Curs Internet MO

CURS DE METEOROLOGIE ŞI OCEANOGRAFIE ©
Cap. I: OBIECTUL METEOROLOGIEI. INSTRUMENTE METEOROLOGICE LA

BORDUL NAVEI
1.1 Obiectul meteorologiei. Elemente meteorologice.

1.2 Instrumente meteorologice la bordul navelor. Înregistrarea, mãsurarea şi determinarea
elementelor meteorologice la bordul navelor
Meteorologia – ramura a ştinţelor geofizice care cercetează proprietăţile fizice ale

atmosferei terestre , fenomenele si dinamica proceselor aferente acesteia (cauzele care le
generează şi efectele produse ) în scopul previziunii în timp şi spaţiu;
Caracterul preponderent fizic al proceselor şi fenomenelor studiate, au determinat si

atribuirea denumirii de fizica atmosferei
Etimologie: Meteoron (gr.) - fenomen în aer
Logos (gr.) – ştiinţă
Ramuri (domenii) ale meteorologiei generale:
- Meteorologia sinoptică - studierea fenomenelor meteorologice (legile variaţii acestora şi

prevederea lor) prin observaţii simultane, cu utilizarea mijloacelor de reprezentare
cartografice, cuprinzand intinderi foarte mari;
- Meteorologia dinamică – studierea proceselor cinematice şi termodinamice cu metode
fizico-matematice. Rezultatele obţinute sunt utilizate in meteorologia sinoptică;
- Actinometria – studiază regimul radiaţiilor solare;
- Aerologia - se ocupa cu fizica atmosferei libere ( straturile înalte ale atmosferei);
- Climatologia – studierea spaţială a proceselor şi fenomenelor atmosferice ( stabilirea
caracteristicilor dominante ale climei pentru perioade lungi prin observarea continuă a
elementelor meteorologice şi prelucrarea valorilor obţinute cu ajutorul statisticii
matematice);
- Meteorologia aplicată:
Meteorologia aerodinamică, agrometeorologia, biometeorologia,meteorologia militară
Meteorologia maritimă – studiază cu precădere ansamblul proceselor şi fenomenelor

care determină vremea pe intinsul mărilor şi oceanelor, precum şi efectele produse în mediul
navigaţiei maritime , ca urmare a transferurilor de energie în cursul manifestărilor dinamice
ale atmosferei ( corelaţia dintre „starea atmosferei” şi „starea mării” )
Obiectul meteorologiei
Studierea fenomenelor şi proceselor din atmosferea terestră , a dinamicii acestora ce
determină modificarea aspectului vremii ( vezi definiţia).
1
Elementele meteorologice
Numim element meteorologic orice parametru meteorologic masurat si observat.
Măsurători meteorologice: determinarea cantitativa a valorilor parametrilor

meteorologici: temperatura aerului, temperatura apei marii, temperatura solului, presiunea
aerului, directia si viteza vântului, precipitatii, caracteristicile masurabile ale norilor, umezeala
aerului, grosimea depunerilor de gheata, grosimea stratului de zapada, descarcari electrice si
altele specifice domeniului.
Observatii meteorologice: evaluarea calitativa si descrierea fenomenelor meteorologice
complexe, care nu pot fi definite complet prin masuratori cantitative: pâcla, aer cetos, ceata,
vijelie, tromba, transport de zapada, viscol, descarcari electrice, starea cerului, starea suprafetei
solului, vizibilitatea orizontala, transport de praf, transport de nisip, starea marii, furtuna si altele
specifice domeniului;
1.2 Instrumente meteorologice la bordul navelor. Înregistrarea, măsurarea şi

determinarea elementelor meteorologice la bordul navelor.
Pentru a prognoza starea vremii trebuie să fie îndeplinite două condiţii:
1) să se cunoască legităţile de evoluţie a fenomenelor meteo;

2) fenomenele meteo să fie observate nemijlocit prin intermediul unui program de
observaţii meteorologice, adică să fie supravegheate sistematic, atent, stările vremii,
după un program riguros şi unitar pentru a permite compararea datelor.
Această supraveghere se realizează neîncetat pe platformele meteo, prin observaţii vizuale
şi instrumentale, asupra unui număr de aproximativ 20 parametri ai diferitelor elemente
meteorologice.
Observaţiile meteo cuprind majoritatea elementelor, unele efectuându-se cu elemente
specifice.
Instrumentele meteorologice cele mai des utilizate in cazul unei platforme meteorologice, sunt
prezentate in Tabelul nr 1.
Tabelul nr.1.1
Nr crt Observații asupra: Instrumente cu citire Instrumente cu

directă înregistrare
1 Presiune atmosferică Barometrul cu mercur Barograful
Barometrul aneroid
Altimetre
Hipsometre
2
Barometre cu înregistrare
2 Temperatura aerului Termometre ordinare
Termometre de maximă
Termometre de minimă Termograful
Termometre cu rezultate
electronice
3 Temperatura solului Termometre ordinare
Termometre de minimă Termograf cu

termocuplu
Termometre cu tragere
verticală
4 Vânt Giruete Anemograf
Anemometre Anemogiruete
5 Umezeala aerului Higrometre Higrograf
Psihrometre
6 Nebulozitate Nefoscopul Ceilometre
7 Precipitaţii Pluviometre Pluviograf
8 Zăpadă Rigle de zăpadă
Densimetre
9 Vizibilitate Vizibilimetre
10 Durata de strălucire a Heliograf

Soarelui
11 Depuneri de gheaţă Chiciurometre
3
CURS DE
E METEOROL
LOGIE ŞI OC
CEANOGRAFI
FIE ©
Unitățile de măsurăă a elemen
ntelor metteorologice
e şi corelația lor
Nr. C
Caracteristica
a Unitattea de măsurră Corelaţia unităţilor
u de măsură
m
gradee Celsius (ºC

C) °C = (°°F – 32) x 0,,55
grade Fahrenheit
F (ººF) °F = °C
° × 1,8 + 32
1. T
Temperatura
a gradee Kelvin (ºK
K) ºK = °C + 273,155
hectoopascal (hPaa) 1 hPa = 1 mbb. 1 hPa = 0,77506 mm
Presiunea miilibar (mb) 1 mb, 1 hPa

h = 0,75066 mm
2.
a
atmosferică 1 mm = 1,3332 hPa,, mb
milimetrru a coloaneei de
meercur (mm) 760 mm
m = 1013,3 hPa
h
metru pe secundă (m
m/s) 1 m//s = 3,6 km/hh
3. Viteza vîntulu
ui kilom
metru pe orăă
1 km//h = 0,278 m/s
m
(km/h)
Cantitatea
4. miliimetri (mm) 1 mm = 100000 litri/ha = 1 litri/m2
p
precipitaţiilor
r
caloria 1 cal = 4,188

4 x 107 ergi
k
kilocaloria , m2 ⋅ min ) .
I =F / S ( cal / cm
Raadiaţia solarră
5. (fluxuri
energetice) megaddjoul pe metru
m2 = 0,277 kW
1 MJ/m W/h
pătrrat (MJ/m2)
kilovatt pe oră (kW

W/h) m2
1 kW//h = 3,6MJ/m
6 Ummiditatea Umiditaatea absolutăă g/m3

atm
mosferică Umiditaatea relativă %
Temperaatura punctuului
de rouă 0
c
4
Deficitul de saturatie (thorr, mmHg, mbar sau inci)
La o navă de transport maritim, observaţiile şi măsurătorile meteorologice sunt limitate

de cerinţele concrete ale navei, de aparatura specifică de la bord.Unele nave hidrografice, nave
şcoală , militare etc sunt dotate cu staţii automate cu transmitere satelitară cât şi prin transmitere
electrică de pe puntea etalon in cabina de navigaţie.
Prin aceste staţii se obţin datele principalelor elemente meteorologice ( presiune
atmosferică, vant, temperatură, umiditate, etc).
În majoritatea cazurilor insă, se impun impun măsurători şi observaţii directe, motiv

pentru care in cadrul şedinţelor de seminar se vor expune succint modalităţile de măsurare
distincte a fiecărei categorii de elemente ce caracterizează regimul anemobaric, termohigrometric
şi al fenomenelor periculoase pentru navigaţia maritimă.
5
In tabelul nr 2 , sunt prezentate cele mai des intalnite instrumente de tip clasic, care privesc acest tip de determinări ,
existente la bordul navelor:
Nr Observații Instrumente cu citire directă Instrumente cu înregistrare

crt asupra:
1 Presiune Barometrul cu mercur‐ pentru masurarea P cu precizie ridicată Barograful (zilnic sau săptămânal)

atmosferică

Barometre aneroide – cele mai des utilizate
6

Barometre cu înregistrare
2 Vânt Anemometre , planşeta de vant Anemograf ( cu contacte electrice, electromagnetice,
manometrice)
7

3 Temperatura Termometre ordinare (cu Hg, alcool etilic)

aerului
Termometre de minimă Termograful sau in asociere cu
măsurarea umidității relative‐ termohigrograful
8

Termometre cu rezultate electronice
4 Umezeala Higrometre (cu fir de păr, cu membrană organică) Higrograf

aerului
9

Psihrometre ‐ determină tensiunea vaporilor de apă din aer si
umezeala relativă a acestuia.
10

6 Nebulozitate Utilizarea „atlaselor internaționale de nori”, Nefoscopul Ceilometre
11
1.2.1 Măsurarea şi determinarea presiunii atmosferice

Determinarea variaţilor presiunii atmosferice se realizează in general cu ajutorul
barometrelor şi truselor hipsometrice (determinarea presiunii atmosferice la anumite inalţimi pe
baza corelaţiei dintre temperatura de fierbere a apei şi presiunea atmosferica).La bordul navelor
cele mai des utilizate sunt barometrele, din care se disting doua categorii: barometrele cu mercur
şi cele aneroide
2.1.1. Barometrele cu mercur - intalnite mai ales pe navele de cercetare ştiinţifică, nave
scoală dar si a navelor mari.Pirncipalele elemente componente:
- tub de sticlă ( L=80-82 cm , Dext=7mm);
- suport - aparatoare pe care sunt inscrise gradaţiile şi pe care culisează un vernier ce se
aduce in dreptul meniscului mercurului din tubul barometric pentru citirea cat mai exactă;
- rezervorul cu mercur –situat in partea inferioara a tubului;
- termometru de precizie –pentru determinarea corecţiilor rapide de temperatură;
- suspensia cardanica – mentinerea tubului in pozitie verticală in cazul mişcărilor de
tangaj şi ruliu ale navei;
Etalonarea barometrelor cu mercur se realizează pentru o valoare a fortei de gravitatie la

latitudinea de 450 32, 40,, (gravitatie standard de 980,665cm/sec2 la nivelul mării şi T0 de 00C).
Corecţii aplicate valorilor citite la barometru cu mercur in vederea determinării valorilor reale
a. Corectia in funcţie de temperatură

Intrucat valoarea densităţii mercurului la T0 de 00C este de 13,596g/cm2 , orice
valoare peste sau sub 00C, induce variatii de densitate ce vor determina implicit erori de
citire prin dilatarea sau contractarea coloanei de mercur.Corectie se extrage din tabele
intocmite ptentru tipul de barometru cu mecur;
b. Corectia in funcţie de valoarea fortei de atractie gravitatională (in funcţie de latitudine)
Deorece valoarea forţei gravitaţionale creste de la ecuatori spre poli, iar etalonarea
s-a produs pentru o latitudine de 450 32, 40,, corecţii negative pentru latitudini mai mici şi
corecţii pozitive pentru latitudini mai mari – valorile se extrag tot tabelar;
c. Corectia in funcţie de inaltimea barometrului faţă de suprafaţa mării
Necesară indeosebi când inălţimea la care este situat barometrul depăşeşte 10 m (vezi
formula treptei barice) intrucat introduce erori de peste 1 mbar.Se determină tabelar sau
prin calcul – treapta barică;
d. Corecţia datorită capilarităţii
Se determină constructiv pentru fiecare instrument in parte , depinzand de atractia
moleculara a lichidului precum şi atractia moleculară faţă de corpul tubului, fiind
menţionate in certificatul de livrare.
e. Corecţia faţă de un barometru etalon

Corectie periodică de precizie raportată la un instrument etalon de la o staţie
meteorologică sau un institut de cercetări
12
Barometrele aneroide
Sunt instrumentele meteorologice cu cea mai mare răspândire, intrand in dotarea
tuturor staţiilor meteorologice si a navelor de toate categoriile.Forma generală este
rotundă şi plată , avand pe una din feţele sale o scală gradată (mmHg, mbar, inches) pe
care varful acului mobil indică valoarea presiunii masurată in momentul respectiv.
Compunere generală:
- Cutia
- Scala gradata
- Capsula barometrică (Vidi) sau coloana de capsule
- Sistemul de transmisie (lamele , parghii, fire) cu amplificatorul si acul indicator;
Corectiile aplicate citirilor la barometru aneroid sunt aceleasi ca şi in cazul barometrului cu

mercur , cu precizarea că de cate ori este posibil , valorile citite sa fie rapotate la valorile indicate
ale unui barometru cu mercur iar periodic să fie verificate metrologic de institutele de
specialitate in vederea determinării erorilor instrumentale (similare corectiei de capilaritate)
2.1.3. Barografele (zilnice sau săptămânale)

Sunt instrumentele meteorologice ce asigură inregistrarea in timp a variatiilor
presiunii atmosferice (24 ore sau 7 zile) prin trasarea zilnica a curbelor de presiune
numite barograme. Alcătuit din : receptor , sistem de transmitere şi amplificare a
deformării şi mecanismul de înregistrare (tambur cu mecanism de ceasornic în interior).
1.2.2 Măsurarea şi determinarea umezelii atmosferice

Are la bază proprietăţile unor anumite ţesuturi şi substanţe organice de a absoarbe
umezeala din aer , proces ce determină dilatarea acestora.La scăderea concentratiei de vapori din
aer, acestea vor ceda umezeală proprie, contractandu-se.
In urma studierii diferitelor substanţe, firele de păr omenesc s-au bucurat de un interes
deosebit (firul de păr blond) .Se remarcă că la o creştere a umezelei aerului intre 0-30%, firul se
alungeşte cu mai mult de ½ din lungimea iniţială (pentru valori mai mari ,alungirea inregistrează
valori din ce in ce mai mici).Proprietatea mentionata anterior a firelor de păr , a determinat
construirea higrometrelor cu fir de păr.Iniţial se utiliza un singur fir, ulterior trecandu-se pentru
mărirea preciziei la utilizarea manunchiului de fire (10-15).
Tot din categoria higrometrelor de absorbţie, sunt cele care utilizează ca element sensibil
un fir tras din pelicula foarte subtire de pe peretele intestinelor de bovine
Psichrometrele –determinarea tensiunii vaporilor de apă din aerul atmosferic.Format in

principal din 2 termometre ( unul uscat si celalalt umed – rezervorul său este acoperit cu o panză
absorbantă care se umezeşte).Ca urmare a evaporării produse, termometrul umed va indica o T0
13
mai mica decât cel uscat, diferenta dintre cele două se numeşte diferenţă psichrometrică.Citirea
la cele 2 termometre se realizează când T0 la termometrul umed nu mai coboară
Măsurarea tensiunii actuale a vaporilor de apă, se realizează prin consultarea tabelelor

psichrometrice , care in funcţie de diferenţa de T0 dintre cele 2 termometre, permit măsurarea
valorilor tensiunilor vaporilor de apă şi a umezelii relative.
Higrometrele electrice- utilizează ca principiu de funcţionare dependenţa rezistenţei

electrice a unui conductor de umezeala aerului.Conductorul se acopera cu o substanţă
higroscopică (Clorură de litiu ,acetat de polivinil, etc) valoarea rezistenţii măsurandu-se cu o
punte Wheastone.
Higrometrele cu izotopi radioactivi (izotopi de Cobalt) ce necesita sursa de radiaţii

inchisă intr-un tub metalic, contor de cuante gamma, sursa de alimentare electrică.Umiditatea se
determina prin măsurarea cantităţii fluxului de radiatii (energia) care este diminuat la trecerea
prin stratul de aer.
Termohigrometre cu memorie de date şi afişaje digitale – sunt cele mai utilizate la

această dată,utilizand senzori cu semiconductori pentru umezeală,
Traductoare pentru umezeală relativă
1.2.3 Măsurarea şi determinarea temperaturii
Temperatura reprezinta principalul element meteorologic care exprima din punct de vedere fizic
viteza cu care particulele de aer efectueaza miscari de tip boolean (dezordonate) provocate de
starea termica a volumului de aer.
A. Unitatea de măsură – este gradul de temperatură, corespunzător unei diviziuni de
lungime a scării lineare. Mărimea temperaturii este dependentă de scara folosită:
a. scara termometrică Celsius (Cº/centigrade) care este cel mai frecvent utilizată pe plan
mondial (scara universală), aceasta având două valori importante: t1=0ºC (punctul de
îngheţ al apei la o atmosferă) şi t2=100ºC(punctul de fierbere al apei la o atmosferă);
b. scara Fahrenheit (ºF) cu un interval de 180 ºF (32ºF-212ºF); pentru conversia din grade
Celsius în grade Fahrenheit se foloseşte formula F=9/5C+32; punctul de fierbere al apei
este la 212 ºF, iar cel de îngheţ 32ºF;
c. scara Kelvin (K) sau scara temperaturii absolute la care 0K = -273,15ºC (zero absolut);
temperatura în grade Kelvin poate fi calculată prin adăugarea cifrei 273,15 temperaturii
în grade Celsius;
14
CURS DE
E METEOROL
LOGIE ŞI OC
CEANOGRAFI
FIE ©
d. sccara Reaum
mur (ºR), cu gradaţii cuuprinse întree 0 (punctull de îngheţ al apei) şi 80ºR
(ppunctul de fiierbere al apei);
e. sccara Rankine (ºRa), cu punctul
p de fierbere
f al apei
a la 671,667ºRa şi punnctul de înghheţ al
appei la 491,67
7 ºRa.
h
http://www.v
visionlearniing.com/librrary/modulees/mid48/Im
mage/VLOb
bject-318-
021121021101.gif
B Măsurarrea temperraturii aeru

B. ului – se realizează cu ajutoruul termomettrului
meteorollogic sau cu
u ajutorul unor
u senzori. Termomettrul funcţionnează pe baaza propriettăţilor
corpuriloor lichide sau
u solide de a-şi
a mări sau micşora vollumul în rapoort cu variaţţiile termice.
a. Claasificarea teermometrelor:
a.1. după
d scop şi destinaţie:
- metteorologice (normale,
( dee minimă, maaximă, de minimă
m şi maxximă);
- meddicale;
- induustriale;
- pentru întrebuin
nţări casnice etc.
15
a.2. după natura elementului sensibil:

