, sub
egida Centrului de Cercetare a Literaturii Argheziene, din cadrul
Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad – în Colecţia de manuscrise
inedite, acad. Eugen Simion elogiază – în prefaţă, Bibliografia secretă a
unui mare poet. ,,Faptul că Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad
a înfiinţat – sub conducerea lui Baruţu T. Arghezi, un Centru de Studii
Argheziene care, iată, începe să publice acum (2012) primul volum de
documente dintr-o lungă serie. Sincer vorbind, mă bucur enorm să aflu că
mai sunt azi oameni şi artişti care se interesează de un mare poet (cel mai
important pe care l-a dat în secolul al XX-lea în limba română) şi îşi dau
seama că cercetarea culturii este săracă şi riscă să piară din istorie”
(SIMION E. 2012, pag.7)
96
Volumul Tudor Arghezi – Din duhul pământului cuprinde o serie de

manuscrise argheziene îngropate în pământul din grădina Mărţişorului.
După lectura acestui volum, putem vorbi despre „Arghezi din noi”.
Întrebat, de un ziarist, de ce a ales pseudonimul literar Arghezi, Poetul a
răspuns, pentru că zgârie! Manuscrisele lui Tudor Arghezi se referă la anii
copilăriei şi adolescenţei poetului – care ascund multe zgârieturi, care i-au
sângerat copilăria.
Tudor Arghezi voia să ascundă jertfa sa atât de timpurie, alegând să dea
cititorului doar cuvintele a căror ardere să purifice mesajul liric, plin de
strălucire şi mister.
Artist al imaginii şi al cuvântului inedit în expresia poetică, nou în
abordarea unor teme ce privesc existenţa umană, surprinzător prin detalii în
descrierea faptelor trăite, Tudor Arghezi ne-a lăsat moştenire tezaurul său
sufletesc, ca semn al nemuririi creaţiei sale literare.
Mărturie pentru arta sa literară stau şi manuscrisele ascunse în grădina
Mărţişorului, în 1948, la 68 de ani, când – notează Arghezi – era „timpul
meu de şomaj prin obligaţie, când sunt pentru literatură interzis de
regim…”
În 1943, Tudor Arghezi publică pamfletul Baroane, după care este
închis în lagărul de la Târgu Jiu. Acolo a scris piesa de teatru Siringa,
predată la Teatrul Naţional, directorului Liviu Rebreanu, dar abia în 1947
s-a jucat, tot la Teatrul Naţional, unde era director Zaharia Stancu (V.
MAN, 2009, p.70)
În perioada 1948-1952, Tudor Arghezi este arestat de mai multe ori pe
motiv politic.
În 1955, Tudor Arghezi este ales membru al Academiei Române, iar în
1965, lui Tudor Arghezi i se decernează Premiul Internaţional Herder
pentru literatură.
97
Alegându-mi ca subiect, genul liric, voi prezenta, în încheiere, câteva

reflecţii personale.
Consider că literatura, ca artă a cuvântului are menirea de-a descoperi
frumosul pe care „nu-l vedem cu ochiul liber…”
Când poetul atinge lumina, cuvintele devin viori, dimineţile au rouă pe
flori, învăţăm să ne ştim bucura… dar mai înseamnă ceva: „El, lacrimile de
pe obrazul lumii/să le şteargă ar vrea.” (V. MAN, 2011, p. 16)
Poezia poate fi o lacrimă de lumină, în care lumea te priveşte ca pe un
trecător străin.
BIBLIOGRAFIE
1. ARGHEZI Tudor, ,,Eminescu”, Editura Eminescu, Bucureşti,

1973;
2. EMINESCU Mihai, ,,Poezii”, Editura Librăriei SOCECU e comp.,
Bucureşti, 1884;
3. GENCĂRĂU Ştefan, MAN Vasile, ,,Tudor Arghezi. Din duhul
pământului”, CIRMI, Université de la Sorbonne Nouvelle, France,
Paris 3, France; „Vasile Goldiş” University Press Arad, România,
Colecţia de manuscrise, 2012, Cuvânt înainte de Eugen Simion;
4. MAN Vasile, ,,Baruţu T. Arghezi, un spirit european”, „Vasile
Goldiş” University Press Arad, România 2000;
5. ZACIU Mircea – Coordonator, ,,Mic dicţionar. Scriitori români”,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978;
98
dr.Marija NENADIŠ
Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”
Academia Română
LITERATURA ȘI COMPLEXUL PERIFERIEI

LITERATURE AND THE COMPLEX OF THE PERIPHERY
Rezumat
Lucrarea de față se ocupă de problema situării literaturii popoarelor mici
în canonul literar universal, precum și de revizuirile canoanelor naționale,
revizuirile făcute după căderea comunismului în spațiul est-european. De
asemenea, este pus în discuție sistemul de valorificare al unei opere de
artă în contextul canonului literar, rapoartele între literaturile popoarele
mici, dar și complexul aparținerii periferiei care apare la scriitorii care
fac parte dintr-o asemenea cultură/literatură.
Cuvinte-cheie: canonul literar, literaturi mici, periferie, revizuire

Summary
This paper addresses the problem of the position of small nation‟s

literature in the world‟s literary canon and the revisions of national
canons, revisions made after the fall of communism in Eastern Europe. It is
also discussed the system of validation of artistic work in the context of
literary canon, relations between small nation‟s literatures, and the
complex of belonging to the periphery that occurs among writers that are
part of small culture/literature.
Key-words: literary canon, small literatures, periphery, revisions
99
Până recent, controversa revizuirii canoanelor literare a fost reprezentată

ca o problemă publică – adică, a pășit în afara cadrelor universitare și
academice. Când spunem „canon”, ne referim la canonul oficial, acel canon
care s-a instituționalizat prin sistemul educațional și critică, deci canonul
clasic sau tradițional. Canonul este de obicei perceput și definit ca o „listă”
a operelor, nu foarte fluctuantă, deși existau scriitori care au fost ulterior
adăugați/scoși, care au trecut testul tipmului, asupra cărora s-a adus verdictul
valorii atemporale și care sunt partea permanentă a unei culturi, când e
vorba de canonul național, sau reprezintă suma a mai multor culturi și a
valorilor atemporale ale lor care rezonează dincolo de autohton, și atunci
vorbim de canonul universal. Existența a două canoane (adică, canonul
național și canonul universal) nu trebuie gândită ca o existență paralelă, fără
nici o corelație – canonul universal n-ar avea cum să se construiască fără
canonul național. Și totuși, canonul literar, fie el național sau universal,
această listă a valorilor în primul rând estetice, câteodată știe să dea greș. În
primul rând, canonul e ceea ce e antologic; dar, nu trebuie să uităm că totul
ce e antologic nu este și prezent în sistemul educațional, și, mai ales, că
nimic din ceea ce lipsește de pe această listă a aprecierilor nu apare în
sistemul educațional.
Revizuirea canonului, fie național, fie universal, în mare parte a încurcat
lucrurile, în loc să le simplifice, cum inițial a avut de gând.
Dacă e să vorbim de canoanele naționale, fiecare țară se luptă singură cu
sine și demonii săi – în anumite situații această luptă a făcut mai mult rău
decât bine, valoarea unei opere adesea fiind încurcată (intenționat sau nu) cu
valorile morale ale artistului – iar revizuirea canonului literar universal a
reușit formidabil să ne stupefieze și să trăzească spiritele adormite. În marea
explozie a părerilor, care acum numai aparțineau doar celor chemați să-și
spună părerea – ne referim la critici literari și profesori, cercetători științifici
100
– s-a încercat descompunerea canonului oficial, pentru a lungi, extinde,

destinde această listă, de parcă e așezată pe patul lui Procust. Deodată, au
apărut sau, mai bine zis, publicul larg a auzit de canoanele literaturii
negrilor, literaturii gay, literaturii feministe etc. Și de aici s-au născut și
problemele în sistemele educaționale, mai ales în Occident – necesitatea de a
introduce cursuri suplimentare, mai ales la universitate.
Întrebările și problemele se țineau șir, vocile deveneau din ce în ce mai
ascuțite și mai tăioase, tot mai rar un gând a fost zis până la capăt, iar la o
soluție oficială și arhicunoscută – nu s-a ajuns. Dezbaterile se țineau lanț,
(Benton 2000:169) vorbește despre aceste „războaie ale canonului” între
„cei care susțin canonul unic și cei care promovează pluralismul”,
grupuri marginalizate insistau asupra necesității mai multor canoane,
susținându-l pe Knox și cartea sa ,,The Oldest Dead White European Males
and Other Reflections on the Classics”, sugerând discriminarea care poate
fi observată în canonul unviersal actual, care este dominat de „bărbații morți
din Europa”. Pe de altă parte, Altieri (1990) susținea că funcția canonului
este și întotdeauna a fost recunoașterea, păstrarea și recomandarea textelor
generațiilor viitoare, și că acest canon e o formă instituționalizată de
expunere a omenirii unui spectru de atitudini idealizate, iar Kennedy (2011)
continua pe aceeași linie, considerând canonul un instinct de „păstrare a
cunoștiințelor și valorilor tradiționale în pofida timpului.”; Guillroy susține
că formarea canonului trebuie înțeleasă ca o distribuire a „capitalului
cultural” în școli – într-o cultură cu „acces universal”, textele canonice nu
vor fi percepute ca „monumente fără viață” sau ca „dovezii de distincție a
claselor” (Guillroy 1993: 340).
Jeremy Hawthorn (1998:26) spune că propunerea altor canoane, nu ca
înlocuirea celui inițial, ci doar ca o alternativă la cel existent, lovește în
universalitatea canonului în sine, care se baza pe această idee, iar în sensul
101
tradițional, dacă există mai multe canoane, atunci nu mai există nici un
canon. Dar, cu toate acestea, canoanele noi, totuși, s-au format. Toate aceste
grupări care au primit propriile canoane acum singure trebuiau să găsească o
soluție la veșnicele probleme: cine și ce trebuie inclus în canon? Evident,
dacă toții scriitorii ar fi intrat pe lista canonului grupării căreia aparțin s-ar fi
eliminat funcția canonului, dar, pe de altă parte, ce valori estetice trebuie
impuse? Dacă se preiau valorile care sunt deja aplicate în canonul universal,
scriitorul care indeplinește aceste cerințe ar face parte, automat, din canonul
universal, iar dacă nu se aplică acest principiu riguros de valorificare, care e
atunci scopul unui canon separat?
Pe de altă parte, care este principiu prin care aparții unui canon anumit?
O fi vorba de o decizie personală/biologică a scriitorului sau e vorba de
subiectul abordat într-o carte? Oare trebuie scriitorul să se pronunțe oficial
despre apartenența unui grup anume pentru a fi luat în considerare? Și ce se
întâmplă cu literatura seculară, până acum? Vor fi retrași de pe lista
canonului universal toți scriitorii care acum au un canon al propriei
apartenențe? Sau va exista un scriitor pe mai multe liste? Sau, și acum
vorbim pur ipotetic, există vreo șansă ca aceste canoane noi să se dezică de
trecutul (presupus) al său și să accepte doar pe cei care au apărut și au creat
imediat înainte sau după apariția canonului?
În toată această furtună a ideilor și schimbărilor, canonul literar
universal, despre care inițial s-a discutat, s-a trezit pus la o parte, cu lista sa
inițială încă intactă, neschimbată, fără adaosuri sau ștergeri majore. Cumva,
el a fost uitat, dacă nu total, atunci într-o mare măsură. Și, ușor-ușor, toată
împărțeala și stabilirea noilor canoane s-a terminat și aparent s-a intrat într-o
perioadă de liniște: cei care se considerau neîndreptățiți, marginalizați pentru
aapartenența unui anume grup, acum puteau să ofteze ușurați, primind
propria listă și posibilitatea de creație antologică proprie, iar canonul literar
102
universal, cel clasic și oficial, a rămas aproape neatins – poate doar ușor
zbuciumat de aceste schimbări.
Dar, între timp, au apărut alte schimbări majore. Zidul de la Berlin a fost
demolat, Europa, într-un final, și-a deschis și celălalt ochi, grupuri
marginalizate deodată au fost înlocuite de întregi popoare marginalizate.
Aceste popoare, ștergându-se de praful istoriei și politicii, privind spre ceea
ce e dincolo de gardul comunist impus, uitându-se întâi spre sine și apoi ce
se află în față, au constatat că, cumva, ei din nou sunt neîndreptățiți și că
acum sunt îngrădiți de un alt zid. În momentul în care globalizarea,
integrarea și interculturalul au devenit o mantra zilnică pentru aceste
popoare, un fel de religie nouă și un Tatăl Nostru nou, au observat,
stupefiați, că acum sunt „mici”. Fie vorba de limbile „mici”, fie literaturi
„mici”, fie culturi „mici”. Și cum altfel să înțelegi și pe asta, decât
peiorativ?! Sute de ani de existență și perseverență, creație și păstrare, în
pofida tuturor loviturilor, acum, deodată, sunt „mici”. Și complexul
inferiorității/marginalității se agravează; acest complex nu a apărut, totuși,
din senin, el se cumula și creștea pe parcursul întregului secol XX –
suficient e să ne gândim la fraza lui Ionesco: „Dacă eram francez, eram
poate genial” (cf. Simion, 2012:78).
În momentul schimbărilor șocante apărute în anii nouăzeci, în unele țări
schimbările erau mai sângeroase, în altele mai puțin dureroase, a început,
mai întâi, revizuirea propriilor canoane. În unele țări, cum e România, o
singură împușcătură a dat totul peste cap, canonul național, mai mult sau
mai puțin, se scria din nou, iar lista celor mai importante lucrări a fost
alcătuită sub influența mai puternică a politicii, decât a esteticii. Și totuși,
unii scriitori foarte buni au scăpat de acest destin, dar mulți alții au fost
aruncați sub roțile acestui timp nou. Dar, nu doar România a fost cea care și-
a schimbat canonul literar – alte exemple găsim în Cehoslovacia și
103
Iugoslavia, unde lista a devenit mai scurtă prin simpla tragere a noilor
granițe. Două decenii mai târziu, pare-se că aceste canoane naționale s-au
stabilit, că au adus decizia ce e valoros și ce nu e, și acum a venit timpul să
se prezinte lumii în această haină nouă și strălucită și să ofere ceea ce au ei
cel mai bun, sau ce cred ei că e cel mai bun.
Am greși dacă afirmăm că scriitorii est-europeni, indiferent de ce
perioadă sau epocă am vorbi, nu fac parte din canonul universal. Ei există pe
această listă, acest fapt e indiscutabil. Dar, ei sunt atât de puțini, încât
reprezintă excepția unei reguli. Și printre cei puțini, și mai puțini se pot găsi
în manualele școlare și curiculumul școlar din străinătate. Felul în care
scriitorii din această zonă sunt priviți de către Occident poate fi
exemplificat: în cartea lui Pascal Casanova, ,,The World Republic of
Letters”, pe pagina 95, putem citi următoarele: „singura posibilitate [...] ca
un iugoslav în jurul anului 1970 (cum a fost Danilo Kiš) să se opună
condițiilor estetice care le impunea Moscova [...] a fost să se întoarcă spre
Paris.” Ar fi fără rost acum să cităm din intrviurile cu Danilo Kiš, inutil ar fi
să explicăm poziția Belgradului față de Moscova, toate ar fi degeaba –
logica lor e următoarea: toate țările comuniste au fost închinate Moscovei,
deci și Iugoslavia făcea la fel. Nu am intenția să intru în detalii despre
Danilo Kiš, nici să susțin că Danilo Kiš și cazul lui e egal cu atâtea alte
(numeroase) destine scriitorești din alte țări. Intenția a fost să arăt cât de
puțin, de fapt, se știe despre această parte a lumii, cât de mult lucrurile se
generalizează și cât de mult se greșește.
Dar, să ne întoarcem la literaturile „mici” și canonul universal. Deci,
după ce Europa de Est s-a spălat pe față și s-a pieptenat, și-a scurtat unghiile
și s-a spălat pe dinți, s-a reorganizat cu turbulențe mai mari sau mai mici, a
zâmbit larg și a început să traducă și în stânga și în dreapta, tot ce credea că
are de oferit, că ar putea fascina, surprinde. În acest avânt, cel mai mult se
104
traduceau lucrările nou-apărute, cele contemporane, în intenția de a arăta că,

în pofida lucruruilor, viața literară și artistică nu s-a oprit, ca ține pas cu
restul lumii. Și fiecare stat separat, fiecare cultură „mică” și literatură
„mică” aparte, au pornit în cucerirea și fermecarea canonului literar
universal și a Occidentului. Premiul Nobel a devenit simbolul reușitei unei
întregi națiuni, nu doar a unui singur scriitor sau a unei singure opere. A fi
propus pentru acest premiu a devenit egal cu acceptarea și valorificarea
estetică a întregii existențe artistice a unui popor. Premiul a fost unul dintre
puține posibilități ca lumea să audă de o țărișoară pe care, în cele mai multe
cazuri, nu o poate găsi nici pe hartă.
Din păcate, toți acești pași și toate aceste încercări nu au produs rezultate
dorite. Dacă se scria despre totalitarism, dacă se publicau jurnalele și
memoriile (sau versiunile lor romanțate), pentru multe țări însemna că vor
atrage atenția Vestului. Dar, Vestul repede a obosit de acest tip de scriere,
multe cărți de acest tip începeau să semene între ele, făcând tot mai puțină
diferență între un jurnal din România și unul din Polonia sau Cehia și
Slovacia, și a continuat mai departe cu viața, așa cum s-a obișnuit. Din nou
literaturile „mici” s-au aflat într-un impas: pe de o parte au încercat să se
egaleze cu Vestul, să se „integreze” și să arate egalitate, dar Vestul nu era
atât de atras, gândindu-se că „avem din-astea și acasă, mai mult decât ce
avem nevoie”; pe de altă parte, ceea ce a fost unicat, ce nu exista niciunde
altundeva, ceea ce fiecare destin, fiecare carte oferea ca original, repede a
produs saturație. Și acum ce? Și ce facem cu toți ceilalți care, din cauzele
istorice, nu au fost traduși și prezentați când era timpul? Pe ei să-i uităm? O
întreagă istorie a literaturii naționale să lăsăm la nivelul canonului național,
iar de acum, de azi, să pornim în cucerirea lumii? Unde e soluția?
Soluția, soluția nebunească, se impune singură: dacă deja clădim o lume
nouă unde totul și toți suntem conectați, după ce am dărâmat ce nu era bun,
105
ce nu funcționa, de ce atunci nu declarăm sfârșitul canonului, să-l dărâmăm

și pe el până la temelii, și să o luăm de la capăt, aplicând valorile estetice
asupra tuturor cărților, indiferent de proveniență, frățește? Nu se poate
declara sfârșitul canonului la fel cum nu se poate declara nici sfârșitul
gravitației. Strigând „Jos canonul!” se exprimă fie retragerea personală din
lupta pentru aderare la listă fie, într-un fel sau altul, întoarcerea la un tip de
gândire totalitar în care abia trebuie decis ce se va citi și ce nu, lăsând un
spațiu prea mare pentru jocurile și înțelegerile dubioase. Sfârșitul canonului
ar însemna o perioadă foarte lungă în care am fi stat față-n față cu milioane
și milioane de titluri, care nu sunt puse pe rafturile cuvenite, unde am și
putea găsi câte un bob de grâu într-o mare de neghină, dacă avem norocul să
nu ne pierdem printre cuvinte. Soluția, mai moderată și, poate, mai
funcțională, ar fi să învățăm să trăim cu canonul existent – îl putem aprecia
și-l putem folosi – dar nici într-un caz n-ar trebui să avem absolută înredere
în el, ci să insistăm în continuare asupra schimbării lui treptate.
Literaturile „mici” au de ales între două drumuri, aparent: unul ar fi să
continue cu o imitare, mai mică sau mai mare, a trend-ului dictat de literaturi
care sunt majoritare în canonul literar universal, să rămână la status-ul quo,
să se traducă în continuare în acele limbi mondiale, „mari”, și să se spere că
la un moment dat vor fi apreciate; al doilea drum ar fi o încercare de o nouă
revizuire a canonului național, să se aducă o rânduire în propriile liste,
înainte de o nouă încercare de cucerire a celor „mari”. Dar, ca și în orice
poveste, și aici apare o a treia cale, pe care de obicei merge al treilea fiu, o
cale care e și cea mai grea și cea mai ispititoare, dar care la final aduce
reușită: toate aceste literaturi „mici”, care încercau până acum să se afirme
singure, ar trebui mai întâi să arunce o privire în jurul său, să înceapă să-i
traducă pe vecini, să se susțină și să se promoveze reciproc. Dacă noi nu ne
106
cunoaștem suficient de bine pe primul vecin, de ce ar fi vrut alt cineva să-l

cunoască?
BIBLIOGRAFIE:
1. Altieri, C. ,,Canons and Consequences: Reflections on the Ethical

Force of Imaginative Ideals”. Illinois, North-western University
Press, 1990
2. Casanova, Pascal. ,,The World Republic of Letters”, Harvard
University Press, 2007
3. Guillory, J. ,,Cultural Capital: The Problem of Literary Canon
Formation”. The University of Chicago Press, Chicago, 1993
4. Hawthorn, Jeremy. ,,A glossary of Contemporary Literary
Theory”, Arnold, London, 1998
5. Kennedy, G. ,,The Origin of the Concept of a Canon and Its
Application to the Greek and Latin Classics” in Gorak, J. ,,Canon
vs Culture”. Garland Publishing, New York, 2001
6. Knox, Bernard. ,,The Oldest Dead White European Males and
Other Reflections on Classic”, W.W.Norton & Company, 1994
7. Simion, Eugen. ,,Tânărul Eugen Ionescu”, Univers Enciclopedic
Gold, București, 2012
8. Benton, M. ,,Canons Ancient and Modern: the texts we teach”.
Educational review 52 (3), p. 269-277
107
Conf. univ. dr. Carmen DĂRĂBUŞ
Centrul Universitar Nord din Baia Mare, Facultatea de Litere,
Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, România
FEMEIA-PROPRIETATE. EMILE ZOLA ȘI

LIVIU REBREANU
WOMAN-PROPERTY. EMILE ZOLA AND LIVIU REBREANU
Rezumat
Literatura mediului rural a pendulat între reprezentări idilice, realiste și

naturaliste, cu toate că naturalismul este văzut de o parte a teoreticienilor
curentelor literare ca o diversificare a realismului. Din ultimele două
perspective, scriitorul trebuie să fie un bun observator al epocii și al
mediului în care trăiește. Emile Zola și Liviu Rebreanu aduc, în grade
diferite, coduri de investigație literară naturalistă și realistă. Redarea
mediului rural francez și al celui românesc au ca pretext narativ drama
posesiunii și păstrării pământului, tramă în care femeia este un instrument
erotic de seducșie, ce trece din posesia familiei de apartenență în cea a
soțului. Proprietatea funciară este investită afectiv mai puternic decât
personajele feminine.
Cuvinte-cheie: literatură română, literatură franceză, proprietate, realism,

naturalism.
Summary
The rural literature swung between idyllic, realistic, and naturalistic

representations, although the Naturalism it is considered by a part of
theorists of literary currents as a Realism diversification. By the sight of
two last perspectives, the writer should be a good observer of his epoch
and his milieu. Emile Zola and Liviu Rebreanu bring, in varying degrees,
codes of realistic and naturalistic literary investigation. The representation
of French and Romanian rural areas has as narrative pretext the drama of
108
procuring and keeping the land, in which scenario the woman is just an
erotic instrument of seduction, passing from the native family possession in
the husband‟s possession. The land is affective invested more than the
feminine characters.
Keywords: Romanian literature, French literature, land, Realism, Naturalism
Observatori şi cunoscători ai epocii lor, Zola şi Rebreanu explorează

zone socio-umane superficial ori idilic abordate anterior. În fond, codul
estetic realist este dependent de polemica deschisă cu romantismul, căruia i
se reproşează apetitul pentru extraordinar, ignorând preocuparea pentru
cotidianul aparent banal.
Dacă literatura franceză a creat, a girat şi a ordonat curente şi orientări
artistice, literatura română le-a conturat, mult timp, în simbioză, astfel că nu
putem despărţi cu fermitate clasicismul de realism, tot aşa cum nici
naturalismul lui Zola nu poate fi despărţit de realism din care, de fapt, se
iveşte. Mimesisul aristotelic este prezent atât în clasicism, cât şi în realism-
naturalism.
Literatura română a fost puternic influenţată de cea franceză;
efervescenţa secolului XIX absoarbe romantismul, clasicismul, realismul şi
naturalismul în scrierile paşoptiştilor, în proza lui Nicolae Filimon şi în cea
a marilor clasici Caragiale, Slavici şi Creangă.
O limpezire a codurilor estetice vine abia în prima jumătate a secolului
XX, care vitalizează terminologiile estetice cunoscute, dar şi inovează.
Realismul obiectiv al lui L. Rebreanu şi cel subiectiv al Hortensiei
Papadat-Bengescu nu este străin de psihanaliză, de legile eredităţii, pentru
că se raportează la principii şi metode literare consacrate în Europa.
Aparţinând unor secole diferite – Zola, secolului XIX, iar Rebreanu,
secolului XX, ei surprind constante ale naturii umane care nu au a face cu
spaţiul şi cu timpul.
109
După 1870, interferându-se cu realismul, pe care nu-l contrazice, ci-l

diversifică, naturalismul concurează cercetarea din domeniul ştiinţelor
naturii; dacă pentru realistul Balzac tipologiile umane pot fi grupate în
funcţie de mediul social în care s-au format, precum vieţuitoarele în funcţie
de habitat (luându-şi-l ca model pe naturalistul francez Buffon), pentru
naturalişti hotărâtoare este ereditatea; cu toate acestea, ei nu au putut ocoli
mediul social, pentru că ereditatea are nevoie de un context de manifestare:
„naturalismul este un copil al realismului (cu care terminologie a fost mult
timp şi mai e uneori confundat), dar un copil născut cu grave diformităţi
«fizice» şi cu «tare morale»”1
Pozitivismul lui Auguste Comte şi al lui H. Taine cere verificarea
ipotezelor, aplicabile şi în studiul faptelor sociale, astfel că literatura şi
istoria participă la cunoaşterea omului, a destinului său în contextul
civilizaţiei prin adevărate documente psiho-sociale.
De asemenea, concepţiile deterministe ale experimentaliştilor Claude
Bernard şi Lucas, mai ales în domeniul eredităţii, al temperamentului şi
fiziologiei devin instrumente de lucru în arta literară.
La început de secol XX, Rebreanu vorbeşte despre necesitatea
transcenderii datelor ştiinţifice, pentru că personajul e tipologie şi
individualitate specific umană în acelaşi timp, depăşind regnul animal al
categorisirilor; filosofia bergsoniană deja şi-a spus cuvântul şi în
influenţarea literaturii române interbelice; „A crea oameni nu înseamnă a
copia după natură indivizi existenţi. Asemenea realism sau naturalism e mai
puţin valoros ca o fotografie proastă. Creaţia literară nu poate fi decât
sinteză – Omul pe care-l zugrăvesc o fi având şi trebuie să aibă asemănări
cu mii de oameni, cum au şi în viaţă toţi oamenii, dar trăieşte numai prin
1
Ovidiu Drâmba, ,,Istoria literaturii universale”, vol. II, Ed. Saeculum, Bucureşti,
1997, p. 363.
110
ceea ce are unic şi deosebit de toţi oamenii şi din toate vremurile. Unic e
însă numai sufletul.”22 Cerinţa sincerităţii faţă de sine şi faţă de artă, despre
care Rebreanu vorbeşte adesea, este un element de modernizare a artei
narative româneşti, în acord cu proza europeană. Şi E. Zola vorbeşte despre
necesitatea evitării generalizării, chiar dacă elemente ale ei trebuie păstrate
prin elementele esenţiale, care fac accesibilă opera literară.
Romanul Pământul face parte din ciclul Rougon-Macquart, o
istorie „naturală şi socială”, cum o numeşte Zola, a două ramuri pornite
dintr-un trunchi comun: ramura legitimă, Rougon, şi ramura ilegitimă,
Macquart. Ambele o au la origine pe Adélaïde Fouque; rămasă văduvă
după moartea lui Rougon, va da naştere unei ramuri ilegitime, împreună cu
contrabandistul Macquart. Şi apariţia acestui roman stârneşte proteste
(Protestul celor cinci, un grup de autori frustraţi de constanta lipsă a
notorietăţii), fiind acuzat de faptul că ar fi exploatat doar sordidul,
dezgustătorul naturii umane, mecanismele fiziologicului. Tudor Vianu
observă aceeaşi exploatare a fiziologicului, dar cu rezultate remarcabile la
nivel artistic; acuza secolului XIX devine o calitate, după ce „gheaţa a fost
spartă”: „senzaţia organică ocupă un loc mare în toate romanele lui
Rebreanu, în care viziunea naturalistă a omului reţine în primul rând
aspectul lui animalic. Sudoarea, frigul, zecile de fiori care zgâlţâie trupul
omului, toate componentele organice ale emoţiilor, reapar în nenumărate
descrieri pe care scriitorul le doreşte puternice, directe, zguduitoare.”3
Ambele romane au în centru ideea de pământ, în jurul căreia se creează
conflicte, se desfăşoară energii esenţiale, afectele germinează ca pământul
însuşi, universuri interioare se constituie, se reconstituie, se prăbuşesc.
2
Liviu Rebreanu, în ,,Romanul românesc de interviuri”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p.
41.
3
Tudor Vianu, ,,Arta prozatorilor români”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, pag. 317.
111
Simbolistica acestui element este vastă, fiind văzut ca: „substanţă

universală. Glia este fecioara pe care a pătruns-o sapa sau plugul,
fecundată de ploaie şi de sânge, care sunt sămânţa Cerului. Universal
vorbind, pământul este o matrice. Pământul şi glia simbolizează funcţia
maternă. Ea dă viaţă şi o ia înapoi. Asimilat cu muma, pământul este un
simbol de fecunditate şi de regenerare. El naşte toate fiinţele, le hrăneşte,
apoi primeşte germenele fecundator.”4 Cele două romane sunt concepute
circular; hora satului cu funcţie ordonatoare social deschide şi închide
romanul ,,Ion” (iniţial în bătătura Todosiei lui Maxim Oprea, la sfârşit,
sărbătorirea noii biserici realizată de preotul Belciug), iar personajul Jean
Macquart deschide şi închide trist romanul ,,Pământul”. Acest personaj
ilustrează un moment al devenirii ramurii ilegitime; întors acasă din armată,
doreşte să-şi reia vechea meserie de tâmplar, iar în final pleacă în armată
pentru a-şi apăra patria, de fapt este o fugă de sine şi de faptele pe care le
lasă în urmă. Fiu al lui Adélaïde Fouque şi al contrabandistului Macquart,
suportă violenţele unui tată iresponsabil şi este deposedat de partea sa de
avere de către fratele legitim, Pierre Rougon. Ion Pop al Glanetaşului – ţăran
dintr-o mică localitate transilvană, Prislop -, din romanul lui Rebreanu
suferă frustrarea lipsei de pământ – pe care-l avuse, dar tatăl beţiv şi
delăsător îl pierduse. Dorinţa de a poseda pământ cu orice preţ
caracterizează un întreg clan – al lui moş Fouan (tatăl lui Buteau, al lui Fany
şi al lui Delhomme-Jesus Christ) – în romanul francez. Buteau este copilul
cel mic al familiei, dar şi cel mai lipsit de scrupule. Adevărata relaţie erotică
pe care o au Buteau şi Ion este cu pământul, condiţie a existenţei lor în sine,
dar şi în cadrul societăţii. Gesturile lor de tandreţe şi de senzualitate nu sunt
adresate făpturilor umane: „Buteau făcu gestul său instinctiv, se aplecase,
4
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, ,,Dicţionar de simboluri”, vol. III, Editura Artemis,
Bucureşti, 1995, pag. 40.
112
luase un pumn de pământ şi-l apropiase de gură, ca pentru a-l gusta. Pe

urmă, cu o încreţire prostească a nasului, păru să-l declare cel mai bun din
toate şi, lăsându-l să curgă încetişor printre degete, spuse că era bine să i se
lase lui parcela, altminteri cerea împărţirea.”5 O patimă profundă
dovedeşte şi Ion: „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l.
Simţea o plăcere atât de mare văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă
în genunchi şi să-l îmbrăţişeze. I se părea mai frumos, pentru că era al lui.
Iarba deasă, grasă, presărată cu trifoi, unduia ostenită de răcoarea
dimineţii. Nu se putu stăpâni. Rupse un smoc de fire şi le mototoli pătimaş în
palme.”6
Fascinaţia, emoţia puternică o trăieşte în faţa brazdelor; scena cositului,
cea a sărutării pământului – glasul pământului – după cum se numeşte şi
prima parte a romanului sunt copleşitoare. Instinctul pur al posesiunii îl
depăşeşte pe cel al altor arivişti din literatura română, precum Dinu Păturică
din romanul lui N. Filimon, ,,Ciocoii vechi şi noi” sau Tănase Scatiu al lui
Duiliu Zamfirescu; în relaţia nemijlocită cu pământul, există adevărate
momente de măreţie.
Personajul lui Zola este construit după reţeta naturalistă a fatalismului
ereditar; dar şi Nicolae Manolescu7 pune eşecul lui Ion pe seama unei
„fatalităţi biologice”, pentru că personajul trăieşte conflicte natural-
biologice, cu directă trimitere la ideea de instinct, nu moral-psihologice.
Buteau îşi seduce verişoara, pe Lise Mouche, o lasă însărcinată şi o ia de
nevastă doar peste trei ani, când moşteneşte averea tatălui ei, iar Buteau intră
în casa celor două surori, Lise şi Françoise, ca un adevărat stăpân al
pământului lor; implicit o ia în posesie şi pe sora nesedusă încă: „i se va
5
Emile Zola, ,,Pământul”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p.33.
6
Liviu Rebreanu, ,,Ion”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1980, p. 42.
7
Nicolae Manolescu, ,,Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc”, vol. I, Editura
Minerva, Bucureşti, 1980.
113
smulge mai degrabă o mână, niciodată nu va scăpa din gheare parcela de la

Cornailles, de pe marginea drumului care acum măsura aproape trei
hectare.”8 Relaţia cu nou-dobândita proprietate este una de-a dreptul
erotică; pământul „era al lui, voia să-l fecundeze până la pântece”9. Se
dăruieşte muncii câmpului cu frenezia dăruirii într-o relaţie umană; în
sezonul gol pentru muncile agricole, păstra aceeaşi relaţie senzuală,
vizitându-l, pipăindu-l, strivindu-l între degete, asigurându-se că nu-i
lipseşte nimic. Ion Pop al Glanetaşului o seduce pe Ana Baciu, faţă de care
nu are nicio afecţiune şi pe care o ia de nevastă după aprige negocieri cu
tatăl acesteia, unul dintre oamenii înstăriţi din sat, Vasile Baciu. Pentru o
perioadă îşi înăbuşe „glasul iubirii” în favoarea „glasului pământului”,
renunţând la Florica, femeia iubită, săracă şi ea, având ca prioritate ocuparea
unui loc privilegiat în comunitatea satului, unde ierarhiile sunt dictate de
valoarea proprietăţii: „Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana
avea locuri, şi case, şi vite multe…”10 Pentru Vasile Baciu, Ion nu este decât
„calic ţanţoş” şi „sărăntoc”. Ion se lasă cuprins de acelaşi ritual erotic, mai
ales după ce-şi convinge socrul să legalizeze donaţia, ignorând prezenţele
umane: „Se opri în mijlocul delniţei. Lutul negru, lipicios îi ţintuia
picioarele, îngreuindu-le, atrăgându-l ca braţele unei iubite pătimaşe. Îi
râdeau ochii, iar faţa toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. Îl
cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrăţişeze huma, să o crâmpoţească în
sărutări. […] Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în
genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-
n sărutarea aceasta grăbită, simţi un fior rece, ameţitor…”11 Până atunci,
nu-şi permite slăbiciuni în calea planurilor sale, astfel că alungă din minte
8
Emile Zola, op. cit., p. 183.
9
Ibidem, p. 184.
10
Liviu Rebreanu, ,,Ion”, p. 18.
11
Ibidem, p. 313-314.
114
întâlnirea cu Florica, ştiind că prioritatea imediată este seducerea Anei într-o

lume în care calităţile sale nu contează, atâta timp cât locul său în
comunitate este marginal: „Totuşi în fundul inimii lui rodea ca un cariu
părerea de rău că din atâta hotar el nu stăpâneşte decât două-trei crâmpeie,
pe când toată fiinţa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai
mult…Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic i-a pizmuit pe cei
bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă
pământ mult, trebuie!”12 Renunţarea temporară la Florica nu este fără
ezitări, fără zbucium interior, dar priorităţile sunt deja ordonate şi ele sunt
generate mai ales de frustrări: „Deodată Ion oftă lung şi, îmbrăţişând cu o
iubire pătimaşă pământurile adormite, îngâna ca şi când ar fi vorbit cu
sufletul său:
- Ce să fac?... Trebuie s-o iau pe Ana!... Trebuie!...”13 Ion şi Buteau
consideră femeia un simplu instrument de a accede la proprietate şi de a-şi
rezolva frustrările sociale. Cele două cupluri ipotetice, potrivite social – Ion
şi Florica, Ana şi George Bulbuc – nu se constituie, astfel apar răsturnări în
lumea satului, cu final tragic. Ion îi dă Anei iluzia că ea l-a cucerit, în timp
ce el ţese minuţios capcana în care ea va cădea. Dorinţa de posesie se
manifestă naturalist; aşa cum remarcă Ov. S. Crohmălniceanu, „nu din
inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică
oricărei fiinţe reduse. Un om inteligent s-ar fi informat asupra formalităţilor
întocmirii actului dotal, ar fi vârât pe socru într-un cerc de fier procedural.
Dimpotrivă, Ion, naiv, se mulţumeşte cu simpla făgăduială şi cade într-o
bucurie de proprietate nebună.”14
12
Ibidem, p. 45.
13
Ibidem, p. 65.
14
Ov. S. Crohmălniceanu, ,,Literatura română între cele două războaie mondiale”, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1972, p. 270.
115
Ion nu-şi depăşeşte condiţia de fiinţă cvasiprimitivă; după ce îşi satisface

instinctul de proprietate, şi-l satisface şi pe cel afectiv-erotic în relaţia cu
Florica, dar la fel de lipsit de prudenţă şi de discernământ, fapt ce-i va aduce
o moarte violentă, aşa cum i-a fost şi viaţa. Condamnat moral de tatăl Anei
pentru felul în care vrea să parvină, Ion nu face decât sa repete experienţa
acestuia, care ajunse „proprietar” prin aceleaşi metode; ceea ce-i desparte pe
cei doi este atitudinea pe care o au după ce pun mâna pe avere: Vasile Baciu
îşi respectă soţia, ba chiar nutreşte afecţiune pentru ea, în timp ce Ion şi
mama lui, Zenobia, o maltratează nemotivat, o umilesc, tatăl îi devine ostil –
totul o va împinge la sinucidere. Vede că nu este iubită numai atunci când
vrea ea să vadă, în ciuda evidenţelor. Pendularea între „glasul pământului”
şi „glasul iubirii” devine un permanent proces de autosugestie: „Cum s-o ia
[…] dacă toată zestrea ei e un purcel jigărit şi câteva bulendre vechi?
Dragostea nu ajunge în viaţă… Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie
să fie temelia. Şi îndată ce zicea aşa, se pomenea cu gândurile după
Ana…”15 Instinctele sale de proprietate o vizează şi pe femeia iubită,
Florica, având reacţii primitive tipice: nu înţelege de ce Florica se mărită cu
George Bulbuc după ce el însuşi se însoară cu Ana. Dorinţa lui era de a avea
destul timp ca după ce şi-a satisfăcut valenţa socială, Florica să aştepte ca
Ion să şi-o satisfacă şi pe cea erotică; implicit, calcă în picioare, cu un
egoism extrem, demnitatea ambelor femei, aşa cum procedează şi Buteau. În
cucerirea ulterioară a Floricăi pune aceeaşi patimă ca în dobândirea
pământului: „Tot a mea trebuie să fii tu! zise bărbatul pe urmă când Florica
îşi lega năframa, gata de plecare. Să ştii bine că fac moarte de om şi tot a
mea ai să fii!”16 Numai că cel ucis de sapa lui George – unealtă dragă lui –
va fi tocmai el. Aşa cum remarcă Titu Herdelea, care anterior îl susţinuse,
15
16
Ibidem, p. 366.
116
Dumnezeu i-a dat cu o mână averea, dar cu cealaltă i-a luat minţile.
Încercările sale de a-l pondera, de a-i estompa instinctele de posesiune, sunt
primite cu dispreţ şi indiferenţă. Pământurile familiei Baciu vor rămâne în
proprietatea bisericii, pentru că cei doi rivali sfârşesc dramatic şi
comunitatea are sentimentul că justiţia divină a intervenit: Baciu, care-şi
iubeşte pământul mai mult decât fiica îşi petrece viaţa prin cârciumi după
moartea ei şi a fiului acesteia, iar Ion - îngropat în pământul mult-râvnit.
Influenţa pe care Buteau o are în familia Lisei este malefică; prin
Françoise, sora Lisei, se confruntă cu o împotrivire feroce, iniţial, ea însăşi
fiind fermă, încă din copilărie, în privinţa proprietăţii, ştiind ce i se cuvine şi
fiind hotărâtă să-şi recupereze partea. Femeia şi proprietatea sunt
intercondiţionate; după ce o obţine pe Lise şi partea ei de moştenire, o vrea
şi pe Françoise, pentru a fi stăpânul unic al proprietăţii celor două surori.
Buteau vede în Jean Macquart un intrus, înteţind asediul asupra fetei – în
bucătărie, în staul, pe câmp - în speranţa amânării căsătoriei. A-i ştirbi
proprietatea visată înseamnă a-l mutila pe el însuşi, astfel că vede în
gesturile lui „un straşnic mijloc de a strânge prietenia şi a se feri de această
împărţeală a bunurilor de care se înspăimânta ca şi cum ar fi fost ameninţat
că i se retează o mână.”17 Copiii devin tot un mijloc de manipulare, fie spre
a accede, fie spre a păstra o proprietate. Buteau se teme ca Françoise să nu
fie însărcinată cu Jean Macquart, iar Ion se teme, după moartea Anei, să nu-i
piară copilul, Petrişor, condiţia păstrării averii luate prin constrângere de la
socrul său. Françoise părăseşte casa spre a lucra ca ajutor la cârciuma lui
Macqueron, moment în care pe Buteau îl cuprinde panica: „tocmai de ce se
temea mai mult, ce căuta el să împiedice de atâta vreme! copila luându-şi
zborul – era începutul unui şir de întâmplări neplăcute! Şi vedea totul
17
Emile Zola, ,,Pământul”, 271.
117
fugind, totul pierind în grabă în faţa lui fata, pământul!”18 Măritişul ei cu

Jean aduce necesitatea împărţirii bunurilor între cele două surori, fapt care
are rezonanţele unei trădări afective; materialul şi emoţionalul sunt
indistincte: „Apoi, acum, era pământul pe care celălalt i-l smulgea din braţe
pentru a-l stăpâni şi pe el. Mai bine i-ar reteza o mână. Fata încă mai putea
fi regăsită; dar pământul, un pământ pe care îl socotea ca şi al lui, pe care
se jurase să nu-l dea niciodată înapoi! Vedea roşu în faţa ochilor, căuta
modalităţi, îşi imagina nedesluşit violenţe, asasinate, pe care numai spaima
de jandarmi îl împiedica să le săvârşească.”19 Françoise reuşeşte să obţină
chiar mai mult decât sperase, fapt ce-i provoacă lui Buteau o stare vecină cu
nebunia, îngrozind satul. Părăsind casa care i-a revenit surorii după
semnarea actelor notariale, acesta împreună cu Lise se mută la bătrâna
Firmat, una din vecine. Vestea că rivalii aşteaptă un copil le amplifică ura şi
furia. Dacă familia lui Ion al Glanetaşului face eforturi pentru a păstra
copilul Anei în viaţă – efort zadarnic, copilul murind -, Lise se duce la
vrăjitoare pentru a provoca moartea micului său nepot. În el nu vedeau un
membru al familiei, ci un uzurpator care, la maturitate, ar fi intrat în posesia
bunurilor despre care Buteau şi Lise credeau că li se cuvin. Aceasta din
urmă nu ezită să-şi ajute soţul să-i violeze sora, apoi o ucide, împingând-o în
coasă, în timpul unei dispute: „ca într-o fulgerare, o împinse pe Françoise
din toate puterile. Poticnindu-se, nefericita se răsuci şi se prăbuşi pe stânga,
scoţând un strigăt cumplit. Coasa îi pătrunse în deşertul pântecelui. […] se
simţea copilul agitându-se, murind de moartea mamei, a pântecelui
străpuns în fecunditatea lui.”20 Totuşi, spiritul de clan este mai puternic, ea
nu dezvăluie înaintea morţii numele ucigaşilor; conform cutumelor locului,
18
Ibidem, p. 189.
19
Ibidem, p. 343.
20
Ibidem, p. 397-398.
118
Buteau este cel care o moşteneşte, nu Jean Macquart, considerat un venetic.