- cu lichid (mercur, alcool etilic, toluen);
- metalice;
- manometrice;
- electrice (cu termoelemente, rezistenţă electrică, termistori).
b. Tipuri de instrumente şi aparate utilizate în staţiile meteorologice
b.1. Termometrul meteorologic normal/ordinar:
- indică temeratura aerului din momentul observaţiei;
- are ca element sensibil mercurul cantonat într-un rezervor sferic/cilindric;
- scala are diviziuni cuprinse între -36 ºC şi 60-70 º C;
- citirile se fac de 4 ori/zi (orele 1,7,13,19) la orele de
observaţie climatică (exact la ora locală).
b.2. Termometrul de maximă:

- indică cea mai ridicată temperatură care a avut loc
între 2 observaţii;
- termometru cu mercur cu rezervor sferic/cilindric;
- limitele scalei sunt cuprinse între -36ºC şi +51ºC;
- tubul capilar prezintă în apropierea rezervorului o
îngustrare, realizată cu ajutorul unui fir de sticlă, care
nu permite mercurului să se retragă înapoi când
temperatura scade, indicând valoarea maximă existentă
în intervalul anterior;
- este situat în adăpostul meteorologic pe acelaşi suport cu termometrul de minimă, respectiv
culcat, cu capătul superior mai ridicat decât rezervorul;
- citirile se fac la orele 7 şi 19, fără a fi luat de pe suport.
16
b.3. Termometrul de minimă:

- indică cea mai scăzută temperatură care a avut loc între 2 observaţii;
- funcţionează cu toluen sau alcool bine rafinat (de cel puţin 96º) ;
- rezervor în formă de furcă, pentru a i se mări suprafaţa de contact cu aerul atmosferic;
- scala este gradată de la -50ºC la
+55ºC, cu diviziunea cea mai mică
de 0,5ºC;
- în interiorul tubului capilar există
un index (piesă de sticlă sau porţelan
alungită şi bombată la capete), care
se deplasează în jos odată cu
retragerea alcoolului din tub,
indicând temperatura minimă dintr-
17
un interval fără a se deplasa în sus la creşterea temperaturii;

- în adăpostul meteo este aşezat în poziţie perfect orizontală;
- citirile se fac la orele 7 şi 19.
b.4. Termometrul de minimă şi maximă (Six şi Bellani) :
- tub capilar în formă de U, cu rezervorul din stânga (cel de minimă) de formă cilindrică, iar
cel din dreapta (de maximă) în formă de pară;
b.5. Termograful:
- înregistrază continuu temperatura aerului într-un anumit interval de timp;
- principiul de funcţionare se
Termograf bazează pe deformările pe care le
suferă un corp metalic sub
influenţa temperaturii:
- este alcătuit din : receptor (lamă
bimetalică formată prin sudarea a
două lame de metal), sistem de
transmitere şi amplificare a
deformării şi mecanismul de
înregistrare (tambur cu mecanism
de ceasornic în interior).
18
Cap. II: ATMOSFERA TERESTRĂ. COMPOZIŢIA, STRUCTURA ŞI

PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE ATMOSFEREI TERESTRE
2.1 Compoziţia aerului atmosferic. Structura pe verticală a atmosferei terestre. Procese şi
fenomene ce se produc în atmosferă.
2.2 Radiaţiile solare şi procesele radiative din atmosferă şi de la suprafaţa Pământului.
2.3 Procese fizice de transformare a apei din atmosferă. Mărimi higrometrice
2.1 Compoziţia aerului atmosferic. Structura pe verticală a atmosferei terestre.
Atmosfera reprezintă învelişul de aer al Pământului, a cărui grosime este de la nivelul

Pământului până la aproximativ 3000 km altitudine.
Masa atmosferică este egală cu 52·1014 tone. Forma atmosferei este asemănătoare cu cea a
Pământului, dar deformarea la Poli şi la Ecuator este mai puternică.
Această formă este determinată de forţa centrifugă, a cărei valoare este maximă la Ecuator şi
scade spre Poli, şi mai este determinată şi de încălzirile puternice de la Ecuator şi de răcirile de la
Poli.
Aerul pe care il respiram este un amestec relativ stabil de cateva sute de gaze de diferite
origini. Stratul gazos invaluie planeta si se misca odata cu ea. Proportiile de gaze, excluzand
vaporii de apa sunt aproape egale pana la aproximativ 80 de km deasupra pamantului.
Compoziţia aerului atmosferic
Compoziţia chimică a atmosferei, componenţa gazoasă (% pondere volumetrică):
Azot (N2) - 78,09%;

Oxigen (O2) - 20,95 %;
Argon (Ar) - 0,937 %;
Bioxid de carbon (C02) - 0,03 %(variabil);
Neon (Ne) – 1,8*10-3;
Heliu(He)-5,24*10-4;
Kripton(Kr) - 1 *10-4;
Hidrogen (H2) - 5 *10-5;
Xe , O3, Rn s.a.m.d.
19
Observaţii:
- Primele trei componente sunt preponderente, ele reprezentând 99,97% din volumul
total al aerului atmosferic
- Majoritatea componentelor au temperatura critică de lichefiere foarte scăzută –
explică de ce în atmosfera terestră ele se menţin în stare gazoasă, în condiţiile normale ale
presiunii atmosferice
- In straturile joase ale atmosferei compozitia bioxidului de carbon variază in limite largi
( datorită activităţii industriale)
- Vaporii de apă au cea mai mare variabilitate, de la 3-4% în zonele subecuatoriale pâna
la 0,2% în zonele foarte reci si uscate;
Structura pe verticală a atmosferei terestre. Procese şi fenomene ce se produc în

atmosferă.
Atmosfera, în funcţie de caracteristicile şi densitatea aerului este împărţită în 5 straturi :

- troposfera – 0 ÷ 18 km;
- stratosfera – 18 ÷ 32 km;
- mezosfera – 32 ÷ 80 km;
- termosfera – 80 ÷ 1000 km;
- exosfera – 1000 ÷ 3000 km.
Intre aceste straturi, autorii menţionează existenţa unor zone de tranzitie cu grosimi variabile
( de la cateva sute de metri până la cativa Km) numite tropopauză, stratopauză, mezopauză
şi termopauză.
Troposfera
Este stratul de la contactul cu suprafaţa Pământului în care este cuprinsă ¾ din masa
atmosferică şi cuprinde 95% din vaporii de apă. Grosimea acestui strat la Ecuator este cuprinsă
între 16÷18 km, la latitudini medii este de aproximativ 14 km iar la Poli de 8 km.
În troposferă temperatura scade cu altitudinea în medie cu 0,65˚C la suta de metri. Această
scădere poartă numele de gradient termic vertical, γt .
Această scădere face ca la nivelul superior al acestui strat, la Ecuator temperatura să fie de -
80˚C iar deasupra Polilor de numai -50˚C.
Există zone în care temperatura se poate menţine constantă cu altitudinea, fenomenul purtând
denumirea de izotermie, iar în altele temperatura creşte cu altitudinea, fenomenul purtând
denumirea de inversiune termică.
Troposfera este cel mai turbulent strat. Aici se produc mişcări de convecţie pe verticală, atât
ascendente cât şi descendente, care au rolul de a omogeniza din punct de vedere termic aerul, şi
mişcări de advecţie numai pe orizontală, care au rolul de a transporta masele de aer dintr-o
regiune în alta.
20
În troposferă se produc toate fenomenele meteo : variaţii de temperatură şi presiune, vânt,

nori, precipitaţii, aici se formează centrii barici şi fronturile atmosferice.
Tropopauza
Tropopauza are o grosime de la câteva sute de metri până la 2 km.
Este mai groasă deasupra polilor şi mai subţire deasupra Ecuatorului.
Nu este un strat continuu, ea prezentând 2 trepte : una în zona subpolară şi alta în zona
subtropicală unde prezintă o ruptură.
În zona de ruptură se produc diferenţe mari de temperatură şi presiune, aici luând naştere
curenţi cu viteze egale cu 700 km/h. Aceştia reprezintă curenţii jet sau fulger (jet-streams), cu un
circuit foarte meandrat pe direcţia E-W.
Stratosfera
În stratosferă aerul este rarefiat, temperatura lui începând de la 18÷25 km menţinându-se
aceeaşi ca la nivelul superior al troposferei, iar între 25÷32 km temperatura creşte până la
aproximativ 0˚C.
Mezosfera (ozonosfera)
Mezosfera prezintă o variaţie foarte puternică a temperaturii. Până la 50 km temperatura
scade brusc la valori cuprinse între -60÷-70˚C. De la 50÷55 km temperatura creşte brusc la
+75˚C, iar între 55÷80 km scade iar până la -110˚C.
Mezosfera este principalul strat de ozon.
În acest strat se produce un fenomen foarte “ciudat” : reflexia undelor sonore.
Termosfera (ionosfera)
Termosfera reprezintă stratul celor mai ridicate temperaturi. La nivelul superior sunt
+3000˚C. Această temperatură este determinată de ionizarea puternică a moleculelor de aer
rarefiat de către razele X, γ şi corpusculare de la Soare.
Aici se formează aurorele boreale.
Tot aici se produce reflexia undelor radio. Există patru straturi de reflexie a undelor radio:
- D – unde lungi (la 85 km); noaptea, acest acest strat se reduce considerabil
- E – unde medii pana la 3,5 Mhz; ( 85 – 120) Km
- F1 – unde scurte;pana la 7,5Mhz ( 120 – 480) Km –mare concentratie de electroni
- F2 – unde ultrascurte.
Exosfera
În exosferă nu mai există aer. Distanţa dintre moleculele de aer creşte la 100 km
Mai putem face o ierarhizare a atmosferei după caracteristicile dominante ale

constituientelor : omosfera( 0-100 km), eterosfera( 100-10000km), magnetosfera( 10000-
64000km) .
Aceasta din urmă este caracterizată prin centurile de radiaţii sub formă de potcoavă numite
centuri van Allen.
21
2.3 Radiaţiile solare şi procesele radiative din atmosferă şi de la suprafaţa

Pământului.
Principala sursă de încălzire a aerului şi Pământului este Soarele, care emite o cantitate de
energie egală cu 3216·1027 calorii/minut.
Temperatura în interiorul Soarelui este estimată la aproximativ 1.000.000 ˚C la nivelul
coroanei solare, 20 000˚C la nivelul cromosferei iar la suprafaţa lui de aproximativ 6000˚C
(fotosferei). Această căldură provine din procesele de transformare a hidrogenului în heliu.
Energia emisă de Soare se numeşte radiaţie electromagnetică şi are în componenţă raze X, γ,
corpusculare, ultraviolete, infraroşii (calorice) şi luminoase., caracterizate prin lungimi diferite
de undă , domeniul total reprezentand spectrul solar, cuprinzand emisii intre cativa angstromi (Ă
10-7 mm) şi cativa cm. Dintre acestea, numai o mica parte a radiaţiilor ste percepută de ochiul
omenesc: 3700 – 7600 Ă.Separat de acest domeniu, se mai disting alte două domenii:
- domeniul radiaţiilor ultraviolete: 2000-3700 Ă
- domeniul radiaţiilor infraroşii: 7600 -3 mil Ă
Cantitatea de energie „trasportată”, raportată la efectul caloric, depinde de lungimea de
undă.Astfel, radiaţiile ultraviolete transporta aprox 7%,, radiaţiile din domeniul vizibil 50% iar
cele infrarosii 43%
La limita superioară a atmosferei ajunge o energie egală doar cu 24·1018 calorii/minut.,
Pamântul primind a doua milioana parte. Aproximativ, 55% este absorbită de atmosfera
terestră,de materia micrometeorică, de vaporii de apă din troposferă precum şi de intreaga
suprafaţă terestră (continentală şi oceanică), iar restul de 45% este reflectată. Radiaţia absorbită
la nivelul suprafetei terestre este transformată in caldura, care apoi este difuzată in atmosferă sub
forma der adiaţii infraroşii
Cantitatea de energie primită de Pământ perpendicular pe o suprafaţă de 1 cm2 în timp de un
minut se numeşte constantă solară şi este egală cu 1,99 calorii/cm2 în timp de un minut.
Cantitatea de energie primită de Pământ este variabilă ea fiind influenţată de forma de geoid
a Pământului, de mişcările lui, de înclinarea axei terestre, de caracterul suprafeţei terestre (uscat
sau ocean) şi de gradul de acoperire cu vegetaţie.
O rază de Soare care pătrunde spre Pământ, suferă procese de absorbţie, reflexie şi difuzie,
astfel că la suprafaţa Pământului ajunge un procent de 10÷40 % din radiaţia iniţială.
Radiaţia solară prezintă anumite tipuri :
¾ radiaţia solară directă (I) – reprezintă cantitatea de energie primită pe 1cm2 într-un timp de
un minut la suprafaţa Pământului, reprezentand acea parte a radiaţiilor emise de Soare care
ajunge nemodificată la suprafaţa terestră ,sub forma unui fascicol de raze paralele. Este
caracteristică cerului senin şi depinde de transparenţa cerului
¾ radiaţia difuză (i) – este energia primită atunci când cerul este acoperit de nori fiind
împrăştiată de nori în toate direcţiile. Cu cât valoarea transparenţei cerului este mai mică cu
atât difuzarea este mai mare; mai este definită, ca acea parte a radiaţiilor solare care ajunge
la suprafaţa terestră venind din toate direcţiile , după ce a fost difuzată de către moleculele
gazelor componente ale atmosferei şi impurităţile aflate în suspensie ;
¾ radiaţia globală (Q) este suma radiaţiei solare directe şi radiaţiei difuze , măsurate pe
unitatea de suprafaţă orizontală ; radiaţia globală – este exprimată în kcal/cm2 pe an. La
22
Ecuator valoarea este de aproximativ 130÷140 kcal iar la Poli 70÷80 kcal
¾ radiaţia reflectată (Rs) este acea parte a radiaţiei globale care, cazând pe suprafaţa
terestră , este abătută de la direcţia iniţială , fără a suferi vreo modificare de altă natură .
Ea depinde în mare parte de însuţirile fizice ale suprafeţei de incidenţă ( culoare ,
rugozitate, etc. ) şi de înălţimea Soarelui deasupra orizontului . De regulă , însuşirile de
reflectare ale suprafeţei active se exprimă prin raportul dintre radiaţia reflectată şi
radiaţia globală incidentă , care poartă numele de albedou (A) : A = (Rs / Q ) ⋅100 ;
Valoarea cea mai mare a albedoului o are zăpada proaspătă şi afânată – 90% din radiaţia
primită este reflectată. Urmează nisipul cu 60% şi vegetaţia cu 30÷40%.
Pământul se încălzeşte uşor dar şi pierde uşor căldura primită, iar grosimea stratului încălzit
este de ordinul centimetrilor în adâncime (100 cm maxim). Apa se încălzeşte mai greu, dar
pierde greu şi în timp căldura, iar stratul încălzit poate atinge 150 m datorită curenţilor verticali.
¾ radiaţia terestră (Et ) reprezintă fluxul radiativ de undă lungă emis fără întrerupere de
suprafaţa terestră , conform legii lui Stephan şi Boltzmann , corectată cu coeficientul de
emisie în infraroşii :
E = βσ T4
în care : β este coeficientul de emisie în infraroşu ;
σ este constanta lui Boltzmann (σ = 8,26 ⋅ 1011 cal /cm2⋅min⋅grad ) ;
T este temperatura absolută .
¾ radiaţia atmosferei ( Ea ) este fluxul radiativ de undă lungă emis neîncetat de atmosferă către
suprafaţa terestră , conform legii lui Stephan şi Boltzmann
¾ radiaţia efectivă (Eef ) reprezintă diferenţa dintre radiaţia terestră , îndreptată de jos în sus , şi
radiaţia atmosferei , îndreptată de sus în jos :
Eef = Et – Ea ;
¾ bilanţul radiativ (B) este diferenţa dintre suma tuturor fluxurilor radiative de undă scurtă şi
lungă primite de o suprafaţă oarecare şi suma fluxurilor de undă scurtă şi lungă pierdute de
aceasta sub forma radiaţiilor reflectate şi emise:
B = I + i – Rs + Ea – Et .
Având în vedere că I + i = Q , relaţia este :

B = Q – Rs + Ea – Et sau
B = Q (1-A ) – Eef .
Toate fluxurile de energie radiantă pot fi exprimate în unităţi de măsură energetice sau
calorice . În meteorologie se utilizează aproape exclusiv unităţile de măsură calorice , deoarece
cantitatea de căldură pe care o produc fluxurile radiative ce străbat atmosfera poate fi mai uşor
determinată decât energia lor . În acelaşi timp, unităţile de măsură calorice răspund mult mai bine
cerinţelor meteorologiei şi climatologiei , pentru că de căldura primită sau cedată de scoarţa
terestră , prin mijlocirea fluxurilor energetice , depind toate elementele meteorologice ce
caracterizează un punct sau o regiune oarecare .
23
Unităţile de măsură calorimetrice sunt caloria şi kilocaloria , iar 1 cal =

4,188 x 107 ergi .
În practica meteorologică se urmăreşte determinarea cantităţii de energie radiantă ( F ) ce

cade pe o suprafaţă oarecare ( S ) , într-o unitate de timp . Aceasta se exprimă în cal / min .
Raportând cantitatea de energie ( F) a unui flux radiativ la suprafaţa (S) , pe care acesta
cade , se obţine intensitatea ( I ) a fluxului respectiv , exprimată în cal /cm 2 ⋅ min :
I = F / S ( cal / cm2 ⋅ min ) .
Linke a propus ca intensitatea radiaţiilor să se măsoare printr-o unitate de măsură numită

langley (ly) , care este echivalentă cu cal / cm2 ( 1 ly =1 cal/cm2).
Ca urmare a adoptării acestei noi unităţi de măsură , intensitatea fluxurilor radiative ce

străbat atmosfera poate fi exprimată nu numai în cal/cm2⋅min ,ci şi în ly/min ( 1 ly = 0,6976 ⋅ 106
erg/cm2 ⋅ s = 0,0697 watt / cm2 )
Instrumente şi aparate utilizate pentru determinarea intensităţii fluxurilor de radiaţii :
Instrumentele complexului radiometric sunt : radiometrul , pirometrul, albedometrul şi

bilanţometrul –vezi seminar
2.3 Umiditatea atmosferică. Procese fizice de transformare a apei din

atmosferă. Mărimi higrometrice

Umiditatea atmosferică provine din evaporarea apelor mărilor, oceanelor, apelor de la uscat
şi din procesele de respiraţie ale oamenilor, animalelor şi plantelor.
Anual se evaporă o cantitate de 519 000 km3 de apă, din care 448 000 km3 din mări şi oceane
iar 71 000 km3 de la suprafaţa uscatului.
În medie, pe un an de zile în zonele temperate şi polare se evaporă un strat de apă între 700
mm iar la latitudini mici un strat de apă de aproximativ 1000 mm.
În atmosferă, umiditatea este prezentă prin toate stările de agregare ale apei
24
95 %
Vapori de
Picături de
Cristale de
gheață apă
5%
La un moment dat, în atmosferă pot coexista toate cele trei stări de agregare ale apei (la
temperatura de 0,00075˚C şi presiunea de 6,1 mb).
p [mb]
apă
gheaţă
8
6,1 Punctul triplu al apei
4
2 vapori de apă
t [˚C]
-4 -2 0 2 4
Cantitatea de umezeală din atmosferă are valoarea minimă şi chiar 0 în aerul rece şi uscat de
la Poli şi valoarea maximă în aerul cald de la Ecuator. Pentru fiecare valoare de temperatură
există o limită a cantităţii de vapori de apă, care se numeşte saturaţie.
Marimi higrometrice:
Umiditatea absolută (a)- starea de saturatie cu vapori de apă a atmosferei – valoarea maximă a
cantităţii de apă pe unitatea de volum de aer atmosferic, la o temperatură şi presiune dată ( g/m3)
a = ρv=0,81e/1+αt (g/m3)
unde e - tensiunea actuală a vaporilor

0,81 coeficient empiric
α-coeficient de dilatare termică a gazelor-0,004
25
Se lucrează mai des cu umiditatea relativă şi temperatura punctului de rouă.