Ferocitatea nu se opreşte aici, Buteau îl sugrumă şi apoi îl arde pe moş
Fouan, singurul martor la crimă. Teoriile naturaliste sunt, astfel, probate:
după uciderea unei femeii si a copilului ei din pântec, următoarele crime
sunt previzibile, rod al unor instincte crude, pervertite de relaţia cu
proprietatea.
Şi celelalte personaje sunt definite în raport cu proprietatea: La Grande,
sora lui Fouan şi a lui Mouche, tatăl fetelor, era temută şi respectată nu
pentru calităţile ei, ci pentru ceea ce poseda. Afecţiunea o acorda doar
proprietăţilor ei; ştiind că nu poate lua nimic în lumea de dincolo când îi va
veni ceasul, redactează un testament sofisticat, malefic, prin care obligă
moştenitorii să intre în conflict, să se suprime – ca ultim amuzament al ei,
pământean. Susţine intenţia lui Françoise de a se mărita cu Jean, nu
înduioşată de relaţia lor, ci gândindu-se la furia pe care i-o va provoca lui
Buteau şi soţiei sale; tot ea arbitrează împărţirea bunurilor în defavoarea lor.
Mouche, văduv de multă vreme, se simte nedreptăţit de fratele său, Fouan, şi
de sora lui, La Grande, chiar şi la 40 de ani după partaj. Stăpânul de la
Borderie, Hourdequin, moşteneşte averea de la tatăl său şi se căsătoreşte cu
sora notarului Baillehache, extrem de urâtă, dar blândă, pentru averea ei.
Fiul alege milităria tocmai pentru că detestă pământul, fiica şi soţia îi mor,
iar el alege să ofere afecţiune, grijă doar pământului: „ah, cum ajunse el
până la urmă să iubească această ţarină! şi cu o patimă în care nu intra
numai aspra zgârcenie a ţăranului, cu o patimă sentimentală, aproape
intelectuală, pentru că o simţea mama firească, mama care-i dăduse viaţa,
trupul şi în care avea să se întoarcă.”21 Există în ambele romane o legătură
simbolică între iubirea instinctivă şi instinctuală faţă de pământ, geneza
21
Ibidem, p. 106.
119
biblică a făpturii materiale umane şi retragerea thanatică. Astfel, după ce fu

ucis de George Bulbuc, soţul Floricăi, „Ion fu coborât în pământul care i-a
fost prea drag, şi oamenii au venit pe rând să-i arunce câte o mână de lut
umed, care răbufnea greu şi trist pe scândurile odihnei de veci.”22 Pământul
este naştere şi moarte, dar moarte întru re-germinaţie. În contact cu
pământul rodnic, Hourdequin simte că renaşte, că se întoarce în tinereţea
energică, în care totul este posibil. Glia este asimilată femeii, este Geea
mitică, este condiţia vieţii, astfel că transferul afectiv frecvent nu este de
mirare, decât atunci când eludează făptura umană: „Iubise acest pământ ca
un îndrăgostit, dragostea i se pârguise de parcă ar fi luat-o din clipa aceea
în căsătorie legitimă, pentru a o fecunda. Şi această dragoste creştea
necontenit… Se mânia adesea, când ea se arăta răuvoitoare, când prea
uscată sau prea umedă, îi mânca seminţele fără să-i dea recolte; apoi avea
îndoieli, ajungea să se învinuiască de neputinţă sau de nepricepere:
greşeala trebuie să fie a lui dacă ea nu-i făcuse un copil.”23 Fatală îi va fi
dragostea pentru servitoarea sa, Jacqueline, care-l manipulează erotic pentru
a pune mâna pe bani, înşelându-l cu argaţii, până unul dintre ei, gelos, îl va
ucide.
În romanul Ion, intelectualii satului se situează în tabere diferite: familia
învăţătorului Zaharia Herdelea – soţia, fiicele Laura şi Ghighi, fiul Titus - el
însuşi cu eterne probleme materiale, se situează instinctiv de partea lui Ion,
considerându-l o victimă a celor înstăriţi, care nu vor să-l accepte în lumea
lor, în ciuda calităţilor lui, fiind harnic şi isteţ. Preotul Belciug, poreclit
Pămătuful de către familia Herdelea, în momentele în care relaţia lor se
deteriorează, este de partea familiilor Baciu şi Bulbuc, în care vede victime
ale unui arivist fără scrupule. Şi pentru fetele învăţătorului lipsa zestrei poate
22
23
Emile Zola, ,,Pământul”, p. 107.
120
deveni o problemă; lumea micii şi a marii burghezii se structurează după

aceleaşi mecanisme: îndrăgostită iniţial de un tânăr arătos, Aurel
Ungureanu, Laura se va căsători cu teologul Pintea, modest ca înfăţişare, dar
fără pretenţii privitoare la dota viitoarei soţii. Căsătoria nu va genera drame,
dimpotrivă, Laura se va simţi împlinită alături de acesta. Conflictele
importante în sat sunt generate de proprietate – de păstrarea, de dobândirea
sau de încălcarea ei: „Pe urmă, încăierările din pricina pământurilor erau
mai dese chiar decât certurile flăcăilor la horă.”24 Astfel este conflictul
dintre Simion Lungu şi Ion; acesta din urmă coseşte şi o bucată dintr-o
proprietate ce nu-i aparţine, în speranţa că folosinţa ilicită nu va fi observată.
În ambele romane, prezenţa, absenţa, pierderea proprietăţii deteriorează
relaţiile familiale. Părinţii şi copii se detestă, fraţii ajung să se urască. Ion îşi
constrânge socrul să-i cedeze toată averea, nu se mulţumeşte cu o parte din
ea, apoi simte că s-a pierdut pe sine odată cu pierderea averii; moartea fiicei
şi a nepotului îi accentuează starea, refugiindu-se în alcool. Lui Fouan copiii
îi propun sa-şi vândă casa şi să se mute la ei, dar se gândesc nu la binele
tatălui, ci la profitul pe care ar putea să-l aibă. Odată spoliat, se mută la
Fany, fiica sa, care se dovedeşte zgârcită şi rece. Moş Fouan se mută de la
un copil la altul, hărţuit, marginalizat, frustrat. Pierderea averii pe care le-o
dă, în fond, copiilor lui, îi anulează demnitatea în familie şi în comunitate:
„Nu mai avea pământ şi în curând nu mai avea nici casă. Îi părea că i se
tăiau vechile grinzi, că i se fura acoperişul de ardezie de deasupra capului.
De acum încolo nu mai avea nici măcar o piatră pe care să pună capul,
pribegea pe câmpuri ca un sărman, noaptea şi ziua fără încetare şi, când va
ploua, ploaia rece, ploaia fără sfârşit va cădea peste el.”25 Senzaţia de
diluare dată de căderea ploii semnifică evanescenţa sa odată cu proprietatea;
24
25
Ibidem, p. 216.
121
naturile umane se clădesc şi rezistă în exterior, dar construcţia lor interioară

este fragilă în absenţa averii, astfel că până la urmă, previzibil, se prăbuşesc.
Ajunge să bântuie în jurul fostelor sale proprietăţi, pentru a simţi, din nou,
vibraţia vieţii, dar sfârşeşte ucis cu cruzime de propriul fiu, Buteau. O
schimbare în sens invers suferă Ion, odată cu dobândirea proprietăţii; fiinţa
lui se transfigurează, ceea ce consideră el câştigare a demnităţii umane se
manifestă în exterior: „De altfel, şi faţă de săteni căuta să-şi arate greutatea
pe care i-o dădea simţământul bogăţiei. Pe uliţă umbla cu paşi mai mari şi
cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii, şi veşnic numai de
pământ şi de avere. I se părea că chiar casele şi grădinile îl priveau acum
altfel, mai supuse şi mai zâmbitoare.”26
Familia lui moş Fouan este una tarată, conform sugestiilor doctrinei
naturaliste, prizonieră a unui sistem ereditar, datului biologic, astfel că nu se
poate salva prin spirit; ţăranul lui Zola nu-şi ascultă decât interesul. Pasiunea
pentru pământ sugrumă în el toate celelalte sentimente, se confundă cu
dorinţele carnale. O aceeaşi ardoare îl face să dorească să posede pământul
şi femeia. Această dragoste senzuală pentru glie asupra căreia se apleacă şi
din care îşi trage substanţa, şi pentru femeia căreia îi îmbrăţişează sânii, în
timp ce se împerechează animalele şi natura naşte în toate părţile,
caracterizează ţăranul lui Zola.”27 Există o atmosferă de germinaţie
universală a naturii, oameni, pământ animale. Lisa naşte în acelaşi timp cu
vaca sa, Coliche, de care nu uită să se intereseze în timpul travaliului. Ana
îşi ia rămas-bun de la vaca primită ca zestre înainte de a se spânzura.
Personajele sunt pervertite, grozăviile le fac să descopere ceea ce cred a fi
adevărata dragoste. Françoise nu-şi iubise soţul, iar în momentul violului
descoperă că şi-a iubit mereu călăul: „Când Buteau o avu, fu cuprinsă la
26
Ibidem, p. 230.
27
Ion Brăiescu, ,,Emile Zola”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982, p. 152.
122
rândul ei de un fior de fericire atât de intens, că-l strânsese cu amândouă

braţele să-l înăbuşe, scoţând un strigăt lung.”28 Soţul îi rămâne un străin, în
agonia morţii lăsând, surprinzător, averea lui Buteau.
Problemele pe care le are la tribunal şi care macină familia Herdelea i se
par lui Ion neînsemnate; nimic nu contează, în raport cu pământul: „Apoi
toată dragostea lui zbura iar acasă, alintând pământurile fără de care viaţa
lui întreagă n-ar mai avea niciun rost. […] văzând de-acum numai
pământul aspru şi totuşi ademenitor, ca o ţărancă voinică şi frumoasă a
cărei îmbrăţişare îţi zdrobeşte oasele…”29 În general, relaţiile se viciază;
vârsta înaintată fără sprijinul proprietăţii devine demnă de dispreţ. Odată
căsătorită şi ducând o viaţă relativ prosperă, Laura devine indiferentă la
problemele familiei Herdelea, fără a dovedi, e drept, nici urmă de cruzimea
fiicei lui Fouan, Fany. Atitudinea ei surprinde neplăcut familia, dar după un
moment de reflecţie, Zaharia Herdelea recunoaşte că el însuşi s-a înstrăinat
de părinţi, odată căsătorit şi mutat în alt sat: „Viaţa trece peste cei bătrâni,
peste cei slabi. Viaţa e a celor tineri şi puternici. Egoismul e temelia
vieţii.”30 Oricum, romanul lui Zola degajă o atmosferă întunecată a
înspăimântătoarei lipse de speranţă venită din naturalismul demonstrativ, al
cărui teoretician este comparativ cu cel al lui Rebreanu, care zugrăveşte o
natură umană nuanţată.
Zola mărturiseşte caracterul demonstrativ al romanului Pământul, prin
intenţia sa de a-i cuprinde „pe toţi ţăranii noştri, cu istoria, cu moravurile,
cu importanţa lor, vreau să pun problema socială a proprietăţii, vreau să
arăt încotro ne îndreptăm, în timpul crizei agriculturii atât de gravă în
momentul de faţă. Încerc să rămân artist, scriitor, să compun poemul viu al
28
Emile Zola, ,,Pământul”, p. 395.
29
30
Ibidem, p. 285.
123
pământului: anotimpurile, muncile câmpului, oamenii, animalele, întreaga

lume de la ţară.”31 Pentru Liviu Rebreanu romanul este, de asemenea, un
univers articulat complex: „o lume întreagă, de la Dumnezeu până la ultima
gânganie, o lume specială, cu viaţa ei proprie şi totuşi atât de apropiată de
sufletul general omenesc, încât oricine să o poată reconstitui cu fantezia.”32
Ambele romane se constituie în dezbateri ale problematicii ţărăneşti
contemporane scriitorilor, demonstrând universalitatea naturii umane,
indiferent de spaţiu şi cu nuanţe de timp. Dacă romanul ,,Răscoala” al lui
Liviu Rebreanu reprezintă problematica pământului la nivelul personajului
colectiv, iar ,,Ion” la nivel individual, Zola conturează ferm o colectivitate
individualizată, articulând, într-un singur roman, ,,Pământul”, personajul
individual şi pe cel colectiv.
BIBLIOGRAFIE:
1. Balotă, Nicolae, ,,Literatura franceză de la Villon până în zilele
noastre”, Ed. Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Bucureşti, 2008.
2. Bercescu, Sorina, ,,Istoria literaturii franceze”, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970.
3. Brăiescu, Ion, ,,Emile Zola”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982.
4. Chevalier, Jean şi Gheerbrant, Alain, ,,Dicţionar de simboluri”,
vol. III, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995.
5. Chiţimia, I. C., ,,Studii de literatură universală şi comparată”,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970.
6. Crohmălniceanu, Ov. S., ,,Literatura română între cele două
războaie mondiale”, Ed. revizuită, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972.
7. Glodeanu, Gheorghe, ,,Poetica romanului românesc interbelic”,
Ed. Libra, Bucureşti, 1998.
31
Emile Zola, Prefaţă la romanul ,,Pământul”, p. 5.
32
Liviu Rebreanu apud Gheorghe Glodeanu, ,,Poetica romanului românesc interbelic”,
Ed. Libra, Bucureşti, 1998, p. 94.
124
8. Manolescu, Nicolae, ,,Arca lui Noe, Eseu despre romanul

românesc”, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980.
9. Muthu, Mircea, ,,Liviu Rebreanu sau paradoxul orgoliului”,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993.
10. Rebreanu, Liviu, ,,Ion”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1980.
11. Rebreanu, Liviu, în ,,Romanul românesc de interviuri”, Editura
Minerva, Bucureşti, 1986.
12. Simuţ, Ion, ,,Rebreanu. Dincolo de realism”, Biblioteca Revistei
„Familia”, Oradea, 1997.
13. Zola, Emile, ,,Pământul”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986.
125
Lucian MARINA
Novi Sad, SERBIA
POEMELE VEGHEAZĂ NEMURIREA

WITH THE POEMS TO ETERNITY
Drumul vieţii, al formării şi al devenirii celei care a fost Mărioara Baba

Vojnoviš (Voinovici) – poetă, critic de teatru, film şi TV şi jurnalistă,
începe în anul 1950, mai precis, în ziua de 18 decembrie 1950, zi în care s-a
născut o fată în casa Liviei şi a poetului Trifu Baba din Seleuş (unul dintre
fondatorii Cenaclului literar ,,Trezitorii ţărănimii” din localitate, cenaclu ai
căror membrii publică din anul 1949 în revista ,,Lumina”), sat în care
Mărioara îşi face şcoala generală iar, apoi, la Alibunar termină Şcoala medie
de economie.
Înscrie Facultatea de Economie din Belgrad, apoi frecventează (în
perioada anilor 1970–1971) Facultatea de Artă din Belgrad, iar în anul
1972 înscrie Facultatea de Teatru, Film şi TV din Bucureşti, la care îşi ia
licenţa în anul 1976. După teminarea studiilor se angajează la Radio Novi
Sad, iar odată cu constituirea Redacţiei programului în limba română a
Televiziunii Novi Sad trece la televiziune, unde a lucrat ca redactor al
rubricii culturale iar, într-o perioadă a fost şi redactor responsabil al
Programului în limba română a Televiziunii Novi Sad.
126
Debutul literar, respectiv poetic, al Mărioarei Baba se produce în 1970,

în revista ,,Lumina”, în care publică poezia ,,În aşteptare” iar, debutul
editorial are loc la Editura ,,Libertatea” din Panciova unde, în anul 1980,
publică volumul de versuri ,,Ape cristaline”. La aceeaşi editură, Mărioara
Baba revine cu volume de poezii în anul 1992, când îi apare de sub tipar
,,Ploaia eternă”, şi în anul 1997, când publică volumul ,,Dubla fiinţă a
naturii”...
Într-un interwiev pe care l-a acordat criticului literar, Vasa Barbu la
scurt timp după apariţia volumului ,,Ape cristaline”, Mărioara Baba a
declarat: ,,Scriu despre unele legi generale. Doresc să surprind o autentică
perspectivă de ansamblu. Părerea mea despre viaţă nu are încă tendinţa de
a se transforma în concepţia mea despre lume. Tot ceea ce mi-a reuşit nu
este decât să notez fugar, să transpun un adevăr al meu, o trăire spirituală
în forme, mai mult sau mai puţin, artistică a cuvântului. (...) Omul nu-şi
poate depăşi întrutotul propria condiţie, în primul rând – timpul şi spaţiul.
(...) Detaşată de infinitul existenţei incognoscibil, dar imaginabil, revin la
apă, dor, ură iar dragostea apare doar tangenţial. Ea este mai mult decât
un sentiment: e un mod de a trăi în permanenţă”. Iar, Veronica Lăzăreanu,
ziaristă şi critic literar, constată că ,,motivul trecerii timpului individual în
opoziţie cu veşnicia, motivul morţii, al iubirii întregesc acest volum”.
Analizând la poezia Mărioarei Baba, prof. Dr. Stefan N. Popa, în cartea
,,O istorie a literaturii române din Voivodina” (Editura ,,Libertatea”,
1997), vorbind despre poemele din volumele ,,Ape cristaline” şi ,,Ploaia
eternă”, sesizează că din cele patru elemente fundamentale ale filozofiei
antice greceşti, poeta optează pentru apă pentru a înţelege existenţa. Ca
fiinţă umană cugetătoare, poeta iese din spaţiul cotidian, contopindu-se cu
materia cosmică şi cu spiritul creator, oprind clipa pentru ai înţelege
eternitatea, nemurirea.
127
În volumul de versuri ,,Dubla fiinţă a naturii”, care a văzut lumina

tiparului, în anul 1997, la Editura ,,Libertatea” din Panciova, poeta Mărioara
Baba, se prezintă publicului la fel ca un autor cu creaţii foarte bine gândite,
puternic meditative şi generatoare de noi întrebări şi ipoteze asupra locului
şi rolului pe care îl are poetul. Poeta se prezintă a fi preocupată, atât de
misiunea poetului în lumea pe care o trăieşte cât şi de viitor şi înfinit, dar şi
de problema cunoaşterii, ceea ce o determină să conchidă că fiecare
persoană îşi are arborele său (,,Arborele cunoaşterii”).
În versurile ticluite de această poetă vom descoperi numeroase idei,
mesaje, teme, precum ar fi: Poetul şi destinul, trecerea timpului, tendinţa
spre infinit şi absolut, veşnica teamă a fericirii schimbătoare în viaţa ca un
cerc.
Poeta este framântată şi de raportul dintre vis şi realitate, dintre imaginar
şi real, incertitudine şi nesiguranţă, în permanenta dorinţă de a se atinge
perfecţiunea şi dragostea ca dublă fiinţă a naturii şi generatoare a tot ceea ce
există, se crează ori se zămisleşte în sfera materială ori spirituală.
În esenţă, Mărioara Baba poetizează un mănunchi de idei într-o retorică
rafinată. Poeta, ca fiinţă umană cugetătoare, iese din spaţiul cotidian,
contopindu-se cu materia cosmică şi cu spiritul creator, oprind clipa pentru a
înţelege eternitatea, nemurirea.
Perceperea sentimentului de eternitate se face prin sublimarea
sentimentului de spaimă (ce apare în efemeritatea vieţii) în liniştea armoniei
cosmice: „Vei intra în nemurire / o singură dată, / iar spaima cosmică/ nu-ţi
va servi la nimic/” (,,Dimineţi întemniţate”).
Din cele patru elemente fundamentale ale filosofiei antice greceşti, poeta
optează pentru apă pentru a înţelege existenţa.
Procedând platonian, Mărioara Baba străbate invers procesul cauză-
efect: printr-o „concentrare de stele în mine/ străbat un drum invers/”.
128
Elementul apă devine lait motiv: „Cu sete nimfele/ În mare îşi spală
faţa/ Când marinarii plâng/” (...); „În primăvara prevestitoare de secetă/
Gura cântăreţului e secătuită/”.
Ca „nepoată lirică” a lui Vasile–Vasko Popa, Mărioara Baba îşi
structurează volumul ,,Porţile oraşului” în „geometria fulgului de nea” din
care se relevă opt admirabile cicluri de câte cinci – zece poeme – reliefează
Ion Pachia Tatomirescu într-un eseu publicat în revista ,,Lumina” şi
constată că suntem surprinşi de dinamica şi de ascensiunile unei eroine
poematice muşcând „din roata alergătorului/ ca dintr-un măr viermănos”
(,,La capătul poemului”), eroină din faţa căreia „zeii se trag la o parte”, ca
să-i treacă „avionul de ceaţă”, „unicul” străpungător de piramide, eroină
căreia moartea i-a sucombat „de şase ori”. (,,Lumina” nr. 3/4 din 2008).
Obsesiile au perpetuat în timp, indiferent de faptul ce i-au adus ale vieţii
valuri, inima-i continua să bată în cadenţă de vers astfel că, dilemele din
trecut le regăsim şi în antologia de autor ,,Atitudinea cool”, pregătită şi
prefaţată de Lucian Marina şi care a văzut lumina tiparului în anul 2008, la
Editura S.L.R.
Astfel, rămâne memorabil că, încă în placheta de versuri ,,Dubla fiinţă a
naturii”, în ultimile versuri din poezia după care este intitulat întreg volumul
Mărioarei Baba, autoarea afirmă: ,,Eu sunt Maria trecătoarea,/ cu un stol de
porumbei pe umăr,/ un poem îmi veghează veşnicia...”
La cele spuse de Mărioara, noi afirmăm cu certitudine că, nu numai un
poem îi veghează veşnicia, ci toate versurile cărora spiritul ei creator le-a dat
viaţă.
BIBLIOGRAFIE:
1. FLORA, Radu: ,,Literatura română din Voivodina, Panorama

unui sfert de veac (1946-1970)”, Ed. ,,Libertatea”, Panciova, 1971,
129
2. BABA, Mărioara: ,,Ape cristaline”, (poezii), Editura ,,Libertatea”,

Panciova, 1980,
3. BABA, Mărioara: ,,Ploaia eternă”, poezii, Editura ,,Libertatea”,

Panciova, 1992,
4. PĂUN, Octav, Prefaţa la volumul ,,Intrarea în casă. Antologia

poeziei româneşti din Iugoslavia”, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1995,
5. BABA, Mărioara: ,,Dubla fiinţă a naturii”, poezii, Editura

,,Libertatea”, Panciova, 1997
6. BABA, Ioan: ,,Compendiu bibliografic”, Scriitorii, Colecţia revistei

,,Lumina”, Panciova, 1997,
7. BABA, Mărioara: ,,Poeme”, Editura M. Eminescu, Bucureşti, 1999
8. BARBU, Vasa: ,,La prima lectură”, Critică literară cu o Prefaţă de

Lucian Marina, Editura S.L.R., Novi Sad, 2001,
9. BABA, Mărioara: ,,Porţile oraşului” poezii, Editura ,,Libertatea”,

Panciova, 2008,
10. TATOMIRESCU, Ion Pachia: ,,Porţile oraşului” în „geometria

fulgului de nea”, eseu, revista ,,Lumina”, nr. nr. 3-4, Panciova, 2008,
11. BABA, Mărioara: ,,Atitudinea cool”, Antologie alcătuită de

Lucian Marina, Prefaţă Vasa Barbu, Novi Sad, Editura S.L.R. ,
2008,
130
dr. Șerban AXINTE,

Institutul de Filologie Română „A. Philippide“
al Academiei Române – Filiala Iași
POEZIA GENERAȚIEI 2000. LISTA SCURTĂ
POETRY OF THE 2000'S GENERATION. SHORT LIST
Summary
After more than a decade since The Romanian Revolution took place in
december 1989, in a socio-cultural climate, still ruled by the disorder and the
confusion of values, appear the first signs of some new paradigm changings in
the literary scene. All of this changings have been hightlighted in the literary
press not only of those who have made posible the changings mentioned, but
olso of the opponents – sometimes bitter-tongued and deniers – of a new
generation of creation, called almost instantly The 2000s Generation. In this
study, there are some remarks made upon the main points of view of the
competive poetics of the 2000s' Generation. At the same time the are anothe
remarks made upon the most important fugures of the 2000 Generation:
Constantin Acosmei, Dan Sociu, Dan Coman, Rita Chirian and Radu Vancu.
The writings of the selected authors juggle with a broad and enhanced reality
through boosting the author's perception. One of the bets of the 2000s'
Generation poetry is redifying the concept of reality. But this fact is
accomplished by each poet, through his specific methods. The world become
real through subjectiveness. From this point of view the competitive poetics
accure the readers'interest, being given different strategies, somtimes also
contradictory, to adhere to quotidian.
Douămiismul, puncte de plecare
După mai bine de un deceniu de la Revoluția română din decembrie 1989,

într-un climat socio-cultural dominat încă de dezordine și de confuzie a valorilor,
apar primele semne ale unei schimbări de paradigmă în plan literar. Acestea au fost
131
evidenţiate în presa literară nu doar de susţinătorii celor care au făcut posibilă

schimbarea amintită, ci şi de oponenţii – uneori acizi şi negatori – ai unei noi
generaţii de creaţie, numită aproape imediat Generaţia 2000. Unii dintre
reprezentanţii promoţiilor literare anterioare au simţit nevoia să ia atitudine, în
încercarea lor de a-şi conserva poziţiile pe care le ocupau în istoria recentă a
literaturii. Aceste reacţii nu au reuşit decât să atragă şi mai mult atenţia asupra unor
insurgenţi, care au obţinut foarte repede ceea ce şi-au dorit: consacrare imediată
prin scandal şi atitudini de frondă. În acest context, a început să se vorbească
despre criza poeziei, corelată cu o alta existentă la toate nivelurile societăţii
româneşti. Înainte de publicarea unor scrieri douămiiste de certă valoare, îşi fac
apariţia manifestele. Cele mai de impact s-au dovedit a fi fracturismul şi
utilitarismul.
Atitudinea celor tentaţi să ia totul de la zero – neacceptând modelele şi
poeticile anterioare considerate, bineînţeles, vetuste şi istoricizate – se dovedeşte
utilă noului început de drum. Ele marchează/ provoacă spargerea unor tabuuri,
pulverizarea unor inerţii de gândire şi regândirea unor concepte operaţionale. De
exeplu, problematica autenticităţii.
În antologia sa, uşor grăbită, Marin Mincu numeşte unele caracteristici ale
poeziei generaţiei 20001: ruptura violentă de textualismul optzecist, nevoia de
comunicare în sine, preocuparea de a recupera subiectul scriiturii, fracturarea
discursivă, autenticitatea, exorcizarea obscenităţii şi visceralizarea autobiografiei.
Am considerat antologia lui Marin Mincu uşor grăbită, pentru că cei mai importanţi
douămiişti şi-au scris cele mai bune cărţi după anul 2004. Importanţa acesteia nu
este totuşi neglijabilă. Ea reprezită un bun punct de plecare în analiza fenomenului
poetic douămiist. Pe lângă caracteristicile numite de Marin Mincu, vor apărea
multe altele, menite uneori să contrazică sau să completeze noua paradigmă
enunţată. Ca reacţie de respingere la adresa acestui început de drum – susţinut de
un marketing generaţionist eficient – sau, dimpotrivă, ca sprijinire a demersului
1
Marin Mincu, Geraţia 2000. Antologie, studiu introductiv de Marin Mincu, Constanţa,
Editura Pontica, 2004.
132
declanşat de Marin Mincu, au apărut o serie de articole în presa literară

românească, puncte de vedere din care voi extrage esenţialul. Cu referire la textul
lui Marin Mincu, O nouă generație literară?2, Horia Gârbea publică un articol în
care atacă ideea de nouă generație, considerând-o mai mult o ambiție personală a
conducătorului cenaclului Euridice și a unor aliați de-ai săi, precum, Radu
Voinescu, Octavian Soviany sau Ștefania Plopeanu: „generația se va legitima când
va veni cu propriile programe estetice, și teoreticieni iviți chiar din rândurile ei.
Altfel tinerii noștri riscă să rămână la nivelel românului născut poet, fie el și
neoavangardist, iar combativitatea să fie un simplu fenomen de răzvrătire
adolescentină a unor rebeli fără cauză. Chiar și opoziția față de modelul optzecist
sau nouăzecist, îndreptățită poate, s-ar cuveni să capete forma unor discursuri
coerente”3.
Împotriva universului de carton
În apărarea ideilor lui Marin Mincu se exprimă Elena Vlădăreanu, care se

arată dezamăgită de reacțiile scriitorilor optzeciști și, chiar, nouăzeciști, care au
încercat să minimalizeze și să ridiculizeze valoarea literară și spiritul de frondă a
celor nou veniți. După o analiză pertinentă și îndrăzneață a unor inerții privind
orizontul de așteptare al multor scriitori consacrați în anii ‟80 și nu numai, Elena
Vlădăreanu lansează câteva întrebări, cărora le găsește tot ea răspunsul: „De ce nu
place (sau place greu) un poet ca Marius Ianuș? De ce nu place un poet ca Adrian
Urmanov sau Răzvan Țupa? De ce nu place un poet ca Dan Sociu? Pentru că
literatura lor e altfel. Pentru că ei vorbesc altfel. Literatura lor se naște la limita
dintre comercial, existențial, mediatic. Nu cunoaște reguli, nu impune reguli.
Scrisul e autentic, e plin de viață, e o mărturie a ființei de carne (care suferă, e plină
de păcate, de remușcări sau de bucurie) a celui care scrie. În text îl vezi pe autor
zvârcolindu-se și așa ajunge la tine. Optzeciștii s-au oprit la un spațiu (călduț,
confortabil) al textului. […]. Nu e vina nimănui dacă astăzi, ei nu ne mai spun mare
2
Marin Mincu, O nouă generație literară?, „Ziua literară”, 10 februarie 2003.
3
Horia Gârbea, „La răsăritu-i falnic... ”, „Ziua literară”, 24 februarie 2003.
133
lucru, nu ne mai conving. Dacă noi aducem ceva nou, aducem (și aici). Lumea pe
care o construim nu mai are foșnetul universului de carton”4.
Octavian Soviany, criticul care a scris, cu siguranță, cel mai aplicat despre
poezia douămiistă, se arată și el mirat de faptul că scriitorii optzeciști se dovedesc
atât de intransigenți cu privire la tinerii scriitori, de care se tem că le-ar putea lua
fața în perspectiva unei istorii literare viitoare. Sigur, cei care au debutat în anii ‟80
vin cu argumente de natură axiologică, neînțelegând sau nedorind să înțeleagă
faptul că inclusiv criteriile axiologice se schimbă în confruntarea cu un nou context.
Împortantă mi se pare clarificarea pe care o aduce Octavian Soviany: „la tinerii
poeți nu e vorba propriu-zis de o tocire a simțurilor/ sensibilității, ci de o fobie de
răceala lumii și a textului, miza poetizării fiind pentru ei […] poemul cald,
animalul textual în care vibrează pulsiunile calorice ale vitalului”5. El consideră că
de aici vine nevoia compulsivă de comunicare pe care tinerii și-o manifestă prin
declamarea totalei disponibilități de a reface puntea de legătură dintre instanța
scripturală și instanța auctorială, pusă la îndoială, chiar spulberată, de scriitorii
moderniști, dar și de cei postmoderniști. Soviany este de părere că dacă noua
generație poetică este una experimentală, atunci aceasta se diferențiază de
experimentalismele generațiilor precedente prin reorientarea „aventurii agonic-
agonale a poetizării” în scopul recuperării „zonelor calde ale psiheei, a
dimensiunilor dionisiace ale existenței”. Soviany conchide: „În fond, noul
experimentalism este experimentalismul nevoii de dionisiac”.
În legătură cu mesajul particular pe care douămiiștii îl aduc în literatură –
mesaj pus în discuție de Elena Vlădăreanu –, Bogdan Alexandru Stănescu declară
că la acest capitol se declară trup și suflet alături de noua poezie: „literatura
abordează în mod explicit un teritoriu îngropat în prejudecăți în proletcultism: ea
are un mesaj social. Nu poți scrie o poezie total autoreferențială, livrescă până în
4
Elena Vlădăreanu, „Ia-ți târfa și pleacă” sau câteva cuvinte despre ostilitate,
„Luceafărul”, 12 martie 2003.
5
Octavian Soviany, Promoția 2000 față cu reacțiunea, „Ziua literară”, 17 martie 2003.
134
sângele hârtiei. […]. A ignora faptul că trăim într-o societate mizerabilă, într-o țară
demnă de teatrul absurdului ar fi cea mai mare trădare față de condiția de scriitor”6.
Într-o altă antologie7, apărută trei ani mai târziu, Igor Mocanu punctează în
prezentarea sa unele caracteristici ale generaţiei 2000: extrema eterogenizare,
funcţia teleologică a formei poetice, o poetică a contingenţei.
Manifeste poetice douămiiste: fracturismul şi utilitarismul

Aşadar, douămiiştii luptă, cel puţin în plan teoretic, împotriva
instituţionalizării convenţiilor literare, împotriva oricărei forme de constrângere
estetică sau paraestetică. Această atitudine este devoalată retoric în Manifestul
fracturist semnat de Marius Ianuş şi Dumitru Crudu, publicat iniţial în „Monitorul
de Braşov” în octombrie 1998. După cum reiese din textul manifestului,
fracturismul are mai multe niveluri: socio-cultural, psihologic şi estetic. Se declară
ca fiind reflectarea literară a unei realităţi noi. Fracturismul luptă împotriva
„negustorilor de idei depăşite”, împotriva celor care consideră că literatura şi-a
atins apogeul la sfârşitul anilor optzeci şi că poezia tinerilor ar fi o copie nereuşită a
lunediştilor sau textualiştilor. În fapt, fracturismul dispreţuieşte cotididianul
(postmodern) şi jocurile textuale: „Fracturismul, după ce a descoperit fisurile
realităţii şi existenţei, vrea să instituie o legătură extrem de strânsă, o coeziune între
felul cum trăieşti şi poezia pe care o scrii. Fracturismul a înţeles că aceste două
lucruri nu pot fi despărţite. […]. Fracturismul reclamă o subiectivitate
necontrafăcută, nouă, care să poată institui puncte de vedere necunoscute asupra
realităţii. […]. Fracturismul este primul curent care nu mai are nici o legătură cu
poezia realului, cu noul antropocentrism sau cu textualismul. În sfârşit, fracturismul
este primul model al unei rupturi radicale faţă de postmodernism”.
Un al doilea manifest douămiist este cel al utilitarismul poetic, teoretizat de
Adrian Urmanov în articolul eu sunt poemul utilitar. Pornind de la ideea că textul
6
Bogdan Alexandru Stănescu, În pat cu Mama Literatura, „Ziua literară”, 24 martie 2003.
7
no longer poetry. New Romanian poetry, ediţie bilingvă realizată de David Morley şi
Leonard-Daniel Aldea, Heaventree Press, Warwick, 2007.
135
poetic este mort dacă nu-l implică pe cititor, Urmanov vorbeşte despre „imunizarea
sensibilităţii în faţa stimulilor”, care s-ar traduce printr-o imposibilitate de raportare
a receptorului la textul poetic. Autorul manifestului de faţă reproşează
fracturismului lipsa unui echilibru de comunicare, considerând că acesta s-ar limita
la a fi doar o altă formă de dezechilibru, prin accentul prea puternic pus pe bruiaj şi
prin privilegierea unei singure componente a procesului de comunicare. Prin
această delimitare de fracturism, Urmanov încearcă să-şi impună conceptul şi
viziunea tocmai printr-o reîntregire a mecanismului de comunicare, care ar
redeschide canalele de receptare poet-cititor. Poemul utilitar s-ar construi pe
principiile textului de advertising, însuşindu-şi de la acesta toate formele de
persuasiune. Se vrea a fi util la modul cel mai practic, pentru a fi asimilat cu
uşurinţă, pentru a dobândi capacitatea de a se „auto/ re/ genera în conştiinţa
receptorului: „poemul utilitar realizează trecerea definitivă dinspre un tip de
viziune estetică-imaginativă către formula unei viziuni funcţionale, viziune-
mecanism, cu toate transformările pe care le presupune o astfel de re/ orientare.
poemul utilitar nu are o formulă tehnică proprie, poemul utilitar presupune din
partea poetului asumarea unei noi înţelegeri a statutului propriu şi a unei atitudini
faţă de poem. poemul utilitar nu mai aparţine poetului. poemul utilitar aparţine
receptorului”. Fracturismul şi utilitarismul nu sunt singurele manifeste ale
generaţiei 2000. Mai amintesc aici alte două: Deprimismul lui Gelu Vlaşin şi
Performantismul lui Claudiu Komartin.
Sensul anarhismului literar

Aceste poetici neoavangardiste au avut importanţa lor în contextul în care
au fost publicate. Ruperea de postmodernism (care nu este doar un curent literar, ci
o adevărată eră socio-culturală) reprezintă o îndrăzneală, o frondă ce s-ar fi putut
dovedi mult mai fertilă în planul creaţiilor literare propriu-zise. Opoziţia făţişă faţă
de optzecismul textualist şi-a găsit însă mai mulţi adepţi în cadrul generaţiei 2000.
Se cuvine să adaug câteva rânduri despre asimilarea în plan estetic şi axiologic a
pretenţioasei idei de înnoire radicală. Pentru ca evoluţia estetică să fie posibilă,
aceasta trebuie să urmeze un proces tumultuos şi, uneori contradictoriu, întemeiat
136
pe voinţa de înnoire cu orice preţ. Procesul implică două atitudini complet difrerite,
în punctul lor de plecare, dar complementare per ansamblu. Prima ar fi aceea a
momentului zero. Se caracterizează prin curajul de a lua totul de la început, are
„impertinenţa” de a pune între paranteze decenii întregi de experienţă livrescă.
Cealaltă atitudine ţine cont, în egală măsură, de experienţa literară anterioară şi de
rezultatele „efectului revoluţionar” al scriitorilor care şi-au asumat statutul de
reformatori. Aceasta se foloseşte de experiment fără a fi ea însăşi experimentală.
Primul tip literar şochează, poate eventual să schimbe ceva la nivelul mentalităţilor,
provoacă reacţii. Anarhismul cultural este util, prin electroşocurile administrate
periodic canoanelor în vigoare, cu alte cuvinte, fenomenul literar este întreţinut,
astfel, la parametri acceptabili de vitalitate.
Poetici concurenţiale
Numeroase anchete dedicate douămiismului poetic – găzduite de publicaţii
precum „Caiete critice”, „Timpul”, „Cuvântul”; „Cultura”, „Vatra” ş.a – au avut
rolul de a tempera imperativele înnoirii absolute exprimate prin manifeste şi de a le
introduce într-un circuit mai larg al ideilor. Lor li se adaugă şi unele antologii, care
au propus, implicit sau explicit viziuni asupra esteticii generaţiei 2000. Amintesc
aici doar Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc (coord.
Daniel D. Marin) şi, mult mai selectiva, Companie a poetilor tineri în 100 de titluri
(coord. Dan Coman şi Petru Romoşan).
În ceea ce priveşte anchetele, ele oferă multe puncte de vedere referitoare
la poeticile paralele existente în cadrul generaţiei 2000, precum şi la caracteristicile
generale ale aceleiaşi generaţii de creaţie.
Pertinentă în acest sens mi se pare dezbaterea găzduită de revista „Caiete
critice”, intitulată Poezia tânără. O nouă generaţie?8. Din lectura acestei anchete
reiese că noua generaţie este „mai supărată” şi „mai angoasată” decât cele
anterioare, „poeţii nu scriu ca să se afle în treabă”, nu apelează la subînţelesuri, dar
8
Poezia tânără. O nouă generaţie?, anchetă realizată de Daniel Cristea-Enache în „Caiete
critice”; nr. 3-4, 2005.
137
reiau unele particularităţii ale poeziei anterioare, precum „poezia banalului”, a

„ternului cotidian” şi a „coborârii în stradă a poeziei”. Se reclamă o formulă
ironică, corelată cu ceva palpabil şi real (Dominica Drumea). O altă faţetă a acestei
poezii ţine de o anumită combustie învăluitoare şi devoratoare, în care cititorul se
adânceşte, pierzându-şi identitatea. E o poezie „violentă” şi „anxioasă”. În paralel
cu aceasta, ar mai exista o tendinţă, în care interioritatea depinde de exterioritate,
iar textele mărturisesc întâlnirea „schizoidă”, „paranoidă” dintre acestea (Teodor
Dună).
Claudiu Komartin identifică în poezia generaţiei 2000 patru tendinţe
despre care crede că se vor clarifica odată cu trecerea timpului: a) „poezia
implicată, activă, dinamică, cu accente sociale”, b) alta „neoexpresionistă,
puternică şi robustă”, c) o poezie a cotidianului, d) o poezie a însingurării şi
alienării de societatea industrială, tehnologică. Pentru Răzvan Ţupa, miza poezie ar
fi aceea de a fiinţa în prezent între „impulsurile automutilante”, specifice lumii
concrete. De aici ar rezulta o poezie stridentă, patetică şi ironică.
Angela Marinescu, participantă şi ea la dezbatere, neagă orice calitate a
poeziei noilor intraţi în literatură. Pentru ea, tinerii ar trebui trecuţi în categoria
celor handicapaţi: „Sunt cea mai haotică, jalnică, rigidă, abstractă, incomodă,
exhibiţionistă, tulburătoare, atrăgătoare minoritate de pe pământ”. Din intervenţia
lui O. Nimigean reţin că nu se poate vorbi despre o nouă generaţie poetică, noutatea
fiind o „iluzie trufaşă” şi „un capriciu fulgurant al permutărilor”, parafrază după
Umberto Eco. Scriitorul este de părere că „poezia tânără” reacţionează la imediat
şi, încărcându-se cu „virulenţa inocenţei” propune şi un imperativ moral,
pretinzând că sfidează orice ideologie, orice morală. Pentru Paul Cernat lucrurile
sunt foarte clare. Nu există o nouă generaţie. Există însă „o sumă de inexistenţe
vocale, o iluzie de care unii critici au nevoie în virtutea inerţiei. [...]. Epuizarea,
resturi alterate de la banchetul poeziei mai vechi, mici exhibiţionisme boeme de
cenaclu, lăutărisme emfatice, impostură, pseudorevolte veleitare şi mizerabilisme
fumate, poeme interşanjabile, fără personalitate, care provoacă doar plictiseală şi
indiferenţă”, toate acestea ar ţine locul, după Paul Cernat, unor trăsături viabile ale
poeziei undei generaţii care nu există. Asemenea lui Claudiu Komartin, Maris
138
Chivu propune nişte direcţii generale perceptibile în poezia celor debutaţi în

preajma anului 2000: o poezie biografistă, cvasinarativă, hiperrealistă, antisocială şi
o poezie livrescă, care rescrie dintr-o altă perspectivă, dintr-un alt context formule
poetice ale prezentului de ieri.
Bogdan Creţu se fereşte de orice tip de clasificare. După părerea lui, la
nivel textual nu i se pare că „noul val” ar aduce în poezie transformări
semnificative. Remarcă şi el tendinţa douămiiştilor de a şoca, de a concepe poezia
ca pe un „discurs eliberat de orice convenţii, adus la limita de jos a cozerie,
manipulând un limbaj frust, eliberat de tarele simţului comun, care glisează, doar
uneori justificat, către o obscenitate pe care unii se căznesc să o dea drept
autenticitate viscerală”.
Daniel Cristea-Enache se referă în intervenţia sa mai mult la diferenţele de
substanţă, la poeticile concurenţiale din cadrul aceleiaşi genaraţii poetice.
Consideră că manifestele şi programele teoretice nu sunt punctul forte al noii
generaţii: „Poetul de azi are gustul disjuncţiei şi al opţiunii liminare, fiind ori un
robust talent artistic, fără un minim aparat conceptual, ori un bun cap teoretic, dar
fără relevanţă artistică”.
Se poate observa cu uşuriţă că poeţii răspund mai apăsat, propun
perspective îndrăzneţe, după părerea lor, unice, în spiritul avangardelor. Criticii
sunt mult mai rezervaţi, intuind relativitatea numeroaselor „adevăruri tari”
exprimate vocal de către noii ideologi ai literarii.
Propun în cele ce urmează analiza scrierilor a cinci autori care, din
punctul meu de vedere, au reuşit deja să dea poeziei româneşti o altă faţă, una vie,
intensă, performantă şi, totodată corelată de contradicţiile socio-estetice existente în
literatura română şi nu numai. Aceştia sunt: Constantin Acosmei, Dan Sociu, Dan
Coman, Rita Chirian şi Radu Vancu. Egali în drepturi cu aceştia mai sunt şi alţii, pe
care nu-i pot comenta aici: Claudiu Komartin, Teodor Dună, Ştefan Manasia,
Teodora Coman, Cosmin Perţa, Adrian Urmanov, T.S. Khasis şi Miruna Vlada.
Poeţii generaţiei 2000. Lista scurtă
Jucăria mortului e singura carte a lui Constantin Acosmei (n. 1972).
Prima ediţie, cea din 1995, este urmată de alte două, revăzute şi adăugite, în 1998,
139
respectiv, 2006. Poetica sa nu cunoaşte vecinătăţi clare. Acosmei scrie ca şi cum ar

fi înţeles deja totul şi găseşte inutilă orice problematizare suplimentară. Poezia sa
este dominată de un nihilism ontologic, împins spre ultimele consecinţe, dar
dezvăluit neostentativ. Totul pare relatare a unui fapt divers: „(musca amorţită/ care
se plimba/ pe genunchii tăi/ a zburat şi mi s-a/ aşezat pe obraz)” (Ars amandi).
Denudarea completă a expresiei, transcrierea amănunţită a exact acelor elemente
din decor ce nu fac de regulă obiectul poeziei, şi al artelor în general, conduc spre o
anihilare a semnificantului, o anihilare căreia nu i se adaugă nici măcar efortul de
resemantizare a acestuia. Ideologiile literare s-au dovedit a fi simple scamatorii
inoportune. Aşadar, orice demers pare inutil, retorica nu mai serveşte la nimic, iar
simbolistica ar fi chiar ridicolă în context. Totul a fost deja spus de prea multe ori
ca să se mai simtă nevoia unei reluări penibile ale aceloraşi fapte lipsite de
importanţă: „(nu sunt curios să trăiesc/ nici să mor/ – nu cereţi argumente/ nici
înveşmântarea ideii/ în materie sensibilă – / şi încă vă mai spun:/ ruşinea este
singura mea sursă/ de energie/ ce îmi alimentează viaţa/ viaţa mea – cât hăul./ mi-e
lene să mă sinucid/ dar ce rost mai are/ să vă şantajez/ cu sinuciderea mea/ decât să
ridic două degete/ ca să răspund corect/ la întrebările profunde/ ale existenţei/ mai
bine – două degete/ să mi le bag pe gât)” (Palinodie). Gesturile simple, banale şi
anodine creează, prin acumulare progresivă, iluzia sensului. Iar iluzia sensului e
însăşi sensul regăsit al unui mod insolit de rostire. În poemele lui Acosmei nimicul
e construit impecabil, se materializează sau e reîntruparea lentă a unei exteriorităţi
descompuse anterior în secvenţe. Geometria poeziei, frapantă adesea, provine dintr-
o supraveghere continuă a unui discurs ce-şi află coerenţa mai mult în mentalul
cititorului. Tot acolo se succed şi scenariile absurde pe care textul doar le
sugerează. Fiinţa, cea acaparată de vidul desăvârşit, primeşte un nume: mortul – o
metaforă pentru muţenia retorică apăsătoare: „(am scos câteva oase/ de sub saltea
şi/ am făcut o morişcă/ în timp ce morişca/ se învârtea mi-am/ împachetat capul/
într-o coală de hârtie)” (Jucăria mortului). Poemele din ciclul Relatări par nişte
dicteuri naturaliste, nişte transcrieri uniforme şi dezangajate ale unor evenimente
încărcate de dramatism: „Am dat pătura la o parte şi am început să culeg în/ palmă
de pe cerşaf firmituri de pâine, fire de tutun, coji de var, unghii tăiate, o zgaibă
140
uscată. Am adunat în chiuvetă hârtiile mototolite de sub pat şi le-am dat foc cu
bricheta...”. Cinetica pronunţată a acestui tip de lirism contrazice, într-o oarecare
măsură, starea de pasivitate şi de dezangajare a celui ce nu face altceva decât să
îndosarieze fragmente din realitatea periferică. Dar tocmai respectivul contrast
oferă cititorului calea de acces spre dimensiunea deziluzionată, demitizată şi anti-
transcedentală a existenţei. Jucăria mortului îşi este suficientă sieşi. Pare o carte
foarte greu de depăşit din cauza statutului ei ontologic atipic şi definitiv.
Poezia lui Dan Sociu (n. 1978) s-a lăsat caracterizată până în prezent prin
formule de genul: „biografism auster”, „fragilitate existenţială cu oroare de
spovedania sentimentaloidă” (O. Nimigean), „nihilism minimalist” (Ştefania
Mincu), „autenticism” în corelaţie cu o anumită „disciplină absurdă a existenţei”
(Octavian Soviany), dezavuarea opţiunilor retorice, dar, „înregistrarea crudă,
neconvenţională a unei crize” (Bogdan Creţu). Poezia lui Sociu are valoare tocmai
pentru că răspunde doar la un nivel epidermic caracterizărilor citate mai sus. Tot
ceea ce ţine de acest spectru autenticisto-minimalisto-mizerabilist provoacă, intrigă,
scoate cititorul din inerţie şi îl seduce imediat. Poezia este, în această primă fază,
ieşire din blocajul şi conformismul expresiei, totodată, ruptură de schemele mentale
previzibile ce favorizează percepţia nudă a realităţii. Dar, dincolo de aceste strategii
de conectare la „realitatea reală”, se insinuează un tip de sensibilitate paradoxală,
care ar fi fost imposibil de pus în evidenţă fără acele visceralităţi nereprimate,
expulzate convulsiv ca răspuns la disfuncţiile lumii. În Borcane bine legate, bani
pentru încă o săptămână (2002), emoţiile umane fireşti sunt mascate printr-o formă
de cinism care, în cele mai bune poeme, e depăşită şi ea prin tot felul de revelaţii
ingenue. Din acel moment „istorioarele” ce frizează banalul devin impetuos
necesare. Fără ele nu ar fi deloc convingătoare acea claritate contrastivă din finalul
poemelor: „şi noaptea când mă apuca foamea stăteam în chiloţi/ în bucătărie şi
mâncam borş cu ceapă hop anxietatea dacă ar intra acum cititorii pe uşă/ şi te-ar
vedea/ aşa că n-am scris până acum mai nimic/ pentru că ştiu eu cum e cu poezia/ şi
cum se uită ea la tine când te plimbi prin casă-n chiloţi” (vodcă sau vin) sau „în
fond totul se explică prin dorinţa/ simplă/ omenească a unui păduche însingurat/ de
a sărbători crăciunul cu noi” (fratele păduche). În ciclul Sociu bătrîn din Fratele
141
păduche (2004) grimasa persistentă e consecinţa cinismului suportat ca pe o

fatalitate: „am 25 de ani şi mă simt terminat/ iliescu are 75/ şi zîmbeşte”. Într-un alt
text, poetul încearcă o detaşare de sine şi izbuteşte o confesiune la persoana a treia:
„la douăşcinci/ în viaţa lui au intrat ambulanţele/ facturile/ fracturile/ şi până acum/
n-a avut/ nimic/ important de spus”. Tot în acest grupaj poate fi întrezărită şi tema
paternităţii, pe care scriitorul o va explora mai pe larg în Cântece eXcesive (2005).
Al treilea volum impune la un alt nivel acelaşi gen de sensibilitate paradoxală la
care am făcut deja referire. În primă fază, jurnalul matrimonial din Love quarantine
face dovada că în izolarea domestică miracolul poate să existe: „dacă ieşim din
cameră/ lăsăm radioul deschis/ şi ea crede că suntem cu ea/ nu e nici o problemă/ şi
nouă ni s-a făcut la fel/ duminica trecută/ de exemplu/ dădeau slujba/ şi nenea
teoctist/ avea o zdrăngănică/ exact ca a noastră!/ şi toate minunile astea/ vor fi şi
mâine aici!”. Registrul se schimbă oarecum în cel de-al doilea ciclu, acolo unde se
regăsesc grupate cam toate caracteristicile poeziei lui Dan Sociu. Personal cred că
minimalismul e în acest caz doar o cale de a impune credibil tensiuni maximale,
indiferent dacă unele derivă din conştientizarea singurătăţii absolute: „toată mizeria
creierului ăsta/ a început/ odată cu prima masturbare curată,/ fără vinovăţii, / fără
frică, pentru că/ tocmai descoperisem/ că nimeni nu poate şti/ ce-i în mintea mea,/
nici părinţii,/ nici dumnezeu” sau dacă altele par nişte replici descurajate la
suferinţa neînţeleasă de societate ce poate fi ghicită în spatele gesturilor extreme:
„beau pentru cei doi adolescenţi/ care s-au aruncat, îmbrăţişaţi,/ de pe un bloc din
Craiova./ înainte de a/ aluneca în statistici/ şi-au ars buletinele,/ certificatele de
naştere/ diplomele de bacalaureat./ Şi, desigur, poliţia şi presa/ au tras, imediat,
concluzia/ că sunt satanişti”. De asemenea, poezia lui Sociu regândeşte ideea de
livresc. Textul său include reflecţii de lectură decelate complet, depăşite, integrate
experienţei în desfăşurare. La fel, scenele de viaţă intermediate de media intră în
balans cu experienţele personale, astfel încât, tot ceea ce vine din exterior şi nu-i
aparţine de drept înseamnă, până la urmă, tot experienţă personală: „când s-a născut
Ioana/ pe 14 decembrie, la ora 13,/ americanii arătau prima înregistrare/ cu
despăducherea lui Hussein/ proaspăt capturat într-o grădină de curmali/ înfloriţi/ în
decembrie”. Poemul Drumul spre casă nu mai e drumul spre casă e dovada clară
142
că eticheta de mizerabilist nu e doar restrictivă, ci şi de-a dreptul falsă. Vorbesc şi

în acest caz tot despre acea frumuseţe paradoxală menită să echilibreze unele
tensiuni paroxistice. Nimic murdar în aceste versuri în care bucuria şi fericirea şi, la
sfârşit, nostalgia, pot fi înţelese ca decompensare: „într-o seară am cărat cu nevastă-
mea/ zece găleţi cu căcat –/ cred că din 98 nu ne-am mai simţit/ unul lângă altul atât
de bine:/ vomam şi râdeam, râdeam şi vomam, […]/ Apoi, pe nespălate – cum se şi
face/ după zdrobitul strugurilor, după înmormântări/ sau după lucrările cu vidanja –
/ pe nespălate am făcut dragoste-n draci/ şi din întuneric ne fixau ochii albaştri/ ai
fetiţei noastre –”. Cu gura uscată de ură aduce iarăşi o radicalizare. Limbajul frust,
percutant, fraza mitraliată pregătesc terenul Cântecelor eXcesive, acolo unde toate
secvenţele înseamnă împreună proces, ruptură, continuare, revenire, agitaţie
extremă. Povestea personală are prioritate, nu mai contează nimic în afară de
scenele rememorate ce interferează cu preocuparea imediată, „alarma continuă”, ce
se impune cu forţa şi exasperarea maximei necesităţi. Pavor nocturn (2011) este un
volum mai puţin seducător la o primă lectură pentru că nu mai mizează pe acel
biografism acruaşant. Este în schimb mai subtil, cu o bătaie mai îndepărtată.
Textele par să prefigureze un exerciţiu de înţelegere a mai multor realităţi
psihologice proiectate simultan. În spatele acestui „studiu de caz” mutifaţetat se
simte neputinţa revenirii în torentul vital, compensată însă de o mult mai intensă
trăire a realităţii parabolice indirecte: „crocodilii,/ după ce-şi trag prada în apă, o
ascund în câte o/ grotă de sub mal, o lasă acolo, sfârtecată, dar vie/ şi se întorc după
ea când le e foame. Imaginează-ţi/ că eşti în grotă şi aştepţi crocodilul”. Ceea ce
rămâne neschimbat în poezia lui Dan Sociu este tocmai frumuseţea „la limită” ce
vine dintr-o decompensare a trăirilor interioare extreme. Volumul Poezii naive şi
sentimentale (2012) nu e altceva decât confirmarea acelei tânjiri spre echilibru
(chiar dacă trucat, dar cultivat cu stăruinţă) din dorinţa de a se restitui sieşi în
povestea sa primară şi, de ce nu, senină, aidoma unui călugăr Zen care are şi el,
fireşte, istoria lui în spate.
În poezia sa, Dan Coman (n. 1975) dezvoltă o temă identitară, care începe
să prindă contur odată cu Anul cârtiţei galbene (2003). Multe dintre poeme au la
bază un algoritm al autoreferenţialităţii. Sinele trece prin diferite forme de
143
descompunere şi recompunere, iar percepţia acestuia este una elastică, reuşind să

aducă în acelaşi plan semnele interiorităţii şi universul spectacular al obiectelor din
jur. Miza nu rezidă doar din procesele de transformare şi identificare, ci mai ales
din funcţionarea naturală şi autonomă a noii realităţi paradoxale create: „pe
dinăuntrul capul meu e fierbinte şi plin de pământ/ cârtiţa galbenă se mişcă în
cercuri/ lasă în urmă mirosurile sale de femelă/ cumplită vreme aceasta a
împreunării/ de-ar fi limba mea mai lungă şi mai sârmoasă/ să-mi pot scărpina în
neştire pielea dinăuntrul capului/ dar nu/ aşa că-mi izbesc faţa şi ceafa de mobilă/
până când ei intră purtând pe braţe tortul festiv./ peste capetele lor ochiul meu stâng
zdrăngănind ca o morişcă” (aniversarea). Această suprapunere de măşti – fără
semnalarea lor – funcţionează pe mai multe paliere ale textului. Imaginile de
sorginte suprarealistă se dizolvă într-un flux pseudonarativ ce le conferă acestora o
prezenţă mai dinamică. De multe ori identitate înseamnă identificare cu prezenţele
din jur. Plonjare în ele sau invers: „o femeie tâmpită care-şi freacă oasele de oasele
mele/ şi care scrâşneşte din dinţii cu dinţii mei./ îi imit mişcările îi torn apă
clocotită peste obraz o stâlcesc în bătaie/ nici o reacţie./ o femeie bolnăvicioasă
care nu-mi dă pace să mî plimb/ se chirceşte mereu din cauza oboselii/ iar capul i se
umflă gata să-mi spargă tâmplele” (veştile din gersa. către cordoba). Majoritatea
textelor din acest volum filtrează amănuntul cotidian cu întreaga lui istorie printr-
un imaginar suprarealist. Procedeul este reluat în Ghinga (2005), dar aici tema
identitară nu se mai realizază doar printr-un raport cu exteriorul, prin migraţia
sinelui în alte prezenţe, ci printr-o exacerbare la toate nivelurile a eului. Autoironia
este atât de pronunţată încât poate fi confundată cu absenţa ei. Un narcisism
exagerat până la disoluţia sinelui. De altfel, ca să ajungă mai în miezul lucrurile,
poetul creează derută, propune false direcţii pe care le urmează totuşi dintr-un
sentiment al gratuităţii depine în spatele căreia stă ascuns, semitreaz frisonul
nevrotic: „tulbur peste măsură. Nu cunosc pe nimeni care să-mi reziste./ sunt un
bărbat cum nu vă puteţi imagina./ ca să nu plesnesc de spaimă mă izbesc de o mie
de ori/ de peretele camerei./ însă nu vă arăt. Nu arăt nimic nimănui./ un bărbat
teribil. Sunt un bărăbat/ cum nu vă puteţi imagina”. Textura poetică alcătuită din
şarje fals apodictice pare un teren pentru revelaţii în răspăr, revelaţii ce se succed
144
într-un joc riscant al pierderii oricărui înţeles pentru sine. Şi în cazul acestui volum,
nerativitatea sau pseudonarativitatea leagă între ele elipsele semantice şi conturează
o realitatea poetică a extinderii continue într-un spaţiu fatalmente limitat. Trupul
irumpe dincolo de graniţile sale şi, odată cu fiecare desprindere din fixitate, se
insinuează frica ieşirii din rigorile cauzalităţii: „îmi măsor înălţimea. mă cântăresc
trecându-mă/ dintr-o mână într-alta. sunt bine./ sunt proaspăt. Mai şiret ca oricând
mă admir cu coada ochiului./ Pe furiş îmi plesnesc gambele şi înaintez. iar
duminică/ duminica din ambele părţi rinichii îmi lovesc inima/ şi mă
entuziasmează./ s-a făcut deja dimineaţă şi eu abia mă ridic din pat/ ţinându-mă de
păr./ cu mâna dreaptă îmi mişc picioarele şi înaintez. nici/ nu ating pământul./
soarele nu-mi izbeşte fruntea dar ca întotdeauna luminez/ singur de jur împrejur”.
Aceste două volume au fost republicate împreună sub titlul d great coman (2007).
De o cu totul altă factură sunt poemele din Dicţionarul Mara. Ghidul tatălui: 0-2
ani (2009). Coman creează un univers afectiv, domestic în care prezenţele ce-l
însufleţesc îşi regăsesc raţiunea de a fi şi se redefinesc în funcţie de noul născut
(fetiţa Mara) care, odată cu venirea sa pe lume, face ca lucrurile vechi şi cunoscute
să poată fi privite pentru prima dată. Lumea e un decor primitor, iar micile lui
amănunte vibrează în nostalgia prezentului. Dragostea e ceva imponderabil, e ceva
dincolo de linişte, ascuns în paradisul discret al trăirii împreună: „stau cu mara la
geam. e o zi frumoasă de iarnă/ şi ninge şi noi mâncăm măr ras cu biscuiţi şi/ nu
spunem nimic./ fiecare cu linguriţa lui,/ fiecare cu câte-o dimineaţă de iarnă în
faţă./ uneori ne oprim din mâncat şi/ ne turtim nasurile de geam şi/ stăm aşa fără să
spunem nimic/ şi respiraţia mea îmi încălzeşte încet faţa/ şi încet-încet respiraţia
marei/ încălzeşte tot parcul” (măr cu biscuiţi). Tema identităţii capătă, aşadar, o
nouă valenţă. Lumea e lumea împreună cu mara, iar cei care gravitează grijulii în
jurul-i abia îşi mai amintesc că au fost vreodată altceva decât „nişte mecanisme
sigure de îngrijit mara”. Dincolo de universul domestic, dincolo de sensibilitatea
nouă născută din asimilarea unui segment privilegiat al biografiei, poezia lui Dan
Coman atinge în această etapă acea simplitate a esenţelor vii şi interiorizate,
eliberate neostentativ, firesc, dar păstrând totodată şi unele efecte de stil cultivate
anterior.
145
Rita Chirian (n. 1982) a găsit în formula „poker face” o metaforă sintetică
potrivită pentru scrisul său de până acum. Se ştie, un adevărat jucător de poker nu-
şi trădează niciodată emoţiile. Bucuria sau panica pot fi indicii excelente pentru
adversari, indiferent dacă subiectul în cauză s-ar trăda cu adevărat sau doar ar
încerca să-şi disimuleze stările. Asta nu înseamnă că acesta joacă mai puţin tare sau
mai puţin implicat. Tot astfel, poeta îşi deconstruieşte subtil torsiunile interioare
prin notaţii aparent impersonale, transcrise uneori la persoana a III-a ori disipate în
povestiri cu tramă comună.În Sevraj, povestirile din oraşul b induc senzaţia unei
stări de asediu omniprezente ce modifică prin natura ei acaparatoare esenţa tuturor
prezenţelor şi raţiunea actelor lor. Rita devenită personaj împrumută ceva de la toţi
„agenţii” violenţei, familiari sau, dimpotrivă, necunoscuţi, ascunşi: „mama mă
strânge în fiecare/ dimineaţă, grijulie în buclele ei efemere, sau mă coace în
cozonacii ei/ fără ou, tată mă ia în pachetul lui de ţigări proaste, mă fumează/
preocupat, soră-mea mă înmoaie în borcănaşele ei mirosind a ciment/ şi ciocolată şi
apoi mă întinde peste pielea ei,/ soră-mea e atunci frumoasă ca iarba” sau, anterior,
„vânătorii treceau cu armele ascunse pudibond în genţi diplomant/ şi zâmbeau
reverenţios, mă sărutau pe frunte şi pe buzele lor uscate/ simţeam saliva animalelor
mute. în acelaşi timp, oraşul b se scutura/ de mine ca un câine ud”. Când eşti
„adus” în toate şi, în acelaşi timp, refractar la tot, scurtcircuitul inevitabil nu are
cum să nu afecteze întreg „mecanismul”. De aceea, aparenta „bunăcuviinţă” a
mediului lezează spiritul celei care tinde spre o anumită normalitate, dar prin
desfidarea a tot ceea ce înseamnă clişeu sau act gratuit. Şi totuşi, furia e controlată,
frica e difuzată în neacceptările inhibate ale conformismelor de fiecare zi.
În Poker face discursul poetic se radicalizează, devine mai alert, trama
narativă e contrasă în fraze mai scurte ce favorizează desele schimbări de ritm. Se
simte parcă o nerăbdare în clasarea a tot ceea ce vine din exterior, cu un plus
balans etic abia sesizabil. Lumea nu poate fi resimţită decât în răspăr cu propria
fiinţă, care e în continuu asaltată de bruiaje iritante. Emoţiile par expulzate cu o
virulenţă piezisă, tensiunile reţinute ale Sevrajului fiind aici lăsate mult mai libere,
pentru că se urmăreşte un efect mai acut, mai brutal. Există, deci, un mai mult decât
tumultul ordonat doar după principiul acumulărilor de spasme consecutive. În plus,
146
se insinuează şi tema spitalului, a traumei concrete, carnale, a pulsiunii mentale

delirante, toate acestea dezvoltate mai clar în Asperger. În acest al trilea volum,
„demonii contradicţiei aluzivi” dispun foarte multe scene antagonice în „tablouri”
unice. Se obţine un efect de sinteză între narativitatea poemelor din cartea de debut
şi dinamica eficace şi virulentă experimentată în placheta publicată cu doi ani
înainte. Poveştile vin însă din off, nu se insită decât pe efectele lor pentru că restul
nu e important de transcris în poeme. Aşadar, trama narativă vine acum dintr-un
hiperspaţiu al acestei lirici bine articulate, concentrate, directe, fără tranzitivităţi
inutile, totul expulsiv şi angajat: „& aud la tv: un tigru siberian evadat de la zoo/ îi
văd nările deschise larg bat din palme/ alerg cu el/ urc munţii îmi julesc
genunchii/ oricât m-aş strădui n-am agilitatea lui/ aruncăm uneori o previre în
urmă/ iarna n-o să fie grea&/ studiile spun că numai ursul polar/ poate să doboare
un tigru/ şi acum chiar am nevoie să cred/ totul”. Limita e dizolvată mental prin
succesive intrări şi ieşiri din biografie, prin angajarea eului la un sprint hotărât de la
o condiţie existenţială la alta. Rămâne neschimbată expresia feţei. Rigidă şi
osificată, aparent de neclintit: „& singurul răspuns e nu/ când se aprind
filamentele nu e mai multă lumină/ mediul e saturat/ suntem în gogoaşa densă a
unei supernove/ natural, culoarea depinde de proporţii/ tu nu roşeşti niciodată/ mie/
nu mi-e frică de oameni”.
Jucătorul de poker mizează totul nu pe o carte anume, ci pe joc. Iar jocul e
acest show solitar trimis în interior, într-un alt off al fiinţei sociale a poetei, de unde
îşi permite să strige orice, să fie exasperată şi să expulzeze nihilograme, fără să i se
zbată nici un muşchi al feţei.
În ceea ce-l priveşte pe Radu Vancu (n. 1978), se poate spune că există
două direcţii principale în lirica sa. Prima, începută cu Epistole pentru Camelia
(2002), se întregeşte prin una dintre secţiunile volumului Biographia litteraria
(2006). Cea de-a doua direcţie îşi are originea în cealaltă jumătate a cărţii amintite,
ea devenind ulterior, prin amplificare, chiar un volum de sine stătător, Amintiri
pentru tarăl meu (2010). Aşadar, un adevărat univers al formelor poetice sublimate
într-un discurs înalt, spiritualizat este alăturat altuia, mai incisiv, ce filtrează o
durere atroce pe care „amintirile” o difuzează într-o naraţiune fondatoare. Dar cele
147
două discursuri nu se regăsesc net diferenţiate. În volumul de debut există foarte

mult imagini oximoronice ce sintetizează un univers emoţional dual, a cărui
complexitate se poate deduce din micile „istorii” ce se organizează în poeme în
baza unui algoritm secret al memoriei: „nu poţi şti când lumina e-ntr-adevăr
lumină./ absenţa ta se face din ce în ce mai plină” sau „soarele se înnegreşte şi
coboară pe nervurile aerului,/ tot mai vizibile în întunecarea ce abureşte/ stăruitor”.
De multe ori clipa prezentă pare a fi subiect al evocării, ca şi cum cel care observă
prezenţele din jur le filtrează şi le transformă printr-un simţ distorsionat al
timpului. Tocmai aceste glisări temporale fac posibilă povestea. Biographia
litteraria este însă volumul care clarifică în ordine conceptuală şi, totodată,
adânceşte în orizontul poeticităţii raportul dintre poezie şi biografie. Autorul îşi
programează discursul, îl extinde pe mai multe paliere, astfel încât biografia sa
literară să însemne şi sumă de experienţe livreşti sublimate într-un confesionar
tulburător, hipermnezic. Volumul cuprinde două cicluri perfect compatibile, în
ciuda unor diferenţe stilistice. Primul, Amintiri pentru tatăl meu, e o elegie amplă,
compusă din nouăsprezece poeme, toate alcătuite din trei sextine. Dar preferinţa
pentru forma predeterminată nu inhibă în nici un fel libertatea de expresie. Vancu
stăpâneşte o sintaxă complexă, coerentă şi clară, fiecare poem aflându-şi centrul de
greutate într-o imagine violentă şi discretă în acelaşi timp. Violenţa derivă
întotdeauna din subiect, din relatarea unor fapte cu impact psihologic asupra
cititorului. Discreţia ţine de o anumită artă poetică ce exclude maniera ostentativă
de înfăţişare a lucrurilor: „cînd s-a spânzurat, până au venit ăia de la smurd/ i-am
făcut respiraţie artificială – ultimul aer ieşea din plămîni gâfâit/ şi viaţa plutea în jur
şi moartea plutea în jur şi cumva absurd/ am gândit că mai respiră, îmi venea să
zburd/ şi aerul lui era aerul meu şi eu n-am murit încă, şi surd/ am auzit paramedicii
zicând: e mort. amintirile te fac fericit” (Amintiri). Dacă prima secţiune a cărţii
poate fi înţeleasă în linii mari ca o incursiune prin istoria vieţii personale, cea de-a
doua, studii de iubire pare un periplu prin istoria poeziei. Din acest motiv, textele
nu sunt perfect omogene; coerenţa dintre ele trebuie căutată în alt plan, nu în cel
formal. Între cele trei villanelle de amor şi poemul dramatic priveşte, înger, către
mine, între poem de suflet şi oase şi fum (suflete vechi şi noi) există o
148
consubstanţialitate vizibilă. Textele amintite degajă o atmosferă tragică şi senină în

acelaşi timp. Sufletul şi trupul ard la fel, se descompun la fel: „ce numeşti suflet eu
numesc trup, epiderma psihică a trupului”; tragicul vine din iminenţa disoluţiei
lente, totale a fiinţei; când cineva se roagă pentru suflet, trupul se împuţinează,
„carnea arde dureros de amară”, când cineva se roagă pentru trup „oasele animei
îmi sunt ale muririi hale, şi în vinele sufletului sângele clocoteşte”. Dar dincolo de
toate acestea există şi o undă de seninătate care provine din conştientizarea faptului
că viaţa şi moarea foarmează un cuplu haios. Radu Vancu deturnează sensurile
grave, de a le reduce pînă la dimensiunile unor caricaturi, şi asta, printr-o
schimbare de accent sau de ton, în general în partea finală a poemelor: „cum
muzica-nghite, trăind-o, tăcerea,/ trăindu-mă, sufletul trupul-l consumă-/ venită din
lumină sau neguri, totuna-i,/ teribilă-i lupta”. Prin textele ce degajă o anumită
retorică de tip clasic, Vancu dialoghează cu vârstele poeziei. Aşadar, există două
tipuri de frumuseţe în scrierile poetului. Una dureroasă, cealaltă asimilată. Ele nu
pot convieţui însă fără consecinţe autodistructive într-o primă fază. Aşa apare
Monstrul fericit (2009) şi, totodată, promisiunea unui catharsis. Naraţiunea
fondatoare începută cu un suicid se continuă luminos prin naşterea fiului.
Introducerea temei visului face posibilă însă unificarea realităţii cu imaginaţia, cu
fabulosul, în Sebastian în vis (2010). Deşi a fost concepută ca urmare a unui
eveniment biografic important, naşterea fiului, această scriere îşi depăşeşte
contextul, îl pune între paranteze, deoarece limbajul poetic cunoaşte o extindere
spectaculoasă prin jocul nuanţat şi stilizat al unor forme sonore cu semantică
proprie, cărora li se adaugă unele elemente lexicale atipice, dar natural închegate în
corpul poeziei. Sebastian în vis este un poem cu o miză solidă, chiar dacă travestită
ludic. Este concomitent un poem despre libertate şi frumuseţe. Libertatea de a-ţi
asuma ereditatea ca pe un principiu al realizării de sine. A trăi impasul, dezordinea
interioară și moartea – prin accesarea continuă a amintirilor – este o experiență
căreia i se adaugă o alta, egală ca intensitate, dar cu semn contrar. Pulsația divină
neîntrupată lărgește perspectiva asupra unei morți care, deși nu va fi niciodată
uitată, își va găsi locul ei într-o poveste mult mai cuprinzătoare. Puțin înainte de
finalul acestei cărți fără final pot fi citite următoarele: „Sebastian nu-și poate
149
recunoaște bunicul spânzurat/ în ‟97, însă tati, văzînd fluturcalul reflectat în pupila/
băiatului, recunoaște în ghicitură întreg chipul tatălui./ De groază și fericire, oasele
se fac în tati făină de mălai“. Frumusețea este principiul ordonator. Prin ea lucrurile
își regăsesc natura: „pentru cine știe,/ frumusețea e vrăjitorie. Schimbă, la o adică,
laptele praf în lapte de mamă. Uite, cutiile Nestlé pe care le atinge Cami – se umplu
ochi cu laptele lui mami“. Dar nu doar de astfel de transformări e capabilă
frumusețea magică. În cartea lui Vancu lumea își schimbă proporțiile, se arată după
chipul și asemănarea pruncului venit să o cunoască. Așa se explică acea umanitate
alcătuită din mini-entități care mai de care mai dornice să-i ofere lui Sebastian
ocazia unor întâlniri memorabile. Identitatea acestei lumi se modifică pe măsură ce
este privită și recunoscută. Lumea devine expresia unei conștiințe extinse. Poate fi
rechemată din inerție prin cuvinte cărora le-au fost mai întâi subminate prin
diminutivare gravitatea și contururile definitive. Lumea se arată cum îi comandă
mintea bebelușului. Sebastian îi caută limitele, pe care, practic, nu i le găsește,
deoarece ele sunt plasate undeva într-o ficțiune generată continuu. Epicul poemului
susține aventura fără sfârșit a fanteziei. O singură poveste ar fi izolat experiența
inițiatică în perimetrul ei, ar fi supus-o unor condiționări reductive prin ele însele.
Din acest motiv, în cartea lui Radu Vancu fragmentele de basm apar interconectate.
Amintiri pentru tatăl meu şi Sebastian în vis se unifică la modul simbolic în
Frânghia înflorită (2012), o carte ce poate fi interpretată ca pe o rememorare în vis,
o rememorare iluminată de întunericul cel mai adânc. Versurile „Ce-ţi spune unul
dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi, când te lasă inima să-l
visezi“ sunt vehiculul unui proces de alchimizare a durerii şi, totodată, a limbajului
poetic. Cele două planuri ale poeziei lui Vancu fuzionează. Bunicul, fiul şi nepotul
conturează aceeaşi prezenţă, tot aşa cum „amintirile“, pierzând din claritatea
durerii, încep să fie frânturi din acelaşi vis.s
Concluzie: La vraie réalité c’est moi !
Poezia cu adevărat valoroasă scrisă în ultimii 15 ani nu prezintă foarte
multe legături cu textele neoavangardiste de răsunet, redactate la începutul anilor
2000. Istoria literaturii înregisterează foarte multe intrări în forţă, însoţite de
scandal şi de alte artificii de marcketing literar. Aş zice că a fi nonconformist cu
150
orice preţ este o dovadă de conformism. Poezia a ajuns, într-adevăr, la intensitatea

unor anumite deziderate, dar nu oricum şi în nici un caz nu aşa cum cereau
vehement „platformele-program” „deschizătoare de drumuri”.
Am selectat nişte autori care răspund cu adevărat unei realităţi extinse şi
îmbogăţite tocmai prin intensificarea percepţiei auctoriale. Una dintre mizele
poeziei douămiiste constă în redefinirea cunceptul de realitate. Dar acest fapt este
realizat de fiecare poet în parte, prin mijloacele sale specifice. Lumea devine reală
prin subiectivizare. Din acest motiv poeticile concurenţiale sporesc interesul
cititorilor, cărora li se oferă strategii diferite, chiar contradictorii, de aderenţă la
cotidian. Pulsiunile semantice se întrevăd chiar şi acolo unde nu pare viabilă nici
măcar iluzia sensului. Story-ul, naraţiunea fondatoare – care nu e specifică doar
generaţiei 2000 – e încărcată acum de un dramatism neostentativ, ale cărei
semnificaţii se deduc din întreg, după ce cititorul s-a lăsat impicat şi a străbătut
empatic întreg demersul poetic. Acest schimb de esenţe dintre poet şi cititor face
imposibilă orice alunecare spre artificial, spre nenatural, pentru că, între cei doi s-a
stabilit de la bun început un pact al sincerităţii. Orice îngroşare a vocii cade în
derizoriu, orice tertip de supralicitare a expresiei lucrează împotriva poeziei.
Tema identităţii e înţeleasă uneori ca un joc al măştilor, pe care însă autorii
nu le arată cu degetul. Identitatea, nonidentitatea sau mistificarea identităţii fac corp
comun în poezia douămiistă. Ea are nevoie pentru a fi vie şi penetrantă de o
debarasare de livresc şi de metafizică. Dar experienţa livrescă face parte şi ea din
viaţă, din concret. Pentru unii dintre douămiişti metafizica nu e un deziderat final,
ci un accident de parcurs. Ea poate fi recuperată chiar şi din netaţiile aparent neutre.
„Foşnetul universului de carton” a început să se audă tot mai puţin, dar acest lucru
nu s-a realizat pe calea indicată de Mairius Ianuş sau Elena Vlădăreanu. Poezia
deschisă şi autentică nu presupune denudarea completă a expresiei, ci doar
impunerea acestei senzaţii prin mijloace estetice. Redeschiderea canalelor de
comunicare dintre poet şi cititor ţine de persormanţa textului. Utilitarismul său se
reduce, deci, la performanţa sa.
Codurile poetice nu trebuie puse în legătură cu ermetismul epuizat expresiv
sau cu modernismul marcat de artificialitate şi de convenţii sterile. Pot constitui şi
151
ele mijloace de inducere a senzaţiei de firesc, de autenticitate. Poezia douămiistă

manifestă o rezistenţă faţă de taxonomiile precise. După părerea mea, clasificările/
departajările propuse de Octavian Soviany9 nu stau în picioare: Lirica marginii.
Autenticiştii, Deprimiştii, Starea de cvasi. Lirica extrauterinităţii, Asianicii,
manieriştii, vizionarii, Umoriştii şi Lirica de limbaj rămân simple etichete didactice
fără relevanţă pentru diversitatea tipurilor de discurs coexistente în cadrul aceleiaşi
generaţii. De la criticul amintit mai sus reţin acea stare de cvasi, mult mai
funcţională, deoarece, poeţii de vârf depăşesc stadiul de manifest, evită stridenţele,
exagerările dictate de voinţa de înnoire cu orice preţ. Ei ţin cont, în egală măsură,
de experienţa literară anterioară şi de performanţele estetice ale scriitorilor care şi-
au asumat statutul de reformatori.
Poeţii pe care i-am comentat fac parte, evident, din categoria amintită mai
sus. „Starea de cvasi” le oferă capacitatea de a coagula în textele lor experienţele
contradictorii şi contrastive ale limbajului capabil să concentreze aluviunile
realităţii şi „adevărurile indivuale”. Fiecare dintre aceşti poeţi ar putea exclama fără
a greşi prea mult şi fără a face din asta un manifest: La vraie réalité c‟est moi !
BIBLIOGRAFIE:
1. CRISTEA-ENACHE, Daniel (2005). Poezia tânără. O nouă generaţie?,

anchetă în „Caiete critice”; nr. 3-4.
2. GÂRBEA, Horia (2003).„La răsăritu-i falnic... ”, „Ziua literară”, 24
februarie 2003.
3. MINCU, Marin (2004). Generaţia 2000. Antologie, studiu introductiv de
Marin Mincu, Constanţa, Editura Pontica, 2004.
4. MINCU, Marin (2003). O nouă generație literară?, „Ziua literară”, 10
februarie 2003.
5. Morley, David & Aldea, Leonard-Daniel (2007). no longer poetry. New
Romanian poetry, ediţie bilingvă, Warwick, Heaventree Press.
9
Octavian Soviany, Cinci decenii de experimentalism, Volumul al II-lea. Lirica epocii
postcomuniste, Bucureşti, Editura Casa de pariuri literare, 2011.
152
6. Soviany, Octavian (2011). Cinci decenii de experimentalism, Volumul al