Umiditatea relativă reprezintă raportul dintre cantitatea de vapori de apă aflată în aer la un
moment dat şi cantitatea maximă posibilă. Ea scade la creşterea temperaturii şi creşte la scăderea
temperaturii.
r = e/ E * 100% unde :
e- tensiunea actuală a vaporilor ce exprima valoarea real determinată a presiunii exercitate de

vaporii deapă din atmosferă
E- tensiunea maximă a vaporilor la aceeasi T – tensiune de saturare, reprezintă presiunea
maximă pe care vaporii din atmosferă o pot exercita la T la care are loc evaporarea.
Unităţile de măsură utilizate pentru tensiunea vaporilor de apă sunt cele folosite pentru
caracterizarea presiunii atmosferice (thorr, mmHg, mbar sau inci)
Punctul de rouă reprezintă temperatura la care într-un aer saturat se produce condensarea
(td)
Deficitul de saturatie – exprima diferenţa dintre tensiunea maxima (de saturatie) şi
tensiunea actuală
d = E-e
Umiditatea este reprezentată de două procese : evaporarea şi condensarea.
1. Evaporarea se produce în următoarele situaţii :

- existenţa maselor de apă;
- existenţa afluxului de căldură – determină energia necesară evaporării pentru că în acest
proces căldura se consumă iar suprafaţa evaporată se răceşte. Căldura folosită la
evaporare intră în stare latentă în vaporii de apă, fiind eliberată în timpul proceselor de
condensare;
- existenţa mişcărilor turbulente – vânt.
Într-un an, la suprafaţa uscatului se evaporă un strat de 41 cm de apă, iar la suprafaţa
oceanului 101 cm de apă (în emisfera nordică); în emisfera sudică se evaporă un strat de aproape
200 cm de apă.
2. Condensarea este procesul de transformare a vaporilor de apă în picături. Se poate realiza la

3 nivele:
- la nivelul solului ⇒ roua şi bruma;
- la mică înălţime deasupra Pământului ⇒ ceaţa şi pâcla;
- la înălţime ⇒ norii.
Condiţiile în care se poate produce condensarea sunt :

- saturaţia aerului;
- existenţa nucleelor de condensare.
26
Saturaţia se poate realiza prin evaporarea sau prin răcirea aerului care se poate produce prin
radiaţie nocturnă sau prin destindere adiabatică (răcirea aerului prin mişcarea ascendentă a
acestuia fără aport de energie din afară, folosindu-se energia internă a aerului).
Nucleele de condensare pot fi cristale de sare masivă, pulberi minerale sau organice, picături
de apă existente.
Principalul produs al condensării îl reprezintă norii.
27
Cap. III: PESIUNEA ATMOSFERICĂ
3.1 Presiunea atmosferica. Definirea presiunii atmosferice. Unități de măsură.
Distribuția pe verticală şi pe orizontală a presiunii atmosferice. Variațiile zilnice
şi anuale ale presiunii. Variații neperiodice.
3.2 Definirea izobarelor. Reprezentarea câmpului baric. Forme principale de
relief baric. Gradientul baric. Tendința barică.
3.3 Forme secundare de relief baric: talvegul depresionar, dorsala anticiclonică,
şaua barică, culoarul depresionar, galeria depresionară, mlaştina barometrică.
Definiții, caracteristici, forme de reprezentare grafică pe hărțile meteorologice .
3.1 Presiunea atmosferica. Definirea presiunii atmosferice. Unități de măsură.
Distribuția pe verticală şi pe orizontală a presiunii atmosferice. Variațiile zilnice
şi anuale ale presiunii. Variații neperiodice.

3.1.1 Definirea presiunii atmosferice
Prin presiune atmosferică se înţelege greutatea cu care apasă o coloană de aer cu secţiunea de
1cm2 şi cu înălţimea considerată de la nivelul la care se face determinarea şi până la limita
superioară a atmosferei. Forţa gravitaţională este aceea care menţine atmosfera în jurul
Pământului şi tot ea îi imprimă acestuia o anumită greutate.
Prin definitie, vom avea
p=dF/dS
Studierea regimului şi repartiţiei presiunii atmosferice prezintă o importanţă teoretică
deosebită deoarece permite explicarea circulaţiei generale şi locale a atmosferei, precum şi a
unor procese meteorologice cum ar fi: schimbul gazos între atmosferă şi sol, evaporaţia sau
evapotranspiraţia.
Toricelli este primul care a evidenţiat presiunea atmosferică.
F = 5,3 ⋅1015 Tf – reprezintă presiunea cu care apasă întreaga atmosferă asupra globului.
28
Presiunea atmosferică variază de la o zonă la alta în funcţie de latitudinea geografică şi de

temperatura aerului. Presiunea variază invers proporţional cu temperatura.
3.1.2 Unităţi de măsură
În practica meteorologică, unitatea de măsură pentru presiunea atmosferică este milibarul

(mb) sau hectopascalul (hPa) şi milimetrul coloană de mercur (mmHg). În sistemul internaţional
de unităţi de măsură se utilizează pascalul (Pa) având ca multiplu hectopascalul (hPa).
Se consideră presiune normală , presiunea de 760 mmHg la nivelul mării la temperatura de

0˚C şi la latitudinea de 45˚., rezultand astfel o greutate a coloanei de 1033,3 g având in cedere că
1 cm3 Hg = 13,596g la T0= 00C.
În sistemul CGS s-a adoptat barul = 1.000.000 dyne/cm2= greutatea unei coloane de Hg cu
h= 750 mmHg.În meteorologie se foloseşte milibarul (mbar) = 1000 dyne/cm2= pres exercitată
de o coloana de Hg= 0,75 mm, situatie in care:
1 mm Hg=4/3 mbar=1,33 mbar
hectopascal (hPa) 1 hPa = 1 mb. 1 hPa = 0,7506 mm
1 mb=1 hPa =100Pa=100 N/m2 = 0,7506

Presiunea milibar (mb)
mm
atmosferică
milimetru a coloanei de 1 mm = 1,3332 hPa, mb
mercur (mm) 760 mm = 1013,3 hPa
Presiunea prezintă tipurile de variaţii : pe verticală, pe orizontală (vezi subcap 3.2.3 )

periodice şi neperiodice
3.1.3.Variaţia pe verticală
Presiunea scade cu altitudinea. Scăderea nu este liniară ci exponenţială – la creşterea înălţimii

în progresie aritmetică, presiunea scade în progresie geometrică.
Treapta barică – reprezintă valoarea înălţimii cu care trebuie să ne ridicăm sau să coborâm
pentru ca presiunea să varieze cu 1mb.
Plecand de la formula barometrică a lui Babinet (utilizată în meteorologie pentru calculul
diferenţei de nivel dintre două staţiuni meteorologice, reducerea presiunii măsurate intr-un
anumit punct în presiunea măsurată la nivelul mării şi implicit calculul treptei barice)
8000
h= • 2( po − p1) (1 + αt )
po + p1 ,
29
şi intrucât treapta barică reprezintă o distanţă pe verticală pentru care se înregistrează o

creştere sau o descreştere a presiunii de 1 mbar, in formula barometrică a lui Babinet vom avea
po − p1 =1 mbar, iar po + p1 este aproximativ 2p, deci p = ( po + p1 )/2, inlocuind obţinem
relaţia treptei barice:
8000
h= (1 + αt ) ,
p
unde : p = presiunea ;
α = coeficientul de dilatare al gazelor (0,04) ;
t = temperatura din momentul respectiv ;
8000 = constantă convenţională
Treapta barică se mai defineste şi grosimea unui strat de aer din atmosfera, ce este
caracterizat printr-o diferenta de presiune de 1 milibar intre suprafata sa inferioara si cea
superioara.
3.1.4 Variaţiile periodice
Variaţiile zilnice
Se caracterizează prin două minime şi două maxime. Pentru zona ecuatorială şi tropicală,
minimele se produc la ora 400 şi la 1600 iar maximele la 1000 şi la 2200.
Amplitudinea zilnică este de 3 mb.
Variaţia zilnică a presiunii atmosferice are un caracter mai bine reliefat faţă de celelalte
elemente meteorologice. Această variaţie a presiunii prezintă variaţii simple sub formă de unde,
cu perioade diferite (de 24, 12, 8 şi 6 ore), dintre acestea fiind reprezentată mai clar unda de 12
ore (semiundă). Gama variaţiilor zilnice ale presiunii aerului este scoasă în evidenţă de valorile
medii ale acestor oscilaţii. În afara de acestea, existenţa variaţiilor mai este legată şi de mişcarea
de revoluţie a Lunii. Variaţia zilnică a presiunii este influenţată de latitudine, astfel, în regiunile
tropicale şi ecuatoriale prezintă două maxime (între 9-10 şi 21-22) şi două minime (între orele 3-
4 şi 15-16), cu amplitudinea oscilând între 2,5 şi 3 torri. Pe măsura creşterii latitudinii,
amplitudinea variaţiilor în timp de 12 ore (semidiurne) ale presiunii se micşorează treptat,
ajungând de ordinul zecimilor de torri. În ţara noastră, variaţia zilnică a presiunii este
caracterizată prin amplitudini care nu depăşesc 2-3 torri. Variaţiile periodice ale presiunii în
regiunea latitudinilor mijlocii atenuate de variaţiile neperiodice ale presiunii.
Variaţiile zilnice ale presiunii se datoresc deformărilor elastice aerului atmosferic, sub influenţa
variaţiilor de temperatură şi sunt tensificate prin fenomenul de rezonanţă
Maree barometrică – tipul de variaţie caracteristică zonelor tropicale. Este un element foarte
important în navigaţie deoarece este un semn al apropierii unui ciclon tropical, în momentul
abaterii de la ora la care trebuie să se producă variaţia.
La latitudini temperate şi polare producerea maximelor şi minimelor este dereglată de
condiţiile locale şi schimbările neprevăzute de vreme (0,3 mb la latitudini polare şi 0,7 mb la
latitudini temperate).
30
De asemenea mai influenţează şi anotimpurile : nu se mai păstrează intervalul de 12 h.
Variaţiile anuale
Variaţia anuală a presiunii atmosferice este determinată de latitudinea geografică, de

influenţa anotimpurilor asupra repartiţiei presiunii pe suprafaţa Pământului, precum şi de natura
scoarţei terestre (regiunile de uscat şi întinderile mari de apă). Astfel, în zonele latitudinilor
tropicale şi ecuatoriale, unde influenţa anotimpurilor este mică, variaţiile anuale ale presiunii
sunt neînsemnate
Se caracterizează printr-un maxim şi un minim în funcţie (şi diferit de la producere) de
caracteristica suprafeţei terestre, uscat-ocean.
În zonele litorale mai poate apărea o maximă la sfârşitul toamnei atunci când apa este încă
rece, şi o minimă la sfârşitul primăverii.
Se disting trei tipuri de variaţii anuale ale presiunii atmosferice după natura suprafetei
terestre:
- Tipul continental
- Tipul oceanic
- Tipul polar sau arctic
1. Tipul continental este caracteristic regiunilor de uscat de la latitudinile mijlocii şi mari şi se

observă în interiorul continentelor, şi mai ales al celui asiatic. Amplitudinea variaţiilor de
presiune scade din interiorul uscatului către ocean şi mări. (Astfel, în regiunile polare şi
subpolare amplitudinea anuală a variaţiilor de presiune atinge 25 mbar, în regiunile temperate
continentale oscilează între 8 şi 12 mbar, iar în regiunile oceanice de la latitudinile temperate nu
depăşesc câţiva milibari.) În condiţiile de continent, presiunile ridicate se datoresc răcirilor
accentuate ale scoarţei terestre în timpul iernii, când se produc maxime de presiune, iar vara, din
cauza încălzirii suprafeţei terestre, se produc valorile minime ale presiunii.
2. Tipul oceanic este caracteristic oceanelor şi se observă, la staţiile de litoral şi pe insulele din
interiorul întinderilor mari de apă. Variaţia anuală a presiunii prezintă un maxim de presiune vara
şi un minim toamna, târziu. Uneori, mai apare un al doilea maxim, iarna, şi un al doilea minim,
primăvara. Amplitudinea variaţiei anuale la acest tip este mai mică şi abia atinge 3-4 mbar.
3. Tipurile intermediare (polar şi subpolar) se produc regiuni ale globului terestru, cum sunt
regiunile Oceanului Îngheţat de Nord, unde, în variaţia anuală a presiunii, se produc două valori
maxime: una în lunile aprilie-mai şi alta în luna noiembrie; cele două valori minime se produc în
luna ianuarie şi în luna iulie. În general, variaţia anuală a presiunii atmosferice se schimbă cu
înălţimea, amplitudinea variaţiilor de presiune crescând cu înălţimea.
vara iarna
uscat p. minimă p. maximă
ocean p. maximă p. minimă
Valorile amplitudinii anuale cele mai mari sunt în zona subpolară (20 mb).
31
Variaţia presiunii la suprafaţa pământului se materializează pe hartă cu ajutorul izobarelor.

Aceste izobare se trasează prin interpolare din 4 în 4 mb, din 5 în 5 mb sau din 10 în 10 mb.
3.1.5 Variaţiile neperiodice
Se mai numesc şi perturbaţii şi reprezintă categoria cea mai insemnată a modificărilor de

presiune.Au drept cauză modificările zilnice ale bilanţului radiativ-caloric inregistrat pe diferite
suprafete ale scoarţei terestre combinate cu incălzirea inegală a straturilor inferioare ale maselor
de aer din troposferă.
Insemnatatea acestei categorii devariatii rezultă din amploarea lor (până la maxim 166 mbari)
cat şi din multitudinea de fenomene meteorologice care le generează, determinând schimbarea
caracteristicilor vremii.
Estimarea sensului in care va interveni modificarea de presiune (creştere sau scădere),
precum şi a valoarii pe care o vaatinge această modificare intr-o anumită perioadă de timp este
denumită tendinţă barică.
Această estimare, ce se transmite indeosebi de staţii meteorologice de coastă, are o
insemnătate deosebită pentru navele ce staţionează la ancoră sau cele ce se indreaptă spre zone
cu funduri mici sau curenţi puternici.
3.2 Definirea izobarelor. Reprezentarea câmpului baric. Forme principale de relief

baric. Gradientul baric. Tendinţa barică.
3.2.1 Definirea izobarelor. Reprezentarea câmpului baric
Imaginea globală a distribuţiei presiunilor intr-o anumită zonă şi la un anumit moment,

permite realizarea unor hărţi in care valorile identice de presiune in diferite puncte ale regiunii
reprezentate pe hartă, sunt unite prin linii continue, denumite linii izobare.
Izobarele sunt linii curbe închise care închid în interior un centru de maximă presiune sau de
minimă presiune.
Configuratia distribuţiei presiunilor realizată cu ajutorul liniilor izobare pe o hartă sinoptică
este denumită câmp baric, formă barică sau relief baric ( intrucât izobarele au un aspect
oarecum similar cu curbele de nivel utilizate in topografie), campul baric reprezentând astfel,
campul distributiei presiunii atmosferice in plan orizontal
Relieful baric se obtine prin trasarea izobarelor pe o harta meteorologica. Presiunea

atmosferica este redusa la suprafata marii si apoi este transpusa pe harta sinoptica, iar izobarele
se traseaza din 4 in 4 mb, pentru anumite ore.
Relieful baric cuprinde perturbatii:
- principale;
- secundare (derivate).
Perturbatiile principale ale reliefului baric sunt:
- maximul barometric H sau anticiclonul;
- minimul barometric L sau ciclonul, depresiunea barica.
32
Centrii de maximă presiune se numesc anticicloni (M, B, H) marcându-se pe hartă cu albastru,

iar centrii de minimă presiune se numesc depresiuni (D, H, L), ( ciclon – este o denumire
improprie).
Trasarea şi marcarea centrilor barici pe o hartă meteorologică reprezintă relieful baric al
respectivei suprafeţe.
3.2.2 Forme principale de relief baric. Gradientul baric. Tendinţa barică
Anticiclonii
Anticiclonii reprezintă o zonă de presiune înaltă în care valorile izobarelor cresc de la

periferie spre centru iar gradientul baric orizontal este orientat de la centru spre periferie.
Prin gradient baric orizontal (γb) se înţelege diferenţa de presiune dintre două puncte, fiind
orientat întotdeauna perpendicular pe izobare de la presiunea mare la presiunea mică şi exprimă
valoarea descreşterii presiunii pe unitatea de distanţă.
Prin gradient baric vertical (γv) se înţelege diferenţa de presiune dintre două puncte situate in
plan vertical şi exprimă valoarea descreşterii presiunii pe unitatea de inăţime (
γb
M
1040
1035 M
1030
Mişcarea aerului în anticiclon este descendentă pe verticală, divergentă pe orizontală, în

sensul acelor de ceasornic în emisfera nordică – vezi fig. 3.1; 3.3.
Presiunea în anticiclon variază între 1015 şi 1050 mb.
1 ∆p
γb =− ⋅
ρ ∆n
Semnul (–) ne arată sensul scăderii.

ρ – densitatea aerului
∆p – diferenţa de presiune dintre două puncte
∆n – distanţa dintre cele două puncte
Anticiclonii ocupă suprafeţe de mii de km2, se deplasează cu viteză mică (max. 30 km/h),
adică durata lor de acţiune este foarte mare (poate dura până la 4 luni).
Vremea în anticiclon este o vreme frumoasă, mai răcoroasă vara şi rece iarna, fără
precipitaţii, singurul fenomen întâlnit fiind ceaţa. Mişcarea descendentă a aerului provoacă
această vreme frumoasă. Anticicloanele pot fi clasificate in reci şi calde , fiecare din aceste
categorii putand fi permanente sau temporare.Se definesc ca anticicloane reci, formaţiunile
33
barice caracterizate prin presiuni inalte ce iau naştere in regiuni sau anotimpuri reci ale globului,
deasupra intinderilor mari de uscat
Cel mai puternic anticiclon este anticiclonul siberian – 1050 mb în interior.
Se definesc ca anticicloane calde, formaţiunile barice caracterizate prin presiuni inalte ce iau
naştere deasupra uscatului sau a mării , in condiţiile anotimpurilor calde sau a zonelor
caracterizate prin temperaturi medii inalte.
La periferia anticiclonului, în partea anterioară sau posterioară, sub efectul aerului mai cald
din jur, pot să se formeze nori şi să cadă precipitaţii.
Fig 3.1 Mişcarea aerului într-un ciclon, respectiv anticiclon în emisfera nordică
Depresiunile (ciclonii)
Depresiunile sunt zone de minimă presiune, valorile fiind cuprinse între 960÷1013 mb.
Valorile izobarelor scad de la periferie spre centru, iar gradientul baric orizontal este orientat
de la periferie spre centru.
Figura 3.2 Harta sinoptică la nivelul Europei cu prezentarea elementelor principale ale reliefului baric
34
Mişcarea aerului pe verticală este ascendentă, pe orizontală este convergentă în sens invers
acelor de ceasornic în emisfera nordică (vezi fig. 3.1; 3.3)
Izobarele sunt mai dese în cazul depresiunilor, ceea ce duce la apariţia vânturilor mai
puternice.
Fig.3.3 Miscarea aerului pe orizontală intr-o depresiune (ciclon), reespectiv anticiclon in cele două emisfere
Depresiunile ocupă suprafeţe de aproximativ 1000 km2, se pot deplasa cu viteze de până la
120 km/h, şi au o durată de acţiune redusă – 3÷7 zile.
Condiţiile de vreme sunt determinate de mişcarea ascendentă a aerului cald şi umed; se
formează nori şi cad precipitaţii. În partea anterioară a unei depresiuni sunt precipitaţii obişnuite,
corespunzătoare frontului cald. În partea posterioară a depresiunii cad averse corespunzătoare
frontului rece.
Partea centrală a depresiunii este zona sectorului cald în care cerul poate fi senin, sau la
latitudini mai mici pot apare nori ce dau burniţă.
Depresiunile se împart în două grupe după locul de formare :
¾ extratropicale – de la latitudinea de 40˚ în sus până la 60˚÷70˚ ;
¾ tropicale – între latitudinile de 5˚÷30˚.
Depresiunile extratropicale pot fi frontale şi nefrontale.

Depresiunile frontale prezintă fronturi atmosferice anterioare şi posterioare.
Depresiunile nefrontale se formează prin încălzirea bruscă a unei zone faţă de zonele din jur
(de exemplu iarna pe Marea Neagră).
35
3.2.3 Răspândirea presiunilor la suprafaţa Pământului
Pe latitudini valorile presiunilor diferă de la Ecuator la Poli. De-a lungul Ecuatorului se

formează un brâu de depresiuni (zona calmelor ecuatoriale – circulaţia aerului se desfăşoară
numai pe verticală). De-a lungul latitudinii de 35˚ se formează un brâu de anticicloni. La
latitudinea de 50˚÷60˚ din nou un brâu de depresiuni iar la Poli un brâu de anticicloni.
Cea mai ridicată valoare de presiune înregistrată pe glob este egală cu 1083,8 mb, valoare
înregistrată la Agata – la 15 km distanţă de Oimeakon.
Cea mai scăzute valori de presiune înregistrată sunt in jurul valorii de 900 mb, înregistrandu-
se la Murato (Japonia) în timpul unui taifun, uragane din Oceanul Atlantic –vezi Katrina ,etc
Principalii centri barici care se formează la suprafaţa Pământului în emisfera nordică îşi
schimbă poziţia de la un anotimp la altul datorită raportului aproape egal dintre suprafaţa ocupată
de uscat şi cea ocupată de ocean (vezi figura 3.4)
În emisfera sudică centrii barici îşi păstrează aceeaşi poziţie în tot timpul anului.
Emisfera nordică
¾ vara
- anticiclonul azorelor (1025 mb) – are influenţe până în S-E Europei şi S-E Statelor Unite. La
pătrunderea pe continent determină averse de ploaie cu descărcări electrice. În interiorul
continentului determină o vreme foarte caldă şi secetoasă ;
- anticiclonul hawaian (1022 mb) – este perechea primului. Produce ploi pe coastele de vest
ale Statelor Unite, Canada ;
- pe continent un brâu de depresiuni (900÷995 mb) – din nordul Africii până în Pakistan.
Determină o vreme caldă pentru sudul Europei şi un aer foarte încărcat cu pulberi. În Asia
prezenţa acestor depresiuni se caracterizează prin ploile musonice.
¾ iarna
- anticiclonul siberian (1050 mb) – pe uscat. Produce o vreme frumoasă şi foarte rece;
acţionează iarna;
- anticiclonul canadian (1025 mb) – determină o vreme frumoasă şi răcoroasă;
- depresiunea islandeză (985÷995 mb) – în Atlantic; determină o vreme foarte închisă şi
ploioasă;
- depresiunea aleutinelor (1000 mb) – în Pacific; are influenţe pe coastele de vest ale Americii
de Nord; plouă şi iarna şi vara.
Emisfera sudică
- depresiunea sud-africană (1000÷1005 mb);
- depresiunea nord-australiană (1000÷1005 mb);
- anticiclonul sud-atlantic – Insula Sf.Elena;
- anticiclonul indian – Insula Sf.Mauriciu;
- anticiclonul pacific – Insula Paştelui.
Toţi trei anticicloni au valori ale presiunii de 1020 mb şi îşi păstrează zona lor de acţiune în
tot timpul anului.
36
Fig 3.4 Pozitionarea principalilor centri barici pe suprafata terestră pe timpul iernii
3.3.Forme secundare de relief baric: talvegul depresionar, dorsala anticiclonică, şaua

barică, culoarul depresionar, galeria depresionară, mlaştina barometrică. Definiţii,
caracteristici, forme de reprezentare grafică pe hărţile meteorologice
Formele barice secundare inrudite cu anticiclonul sunt:

– dorsala;
– sa barica:
Dorsala anticiclonica (fig 3.5) este o prelungire a unui anticiclon intre doua depresiuni si se
prezinta astfel:
– izobarele sunt in forma de “U” ;
– vantul este moderat ca urmare a izobarelor mai distantate;
– vreme buna.
37
Fig 3.5 Dorsala anticiclonică
Saua barica (fig. 3.6) este o formatiune barica instabila ce ia nastere intre doua depresiuni si doi
anticicloni asezati in cruce si cedeaza locul rapid unei depresiuni, caracterizata prin:
– gradientii barici au valori mici;
– vantul este slab si variabil;
– umiditatea relativa este ridicata;
– se produc descarcari electrice;
– ceata, foarte frecvent.
Fig 3.6 Şaua barică
38
Forme barice inrudite cu depresiunea barica

Formele barice inrudite cu depresiunea barica sunt:
- talvegul;
- culoarul depresionar;
- galeria depresionara.
Talvegul depresionar (fig 3.7)

Talvegul depresionar apare intre doua anticicloane, avand „forme alungite”, delimitate adeseori
prin izobare drepte şi paralele.Poate fi:
- frontal, cand are asociat un front cald si izobarele sunt in forma de “V” cu varful pe front,
vremea imbunatatindu-se la trecerea frontului;
- nefrontal, cu izobarele in forma de “U” aparand cel mai adesea in aerul rece din spatele unei
depresiuni; cand distantele la depresiune si anticiclon sunt mari, izobarele sunt paralele si vremea
buna alterneaza cu cea instabila.
Fig 3.7 Talvegul depresionar
Culoarul depresionar este o zona de joasa presiune marginita de ambele parti de izobare cu
valori mai ridicate. El se poate intinde pe mii de kilometri, este mult mai larg decat talvegul si
leaga, de obicei, doua depresiuni atmosferice.
Galeria depresionara este o forma neregulata de presiune atmosferica joasa care serpuieste si
este marginita de valori ridicate de presiune atmosferica.
39
Cap. IV: VÂNTUL

4.1 Noţiuni generale despre vânt: definirea şi elementele vântului, direcţia şi viteza
vântului. Forţe generatoare şi modificatoare. Efectul forţei Coriolis şi a forţei de gradient.
4.2 Scara Beaufort a forţei vântului. Efectele vântului asupra stării mării. Legea Buys
Ballot
4.3 Măsurarea şi determinarea elementelor vântului la bordul navelor. Vântul aparent,

vântul navei, vântul real. Deriva de vânt şi efectul acesteia asupra navigaţiei. Ţinerea
navigaţiei în condiţii de vânt puternic
4.1. Noţiuni generale despre vânt: definirea şi elementele vântului, direcţia şi viteza
vântului. Forţe generatoare şi modificatoare. Efectul forţei Coriolis şi a forţei de gradient
Dacă valorile termice şi de presiune ar fi repartizate uniform pe suprafaţa terestră, deplasarea

aerului nu ar mai avea loc. Inegala repartiţie a presiunii în sens orizontal se datorează acţiunii
combinate a unor cauze de ordin termic şi dinamic şi, determină o mişcare numită vânt.
Diferenţele de temperatură ale aerului creează densităţi diferite, ceea ce atrage după sine
diferenţe de presiune – maxime si minime barometric
. Această repartiţie a centrilor de presiune se face şi pe orizontală şi pe verticală, creându-se
un circuit care are rolul de a omogeniza din punct de vedere baric atmosfera.
Deplasarea aerului dintr-o zonă cu presiune ridicată spre o zonă cu presiune coborâtă se
numeşte vânt.(fig.4.1)
Atunci când aerul se deplasează în sisteme unitare, poartă denumirea de curenţi atmosferici.
D (–)
M
(+)
Fig 4.1 Deplasarea aerului dint zonele cu presiune ridicată spre zonele cu presiune coborâtă
40
Principala cauză a formării vânturilor este diferenţa de temperatură şi presiune dintre două
zone, mai exact direcţia şi mărimea gradientului baric orizontal (scăderea presiunii pe unitatea de
suprafaţă fiind orientată perpendicular pe izobare de la presiunea mare la presiunea mică).
1000
1005
D
5
Vw(Nd) = γ* 30* 24 10 γb = = 0,5 unde 5- ∆p (mbar)
10
10 - dist in Mm
Fig 4.2 Reprezentarea gradientului baric şi determinarea valorică a acestuia pentru hărţile marine
Valoarea gradientului baric indică viteza vântului pentru că la izobarele dese diferenţa de
presiune pe aceeaşi unitate de suprafaţă este foarte mare
Vântul se caracterizează prin două elemente : direcţia şi viteza.
Direcţia
Direcţia vântului reprezintă sensul din care bate vântul într-un punct sau într-o regiune
oarecare. Ea se stabileşte în raport cu punctul cardinal dinspre care bate. În scopul indicării
direcţiei vântului, se utilizează roza vânturilor cu cele patru puncte cardinale şi cu cele patru sau
douăsprezece direcţii intercardinale.
Deoarece acest mod de notare nu este foarte precis în transporturile maritime se foloseşte
azimutul vântului, adică unghiul pe care îl face vectorul vânt cu direcţia nordului geografic.
Direcţia vântului reprezintă astfel unghiul format între direcţia nordului geografic şi vectorul
vânt.Acesta se exprimă în grade sexagesimale de la 0° la 360°, în sensul deplasării acelor de
ceasornic. Astfel, nordul corespunde la 360°, estul la 90°, sudul la 180° iar vestul la 270°.
Celelalte direcţii au valori intermediare (vezi tabelul nr. 4.1)
Tabelul nr. 4.1

Direcţia vântului Notarea Grade azimutale Cifra de cod
Calm - - 00
Nord-nord-est NNE 22,5 02
Nord-est NE 45 05
Est –nord-est ENE 67,5 07
41
Est E 90 09
Est-sud-est ESE 112,5 11
Sud –est SE 135 14
Sud –sud-est SSE 157,5 16
Sud S 180 18
Sud –sud-vest SSV 202,5 20
Sud vest SV 225 23
Vest –sud-vest VSV 247,5 25
Vest V 270 27
Vest –nord-vest VNV 292,5 29
Nord –vest NV 315 32
Nord –nord-vest NNV 337,5 34
Nord N 360 36
Variabil - - 99
Pentru a aprecia direcţia vântului, nu trebuie să ţinem seama de direcţia de deplasare a

norilor, deoarece direcţia curenţilor la înălţime diferă de cea la suprafaţa solului. În general se
consideră direcţia de deplasare a maselor de aer până la 100 m deasupra solului.
Pentru aprecierea acestuia ne putem ghida după direcţia in care flutură un steag sau în care se
deplasează fumul de la coşurile fabricilor sau clădirilor înalte
Direcţia este modificată de forţa de abatere (forţa Coriollis) generată de mişcarea de rotaţie
a Pământului care determină abaterea spre dreapta a corpurilor în mişcare în emisfera nordică şi
spre stânga în emisfera sudică.
A = 2 ⋅ ω ⋅ v ⋅ sin ϕ ω – viteza unghiulară a mişcării de rotaţie;

v – viteza vântului ;
φ – latitudinea.
Se consideră că abaterea pe ocean este între 40˚÷45˚ faţă de direcţia gradientului, iar pe uscat
de 20˚÷25˚.
42
Viteza
Viteza vântului este viteza de deplasare a masei de aer şi reprezintă distanţa parcursă de
aerul care se deplasează pe orizontală în unitatea de timp. Se poate exprima în m/s, km/h sau în
noduri.
1m/s = 3,6 km/h
1km/h = 0,278 m/s
În navigaţie, viteza vântului se exprimă şi în noduri : 1 nod = 1,852km/h.
Viteza este modificată de forţa de frecare – 135˚ faţă de viteza vântului.
Vântul de la altitudine are viteze mai mari datorită lipsei forţei de frecare (la 400÷500 m
altitudine dispare forţa de frecare).
Vântul de la altitudine care este paralel cu izobarele numai în zonele unde izobarele sunt
rectilinii se numeşte vânt geostrofic(fig.4.3) . Vântul are o viteză uniformă fiind cvasistaţionar.
D
G
Fig 4.3 Reprezentarea schematică a direcţiei vântului geostrofic
Vântul caracteristic izobarelor curbilinii se numeşte vânt geociclostrofic.

Vântul de la suprafaţa Pământului se numeşte vânt de gradient.
4.2 Scara Beaufort a forţei vântului. Efectele vântului asupra stării mării. Legea Buys
Ballot
4.2.1. Intensitatea vântului se referă la efectele pe care le produce deplasarea aerului, şi se

apreciază dupa scara Beaufort – Conform tabelului nr 4.1
Tabelul nr 4.1 Scara Beaufort pentru evaluarea vizuală a intensităţii vîntului (echivalentă
vitezei la inălţime de 10 m)
43
Efectele produse de vînt

Intensitatea Viteza Viteza
Denumirea
vîntului, vîntului, vîntului, asupra obiectelor de la la suprafaţa bazinelor
vîntului
grade m/s km/h suprafaţa terestră acvatice
Fumul se ridică vertical sau

0-0,2 0-1 aproape vertical, frunzele Suprafaţa netedă a apei –
0 Calm
(0) (0) arborilor şi pînza steagului sînt ca oglinda
nemişcate
0,3-1,5 1-5 Se mişcă unele frunze. Fumul

Vînt
1 se ridică înclinat spre direcţia Încreţire uşoară a apei
perceptibil (1) (3) vîntului
Simţim adierea vîntului pe

1,6-3,3 6-11 faţă. Frunzele foşnesc din cînd Apar valuri cu creste nu
2 Vînt uşor
(3) (8) în cînd. Pînza steagului se prea mari
mişcă uşor
Frunzele şi ramurele mici sînt

Crestele nu prea mari a
în mişcare continuă. Iarba şi
3,4-5,4 12-19 valurilor încep a se
grînele se mişcă cu
3 Vînt slab răsturna, iar spuma nu este
(5) (15) amplitudine mică. Pînza
de culoare albă dar este
steagului este în mişcare
lucioasă ca sticla
continuă
Vîntul pune în mişcare

ramurile mici ale arborilor, Sînt observate bine valuri
Vînt 5,5-7,9 20-28 ridică praful de pe pămînt. La mici, crestele unora din ele
4
moderat (7) (24) suprafaţa grînelor şi a ierbei se răstoarnă, formînd pe
înalte apar valuri. Pînza alocuri spumă albă
steagului se menţine întinsă
Se leagănă ramurile şi tulpinile

8,0-10,7 29-38 Valurile sînt mai
Vînt subţiri ale arborilor. Pînza
5 pronunţate, pretutindeni
semnificativ (9) (33) steagului mare se menţine
formează spumă
întinsă
Apar crestele valurilor

Se leagănă ramurile groase a
mari, vîrfurile lor
10,8-13,8 39-49 arborilor, freamătă pădurea.
Vînt spumante ocupă suprafeţe
6 Iarba înaltă şi grînele se
puternic (12) (44) mari, vîntul începe să rupă
apleacă spre pămînt. Vuiesc
spuma de pe crestele
conducătorii telegrafici
valurilor
44
Se leagănă tulpinile arborilor,

se îndoaie ramurile groase. Crestele conturează
Este nevoie de efort pentru a valurile mari formate de
Vînt foarte 13,9-17,1 50-61 înăinta contra vîntului. Se aude vînt, spuma ruptă de vînt
7
puternic (15) (55) şueratul vîntului în preagma de pe crestele valurilor se
construcţiilor şi a obiectelor întinde în dungi pe
staţionare (adăpostul coastele valurilor
psihrometric)
Se leagănă arborii mari, se rup

Dungile lungi de spumă,
ramurile subţiri şi crenguţele
17,2-20,7 62-74 rupte de vînt, acoperă
Vînt extrem uscate. Devine foarte greu a
8 coastele valurilor, pe
de puternic (19) (68) înainta contra vîntului. Lovirea
alocuri se contopesc cu
valurilor de ţărm se aude la
baza lor
distanţe enorme
Se semnalează afectări Spuma acoperă coastele

20,8-24,4 75-88 neînsemnate a construcţiilor. valurilor, iar suprafaţa lor
9 Furtună Se rup ramurile mari a devine albă, doar pe
(23) (81) arborilor. Se mişcă din loc alocuri se observă porţiuni
obiectele uşoare fără spumă
Suprafaţa apei este în

24,5-28,4 89-102 spumă. Aerul este
Furtună Se semnalează distrugeri. Unii
10 suprasăturat cu pulbere de
puternică (27) (95) arbori pot fi defrişaţi
apă şi stropi. Vizibilitatea
este redusă extrem
Suprafaţa apei este