II-lea. Lirica epocii postcomuniste, Bucureşti, Editura Casa de pariuri
literare.
7. SOVIANY, Octavian (2003). Promoția 2000 față cu reacțiunea, „Ziua
literară”, 17 martie 2003
8. STĂNESCU, Bogdan Alexandru (2003). În pat cu Mama Literatura,

„Ziua literară”, 24 martie 2003.
9. VLĂDĂREANU, Elena (2003).„Ia-ți târfa și pleacă” sau câteva cuvinte
despre ostilitate, „Luceafărul”, 12 martie 2003.
153
Acad.prof. univ. dr. Marco LUCCHESI

Universitatea de Stat, Rio de Janeiro
LETTER OF A STRANGE NEW WORLD
Within the framework of debate on post-regionalism in the global age,

the intercultural agenda of Latin-Americanow needs to work on approaches
of decentralisation, and on investigating further its – now well-known -
linguistic and existential peripheral fields. Rather than a mere legal
exigency, this should be a genuine demand; a chorus for inclusion within the
context of a solid democracy in favour of all positive discrimination. It is a
multilingual agenda that seeks a culture of common ground and hospitality.
I would like to remember the well kwown book Globalising the
regional regiolasing the global, of Rick Fawn, when he quotes Samuel
Kim: “ „the new regionalism reflects and affects a complex interplay of
local, regional, and global forces, simultaneously involving states as well as
non-state, market, and societal actors‟”. Assessing how regions function
and intercat is further complicated by acceptance that regions are work in
progress, indee that they are perpetually unfinished projects, and that they
are also „porous‟, interlinking, influencing and being influenced regularly by
others actors and regions. Even in the economic realm, trade patterns are
now seen to involve „globally diffused networks regions‟, rather than being
tidy, self-continued units, and in contradistinction to the bloc idea prevalent
154
even in the 1990„s. This makes their analysis more exciting and more
challenging, particularly in terms of security, and some terminology is again
beneficial as region, regional community, and regional system may be
related but aver nevertheless distinct. That regional communities and
regional systems do not necessarily coincide is evident from the fact that an
outsider power may be integral to the functioning of the latter and not
necessarily share any of its values”.
Thismeans it is necessary to define the areas of Latin America in
dialogue, and to define which interlocutors are committed to multilateral
projects that are not reduced to mere volatile economics –to liquid, erratic
clouds of capital. It is necessary to find projects that are able to withstand
the corrosive immanence created by marketing theology, which encourages
Uniformity through disastrousmethods of homogenisationin accordance with
the doctrines of the system, and which create hundreds of thousands of
precariousconsumers rather than genuine citizens with rights, and thereby
large pockets of intolerance and fragmentation.
This kind of narcissistic linguistic and ideological hegemony must be
condemned, as it blocks protagonists from the periphery of society, and uses
a single grammar that is disconnected from the beauty of discovery
anddemonises anything that is hybrid and impure. The promotion of the
culture of peace and diversity needs to confront a kind of anti-Esperanto
movement, in favour of a multiplicity of languages that are not in the thrall
of the interests of themanufacture ofglobal standards, and that slow down
the clouds of capital and their fast-paced, nebulous methods of persuasion.
Latin America needs to increasingly horizontalise the stones of Babel,
those same non-physical stones that Antônio Vieira describes along the
Amazon River - the River-Babel, ecumenical and all encompassing, which
holds a dialogue with all its affluents and tributaries, likein a poem by
155
Velimir Khlebnikov; a river that gathers everything to it along its

challenging route. This flow does not dilute the felix culpa of all the
languages held within it, now considered a Promethean flame, a celestial
blessing, an unfinished unit.
The subject here is nothing less than adefence of the linguistic rights of
the continent. In Brazil alone there are nearly two hundred languages in
search of a territory as yet un-anchored or ill-defined, where culture and
nature are able to interact in a cycle of bio-security. There is no other way of
equating the interwoven relationship between language and land than from
within a culture of hospitality. While we perhaps lack a descriptive grammar
of the language of paradise, we are able to intuit its poetic qualities on an
essential plane, stemming from the zero aura of the world, and thereby set in
motion an Adamic denomination, when the course of the river and the stars
came together to form a single destiny.
This unthinkable language needs a utopian approach from poets and
translators who are able to turn their backs on the swirling clouds of the
Single and embrace the Multiple, which by definition vibrates, and is
marked by the beauty and mystery of difference.
In ,,Des tours de Babel”, Derrida writes that ,,because of translation,
because of this linguistic supplementarity where one language gives the
other what it lacks, this crossing of languages guarantees the ,,blessed
growth of languages” up until the messianic limits of history. All this isseen
in the translation process, through the ,,eternalisation of the work” and ,,the
infinite rebirth of languages”. This perpetual resurrection, this constant
regeneration through translation, is, rather than a revelation - the revelation
of itself, more an annunciation, an alliance and a promise.”
156
These towers of stone are invisible, like in Bartolomeu Meliá’s

exquisite publication of the ,,Ayvu rapyta”, the theogony according to the
Guarani, the great meta-physicists of the Americas.
The multilingualism of the Americas is a reaction against the ontology
of Sameness spread throughout the world, in the global economy's liquid, or
more appropriately - nebulous - impositions.
Auerbach's famous essay, ,,Philology and Weltliterature” is still
relevant today as it draws attention to the increasing lack of diversity since
the aftermath of the Post-War: ,,It is time to ask What meaning the word
Weltliteratur can stil have if we relate it, as Goethe did, both to the past and
the future. Our earth, the domain of Weltliteratur is growing smaller and
losingits diversity (…)”.
Latin America must respond to Auerbach's essay with the beauty and
strength of Minerva's owl, with its eyes wide-open and alight, and using
policies that promote these fundamental languages. As well as the
bilingualism in Paraguay, Peru and Bolivia, their mix of religions are a
reaction against global evangelism (according to Peter Berger and Samuel
Huntington in ,,Many Globalizations”) and against all-pervading financial
systems.
They represent centres of insurgency and inflection that consolidate on
the peripheries, along the banks of the River-Babel and at the edges of
intransitive and intransigent democracies.
The advantages of bilingualism are that it encourages a shared ethics
between what is in friction (language one and language two), incomplete
groups, which are propelled by a kind of incomplete completeness, or are
motivated by translation between two groups or in the uncertainspace of
inter-language, and which thus open the possibility of a third way, a third
view, from which both groups are enriched.
157
This is an inverted Babel, with golden threads, and with an etymology

that looks, scandalously, towards the future. The following extract from the
book ,,Tyre’ỹ rape/ Camino del huérfano”, by the Paraguayan writer Susy
Delgado, written in Guarani and Spanish, is particularly pertinent: ,,I have
brought together in this book both [poems] that were born in Guarani and
those that asked to be written in Castilian... As an author, I can see how my
two languages come together in this book; they are different accents along
this unending path that seems an increasingly deserted Babel."
Between the project of Adamic denomination and regional policies that
are subsumed by globalisation, or as Milton Santos says, between the tower
and the desert, Susy manages to show that the uniqueness of her heritage is
not entirely lost, and that one can dream of the Earth without Evils:
“Camino ,,Path
descamino dis-path
despatria dis-nation
deslugar dis-place
desorilla dis-margin
descuerpo dis-embody
deshondura dis-depth
desnorte dis-orient
desencuentro” dis-discover”
The hospitality affirmed through the negation and the incompleteness of

the inverse Babel path, which should flow between nation and dis-nation,
leads one to urgently question, ,,where were you/where are you/where will
you be? Earth without Evil?“
A hidden face - one that demands a new path traced between rise and
fall, through an anti-poetics - is seen in the work of the Chilean poet,
158
Nicanor Parra ,,Poemas para combater a calvície“, from which come the
following lines:
,,Consumismo
derroche
despilfarro
serpiente que se traga su propia cola
Buenas noticias:
La tierra
de años
Somos nosotros los que desaparecemos
EL MUNDO ACTUAL?
EL inMUNDO ACTUAL!”
,,Consumerism
serpent that swallows its own tail
Good news:
From the earth
of years
It is we who will vanish
THE WORLD NOW?

THE nonWORLD NOW!”
159
As a counter to the gravity of ideological or even capillary

commitments, and to circles of exclusion, we can also look at the work of
the Mexican writer Natalio Hernández, who comments that ,,my language,
just as any other, was a mine of treasures. And I continue to slowly discover
these treasuresheld in the heart of the Nahuatl language".
This mine, which is contained within its speakers, requires one to climb
up to its depths, in a conundrum of continual inversions, or as the Chilean
poet Elicura Chihuailaf tells us in the Mapudungan language, here
translated into English (via Spanish and Portuguese):
,,Ala labrada por naturaleza

heme aquí, lentamente subiendo
hacia mi propia hondura.”
,,Wing tended by nature

here I am, slowly rising
towards my own depths.”
Rising, rather than falling to the depths, is an insistent and resistant act
that is expressive and perhaps even metaphysical, andone very much like
that found in the ,,Coplas de Cochabamba", translated from the Quechua by
Jesús Lara:
,,¿ Que nube es aquella nube

que engrenecida se acerca ?
Será el llanto de mi madre
que viene trocado de lluvia”.
160
,,What is this cloud

that closes in and encloses?
Is it my mother's alarm that the rains are changing?”
These tears, which irrigate ,,Pacha Mama”, the Earth-Mother, the

source of every face and every chthonic and decentralised language, are the
tears of a woman in labour, with her breasts turned towards the not-yet,
towards new plans, paths and potentials.
This leads one to Ernesto Cardenal, when he questions the possibility
of
,,restablecer las carreteras rotas
de Sudamérica
hacia los Cuatro Horizontes
con sus antiguos correos”.
,,re-setting the pathways

of South America
towards the four Horizons
and their ancient messenger routes”.
This is a vast communication network that encompasses ancient

indigenous paths as well as those that continue to evolve today, and involves
the already mentioned tension between language and geography; not as mere
adhesion to the past, but rather, as a horizontal continuation of a new and
thankfully unending Tower.
Linguistic rights are an urgent and essential step towards this, as they
can halt the crime of forgetfulness, both within the Americas as well as
beyond them, and yet not lose contact between what is regional and what is
161
global, and these ,,old communication networks” can be understood from

the perspective of a wide and expansive geography, along the cosmological
horizon where the Nicaraguan poet's vast ,,Poema cósmico” is set.
Thus, from the perspective of this constant rebirth, I return to Auerbach's
essay, in which he states that the home of philology is the Earth, and no
longer a nation. This seems the right way to defend the multilingualism of
our lands; it is situated between global philology and the syntax of
difference. I would like here to quote from the poem ,,The Only Book”
(единая книга), by Velimir Khlebnikov, which synthesises the Earth as a
dialogue; it is a book marked by difference and by hospitality, governed by
the poetry of the great narratives revisited:
,,I saw the dark Vedas

the Testament and the Koran
and the books of the Mongols,
on silken boards,
with the dust of the steppes
with perfumed manure (...),
erect a pyre
and throw themselves in it.
White widows enclosed within clouds of smoke
fanned the rise
of the only book,
whose pages, wider than the sea,
vibrate like the wings of blue butterflies (...)”
And some verses below he says:
,,Wide rivers of blue waters:
162
the Volga, where they celebrate Razin,

the yellow Nile, where they worship the Sun,
The Yangtze Kiang full of dense human clay",
And you, Mississippi, where the Yanks
wear trousers of starry skies,
and wrap their legs in the stars,
the Ganges, where dark men are trees of intelligence,
the Danube, where in the whiteness, white men
in white shirts float over the waters,
the Zambezi, where the men are blacker than a boot,
The impetuous Obi, where they flog the idol
and turn it round,
as they eat fatty meat
and the Thames, where the boredom is grey.”
And he continues (I do not resist to quote three verses in russian):
,,Род человечества - книги читатель,
И на обложке надпись творца,
Имя мое, письмена голубые.”
,,The human kind is the book's reader!
You can find the creator's mark on the cover,
my name in blue letters.”
Khlebnikov's only-book, while there is still time, is a guide for
difference, a repository of rare beauty, a Book that now is little more than a
summary. However, it has numerous authors; it is a collective, silent,
republican work with a global democratic under construction. An earth
without evils?
Yvy Mare‟y!
Translation Juliet Attwater
163
EDUCAŢIE ŞI COMUNICARE
164
dr. Ileana MAGDA

Vârşeţ - SERBIA
EMINESCU ŞI ŞCOALA
EMINESCU AND THE SCHOOL
Rezumat:
Lucrarea de faţă exprimă nişte gânduri despre un domeniu al culturii - şcoala -
important şi sensibil şi pentru şcoala minoritară a românilor de la noi, cu o
populaţie şcolară în permanentă şi alarmantă scădere. Aceste reflecţii reprezintă,
în acelaşi timp, o piedică în calea uitării a ceea ce s-a petrecut în urmă cu 140 de
ani în acest domeniu, în care a fost implicat poetul naţional Mihai Eminescu.
Cuvinte cheie: şcoala, Eminescu, revizor, învăţământ
Cu şcoala, ca instituţie de învăţământ public, Mihai Eminescu a

contactat în mai multe perioade ale vieţii: ca elev (particular sau al
gimnaziului din Cernăuţi, avându-l ca profesor pe celebrul Aron Pumnul),
student la Viena şi Berlin, profesor de gimnaziu, revizor şcolar. În
renumitele centre universitare din Austria şi Germania, Eminescu a plecat
încurajat de tatăl său, dar mai ales de Titu Maiorescu, cunoscutul critic şi
protector al său.
Ca om politic, cu o influenţă în epocă, Maiorescu i-a subvenţionat şi
supravegheat lui Eminescu activitatea de pregătire a unui doctorat, condiţie
impusă pentru a ocupa un post la Catedra de filosofie a Universităţii din Iaşi.
165
Printr-o scrisoare, datată 15 iunie 1875, Maiorescu îl consultă direct pe

Eminescu dacă ar vrea să ocupe postul de revizor şcolar în două judeţe, Iaşi
şi Vaslui, ceea ce i-ar dubla retribuţiile lunare. Poetul răspunde pozitiv,
motivându-se că la aceasta s-a decis nu din cauza îmbunătăţirii situaţiei
materiale, ci din următoarele motive: ,,... aş intra în contact cu populaţia
rurală, singura care mă interesa îndeosebi. Cred de a fi în stare de a vă da
relaţii fidele asupra stării şi traiului ei, precum şi asupra marginilor între
care ar fi cu putinţă de a se lărgi sau a se adînci învăţămîntul primar".
Pe data de 1 iulie 1875, poetul a fost numit oficial revizor şcolar, iar spre
sfârşitul lunii august şi-a început conştiincios munca de organizare la
început de an şcolar, a conferinţelor anuale cu învăţătorii din judeţele
amintite.
După raportul care a fost trimis Ministerului Învăţământului, pe data de
10 august 1875, activitatea de revizor şi-a început-o cu învăţătorii din
judeţul Iaşi. Cele mai iscusite cadre didactice au ţinut comunicări din
domeniul metodelor de predare, apoi lecţii practice, prilej şi de un schimb
mai vast de experienţe legate de activitatea şcolară.
Eminescu, fiind împotriva concesiilor, principial cu sine însuşi, dar şi în
relaţiile sale cu alţii, de fiecare dată când i se oferea ocazia, n-a fost
satisfăcut de ceea ce a întâlnit în realitate, a criticat mediocrităţile.
În documentul amintit menţionează că de la această reuniune au lipsit
mai mult de jumătate din cadrele angajate în învăţământ (30 absenţi din
totalul de 54), motivul fiind de natură extraşcolară şi anume: funcţionarii de
atunci n-au trimis convocările la timp, din cauza unor ploi intensive, în lipsă
de drumuri şi mijloace de comunicaţie, învăţătorii nu s-au putut deplasa;
doar un număr mic au fost absenţi din cauza bolii.
Însă motivul absenţei lor a fost şi de altă natură: ,,...mai în toţi anii
trecuţi aceste conferinţe nu s-au ţinut serios, ci numai de formă",
166
considerând că şi la venirea lui Mihai Eminescu în noua sa funcţie,

conferinţele tradiţionale ,,au să-ndeplinească numai o formalitate", ceea ce
,,i-a îndemnat pe mulţi să nu se expuie la cheltuieli care li s-au părut
zadarnice."
La începutul activităţii sale profesionale de organizator al învăţământului
elementar, Eminescu a fost impresionat de slaba pregătire de specialitate şi
metodică a învăţătorilor care funcţionau în mediile rurale, de multe ori
reducându-se la ,,vorbe moarte, a căror realitate vie n-o pricep ... în această
privinţă nu sînt pe atîta ei de vină, precît sistemul învăţămîntului de supt al
cărui regim au ieşit."
În mulţi dintre învăţătorii pe care i-a cunoscut a văzut nişte oameni
harnici, dornici să înveţe şi naturali în expunerea lor, învăţători talentaţi
(,,rar privilegiu pe care natura îl dă învăţătorilor născuţi"), care, în
condiţiile grele de muncă şi viaţă, îşi îndeplinesc conştiincios datoria. La
alţii a întâlnit cunoştinţe întemeiate pe experienţe, fapte, relaţii, însă aceste
puţine sclipiri nu sunt satisfăcătoare. Învăţătorii n-au de unde a-şi reînnoi
cunoştinţele învăţate în şcoală, în lipsa unei reviste sau a altor publicaţii de
specialitate.
Despre ,,cărţile didactice", adică manualele şcolare, în uz pe timpul când
a fost revizor, Eminescu afirmă că nu corespund după stilul şi termenii de
aci, respectiv după fond şi formă, necesităţilor învăţământului rural, care s-a
desfăşurat, ani de-a rândul, în condiţii de izolare completă de medii urbane,
de mijloace de informare, de mijloace tehnice, biblioteci etc. Învăţătorii de
pe sate ,,...n-au ce citi chiar dacă ar voi. Noţiunile lor din ştiinţele naturale
... sînt aproape nule, deşi aceste ştiinţe tocmai sînt mijlocul cel mai potrivit
al învăţământului intuitiv şi adevărate izvoare de cunoştinţe practice şi
pozitive." Am putea conchide: neobişnuite idei pentru un poet.
167
Însă postul de revizor şcolar pentru Eminescu a fost şi un prilej de a-şi

limpezi şi exprima nemulţumirile faţă de sistemul de învăţământ din epocă.
În luna august 1875, la începutul carierei de revizor, Eminescu a avut şi
fericita ocazie de a-l întâlni, la întrunirile învăţătorilor şi pe Ion Creangă,
una dintre cele mai luminate minţi din această branşă, ,,cel mai extraordinar
dintre ambasadorii trimişi de ... lumea ţărănească (G. Munteanu, Huperion
1, Viaţa lui Eminescu, ,,Universitas", Editura ,,Minerva", Bucureşti, 1973,
pag. 129).
Raportul din 10 august 1875 mai precizează că printre conferenţiarii care
au ţinut prelegeri a fost şi ,,d-nul V. Creangă, învăţător la şcoala de băieţi
nr. 2 din Păcurari", care a vorbit despre metoda legografică în procesul de
învăţare a citirii şi scrierii în învăţământul elementar.
Comentatorii operei lui Eminescu şi-au pus nenumărate întrebări
referitoare la scrierea greşită a numelui lui Creangă şi, în acelaşi timp, înşişi
au lăsat destule ipoteze posibile.
Poate cea mai întemeiată explicaţie ar fi: o simplă neatenţie în scriere.
De calităţile excepţionale ale lui Creangă ca învăţător, Eminescu s-a
convins încă în toiul pregătirilor acestor prelegeri.
Creangă s-a impus şi prin felul său specific de a se exprima: plastic, clar,
concis, corect, dotat cu o uşurinţă şi rapiditate în vorbire.
A început în felul acesta cea mai sinceră şi solidă prietenie din viaţa
literară românească a secolului al XIX-lea, dintre marele poet Mihai
Eminescu şi marele prozator Ion Creangă.
S-au împrietenit fiindcă i-a unit geniul, care şi la unul şi la celălalt a lucit
cu lumina Luceafărului, pentru că au avut aceleaşi idealuri, cu toate că între
ei era o diferenţă de vârstă de aproape un deceniu, dar şi o diferenţă în
pregătirea profesională.
168
În timp ce Creangă învăţase şi absolvise şcoala normală, calificându-se

de învăţător, Eminescu era student la renumite universităţi din Europa. La
scurt timp după cunoaşterea lui Creangă, Eminescu l-a întrodus la
,,Junimea", rugându-l în prealabil să-şi înregistreze pe hârtie ,,chisnovăţiile"
sale.
Creangă a acceptat, cu toate că exprima nedumerire: ,,cal bătrân să
înveţe la umblat". Atunci când l-a rugat pe Eminescu să-i corecteze
însemnările, acesta îi răspunde foarte plastic ,,Lasă, Creangă ...tu n-ai
nevoie să fii corectat de nimeni."
Debutul lui Creangă la ,,Junimea" cu lectura povestirii ,,Soacra cu trei
nurori” i-a făcut pe cei prezenţi să râdă cu hohote, iar publicarea ei în
numărul din 1 octombrie 1875 al ,,Convorbirilor literare" a fost un
eveniment editorial de primă importanţă.
Paralel cu activitatea de regizor şcolar, Eminescu a colectat informaţii cu
privire la viaţa spirituală, la specificul culturii populare contemporane lui,
dar şi celei din trecut.
Aşa de pildă, de la inspecţiile curente, vine cu bogate înregistrări
folclorice - doine, cântece de lume, frânturi de limbă, basme.
Încă de la prima inspectare a unor şcoli din judeţul Vaslui, poetul a
încercat să pună la cale unele neajunsuri care afectau buna desfăşurare a
procesului de învăţământ, de care erau vinovaţi învăţătorii, dar şi alţi factori
din afara şcolii. Pe funcţionarii plătiţi de stat i-a apreciat ca ,,satrapi locali".
O şcoală a fost total nerentabilă, căci în decurs de 7 ani (de când există) a
avut un singur elev absolvent.
Revizorul a intuit perfect sistemul politic din epocă şi uneltirile
diferitelor partide politice, iar în urma inspecţiei amintite în judeţul Vaslui a
afirmat cu toată certitudinea: ,,Impresia generală care mi-au făcut-o
şcoalele din acest judeţ a fost rea. Pretutindene frecvenţa mică şi incuria
169
administrativă mare, pretutindene sărăcia muncitorului agricol,

mortalitatea adesea înspăimîntătoare, greutăţile publice ... aproape
insuportabile. Atît mediul social, cît şi administraţia, fac ca şcoala să fie
aproape un lucru de prisos. Nu cutez încă a mă pronunţa asupra cauzelor
acestor stări de lucruri, însă cred de pe acum că ea nu se poate schimba
decît prin alt sistem de dări şi prin organizarea mai liberă a muncii."
Într-o anexă a acestui raport mai întâlnim şi următoarele precizări
ilustrative pentru cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea: ,,Starea
economică a populaţiunii ... e sub orice critică şi cauzele sunt: dările peste
măsuri, grele aruncate atît de comună cît şi de stat ... Pentru a plăti aceste
contribuţii, oamenii îşi vînd munca lor şi a copiilor pe ani întregi, devenind
astfel mai rău decît ar fi iobagi ... deşi nu este de datoria mea în sens strict
ca să descriu aceste stări de lucruri, totuşi a trebuit să mă opresc la ele
pentru a dovedi că cheltuielile pe care le face statul cu şcoalele rurale sunt
departe de a cumpăni foloasele minime aduse de acestea şi că în asemenea
mijloc social obligativitatea învăţămîntului primar e curată iluzie.
Avertismentele rămîn hîrtii, amendele o ficţiunem frecventarea şcoalelor
peste putinţă ... Dacă însă copiii ... ar veni la şcoală ei vin desculţi, cu capul
gol şi astfel îmbrăcaţi încît frecventarea regulată a şcoalei i-ar costa viaţa.
De aceea ... şcoalele sunt fecventate numai acolo unde a mai rămas o urmă
de neatîrnare economică ... cauza rălei frecventări nu este aversiunea
poporului ... contra şcoalei, ci sărăcia."
Atunci când au început cursurile la şcolile primare, revizorul a trebuit să
se deplaseze des în localităţile pe care trebuia să le inspecteze - jumătate de
lună trebuia să petreacă într-un judeţ şi altă jumătate în celălalt; la cancelarie
şi-a redactat singur rapoartele ca ,,organ rezolutiv, administrator, copist,
registrator, curier."
170
A reacţionat atunci când a întâlnit abuzuri ca în cazul unui învăţător care

şi-a neglijat activitatea de bază, pentru care a primit salariu şi şi-a angajat
elevii pentru muncile sale personale.
L-a supărat vestea când un prefect l-a anunţat că vrea să aschimbe sediul
unei şcoli.
A pledat pentru crearea de condiţii mai bune materiale pentru cadrele
didactice, în mod aparte pentru ,,învăţătorii rurali mai buni".
Atitudinea lui Eminescu faţă de desele abuzuri întâlnite în domeniul atât
de sensibil al vieţii sociale, învăţământul, dar şi alte probleme au fost
subiectul consultărilor sale, la întrunirile ,,junimiştilor" cu cunoscutul filosof
Vasile Conta, care împreună cu Ion Creangă, a avut o influenţă covârşitoare
asupra ,,spiritului românesc celui mai predispus să recepteze şi să
limpezească prin expresia fără de moarte tensiunile veacului, ale
veacurilor." (G. Munteanu, op. cit., pag. 142).
Ca revizor şcolar, poetul şi-a văzut conştiincios de treabă, inspectând cu
regularitate şcolile din ambele judeţe, Iaşi şi Vaslui, redactând despre
aceasta procese verbale, făcând propuneri şi admonestări şi trimiţând
rapoarte ministrului, încurajând sclipirile şi pe aceia care îşi făceau cu
pricepere, voinţă şi abnegaţie meseria destul de grea şi responsabilă de
învăţător.
Despre manualul lui Ion Creangă, ,,Metoda nouă” are păreri foarte bune,
iar despre sistemul de învăţământ de pe timpul său afirmă că
,,...neîntemeindu-se pe priceperea obiectelor predate, ci pe memorarea de
regule abstracte şi de cuvinte, copilul n-are niciodată acel repaos al
creierului care consistă tocmai în întrebuinţarea cuvintelor înţelese, să nu
înveţe nimic pe de rost, ce nu are rolul de stimulare a facultăţilor".
Răspunsurile elevilor, în asemenea împrejurări sunt: ,,...mecanice încît
ar fi de dorit ca învăţămîntul să aibă mai multă viaţă ... copiii să nu înveţe
171
nimic pe de rost, ce nu au priceput pe deplin. Deprinderile gramaticale

îndelungate trebuie să precedeze orice definiţie scrisă. Când copiii citesc
ceva, trebuie să se facă luători de seamă la înţelesul celor ce-au citit ..."
Acestea câteva constatări ale poetului de geniu şi revizorului Eminescu
rămân valabile şi pentru noi, slujitori ai şcolii de astăzi, în condiţii
substanţial îmbunătăţite faţă de cele descrise de el, şi vor rămâne adevăruri
veşnice.
Cu o însufleţire deosebită revizorul a apreciat inovaţiile făcute de Ion
Creangă şi Gheorghe Ienăchescu în manualul ,,Metoda nouă”. Ca membru
al unei comisii de examinare a cărţilor didactice, raportează ministrului
următoarele:
,,Deosebirea între metoda propusă de această broşură şi învăţarea
rutinară şi mecanică, precum se profesează ea în genere în şcoalele noastre,
este deosebirea dintre învăţământul viu şi intuitiv şi mecanismul mort al
memorării de lucruri neînţelese de copii: este deosebirea dintre pedagogie
şi dresură ... Urmărind ...(metoda sonetară), vă veţi convinge ... că
învăţătoriul nu anticipează niciodată, că el se serveşte totdeauna de
cunoştinţe din viaţa copilului pentru a-l face pe acesta să vie de la sine la
ceea ce nu ştiuse. Copilul se deprinde a distinge, a judeca, a-şi da ceea ce
gîndeşte ... Oricît de modestă în aparenţă ar fi cartea, ea însemnează
începutul unei reforme adînci în instrucţia elementară; ea a rupt-o cu
dogmatismul, izvorul metodei propuse este însăşi natura inteligenţei,
procesul ei de dezvoltare."
Ministrul Titu Maiorescu, desigur i-a citit cu atenţie ideile lui Mihai
Eminescu, mai ales că el însuşi era în toiul pregătirii unei reforme a
învăţământului, iar în jurnalul său ,,Însemnări zilnice” a înregistrat că
poetul s-a prezentat a fi ,,un bun revizor şcolar". Din cauza unor conjuncturi
politice, Titu Maiorescu a fost nevoit să demisioneze din funcţia de ministru,
172
pe data de 29 ianuarie 1876, iar în noul post a fost numit junimistul Petre
Carp, ceea ce i-a permis lui Eminescu să-şi continue, însă pentru scurt timp,
îndeletnicirea.
Din ultimile sale inspecţii i-a rămas celebră impresia despre directoarea
unei şcoli de fete, care a fost exponenta unei ,,generaţii scolastice bine
determinate, bogate în cuvinte şi sterpe în idei."
În urma căderii guvernului conservator şi a altor uneltiri, noii
guvernamentali nu l-au vrut pe poet în calitatea de revizor. În loc de a-l
destitui imediat, se folosesc de metode necinstite pentru a-i discalifica
personalitatea, a-l acuza că nu şi-a îndeplinit datoria.
A fost acuzat şi Maiorescu din cauza irosirii banilor statului pentru
studiile fără succes în străinătate ale lui Eminescu, precum şi pentru numirea
poetului ca revizor pe două judeţe, cu un salar dublu permis de stat.
Şi îndeletnicirea de revizor şcolar, în anii 1875 şi 1876, a fost pentru
Eminescu una dintre numeroasele experienţe amarnice ale vieţii zbuciumate.
173
MA Cristina IOVANOVICI
ROLUL TRADUCĂTORULUI
ÎN CONTEXTUL COMUNICĂRII CONTEMPORANE
ROLE OF TRANSLATOR IN CONTEMPORARY
COMMUNICATION CONTEXTS
Rezumat
Comunicarea contemporană aduce necesități noi când este vorba despre
traduceri. Pe lângă faptul că se mărește volumul, se mărește și sfera influenței
traducerii, ce pentru un traducător înseamnă și mărirea cunoștințelor pe care
trebuie să le ia în seamă când face o traducere, dar mai ales cultura care este
legată de limba din care și în care traduce. Numeroși factori sunt importanți în
această privința, iar noi ne-am ocupat de doar câţiva în această lucrare.
Summary
Contemporary communication brings new needs when it comes to translations.
Aside from the quantity, the scope of influence of the translation in question
increases, which for a translator means widening the knowledge needed to be
taken into account when making a translation. It especially means taking into
consideration the culture that is directly related to the language from and to
one translates. Numerous factors are important in this respect, and we have
dealt with only a few in this paper.
Prin definiție, traducătorul este persoana care traduce dintr-o limbă în

cealaltă. Ea știe să vorbească, să citească și să scrie în două limbi la nivel
foarte înalt. Trece informații dintr-o limbă în alta, făcându-le accesibile
vorbitorilor limbii în care se traduce. De obicei, când se vorbește despre
174
activitatea de traducere, prima idee care apare este faptul că traducătorul fie
că traduce în scris, fie oral, traduce pentru un auditoriu. Deci, auditoriul este
în prim plan. În comunicarea modernă, invadată de o varitate de mijloace
tehnice și electronice, comunicarea și implicit traducerea poate fi realizată în
mai multe feluri: prim intermediul mijloacelor scrise: ziare, reviste, cărți;
mijloacelor orale: radio, audio CD; și prin intermediul audio-vizual: film,
televiziune, video DVD, dar, evidențiem și comunicarea prin intermediul
rețelelor sociale și a celorlalte căi de comunicare prin internet care deseori
conțin toate trei mijloace.
Însă, munca de traducător este mult mai mult decât simpla trecere a unui
text scris sau oral dintr-o limbă în alta. Pe lângă cunoștinţele legate de cele
două limbi, precum semnificația cuvintelor, cunoașterea regulilor
gramaticale, pronunțarea corectă în caz că traducerea se face oral, folosirea
corectă a cuvintelor în dependență de situație sau context, stratul
sociolingvistic căruia aparțin cuvintele, toponimele, termenii din diferite
domenii și multe altele, traducătorul trebuie să cunoască și cultura celor
două limbi, pe care le pune în circulație în momentul când realizează o
traducere, deoarece limba este inseparabilă de contextul cultural al unui
popor (Toury, 1984, Bassnett & Lefevere, 1998).
Să mai spunem ceva despre câteva cuvinte privind traducătorul și rolul
pe care îl are în traducere. Primul și cel mai important fapt este să delimităm
traducerea textelor literare de cele non-literare, adică de texte de specialitate
din diferite domenii. Traducătorul textelor literare are o modalitate de
traucere mai liberă. Responsabilitatea lui este oglindită în faptul că trebuie
să cunoască nu numai varianta literară a limbilor, ci și cea populară, uneori
și dialectală, pentru ca să realizeze o traducere fidela din aspectul
semnificației textului literar. În fața lui apar o serie de alte cerințe: nu poate
să traducă mot-a-mot, mai ales expresiile frazeologice și alte expresii pe care
175
trebuie de asemenea să le cunoască semnificația și să știe echivalentul care

are aceeiași semnificație în limba în care traduce (Hlebec 2009; Prćić,
2005). Iată un exemplu în acest sens: există în lingvistică o cateogrie aparte
de cuvinte așa-numite „amici falși“ – este vorba de cuvinte identice ca formă
a două limbi, dar cu semnificația diferită. Menționăm câteva exemple
raportat la limba română și sârbă – palma – palma, drug – drug, sau română
– engleză could, cald, ba chiar și română – sârbă pe de o parte, iar engleza
pe de altă parte: manechin – maneken, manequin – păpușă de plastic din
nitrina magazinelor cu îmbrăcăminte.
O altă categorie de cuvinte care poate da bătăi de cap traducătorului este
cea legată de traducerea proverbelor.
Traducerea proverbelor și a expresiilor frazeologice este o problemă
uneori foarte simplă, dar de multe ori mai complexă pentru traducător, în
dependență de modul în care proverbul dintr-o limbă poate să se traducă în
cealaltă limbă. De cele mai multe ori, proverbul nu se traduce, ci se
înlocuiește cu proverbul din limba în care se traduce, care are aceeași
semnificație ca proverbul original. Astfel, proverbul din limba română
,,Cine se scoală de dimineață, departe ajunge” nu poate fi tradus în limba
sârbă mot-a-mot: ,,Ko rano ustaje, daleko stiže”, deoarece în limba sârbă
pentru proverbul amintit există echivalentul: ,,Ko rano rani, dve sreće
grabi”. Sau expresia ,,Când o face plopul pere și răchita micșunele” se
traduce sau mai bine spus se înlocuiește în textul sârbesc cu expresia ,,Na
kukovo leto”, adică niciodată, sau ,,Kad na vrbi rodi groždje”.
Așadar, proverbele și expresiile frazeologice nu pot fi traduse mot-a-
mot, ci traducătorul trebuie să cunoască și această creație literară în ambele
limbi pentru a traduce corect în primul rând respectând conținutul mesajelor
din textul original pe care le transpune în traducere.
176
O altă situație pe care o menținăm este traducerea poeziilor. În acest caz

de la traducător se așteaptă să realizeze o interpretare a versurilor, care pe
lângă mesajul poetic trebuie să conțină și elemente de versificație pentru ca
cititorul să aibă aceeași trăire artistică asemănătoare cu cel care citește opera
literară în original.
O astfel de traducere se prezintă sub formă de artă, o artă a interpretării,
iar traducătorul adaugă în munca sa o notă de creativitate. Prin traducerea
poeziei, el trebuie să dezvăluie cititorului secretele versurilor originale și să
le transpună într-o manieră asemănătoare în versurile traduse. Bineînțeles,
niciodată un text literar tradus nu poate să ofere aceeiași trăire artistică ca și
textul original și de aceea italienii au o expresie foarte bună pentru această
activitate: traduttore – tradittore, adică traducător – trădător.
Când este vorba despre traducerea textelor de specialitate, traducătorul
trebuie să cunoască bine terminologia de specialitate din ambele limbi și să
treacă textul dintr-o limbă în alta cu mare preciziune. Și aici apar o serie de
capcane, și anume omonimele: masă – sto sau masă, paronimele miner și
minier, vreme se poate traduce cu timp și vreme, dar nu și în fizică unde e
obligatoriu timp, snaga forță și putere, care nu sunt întotdeauna sinonime în
legile fizicii. Desigur că și în domeniul traducerii textelor literare, și în
domeniul traducerii de specialitate există diferențe între traducerile textelor
în dependență de domeniu conținut, dacă sunt din domeniul științelor exacte
sau umaniste, din cultura materială sau spirituală, din administrație etc.
Din cele menționate mai sus, reies cel puțin două cerințe importante:
prima se referă la faptul că traducerea necesită o analiză profundă a textului,
și a doilea care se referă la rolul limbii în comunicare, în care traducătorul ca
o punte de legătură dintre vorbitorii a două limbi diferite trebuie să aibă și
cunoștințe despre cultura materială și spirituală a ambelor popoare.
177
Prima cerință, este legată de analiza textului care trebuie făcută pentru
obținerea unei traduceri corecte. De la bun început constatăm că traducătorul
trebuie să aibă cunoștințe științifice legate de lingvistică, mai precis de
structura limbilor, iar apoi și cunoștințe de cultură generală. Traducerea nu
poate fi realizată automat, mot-a-mot, căci în acest fel mesajul se pierde
foarte ușor. Din cauza aceasta, pentru ca un traducător să devină
profesionist, practica și experiența de-a lungul anilor este de importanță
deosebită.
A doua cerință se bazează pe ideea că munca traducătorului nu este
numai aceea de a înlocui cuvintele din textul original cu cuvinte, cu același
sens, din limba în care se traduce. Activitatea de traducere implică și
cunoașterea realizărilor culturale ale unui popor și implicit a diferențelor
culturale și civilizatorice dintre două popoare (Bassnett, Lefevere, 1998). Un
exemplu elocvent în acest sens este diferența pe plan religios dintre poporul
sârb și român când este vorba despre calendarul bisericesc, respectiv
sărbătorile religioase. Deși ambele popoare sunt ortodoxe, Biserica
Ortodoxă Română calculează timpul după Calendarul Gregorian, iar
Biserica Ortodoxă Sârbă după cel Iulian. Diferența dintre aceste două
calendare este de 13 zile. Astfel, Crăciunul la români este sărbătorit pe 25
decembrie, iar la sârbi pe 7 ianuarie. Aceeiași diferență de 13 zile este
valabilă și atunci când se aniversează zile importante, generale pentru
credința ortodoxă, de exemplu Sf Ion, Sf Nicolae, Adormirea Maicii
Domnului, Sântămăria, etc. Traducătorul deci trebuie să știe astfel de lucruri
care țin de cultura spirituală și materială a popoarelor care vorbesc limbile
din care și în care traduce.
Indiferent de situația contextuală a traducerii, traducătorul are
resposabilitatea să facă o traducere clară, coreactă din aspectul comunicării
178
și a regulilor de limbă, dar și din aspectul științific pentru ca să nu provoace

confuzii printr-o eventuală traducere neclară sau incorectă.
BIBLIOGRAFIE:
1. Baker, Mona, ed. (1998). ,,The Routledge Encyclopedia of