103-117 Vîntul produce distrugeri
Furtună 28,5-32,6 acoperită cu un strat dens
11 considerabile, rupe tulpinele
violentă (31) (110) de spumă. Vizibilitatea
arborilor
este considerabil redusă
Se semnalează distrugeri
12 Uragan peste 33 peste 117 catastrofale. Arborii sînt La fel
defrişaţi
Notă: în paranteze se prezintă valorile rotunjite medii a vitezei vîntului.
45
4.2.2 Efectele vântului asupra stării mării. Legea Buys Ballot.
A fost necesar să se determine efectul presiunii pe care o exercită vântul asupra

apei şi a obstacolelor, îndeosebi asupra navelor. Din cercetările şi măsurătorile efectuate
s-a constatat că atunci când vântul bate cu 1 m/s, presiunea exercitată asupra navei este
de 0.125 kg/m2. La viteza de :
- 4 m/s presiunea este de 2 kg/m2 ;
- la 10 m/s este de 12.5 kg/m2 ;
- la 20 m/s de 50 kg/m2 ;
- la 40 m/s este de 200 kg/m2.
Experimental s-a demonstrat ca presiunea vantului pe o suprafaţă s, se poate scrie:
unde :
k = coeficient cu valoarea de 0,125- 0,130 kg, presiunea exercitată un de vant cu
viteza de 1 m/s pe o suprafată de 1m2;
S = suprafaţa pe care se exercită presiunea p;
v = viteza vântului exprimată în m/s/m
i = unghiul incidenţei vântului cu suprafaţa
Valorile presiunii mentionate anterior pun in evidenţă uriasa energie pe care

vanturile o transferă mării determinand formarea valurilor, cat şi presiunile foarte
ridicate pe care le pot exercita asupra operei moarte şi suprastructurilor navei, mai ales in
condiţile unei furtuni ciclonice, cand eroarile de manevra pot produce rasturnarea navei
prin pierderea stabilităţii tranversalela inclinări dinamice foarte mari.
Legea Buys Ballot
Direcţia vantului ne permite să stabilim şi direcţiile in care se află centrele de presiune,

in raport cu observatorul , conform legii lui Buys Ballot
Astfel, un observator din emisfera nordică, orientat cu faţa in direcţia diN care
suflă vantul, va avea centru de joasă presiune spre dreapta sa şi puţin inapoi , iar centrul
de inaltă presiune spre stanga sa şi puţin inainte.
În emisfera sudică, un observator orientat cu fata in vant, va avea centrul de
joasă presiune situat in stanga sa şi puţin inapoi, iar centrul de înaltă presiune spre
dreapta sa şi puţin inainte
46
4.2.3 Scara Beaufort a forţei vântului cu efecte directe asupra mării

conform literaturii de specialitate
47
4.3 Măsurarea şi determinarea elementelor vântului la bordul navelor. Vântul aparent,

vântul navei, vântul real. Deriva de vânt şi efectul acesteia asupra navigaţiei. Ţinerea
navigaţiei în condiţii de vânt puternic
4.3.1 Măsurarea şi determinarea elementelor vântului la bordul navelor
La bordul navelor , viteza vantului se măsoară cu ajutorul anemometrului, sau se

apreciază după gradul de agitatie al mării.Indicaţiile anemometrului pot fi luate in calcul ca
valori reale ale vantului atunci cand nava se află la chei sau la ancoră (vant real).Atunci cand
nava se află in mers, vom masura un vant aparent, deci o rezultantă a acţiunii vantului real şi
vantului navei ( reprezentat printr-un vector egal şi de sens contrar cu viteza navei –conform fig.
4.4 ), conform relatiei:
Direcţia şi viteza vantului real (Vr – reprezintă deplasarea reală a masei de aer şi se poate
măsura cand nava este staţionară) se determină printr-o construcţie grafică a triunghiului
vitezelor, avand doi vectori cunoscuţi:
Va- vantul aparent a caror elemente se masoara la bordul navei şi care este rezultanta vantului
real şi a vantului navei;
Vn – vantul navei reprezentat printr-un vector egal şi de sens contrar cu vectorul definit de
mişcarea navei şi este vantul determinat de rezistenţa opusă de masa de aer , prin care nava se
deplasează
Dn
O1
Fig 4.4 Reprezentarea grafică a rezultantei acţiunii vantului real şi vantului navei
Ofiţerul de cart inscrie în jurnalul de bord de la bordul navei pe timpul cartului său
direcţia şi viteza vantului real.
În practică, pentru determinarea rapidă a vitezei vantului real in funcţie de viteza navei şi
de viteza vantului aparent se folosesc tabele, diagrame şi planşeta de vant.
Diagrama folosită pentru determinarea direcţiei şi vitezei vantului real, cunoscand

direcţia şi viteza vantului aparent .Vezi şi planseta de vant- conform seminarului. Pe diagramă,
componentele şi rezultanta au direcţii opuse faţă de cele reale.
În cazul unei hărţi meteorologice pe care avem notate valorile de presiune , viteza reală
a vantului geostrofic poate fi calculată cu ajutorul formulelor:
Vg=4,8G/sin sau Vg=G sin /2ρω,
48
unde:
Vg-viteza vantului geostrofic
G-gradientul baric orizontal;
ρ-densitatea aerului
ω-viteza unghiulară de rotatie a Pămantului;
-latitudinea locului;
Plecand de la determinarea vantului geostrofic şi cunoscandu-se că forţa de frecare
determină o reducere a vitezei acestuia cu aproximativ 1/3 deasupra mării şi abateri de 60-70
grade faţă de direstia gradientului baric orizontal, se poate determina cu destulă exactitate
directia şi viteza vantului real.
Pentru determinarea rapidă a vitezei probabile a vantului geostrofic si a forţei acestuia in
scara Beaufort deasupra mării , la bordul navelor se utilizează diferite scări in care se intră cu
distanţele măsurate intre izobare raportate la latitudinea locului.
4.3.2 Deriva de vânt şi efectul acesteia asupra navigaţiei. Ţinerea navigaţiei în condiţii de
vânt puternic
Pe langa acţiunea nemijlocită a vantului, direcţia de deplasare a navei va fi influienţată

intr-o măsura apreciabilă şi de valuri. Valurile se formează astfel sub influienţa vantului pe baza
presiunii exercitată pe suprafaţa mării. Elementele valurilor depind de intensitatea vantului, de
intinderea zonei maritime in care acţionează vantul, de adancimea apei, de distanţa de la coasta
din vant si relieful ei, etc.
Acţiunea vantului si a valurilor asupra direcţiei de deplasare şi a vitezei navei, constituie
un fenomen complex, diferit de la navă la navă ( chiar si pentru aceaşi navă), in funcţie de starea
de incărcare ( pescaj şi asietă), precum si de alura faţă de vant şi val
La vantul şi valul din prova, se produce o reducere a vitezei navei.Pană la forta 4,

acţiunea vantului se consideră neinsemnată, la viteze mai mari acţiunea vantului si a valurilor
asupra vitezei navei creste considerabil .Nava devine mai instabilă, abaterile de la drum intr-un
bord sau altul (ambardee) se amplifică- pentru menţinerea navei pe drum se face uz de unghiurim
de carmă mărite.La un vant de forta 10, nava poate sa inregisterze o pierdere de viteză intre 30-
80% in functie de marime, incarcare,forma,etc.
La vant şi val din pupa, avem deasemenea o variatie a vitezei navei. Până la o anumită
forţă a vantului, avem o oarecare creştere a vitezei navei; după depăşirea acestei limite, odată cu
creşterea valului avem o scădere a vitezei navei. Intalnim astfel, o creştere a instabilitaţii navei
şi la fel ca în cazul precedent pentru menţinerea navei pe drum se face uz de unghiurim de
carmă mărite.
In cazul vantului dintr-un bord sau altul, vantul acţionează asupra direcţiei de
deplasare cat şi a vitezei navei, in funcţie de forţă şi unghiul care-l face cu axul longitudinal al
navei.Considerand o navă in punctul A, fiind supusă sub acţiunea unui vant aproximativ din
travers babord, avand drumul sau prin apă egal < Na AL. Sub acţiunea vantului si a valurilor,
49
direcţia de deplasare devine AF.Astfel , cand pozitia navei ar fi trebuit să fie B , in condiţii de
calm , sub actiunea vantului si a valurilor pozitia este B, fiind deviata pe directia BB,.Dupa un
anumit interval de timp nava ocupă poziţia C, fiind deviata pe direcţia CC,.
Direcţia şi viteza reală a navei in raport cu fundul mării se numeşte drum deasupra
fundului, iar ca mărime unghiulară este unghiul format dintre direcţia Na şi direcţia de deplasare
a navei. Drumul deasupra fundului difera fata de drumul prin apă ( direcţia determinată de axa
longitudinală a navei) cu un unghi egal cu deriva de vant. Deriva de vant (α) –vezi figura 4.
reprezintă astfel unghiul format dintre axa longitudinală a navei şi direcţia determinată de drumul
deasupra fundului sub acţiunea vantului şi valurilor. Conform figurii, in cazul derivei de vant
nava executa o miscare de translaţie cu axa sa longitudinală decalată cu un unghi α – unghi de
derivă ,
Fig 4.5 Reprezentarea grafică a derivei de vant la navă sub acţiunea combinată a vantului şi a valurilor
Factorii care influienţează deriva:

- forţa vantului:
Deriva creste cu forţa vantului şi mărimea valurilor generate de vant
- direcţia vantului in raport cu axa longitudinală a navei;
Deriva maximă provocată la vant de travers şi scade pe masura ce unghiul dintre
directia vantului şi axa longitudinal a navei se reduce
- suprafaţa velică (suprafata expusă de corpul şi suprastructurile navei);
Deriva creşte cu suprafaţa velică
- viteza navei
Deriva variază invers proportional cu viteza;
- pescajul navei
Cu cat pescajul este mai mare, cu atat creste rezistenta laterală deci scade deriva;
.
Determinarea derivei de vant (α)
În practica navigaţiei, sunt utilizate trei procedee mai importante pentru
determinarea unghiului de derivă:
A) Prin apreciere;
50
Are la bază următoarele elemente:cunoasterea navei si a particularităţilor ei

constructive (forme, supraf velică,viteză, calitatea instalatiei de guvernare,
stabilitate la drum);cunoasterea condiţiilor in care se navigă (pescaj, asietă) şi
influienta in diferite aluri faţa de vant si val; forta şi directia vantului in raport
cu axa longitudinală a navei;calitatea timonierilor şi acurateţea guvernării
navei
B) Prin măsurarea unghiului dintre axa longitudinală şi siajul navei;
Unghiul de derivă(α) este reprezentat prin unghiul format intre axa
longitudinală privind spre pupa si siajul navei, unghiul putand fi masurat cu
ajutorul unei alidade montate la un cerc azimutal pe puntea de comandă ,
alidada orientandu-se paralel cu siajul navei (unghiul se citeşte ca relevment
pv Tbd sau Bd raportat la directia longitudinală a navei). Directia siajului este
materializată de saula lochului mechanic remorcat la pupa
C) Prin determinarea succesivă a pozitiei navei cu observaţii;
Conform figurii, consideram că nava pleacă din punctual A intr-un drum
compass corespunzător drumului adevărat, in condiţii de vant si valuri din
babord, iar după un interval se determină punctele observate B şi C.Prin
unirea punctelor A,B,C se determină drumul navei deasupra fundului şi
implicit unghiul de derivă
Asieta navei precum si dispunerea suprafetelor velice in axul longitudinal,

influienţează in mare măsura comportamentul navei pe vant si implicit stabilitatea ei la
drum astfel:
- nave cu asietă normală (pescaje şi pupa normale) sau cu o usoară apupare, şi o
repartizare longitudinală uniformă a suprastructurilor (cazul navelor cu trei castele), sunt
in general nave usor ardente ( nava ce are tendinta de a gira , de a ” intra in vant” atunci
cand se navigă cu carma “0”) sau echilibrate ( nava care-şi menţine drumul sau “alura
fata de vant” atunci cand se navigă cu carma “0”)
- navele aprovate ca si navele cu o suprafata velica excesivă la pupa “totul la pupa” sunt
nave ardente. Aceste nave au o tendinta evidenta de a intra in vant, menţinerea lor la
drum impunand o guvernare atenta si in general menţinerea unui unghi la carmă in
bordul “de sub vant”
- Navele apupate ca şi cele cu o suprafata velica excesivă la prova (mai rar intalnite) sunt
in general nave moi (nava moale –nava ce are tendinta de a gira sub vant , de a veni”sub
vant” ) cand se navigă cu carma “0”.
51
Cap. V: NORII ŞI PRECIPITAŢIILE ATMOSFERICE

5.1 Definirea norilor şi a nebulozităţii. Condiţii de formare a norilor. Microstructura
norilor. Înălţimea la care se formează norii.
5.2 Clasificarea norilor. Denumirea, caracteristicile şi recunoaşterea genurilor de nori.

Sisteme noroase.
5.3 Precipitaţiile atmosferice. Clasificarea precipitaţiilor atmosferice. Distribuţia

precipitaţiilor pe glob. Precipitaţii orizontale
5.1.1 Generalităţi – umiditatea atmosferică (vezi paragraful 2.3 )
Umiditatea atmosferică provine din evaporarea apelor mărilor, oceanelor, apelor de la uscat
şi din procesele de respiraţie ale oamenilor, animalelor şi plantelor.
În medie, pe un an de zile în zonele temperate şi polare se evaporă un strat de apă între 700 mm
iar la latitudini mici un strat de apă de aproximativ 1000 mm.
Umiditatea este reprezentată de două procese : evaporarea şi condensarea.

Evaporarea se produce în următoarele situaţii :
- existenţa maselor de apă;
- existenţa afluxului de căldură – determină energia necesară evaporării pentru că în acest
proces căldura se consumă iar suprafaţa evaporată se răceşte. Căldura folosită la
evaporare intră în stare latentă în vaporii de apă, fiind eliberată în timpul proceselor de
condensare;
- existenţa mişcărilor turbulente – vânt.
Într-un an, la suprafaţa uscatului se evaporă un strat de 41 cm de apă, iar la suprafaţa
oceanului 101 cm de apă (în emisfera nordică); în emisfera sudică se evaporă un strat de aproape
200 cm de apă.
Condensarea este procesul de transformare a apei în picături. Se poate realiza la 3 nivele:
- la nivelul solului ⇒ roua şi bruma;
- la mică înălţime deasupra Pământului ⇒ ceaţa şi pâcla;
- la înălţime ⇒ norii.
Condiţiile în care se poate produce condensarea sunt :
- saturaţia aerului;
- existenţa nucleelor de condensare
Nucleele de condensare pot fi cristale de sare masivă, pulberi minerale sau organice, picături
de apă existente.
Principalul produs al condensării îl reprezintă norii.
52
5.1.2 Definirea norilor şi a nebulozităţii.
Norii - sunt un amestec coloidal de picături de apă, amestec de picături şi cristale de gheaţă sau
cristale de gheaţă în stare de suspensie.
Precipitaţiile iau naştere atunci când picăturile ce formează norii ating diametrul de 0,1mm,
capabile astfel să scape de sub influenţa curenţilor ascendenţi. Creşterea dimensiunii particulelor
se face fie prin transformarea picăturilor existente în nuclee de condensare, fie pe baza sarcinilor
electrice ale picăturilor de apă.
Nebulozitatea
Nebulozitatea reprezintă gradul de acoperire al cerului cu nori. Nebulozitatea poate fi

exprimată în zecimi din bolta cerească sau în optimi din ea.
0 1/8 2/8 3/8 4/8 5/8 6/8 7/8 8/8 9
5/8 – reprezintă nebulozitatea medie pe glob;

1/8 – cea mai mică nebulozitate, înregistrată în Egipt;
7/8 – cea mai ridicată nebulozitate anuală, în M. Albă (Oc. Îngheţat);
9 – semnifică cer invizibil : noapte, ceaţă etc.
În registrul de observaţii meteorologice, nebulozitatea se înscrie sub formă de fracţie – la

numitor notându-se valoarea nebulozităţii totale, iar la numitor pe cea a nebulozităţii totale.
Noaptea, nebulozitatea se determină în raport cu aprecierea bolţii cereşti în care nu se văd
stelele, sau în cazul existenţei norilor Cirrus, acestea se văd foarte slab.
Unele dificultăţi în determinarea nebulozităţii apar în nopţile întunecoase, fără lună, când
există nori Cirrus sau Altostatus subţiri, prin care stelele dau o luminozitate slabă. În acest caz, se
va ţine seama de aspectul cerului şi forma norilor existenţi înaintea apariţiei întunericului.
5.1.3 Condiţii de formare a norilor. Microstructura norilor. Înălţimea la care se

formează norii.
Norii se formează când vaporii invizibili de apă din aer se condensează în picături de apă vizibile
sau în cristale de gheaţă. Acest fenomen se produce în trei modalităţi distincte.
1) Aerul este răcit sub punctul de saturaţie. Aceasta se întâmplã când aerul intrã în contact cu o
suprafaţã rece sau cu o suprafaţã care se răceşte prin iradiere, sau în cazul în care aerul este răcit
de expansiunea adiabatică, care este datorată creşterii în altitudine. Aceasta se poate întâmpla:
• de-a lungul fronturilor calde şi reci, aşa numita ridicare frontală;
53
• când aerul se ridicã în susul versantului unui munte şi se răceşte în timp ce se înalţă în
atmosferă (ridicare orografică);
• prin convecţia cauzată de încălzirea unei suprafeţe prin expunere la soare, numită
încălzire diurnă;
• atunci când aerul cald trece pe de-asupra unei suprafeţe mai reci cum ar fi o suprafaţã de
apã rece sau o platformă de eroziune, alpină sau nu.
2) Norii se pot forma atunci când se amestecă două mase de aer care sunt ambele sub punctul de
saturaţie. De exemplu respiraţia într-o zi rece, evaporarea apei Oceanului Arctic, etc.
3) Aerul rămâne la aceeaşi temperatură dar absoarbe mai mulţi vapori de apã, până când ajunge
la saturaţie.
Formarea unui nor cuprinde două stadii:
A – ascensiunea aerului umed nesaturat până la atingerea nivelului de condensare;

B – ascensiunea aerului umed saturat după atingerea nivelului de condensare.
A. În primul stadiu, pentru formarea unui nor, sunt necesare următoarele elemente:
- condiţii care să producă aerului umed nesaturat un impuls suficient de puternic,