Translation Studies”. London/New York: Routledge.
2. Bantas, Andrei & Croitoru, Elena. (1998). ,,Didactica traducerii”.
Bucureşti: Teora.
3. Bassnett, Susan & Lefevere, André. (1998). ,,Constructing
Cultures”. Clevedon: Multilingual Matters.
4. Darwish, Ali, (2009). ,,Optimality in Translation”. Melbourne:
Writescope.
5. Dimitriu R. (2001). Disocieri şi interferenţe în traductologie. Iaşi:
Editura Timpul.
6. Gentzler, Edwin. (2001). ,,Contemporary Translation Theories”.
Clevedon: Multilingual Matters.
7. Toury, Gideon. (1984). ,,Translation, literary translation and
pseudotranslation” În Comparative criticism 6, 73-85.
8. Hlebec, B. (2009). ,,Opšta načela prevođenja”. 2. izd. Beograd:
Beogradska knjiga.
9. Ionescu G. (2004). ,,Orizontul traducerii”. Bucureşti: Editura
Institutului Cultural Român.
10. Novakov, P. (2008). ,,Prevođenje kao dijalog kultura” în
P.Novakov. ,,Anglističke teme”. 130-137, Novi Sad: Futura
publikacije.
11. Pršiš, T. (2005). ,,Engleski u srpskom”. Novi Sad: Zmaj.
179
LIMBAJ, CONTEXT, TRADUCERI,

MULTICULTURALITATE
180
Prof. dr. Florian COPCEA

Turnu Severin - România
DESCIFRAREA UNEI ENIGME – LIMBA DACĂ

DECIPHERING AN ENIGMA – DACIAN LANGUAGE
Prezenţa dacilor pe teritoriul fostei Iugoslavii este certificată de

numeroase izvoare epigrafice (inscripţii) care, prin conţinut,
demonstrează faptul că populaţia autohtonă (geto-dacii) aveau
propria lor limbă, limba dacă, pe care şi-au păstrat-o chiar şi
după finalizarea procesului romanizării.
Cercetările istorice şi arheologice întreprinse de specialiştii europeni pe

întregul teritoriu al Moesiei, au evidenţiat realitatea că limba dacă este o
limbă indo-europeană, chestiune controversată care, din varii motive, se vrea
eludată. Studiind tezaurul vechi, lexical, al limbii române de azi, care a
contribuit decisiv la formarea acesteia, ajungem la concluzia, incontestabilă,
de altfel, că în urma contactului dintre latina populară utilizată de cetăţenii
Romei ajunşi în Peninsula Balcanică, cu peste 100 de ani înainte de
Christos, şi limba dacă, elementul autohton prelatin s-a menţinut chiar şi
după campaniile lui Traian şi retragerea militară romană de la Dunăre.
Desigur, unele interpretări au exagerat modul de formare al limbii
române.
Cercetările lingvistice, în urma cărora s-a pus baza reconstruirii limbii
dacilor, au fost întreprinse la noi, printre alţii, de întemeietorii Şcolii
181
Ardelene (Samuel Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior), B. P. Hasdeu,

I. I. Rusu, Vasile Pârvan.
Un inventar lingvistic efectuat de cercetătorii în domeniu ne informează
că din limba dacă am moştenit doar 160 de cuvinte de cuvinte (I. I. Rusu),
iar din fondul panroamic păstrăm 274 cuvinte, din care 39 sunt
reconstruite/inventate, 11 suspecte şi 6 aromâne.
Rezumând, putem trage concluzia că limba română primitiv-arhaică,
ale cărei elemente se întâlnesc în zona Timocului, Serbiei, Banatului
sârbesc şi Banatului românesc, s-a dezvoltat direct din geto-dacă,
bineînţeles, sub puternica influenţă a latinei populare, fapt care explică
într-un fel romanizarea rapidă (circa 160 de ani).
Toponimele şi antroponimele descoperite de savanţi, unele dintre
acestea perpetuate până azi, ne dovedesc, evident, că substratul limbii
române îşi are sorgintea în limba dacă şi în limba latină tracizată.
Aşadar, limba dacă nu a dispărut în perioada dezvoltării procesului de
romanizare. În acest context să apelăm la informaţiile lui Strabon potrivit
cărora geto-dacii sunt de acelaşi neam cu tracii a căror limbă se înrudea cu
cea a Romei. Totuşi, au apărut istorici care, din motive în special politice, au
contestat acest lucru. Dar teoriile sunt infirmate de materialele arheologice
descoperite, multe dintre acestea tăinuite, ţinute sub obroc. O mărturie
arheologică care nu poate fi în nici un fel trecută cu vederea este o
inscripţie identificată/descifrată pe o piatră funerară din regiunea istorică-
geografică a Pannoniei, mai exact înspre teritoriul Sloveniei, din partea de
vest a Croaţiei, mărginită la nord şi est de Dunăre.
Aceasta a fost încrustată pe un bloc de piatră datând din timpul
împăratului Caracalla (Aureliu Antonius Marcus – 198-217 d. Ch.).
Iată conţinutul inscripţiei: „M(arco) Ulp(io) q(uoandam) Romano
mil(iti) praet(oriano) primoscr/inio praef(ectorum) qui vi/xit an(nis)
182
XXXV/ M(arcus) Ulp(isus) Cele/rinusal(ariarius) leg(ionis) I Ad(iutricis)/

p(iae) f(idelis) interpres / dacorum vivus sibi / et filio suo s(upra) s(cripto)
carissimo/f(aciendum) c(uravil)”.
De ce este importantă pentru noi această inscripţie dăltuită pe o stelă
funerară? Răspunsul este că ea atestă limba dacă şi originea etnică a
populaţiei care trăia la nordul şi sudul Dunării. Pentru prima oară avem
privilegiul de a lua act de faptul că militarii romani din Legiunea I Adiutrix
(cantonată mai apoi la Apulum, utilizau ca interpret, pe Marcus Ulpius
Celerinus, de obârşie dacă, bun cunoscător al limbii geto-dacă, pentru a se
înţelege cu populaţia băştinaşă. Înţelegem din traducerea textului că
inscripţia de pe monumentul funerar a fost executată în memoria şi cinstea
lui Celerinus „interpres dacorum”).
Această inscripţie, din secolul III, menţionată în lume doar de istoricul
ungur Arpadus Dobo, în 1975, vine să combată ipoteza că populaţia geto-
dacică cucerită şi-ar fi însuşit limba latină, renunţând definitiv la limba
proprie.
Desigur, istoricul are dreptate. E greu de crezut această speculaţie,
întrucât s-a argumentat, de către specialişti în materie, că limba daco-
romană de mai târziu este latina vulgară, care conţinea elementele
lingvistice străvechi ale celor două idiomuri.
De ce, totuşi, această inscripţie este ignorată de istoricii şi lingviştii
români şi nu numai? Cui îi este teamă, acum, în secolul XXI, de acest
translator al dacilor – Marcus Ulpius Celerinus? De ce această inscripţie
este abandonată şi ocolită de tratatele de istorie naţională şi universală?
Răspunsurile la toate aceste întrebări ar trebui căutate în interesul absurd
al celor care vor să ne convingă, falsificând istoria, că numai prin
romanizarea Daciei s-a ajuns la formarea limbii române, evident,
neglijându-se faptul că prin intermediul creştinismului popular, lexicul şi
183
etimologia limbii dace, care îşi trăgea rădăcinile din perioada mileniului al
III-lea, începutul celui de-al doilea a. Ch., au fost categoric influenţate, lucru
care poate fi confirmat atât de tăbliţele de la Tărtăria, cât şi de alte mărturii
ignorate până acum, cu bună ştiinţă.
184
dr. Mihaela LAZOVIŠ

Facultatea de Management, Belgrad
SENSURILE ASPECTUALE: DURATIV ȘI MOMENTAN

ÎN LIMBA ROMÂNĂ ȘI ÎN LIMBA ENGLEZĂ
ASPECTUAL MEANINGS: DURATION AND MOMENTARINESS

IN ROMANIAN AND ENGLISH LANGUAGE
Rezumat
Această lucare prezintă o analiză constrastivă a opoziţiei dintre

sensurile aspectuale: durativ și momentan în limba română comparativ cu
limba engleză. Cercetarea a dovedit că și în limba engleză şi în limba
română există sensuri aspectuale durativ și momentan care sunt tratate și
exprimate în mod diferit în cele două limbi. În ambele limbi studiate sensul
aspectual durativ se referă la situații care durează o anumită perioadă de
timp. Pe de altă parte, verbele momentane nu durează ci se desfăşoară într-
un moment. Articolul reprezintă o contribuţie unică la cercetarea aspectului
verbal care, până acum, nu a fost investigat în modul acesta.
Cuvinte cheie: sensurile aspectuale, durativ, momentan, limba română, limba

engleză
Summary
This paper presents a contrastive analysis of aspectual meanings: duration

and momentariness in the Romanian language compared to English
language. The research has shown that the aspectual meanings duration
and momentariness exists in both Romanian and English but they are
treated and expressed differently in the studied languages. In both English
and Romanian duration implies situations which last in time. On the other
hand, momentary verbs do not last in time but they happen in one moment.
The paper represents a unique contribution to verbal aspect since it is the
first research on this topic.
Key words: aspectual meanings, duration, momentariness, Romanian

language, English language
185
1. Introducere
Aceasta analiză contrastivă reprezintă o încercare de a defini și a explica
sensurile aspectulale durativ și momentan precum și trăsături semantice ale
verbelor momentane și durative în limba română comparativ cu limba engleză.
Scopul acestei cercetări ştiinţifice este de a stabili corelaţiile existente între
sensurile aspectuale studiate în limbile română şi engleză şi de a obţine astfel o
înţelegere mai bună şi mai sistematică a categoriilor verbale studiate în cele două
limbi. O importanţă deosebită o are definirea asemănărilor şi a deosebirilor în
sistemele celor două limbi pentru a favoriza o mai bună şi mai cuprinzătoare
pătrundere şi adecvare a abordării şi a terminologiei din tradiţiile gramatice ale
celor două sisteme lingvistice.
2. Corpusul de texte şi metoda de cercetare

În lucrare se porneşte de la legi şi noţiuni lingvistice relevante, pentru ca apoi,
prin contrastarea propoziţiilor din corpus să se ajungă la concluzii care privesc
sensurile aspectuale durativ și momentan în limbile engleză şi română.
Cercetarea se bazează pe exemple relevante din romanul contemporan englez al
lui Julian Barnes, ,,A History of the World in 10 ½ Chapters” şi pe echivalenţele
acestora din traducerea română a lui Radu Paraschivescu (,,O istorie a lumii în 10
capitole şi jumătate”). Corpusul conţine 150 de propoziții cu verbe la mod
personal, indicativ, diateza activă.
Munca la corpus presupune analiza morfo-sintactică sincronă contrastivă pe
parcursul căreia au fost stabilite corelaţiile existente între categoriile studiate în
limba română şi engleză.
3. Cercetarea
Principalele rezultate ale cercetării se referă la corelaţiile remarcate în limbile
engleză şi română când e vorba de sematica verbului, sau sensurile aspectuale
durativ și momentan. Cercetarea a dovedit că și în limba engleză şi în limba română
există sensuri aspectuale durativ / momentan (Brăescu et al. 2005:449-456, Quirk
et. al. 1985:93) dar sunt tratate și exprimate în mod diferit în cele două limbi.
186
În ambele limbi studiate sensul aspectual durativ se referă la situații care

durează o anumită perioadă de timp. Iar verbele momentane nu dureaze ci să
desfăloare într-un moment.
3.1. Sensul aspectual durativ

Durata în limba română se poate exprima cu mijloacele morfologice cum ar fi
prefixele: răs-, răz- : ,,Jucăriile pe care le făcea le-a dat şi le-a răzdat pe la toţi
vecinii, până au crescut mari toţi copiii“. Mijloacele morfologice prin care să
exprimă sensul aspectual durativ sunt și timpurile verbale. Timpurile verbale care
exprimă sensul aspectual durativ sunt prezentul și imperfectul (duceam, citeam,
descriai, scriaţi, declamau, cereai). În timpul trecut durata se exprimă cu
adverbialele tot și iar: zice şi iar zice, sau cu objectul direct: Citi toată ziua.
Merseseră drum lung şi la sfârşit de zi erau morţi de oboseală (Luchian 2007:77).
Pe de altă parte, de exemplu verbul a dormi indică o situație care durează, dar
verbul a adormi indică o situație inhoativă.
Sensul aspectual durativ în limba română ar putea fi asociat cu activitățile în
limba engleză, pentru că în ambele limbi astfel de situații indica durata, nu implică
sfârșitul sau scopul situații.
3.2. Sensul aspectual momentan

Sitația exprimată de verbe momentane nu ţine decât o clipă şi poate fi astfel
figurată dintr-un punct. Verbele momentane exprimă acţiuni instantanee, care ţin
doar o clipă. De exemplu: a cădea, a aluneca, a rupe, a fulgera, a strălumina, a
izbucni, a găsi, a-l străfulgera o idee, a-l lumina gîndul. Verbele momentane pot fi
exprimate în timpul trecut: M-am oprit. Prinse mingea dintr-o mişcare. Atinsese
din mers eşarfa nenunoscutei. Din cauza că au aceleași caracteristici, verbele
momentane românești pot fi legate cu înfaptuiri în limba engleză.
4. Opoziția aspecutală Durativ / Momentan

Trăsătura [Durativ], una dintre mai importante trăsături aspectuale, implică
opoziţia aspectuală durativ (examplu 2) / momentan (examplu 1):
1.a) El a ieșit.
b) He left.
187
2.a) El aleargă.
b) He is running.
Paralel cu opoziţia respectivă românească, în limba engleză exista o clasificare

a verbelor care se bazează pe sensurile verbelor şi comportamentul lor sintactic,
precum şi pe indicii distinctivi ai verbelor însăşi (Vendler 1967: 97-121). În
aceasta clasificare împlinirile se opun activităţilor.
Împlinirile au indicii distinctivi [- stativitate], [-durată], [+ scop]. Ceea ce
înseamnă că este vorba de situaţii telice momentane (examplu 1).
Între împliniri se situează verbe şi fraze verbale precum a ajunge pe culmea
dealului, a descoperi ceva, a pierde ceva etc. Pe de altă parte, activităţile au indicii
distinctivi [- stativitate], [+ durată], [- scop]. Aceasta denotă că unele situaţii care
presupun un proces sau o evoluţie, durează şi nu tind spre un scop (examplu 2).
În activităţi includem verbe şi fraze verbale precum a alerga, a împinge
căruţul, a înota etc.
Clasificarea semantica a lui Vendler (1967: 97-121).
Stativity Duration Telicity

(stativitate) (durată) (scop)
Activities - + -
(Activităţi)
States + + -
(Stări)
Achievements - - +
(Împliniri)
Accomplishments - + +
(Înfăptuiri)
În acest studiu s-a pornit de la clasificarea verbelor făcută de Vendler (1967),

în activităţi, stări, împliniri şi înfăptuiri. Această împărţire se bazează pe sensurile
verbelor şi comportamentul lor sintactic, precum şi pe indicii distinctivi ai verbelor
însăşi. Precum se poate vede din tabelul de sus, una dintre indicii distinctivi mai
importanți e durată. Cu ajutorul testelor lingvistice poate fi determinat dacă situaţia
verbală presupune un proces, evoluţie, segmente, scop.
188
Unul dintre scopurile acestui studiu este ca definiţiile şi postulatele studiilor

tipologice din anglistică să fie aplicate şi la limba română. De aceea confruntarea
cu sistemul verbelor din engleză va ajuta o mai detailată delimitare a celor două
categorii avute în vedere în limba română şi va contribui la o mai deplină înţelegere
a aspectologiei române.
4.1. Activităţi
Activităţile au indicii distinctivi [- stativitate], [+ durată], [- scop]. Ceea ce
înseamnă că este vorba de situaţii care presupun un proces sau o evoluţie, durează
şi nu tind spre un scop. În activităţi includem verbe şi fraze verbale precum a
alerga, a împinge căruţul, a înota etc. Activităţile pot apărea şi în forma
imperfectivă şi în cea perfectă în amândouă limbile. În forma perfectului activităţile
apar de cele mai multe ori cu sens de perfect al situaţiei care durează, datorită
indicelui său distinctiv [+ durată]. Din exemplele analizate se poate observa că
testele lui Vendler pot fi aplicate cu succes la activităţile verbelor limbii române şi
să fie obţinute aceleaşi rezultate pe care le-au dat şi verbele din limba engleză.
4.2. Stări
Stările au indicii distinctivi [+ stativitate], [+ durată], [- scop]. Deci, stările
sunt situaţii care nu presupun un proces sau evoluţie, durează şi nu ţintesc spre un
scop. În stări includem verbe ca a dori, a şti, a iubi etc.
Aplicarea testelor lui Vendler la verbele române care semnifică stări s-au
obţinut aceleaşi rezultate ca şi la verbele engleze ale stării. Unele verbe ale stării
pot apărea la aspectul imperfectiv fără modificarea indicilor distinctivi (hope/ a
spera), pe când la alte verbe ale stării (siken/ a se înbolnăvi) survine modificarea
indicelui, întrucât verbul semnifică trecerea dintr-o stare în alta.
4.3. Împliniri
Împlinirile au indicii distinctivi [- stativitate], [- durată], [+ scop]. Ceea ce
înseamnă că este vorba de situaţii telice momentane. Între împliniri se situează
189
verbe şi fraze verbale precum a ajunge pe culmea dealului, a descoperi ceva, a

pierde ceva etc.
Testele lui Vendler pot fi aplicate şi la verbele româneşti care semnifică
împliniri. S-au obţinut aceleaşi rezultate ca şi la verbele împlinirii din engleză.
Datorită indicelui lor [- durată] împlinirile de obicei nu apar în formă imperfectivă.
Împlinirile imperfective pot fi considerate situaţii telice nelegate, urmându-l pe
Declerck. Acestea sunt situaţii care îşi menţin indicele [+ scop], cu menţiunea că
acest scop nu a fost atins. Pe lângă asta, în amândouă limbile studiate, împlinirile la
forma imperfectivă (progresivă) pot presupune repetarea. În acest caz nu se
manifestă modificarea indicilor distinctivi.
Împlinirile pot apărea şi în forma perfectului, cu sens de perfect al rezultatului,
perfect empiric şi perfectul trecutului apropiat.
4.4. Înfăptuiri
Înfăptuirile au indicii distinctivi [- stativitate], [+ durată], [+ scop]. Deci,
înfăptuirile sunt situaţii care presupun un proces sau o dezvoltare, durează şi se
îndreaptă spre un scop. La înfăptuiri includem verbe sau fraze verbale ca a scrie o
carte, a picta un tablou, a citi o scrisoare etc.
Testele lui Vendler care se aplică verbelor limbii engleze care semnifică
înfăptuiri pot fi aplicate şi la verbele înfăptuirii din limba română, şi au fost
obţinute aceleaşi rezultate ca şi la verbele înfăptuirii din engleză. Datorită indicelui
lor [+ durată] înfăptuirile pot apărea în amândouă limbile la forma imperfectivă.
Interpretarea a înfăptuirilor folosite în formă imperfectivă se bazează pe teoria
lui Declerck conform căreia situaţia exprimată în formă imperfectivă este o
înfăptuire care tinde în continuare spre scop, dar acest scop nu este atins din cauza
duratei situaţiei însăşi. Deci, folosirea formei imperfective la înfăptuiri, ca şi la
împliniri, nu neutralizează indicele [+ scop], aşa încât tipul situaţiei verbale nu se
modifică, ci doar se constată că scopul nu este atins. Înfăptuirile pot fi exprimate în
amândouă limbile şi la aspectul verbal perfect şi pot consemna toate cele patru
feluri de perfect.
190
5. Concluzii
Se poate deduce ca situațiile care durează în ambele limbi sunt activităţi, stări și
înfăptuiri, dar situațiile momentane sunt împliniri. Astfel, se poate constata că una
dintre caracteristici distinctive mai importante pentru determinarea aspectului
verbal şi a tipului de situaţie verbală e durata.
Acestă caracteristică distinctivă se numără între indicii generali esenţiali pentru
organizarea sistemului verbal în general, e adică posibilă caracteristică lingvistică
generală, respectiv universalii lingvistice.
Scopul acestei cercetări ştiinţifice este de a stabili corelaţiile existente între
sensurile aspectuale studiate în limbile română şi engleză.
O importanţă deosebită o are definirea asemănărilor şi a deosebirilor în
sistemele celor două limbi pentru a favoriza o mai bună şi mai cuprinzătoare
pătrundere şi adecvare a abordării şi a terminologiei din tradiţiile gramatice ale
celor două sisteme lingvistice. Cercetarea a demonstrat că asemănările dintre
sistemele verbale ale limbii engleze şi ale limbii române cuprind indicii distinctivi
generali comuni, pe baza cărora verbele se grupează în anumite opoziţii aspectuale,
precum şi în determinarea sensurilor aspectuale durativ și momentan.
Având în vedere că engleza şi româna fac parte din două ramuri diferite ale
limbilor indo-europene, caracteristicile lor comune pot evidenţia caracteristicile
sistemului verbal în general, aşa încât cercetarea în cadrul acestei lucrări a fost
întreprinsă pornind de la definiţiile generale care pot fi aplicate ambelor limbi.
Aceasta modalitate de studiere a limbilor română şi engleză oferă o mai bună şi
mai cuprinzătoare înţelegere a sensurilor aspectulale ale verbelor, semnificaţii de
aspect şi trăsăturii semantice ale verbelor în cele două limbi, constituind totodată un
bun prilej pentru identificare a asemănărilor şi deosebirilor parametrice de sistem,
iar pe baza acestora de a aduce o contribuţie specifică aspectologiei în general.
BIBLIOGRAFIE:
1. Avram, M. et al. (2001).,,Enciclopedia limbii române”. Bucureşti: Univers

enciclopedic, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”;
191
2. Brăescu, R. et al. (2005). ,,Gramatica limbii române. I Cuvântul. II

Enunţul”, Bucureşti: Editura Academiei Române, Academia Română,
Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”;
3. Brinton, L.(1988). ,,The Development of English Aspectual Systems”,
Cambridge Cambridge University Press;
4. Comrie, B. (1976). ,,Aspect”. Cambridge: Cambridge University Press.
5. Dahl, Ö. (1987). ,,Tense and Aspect Systems”. Oxford: Basil Blackwell.
6. Declerck, R.(1979). ,,Aspect and the Bounded/Unbounded (Telic/Atelic)
Distinction”. Linguistics 17-7/8. The Hague: Mouton, 761-794.
7. DEX - Dicţionarul explicativ al limbii române. (1998). Bucureşti: Univers
enciclopedic. Academia Română. Institutul de Lingvistică ,,Iorgu Iordan”.
8. Dimitriu, C. (1979). ,,Gramatica limbii române explicată. Morfologia”,
Iaşi: Junimea;
9. Dumitru, I.(1976). ,,Structura gramaticală a limbii române. Verbul”,
Iaşi: Junimea;
10. Evseev, I. (1974) ,,Semantica verbului, categoriile de acţiune, devenire şi
stare”, Timişoara: Editura ,,Facla”;
11. Găgeanu, E. B. (1985). ,,Morfosintaxa verbului, modurile nepersonale”,
Bucureşti;
12. Graur, Al. et al. (1966). ,,Gramatica limbii române I”. Bucureşti:
Academia Republicii Socialiste România. Academia Română, Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”.
13. Reinheimer - Râpeanu, S. (2001), ,,Lingvistica romanică, Lexic-
morfologie-fonetică”, Bucureşti: All Universitar;
14. Vendler, Z. (1967). ,,Verbs and Times”. ,,Linguistics in Philosophy”,
Ithaca: Cornell University Press, 97-121.
192
MEMENTO
193
Lect.univ. dr. Virginia POPOVIŠ

Universitatea din Novi Sad, Facultatea de Filosofie
Departamentul de Limba și Literatura Română
SENSIBILITATEA POETICĂ A FLORICĂI ȘTEFAN

SENSITIVITY OF FLORICA ȘTEFAN'S POETRY
Rezumat
Florica Ștefan este una dintre cele mai cunoscute poete sârbe. Prin poezia
ei întâlnim o formă inedită de a gândi în Voivodina, o voce lirică de o
adâncime şi expresivitate ieşite din comun prin care se poate distinge
ethosul românesc specific câmpiei a Banatului. Poezia Floricăi Ștefan, în
momentul dispariției ei din peisajul literar al Serbiei, va rămâne înfiptă
adânc în rădăcinile poeziei românești și sârbești pe aceste meleaguri,
radicând-o la un nivel de invidiat, încât putem să o punem umăr la umăr
cu marii poeți europeni.
Cuvinte-cheie: poezie, Voivodina, Florica Ștefan, sensibilitate, inedit
Summary
Florica Stefan is one of the most famous Serbian poets. Through her poetry
we find a original form of thinking in Vojvodina, a lyrical voice with
extraordinary depth and expressiveness that we can distinguish a specific
romanian ethos of Banat region. Despite the moment of her disappearance
from the literary landscape of Serbia, Florica Ștefan's poetry will remain
embedded deep in the roots of Romanian and Serbian poetry, raising it to a
enviable level of european poetry.
Keywords: poetry, Vojvodina, Florica Stefan, sensibility, authentic's
194
Prin înfiinţarea Uniunii Culturale a Românilor în 1945, prin apariţia

ziarului „Libertatea” (1945) şi a Cercului literar ,,Lumina” (1946), din care
a luat naştere revista „Lumina” (1947), în Voivodina apar şi primele voci
feminine care, sub influenţă sârbească şi a marelui poet sârb de naţionalitate
română Vasko Popa, au contribuit la îmbogăţirea peisajului literar din
această zonă.
Unele voci, din dorinţa de a crea şi de a se adresa unui public larg şi nu
cercului îngust, minoritar, patriarhal, au început să scrie literatură în limba
sârbă, devenind cele mai înfocate apărătoare ale poeţilor tineri şi ale noilor
orientări literare din spaţiul literaturii iugoslave.
Celelalte voci feminine, prin numeroase realizări lirice expresive,
descoperă în literatura de limba română din Voivodina o obsedantă căutare a
originii, a rădăcinii, a arhetipului comun, balcanic.
Volumele de poezii şi de proză care, întoarse spre o conştiinţă artistică
modernă, apar la Editura ,,Libertatea”, atunci când teritoriul fostei
Iugoslavii este cuprins de război, din dorinţa de a încuraja libertatea
cuvântului şi de a crea noi valori pe acest teritoriu voivodinean.
Vocile feminine au rămas să descopere marile teme ale scrierii lor:
dragostea, patriotismul, plaiul natal, natura, în genere, labirintul oraşului,
tristeţea, moartea, efemeritatea vieţii, sacrificiul ş.a. Scrierile lor sunt pline
de armonie şi frumuseţe, spirit de sacrificiu sau loc de refugiu, maternitate şi
fecunditate, cuprindere a lumii sau numai a meleagurilor natale. Iubirea şi
efemeritatea vieţii sunt teme centrale aşezate în centrul universului literar ca
forţe motrice a vieţii. Remarcabile prin sinceritate, fineţe şi forţă de sugestie
a expresiei, unele sunt nostalgice, elegiace, altele – explozive, preocupate de
problemele existenţiale, meditative ale vieţii, vocile literare voivodinene, de
o mare sensibilitate şi forţă de sugestie, impresionează prin sinceritatea
expresiei lor, prin filosofări şi confesiuni lirice, ne conduc cu abilitate în
195
labirintul propriului eu creator, unde iubirea şi neliniştile metafizice,

curgerea timpului şi setea de absolut, creaţia şi destinul creatorului sunt
reverberări ale căutătorilor cifrului secret al misterioasei fiinţe umane.
Literatura feminină din Voivodina, prin intrarea în noul mileniu,
descoperă o întoarcere spre o altă sferă, a lumii moderne, a elitei, a poeziei
postmoderne, fugind pe de o parte de influenţa mare a literaturii sârbe, pe de
altă parte – de cea a literaturii române din Ţara-Mamă, vocile feminine au
reuşit să aducă viziuni inedite şi să se impună în spaţiul liric voivodinean cu
propriile lor programe estetice.
Românii din Voivodina, datorită împrejurărilor istorice ale ţării, timp de
aproape jumătate de secol au fost nevoiţi să-şi asume propriul destin, propria
evoluţie istorico-culturală şi literară. Sa produs dezvoltarea „pe cont
propriu” (Agache 2006: 101) a unei literaturi care a tins continuu să se
sincronizeze cu fenomenul general românesc, dar şi să ţină pasul cu ceea ce
se petrece în plan literar sârbesc.
Atunci când în literatura sârbă a început războiul dintre realişti şi
modernişti, a început să se topească gheaţa stalinismului, iar realismul
socialist – să piardă influenţa şi locul pe care le-au avut în literatura sârbă.
Era timpul când au pătruns unele tendinţe noi şi moderne în creaţia artistică,
îndeosebi în poezie, când au început să scrie poeţi moderni de talia lui
Vasko Popa, Miodrag Pavloviš, Stevan Raičkoviš, Miroslav Antiš şi
alţii. Majoritatea dintre ei, încă din primele cărţi, sau manifestat de pe poziţii
antitradiţionale, iar din poezia lor a iradiat spiritul timpului nou. Şi dacă în
acest spaţiu sau desfăşurat câteva războaie, totuşi sau putut crea condiţii
pentru pătrunderea noilor idei, însă tendinţele moderne au apărut deabia
câteva decenii după război, pe plan mai larg formele expresive moderne au
apărut cu mult înainte, imediat după primul război mondial. Datorită
sensibilităţii moderne şi a avangardismului lor, unii dintre aceşti poeţi au
196
fost mereu în focarul vieţii literare, au distrus permanent cadrele dogmatice

şi au luptat pentru libertatea multilaterală şi angajată a creaţiei artistice.
Acest curent a reuşit să învingă scleroza din creaţia literară sârbă şi să
deschidă spaţiu liber pentru talente şi sensibilităţi poetice de talia Floricăi
Ştefan1.
___________________
1. ȘTEFAN, Florica (n. 3 VIII 1930, Locve, - d. 9 VI 2016, Novi Sad), poetă,
traducătoare, publicistă. S t u d i i: Liceul din Vârșeț, Facultatea de Filosofie,
Universitatea din Belgrad. A c t i v i t a t e a: membră în Comitetul de Redacție
al revistei „Lumina” (1948-1949, 1954), redactoare-șefă a revistei „Femeia
nouă” (1953), redactoare-șefă a revistei „Polja” (1955-1958), ziaristă la
Postul de Radio Novi Sad, Redacția programului în limba sârbă, redactoare
șefă a ediției „Prima carte” la Matica srpska din Novi Sad (1981-1987).
Prezențe în volume colective și antologii: Din poezia de dragoste a lumii,
București, 1956; Pesnici za vas: odabrane pesme Vidoja Podgoreca, Ivana
Cekovića, Florike Štefan, Mirjane Stefanović, Božidara Timotijevića, Vehbi
Kikaja [Poeții pentru dumneavoastră: poezii alese de Vidoje Podgorec, Ivan
Ceković, Florica Ștefan, Mirjana Stefanović, Božidar Timotijević, Vehbi
Kikaja], Beograd, Nolit-Prosveta, 1979; Antologija posleratne srpske poezije
[Antologia poeziei sârbe postbelice], Beograd, Naučna knjiga, 1992; Oči
ravnice: savremena poezija vojvođanskih pesnikinja [Ochii câmpiei: poezie
contemporană a poetelor voivodinene], Novi Sad, Novosadski otvoreni
univerzitet-Futura publikacije, 1998; Lirika vode: izabrane pesme o vodama
[Lirica apei: poezii alese despre ape], Beograd, Interprint, 2002; Kad se nebo
muti: antologija pesnika dobitnika nagrade „Milica Stojadinović Srpkinja”
[Când cerul se-ntunecă: antologie a poeților laureați ai premiului „Milica
Stojadinović Srpkinja”], Novi Sad, Zavod za kulturu Vojvodine, 2004; Orfeu
îndrăgostit: antologie a poeziei sârbe de dragoste, Timișoara, Uniunea
Sârbilor din România, 2006; Milan R. Marković, Plastična planeta/ [Planeta
din plastic], Sarajevo, Institutul pentru Editarea Manualelor, 2006; Olga
Savić, Dragocene reći: izbor iz poezije XX veka/ [Cuvinte prețioase: din poezia
secolului XX], Belgrad, Energoprojekt Ingraf, 2008; Miloš Janković, 365
ljubavnih: antologija srpske ljubavne poezije/ [365 poezii de dragoste:
antologia poeziei sârbesti de dragoste], Belgrad, Fondacija solidarnosti
Srbije, 2011; Milan Radulović Radule, Antologija: Godišnjak antologijske
poezije.3/ [Antologie: Anuarul poeziei antologice.3], Belgrad, Antologija,
2011; Danica Vujkov, Nebeska šuma/ [Pădurea cerească], Novi Sad: Gradska
biblioteka, 2011; Milan Stevanović Trnovica, Portreti pesnika/ [Portrete ale
scriitorilor], Beograd, M. Stevanović, 2014; C o l a b o r ă r i la periodice:
„Borba”, „Dnevnik”, „Libertatea”, „Lumina”, „Politika”, „Polja”. P r e m i
i: Premiul de Octombrie al orașului Novi Sad, premiul „Scânteia culturii”,
premiul „Jovan Popović” pentru poemul Mara Gmizić, premiul „Milica
197
Stojadinović Srpkinja”, premiul Uniunii Scriitorilor din Voivodina pentru

„Opera vieții”.
D e b u t publicistic în „Almanahul Societății Literare a Elevilor Români din
Vârșeț” (1945), editorial cu volumul de poeme Cântecul tinereții (1949).
Scrieri: Cântecul tinereții [versuri], Vârșeț, Editura Uniunii Culturale din
Voivodina, 1949; Lacrimi și raze [versuri], Vârșeț, Editura Libertatea 1953;
Tako sam se rodila [Așa m-am născut] [versuri], Novi Sad, Progres, 1956;
Zatvorene u svet [Închise-n lume] [versuri], Zagreb, Lykos, 1958; Tetten ert
Banat [Tristețea prinsă în flagrant delict] [versuri], Novi Sad, Forum, 1961;
Dozvolite suncu [Permiteți soarelui] [versuri], Novi Sad, Matica srpska, 1962;
Treća žena [Femeia a treia] [versuri], Kruševac, Bagdala, 1962; Anii mei
[versuri], Panciova, Editura Libertatea, 1965; Do ovih i poslednjih dana
[Până în acestea și ultimele zile] [versuri], Novi Sad, Matica srpska, 1968;
Mesto za ljubav [Locul pentru dragoste] [versuri], Novi Sad, Radnički
univerzitet, 1971; Utočišta [Refugii] [versuri], Novi Sad, Matica srpska, 1973;
Rădăcina [versuri], Panciova, Editura Libertatea, 1975; Satnica [Orarul]
[versuri], Novi Sad, Matica srpska, 1975; Jutarnji hleb [Pâinea de dimineața]
[versuri], Novi Sad, Matica srpska, 1979; Prelomne godine [Ani decisivi]
[versuri], Beograd, Slovo ljubve-Narodna knjiga, 1980; Nanosi [Aluviuni]
[versuri], Banja Luka, Glas, 1981; Zrenik [În maturitate] [versuri], Subotica,
Editura Minerva, 1982; Pâinea de dimineață [versuri], București, Editura
Univers, 1982; Koreni pesme [Rădăcinile poeziei] [proză], Novi Sad, Matica
srpska, 1982; Mara Gmizić [poem], 1983; Ancora una volta amore [Din nou
dragoste] [versuri], Napoli, Editura La Sfinge, 1983; Svetkovina [Sărbătoare]
[versuri], Beograd, Nolit, 1984; Licem u lice [Față-n față] [însemnări], Vršac,
Književna opština Vršac, 1990; Zebnja [Înfiorare] [versuri], Beograd,
Književne novine, 1990; Originea cântecului [poeme, confesiuni], Novi Sad,
Editura Libertatea, 1990; Srž [Esența] [versuri], Subotica, Editura Minerva,
1991; Neravnodušje [Neabatere] [polemici], Novi Sad, Književna zajednica
Novog Sada, 1991; Dvoglas [Cu două glasuri] [versuri], Novi Sad, Matica
srpska, 1994; Brežuljci, jezera, putovanja [Dealuri, lacuri, călătorii] [eseuri],
Novi Sad, Dnevnik, 1995; Luda ptica ljubavi: izbor iz ljubavne lirike [Nebuna
pasăre a dragostei: culegere din lirica de dragoste] [versuri], Novi Sad,
Editura Alfagraf, 2005; Put do sunca: izbor iz poezije [Drumul spre soare:
culegere de poezii] [versuri], Beograd, Alma-Skripta Internacional, 2007. Tr.
în limba sârbă: Țara luminilor de Magda Isanos, Zemlja svetlosti, Kruševac,
Bagdala, 1962; Legendele țării lui Vam de Vladimir Colin, Legende Vamove
zemlje, Sarajevo, Veselin Masleša, 1963; Drumul spune povești de Călin
Gruia, Put kazuje priče, Veselin Masleša, 1968; Plante și animale de Ilarie
Voronca, Biljke i životinje, Novi Sad, Letopis Matice srpske, 1979; Limba rană
de Ioan Flora, Rana jezik, Novi Sad, Matica srpska, 1980; De azi până mâine
de Ion Miloș, Od danas do sutra, Kruševac, Bagdala, 1986. Tr. în limba
română: Lepa smrt de Sreten Asanović, Frumoasa moarte, București, Editura
Univers, 1975 (în colaborare cu Ion Brad).
Ed. îngr.: Napuštena kuća [Casa părăsită], culegere de poezie românească
contemporană, Novi Sad, Književna zajednica Novog Sada, 1991.
198
Perioada imediat postbelică se caracterizează printr-o efervescenţă

spirituală fără precedent, caracterizată prin fondarea primei mişcări literare
şi culturale, paralel cu întemeierea unor instituţii de învăţământ şi culturale.
Poeta Florica Ştefan, descoperită de Vasko Popa la un concurs literar
pentru elevii de liceu, cu un şir întreg de volume de poezii publicate în
această limbă şi traducătoare în sârbeşte a ,,Ţării luminilor” de Magda
Isanos, redactor pentru un timp la revista „Polja” din Novi Sad, ziaristă la
Postul de Radio Novi Sad, începe să scrie în limba română, ca apoi să aleagă
limba sârbă. La începuturile mişcării literare în limba română, poeta a fost
elevă de liceu şi publica poezii în paginile Almanahului Societăţii Literare
(1845-1946), iar poezia Premiul 1 Mai liber îi apare în nr. 2 al „Libertăţii
literare”, urmând un lung ciclu poetic în coloanele revistei „Lumina”.
____________________
Referințe. În volume: CB s.v.; DLRI s.v.; LJRI s.v.; PRV s.v.; LRV p. 25-33;
Cătălin Bordeianu, Ioan Baba, Antologia literaturii și artei din comunitățile
românești, volumul I, Banatul iugoslav, Iași, Editura Institutului Național pentru
Societatea și Cultura Română, 1998, p. 537-541; Veronica Lăzăreanu, Dumbrava
însorită: o antologie de poezie românească pentru copii din Voivodina, Panciova,
Editura Libertatea, 2004, p. 177-179; Catinca Agache, Literatura română in țările
vecine 1945-2000, Iași, Princeps Edit, 2005, p. 220-224; Vasa Barbu, Nicu
Ciobanu, Costa Roșu, Pe aripile inspirației, Panciova, Editura Libertatea, 2008, p.
160-161; LRVo p. 169-180; Luka Hajduković, Ljubavna lirika Florike Štefan, în
Isčitavanje osobenog znaka: rasprava i ogledi iz književnosti, Petrovaradin,
Aligraf, 2009, p. 88-106; Virginia Popović, Contribuţia lui Vasko Popa şi a
Floricăi Ştefan la promovarea expresiei literare româneşti din Voivodina,
Întoarcerea în Ithaca. Cultura română în exil şi în afara graniţelor (coordonator
Mihaela Albu), Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2010, p. 207-215; Brânduşa Juică,
Literatura română din Voivodina (1945-1989). La confluenţa a două culturi,
Zrenjanin, Institutul Cultural al Românilor din Voivodina, 2012, p. 124-128. În
periodice: Costa Roșu, Tălmăcirea spațiului poetic, „Tribuna tineretului”, 1993,
nr. 3, p. 15; Radomir Babin, Poetesa u reči rastočena, ”Rukovet”, an 52, nr. 1-3,
2006, p. 61-62; Catinca Agache, Florica Ştefan - poet bilingval unei
autobiografii lirice, ”Lumina”, an 60, nr.3, 2007, p. 241-246. (biobibliografia
concepută de Virginia Popović pentru Enciclopedia Banatului, Enciclopedia
Banatului, Vol. Literatura. Academia Română, Filiala Timișoara, Institutul de
Studii Banatice ”Titu Maiorescu” Timisoara, Editura David Press Print, 2015, p.
768-769)
199
Până în anul 1962 îi apar poezii scrise în limba română, cu excepţia

anilor 1959, 1960, când numele ei nu mai era printre colaboratorii revistei.
În anul 1965 îi apar pentru prima dată versurile notate ca traduse din
sârbeşte. Volumele tipărite în limba română sunt ,,Cântecul tinereţii”
(1949) şi ,,Lacrimi şi raze” (1953), ambele tipărite la Vârşeţ. Primul volum
de poezii conţine o suită de teme de actualitate: „tinereţe, incantaţie, ziua
muncii, brigada tinereţii, tractorişti, cules, semănat” (Flora 1971: 29). A
scris şi în tonul poeziei populare atunci când ne-am aşteptat la intonaţii
intime (,,De vorbă cu războiul meu”). După versurile de debut, în ,,Lacrimi
şi raze” ne aflăm în faţa unei proteice de inspiraţii: (,,Visul”, ,,Pustiu”,
,,Pierdut”, ,,Plâns înăbuşit”), cu o bogată expresivitate şi inclinaţie spre
imagism. Tonul poeziilor ei este adesea sentenţios şi marchează o
maturizare a gândului şi a expresiei, iar imaginile sunt ermetizante, cu
nuanţe simboliste (,,Coralii”, ,,Lacul”).
Florica Ştefan, în volumele de poezii în limba română, a avut
„sentimentul de apartenenţă la spaţiul literar iugoslav”, fiindcă în primele
poezii nu a imitat „niciun clasic” dar „nici pe vreun scriitor român
contemporan”, fiind „conştientă de comunicarea limitată, restrânsă, în
limba română”, dându-şi seama că nu poate crea în limba pe care o învaţă
din cărţi „ci de pe urma limbii care se aude pe stradă, în tren, la piaţă, de pe
urma limbii în care se exprimă viaţa cotidiană, fiinţa ei socială, politică şi
spirituală”. Din dorinţa de a avea cititori şi de a se adresa contemporanilor,
sa decis „definitiv pentru limba sârbocroată” (Ştefan 1990: 33), simţind
cadrul îngust minoritar neadecvat afirmării personalităţii sale poetice, a optat
să-şi înscrie opera în limba sârbă, devenind una dintre cele mai cunoscute şi
una dintre cele mai apreciate scriitoare din literatura sârbă. Opera ei este
publicată în România în antologia ,,Din poezia de dragoste a lumii”,
alcătuită de Maria Banuş iar Ion Caraion a semnat o cronică la cartea
200
,,Anii mei”, în nr. 3 al revistei „Astra”, unde afirmă că Florica Ştefan „scrie
o poezie pietroasă, în care asperitatea şi tulburele sunt reflexe fireşti,
imediate, continui ale unei vieţi trăite brutal [...]. Limbajul temelor sale [...]
e sumbru, gloduros, congestiv şi dificil.” Gojko Janjuševiš în „Letopis
Matice Srpske” din 1973, consideră că „tot ceea ce azi se numeşte
experienţă poetică de estradă, se pare că nici aceste poezii nu trebuie citite.
Mai ales nu în sine. Ele trebuie citite cu voce tare, iar având în vedere linia
nearmonioasă şi timbrul răguşit al vocii ei, aceste poezii trebuie suspinate”,
iar Veonica Porumbacu consideră că „poezia Floricăi Ştefan trebuie
înţeleasă drept poezie socială şi angajată, ceea ce presupune un gen de
conştiinţă şi autoconştiinţă istorică şi socială [...], ca o poezie lirică
confesională şi subiectivă axată pe proiectarea percepţiei lumii”. Toate
acese preţioase comentarii asupra operei Florică Ştefan, şi dacă opera ei nu
este scrisă integral în limba română, ne sunt deajuns pentru a o considera
vocea lirică de o adâncime şi expresivitate ieşite din comun prin care se
poate distinge „ethosul românesc specific misterioasei câmpii a Banatului”
(Agache 2010: 175). Viziunile sumbre, traumatice, considerând viaţa un
mister, proiectată după propria concepţie şi reproiectând-o prin prismă
biografică, descoperă în adâncul lirismului său exaltările tinereţii, toposurile
specifice orizonturilor bănăţene cât şi marile teme ale poeziei sale, în primul
rând plaiul natal şi dragostea considerată „forţă motrice a vieţii, căutarea
obsesivă a originii” (ibidem, 178). Motivele cultivate de poetă sunt viaţa,
moartea, trecerea inevitabilă a vieţii cât şi stările neurotice, toate
reprezentând stările de melancolie şi nostalgie după vremurile de demult.
Avem, deci, de-a face cu o iritare profundă datorată unui prezent resimţit ca
profan, a unui prezent ce nu mai poate apărea decât sub unghiul de vedere al
degradării, ce ajunge să se transforme întrun scenariu sumbru al unei
paralizii istorice, rămânând o stare fără perspective.
201
Prin poezie, Florica Ştefan a definit normele de comportament şi de

evaluare a societăţii din jur, o dispoziţie meditativă şi sensibilă a eului în
visurile şi dorinţele sale. Prin imaginaţie are loc o transformare a lumii în
sufletul poetei, care fuzionează într-o imagine sensibilă şi melodioasă.
Poezia Floricăi Ștefan, în momentul dispariției ei din peisajul literar al
Serbiei, va rămâne înfiptă adânc în rădăcinile poeziei românești și sârbești
pe aceste meleaguri, radicând-o la un nivel de invidiat, încât putem să o
punem umăr la umăr cu marii poeți europeni.
BIBLIOGRAFIE:
1. AGACHE, Catinca (2005). ,,Literatura română în ţările vecine”.

19452000, Iaşi: PrincepsEdit.
2. AGACHE, Catinca (2010). ,,Literatura română din Voivodina”.
Panciova: Editura ,,Libertatea”
3. ,,ANTOLOGIA literaturii şi artei din comunităţile româneşti”.
Vol întâi: Banatul iugoslav, coordonatorii volumului: Cătălin
Bordeianu şi Ioan Baba, Editura Institutului Naţional pentru
Societatea şi Cultura Română, Iaşi, 1998.
4. COPCEA, Florian (2002). ,,Scurtă istorie a poeziei româneşti din
Voivodina”. Timişoara: Lumina.
5. DĂRĂBUŞ, Carmen & POPOVIŠ, Virginia (2012). ,,Literatura
de limba română din Serbia şi antropologia culturală.” Novi Sad
Cluj: Fond Europa Risoprint.
6. DEACONESCU, Ion (1989). ,,Poezie şi epocă”. Novi Sad:
,,Libertatea”.
7. FLORA, Radu (1971). ,,Literatura română din Voivodina.
Panorama unui sfert de veac” (1946-1970). Pančevo: ,,Libertatea”.
202
8. JUICĂ, Brânduşa (2012). ,,Literatura română din Voivodina

(1945-1989). ,,La confluenţa a două culturi”. Zrenianin: Editura
ICRV.
9. MEZA, Ofelia (2011). Florica Ştefan: ,,Rădăcina”, în ,,Tentaţii
livreşti/ Knjiški izazovi”, Novi Sad, Societatea de Limba Română
din Voivodina.
10. PĂUN, Octav, Simeon LĂZĂREANU (1995). ,,Intrarea în casă.
Antologia poeziei româneşti din Iugoslavia”, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale Române.
11. POPA, Ştefan N. (1997). ,,O istorie a literaturii române din
Voivodina”. Panciova: Editura ,,Libertatea”.
12. ROŞU, Costa (1989). ,,Dicţionarul literaturii române din
Iugoslavia”. Novi Sad: ,,Libertatea”.
203
dr. Catinca AGACHE

Iaşi, ROMÂNIA
ION MILOŞ, PRIN NĂMEŢII LITERARI,
CU ,,GANDURI ÎNTRE DA ŞI NU”
S-a scurs mai bine de jumătate de an de la plecarea la ,,poporul stelelor” a

poetului și traducătorului român și suedez Ion Miloș, cel care a făcut
pentru cultura și literatura română și sârbă, sud-est și nord europeană cât
un Institut cultural înainte de apariția acestor instituții.
Poet și traducător, el este mai puțin cunoscut prin opera sa eseistică,

aceasta fiind împrăștiată prin reviste din cele trei spații culturale în care a
trăit și s-a afirmat. Și mai puțin cunoscută este gândirea sa aforistică.
Volumul ,,Gânduri între da şi nu” (apărut la Iași în 2013) reprezintă din
acest punct de vedere o surpriză pentru toţi cei care nu cunosc îndeajuns
poezia lui Ion Miloş, ce atinge deseori pragul de esenţializare al zborului lui
Brâncuşi.
Pentru cei care îi cunosc opera, însă - şi nu sunt puţini aceia –, volumul
vine pe un orizont de aşteptare, de curgere firească a creaţiei originale. Căci
nu numai poezia sa, ci şi eseistica (împrăştiată în zecile de interviuri
acordate, în prefeţele scrise mai cu seamă în limba suedeză) sunt pline de
exprimări condensate, aforistice, memorabile.
204
Este vorba despre o poezie cu un stil propriu, inconfundabil, ,,dusă la

cristalizare”, ridicată ,,la nivelul înţelepciunii”, ce conţine adesea exprimări
aforistice.
Autorul însuşi ne avertizează că ,,esenţele se văd mai greu decât
aparenţele”, lansând astfel invitaţia de a pătrunde la miezul ascuns al operei
sale, în adâncul ei. La definiţia de dicţionar (DEX: ,,Cugetare enunțată într-
o formă concisă, memorabilă; maximă, sentință, adagio”; Şăineanu, ed.
1929: ,,sentență sau maximă scurtă și plină de noimă”; MDN: ,,cugetare,
judecată care redă într-o formă concisă și expresivă un adevăr”), el adaugă
diferite nuanţe, contribuind astfel la o redefinire a acestei specii literare (În
paradox se află puterea aforismului), iniţiate, aşa cum se ştie, de
Hippocrate.
,,Ce este aforismul? – se întreba Lucian Blaga - ,,O floare în stare de
graţie. Aleasă să conceapă Logosul şi să-l nască.” Aşa sunt şi aforismele lui
Ion Miloş: renasc Logosul. ,,Aforismul? Foc fără flacără. Îţi dai seama că
nimeni nu vrea să se încălzească la el.”- este definiţia găsită de Cioran,
memorabilă, aşa cum foc sunt şi aforismele miloşiene. „Veşnicia s-a născut
la sat” - rostea Lucian Blaga acest celebru aforism (la 5 iunie 1937, cu
ocazia discursului de recepţie la Academia Română), ceea ce afirmă şi Ion
Miloş, altfel formulat evident, dar cu aceeaşi forţă de expresie, atât în poezia
cât şi în aforismele sale.
Volumul cuprinde, aşadar, aforisme şi reflecţii păstrate în caietele-
manuscrite, scrise şi mereu cizelate de-a lungul timpului, pe o perioadă de
cel puţin 30 de ani. Nu întâmplător autorul le numeşte ,,gânduri” şi îşi
intitulează volumul ,,Gânduri între da şi nu”, pentru că ele sunt cu adevărat
rod al unei gândiri paradoxale, ajunsă la esenţe, care vede atât părţile
pozitive ale lumii şi vieţii, ale ţărilor de care autorul este legat prin destin,
205
cât şi părţile negative, pe care le sfichiuie caragialean, cu un fel de ironie

duioasă, numai şi numai din dorinţa fierbinte de îndreptare a lor.
De fapt, autorul însuşi ne împărtăşeşte din laboratorul muncii sale,
accentând pe starea de graţie în care a conceput şi ,,rumegat” îndelung
aceste ,,perle” ale gândirii, în care se petrece actul creaţiei în general: ,,Nu
poţi vedea lucrurile aşa cum sunt, dacă nu uiţi în faţa lor cine eşti şi dacă
nu dai la o parte tot ce ştii despre ele de la alţii.”
Dacă destinul ar fi fost mai blând cu Ion Miloş, ar fi putut ajunge unul
dintre cei mai originali gânditori ai secolului nostru. Dar destinul nu l-a
cruţat (,,cu destinul nu te poţi pune”) nici acum către apusul vieţii, autorul
parcurgând una din cele mai grele perioade ale existenţei sale, în care nu atât
boala nemiloasă cât teama de a nu mai putea scrie îl aduce deseori pe
,,culmile disperării”- apelând la un foarte cunoscut titlu de carte al bunului
său prieten, Emil Cioran. Cu o luciditate dureroasă îşi creionează profilul
biografic tragic: ,,Eu am fost toată viaţa mea un om caz, cum ar spune
Cioran. Toată viaţa mea a fost luptă şi rezistenţă. Omul caz, cu destin”. Dar
tot el sintetizează destinul creatorului, al omului de geniu, afirmând: ,,Numai
cel ce urcă poate să cadă, însă numai cel ce urcă, urcă”. Personalitate cu o
gândire sfredelitoare, paradoxală, veşnic balansând între da şi nu, el nu se
iartă nici chiar pe sine, autopersiflându-se: ,,Nu-l suport pe Ion Miloş; prea
miroase a Eminescu în cuget şi simţiri”.
Aşadar, scrise cu ani în urmă, ele văd lumina tiparului, graţie deschiderii
Editurii ,,Ars Longa”, într-un moment de grea cumpănă pentru autor, de
singurătate absolută şi un tragic sentiment al părăsirii, uitării sale de
confraţi, de către cei din România, mai ales. Volumul împlineşte o adâncă
dorinţă a autorului şi apare din convingerea alcătuitorului ediţiei că ar fi fost
un mare păcat ca aceste ,,perle” ale gândirii miloşiene să nu fi văzut lumina
tiparului, că needitarea lor ar fi fost o mare pierdere pentru literatura
206
română. Deşi cei care diriguiesc literatura română azi par să-l fi uitat
definitiv pe scriitorul care a tradus din literatura română ,,cât un Institut”.
Ele sunt sufletul lui Ion Miloş, gândurile sale de taină din anii însoriţi sau
mai puţin însoriţi, din anii de speranţă sau de adâncă nelinişte şi disperare,
din anii de forţă creatoare. Din anii în care afirma cu atâta pasiune şi
convingere, ca şi Nichita Stănescu altădată, că ,,limba română” este patria
sa, căci altă patrie nu a avut niciodată, el ca minoritar român, ca exilat, că
iubeşte până la lacrimi ,,poporul roman” din care se trage. Din anii în care
mărturisea cu durere că măcar mort să fie în pământul românesc, sau din
zilele mai apropiate când toate speranţele par a fi murit odată cu uitarea şi
abandonarea sa de către lume, precum altădată Eminescu, idolul său.
Aforismele lui Ion Miloş - oferite prin acest volum publicului larg - sunt
simple în aparenţă, ele merg la sufletul oricui, nu necesită pregătire specială
spre a fi înţeles sensul lor, miezul profund, mustind de înţelepciune. Ele par
mai degrabă spuse şi nu scrise, rostite de un înţelept al satului din vechime,
al lumii, al unei lumi care are repere valorice solide de la care nu abdică.
Asemeni bătrânului înţelept al obştei, Ion Miloş trece prin filtrul gândirii,
decantând fără grabă, tot ceea ce observă, ce a observat de-a lungul unei
foarte bogate vieţi dar trăită în simplitate şi în armonie cu natura. De unde şi
adevărurile la care ajunge şi pe care le pune în ,,sfârâiturile” sale. Căci nu
este fapt, mic în aparenţă, din care să nu scoată învăţăminte, ,,sfaturi”,
îndemnuri etico-filosofice, pe care ni le transmite prin aceste aforisme. -
,,Uite, vezi cum scot eu din nimic adevărul?”- este retorica sa, atunci când,
rar, are în faţă un interlocutor. Cine nu are un bătrân să-l caute - zice un
proverb românesc. Este valabil şi pentru Ion Miloş: cine vrea un ,,sfat”
înţelept, folositor pentru orice conjunctură a vieţii, sau pur şi simplu pentru
destindere sufletească şi înălţare spiritu ală, să apeleze la aceste aforisme,
cugetări, reflecţii, care au o paletă tematică foarte largă. De la poezie la
207
iubire, de la gândire la cunoaştere, de la religie la morală, de la justitie la

politica, de la om la libertate, de la sinceritate la minciuna, ipocrizie, de la
aparente nimicuri existenţiale la lucruri fundamentale, pe toate autorul le
înalţă ,,la gândul alb al cuvântului”, cum însuşi afirmă. Le trece din banal,
inexistent, în durabil, existent. Căci aforismele, ,,gândurile” lui Ion Miloş au
viaţă proprie; odata lansate la apă, vor circula precum creaţia populară, fără
autor. Mare şi rar lucru să atingi o asemenea profunzime a gândirii în
simplitate. Apoi, bătrânul înţelept se transformă în tânăr neiertătot cu
slăbiciunile umane, cu minusurile din societate, politică, din ţara limbii
natale sau din cea care l-a adoptat, aforismele, ,,gândurile”, devenind astfel
ironice, şfichiuitoare, usturătoare, sau pline de amărăciune în faţa neputinţei
îndreptării acestei lumi contemporane. Dar şfichiurile lui sunt făcute din
imensa dragoste pentru adevăr, pentru cei din mijlocul cărora se trage, au
mai totdeauna o notă de ludic sau de duioşie. Ele pot deranja, pentru că
adevărul gol ce-l conţin nu iartă pe nimeni. Pare o judecată a tot şi a toate
din înălţimea unei gândiri şi moralităţi superioare, axul în jurul căruia se
învârt toate aserţiunile. Dar substanţa lor rămâne marele umanism, dragostea
faţă de oameni şi grija permanentă pentru destinul acestora, nevoia de a-i
înarma cu ,,învăţăminte” ce le pot fi de folos. Sunt un reper, un pol de
lumină, dar şi un SOS lansat în faţa tăvălugului robotizării, al pericolului
dezdumnezeirii fiinţei umane, un mod de apărare a valorilor generale ale
umanităţii, a valorilor perene româneşti şi universale.
Mereu cu referinţă la celălalt, un alter ego sau o personalitate, un
gânditor celebru, aforismele, ,,gândurile” lui Ion Miloş sunt cu totul
originale, sunt cum nu s-au mai scris. ,,Aforimele mele sunt bazate pe
experienţa vieţii, pe inţelepciune”- mărturiseşte el. Nu sunt cărturăreşti, nici
savante, ci încărcate de gândire plină de înţelepciune, o substanţă unică,
diferită de tot ce s-a scris până acum în domeniu. Căci, ca şi în poezie
208
(observaţie ce aparţine, încă de la debutul poetic în România,

academicianului Şerban Cioculescu), Ion Miloş este un scriitor cu o
filosofie proprie, bazată pe o bogată experienţă acumulată din statutul de
minoritar şi exilat, din matricea stilistică în care a apărut pe lume, din
multiculturalitatea şi multilingvismul meridianelor geografice în care a
vieţuit, din felul său de a fi în lume, de a trece totul prin filtrul observaţiei
atente şi cugetării, un scriitor cu puternică marcă de originalitate. (,,O să
spună şi la aforisme că gândirea mea îşi aşteaptă exegeţii. După cum în
poezia mea nu sunt obişnuiţi din cauza înţelepciunii ei, aşa şi cu aforismele,
ei fiind obişnuiţi cu cărturărismul şi savantlismul. Că nu sunt nici
cărturăreşti, nici savante. Dar ei fiind obişnuiţi cu asta, nu observă
noutatea. Scriu altfel de aforisme cu care ei nu sunt obişnuiţi să vadă. Aşa
au fost şi poeţii noi, nu s-au văzut la început, fiindcă au fost altfel. Cum se
obişnuiesc cu scrisul, încep să vadă. Nu sunt obişnuiţi cu aforismele mele.”)
Forţa lor stă în prospeţime, în paradox, în poantă, în sinceritatea şi
profunzimea ideilor ce le transmit, după cum însuşi autorul ne avertizează
(,,Un aforism fără poantă e ca un taur fără coarne.; Un aforism adevărat
trebuie să fie naiv şi sincer şi profund ca un copil.”).
Secţiunile acestui op sunt ele însele edificatoare în ceea ce priveşte
diversitatea temelor şi problematicilor abordate, ele mergând dinspre
tematici general umane spre cele ce vizează diferite aspecte, precum: talent
şi gândire, iubire şi dragoste, iubire şi ură; creaţie şi destin, genialitate;
pesimişti şi optimişti, poezie şi viaţă; om şi omenie; adevăr şi minciună,
cultură şi literatură ş.a.
Evident, structurarea aforismelor pe anumite secţiuni este efectuată mai
mult din motive de ordonare a vastului material în domeniu aflat în
manuscrisele miloşiene scrise în zeci de variante ce pun în valoare un
209
uimitor laborator de creaţie1. Primele 4 secţiuni sunt hotărâte de autor,

celelalte, de alcătuitor, autorul nemaiputând lucra la ele după gravul accident
suferit, titlurile fiind determinate de conţinutul aforismelor şi formulate clar
spre o mai rapidă orientare a lectorului.
Sunt în volum zeci de definiţii sintetice ale poeziei, superbe (,,Poezia e
vitamina sufletului”.), ale poetului naţional de care se simte legat prin mii de
fibre (,,Eminescu nu-i poet. Eminescu e izvor”.), ale gândirii (,,Gândirea
este taina ce face lumina să rodească”), cunoaşterii (,,Cunoaşterea e
generalizare”.), adevărului (,,Adevărul e ca mărgăritarul din scoică”. ),
iubirii (,,Iubirea e taina ce face lumina să rodească”), sufletului (,,Sufletul
este o stare eternă”.), talentului (,,Talentul e har, Gândirea e trudă”.),
moralei, credinţei – definiţii memorabile, unice, irezistibile, ce ascund mari
adevăruri turnate în formulări concise, esenţializate până la ultima literă.
Poate fi ceva mai frumos spus decât această definiţie a sfinţeniei, spre
exemplu: ,,A fi sfânt înseamnă să fii rotund ca oul?”. Sau, a credinţei :
,,Cine-l caută prea mult pe Dumnezeu înseamnă că nu-l are; nu poţi găsi ce
n-ai?”
Umoristice, ironice, amare, sub formă de sfaturi sau îndemnuri,
afirmative sau negative, exclamative sau retorice, fals interogative,
paradoxale, dialogale, raportate deseori la un interlocutor, la un celălalt,
aforismele miloşiene sunt pline de învăţăminte, întotdeauna cu puternic
substrat filosofic, şi nelinişti ce nu lasă lectorul indiferent, îl provoacă să
participe, să ia act, atitudine. Ele vizează actul creaţiei (,,Cine merge când în
cea, când în hăis, nu mai ajunge la izvor”.), descoperirea esenţelor
(,,Esenţele se află în tăcere”), noţiuni filosofice ca Timp (,,Timpul nu trece,
e veşnic acelaşi. Noi trecem”.), Gândire şi Destin istoric (,,Cine nu gândeşte
1
Zeci de caiete, câteva salvate şi aduse în locuinţa sa din Căminul Lekattens
210
cosmic n-are viitor”), Soartă (,,Fiindcă nimeni nu plânge când te naşti,

plângi singur”.), chestiuni de teorie şi critică literară (,,Eseul a devenit
gândire de vorbe goale”;,,Potop de cuvinte şi pustiu de idei, iată poezia
postmodernistă”), de viaţă literară (,,Unii scriitori în loc să deschidă lumea,
o închid”.), puncte de vedere originale despre alteritate (,,Nu fugi de altul.
Întâlnirea cu altul îmbogăţeşte.Fuga de el sărăceşte”.), exil (,,Exilul e un fel
de înviere prin moarte”.), creaţie şi creatori (,,Numai cel ce iese din abisul
nopţii vede răsăritul soarelui. Cine stă în pat, în pat va rămâne”.), cultură
(,,În cultură se merge cu capul, nu cu piciorul”.), filosofie (,,Filosofia mare
s-a stins cu Hegel şi cu Nietzsche”.), optimism-pesimism (,,Optimiştii
trăiesc cântând şi nu văd răul ce ne apasă. Pesimiştii văd şi ce nu se
vede”.), Cuvântul însuşi (,,Astăzi Cuvântul nu mai este Dumnezeu, punctul
alb al Duhului dintâi”) ş.a. Unele dintre acestea sunt de un amar realism
(,,Dreptatea se hrăneşte cu rădăcini amare. Cu cele dulci se hraneste
strâmbătatea”;,,Poţi striga până la disperare Adevăr, Iubire, Adevăr!
Nimeni nu te-aude”.), altele avertizează, atrag atenţia asupra miracolelor
acestei lumi (,,Nu alungaţi moşii! Şi Dumnezeu tot ca moş se arată”.). Unele
sunt sub formă de întrebări, de rostiri interogative care pun pe gânduri şi
trimit spre sensuri adânci (,,Dacă Yorik i-a îngropat pe toţi, cine l-a îngopat
pe el?”), de puncte de vedere, de opinii ale autorului rostite prin prisma altor
personaje, în fapt, un alter ego al său (,,Ovidiu: Cine îşi pierde locul natal
pierde şi adevărul”), sau de dorinţe pline de speranţă (,,Aş vrea să văd
lumea cum ar vedea-o creierul meu, dacă ar avea ochi, fără prejudecăţi şi
idei preconcepute”.), altele sub formă de verdict, exprimând adevăruri ce
cad asemeni unei ghilotine (,,Dacă ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, cea
rea se cunoaşte încă din zori”; ,,Nu poţi fi universal dacă nu exişti
naţional”.), de îndemnuri (,,Mori. Mori. Mori! Cine nu moare nu
învie”;,,Nu întrebaţi pescăruşii de ce tânguiesc după vaporul ce pleacă. A
211
pleca înseamnă a muri puţin”;,,Nu arunca grăunţe de aur la găini. Găinile

porumb visează”;,,Nu plângeţi trecerea! Aceasta este perpetuum mobile al
vieţii, veşniciei”.). Unele, pline de umor şi ironie (,,Unde-i Mitică? - am
întrebat un cunoscut. A plecat să facă bani în lume, s-aducă Apusul şi la
noi”.), altele, şugubeţe, ludico-tragice (,,De ce minţi? - am întrebat un
mincinos. Ca să fiu crezut. Cu adevărul mori pe cruce, ca Iisus”.).
Toate, însă, cu poantă şi idée esenţializată, ca perla din scoică.
Autorul sesizează destinul tragic al omului contemporan, îndepărtarea
lui de Dumnezeu şi Adevăr, de adevărurile fundamentale, şi rinocerizarea
lui, lipsa de morală şi închinarea la Viţelul de Aur care este banul, criza
literaturii (,,Creaţia adevărată este simplitate, claritate nu haos si vis
nebulos”), a poeziei, a credinţei, a societăţii contemporane tot mai subjugată
dictonului homo homini lupus, o societate care a transformat Timpul în bani
şi-l vinde ,,la second hand “, metisajul lumii contemporane (,,E greu să ştii
cine cine-i, cine bea şi cine plăteşte”), miticismul românesc care împiedică
afirmarea nostră în istorie. Invită la regăsirea rosturilor fundamentale ale
lumii, a sensului adevărat al destinului uman, la trăirea în lumina adevărului
şi a credinţei. În toate scrierile sale, el porneşte de la ,,gândul” că ,,Morala
adevărată înseamnă iubire, datorie, înţelegere, nu predică”, răspunzând
indirect şi amatorilor care-au taxat superficial drept etice unele din poemele
sale. Porneşte de la Adevăr, pe care-l defineşte superb raportându-l la
Divinitate (,,Adevărul este raza care duce la Dumnezeu”;,,Adevărul este o
rană ontologică. Şi e numai Unul Dumnezeu”;,,Adevărul există, ca
Dumnezeu, însă noi nu credem în el. Preferăm minciuna”), de la Gândire
(,,Gândirea este taina ce face lumina să rodească”.), ca fundament al
creaţiei, al eliminării ignoranţei (,,Gândirea e fulgerul ce trăsneşte bezna,
luminând-o”). Taina forţei acestor scrieri miloşiene - poezie sau aforism,
eseu sau traducere – stă în chiar destinul său de creator român şi universal în
212
acelaşi timp, de minoritar şi exilat, de gânditor, care a pus mai presus de

toate limba maternă, rădăcinile sale, păstrarea identităţii, a felului său de a fi
şi gândi dincolo de linii şi bariere lingvistice sau delimitări geografice: ,,Eu,
un nenăscut în România, am fost predestinat să scriu în limba română
oriunde am trăit - Yugoslavia, Franţa, Suedia -, pentru păstrarea identităţii
care este ursita”. Stă în crezul său: ,,Trebuie să te ridici la universal dacă
vrei să ieşi din uitarea timpului şi să-ţi depăşeşti destinul naţional şi
lingvistic.”Ceea Ion Miloş a reuşit, opera sa transgresând graniţele.
Volumul se încheie cu două secţiuni, intitulate ,,Gânduri despre sine” şi
,,Reflecţii din Lekattens”, ce cuprind cugetări despre destinul său de creator,
de scriitor minoritar născut şi trăind toată viaţa în exil, despre creaţia sa
poetică, precum şi reflecţii amare, ce au fost născute în această perioadă
tragică a vieţii sale în care se afla abandonat la Căminul din Lekattens.
Sunt lucruri spuse aici de o gravitate extraordinară, extrem de
emoţionante, pline de nelinişte, de durere, de disperare, de speranţe
sfărâmate, de singurătate sfâşietoare, pe care alcătuitorul ediţiei le-a inclus
în acest op pentru a fi cunoscute de lectorii săi, pentru a atrage un semnal de
alarmă asupra indiferenţei breslei scriitoriceşti din ţară, dar şi din Suedia sau
din Serbia, faţă de soarta unui important scriitor şi traducător român şi
suedez, care a aşezat mai presus de sine dragostea pentru limba, cultura şi
literatura română, care a făcut minuni pentru cele trei ţări ale sale -
România, Suedia, Serbia -, prin opera sa de traducător. Puţine sunt asemenea
exemple, mai ales în vremurile de astăzi. Ion Miloş este unul dintre ele.
Deşi grav bolnav şi teribil de însingurat, Ion Miloş, abandonat la
Căminul Lekattens din Malmö, luminat din când în când de zâmbetul
asistentei Marianne (o inimoasă şi sensibilă româncă stabilită în Suedia),
mai are doar un singur gând plin de speranţă: apariţia aforismelor sale. Şi a
eseurilor, ceea ce, prin efort conjugat, se va întâmpla într-un viitor apropiat.
213
Sperăm şi noi că editarea acestora îi va reda autorului dorinţa şi puterea de a

se întoarce la creaţie, acolo unde este invincibil. Sperăm, de asemenea, că
ele vor retrezi interesul pentru opera scriitorului şi-l vor readuce în memoria
contemporană, în acest moment dureros, tragic, din viaţa sa greu încercată.
214
Lect.univ. dr. Virginia POPOVIŠ