încât să imprime forţa necesară ascensiunii până la niveluri cât mai înalte din
atmosferă;
- condiţii de stratificare ale atmosferei, care să favorizeze mişcarea ascendentă a
aerului umed nesaturat, începând de la nivelul atins, ca urmare a impulsului iniţial;
- aerul antrenat in mişcare ascendentă să fie suficient de umed, pentru că in timpul
ascensiunii, răcirea datorată descinderii să determine creşterea umezelii lui relative,
până se atinge starea de saturaţie.
B. Stadiul saturat, care începe de la nivelul de condensare, reprezintă procesele prin care
picăturile germen, formate iniţial prin condensare, cresc atât numeric cât si în mărime,
astfel încât ansamblul lor să dea aspectul vizibil al norilor; de asemenea, cuprinde şi
procesele prin care, în interiorul norilor, se produce creşterea particulelor de apă sau de
gheaţă până la dimensiunile de la care ele încep să cadă din nori si să stingă suprafaţa
terestră, constituind astfel precipitaţiile.
Apa dintr-un nor obişnuit poate avea o masă de câteva milioane de tone. În orice caz,
volumul unui nor este corespunzător de mare, iar densitatea vaporilor este de fapt destul de
scăzută încât curenţii de aer de desubtul şi din interiorul norului să fie capabili să susţină
picăturile suspendate în aer. De asemenea, condiţiile din interiorul unui nor nu sunt statice:
picăturile de apă se formează şi se evaporă în mod constant. O picatură de apă obişnuită are o
rază de 1 x 0.00001 m şi o viteză terminală de circa 1-2 cm/s. Aceasta oferă picăturilor de apă
destul timp să se reevapore când cad în aerul mai cald de sub nor.
Majoritatea picăturilor se formează când vaporii de apă se condensează în jurul unui nucleu de
condensare, o particulă minusculă de fum, praf, cenuşă sau sare. În condiţii de suprasaturare,
picăturile de apă se pot comporta ca nuclee de condensare.
54
Picăturile de apă care sunt destul de mari pentru a cădea pe pământ sunt produse în două
feluri. Cel mai important se presupune a fi Procesul Bergeron, descoperit de către Tor Bergeron,
care afirmă că picăturile de apă suprarăcite, împreună cu cristalele de gheaţă dintr-un nor,
interacţionează şi duc la creşterea rapidă a cristalelor de gheaţă, care precipită din nor şi se
topesc în timp ce cad. Acest proces are loc de obicei în nori ai căror vârfuri au temperaturi de
mai puţin de -15 °C. Al doilea proces important este acela de coliziune şi captare, care are loc în
nori cu vârfuri mai calde, în care coliziunea picăturilor de apã care se ridicã şi coboarã, produce
picãturi din ce în ce mai mari, care sunt în final destul de grele pentru a cădea pe pământ sub
formă de ploaie. În timp ce o picătură cade printre alte picături mai mici care o înconjoară, ea
produce o “trezire” care atrage câteva dintre picăturile cele mici în coliziuni, ajutând astfel la
rãspândirea procesului. Aceastã metodă de producere a picăturilor de ploaie reprezintă
mecanismul primar în norii stratiformi joşi, şi în micii nori de tip Cumulus
La un nor, dezvoltarea verticală şi structura microfizică depind de trei nivele

caracteristice:
1. Nivelul de condensare corespunde în general nivelului bazei norului, unde
temperatura aerului este egală cu temperatura punctului de rouă (τ). Poziţia
nivelului de condensare se poate aproxima cu ajutorul formulei:
hC = 122 (t0 – τ0)
2. Nivelul izotermic de 0° C este situat deasupra nivelului de condensare în
situaţiile în care temperatura punctului de rouă este pozitivă şi sub nivelul de
condensare când temperatura punctului de rouă este negativă.
Sub acest nivel norii sunt alcătuiţi din picături de apă şi, în mod accidental,
cristale de zăpadă în curs de topire ( doar 1/1milion de picături îngheaţă). Peste
acest nivel predomină picături de apă suprarăcite ( până la temperaturi de -10° C)
iar peste această valoare din cristale de gheaţă până la - 40° C, nivel la care norii
sunt alcătuiţi numai din cristale de gheaţă.
3. Nivelul de convecţie reprezintă nivelul până la care ajung curenţii ascendenţi
de aer. Acesta corespunde părţii superioare a norilor.
3.nivel de convecţie
2. nivel de izotermie (0˚C)

NOR
1. nivel de condensare
55
5.2 Clasificarea norilor. Denumirea, caracteristicile şi recunoaşterea genurilor de

nori.Sisteme noroase.
5.2.1 Clasificarea norilor. Denumirea, caracteristicile şi recunoaşterea genurilor de

nori.
Criteriile care stau la baza diferitelor clasificări ale sistemelor noroase sunt structura lor
microfizică, forma, geneza şi înălţimea,
a) În funcţie de stuctura microfizică, norii se grupează in trei categorii:
- nori de apă, alcătuiţi din picături de apă, uneori amestecate cu picături suprarăcite;
- nori de gheaţă, alcătuiţi din cristale sau particule de gheaţă;
- nori mixti, alcătuiţi dintr-un amestec de picături de apă suprarăcită si particule de
gheaţă .
În categoria norilor de apă intră: Stratus, Stratocumulus dar si Altocumulus (în special
vara).
Ca nori de gheaţă se disting: Cirrus, Cirrostratus, Cirrocumulus (împreună cu picături de
apă), partea superioară a norilor Altostratus, Nimbostratus, Cumulonimbus. Iarna, norii
Altostatus sunt constituiţi în întregime din cristale de gheaţă.
Din categoria norilor mixti fac parte: Altostratus, Nimbostratus, Cumulonimbus si
Cumulus, in faza de trecere la Cumulonimbus.
b) După formă :
¾ nori filamentari ;
¾ nori stratiformi ;
¾ nori cumuliformi (sub forma de grămezi).
c) După geneză :
¾ nori de convecţie termică (majoritatea norilor) ;
¾ nori frontali (însoţesc fronturile atmosferice) ;
¾ nori de radiaţie (iau naştere noaptea, dispar repede).
d) După altitudinea la care se formează :

¾ nori inferiori (50÷2500 m) ;
¾ nori mijlocii (2500÷6000 m) ;
¾ nori superiori (6000÷8000 m) ;
¾ nori cu dezvoltare verticală (50, 100÷8000 m).
Grupa norilor superiori
Se formează de la 6000 la 8000 de metri altitudine. Sunt de culoare albă din cauza cristalelor
de gheaţă. Nu dau precipitaţii.
56
Cirrus (Ci) – nori cu formă de fibre (filamente). Prevestesc apariţia frontului atmosferic
cald şi apar cam cu 1000 km înaintea frontului. Nu reduc strălucirea Soarelui sau a Lunii. Mai
pot avea aspect de fulgi (Cirrus floccus) sau răsfiraţi ca ramurile unui copac (Cirrus radiatus).
Vremea se “strică” la apariţia lor. Semnele convenţionale sunt :
57
Cirrostratus (Cs) – nori sub formă stratificată, sub formă de pături, de benzi ( au forma unei
pânze uniforme si de culoarea albă). Nu dau precipitaţii. Prevestesc apariţia frontului atmosferic
cald. Suprapuşi peste Soare sau Lună dau fenomenul numit halou (un curcubeu circular).
58
(Haloul - este un fenomen optic ce se prezintă sub formă de cercuri concentrice

ce apar în jurul Soarelui sau al Lunii la trecere prin dreptul lor a norilor Cirrostratus,
alcătuiţi din cristale de gheaţă care determină refracţia şi reflexia parţială a razelor.
Distribuţia culorilor este inversă faţă de curcubeu: roşul este la interior şi violetul la exterior).
Cirrocumulus (Cc) – nori sub formă de grămadă, cu aspect de grămezi mici de culoare albă
în şiruri sau vălurele ca nisipul de pe plajă. Apar odată cu norii Cirrus dar dispar rapid. Nu dau
precipitaţii.
Grupa norilor mijlocii
59
Se formează de la 2500 la 6000 de metri altitudine. Au o culoare cenuşie deschisă. Sunt

formaţi din amestec de picături de apă şi cristale de gheaţă.
Altostratus (As) : semnul convenţional este

- sunt sub formă de pături sau de pânze suprapuse de culoare gri ;
- suprapuşi peste Soare sau Lună, aştrii se văd ca o pată luminoasă ;
- dau precipitaţii cu caracter general (ploi obişnuite) ;
- sunt nori frontali (în cadrul fronturilor atmosferice).
Altocumulus (Ac) : semne convenţionale

- sunt nori de culoare gri sub formă de grămezi;
- se înroşesc la apusul şi la răsăritul Soarelui;
- nu dau precipitaţii şi sunt formaţi din picături de apă (de aceea au ca fenomene optice
caracteristice coroana şi irizaţiile)
- prevestesc vremea bună sau în curs de îmbunătăţire;
60
- caracteristici zonei litorale sunt norii “altocumulus migdalatus” de un cenuşiu închis, ce

dau precipitaţii cu stropi mari.
Grupa norilor inferiori
Se formează de la 50 la 2000 de metri altitudine.

Nimbostratus (Ns) : semnul convenţional este
- sunt nori de ploaie, de culoare închisă, formaţi numai din picături de apă;
- au formă de voaluri suprapuse având baza destrămată deoarece dau precipitaţii întotdeauna
liniştite şi de lungă durată;
- sunt nori frontali.
Stratocumulus (Sc) : semne convenţionale ,

- sunt nori sub formă de grămezi stratificate;
- nu dau precipitaţii (foarte rar), sunt nori de vreme bună;
61
- apar mai ales seara şi dimineaţa.
Stratus (St) : semne convenţionale ,

- sunt norii cu cel mai jos plafon (100-400 m),;
- au o culoare cenuşie deschisă, seamănă cu ceaţa şi se mai numesc ceaţă înaltă;
- dau precipitaţii sub formă de burniţă şi fulgi de zăpadă foarte mici sau ace de gheaţă.
-
62
Norii cu dezvoltare verticală

Se formează de la 50 la 8000 de metri altitudine. Au baza de culoare închisă iar vârful de
culoare albă.
Cumulus (Cu) : semne convenţionale
- sunt nori groşi , de culoare alba, cu baza orizontală şi vârfurile în formă de cupolă;
- Formează umbre puternice pe sol şi au o evoluţie diurnă. Ei nu dau de obicei precipitaţii (
nori de vreme bună), cel mult acestea apar sub forma unor picături izolate de ploaie;
- Când au o dezvoltare intensă pe verticală norii Cumulus trec în Cumulonimbus.
63
Cumulonimbus (Cb) : semne convenţionale

- sunt nori de furtună, cu extindere mare pe verticală : au baza cam la 50÷100 m şi vârful la
8000 de metri;
- baza lor este întunecată (neagră), mijlocul cenuşiu iar sus sunt albi;
- generează averse de ploaie ce vara sunt însoţite de descărcări electrice;
- sunt însoţiţi şi de vânt puternic şi în rafale.
64
Determinarea instumentală a înălţimii bazei norilor se caracterizează printr-o

mare precizie, iar aparatele folosite sunt reprezentate de balonul-pilot şi de
ceilometru
5.2.2 Sisteme noroase
Complexitate proceselor din atmosferă face ca norii şi asocierile dintre aceştia să fie supuse
unor variaţii permanente.
Formele asemănătoare de nori pot fi deosebite după următoarele criterii:
- în cazul transformării lente a norilor Altostratus opacus in nori Nimbostratus,

aceştia din urmă au un plafon mai coborât şi o culoare mult mai deschisă; in cazul
existenţei norilor Nimbostatus nu se poate determina poziţia Soarelui sau a Lunii;
- în cazul transformării treptate a norilor Cirrostratus în nori Altostatus filoformi,
dispare treptat haloul şi umbrele obiectelor de pe sol;
- norii Stratus si Stratocumulus se deosebesc de norii Nimbostratus prin aceea că, cei
din urmă dau precipitaţii slabe sub formă de ploaie, ninsoare sau burniţă;
- norii Stratocumulus se deosebesc de norii Altocumulus prin înălţimea şi
dimensiunea elementelor ce compun norul ca : lespezi, benzi, valuri de nori (la
genul Stratocumulus aceste dimensiuni sunt mai mari);
- norii Cirrocumulus se deosebesc de norii Altocumulus prin lipsa nuanţelor cenuşii
pe elementele ce compun norii Cirrocumulus.
65
În rubrica “fenomene meteorologice” din registrul de observaţii, când nu există fenomene

ce trebuie înscrise, se fac referiri la nebulozitate: Cr.- creştere; Sc – scade; Ds-destrămare;
Comp- compactizare; Dz- dezvoltare.
În vederea identificării genului, speciei şi varietăţii de nori, dar şi a caracteristicilor

suplimentare a norilor- origine si a celor anexă se face apel şi la o serie de indici ajutători cum
sunt :culoarea şi luminanţa norilor; înălţimea şi stuctura acestora; norii-origine care implică
observarea permanentă a solului; meteorii cu care un nor este asociat.
5.3 Precipitaţiile atmosferice. Clasificarea precipitaţiilor atmosferice. Distribuţia

precipitaţiilor pe glob
5.3.1 Precipitaţiile atmosferice. Clasificarea precipitaţiilor atmosferice
Precipitaţiile iau naştere atunci când picăturile ce formează norii ating diametrul de 0,1mm,
capabile astfel să scape de sub influenţa curenţilor ascendenţi. Creşterea picăturilor se
realizează prin coalescenţă (coagulare) sau condensare ( inclusiv sublimare).
COALESCENŢA este creşterea prin unire a picăturilor de apă care se ciocnesc
din cauza mişcărilor turbulente, vitezelor de cădere diferite şi forţelor de atracţie dintre
particulele cu sarcini electrice diferite.
CONDENSAREA are loc în condiţii de suprasaturaţie a aerului din jurul particulelor.
Norul este un sistem coloidal stabil atunci când este alcătuit din particule de acelaşi
tip şi cu dimensiuni asemănătoare ca ordin de mărime. În acest caz creşterea este foarte
dificilă sau chiar imposibilă.Astfel, norii superiori de tip Cirrus, Cirrostratus şi
Cirrocumulus au o stabilitate atât de mare încât nu generează niciodată precipitaţii. La fel de
stabili sunt şi norii mijlocii de tip Altocumulus, formaţi de regulă din picături fine de apă,
omogene sub raportul dimensiunilor.Dintre norii inferiori, Stratocumulus şi Stratus au o
stabilitate apreciabilă, ei dând precipitaţii slabe numai în situaţiile de turbulenţă ce
favorizează coalescenţa particulelor
constitutive.
Când norii sunt formaţi din picături şi / sau cristale de gheaţă de dimensiuni
diferite, ei reprezintă sisteme coloidale instabile. Aceeaşi tensiune a vaporilor poate
asigura subsaturaţie pentru particulele mai mici ( care au o curbură mai mare) şi
suprasaturaţie pentru particulele mai mari ( care au o curbură mai mică). Cele mici se
evaporă asigurând creşterea celor mari. Creşterea lentă a picăturilor generează burniţe şi ploi
slabe ( cazul norilor Stratus şi Stratocumulus în condiţii de turbulenţă). Cea mai mare
instabilitate se înregistrează în norii cu mare dezvoltare pe verticală unde coexistă simultan toate
cele trei stări ale apei.
Totalitatea particulelor de apă în stare lichidă sau solidă care cad din nori izolaţi
sau din sisteme noroase şi ating suprafaţa terestră se numesc precipitaţii.
66
Clasificare
1. În funcţie de mărimea picăturilor şi viteza (intensitatea) de cădere :

¾ precipitaţii cu caracter general (ploi şi ninsori obişnuite, cu căderi uniforme şi continue);
Cad pe suprafeţe mari, din nori Nimbostratus şi Altostratus, sunt specifice frontului cald.
¾ averse (de ploaie, zăpadă, lapoviţă) – cu picături mari şi cu variaţii de intensitate şi de
viteză; cad din norii frontului rece, Cumulonimbus. Au durate mici, intensitate mare,
extinderi teritoriale reduse. Debutul si finalul lor este brusc. Sunt însoţite de fenomene
orajoase şi vijelii.
¾ burniţe – numai precipitaţii lichide cu picături foarte mici. Cad din norii Stratus şi
Stratocumulus dezvoltaţi în interiorul maselor de aer stabil.
2. După compoziţie :
¾ lichide – ploaia ( ), aversa de ploaie ( ) , burniţa ( ); etc
¾ solide – ninsoarea ( ), aversa de zăpadă ( ), acele de gheaţă ( ),

grindina ( )
¾ Mixte: lapoviţa( ), ploaia cu grindină, etc
Grindina se formează în condiţii de calm absolut. Ia naştere în cumulonimbus.
Ploaia – căderile de precipitaţii lichide pînă la suprafaţa solului sau a mării. Diametrul se
eşalonază intre 0,25mm-7mm. Dacă D > 7mm, rezistenţa aerului le fragmentează în picături cu
dimensiuni mai mici.Viteza picăturilor creste proporţional cu diametrul:
D=1mm/v=4,40m/s
D=5mm/v=8 m/s
în condiţiile unei atmosfere calme
Ploile abundente şi de durată sunt generate de norii-Nimbostratus, Altostratus, Cumulonimbus ,
Stratocumulus opacus,Altocumulus floccus, Altocumulus castellanus şi Cumulus congestus
Burniţa – căderile de precipitaţii lichide alcătuite din picături de apă cu dimensiuni cuprinse
intre 0,25-1 mm, determinand o viteză de cădere redusă (0,3-1 m/s).Este caracteristică maselor
de aer cald de origine oceanică, iar dintre norii ce favorizează căderea ei - Stratus, Nimbostratus
şi Stratocumulus opacus
Zăpada – precipitaţie solidă ce se formează în condiţiile unei sublimări lente a vaporilor de apă
din atmosferă la altitudinile unde temperatura atinge valori mai mici de 00C. Este alcătuită din
mici cristale de gheaţă (cristalizate in sistem hexagonal) , ce se asociază şi formează intotdeauna
unghiuri de 600sau 1200, dand naştere astfel fulgilor de zăpăda( cu dimensiuni de la cativa mm-
cativa cm).Căderea lor normala este denumită ninsoare, iar sub acţiunea vantului puternic poartă
denumirea de viscol. În condiţii normale, fulgii cad cu o viteză de aproximativ 1m/s. Norii care
produc zăpada: Nimbostratus, Altostratus, Stratocumulus opacus şi Cumulonimbus.
Lapoviţa- Căderile de precipitaţii în care fulgii de zăpadă sunt amestecaţi cu picăturile de
ploaie.Este specifică condiţiilor in care temperatura stratului de aer dintre nori şi suprafaţa
solului sau a mării este mai ridicată cu cateva grade peste punctul de ingheţ. Norii cu
specificitate pentru lapoviţă: Nimbostratus, Altostratus, Stratocumulus stratiformis opacus şi
Cumulonimbus
67
Grindina- Se formează prin îngheţarea picăturilor suprarăcite din partea mediană a norilor
Cumulonimbus pe granulele de măzăriche moale , incomplet îngheţate. Cade adesea în semestrul
cald al anului fiind însoţită de averse puternice de ploaie, oraje şi vijelii, la temperaturi
pozitive ale suprafeţei terestre. Are dimensiuni mari ( 5-50 mm şi chiar peste) cu nucleu mat
şi înveliş de gheaţă transparentă alternând cu gheaţă mată.
Măzărichea moale este reprezentată de grăunţe albe şi opace de gheaţă, cu forme sferice
şi conice, diametre cuprinse între 2 şi 5 mm. Sunt uşor deformabile prin strângerea între
degete . Cade din nori Cumulonimbus, la temperaturi în jur de 0°C.
Măzărichea tare este alcătuită din particule transparente sau translucide de gheaţă. Poate
fi măzărichea moale îmbrăcată în strat de gheaţă transparentă. Este umedă, cade din norii Cb,
toamna şi primăvara la temperaturi pozitive şi este însoţită de ploaie.
3. După geneză :
¾ ploi convective – sub formă de averse – generate de mişcările ascendente ale aerului cald
şi umed care urcă pînă la nivelul de condensare sau pînă la nivelul izotermei de 00C.. Se
formează la Ecuator în fiecare zi (14.00-16.00) şi la latitudini medii numai vara;
¾ ploi frontale – cele care însoţesc fronturile atmosferice. Sunt caracteristice depresiunilor
extratropicale;
¾ ploi musonice – caracteristice musonului de vară (SW). Cad timp de 6 luni şi în cantităţi
foarte mari;
¾ ploi ciclonice – cele care însoţesc ciclonii tropicali.
¾ ploi de relief sau orografice- cănd masele de aer cald şi umed sunt impinse de vant şi
intalnesc barierele muntoase, sunt nevoite să se ridice, racindu-se treptat pe măsură ce
ating inălţimi foarte mari- vaporii aflaţi in exces se condensează şi formează norii
orografici - ce dau naştere la precipăitaţii foarte abundente.Versantul „din vant” –este
versantul umed şi ploios, iar versantul „sub vant” este versantul secetos.
¾ Ploi artificiale- produse artificial, prin interventia omului
Ploaia mai poate fi clasificată i după volumul precipita iilor, astfel:
• Ploaie foarte fină, când rata precipita iilor este sub 0,25 mm / oră
• Ploaie fină, când rata precipita iilor este între 0,25 i 1 mm / oră
• Ploaie moderată, când rata precipita iilor este între 1 i 4 mm / oră
• Ploaie deasă, când rata precipita iilor este între 4 i 16 mm / oră
• Ploaie foarte deasă, când rata precipita iilor este între 16 i 50 mm / oră
Ploaie toren ială, când rata precipita iilor este mai mare de 50 mm / oră
Precipitaţiile lichide sau solide care cad intr-un anumit interval de timp ( in decursul unei
zile, al unei luni sau al unui an) se măsoara cu ajutorul unor aparate denumite pluviometre
(vezi seminar).In cazul in care le sunt dotate cu dispozitive de inregistrare , poarta denumirea
de pluviografe.
68
5.3.2 Distribuţia precipitaţiilor pe glob.
Anual, la suprafaţa globului cade o cantitate de precipitaţii de 1000 de litri/m2.