PROFESORUL NOSTRU, ION BERLOVAN

ŞI CENACLUL LITERAR „TINERELE CONDEIE”
OUR TEACHER, ION BERLOVAN

AND LITERARY SOCIETY „YOUNG WRITERS”
Rezumat
Timp de patru decenii, numele de Ion Berlovan s-a auzit peste hotare
descoperind în legătură cu el un Cenaclu de tineri poeţi şi iubitori de
literatura română. Cercetătorii literaturii române din Voivodina consideră
Cenaclul Literar „Tinerele Condeie”, în cărţi de istorie literară şi critică
literară, bazele noii literaturi din Voivodina, cenaclu în care s-au format
poeţii generaţiei nouăzeciste de aici, când și-au publicat primele lor
versuri în reviste literare din Voivodina.
Cuvinte-cheie: profesor, Ion Berlovan, poezie, literatura română în
Voivodina, Cenaclul literar „Tinerele Condeie”
Summary
During four decades, the name of Ion Berlovan was heard abroad and
about him discovering a Society of young Romanian poets and lovers of
romanian literature. Researchers about Romanian literature in Vojvodina
considered Literary Society „Young Writers” the beginning of a new
romanian literature in Vojvodina, when generation of poets of 90th edited
their first poems.
Keywords: teacher, Ion Berlovan, poetry, literature in Vojvodna, Literary
Society ”Young Writers”
215
„Viaţa omului este supusă inevitabilei influenţe a

scurgerii timpului, o umbră care-l urmareşte pe
om până la trecerea în lumea nefiinţei.”
prof. Ion Berlovan
Pe data de 12 aprilie 2015, s-a stins din viaţă Ion Berlovan, omul,
profesorul și unchiul meu, care a fost mereu aproape de tineri, le-a insuflat
entuziasmul şi energia în căutarea noului, a motivat și îndemnat generaţiile
tinere, pentru a se descoperi și redescoperi, pentru a găsi modalităţi de a fi
preocupaţi cu un șir de activităţi.
Domnul profesor Ion Berlovan era conștient că trebuia să fie cineva
alături de ei, un coordonator, pentru că între „a vrea” şi „a face” trebuia să
existe un nucleu al dorinţei şi ei au simțit nevoia schimbărilor în viaţă, iar
Berlovan recunoscâd culorile dorinţelor lor le-a promovat în diverse forme
corespunzătoare eului lor. „Se spune că anii trec, timpul zboară, iar faptele
oamenilor rămân imortaliazate în inimile contemporanilor lor şi păstrate
pentru generaţiile care vin în analele istoriei şi spiritualităţii unei
colectivităţi umane şi ale unei perioade de timp, precum un act de eforturi
creatoare şi civilizatorii împotriva uitării” (Stratulat 2011: 8). Aşa este
începutul unui articol dedicat aniversării jubileului de patruzeci de ani de
existenţă a Cenaclului „Tinerele Condeie” de pe lânga Liceul „Borislav
Petrov Braca” din Vârşeţ, în 2011, articol care a informat, nu se ştie a câta
oară, românii din Banatul sârbesc despre realizările acestei „oaze de
liricitate“ (Agache, 2005: 403), lăcaş de tinere talente, care timp de patru
decenii, condus de distinsul profesor, Ion Berlovan, a devenit cunoscut nu
numai în Serbia ci şi peste hotare.
Venit la Vârşeţ din satul Seleuş, sat din care provin mulţi oameni de
ştiinţă şi de cultură care s-au dedicat cu tot sufletul limbii româneşti,
profesorul Ion Berlovan ani în şir, a făcut ca zilele petrecute în băncile
liceului să devină pentru elevii săi, cele mai frumoase zile din viaţă. Din
216
aceste bănci, au răsărit cei mai mari intelectuali din Voivodina, care cu
mândrie spun ca au fost elevii profesorului Ion Berlovan.
Timp de patru decenii, numele de Ion Berlovan s-a auzit peste
hotare descoperind în legătură cu el un Cenaclu de tineri poeţi şi iubitori de
literatura română.
Cercetătorii literaturii române din Voivodina consideră Cenaclul
Literar „Tinerele Condeie”, în cărţi de istorie literară şi critică literară,
bazele noii literaturi din Voivodina, cenaclu în care s-au format poeţii
generaţiei nouăzeciste de aici.
„Un cenaclu – cât o viaţă de om! Un cenaclu – cât o întreagă carieră a
unui didactic dedicată şi dăruită elevilor săi. Cine n-a stat măcar o zi la
catedră, nu poate înţelege ce-l face pe un profesor să-şi dedice întreaga
energie şi putere de muncă elevilor săi. Ce-l face pe un profesor, mai ales
de limbă maternă şi de literatură, ca zi de zi, săptămână de săptămână, an
de an, să o ia mereu de la început, cu fiecare generaţie, angajându-şi
întreaga sa fiinţă, toate cunoştinţele sale, ca să-şi conducă elevii prin
labirintul educaţiei, formării şi şlefuirii lor între adolescenţă şi majorat.
Este o energie în astfel de oameni care izvorăşte din adâncul fiinţei lor şi a
neamului lor, care luminează şi călăuzeşte drumurile unor generaţii de
elevi” (Lăzăreanu 2011: 1)
Născut la 12 martie 1948, termină Şcoala generală din Seleuş, apoi
Liceul ,,Borislav Petrov-Braca” din Vârşeţ. După absolvirea Facultăţii de
Filologie din Belgrad, Catedra de Limba şi Literatura Română, devine
profesor la Catedra de Limba şi Literatura Română în cadrul Liceului
,,Borislav Petrov Braca“ din Vârşeţ unde rămâne timp de 40 de ani,
începând cu data de 15 septembrie 1971 (1971-2011).
Membrii Cercului literar şcolar au hotărât, începând cu acest an, să-l
transforme într-un Cenaclu, hotărâre „considerată benefică şi ambiţioasă”
217
(Popa 1997: 324) pentru cultivarea limbii române cât şi pentru depistarea
unor talente literare şi îndrumarea acestora.
Cenaclul, devine în 1974, „Tinerele Condeie”, semn că tinerii cenaclişti
„încearcă să depăşească stadiul de numai receptare a literaturii,
încurajându-se munca de creaţie, cu deosebire cea a poeziei” (ibidem).
Aici, prin vocaţie şi didactică eficienţă a pregătit generaţii de cetăţeni
oneşti şi iubitori de adevăr, care apreciază munca şi rosturile ei ca valori
supreme ale existenţei, Cenaclul „Tinerele Condeie” de la Vârşeţ, condus
de profesorul Ion Berlovan, „se redefineşte [...] ca veritabilă «fabrică»,
«pepinieră de poeţi»” (Agache 2010: 343). Ion Berlovan a căutat să facă
din elevi oameni mai buni, mai înţelegători, mai deschişi la suferinţele celor
din jur, umplându-le sufletul de iubire şi bucurii.
Devine inspector şcolar pentru Limba şi Literatura Română (1988-
1990), concomitent şi profesor la liceu. A participat activ la numeroase
cursuri de perfecţionare profesională pe teritoriul sârbesc şi românesc
decenii la rând, întotdeauna fiind la curent cu noile metode de predare a
materiei de limbă şi literatură. Prin muncă asiduă, dragoste, voinţă, precum
şi prin ideile sale novatoare despre şcoală, a contribuit la ridicarea
prestigiului dascălului şi al şcolii româneşti voivodinene.
Pentru ca elevii săi să aibe un adecvat material didactic, a devenit
scriitor de manuale necesare pentru o mai bună derulare a splendidelor ore
de literatură: ,,Manual de Literatură” , pentru clasa I de Liceu (în comun cu
un colectiv de autori ); ,,Manual de Literatură”, pentru clasa a II-a de Liceu
(în comun un colectiv de autori); ,,Manual de Literatură Română”, pentru
clasa a III-a de Liceu (singur ); ,,Manual de Literatură”, pentru clasa a IV-a
de Liceu (în comun cu un colectiv de autori); ,,Arta traduceri” (volum
tradus din limba sârbă împreună cu prof. Teodor Todor).
218
Profesorul Ion Berlovan, dezvoltând elevilor gustul pentru frumos şi

iniţiându-i în tainele creaţiei, participă, la început, la numeroase manifestări
cultural-artistice sub formă de recitaluri, şezători literare, concursuri de
recitatori şi de creaţii originale. Sacralitatea locurilor natale şi floarea
tinereţii sale creează o personalitate de rezonanţă a ordinii divine, împletită
cu cea a tradiţiei şi obiceiurilor naţionale, devenind redactor al emisiunii de
muzică populară autentică „La izvorul dorului”, al Postului de Radio
„VAP”, mai mulţi ani la rând. Îndrăgind cântecul şi dansul românesc, după
trei decenii, a hotărât ca jocul poeziei şi jocul cuvintelor să devină un joc al
minţii, al spiritului, aceste manifestări transformându-le în Ansamblul
Folcloric „Tinerele Condeie”, care de-a lungul anilor, şi-a promovat cu brio
realizările, atinse cu dăruire şi stăruinţă, regăsindu-şi locul potrivit talentului
şi străduinţălor. În calitate de coordonator artistic, Ansamblului Folcloric
„Tinerele Condeie” din Vârşeţ (2000-2011), „de-a lungul anilor şi-au
promovat realizările, obiective atinse cu dăruire şi stăruinţă în conjunctura
culturală a Banatului Sârbesc”1. Un ansamblu numeros (100 de membri) şi
valoros, model emblematic şi demn de urmat de toate societăţiile cultural-
artistice din Banatul Sârbesc.
Profesorul Ion Berlovan, trăieşte printre noi prin faptele sale fiind o
personalitate bine conturată în istoria învăţământului din Voivodina, iar
numele său va dăinui peste vremuri. Stăpân pe profesia sa, cu un talent
viguros, care nu se sfieşte să afirme că dreptatea este de partea celui care
munceşte, citeşte, pregăteşte fiecare lecţie, faţă de care nu îşi ascunde
cuvintele de iubire, respect şi preţuire.
Tot ce a făcut în cei patruzeci de ani, este o lecţie de viaţă şi de istorie
pentru tinerele generaţii de dascăli. Să enumerăm câteva din prestigioasele
1
http://banatulsarbesc.wordpress.com/2011/05/20/profesorul-ion-berlovan-din-varset-a-
fost-premiat-pentru-intreaga-activitate-de-pastrare-si-promovare-a-limbii-romane/
219
sale activităţi. Din anul 1985 până în 1995 este cordonator artistic al Trupei
de teatru din cadrul Liceului, membru activ în conducerea Societăţii
Cultural-Artistice „Luceafărul” din Vârşeţ (1971-2000), o perioadă a fost
preşedinte al acestei Societăţi; redactor literar, timp de 15 ani, al rubricii
„Alfabet literar” în cadrul revistei „Tribuna tinereţii” (rubrică de
promovare a tinerilor poeţi); membru activ (câteva decenii) în Comisia de
Învăţământ a Provinciei Voivodina (pentru redactarea Planurilor şi
Programelor şcolare); membru în Redacţia Casei de Presă „Libertatea”
din Panciova (în câteva sesiuni); de trei ori membru al Juriului în cadrul
emulaţiei „Zilele de Teatru al Românilor din Voivodina”; de mai multe ori
membru în diverse Comisii artistice la nivel de oraş, republică şi
internaţional; coordonatorul artistic a mai multor zeci de Concursuri literare,
şezători literare, spectacole de teatru şi spectacole folclorice; coordonator
literar al echipelor de elevi participanţi la Olimpiadele Internaţionale de
Limba şi Literature Română în diverse localităţi pe teritoriul românesc în
perioada anilor 1994-2011 (Bistriţa, Oradea, Botoşani, Iaşi, Călăraşi,
Târgovişte, Braşov, Bucureşti, Constanţa etc.). La olimpiadele internaţionale
elevii liceului s-au bucurat de o atenţie deosebită şi de premii de excepţie.
Creaţia elevilor timp de patru decenii a fost adunată, selectată şi apoi
publicată sub patronajul profesorului Ion Berlovan în mai multe antologii:
,,Culori şi curcubee” (Antologie de poezii a elevilor de liceu, 1984 ); ,,La
izvorul dorului” (Antologie de creaţii populare, culese de elevii liceului,
1996); ,,Alfabet chromatic” (Antologie de poezie a elevilor de liceu, 1996);
,,Imagini în violet” - (Antologie de poezie a elevilor de liceu, 1996); ,,De
profundis” (Antologie de poezie a elevilor de Liceu din Vârşeţ, Timişoara şi
Reşiţa, 2008); ,,Culorile vârstei” – 2008; ,,Inscripţie”, Lugoj 2009 (volum
alcătuit din creaţia poetică a elevilor participanţi la Festivalul de Poezie
„Lucian Blaga” din Lugoj); ,,În marea trecere” – Lugoj 2010 (cu creaţiile
220
poetice ale elevilor participanţi la Festivalul de Poezie „Lucian Blaga” din

Lugoj); ,,Amalgam” – 2008 (revista Liceului teoretic „Traian Lalescu“ din
Reşiţa, revista cuprinzând creaţii ale elevilor din liceul din Vârşeţ.
Poezia, spectacolul artistic, teatrul, au fost ani de-a rândul distinse şi
premiate în ţară şi străinătate, profesorul Ion Berlovan bucurându-se de
succesul elevilor săi, fiind mândru de ei, la fel fiind mândru de părinţii
elevilor care în urmă cu mai mult de un deceniu şi ei erau elevii domnului
profesor Berlovan. Toţi laolaltă au adus un număr însemnat de premii care
sunt cu mare dragoste, cu mare atenţie păstrate şi aranjate în încăperile
liceului din Vârşeţ, în cabinetul de limbă şi literatura română: Premiul
UNESCO pe ţară pentru poezie, Belgrad 1977; Marele premiu „Steaua de
mare” - Calatis 2005; Spectacol artistic excepţional la Casa Sindicatelor
din Belgrad; Spectacol artistic (timp de două ore în direct) la Tele Europa
Nova din Timişoara, 2008; înregistrarea a două CD-uri cu muzică populară
realizate in studioul al Postului de Radio din Novi Sad, în compania
Orchestrei de muzică populară a Radioteleviziuni Voivodinei (2006/2007);
Premiul II, la nivel de ţară, pentru spectacolul de teatru ,,Spiritus, anima,
corpus“ (1991); Premiul II, la nivel de ţară, pentru spectacolul de teatru
„Două cereri în căsătorie” de A. P. Cehov; Premiul II, „Zilele de teatru ale
românilor din Voivodina“ pentru spectacolul „Vedere de sus” (1987);
Premiul I, pentru spectacolul „Jacque sau supunerea”, prezentat la ,,Zilele
de teatru ale românilor din Voivodina” (1988); Premiul III, în concurenţa
teatrelor semi-profesioniste, pentru spectacolul „Deşteptarea primăverii”
(1990);
Tinerii poeţi ai Cenaclului Literar „Tinerele Condeie”, timp de patru
decenii s-au bucurat de sute de premii de excepţie iar talentaţii recitatori,
poate cei mai numeroşi, şi cu cele mai multe prezentări în public, s-au
bucurat în cele patru decenii lăsate în urmă, de numeroase aprecieri şi
221
premii.
Pasiunile domnului profesor Ion Berlovan fiind arta şi descoperirea
frumosului în artă, cu evlavie transmiţându-l semenilor săi de ieri, de azi şi
de mâine. El afirmă de multe ori elevilor că „cine-şi uită neamul, familia,
limba şi tradiţiile populare este mereu un impostor şi un om fără de trecut şi
viitor, cu şi fără mască” (I. Berlovan). De aceea, foştii elevi, moştenind
iubirea faţă de „slova scrisă”, nu vor uita niciodată că ceea ce au învăţat în
băncile liceului din Vârşeţ este un tezaur de informaţii şi idei şi toţi care au
terminat aceasta şcoală trebuie să ştie că dac l-ar cita pe poetul modern Ion
Barbu, pentru ei liceul este un „loc luminos unde[...] se întâlneşte cu
poezia”. Fiecare elev care vine din sânul nostru bănăţean şi care până la acea
oră nu s-a întâlnit cu adevarata poezie, în băncile liceului din Vârşeţ, sub
patronajul domnului profesor Ion Berlovan, va descoperi şi cele mai înalte şi
cele mai luminoase mistere ale meseriei de a face poezie, folclor, o
adevărată literatură.
Profesorul Ion Berlovan a devenit un aristocrat al vieţii culturale şi
şcolare de aici, el fiind un uluitor model de conducător, de o calitate
excepţională pentru generaţiile de elevi aflate în căutarea unui sens
existenţial, mentorul învăţământului bănăţean. Și dacă a dispărut brusc de
lângă noi, memoria unui profesor de talie europeană, întotdeanuna cu idei
noi și atașat sufletește de elevii săi, va rămâne să dăinuiască peste timpuri.
Cel care au avut norocul să fie elev al domnului profesor Ion Berlovan, este
și va fi pe tot parcursul vieții un om bogat.
BIBLIOGRAFIE:
1. Agache, Catinca (2005). ,,Literatura română în ţările vecine. 1945-

2000”. Iaşi: Editura ,,Princeps”.
222
2. Agache, Catinca (2010). ,,Literatura română din Voivodina”.

Panciova: Editura ,,Libertatea”.
3. Lăzăreanu, Simeon (2011). ,,La 40 de ani de existenţă a cenaclului
literar „Tinerele Condeie” din Vârşeţ. Un cenaclu – cât o viaţă de
om” în „Libertatea”, nr. 20 (3580), An LXIV, 21 mai 2011, p. 1.
4. Popa, Ştefan, N. (1997). ,,O istorie a literaturii române din
Voivodina”. Panciova: Editura ,,Libertatea”.
5. Stratulat, Mariana (2011). ,,Clipe de înaltă trăire sufletească”, în
„Libertatea”, nr. 20 (3580), An LXIV, 21 mai 2011, p. 8.
6. http://banatulsarbesc.wordpress.com/2011/05/20/profesorul-ion-berlovan-din-varset-
a-fost-premiat-pentru-intreaga-activitate-de-pastrare-si-promovare-a-limbii-romane/
223
Lucian MARINA
Novi Sad - SERBIA
PENDULARE ÎNTRE EUL EMPIRIC, PSIHOLOGIC ŞI CEL LIRIC
OSCILATION BETWEEN EMPIRICAL, PSYCHOLOGICAL AND

LYRICAL EGOS
La începutul Lunii lui Cireşar s-a împlinit un an de zile de când a plecat

dintre noi Felicia Marina Munteanu, distins om de cultură care a lăsat o
amprentă tare în viaţa socio-culturală şi literară a românilor din
Voivodina
Cuvinte cheie: Felicia Marina Munteanu, literatura română, Voivodina
Key-word: Felicia Marina Munteanu, romanian literature, Vojvodina
Felicia Marina Munteanu, renumit crainic şi ziarist al Postului de

Radio şi Televiziune Novi Sad, Radioteleviziunea Serbiei, a văzut lumina
zilei la 2 noiembrie 1945, la Petrovăsâla şi s-a stins din viaţă la 3 iunie 2015,
la Vârşeţ.
S-a evidenţiat şi prin activitatea susţinută de membră a Societăţii
Scriitorilor din Voivodina, a Societăţii de Limba Română din Voivodina –
Republica Serbia şi a Editurii S.L.R. dar, în special, ca o colaboratoare
fidelă a Casei de Presă şi Editură ,,Libertatea“ din Panciova.
224
Însă, Felicia Marina Munteanu, s-a manifestat, înainte de toate ca un

veritabil crainic, crainic-realizator şi crainic-ziarist al Redacţiei
programului în limba română a Postului de Radio Novi Sad (1970-1993)
şi al Redacţiei comune pentru programul în limba română a Postului de
Radio şi de Televiziune Novi Sad (1975-1986). Totodată, s-a remarcat pe
undele herţiene ca redactor al emisiunilor ,,Panorama culturală“, serie
nouă şi ,,Cuvânt şi muzică“.
Împreună cu colegul de breaslă Lucian Marina, a realizat în direct
transmisiuni radiofonice Novi Sad-Iaşi. (Marina 2008). A fost laureată cu
premii importante pentru jurnalistică, inclusiv de la Radio Moldova.
De altfel, a fost o respectată publicistă şi poetă care, prin registrul liric
inedit a constituit nucleul creatorilor literari români din Novi Sad.
După Florica Ştefan - care a plecat din spaţiul literar românesc din
Iugoslavia şi s-a afirmat ca poetă sârbă -, Felicia Marina Munteanu este cea
mai reprezentativă voce lirică feminină din Serbia, care s-a manifestat odată
cu ,,generaţia-promoţie‟70 a literaturii române din Voivodina“ (Agache
2010). De fapt, a debutat cu proză în anul 1957, în revista ,,Bucuria
copiilor“ iar, cu versuri, în 1962, în revista de literatură, artă şi cultură
,,Lumina“ din Panciova.
Demn de menţionat faptul că, poezia scriitorilor de limbă română din
Voivodina care gravita în jurul unor principii de marcă simbolistă, după anul
1960, a fost fascinată de modernism şi descătuşată de dogmatismul
ideologic iar o nouă generaţie de scriitori, fără un program stabilit apriori,
începe să se scrie poezie modernă, grupându-se în jurul revistei ,,Lumina”
din Panciova iar, mai târziu, în cadrul Activului Literar, respectiv în cadrul
Cenaclului Literar ,,Radu Flora” al Societăţii de Limba Română din
Voivodina (Marina 2008). În acest context trebuie privită activitatea
editorială a Feliciei Marina Munteanu care a publicat în limba română şapte
225
cărţi de poezie, proză scurtă şi un roman, dar a scris şi a publicat şi în limba

sârbă. Cartea ei în limba sârbă ,,Druga dvorana“, a fost acceptată în
cercurile literare şi sârbeşti ca un eveniment editorial de excepţie.
Iar, despre volumele de versuri pe care Felicia Marina Munteanu le-a
scris în limba română, critici din Iugoslavia, Serbia şi România, au avut doar
cuvinte de laudă şi au comparat-o cu renumita poetă Magda Isanos.
Regretatul profesor universitar şi critic literar Radu Flora, în legendara
monografie intitulată ,,Literatura română din Voivodina, Panorama unui
sfert de veac (1946-1970),“ care a văzut lumina tiparului în 1971, la Editura
,,Libertarea“ din Panciova, printre altele, precizează: ,,Aştept cu cel mai
mare interes viitorul volum al Feliciei Marina, care s-a impus atenţiei
noastre prin versurile ei, de aproape un deceniu, cu o gamă variată de mici
realizări, de la poezia de gust lu intonaţia feminină până la cea de
senzualizări poetice mai mature…“ (Flora 1971).
Felicia Marina Munteanu, a fost descoperită şi lansată cu recomandări
favorabile de Radu Flora care, în prefaţa primei plachete de versuri ,,Peste
nisipuri mişcătoare“ a apreciat capacitatea de ,,a crea atmosferă“, precum şi
,,transpunerile simbolice“.
Însă, neapărat trebuie reliefată grija autoarei cu ce se prezintă în faţa
publicului. Astfel, de la debutul editorial în 1973 s-a scurs aproape un
deceniu până la publicarea următorului volum de versuri în limba română
,,Zece efigii cu chipul tău“, care a văzut lumina tiparului în 1984, tot la
Editura ,,Libertatea“, respectiv mai mult de un deceniu până la editarea
volumului antologic ,,Dacă mă întrebi pe mine“, apărut în anul 1998, la
Editura S.L.R.
De altfel, ca membru fidel al Societăţii de Limba Română, membru al
conducerii, a condus cu entuziasm Cenaclul Literar ,,Radu Flora“ care
organizează tradiţionala Tabără de creaţie a scriitorilor români din
226
Voivodina – Republica Serbia supranumită ,,Colonia Literară“ cu majoră

contribuţie la demistificarea şi popularizarea creaţiei literare în limba română
de la noi.
Este şi deţinătoarea Premiului de Excelenţă şi a Premiului ,,Poezie
pentru copii“ decernat de S.L.R.
În studiile de literatură română şi sârbă ,,Sufletul universal nu are
patrie“, Mariana Dan la această poetă care, fără doar şi poate, a fost o voce
lirică distinctă, a constatat ,,necesitatea fiinţei de a se comunica pe sine (...),
dorinţa expasiunii subiectului uman din microcosmos în macrocosmos, mai
ales prin intermediul viziunilor metaforice“. A sesizat drept caracteristică şi
,,o pendulare între eul empiric, psihologic şi cel liric...“
Criticul literar ieşean Catinca Agache, a reliefat fără echivoc că, poeta a
ştiut să surpindă şi prin adevărul câtorva aspecte teoretice privind
dramatismul condiţiei creatorului minoritar.
Astfel, Felicia preciza: ,,Poetul zilelor noastre trece prin atâtea dileme.
El este adesea în conflict nu numai cu ceilalţi, dar mai ales cu sine însuşi. A
scrie, a trăi acolo unde duc cuvintele, a trăi în durata unui poem în care
respirăm dându-i suflul nostru, a avea aluzia că depăşim insuportabilele
viduri estetice, etice şi de altă natură din societatea noastră“.
Astfel se face că, acest evident talent poetic voivodinean, a adus în
contextul liricii moderne, un univers liric propriu şi, incontestabil, îi revine
meritul că a deschis un drum pe care vor păşi şi alte poete ale acestui spaţiu
literar al Banatului Sârbesc, precum Ileana Ursu, Mărioara Baba...
S-a manifestat şi ca traducător, autoare a şase scenarii de film şi a unei
piese de teatru radiofonic, dar, în ,,microcosmosul literar al românilor din
Voivodina“, s-a remarcat prin măiestria artistică de a defini poezia ca mod
fundamental de existenţă: ,,Eu cred că pot trăi literatura integrând-o, pur şi
simplu în destinul meu ca pe o autentică experienţă de viaţă.“
227
Pronunţându-se din aspectul omului care „comite nişte versuri”,

creatoare are şi o explicaţie de ce s-a decis pentru creaţia literară şi în speţă a
poeziei pentru copii: ,,fiecare om care publică o carte, desigur crede că
dialoghează cu eternitatea. Şi fiindcă patria limbii mele este o ţară în care
poezia şi proza au cunoscut piscuri foarte înalte ale creativităţii şi în secolul
trecut dar şi de-a lungul bogatei sale istorii, mă simt şi eu o creangă a
marelui arbore stufos”. Astfel, poeta care, pur şi simplu s-a jucat cu
versurile pe care le crea cu mare uşurinţă, a reuşit, prin jocul cu metaforele
şi veritabila ,,simfonie de onomatopee”, să redea lumea paradisiatică a
copilăriei pe care, după cum afirma Octav Păun, a prins-o în ,,veritabile
bijuterii” poetice.
Critica literară oferă şi explicaţie pentru această orientare creatoare prin
care poeta se înscrie pe linia trasată de Ion Miloş, Mihai Condali, Miodrag
Miloş, Eugenia Ciobanu-Bălteanu etc. ,,Nostalgică, elegiacă în perioada
adolescenţei târzii, explozivă la vârsta tinereţii prelungite când întâlneşte
iubirea, preocupată de problemele esenţiale şi de travaliul poetic în sine,
meditativă la maturitate, poeta îşi găseşte un alt spaţiu liric şi epic în care
redevine ea însăşi – literatura pentru copii.” În consecinţă, după cum au
apreciat critici, ,,Romanul lui Nicu” (1986), ,,Un pisoi cu soaţa lui” (1987),
şi în special antologia de autor ,,Dacă mă întrebi pe mine” (1998), tipărită la
Editura S.L.R., sunt puncte de referinţă ale genului, cărţi antologice ale
literaturii pentru copii în limba română în Voivodina, deoarece sunt creaţia
unei femei mature care şi-a depănat amintirile în faţa propriului copil,
conturând universul fascinant al copilăriei, concretizat în realizări artistice
remarcabile.
Toate acestea sunt şi reflexia activităţii distinsei membre a Societăţii
Scriitorilor din Voivodina şi membre a Comitetului de înfiinţare a revistei
,,Tribuna tineretului”, a redacţiei revistei ,,Lumina”, al Consiliului
228
editorial al C.P.E. ,,Libertatea” şi a Editurii S.L.R.. Este şi reflexia

creativităţii renumitei poete a iubirii, care a creat versuri pline de savoare şi
tandreţe, care a reliefat naşterea actului poetic (,,Noaptea când vine brusc,
mă transform / Din cenuşă-n incendiu, în pustiu, în etern, /.../ Noaptea când
vine se-aprind felinare / În spaţiul îngust al versului meu.”).
În final, Felicia Marina Munteanu s-a exprimat şi filosofic precum în
comentariul intitulat ,,Ar fi bine... să fie bine”: ,,Aţi observat, e o nouă
simfonie a culorilor în tot ce iubim acum. În tot ce mai ştim să iubim
purtând în suflet teama de sfârşitul verii. Şi încercăm să învăţăm pentru cine
ştie a câta oară, că vara se îndepărtează, că tristeţea nu ajută. Că fumul
albăstrui şi focurile nevăzute ce plutesc prin văile adânci, printre norii albi
ca spuma, vezi tu, tot mai pot să înfrunte smogul şi ploile acide. Fărâmiţat,
pământul îngroapă smocuri brune de iarbă şi noi visăm să urcăm dealul
lung, încă odată, până ce nu se sparg toate ţarcurile puterii din noi. Până ce
turmele de neguri şi de ceaţă nu vor inunda Cetatea din vârf.”
În anii lungi de pauză, când nu a publicat volume, Felicia Marina
Munteanu a fost prezentă cu creaţiile ei în publicaţiile periodice şi în
revistele literare şi anume atât cu poezii cât şi cu proză scurtă, respectiv şi cu
texte publicistice angajate.
În fine, anul trecut, la Editura ,,Libertatea” a văzut lumina tiparului, din
păcate postum, placheta de versuri ,,Dacica, Dacica, pretutindeni“, volum
pe care am avut onoarea şi plăcerea să-l ansamblez odată ce am deţinut
multe poezii în manuscris ale autoarei care a meritat să se tipărească în
această antologie.
În timp ce noile generaţii cresc sorbind de pe Internet digesturi despre
clasici şi operele contemporane, de pe paginile noii cărţi a autoarei pătrunde
o ironie uşoară şi autoironia, sonor, melancolic și vesel, în același timp.
229
Aceasta este un ecou îndepărtat, care avertizează privind destinul esenței

ascuns.
Pâinea şi apa pentru suflet. Versetul purificat, plin de viață, care, acum,
alunecă liniștit prin secolul neurotic. (Marina 2015)
Fiecare poet, inclusiv cei cu posibilități creative înguste şi care admit că
este sau nu aşa, în subconştient poartă o serie de descendenți cărora se
adresează, sau intim și încrezător, sau cu gust amar de dilemă şi
incertitudine. Dar, se impune întrebarea dacă, astăzi, când nimeni nu poartă
grija de nimic, îşi va aminti oare cineva că însuşi adevărul din cauza căruia
poetul stă încarcerat în poemele sale, poate elibera stolul de păsări prins
între cerul şi pământul existenţei noastre dulci-amare.
,,Anotimpurile mele se sting încet în inima nopţii

Steaua zilelor mele se târăşte ca reptilele
În mâlul râurilor subterane.“
(,,Nici în seara aceasta.“)
Criticii literari au subliniat că, opera poetică a Feliciei Marina Munteanu

este, ,,o aventură“ a sublimării în cuvânt a eului liric, metamorfozat, cu trăiri
uneori vulcanice, vibrante, alteori calme, situat între fragilitate şi etern.
În eternitate a şi plecat Felicia Marina Munteanu în urma căreia a rămas
un gol căci a lăsat amprente puternice în viaţa literară şi culturală în genere a
românilor din Voivodina, Serbia, Iugoslavia. Dar, Felicia Marina Munteanu
ne va rămâne în veşnică amintire prin fineţea şi forţa de sugestie a expresiei
literare, a adevăratei alchimii verbale, ,,lirică ce frapează, incită, denotând
nerv, siguranţă, iscusinţă în îmblânzirea unui limbaj poetic de mare
bogăţie...“, fapte care i-au asigurat Premiul revistei ,,Lumina“ (1976),
Premiul ,,Ivo Andriš“ pentru proză scurtă.
230
Nu odată, s-a afirmat că e suficient pentru un poet să intre în istoria

literaturii dacă scrie o singură poezie de adevărată valoare. În condiţiile
noastre principiul nu funcţionează dar, este cert că viaţa literară română din
Voivodina este păgubaşă odată ce Bebi a plecat din rândurile noastre.
LITERATURA:
1. Marina 2008: Lucian Marina în ,,Mărturisirea de credinţă

literară”, Editura ,,Carpathia press”, Bucureşti, 2008, pag. 201-209;
2. Flora 1971: Radu Flora, ,,Literatura română din Voivodina,
Panorama unui sfert de veac (1946-1970),“, Editura ,,Libertatea”,
Panciova, 1971, 175 pag.
3. Dan 1997: Mariana Dan, ,,Sufletul universal nu are patrie“, Studii
de literatură română şi sârbă, Beograd, 1997, pag. 17.
4. Agache 2010: Catinca Agache, ,,Literatura română din Voivodina”,
Editura ,,Libertatea”, Panciova, 2010
5. Munteanu 2012: Felicia Marina Munteanu, ,,Ar fi bine... să fie
bine”, Ziarul ,,Libertatea”, Panciova, 2012.
6. Marina 2015: Lucian Marina ,,Postfaţă” în volumul antologic
postum Felicia Marina Munteanu, ,,Dacica, Dacica,
pretutindeni“, Editura ,,Libertatea”, Panciova, 2015
231
lect. univ. dr. Virginia POPOVIŠ

EUROPOEMELE LUI PAVEL GĂTĂIANŢU

ЕВРОПОЕМЕ ПАВЕЛА ГАТАЈАНЦУА
PAVEL GĂTĂIANȚU'S EUROPOEMS
Rezumat
Începând cu deceniul şapte al secolului trecut, în literatura iugoslavă s-a

petrecut o deschidere în linii mari spre modernitate şi chiar spre
postmodernism. O astfel de poezie şi proză postmodernă, venind din a
suprarealismul şi avangarda românească scrie cel mai de seamă dintre
scriitorii generaţiei mai tinere din Voivodina, Pavel Gătăianţu.
Războaiele din ultimul deceniu al secolului trecut l-au inspirat să scrie un
volum intitulat ,,Europoeme”, care l-au făcut cunoscut nu numai în
Voivodina, ci şi peste hotare, poeziile lui fiind traduse în mai multe limbi
străine. Scriitor care a văzut cu ochiul său de artist mai multe războaie
duse pe teritoriul fostei Iugoslavii, îşi orientează tot mai ferm scrisul către
reportaj, prelungire firească a poeziei pe care o înţelegea ca pe o
descripţie crudă, nefardată a realităţii cotidiene şi a oamenilor care
făuresc această realitate.
Cuvinte cheie: neoavangarda, Voivodina, Europa, literatura română din

Voivodina, poezie, proză
Summary
Starting with 7th decade of the last century in yugoslav literature writers
more and more use ideas of modernism and postmodernism in their works.
Such romanian poetry of modernism, surrealism and vanguard writes one
of the most popular writers, poets and publicists in Voivodina, Pavel
Gataiantu. He adresses young readers because he thinks only they can
232
change tradition and make something brand new and original. His poetry
shocks, without of any norm of versification, poetry slowly sliding to
prose. Art itself is degraded, becoming comercialised and without any true
values. Everything is just one recipe, a mixture of totaly ruined convetions
and ideas. If analised, complete literary works of Pavel Gataiantu on first
level give his imaginary torn universe, absurd humour, automatism
asociativ, breaking off with traditional discursiv logic. His writer`s eyes
saw more than a few wars on a teritory of former Yugoslavia, directing
more and more towards reportage, a true extension of poetry who he
understood as brutal and colourless description of contemporary reality,
and of people who create it.
Key words: neoavanguarde in Voivodina, Europe, romanian literature in

Voivodina, poetry, prose
În ultimele decenii, interesul studiilor culturale pentru fenomenologia

spaţială a reuşit să surclaseze preocuparea tradiţională faţă de timp, ca reper-
cheie al discursului identitar. Tot mai des se simte interesul pentru
construcţia de spaţii purtătoare de semnificaţii pentru om. În comunităţi
spaţiale şi culturale se poate enumera şi cea pe care o numim Europa, ai
cărei membri îşi asumă europenismul drept marcă notabilă a identităţii lor.
Începând cu deceniul şapte al secolului trecut, în literatura iugoslavă s-a
petrecut o deschidere în linii mari spre modernitate şi chiar spre
postmodernism.
O astfel de poezie şi proză postmodernă, venind din a suprarealismul şi
avangarda românească scrie cel mai de seamă dintre scriitorii generaţiei mai
tinere din Voivodina, Pavel Gătăianţu.
El singur afirmă: „Pe mine mă interesează foarte mult postmodernismul
şi mă consider un poet european.” (TOLVAI 2004: 77)
Ion Rotaru, în volumul ,,O istorie a literaturii române”, spune că
,,Gătăianţu este un „...nonconformist şi (...) un modernist neoavangardist
după toate aparenţele...” (ROTARU, 2000: 5), iar Cezar Ivănescu afirmă
despre Gătăianţu că este „format ca poet în acest formidabil creuzet cultural
233
multinaţional care a fost Iugoslavia, Pavel Gătăianţu, ca şi Ioan Flora, scrie

în fapt ca un poet european”¹.
Războaiele din ultimul deceniu al secolului trecut l-au inspirat să scrie
un volum intitulat ,,Europoeme”, care l-au făcut cunoscut nu numai în
Voivodina, ci şi peste hotare, poeziile lui fiind traduse în mai multe limbi
străine (POPOVIŠ, 2004: 7). Prin poezia lui Pavel Gătăianţu înţelegem o
ruptură, o negaţie radicală a tradiţiei culturale şi aspiraţia spre o absolută
înnoire a limbajului. Putem observa un refuz al convenţiilor de orice fel, o
respingere a însăşi literaturii, afirmarea necesităţii de sincronizare cu ritmul
vremii, al spontaneităţii şi deplinei libertăţi a spiritului: „mai sunt şi alte ţări
şi alte oraşe / în restul Europei unde etnicii / geloşi ca pisoii din Italia / îşi
ucid soţiile de weekend / sau înjură în limba maternă / contribuind astfel şi
ei la / ordinea de zi a Parlamentului / European” (,,Europa”, pag. 10).
În opera sa, Pavel Gătăianţu, iese din formulă şi din convenţie, întâlnim
pagini bizare, o literatură a absurdului. „Lirica de ţinută civică, europeană
prin excelenţă, cutezantă a demersului poetic, expresia nonconformistă şi
dens protestatară pe întregul ei cuprins, îl legitimează pe Pavel Gătăianţu,
poet şi gânditor [...], unul dintre cei mai cunoscuţi [...] în Voivodina, opera
sa fiind apreciată în România de o critică literară exigentă, adesea
neîndurătoare, literatura sa, aşadar, îl legitimează ca pe un suprarealist,
contestatar”.
______________
¹http://o-carte-pe-zi.com/calendar-de-carti/3martie/pavel-gataiantu-%E2%80%9
Evantul-toamnei-ed-%E2%80%9Emacarie-targoviste-2006prefata-de-cezar-
ivanescu victor-sterom/08 Martie 2007 – Pavel Gataiantu: „Vântul toamnei”,
Ed. „Macarie”, Târgovişte, 2006, prefaţa de Cezar Ivănescu (Victor Sterom)
234
Scriitor care a văzut cu ochiul său de artist mai multe războaie duse pe
teritoriul fostei Iugoslavii, îşi orientează tot mai ferm scrisul către reportaj,
prelungire firească a poeziei pe care o înţelegea ca pe o descripţie crudă,
nefardată a realităţii cotidiene şi a oamenilor care făuresc această realitate.
Devine unul dintre cei mai cunoscuţi jurnalişti ai perioadei, unul dintre
principalii reprezentanţi ai neoavangardismului în Banatul sârbesc.
Conceptul de Europa, spre care „se îndreaptă cu asalt şi năvală poetică,
dar nu lipsit de simţul datoriei civice şi o conştiinţă realmente europeană,
acumulate într-o viaţă de gazetar şi literat de excepţie, fin observator al firii
şi faptelor umane” (BINDER 2006: x), este folosit des în opera sa. Mai întâi
apare antologia ,,Europoeme” la Editura I.N.S.C.R din Iaşi în 1998, în care
poetul se pune de partea periferiilor, a naţiunilor „periferice care s-au lansat
în căutarea unor tactici apte să le facă recunoscute şi acceptate ca membre
de drept ale prestigioasei familii europene” (SPIRIDON 2006:x).
Adept al europenismului, apare volumul bilingv de poeme (în limbile
română şi maghiară), intitulat sugestiv ,,Europa” şi apărut în 2005, la
Editura ,,Tibiscus” din Uzdin. În acest volum, poetul are „senzaţia că vrea
să lase în urmă o povară, cătuşe imaginare, un sentiment mistuitor, privind
parcă mânios în urma sa, aidoma tinerilor furioşi din cea de-a doua
jumătate a secolului trecut, cultivând răzmeriţa spirituală, abandonată şi
iarăşi reluată cu obstinaţie de altă generaţie din inima Europei” (BINDER
2006: x).
Poemele sale, „europoemele”, poemele în proză, „politicopoemele”
taxează realitatea morbidă şi dezumanizantă. O sincopatică înşiruire de
cuvinte, o rostire impersonală egală fixează această lume inversată („lumea
ca pradă de război”) (AGACHE 2001: 28) din care vrea să evadeze, pentru
a deveni „un international man. Cu mănuşi albe. Cu paşaport. Cu havana
tăiată-n două” (Europoeme, p. 36) sau să supravieţuiască războaielor de la
235
sfârşitul secolului trecut din fosta Iugoslavie, cu „două pâini” în braţe şi cu

„sentimentul naţional” în suflet.
Pentru Gătăianţu războaiele în această parte a Europei nu sunt „decât o
simplă replică la zeii noştri tereştri care conduc lumea” (,,Antrenament
pentru ogari”, în ,,Europeme”, p. 165) iar el, „Pavel Gătăianţu, fiu de
ţăran în secolul douăzeci,/ undeva în Europa de Est” sau „în Europa
modernă, undeva în est/ spre sfârşitul mileniului al doilea” (,,Europoeme”,
p. 166) încearcă să-şi „oblojească rănile” şi să fie „pregătit pentru marşul
final” (ibidem). În poemul „Europa” din antologia ,,Europoeme”, Pavel
Gătăianţu călătoreşte prin Europa: în Anglia, în „inima Europei”, în Elveţia
„o Micro-Europa”, afirmând că pentru el „Europa Centrală este o creaţie
artistică” (,,Europa”, p. 47).
„...Proza poetică are (...) implicaţii suprarealiste. Opunându-se
sintagmelor literar-poetice, Pavel Gătăianţu şovăie între expresionism (...)
şi un suprarealism violent. În încercarea de a-şi construi individualitatea-i
poetică, Gătăianţu adoptă formula pseudopoeziei cu caracter contemplativ,
căutând miraculosul, frapantul, rezultate din ireal şi suprareal...” (POPA,
1997: 319).
În proză², Pavel Gătăianţu îmbină umorul şi spiritul de observaţie,
rafinamentul intelectual şi fantezia, gustul pentru absurd. La fel combină
modernismul tinzând către rigoare formală cu suprarealismul particularizat
prin accente expresioniste, în direcţia cultivării grotescului şi a violenţei
imagistice.
Cultivă fantasticul suprarealist şi o uluitoare bogăţie de metafore. „...În
opera lui Pavel Gătăianţu sunt perceptibile modificări importante în
maniera de a scrie, [...] apare o destructurare semantică şi sintactică a
textului. Caracterul simbolic al prozei şi poeziei lui Gătăianţu îi oferă
cititorului libertatea de a putea explora adâncimile textului. Citite în
236
literalitatea lor, versurile par să trimită fiecare la altă realitate: ele îl