În zona Ecuatorului cad 1000÷2000 mm/an, dar în insulele Pacificului până la 600 mm/an
În zona tropicală cad sub 100 mm/an, în zona temperată cade o cantitate mai mare pe
coastele de vest ale continentelor (1200 mm/an) pe când în interiorul continentelor cad cam 250
mm/an.
În zona polară cad precipitaţii numai sub formă de zăpadă – 250 mm/an.
Polul ploilor s-a înregistrat la Cherrapundjii (India) – 12000 mm/an – 20.000. mm/an La noi
în ţară polul ploilor s-a înregistrat pe Vf. Omu – 2500 mm/an.
Polul secetei a fost înregistrat la sud de Tripoli (Libia) şi în Pustiul Morţii (California).
De la 35˚ latitudine sunt cunoscute şi precipitaţiile sub formă de zăpadă, excepţie făcând
vârfurile înzăpezite ale munţilor Kenia şi Kilimanjaro.
5.3.3 Precipitaţii orizontale
Caracteristici generale
Din cursurile anterioare, stim că la randul ei condensarea reprezintă procesul de trecere

a apei din stare gazoasă (vapori) în stare lichidă. Pentru ca vaporii de apă dintr-un volum de
aer să condenseze este necesar să se întrunească două condiţii: suprasaturaţia şi prezenţa
nucleelor de condensare.
Un volum de aer poate ajunge la saturaţie (e=E) , respectiv suprasaturaţie (e>E) cu
vapori de apă fie prin scăderea temperaturii aerului până la limita punctului de rouă (τ) sau
chiar sub această valoare, fie prin creşterea cantităţii de vapori de apă până când
tensiunea reală a vaporilor(e) depăşeşte tensiunea de saturaţie(E), fie prin simultaneitatea
celor două condiţii.
Creşterea saturaţiei pe seama creşterii cantităţii de vapori de apă este mai greu realizabilă
în natură datorită împrăştierii acestora prin difuzie, convecţie, advecţie şi turbulenţă.
Scăderea temperaturii aerului sub valoarea punctului de rouă atrage de la sine o creştere a
umezelii relative(r) la 100% sau chiar peste această valoare. Răcirea aerului poate fi
provocată de cauze multiple, care adesea acţionează conjugat. Acestea sunt: radiaţia,
advecţia, destinderea adiabatică şi amestecul a două mase de aer cu temperaturi diferite.
Răcirea radiativă este specifică nopţilor senine şi calme şi se realizează prin
pierderea căldurii prin emisie de radiaţii calorice. Ca urmare a acestui fenomen se
formează: roua, bruma, ceţurile radiative subţiri şi norii stratiformi.
Răcirea advectivă este rezultatul deplasării unor mase de aer rece peste regiuni
acoperite cu aer mai cald. Aceasta determină apariţia ceţurilor advective.
Răcirea adiabatică se produce în timpul mişcărilor convective ascendente prin
destinderea datorită scăderii presiunii şi creşterii volumului aerului în mişcare. Este cauza celor
mai intense şi mai frecvente condensări şi, totodată ce acare duce la formarea majorităţii
norilor.
69
Răcirea prin amestecul a două mase de aer cu temperaturi diferite duce la

formarea ceţii de amestec. Nucleele de condensare sunt în majoritate de origine terestră.
Multe dintre ele provin din pulverizarea picăturilor fine de apă de la crestele valurilor marine şi
oceanice . Evaporarea lor produce săruri higroscopice (în special cloruri). Alte nuclee de
condensare pot fi particulele de sol, rocă, sporii, grăunţii de polen , microorganismele.
Aşa cum prezentam anterior, condensarea se poate realiza la diferite niveluri (vezi explicaţiile in
cazul formării norilor):
- la sol sau pe obiecte de la nivelul solului,
- la mică înălţime deasupra solului ( troposfera joasă)
- la mare înălţime-norii
Condensarea la sol sau pe obiecte la nivelul solului –

are ca rezultat producerea brumei, chiciurei şi poleiului ( produse solide) şi a
fenomenului de rouă ( lichid) cunoscute ca Precipitaţii orizontale.
- Roua este depunerea pe suprafaţa solului sau pe suprafaţa unor obiecte de pe sol a
unor picături de apă provenite din condensarea vaporilor conţinuţi de aerul de deasupra.
Se formează în nopţile senine şi calme când suprafaţa pe care se depune este răcită
radiativ până sub nivelul punctului de rouă (τ), temperaturile fiind pozitive.
- Bruma reprezintă depunerea pe suprafaţa solului sau a obiectelor de pe acesta a
unor cristale fine de gheaţă albicioasă ( sub formă de ace, pene, solzi sau
evantai). Se produce în nopţile senine şi calme de primăvară, toamnă şi iarnă, pe
suprafeţe cu temperaturi sub 0 °C ( cel mai frecvent -2°C→-3°C). Bruma dispare prin
evaporare, mai rar prin topire.
- Chiciura moale are un aspect pufos şi cristalin şi se prezintă sub forma
unor depuneri de granule de gheaţă albicioasă, separate prin incluziuni de aer şi ornate uneori
cu ramificaţii cristaline cu aspect de ciucuri, frunze de ferigă, ramuri de vâsc etc. Se
formează prin sublimarea vaporilor de apă pe crengi, conductori aerieni în condiţii
sinoptice specifice: timp calm sau cu vânt slab (la vânt mai mare de 5 m/s se scutură),
ceaţă sau aer ceţos, temperaturi foarte coborâte (cele mai favorabile temoeraturi sunt cele sub -
15°C).
- Chiciura tare este o depunere de gheaţă granulară albă mată, care iniţial are
aspect de zăpadă iar apoi devine compactă şi sticloasă. Se formează la temperaturi de
-2°C →-7°C sau mai scăzute, pe timp ceţos şi cu vânt tare prin îngheţarea rapidă a
picăturilor de apă suprarăcite pe ramuri, conductori, fire de iarbă etc . Aspectul de zăpadă
grăunţoasă necristalină se datorază faptului că îngheţarea bruscă nu permite picăturilor să
îşi schimbe forma. Pe timp favorabil producerii ei, chiciura tare (granulară) depusă în
jurul conductorilor aerieni poate atinge diametre de până la 20-30 cm, ceea ce duce la
creşterea greutăţii cu 4-6 kg/m.l. Poate produce situaţii de pericol.
- Poleiul rezultă prin îngheţarea picăturilor de ploaie sau burniţă pe suprafeţe a
căror temperatură este în jur de 0°C. Are aspect de gheaţă transparentă şi omogenă. Când
temperaturile scad mult, poleiul devine opac şi mai puţin dens prezentând careactere de trecere
spre chiciura granulară/tare.Uneori se întâmplă ca după geruri mari să urmeze încălziri
accentuate în timpul cărora să cadă picături de ploaie care îngheaţă rapid la sol. Dacă ploaia
are durată mai mare, atunci ea topeşte poleiul format.
70
Cap. VI: CEAŢA ŞI VIZIBILITATEA

6.1 Definirea ceţei şi vizibilităţii. Condiţii de formare a ceţurilor. Clasificarea ceţurilor.
6.2 Scara vizibilităţii orizontale. Fenomene de reducere a vizibilităţii pe mare şi pe
canaluri navigabile. Navigaţia pe timp de ceaţă şi în alte situaţii de reducere a vizibilităţii
orizontale pe mare şi pe canaluri navigabile
6.1 Definirea ceţei şi vizibilităţii. Condiţii de formare a ceţurilor. Clasificarea ceţurilor
Condensarea la mică înălţime deasupra solului ( troposfera joasă) are ca efecte formarea
aerului ceţos şi a ceţii.
Aerul ceţos se datorează suspensiei în pătura troposferică a atmosferei a unor

picături microscopice de apă şi/sau cristale fine de gheaţă care reduc vizibilitatea între 1
şi 10 km. Acest fenomen, care precede sau succede ceaţa, are aspectul unui văl cenuşiu,
puţin dens.
Ceaţa reprezintă suspensia unor picături mici de apă şi/sau cristale fine de gheaţă
care micşorează vizibilitatea orizontală din stratul de aer inferior sub 1 km.
Are aspectul de văl albicios.În oraşele şi regiunile industriale cu emanaţii puternice de
fum şi praf, ceaţa capătă o nuanţă galben-murdară, devenind mult mai stabilă.
În situaţiile când se produce acest fenomen, umezeala relativă (U) are o valoare
aproximativ de 100%, mai mică în cazul temperaturilor negative.
Ceaţa poate fi alcătuită numai din picături de apă ( când τ >0°C), din amestec de
picături de apă suprarăcită şi cristale de gheaţă la temperaturi între 0°C şi -40°C.
Numărul picăturilor este:
- de 50-100 /cm3 la ceaţa slabă;
- 500-600 /cm3 la ceaţa densă.
Condiţiile de formare a ceţii sunt :
- saturaţia aerului cu vapori de apă;
- scăderea temperaturii până la atingerea punctului de rouă.
Saturaţia se poate produce prin evaporare sau prin răcirea aerului. O influenţă deosebită o are
şi vântul cu viteze de până la 2÷3 m/s, care determină creşterea vitezei de evaporare.
Dimensiunea picăturilor de apă este de la câţiva microni la 60 microni. La temperaturi
pozitive, diametrul este între 10÷30 microni, iar la temperaturi negative sub 10 microni.
După condiţiile formării ei se deosebesc:

A. Ceaţa din interiorul aceleiaşi mase de aer
B. Ceaţa frontală
A1. Ceaţa de evaporare – ia naştere atunci când o masă de aer rece se deplasează peste o
suprafaţă de apă cu temperatură mai ridicată. Este caracteristică mărilor arctice. La latitudini
medii, toamna şi iarna se formează deasupra lacurilor şi râurilor;
71
A.2. Ceaţa formată prin răcirea aerului

A.2.1. Ceaţa de radiaţie este tipic continentală, apare datorită răcirii nocturne a suprafeţei
terestre şi a aerului adiacent. Se formează în condiţii de calm şi de cer senin. Se produce
noaptea şi dispare odată cu răsăritul Soarelui. Sub influenta brizei de uscat, ceata este
impinsa deasupra marii putand fi intalnita pana la 10Mm de coasta. Daca insa vantul este mai
tare de 2 m/s, ceata se imprastie, nefiind persistentă şi este caracteristică regimului
anticiclonic;
A.2.2. Ceaţa de advecţie – ia naştere la deplasarea unei mase de aer umed peste suprafeţe
mai reci sau mai calde. Se formează de-a lungul litoralelor. Este ceaţa cea mai persistentă cu
extindere mare pe verticală (până la 600 m). poate să apară la orice oră din zi sau din noapte.
Ocupă suprafeţe mari şi dispare greu; Ceata de advectie este intotdeauna insotita de vant forta
2÷4 pe scara Beaufort. Este intalnita mai frecvent in Atlanticul de Nord, in Pacificul de NW,
pe coasta de W a Americii de Sud si al coastei de Sud a Africii.
Ceata de advectie, deasa si de lunga durata, se intalneste in M. Nordului,Canalul
Manecii la nord de Terra Nova.
Ceaţa aerului tropical apare iarna pe sute de mii de km2 , cu grosimi de 1-2 km
datorită pătrunderii aerului tropical marin peste suprafeţele continentale reci situate la
latitudini temperate.
Ceaţa mărilor arctice se datoreşte înaintării maselor de aer foarte rece peste
suprafeţele cu temperaturi mai ridicate ale unor mări care beneficiază de aportul unor
curenţi calzi (Norvegiei, Alaskai etc)
Ceaţa mărilor temperate apare iarna când aerul continental mai rece se
deplasează peste suprafeţele acvatice mai calde
A.2.3 Ceaţa advectiv-radiativă - ia naştere sub acţiunea conjugată a proceselor

advective şi radiative. Un astfel de caz se întâlneşte iarna aerul arctic se deplasează pe
uscatul continental unde continuă să se răcească prin emisie de radiaţii infraroşii.
A.2.4 . Ceaţa de amestec - se datoreşte suprasaturaţiei rezultate în urma amestecului
unor volume de aer cu temperaturi şi umezeli diferite. Este caracteristică litoralelor dar şi
regiunilor oceanice în care se întâlnesc curenţi calzi şi reci.( De ex.: cazul semestrului
cald din regiunea nord-atlantică dintre insulele Islanda şi Newfoundland unde se întâlnesc
curentul rece al Labradorului cu curentul cald al Golfului şi în regiunea nord-pacifică din NE
Japoniei unde crt. cald Kuro-Shio întâlneşte curentul rece Oya- Shio)
A.2.5 Ceaţa adiabatică (ceata de pantă, ascendentă)- ia naştere în timpul mişcărilor
ascendente lente ale aerului pe pantele munţilor fiind rezultatul răcirii acestuia prin
destindere adiabatică până sub valoare punctului de rouă. În cazul ascensiunii rapide
iau naţtere norii din care cad precipitaţii abundente. Caracteristica acestui tip de ceaţă este
că se menţine şi la vânturi foarte puternice;
A.3 Ceaţa formată prin sporirea concentraţiei nucleelor de condensare

Este specifică regiunilor industriale şi urbane. Condensarea poate începe la valori
ale umezelii mai mici de 100%. Este foarte stabilă. Pâcla industrială (smog) – se formează
din vapori rezultaţi din procesele industriale, ce se condensează pe pulberile ieşite odată cu ei
din furnale.
72
B. Ceaţa frontală - apare în zona de separaţie dintre mase de aer cu însuşiri fizice
diferite. Suprasaturaţia se produce atât datorită amesteculuişi răcirii adiabatice cât şi
datorită evaporării precipitaţiilor care însoţesc fronturile. Apar pe neaşteptate, se deplasează
repede, dar nu sunt persistente. Pot fi prefrontale, de-a lungul liniei frontale sau postfrontale,
întâlnindu-se in literatura de specialitate ca o formă a ceţii de amestec ;
După criteriul dimensiunii particulelor care formează ceaţa şi al distanţei de

vizibilitate se deosebesc:
- Ceaţa slabă (vizibilitate 500-1 000 m)
- Ceaţa moderată (vizibilitate 200-500 m)
- Ceaţa densă (vizibilitate 50-200 m)
- Ceaţa foarte densă (vizibilitate sub 50 m)
Frecvenţa ceţurilor este mare la latitudini mari (Oc. Îngheţat – 100 zile/an) şi lipsesc în
zonele tropicale (exceptând zonele de litoral).
Prezintă două maxime : primăvara şi toamna.
Pâcla se aseamănă cu ceaţa prin aglomerarea de particule în suspensie, prin poziţie

şi reduceera vizibilităţii dar diferă prin origine şi structură. Este un litometeor format
prin spulberarea de pe sol, prin erupţii vulcanice, prin incendii şi emisii industriale a unor
cantităţi de particule uscate care plutesc în atmosferă reducând vizibilitatea între 1 şi 10 km.
Umezeala relativă în acest caz este sub 100%. Nuanţa imprimată atmosferei este
galben-albăstruie ca urmare a difuziei totale a radiaţiilor cu lungimi mari de undă.
Este favorizată de inversiuni termice care împiedică împrăştierea pulberilor în
atmosfera liberă. Poate fi joasă (locală) sau de înălţime (cu extindere orizontală mare)
6.2 Scara vizibilităţii orizontale. Fenomene de reducere a vizibilităţii pe mare şi pe

canaluri navigabile. Navigaţia pe timp de ceaţă şi în alte situaţii de reducere a vizibilităţii
orizontale pe mare şi pe canaluri navigabile
6.2.1 Vizibilitatea atmosferică. Scara vizibilităţii orizontale
Prin vizibilitate se înţelege distanţa maximă la care un obiect poate fi observat ca formă,
culoare, claritate. Vizibilitate se măsoară în metri [m], kilometri [km] sau mile marine [Mm].
Factorii care influenţează vizibilitatea sunt :

¾ transparenţa aerului (depinde de impurităţile solide şi lichide din aer);
¾ luminozitatea fondului şi a reperului;
¾ culoarea reperului şi a dimensiunilor sale geometrice;
¾ calităţile vederii observatorului.
Determinarea distanţelor de vizibilitate se face cu ajutorul reperelor sau după experienţă.