şochează pe cititor” (POPOVIŠ 2004: 6).
La Gătăianţu se întâlneşte şi o sinteză a genurilor literare, el apelează şi
la modele cinematografice, la tehnica reclamei luminoase, la tot ce stârneşte
în ochii cititorului o deviere de la şablon. Poezia lui aduce o permanentă
opoziţie dintre „noutate” şi „tradiţie”, ordine şi aventură, clasic şi modern, o
senzaţie de colaj poetic, nu numai în ceea ce priveşte limbajul, cât mai ales
senzaţia de mimetism a manierelor de a scrie poezia.
Gătăianţu se ridică împotriva tradiţiei, a moralei şi preconizează căutarea
senzaţiei dinamice, demolarea trecutului şi prezentului în numele unui viitor
bazat pe adevărurile civilizaţiei maşinii. Preferând versul liber, fuge de
armonia căutată, de estetisme. Observând telegrafic, poezia lui Pavel
Gătăianţu devine proză. În Atentat la ordinea publică, se aglomerează micile
şi marile vulgarităţi, un amestec de erotic, thriller, social, politic. Poetul îşi
eliberează total mintea când scrie, iar imaginaţia sa mobilă tinde să şocheze.
Aceste imagini şocante sunt compuse din tăieturi regrupate în colaj.
Sintagmele poetului Pavel Gătăianţu uimesc cititorii prin inedit şi
îndrăzneală. Poetul alătură unele obiecte lipsite de armonie şi legătură cu
versul poeziei şi asociază unele elemente incompatibile cu acesta cu scopul
creării unei frumuseţi încordate, dar autentice. Prin aceste principii poezia
acestui poet din Voivodina se apropie de principiile esteticii suprarealiste.
Procedeul literar prin care Pavel Gătăianţu caută să redea autenticitatea
primară a creaţiei este dicteul automat, transcrierea rapidă, fără oprire ori
cenzură a factorului raţional, a celor mai spontane senzaţii şi trăiri pornite
_______
² În anul 1995 a apărut de sub tipar primul volum de proză a lui Pavel Gătăianţu intitulat
Atentat la ordinea publică, care va fi tradus în engleză de Mihaela Iorga în 2004 sub
numele ,,An assault on the public order”, carte publicată la editura „Tibiscus” din
Uzdin. Volumul ,,Balestologie” a apărut de sub tipar în 2004.
237
din subconştient, prin asociaţii mentale care creează iluzii optice

spectaculoase: „Unii se spânzură la sediul agenţiilor de presă, comunică
Reuter. Alţii-şi pun viaţa în pahare, anunţă Asocieted Press International.
La radio, în studiou, crainicul îşi împuşcă din senin colaboratorul muzical.
Pe viu îl împuşcă. Lângă frigiderul din bucătărie plânge, cu lacrimi de
cauciuc şi hohote fictive, robotul. Îmi spui de vrăjitoarea care-şi mănâncă
bobii. Despre poemele lui Ioan Flora. Miroase a seminţe de dovleac,
prăjite. Combinele filmate vin spre tine cu recolta în ghiare. Să te cuprindă.
Să-ţi intre în esofag şi tegumen şi pancreas. Poezia-ţi zvâcneşte-n pahar ca
schweppes-ul” (,,Europoeme”, p. 9).
În cartea ,,Atentat la ordinea publică”, forma experimentată vrea să
instituie varietatea infinită a conţinuturilor. „...Într-o combinatorică
complexă, hazardul dobândeşte rang de principiu”.
Numele personajelor şi numele relaţiilor dintre ele au nenumărate
variante, în limbi diverse, engleză, sârbă, română. Situaţiile, de asemenea,
cunosc versiuni multiple pentru aceeaşi povestire. Textul referă şi autoreferă
necontenit. Scrierea este deschisă oricărui conţinut. Actorii principali dintr-
un fragment pseudo-dramatic sunt în căutarea scenariului; textele sunt
brăzdate de linii libere cu indicaţia „pentru notiţe” sau „text autocenzurat”;
finalul este, adesea, la alegere; de multe ori, autorul nu uită să-i dea
cititorului teme pentru acasă. Nu lipsesc nici reclame comerciale şi texte
utilitare, la fel, şi în poezie şi în proză nu lipsesc fragmente din articolele
presei de scandal şi personaje din viaţa culturală şi politică, adesea ele fiind
legate de oraşele europene.
Imaginile sale sunt într-o permanentă mişcare, susţinute de simboluri,
„funcţionar mărunt / la un magazin de peşte /... [care] punctează zi de zi
minţile /[ale] trecătorilor dimprejur / Vă propun salvaţi-l trăgând / cu
238
spatele culisele Europei” (,,Ochiul lui mister John” în volumul ,,Europa”,

pag. 41).
Pavel Gătăianţu experimentează, astfel că proza şi poezia lui devin
limpezi ca o adevărată literatură avangardistă sau neoavangardistă. Poemele
lui sunt invadate de aluzii la civilizaţia cotidiană: „În apartamentul
prezidenţial/ erau folosite antiseptice/ pentru dezinfectarea podelei, /
mobilei, clanţei la uşă, / lumânări. / Mantaua de bizon zace strivită / şi
tancuri, şi tancuri şi tancuri.// În cadilacul blindat viaţa sa/ a devenit best-
seller. / Hârtia suportă orice/.” Se fac raportări şi la contextul geopolitic, la
modernitatea europeană nuanţată ironic, dar şi la elemente de gastronomie
postmodernă. De exemplu în poezia „Coca-cola curge pe ecran ca ajutorul
Alianţei Nord Atlantice”: „Toată lumea e o ţintă de atins / se schimbă doar
neon light. / Toată lumea e o cameră gigantică / unde focul înghite fiecare
raţiune / iar moartea e plină de greşeli. / Ordinele-s diferite doar prin luciu.
/ Decoraţiile se deosebesc / numai prin lustru. / Aici învingătorul nu învinge
/ niciodată până la capăt. / Toată lumea e o pradă de război / numai că nu
se ştie cine e a cui. Sau în versurile din poezia The tiger juice: Negrul,
asiaticul şi curva/ strâng cioburile/ dintr-o cameră goală/ în faţa
operatorului tv/ pregătindu-se apoi pentru/ acţiunea clipului video/ în care
beau whisky/ din butelie şi juice/ de morcovi, castraveţi şi/ fasole verde.
Stop, it‟s the U.S.A.”
Într-o lume care se îndreaptă spre război, lume în care se descoperă
atmosfera filmelor lui Kusturica şi sirenele care anunţă aviaţia NATO, Pavel
Gătăianţu îşi dozează mânia ce mocneşte, în timp ce „moartea pluteşte în
aer” sau protestează sarcastic faţă de destinul sfârşitului de secol. „...În
inima poetului clocoteşte sângele şi mânia împotriva războiului absurd,
ameninţător, chiar lângă inima Europei. Fie că împrumută tonul protestatar
al anilor şaptezeci americani...” (MOCUŢA, 2001: 171-173), fie că
239
filmează dramele consumate pe teatrul de război, ori că îşi face „secţiunea

sociologică în starea de spirit”, poetul nu poate scăpa de obsesia ţintei, din
care se naşte ideea de performance, a sfidării, a textelor sarcastice.
Înclinaţiile ludice, gesticulaţia clovnescă, parodia, caricatura şi teatralizarea
poeziei, caracterizează în chip dominant versurile poetului Pavel Gătăianţu,
pe care le reactualizează în cadrul avangardei româneşti din Voivodina. Prin
apariţia acestui fel de poezie, se deschide un nou drum, spre o poezie a
neoavangardismului, spre o poezie a viitorului, o poezie care neagă tot ce s-a
scris până acum pe aceste meleaguri. Poezia lui Pavel Gătăianţu pendulează
între un suprarealism tardiv, „...de catifea...” (LĂZĂREANU, 1995: XV),
redescoperit şi trecut prin filtrul propriu, şi postmodernism, uneori cu o doză
de „...teribilism juvenil...” (IBIDEM, XV). „Poemele europeide ale lui
Pavel Gătăianţu se mişcă pe terenul vieţii. În „Europa” poetului se regăsesc
euforia, teroarea, insolenţa, lipsa de onestitate a unei societăţi de consum
cuprinse de haos şi deznădejde”4 Balcanii au fost percepuţi de romantici,
precum Shelley sau Byron, ca o parte inalienabilă a unui continent, Europa,
astfel Pavel Gătăianţu publică un volum ,,Din ţara lui Shaban” (2006) unde
a rătăcit cu gândurile în „mantaua numită Balkan”, care descoperă o ascunsă
ură faţă de cei care separă tranşant de o parte Europa, şi de cealaltă parte aria
periferică a Balcanilor, o regiune careia i se atribuie suprafeţe şi dimensiuni
imaginare extrem de diverse, Balcanii au „devenit muzeul exotic al Europei
occidentale moderne” (SPIRIDON 2006:x): „Ca o potaie jigărită/ sau o
rătăcită oaie/ an de an mă plimb/ cerşesc prin trista-mi ţară/ numită
Shaban/ în care prostimea nu mai biruie/ greutăţile de neam/ şi izbânda nu
mai vine şi acest pogan ne este rege/ şi marele shaman […] îl spălăm într-
un lighean,/ clocotim împreună cu el/ în apa aceluiaşi cazan/ unii zic – apa
libertăţii,/ alţii zic – robia lui Traian/ pentru că nu ştim unde e ascunsă/
cheia cetăţii/ poate în buzunarul/ din mantaua numită Balkan/ şi degeaba
240
stăm de vorbă cu toţii/ şi degeaba ne închinăm/ marelui shaman/ pe câmpia

libertăţii.” (Din ţara lui Shaban - răspuns la Scrisoarea III). „Itinerarul
geografic trece firesc prin Europa şi ajunge în America sau Asia, omul –
indiferent că trăieşte în Bucureşti, Neptun, Moscova, Curtea de Argeş, Iaşi
ori pur şi simplu în Balkan” (ALBU 2010: 96).
Pavel Gătăianțu s-a dus de lângă noi, a luat în suflet ,,Europa”,
europoemele sale, „culisele Europei” (,,Ochiul lui Mister John)”,
,,Bulevardul Eroilor Naționali”, armata de eliberare și alarma antiaeriană
(,,Old Gold/ Dark Beer”), lăsându-ne cu gândul că se va întoarce cu o
aceeași Europă, pentru a ne da aripi să putem continua acolo unde am rămas.
BIBLIOGRAFIE:
1. AGACHE, Catinca (2001). ,,Repere ale literaturii române din
Voivodina”, „Cronica”, nr. 4, aprilie 2001, Iaşi, pag. 28.
2. ALBU, Mihaela (2010). ,,Postmodernism românesc în Voivodina:
Pavel Gătăianţu apud Studii de Ştiinţă şi Cultură”, Arad, nr. 3
(22), 2010, p. 96.
3. ALMĂJAN, Slavco (1987). ,,Versiunea posibilă”. Antologia
poeziei româneşti din Iugoslavia 1947-1987. Panciova: Libertatea.
4. BINDER, Gerhard (2006).
http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=3732
5. DIACONU, N. (1983). ,,Petru Cârdu: Pronume”. Craiova:
„Ramuri”. Nr. 3.
6. GĂTĂIANŢU, Pavel (2004). ,,Balastologie: manual alternativ”.
Panciova: Libertatea.
____________
4
http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=3732
Pavel Gătăianţu: ,,Poeme la porţile redutei”.
241
7. GĂTĂIANȚU, Pavel (2005). ,,Európa/ Europa”. Uzdin:

,,Tibiscus”.
8. LĂZĂREANU, Simeon, PĂUN Octav (1995). ,,Intrarea în casă.
Antologia poeziei româneşti din Iugoslavia.” Bucureşti: Editura
Fundaţiei Culturale Române.
9. MOCUŢA, Gheorghe, (2001). ,,Pavel Gătăianţu”. Nr. 1-2-3/2001
Revista Arca, Arad.
10. POPA, Ştefan, N. (1997). ,,O istorie a literaturii române din
Voivodina”. Panciova: ,,Libertatea”.
11. POPOVIŠ, Virginia (2004). ,,Pavel Gătăianţu. Contribuţii la
monografie”. Novi Sad: Editura Ined Co.
12. POPOVIŠ, Virginia (2006). ,,Petru Cârdu, Pavel Gătăianţu şi
negarea artei radiţionale: avangarda în literatura română din
Voivodina”. Arad: Arca. Nr. 4-5-6. p. 160.
13. RADULOVIŠ, S. (1982). ,,Pronume indicative”. Beograd:
„Književne novine”. Nr. 657. XXXIV, Belgrad.
14. ROTARU, Ion, (2000): ,,O istorie a literaturii române. Poezia
românească de azi în Banatul sârbesc”, „Tibiscus”, Uzdin, nr. 5
15. SPIRIDON, Monica (2006). ,,Inventând Europa – identităţi şi
frontiere” (I). Ziarul ,,Observator Cultural”, Nr. 60-61/20 aprilie-3
mai, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7273
16. STANCU, Valeriu P. (1997). ,,Decupaje şi experiment”. Iaşi:
„Revista română”. Nr. 1 (6).
17. TOLVAI, George (2004). cuvânt „rostit în Programul seral al
Radioului Novi Sad” (apud POPOVIŠ, V. (2004). Pavel Gătăianţu.
,,Contribuţii la monografie”, Novi Sad: INED Co.
18. POPOVIŠ, V. (2013). ,,Opinii și reflecții. Poezia românească din
Voivodina”. Panciova: Editura Libertatea.
242
LECTURI
243
lect.univ.dr. Virginia POPOVIŠ

Departamentul de Limbă și Literatură Română, Novi Sad
VASILE MAN, ,,O MÂNĂ ÎNTINSĂ SPRE CER/ РУКА ИСПРУЖЕНА

КА НЕБУ”, EDIȚIE BILINGVĂ ROMÂNO –SÂRBĂ
Au trecut mai mult de cinci ani de când l-am încunoscut pe domnul

profesor Vasile Man, redactor șef și fondator al revistei „Studii de Știință și
Cultură” care apare la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad, prin
intermediul regretatului nostru poet și redactor al revistei „Europa”, Pavel
Gătăianțu. Pe parcurs s-au înmulțit colaborările la revista „Studii de Știință
și Cultură”, precum și la colocviul „Europa-centru și margine”, care se
organizează în fiecare an la Universitatea de Vest ”Vasile Goldiș”.
Prin semnarea unui protocol de colaborare dintre Departamentul de
Limba și Literatura Română din Novi Sad și Universitatea „Vasile Goldiș”
din Arad, revista „Studii de Știință și Cultură” a devenit partener la
organizarea conferinței internaționale „Comunicare, cultură, creație: noi
paradigme științifice”, care s-a desfășurat în octombrie 2014 la Novi Sad.
Colaborarea fructuosă a revistei „Europa” și „Studii de Știință și Cultură” a
rezultat prin traducerea antologiei lirice ,,O mână întinsă spre cer”/„Рука
испружена ка небу”, ediție bilingvă româno –sârbă, traducere în limba
244
sârbă de Virginia Popović și Predrag Popović, „Vasile Goldiș” University

Pres, Arad și Fundația Europa, Novi Sad, 2015. Înainte de traducerea în
limba sârbă volumul a fost tradus în engleză și franceză. Publicată într-o
ținută elegantă, albastrul copertei și nourii plini de lumină, pregătesc
cititorul încă de la primul contact cu carte, pentru miracolul din versurile
poetului Vasile Man.
Pe coperta a doua citim aprecierea lui Pavel Gătăianțu în română și în
sârbă asupra poeziei lui Vasile Man având „o subtilitate aparte a metaforei,
o căldură interioară a imaginilor poetice”.
Vasile Man (Vasile Alexandru Man, n. 25 aprilie 1936, Târgu Mureș),
a studiat teologia la Sibiu și filologia la Timişoara.
Ca profesor, a predat limba română şi limba latină în învăţământul
preuniversitar din Arad.
Debutul literar cu versuri în revista studenţilor Universităţii din
Timişoara, „Forum” în 1969, iar prima carte, ,,În preajma ta”, (versuri)
apare la Editura „Relief Românesc” din Bucureşti în 1981.
A publicat mai multe volume de poezie, eseuri şi istorie literară. Este
membru al Ligii Scriitorilor din România şi al Uniunii Scriitorilor din
Republica Moldova.
Din 2005 până în prezent, este redactor-şef fondator şi director executiv
al revistei „Studii de Ştiinţă şi Cultură”, editată de Universitatea de Vest
„Vasile Goldiş” din Arad în parteneriat cu Le Department de Roumain et le
CAER – EA d‟Aix Marseille Université, Le CIRRMI de l‟Université Paris 3
– Sorbonne Nouvelle, France; Facultatea de Filosofie, Departamentul de
Limba şi Literatura Română, Universitatea Novi Sad, Serbia și
Universitatea din Jena, Germania.
A publicat pe lângă volumul de versuri de debut, ,,În preajma ta”
(1981) și utmătoarele: ,,Puterea cuvântului” (dialoguri cu scriitori şi
245
oameni ai şcolii), Ed. „Relief românesc”, Bucureşti, 1981; ,,Renaştere prin

educaţie” (eseuri şi dialoguri), Ed. Mirador, Arad, 1999; ,,O antologie a
literaturii arădene de azi, ” Ed. Mirador, Arad, 2000; ,,Nu doar duminica”
(versuri), Ed. „,,”, Arad, 2001; ,,Şcoli arădene”, vol. I, Ed. ,,Gutenberg”
Arad, 2002; ,,Timp şi destin” (versuri), Ed. Gutenberg, Arad, 2002; ,,Şcoli
arădene” vol. II (în colab.), Ed. Gutenberg, Arad, 2003; ,,Cuvinte care
zidesc (poeme noi), „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2006;
,,Dicţionarul scriitorilor arădeni”, sec. XIX-XX (în colab.), „Vasile
Goldiş” University Press, Arad, 2009; ,,Baruţu T. Arghezi, un spirit
european, ” „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2009; O mână întinsă
spre cer, antologie lirică bilingvă (română-engleză), „Vasile Goldiş”
University Press, Arad, 2010 (print şi online); ,,O mână întinsă spre cer”,
antologie lirică bilingvă (română-franceză), cu o prefaţă de prof. univ. dr.
Louis Begioni – Universitatea Lille 3 Franţa, Ed. Gutenberg Univers Arad,
2011; Tudor Arghezi, Din duhul pământului, Din manuscrisele Centrului de
cercetare a Literaturii Argheziene, într-o ediţie de Ştefan Gencărău şi
Vasile Man, Ed. CIRRMI, Université de la Sorbonne Nouvelle Paris 3,
France, „Vasile Goldiş” University Press, Arad, România, 2012; ,,Memoria
cuvintelor – Recenzii şi dialoguri” (de la Herta Muller, la Mircea Micu),
Prefaţă de Vasile Man, Editura „Viaţa arădeană”, 2013, Colecţia „Viaţa de
pretutindeni”, Arad, 2013; Studii de Ştiinţă şi Cultura. O revistă europeană
de filologie”, Editura Gutenberg Univers, Arad, Romania, 2014.
Este membru în asociaţii profesionale precum Societatea de Ştiinţe
Filologice din România, Liga Scriitorilor din România, Membru al Uniunii
Scriitorilor din Republica Moldova (2010), Membru asociat al Grupului de
Cercetări Multidisciplinare de Istoria Ştiinţei al DIS/ CRIFST, Academia
Română, Filiala Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad; membru în
colective de redactare a revistelor „Studii de Ştiinţă şi Cultură din anul 2005
246
până în prezent, domeniul Filologie, Universitatea de Vest „Vasile Goldiş”

din Arad. Face parte din Colegiul de redacţie al revistei Studii şi comunicări
/ DIS, publicaţie editată de Academia Română, Comitetul Român de Istoria
şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii.
Este distins cu medalia „Profesor evidenţiat” – Ministerul
Învăţământului din România, 1979; Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei,
Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad: Diplomă de Merit „Ioan Slavici”
pentru activitate deosebită în învăţământ 1990-1991; Ministerul Educaţiei
Naţionale, Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad: Diplomă de merit pentru
activitate didactică deosebită în anul şcolar 1997-1998. Diplome de Onoare
ale Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad (1993, 1994, 2005, 2006,
2007, 2008, 2009, 2010, 2011, 2012, 2013) pentru rezultate deosebite în
activitatea de cercetare ştiinţifică.
Ediția bilingvă româno-sârbă cu o prefață semnată de Virginia Popoviš
și cu o postfață de Marcel Petrișor, ne definește lirismul bogat metaforic
din versurile lui Vasile Man în care predomină sensibilitatea poetică, setea
de cunoaștere „a multor căutători de insolit și de nou” (Marcel Petrișor).
Conținutul poetic reflectă cuget și sentimente de adâncă iubire față de
persoanele din jurul său: copii, nepoți, soție, mamă, familie. Pentru a vedea
cerul și lumina lui nu e neapărat să te uiți în sus, lumină poți găsi în
blândețea și bunătatea unui om din jur, în ochii copiilor care sar în jurul tău,
în poezie, în ,,roua sufletului de pe obrazul dragostei”, în sânul familiei, în
nostalgia copilăriei și a anilor care au trecut, precum o clipă.
Expresia poetică a lui Vasile Man, „mâna întinsă spre cer”, spre lumina
vieții de acum, „căldura familiei”, „prospețimea copilăriei”, este o
descoperire și o afirmare a tuturor valorilor pe care ni le oferă viața, ființele
și obiectele care ne înconjoară, ori că acestea sunt copiii, părinții, persoana
iubită, florile sau curcubeul, ori lacrimile care niciodată nu pier de pe
247
obrazul omului. Firul vieții este prea subțire încât nu e de-ajuns să trăiești
doar o viață ca să poți iubi lumina cât ar trebui. Viața terestră și cea divină
descoperă cititorului bucuria de a trăi în lumina lumii. Dacă nu ar exista
nopți, nu am putea descoperi bucuria de a cunoaște lumina zilei; dacă nu
înțelegem ce înseamnă cuvintele, atunci nu vom ști niciodată că ele pot „să
rămână mute.../ (sau să ucidă)”. Acesta este mesajul poetului Vasile Man,
care prin versurile sale descoperă o lume, prezentă în prezent și în amintirea
trecutului, mâna întinsă spre lumina cerului fiind o mână care oferă ajutor
oamenilor care suferă în urma cutremurului, nedreptăților de orice fel, a
sărăciei în lume, singura posibilitate de a-i scoate la lumină din adâncurile
ucigătoare. Anotimpurile vieții sunt trecătoare, singura mare iubire care arde
puternic în sufletului poetului este – familia. Poetul numără clipe, ani,
lacrimi, măsoară putera iubirii, învinge răul prin cuvinte și metafore poetice,
iar ele – vindecă. Poezia fiind cea mai fragedă clipă în viața poetului Vasile
Man, aducându-i dimineți albastre și pline de lumină în suflet. El știe că
viața își are ,,punctele” sale de pornire și semnele ,,bucuriei și ale durerii/
care se exprimă/ prin cuvinte sau tăcere!”. Omul , lumina cerului, bucuria
vieții (familia și poezia), sunt în centrul atenției poetului Vasile Man.
Antologia lirică ,,O mână întinsă spre cer” ne descoperă bunătatea și
bucuria de a trăi alături de cei dragi, puterea de a uita răul și de a accepta
binele din sufletul unui om, deoarece iubirea este ascunsă în inima tuturor.
248
ACTUALITĂŢI CULTURALE
249
Dr. Daniel ALBU

Arad - ROMÂNIA
15 IANUARIE – ZIUA CULTURII NAŢIONALE LA VÂRŞEŢ
O delegaţie a Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad condusă de

prof. univ. dr. Aurel Ardelean, preşedintele Universităţii, a participat,
vineri, 15 ianuarie 2016, la manifestările organizate de Societatea de Limba
Română din Voivodina – Republica Serbia şi comunitatea românească din
Vârşeţ, Ambasada României în Serbia şi Consulatul Român din Vârşeţ, cu
ocazia celebrării zilei de naştere a marelui poet român Mihai Eminescu şi a
Zilei Culturii Române.
Prof. univ. dr. Aurel Ardelean, preşedintele Universităţii de Vest

„Vasile Goldiş” din Arad, a subliniat buna colaborare cu misiunile
diplomatice şi comunitatea românească din Vârşeţ, precum şi importanţa
sărbătoririi zilei de 15 ianuarie.
250
„Este ziua de naştere a celui pe care îl considerăm, în România, cel mai

mare poet al naţiunii noastre, Mihai Eminescu, dar şi Ziua Culturii
Româneşti”.
La importantul eveniment literar, prezidat de Lucian Marina,

preşedintele Societăţii de Limbă Română din Voivodina, au participat şi
Excelenţa Sa, Daniel Banu, ambasadorul României în Serbia şi Nicolae
Dan Constantin, consul general al Consulatului României la Vârşeţ, care au
primit, din partea prof. univ. dr. Aurel Ardelean, preşedintele Universităţii
de Vest „Vasile Goldiş”, în numele Conducerii şi Senatului Universitar,
„Diploma de Excelenţă”.
„Mă simt onorat şi este o mare onoare pentru noi faptul că înalţi oaspeţi
din mediul academic din România, au fost prezenţi alături de noi, românii
din Serbia, când spiritul eminescian ne-a reunit pe toţi la Vârşeţ. Este o
deosebită onoare pentru mine să primesc „Diploma de Excelență” din
partea Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad, care este un îndemn
practic pentru a consolida şi dezvolta pe mai departe relaţiile dintre Serbia
251
şi România, inclusiv în ceea ce priveşte domeniul cultural, dar și

universitar”, a declarat Excelenţa Sa, Daniel Banu, ambasadorul României
în Serbia.
Preşedintele Societăţii de Limbă Română din Voivodina, Lucian
Marina, a mulţumit Universităţii de Vest „Vasile Goldiş”, singura
universitate din România prezentă la manifestări, pentru aportul adus la
tipărirea mai multor reviste şi cărţi pentru românii din Serbia, precum şi a
unor evenimente ştiinţifice.
Conform Legii nr. 238 din 7 decembrie 2010, ziua de 15 ianuarie,
aleasă ca Zi a Culturii Naţionale, reprezintă data naşterii Poetului Naţional al
românilor, prozatorul, dramaturgul, ziaristul şi gânditorul, Mihai Eminescu
(1850-1889).
,,Ziua Culturii Naționale reprezintă nu numai o zi în care celebrăm
,,Luceafarul“' poeziei româneşti, dar şi o zi de reflecţie asupra culturii
române, în genere, a esenţei românismului din sufletul oricăruia dintre noi“,
a precizat preşedintele S.L.R.
„Mulţumesc Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” care ne-a sprijinit şi a
contribuit major la reuşita acestei manifestări culturale. Am concretizat mai
multe proiecte comune legate de etnicii români din Ungaria, prin oferirea
de Burse „Vasile Goldiș” și sunt convins că, același lucru se va petrece şi
cu românii din Serbia, care şi-au exprimat dorinţa de a se specializa la
Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad”, a punctat consulul
României la Vârșeț, Nicolae Dan Constantin.
Prof. univ. dr. Aurel Ardelean, președintele Universității de Vest „Vasile
Goldiș”, a declarat: „Inimile ne-au fost umplute de multă bucurie când am
văzut că, românii din Vârşeţ, alături de sârbii, care au fost prezenţi la
manifestare, au adus cuvinte de laudă poetului Mihai Eminescu despre care
Vasile Goldiș a scris și i-a adus elogii în ziarul ,,Românul“. Universitatea
252
noastră doreşte să sprijine și mai mult cultivarea limbii şi culturii române în

Serbia, prin oferirea de Burse „Vasile Goldiş” comunităţii româneşti. Avem
relaţii de colaborare foarte bune cu Societatea de Limbă Română din
Serbia, Universitatea din Novi Sad, cu care am depus, nu demult, un proiect
comun, în cadrul proiectului european de Strategie de dezvoltare a Dunării,
precum și cu Universitatea din Belgrad, în domeniul biologiei şi în
pregătirea specialiştilor de limbă română”.
În cadrul manifestărilor, a fost vizionată şi o expoziţie de fotografie

realizată de maestrul dr. Virgiliu Jireghie, din cadrul Universităţii de Vest
„Vasile Goldiş”unde au fost prezentate imagini din operele lui Eminescu,
filtrate prin prisma maestrului, „interpretate” într-un ambient deosebit.
253
Prof. Vasile MAN

Arad - ROMÂNIA
PARTICIPAREA DELEGAŢIEI UNIVERSITĂŢII DE VEST

„VASILE GOLDIŞ” DIN ARAD LA SALONUL INTERNAŢIONAL
DE CARTE DE LA NOVI SAD
La invitaţia Universităţii din Novi Sad şi a Societății de Limba Română

din Voivodina – Republica Serbia, o delegaţie a Universităţii de Vest
„Vasile Goldiş” din Arad, formată din conf. univ. dr. Eugen Gagea,
prof.Vasile Man şi lect. univ. dr. Virgiliu Jireghie a participat, zilele
trecute, la Salonul Internaţional de Carte de la Novi Sad, făcându-se şi o
donaţie de carte pentru Departamentul de Limba Română din Cadrul
Universității din Novi Sad.
Cu acest prilej, conf. univ. dr. Eugen Gagea a transmis celor prezenţi,
din partea domnului preşedinte prof. univ. dr. Aurel Ardelean şi a
doamnei rector prof. univ. dr. Coralia Cotoraci succes deplin lucrărilor,
evocând fructuoasa colaborare dintre U.V.V.G. – Arad, Universitatea din
Novi Sad şi Societatea de Limba Română.
254
În cadrul elevat al Salonului de Carte, a prezenţei unui numeros public

iubitor de cultură, cadre didactice universitare şi studenţi, a fost lansată
cartea ,,Opinii şi reflecţii, volumul II – Studii asupra prozei româneşti din
Voivodina“, de Virginia Popovici, Editura ,,Libertatea“, Panciova, 2016,
despre care conf. univ. dr. Eugen Gagea a făcut aprecieri deosebite.
Prof. Vasile MAN

Prof. Vasile Man a prezentat revista ,,Studii de Ştiinţă şi Cultură“,
VOL.XII, nr. 1, martie 2016, revistă înscrisă în mai multe baze de date
internaţionale, acreditată ştiinţific de către CNCS, categoria B, domeniul
Filologie, apreciată internaţional, fapt confirmat de înscrierea acestui prim
număr – martie 2016 pentru evaluare ISI de către BDI Thomson, cât şi
cuprinderea revistei în BDI The Linguist List, Universitatea Indiana, S.U.A.
S-a remarcat cu acest prilej contribuţia Departamentului de Limba
Română din cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii din Novi Sad la
susţinerea, în cadrul revistei, a secţiunii Limbă şi cultură Slavă – Limbă şi
cultură românească (coordonator dr. Virginia Popovici).
255
Un loc aparte au ocupat discuţiile despre apariţia noii reviste,

semestriale LOGOS, editată de Societatea de Limba Română din Voivodina
în parteneriat cu Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad.
În încheiere, domnul lect. univ. dr. Virgiliu Jireghie a prezentat noul

său album foto: ,,Arad, mon amour“, apărut la „Vasile Goldiş” University
Press 2016, despre care, prof. univ. dr. Aurel Ardelean arată în prefaţă, că
„Expoziţiile tematice ale artistului fotograf dr. Virgiliu Jireghie sunt
adevărate pagini de istorie a culturii păstrate în valoroase albume de artă.”
256
Lect.univ. dr Virginia POPOVIŠ

Novi Sad - SERBIA
CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ ȘI COLABORĂRI INTERNAȚIONALE

LA DEPARTAMENTUL DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
DIN NOVI SAD
Existenţa şi funcţionarea Studiilor Româneşti la Novi Sad este atât un

mijloc de păstrare a unei faţete identitare pentru românii din Provincia
Voivodina (în contextul culturii sârbe în care s-au format, fapt ce constituie
o îmbogăţire a spiritului la confluenţa mai multor culturi), dar şi un mijloc
de a face cunoscute valorile culturii şi civilizaţiei româneşti pentru celelalte
etnii alături de care trăiesc de ani îndelungaţi.
Departamentul de Limba și Literatura Română din Novi Sad, pe lângă
faptul că a schimbat planul și programul acreditat de Minister de Educație,
Știință și Dezvoltare Tehnologică, prin care a devenit unicul departament
din țară la care pot fi înscriși studenți în anul I la grupul bilingv română –
italiană și română – spaniolă, profesorii angajaţi aici se ocupă de cercetări
științifice prin care au devenit membri Academiei Române, în Divizia de
Istorie a Științei datorită bogatei colaborări cu revista „Studii de Știință și
Cultură” și Universitatea de Vest ”Vasile Goldiș” din Arad.
Toți profesorii sunt nevoiți să scrie un număr considerabil de lucrări
științifice pe care le publică în reviste cotate în reviste de frunte la nivel
mondial. De aceea, această revistă, foarte bine cotată în România și pe plan
257
internațional a reușit să fie o platformă științifică pentru cercetările de ultima

oră la Facultatea din Novi Sad. Anume, din anul 2015, un capitol al revistei
„Studii de Știință și Cultură” este dedicat relației dintre culturile slave și
române, coordonat de cercetători din Serbia.
Prin semnarea unui Acord de colaborare dintre Universitatea din Novi
Sad și Universitatea „Vasile Goldiș”, Departamentul de Limba și Literatura
Română din Novi Sad participă cu lucrări științifice la conferința
internațională „Europa – centru și margine. Cooperare culturală
transfontalieră”, care anul acesta va ajunge la ediția a V-a și la Zilele
Academice Arădene care au ajuns anul acesta la ediția a XXVI-a.
Conferința Internațională „Europa – centru și margine. Cooperare culturală

transfontalieră”, ediția a V-a, Universitatea de Vest „Vasile Goldiș”, Arad, 2015
În cadrul Zilelor Academice Arădene s-a organizat o conferință

internațională „Identitate, securitate, comunicare lingvistică și culturală în
noul context european” la care au participat foarte mulți cercetători din mai
multe țări europene, desigur că acolo au participat și membrii
Departamentului de Limba și Literatura Română din Novi Sad.
Pe lângă această colaborare, la Editura „Vasile Goldiș University Press”
a apărut în anul 2015 un volum de lucrări coordonat de Virginia Popović,
Ivana Janjić, Speranța Milancovici și Eugen Gagea, întitulat „Comunicare,
258
cultură, creație: noi paradigme științifice” și monografia „Cultura

(a)română din Serbia în context european”, semnată de Virginia Popoviš
și Ivana Janjić, carte apărută la Editura Gutenberg Univers tot în anul 2015.
Anul acesta unii membri ai Departamentului de Limba și Literatura
Română de la Universitatea din Novi Sad au avut ocazia să se deplaseze,
printr-un program finanțat de Uniunea Europeană, Erasmus plus, la
Universitatea „1 Decembrie” din Alba Iulia unde au avut ocazia să țină
cursuri de limbă (limba română ca limbă străină) și literatură română din
Voivodina. La Alba Iulia, la conferinţa internațională „Banat-Transilvania.
Istorie și multiculturalitate” unde lect. univ. dr. Virginia Popoviš a
participat cu o comunicare legată de cercetările lor lingvistice asupra
graiului ardelenesc în satele cu români din Banatul sârbesc, lucrare scrisă
împreună cu dr. Romanța Iovanovici, dar și cu prezentarea cărții lui Costa
Roșu „Românii din Voivodina. Povestea unei populaţii care persistă” la
Târgul de carte „Alba Transilvana” la Casa de Cultură a Sindicatelor din
Alba Iulia.
Membrii Departamentului de Limba și Literatura Română au participat
şi la o conferință științifică internațională care se organizează în fiecare an în
luna aprilie la București, „ELSE –eLearning and Software for Education”
în organizarea Universității din București, Universitatea Națională de
Apărare „Carol I”, Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului
Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării și Universitatea Politehnică
din București. La fel membrii departamentului au participat la o conferință
la Cluj-Napoca întitulată „Repere culturale sud-est europene. Realități și
perspective”, organizată de Universitatea „Babeș Bolyai”, Centrul de
Strategii Balcanice și Muzeul de Etnografie al Transilvaniei.
259
Conferinţa Internațională „Banat-Transilvania. Istorie și multiculturalitate”, Alba Iulia,

2016
Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina împreună cu Academia
Română – Filiala din Timișoara, a organizat o nouă ediție a Simpozionului
Internațional "Banatul-istorie și multiculturalitate", Ed. a XXI-a și al
Simpozionului Internațional „Literatura și presa scrisă in Banat", Ed. a VI-
a la Zrenianin, la care au participat și unii membri ai Departamentului de
Limba Română din cadrul Facultății de Filosofie din Novi Sad. La fel
Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina a organizat un Congres
Internațional de Istorie a Presei împreună cu Asociația Română de Istorie
a Presei și în colaborare cu Academia Română – Filiala Timișoara,
Institutul de studii banatice „Titu Maiorescu”, Societatea Enciclopedică a
Banatului și Mitropolia Banatului unde la fel au participat unii profesori de
la Departamentul de Limba și Literatura Română din Novi Sad.
Cercetarea științifică a membrilor departamentului se poate vedea prin
numărul mare de cercetări în mai multe domenii, ceea ce reprezintă un lucru
foarte important pentru păstrarea limbii, literaturii și culturii românești pe
aceste meleaguri. Acestea sunt doar câteva colaborări ale Departamentului
pe care le-am enumerat mai sus.
260
View publication stats

Femeia-Proprietate. Emile Zola Și Liviu Rebreanu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Femeia-Proprietate. Emile Zola Și Liviu Rebreanu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

Femeia-proprietate. Emile Zola și Liviu Rebreanu

Article · July 2016

Memoria ethnologica View project

Romanoslavica View project

The user has requested enhancement of the downloaded file.

ТОМ I, БР. 1, ЈУН 2016.

VOLUME I, ISSUE 1, JUNE 2016

Revistă de Filologie, Limbă, Literatură şi Folclor/ Часопис за филологију, језик,

editată de / у издању / edited by:

SOCIETATEA DE LIMBA ROMÂNĂ DIN VOIVODINA-REPUBLICA

în parteneriat cu / у партнерству са / in partnership with

UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” DIN ARAD, ROMÂNIA

„Vasile Goldiş” University Press

CIP - Каталогизација у публикацији

LOGOS : revistǎ de filologie / redactor şef Lućijan Marina. –

Dva puta godišnje.

COLEGIUL REDACŢIONAL/ИЗДАВАЧКИ САВЕТ/EDITORIAL BOARD:

Membru de onoare: Prof. univ. dr. Aurel ARDELEAN, fondator–Preşedinte

CONSILIUL ŞTIINŢIFIC/НАУЧНИ САВЕТ/SCIENTIFIC BOARD:

MEMBRII BOARD-ULUI INTERNAŢIONAL:

Redactor-Şef şi fondator/Editor in Chief founder:

Redactor-şef adjunct/Co-Editor in Chief:

Revistă științifică semestrială „Logos”, profil umanist, domeniul filologie

e-mail: lucianmarina@yahoo.com, popovic.virdjinija@ff.uns.ac.rs

Tipografia/Штампарија/Tipography: University press ,,Vasile Goldiş”, Arad

Articolele se prezintă la redacţie, cu două luni până la editare, pe suport

Lucian MARINA, Renumitul om de ştiinţă român Radu Flora 34

Oana SОАRЕ: „Reacţionarul” care strică ploile modernităţii. 49

Branduşa JUICĂ, Lucian Marina şi dorinţa de a ne privi în oglindă 78

Vasile MAN: Literatura, artă a cuvântului. Din lirica românească 91

Maria NENADIŠ: Literatura şi complexul periferiei 99

 EDUCAŢIE ŞI COMUNICARE 164

Ileana MAGDA: Eminescu şi şcoala 165

 LIMBAJ, CONTEXT, TRADUCERI, 181

Florian COPCEA: Descifrarea unei enigme – limba dacă 182

Mihaela LAZOVIŠ: Sensurile aspectuale: durativ şi momentan în 186

Virginia POPOVIŠ: Sensibilitatea poetică a Floricăi Ștefan 195

Virginia POPOVIŠ: Vasile Man, volumul de versuri ,,O mână 244

 ACTUALITATE CULTURALĂ 249

Daniel ALBU: 15 ianuarie – Ziua Culturii Naţionale la Vârşeţ 250

Lucian MARINA, redactor-șef

După cum este cunoscut, creatorul filologiei române este considerat

Timotei Cipariu a fost şi pionieri al ziaristicii românești din Transilvania

Comunicările ştiinţifice trebuie să ,,înceapă“ cu un Rezumat în limba

REVISTA ,,LOGOS”, UN NUME DE PRESTIGIU

Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad, alături de Societatea de

studenţi, masteranzi şi doctoranzi ai Universităţii noastre, inclusiv

DRUM BUN ÎN VIAŢĂ !

Acad. prof. univ. dr. Thede KAHL

CUVINTE DE SALUT ŞI ÎNCURAJARE LA PRIMUL NUMĂR

Ἐν αρχή ἦν ὁ λόγος – La început a fost cuvântul.

Dr. Annemarie SORESCU,

Am primit cu încântare vestea apariţiei unei noi reviste ştiinţifice

Vasile MAN, redactor-șef și fondator

Succes deplin, la inceput de drum, revistei ,,LOGOS” și continuarea

Lect. univ. dr. Virginia POPOVIŠ

Suntem foarte bucuroși de apariția primului număr al revistei „Logos”

Lect. univ. dr. Maria Marieta GAVRA

apartenenţă la grup şi cu scopul, în ultimă instanţă, de a proteja interesele

Se spune că în oraşul Novi Sad se găseşte cea mai mare concentraţie de

Emil ILEA, jurist din Timişoara

CALE BUNĂ SĂ AVEȚI!