Vizibilitatea se transmite codat cu cifre de la 90 la 99.
73
90 – vizibilitate mai mică de 45,5 m;

91 – vizibilitate de 45,5 m;
92 – vizibilitate de 182 m;
95 – vizibilitate de 1 Mm;
99 – vizibilitate mai mare de 10 Mm.
6.2.2 Fenomene de reducere a vizibilităţii pe mare şi pe canale navigabile. Navigaţia pe timp

de ceaţă şi în alte situaţii de reducere a vizibilităţii orizontale pe mare şi pe canaluri
navigabile
Efectul cetii asupra navigatiei
Efectul cetii asupra navigatiei consta in principal in reducerea vizibilitatii in toate

directiile, dar cel mai nedorit efect este acela că ea reduce vizibilitatea pe direcţie orizontală.
S-a stabilit conventional sa se utilizeze denumirea de ceata pentru situatiile de reducere a
vizibilitatii sub 1 km. Cand vizibilitatea este micsorata, dar obiectele pot fi distinse la distante
mai mari de 1km, in buletinele meteo se folosesc termenii de ceata slabă sau pâcla. Existenţa
pâclei poate fi uşor recunoscutădacă obiectele indepărtate situate pe mare sunt percepute in
tonuri albăstrii, iar Soarele , în tonuri roşiatice şi portocalii. Pentru descifrarea terminologiei
folosita in buletinele meteo, s-a intocmit si o scara conventionala a vizibilitatii in grade, după
cum urmează:
Tabelul 6.1 Valori ale vizibilităţii şi conditii de observatie
Distanţa de
Denumirea vizibilitate
Gradul
Condiţii de observaţie
vizibilităţii
pe mare pe uscat
1/4 cbl 0-50 m

0 Ceaţă foarte puternică (densă).
Foarte 1/4 -1 50-200 m
1 Ceaţă puternică sau ninsoare foarte puternică.
redusă cbl
200-500
2 Ceaţă moderată sau ninsoare puternică
-3 cbl m
74
3 Ceaţă slabă sau ninsoare moderată, sau pâclă

500m-
puternică. -5 cbl
Redusă 1Km
Ninsoare moderată sau ploaie foarte puternică sau -1M
4 1-2 Km
pâclă moderată
5 Ninsoare slabă sau ploaie puternică sau pâclă

slabă. -2 M 2-4 Km
Medie
Ploaie moderată sau ninsoare foarte slabă sau -5 M -10 Km
6 pâclă slabă.
7 Bună Ploaie slabă 5-11 M 10-20 Km
Foarte 10-50
8 Fără precipitaţii (meteoare) 11-27M
bună Km.
9 Excepţională Atmosferă clară. > 27M > 50 Km
Referitor la durata fenomenului la litoralul românesc, ea este maxima în lunile martie şi

noiembrie (peste 110 ore), în celelalte luni situându-se sub 42 de ore pe lună.Numărul mediu
anual al zilelor cu ceaţă la litoralul românesc este de 51,9 zile la Constanţa, 26,5 zile la
Mangalia, de 33,6 zile la Sulina şi de 37,3 zile pe întreg litoralul românesc, cu variaţii cuprinse
între 8 la Mangalia (1999) şi 84 la Constanţa (1978 şi 1980); numărul cel mai mic de zile cu
ceaţă se înregistrează la Mangalia iar cel mai mare la Constanţa (fig 6.1i). .( I.N.M.H. , 2001)
Zile cu ceaţă 1961 - 2000
90
80
70
60
50
40
30
20
10
0
1961
1962
1963
1964
1965
1966
1967
1968
1969
1970
1971
1972
1973
1974
1975
1976
1977
1978
1979
1980
1981
1982
1983
1984
1985
1986
1987
1988
1989
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
Constanţa Mangalia Sulina Tulcea

Fig.6.1 Zilele cu ceață la litoralul românesc: 1961‐2000
75
Prognoza privind relaţiile dintre instalarea ceţii, durata sa şi prognoza pe timp scurt a vremii:
In urma unor observatii efectuate de navigatori pe perioade indelungate, s-au stabilit anumite
criterii de prognoza a vremii in functie de modul de aparitie al cetii si durata acesteia, astfel:
- dacă ceata se instaleaza imediat dupa apusul soarelui si se mentine si ziua urmatoare, vantul va
sufla slab;
- dacă ceata se ridica imediat dupa rasaritul soarelui, vantul va sufla puternic.
-când timpul ceţos este insoţit deploaie, ceaţa se va intensifica.Incetarea ploii constituie un
indiciu că ceaţa se va ridica ori densitatea sa se reduce simţitor;
Timpul cetos poate fi prevazut la bord masurandu-se temperatura aerului si a apei din 10 in 10
minute. Daca temperatura apei de mare de la suprafata scade sub temperatura punctului de rouă,
atunci este aproape sigur ca ceata se va instala în timpul cel mai scurt.
Navigatia pe timp de ceată
Vizibilitatea redusă ca urmare a instalării ceţii este una din cauzele care contribuie in cea
mai mare masura la producerea coliziunilor si esuarii navelor. Din acest motiv se impune
adoptarea unor masuri speciale atunci cand nava este in mare sau pe fluvii respectiv canale de
navigaţie, pe timp de ceată.
Cele mai importante masuri ce trebuiesc luate, sunt:
- emiterea semnalelor corespunzatoare de ceata, conform Regulii 35 din COLREG:
- nava cu propulsie mecanica in mars un semnal lung (-) la maximum 2 minute;
- nava in mars dar stopata (-) 2 secunde pauza (-), la intervale de max. 2 minute;
- nava nestapana pe manevra sa, stanjenita de pescaj, nava cu vele, nava ce pescuieste,
nava care remorcheaza (- • •), la intervale de max. 2 minute;
- nava care remorcheaza sau ultima din convoi, daca are echipaj (- • • •), la intervale de
max. 2 minute, daca este posibil imediat dupa remorcher;
- nava la ancora - clopot 5 secunde la max. 1 minut, daca lungimea navei este mai mare de
100 m si un gong la pupa, in aceleasi conditii. In caz de pericol (• - •);
- nava esuata clopot si gong ca la cea de la ancora si in plus trei lovituri de clopot separat
dupa cele repezi;
- navele sub 12 m lungime, semnal sonor eficace la max. 2 minute;
- pilotinele pot emite semnal de identificare (• • • •).
- reducerea vitezei de deplasare in raport cu densitatea cetii si alte conditii locale (trafic,
apropierea de coasta, zone cu pericole de navigatie, etc.); nava poate fi chiar oprita sau ancorata
daca este posibil;
- intarirea veghii si pastrarea linistii la bord, atentie la schimbarea pozitiei si directiei de
deplasare a altor nave;
- inchiderea portilor etanse;
- utilizarea mijloacelor electronice de navigatie si a sondei ( când se navigă în zonă cu funduri
mici, stanci submarine sau bancuri de nisip)
Trebuie să reţinem, că densitatea diferită a ceţii in anumite puncte, precum şi lipsa

omogenităţii pe suprafete mici, detemină reducerea intensităţii semnalelor acustice emise de
76
nave, distorsionarea acestora si uneori devierea semnalelor până la valori de 900, astfel incât au
fost cazuri in care poziţia navei emitente a semnalului a fost greşit determinată, manevrele
efectuate conducând in final la coliziune.
Pentru detaliile aferente asupra zonelor cu ceţuri frecvente cat şi pentru perioadele
in care frecvenţa lor creşte, este util să se consulte cărţile “Pilot”, “Avizele pentru navigatori”
etc.
77
Cap. VII: VÂNTURILE ŞI SISTEMELE BARICE DEASUPRA

OCEANELOR
7.1 Circulaţia aerului în celule în cadrul centurilor de presiune în raport cu
latitudinea şi mişcările de rotaţie şi de revoluţie ale Pământului. Circulaţia
generală în troposfera superioară;
7.2 Clasificarea vânturilor. Distribuţia generală a vânturilor din troposferă şi
distribuţia vânturilor în raport cu sistemele barice şi modificările sezoniere de
vară şi de iarnă. Vânturile oceanice ecuatoriale, alizeele, vânturile de vest şi
vânturile polare. Influenţa lor asupra navigaţiei .
7.3 Tornadele;
7.4 Musonii: mecanismul formării musonilor, distribuţia lor pe glob şi
caracteristicile musonilor din diferite regiuni oceanice. Influenţa musonilor
asupra navigaţiei;
7.5 Brizele de mare şi de uscat. Vânturile catabatice. Grenurile. Vânturile locale.
Condiţiile formării acestor vânturi, mod de manifestare, zone de acţiune,
influenţa acestora asupra navigaţiei . Vanturi locale la noi în ţară;
7.1.1 Circulaţia aerului în celule în cadrul centurilor de presiune în raport cu

latitudinea şi mişcările de rotaţie şi de revoluţie ale Pământului.
Pe latitudini valorile presiunilor diferă de la Ecuator la Poli.Analiza distribuţiei presiunilor

din straturile joase ale atmosferei pe perioade de timp indelungate, a dus la delimitarea unor zone
distincte evidenţiate prin presiuni caracteristice denumite generic centuri de presiune. Ele
coincid in ansamblu cu zonele de temperatură la scara globului, extinzandu-se/restrângandu-se
ciclic concomitent cu extinderea sau restrangerea zonelor de temperatură
De-a lungul Ecuatorului se formează un brâu de depresiuni (zona calmelor ecuatoriale –
circulaţia aerului se desfăşoară numai pe verticală) zona mai fiind denumită şi talvegul
ecuatorial-deoarece este incadrată la N şi S de zone de inaltă presiune. De-a lungul latitudinii de
35˚ se formează un brâu de anticicloni. La latitudinea de 50˚÷60˚ din nou un brâu de depresiuni
iar la Poli un brâu de anticicloni.
Cea mai ridicată valoare de presiune înregistrată pe glob este egală cu 1083,8 mb, valoare
înregistrată la Agata – la 15 km distanţă de Oimeakon.
Cea mai scăzută valoare de presiune înregistrată este egală cu 912 mb, valoare înregistrată la
Murato (Japonia) în timpul unui taifun.
Principalii centri barici care se formează la suprafaţa Pământului în emisfera nordică îşi
schimbă poziţia de la un anotimp la altul datorită raportului aproape egal dintre suprafaţa ocupată
de uscat şi cea ocupată de ocean-vezi subcapitolul 3.2.3 (Răspândirea presiunilor la suprafaţa
Pământului)
78
În emisfera sudică centrii barici îşi păstrează aceeaşi poziţie în tot timpul anului.
Emisfera nordică
¾ vara
- anticiclonul azorelor (1025 mb) – are influenţe până în S-E Europei şi S-E Statelor Unite. La
pătrunderea pe continent determină averse de ploaie cu descărcări electrice. În interiorul
continentului determină o vreme foarte caldă şi secetoasă ;
- anticiclonul hawaian (1022 mb) – este perechea primului. Produce ploi pe coastele de vest
ale Statelor Unite, Canada ;
- pe continent un brâu de depresiuni (900÷995 mb) – din nordul Africii până în Pakistan.
Determină o vreme caldă pentru sudul Europei şi un aer foarte încărcat cu pulberi. În Asia
prezenţa acestor depresiuni se caracterizează prin ploile musonice.
¾ iarna
- anticiclonul siberian (1050 mb) – pe uscat. Produce o vreme frumoasă şi foarte rece;
acţionează iarna;
- anticiclonul canadian (1025 mb) – determină o vreme frumoasă şi răcoroasă;
- depresiunea islandeză (985÷995 mb) – în Atlantic; determină o vreme foarte închisă şi
ploioasă;
- depresiunea aleutinelor (1000 mb) – în Pacific; are influenţe pe coastele de vest ale Americii
de Nord; plouă şi iarna şi vara.
Emisfera sudică
- depresiunea sud-africană (1000÷1005 mb);
- depresiunea nord-australiană (1000÷1005 mb);
- anticiclonul sud-atlantic – Insula Sf.Elena;
- anticiclonul indian – Insula Sf.Mauriciu;
- anticiclonul pacific – Insula Paştelui.
Toţi trei anticicloni au valori ale presiunii de 1020 mb şi îşi păstrează zona lor de acţiune în
tot timpul anului.
7.1.2 Circulaţia generală în troposfera superioară
Câmpul baric al troposferei superioare se caracterizează prin prezenţa a două

dorsale anticiclonice situate între paralele de 15 şi 30.0 ale fiecărei emisfere. Acestea sunt
separate de un talveg depresionar circumterestru, al cărui ax corespunde, în linii generale,
ecuatorului.
De la latitudinea dorsalelor anticiclonice, presiunea scade constant către cei doi poli.
Drept urmare, acţiunea conjugată a forţei gradientului baric orizontal (orientată către poli)
şi a forţei Coriolis generează aşa numitele vânturi geostrofice de vest care înconjoară
Pământul asemenea unor brâuri cu lăţimi mai mari de 60.0 (de la latitudinile de 20.0nord şi sud
până aproape de poli). În zonele de maximă presiune de la latitudinile de 15-200 nord şi
79
sud predomină calmul atmosferic şi vânturile slabe, la fel ca în zonele subtropicale de la 30-
400 latitudine nordică şi sudică din troposfera inferioară.
Pentru culoarul depresionar de deasupra zonei ecuatoriale sunt caracteristice
vânturile geostrofice de est care alcătuiesc la rândul lor un alt brâu sau inel
circumterestru al circulaţiei generale de altitudine, numit alizeu primar. Alizeele din
troposfera inferioară a celor două emisfere nu sunt altceva decât componentele de nord-est şi
sud-est (datorate frecării cu suprafaţa terestră) ale acestui curent estic. Altfel spus
vânturile geostrofice de est, prezente deasupra alizeelor pe tot restul grosimii troposferei,
constitue curentul principal al circulaţiei generale a atmosferei din zona intetropicală, în
timp ce alizeele de la nivelul suprafeţei terestre sunt doar manifestări secundare.
La latitudini medii, vânturile de vest din troposfera superioară urmează traiectorii
sinuoase, ale căror meandre înaintează când către ecuator, când către pol, cunoscute şi sub
numele de ”unde Rossby” aceste meandre sunt rezultatul aparent tendinţei marilor sisteme
de vânturi de a păstra constantă mişcarea de rotaţie sau momentul unghiular în jurul axei
de rotaţie a Pământului
La înălţimea tropopauzei undele vânturilor de vest prezintă fâşii relativ înguste în
care vitezele de deplasare a aerului depăşesc frecvent 200 km/h, atingând chiar valori de peste
450 km/h. Acestea au forma unor curenţi cu mişcări pulsatorii care au fost numiţi
”curenţi rapizi” (”Jet stream”) sau curenţi fulger. Înconjurând Pământul , curenţii jet
meandrează puternic, undele lor având uneori amplitudini de mii de km (de la 25-30 până la
50-55-0 latitudine nordică şi sudică). În emisfera nordică, sistemul principal de curenţi jet
ondulează de la nord la sud, apropiindu-se de ecuator deasupra continentelor şi
îndepărtându-se deasupra oceanelor. Poziţia lui faţă de frontul polar sugerează ideea că este
important transportator de aer peste continente, cât şi un mecanism de ghidare pentru
furtunile ciclonic .Maximelor barice subtropicale din ambele emisfere acţionează ”curentul
jet subtropical”, care are direcţie vestică, persistă aproape tot anul şi înregistrează uneori viteze
maxime de peste 450km/h.
Deasupra zonei ecuatoriale, mişcările ondulatorii din troposfera superioară sunt mai
slab dezvoltate decât la latitudini mai mari, din cauza reducerii până la zero a forţei Coriolis
şi stabilităţii mari a curenţilor de aer care nu intersectează viguros paralele. Cu toate
acestea, în stratosfera intertropicală se formează vara ”un curent jet estic”, detectabil
deasupra Asiei sud-estice. Stabil sub raportul direcţiei, el are viteze variabile a căror medie
se cifrează la 130km/h. Este probabil că apariţia lui este legată de puternica încălzire din
timpul verii a continentului asiatic. Cunoscut şi sub numele de ”curentul estic Krakatoa” a
transportat spre vest particulele fine de praf ejectate până în stratosferă de erupţia
din1883 a vulcanului cu acelaşi nume.
Cunoaşterea exactă a curenţilor jet din troposfera superioară , permite astăzi

utilizarea forţei lor pentru deplasarea întrun mod mai rapid şi mai economic a multor
aeronave, tot aşa cum cunoaşterea regiunilor cu frecvenţă mare a vânturilor de vest a
permis în trecut folosirea curenţilor de aer în navigaţia cu pânze.
80
7.2 Clasificarea vânturilor. Distribuţia generală a vânturilor din troposferă şi

distribuţia vânturilor în raport cu sistemele barice şi modificările sezoniere de vară şi de
iarnă.
Vântul se clasifică în funcţie de structura sa şi de durata de acţiune.
Din punct de vedere al structuri ( se aprecieaza in functie de caracteristicile principalilor

parametri: viteza si directie ), avem :
- vânt laminar – intalnit rar, vânt care se deplasează cu viteză uniformă relativ mică; caz
posibil, existent pe distanţe mici şi pe suprafeţe netede;
vânt turbulent – caracteristic zonelor accidentate; cu schimbări frecvente de direcţie şi viteză;
– prezintă dezvoltarea de vartejuri impuse de neuniformitatea reliefului,
procesul fiind activ dupa-amiaza, cand se imbina deosebit de activ turbulenta dinamica cu cea
termică;
- vânt în rafale – se produc oscilaţii bruşte ale direcţiei şi vitezei care au caracter pulsatoriu
Din punct de vedere al duratei de acţiune, avem :

- vânturi regulate – care bat tot timpul anului din aceeaşi direcţie şi cu aproximativ aceeaşi
viteză;
- vânturi periodice – îşi schimbă direcţia la un anumit interval de timp;
- vânturi locale – caracteristic anumitor zone. Apar instantaneu fără a avea o anumită perioadă
când acţionează.
N
M zona vânturilor polare
D D 66˚30’
z. vânturilor
de vest
M M M M 23˚30’
deplas. reală
Zona alizeelor de NE a aerului
Zona 5˚
calmelor D D D D D 0˚
ecuat. 5˚
Zona alizeelor de SE
M M M 23˚30’
z. vânturilor
de vest D D 66˚30’
M
zona vânturilor polare
S
Figura 7.1. Principalele zone cu repartitia vanturilor le scară globală
81
Vânturile oceanice ecuatoriale (vezi fig. 7.1; 7.2)
Zona ecuatorială este cunoscută ca zona calmului ecuatorial (vezi fig 7.1), fiind
caracterizată in literatura de specialitate ca ca o centură termală a Pământului in care au loc
puternice mişcări convectiveale aerului atmosferic..In realitate, periodele de calm cumulate in
decursul unui an nu reprezintă decat ¼ din durata acestuia, restul timpului fiind caracterizat de
vânturi de suprafaţă cu direcţii variabile şi intensităţi reduse ce alternează cu calmuri şi
grenuri (furtunu violente de scurtă durată), insoţite totdeauna de ploi torenţiale cu frecvente şi
puernice descărcări electrice (fenomene orajoase)
Lăţimea centurii aferente fenomenelor descrise mai sus este de aproximativ 200-300 Mm,
cu specificaţia ca se inregistrează variaţii mari atat ca localizare geografică cat si de la o luna la
alta .Ex:In Oceanul Atlantic: -in fasia nordica: - luna februarie – 00 - 20 N
- luna august - 50 - 100 N
In Oceanul pacific de Nord, pentru aceleaşi luni: - luna februarie – 40 - 80 N
- luna august - 80 - 120 N
Acest fapt demonstrează că aceste zone reprezintă straturi de aer de tranzitie , ce separă
masele de aer transportate de alizee către regiunile ecuatoriale
Vânturile regulate (vezi fig 7.1; 7.2)
Sunt vânturile care-şi păstrează tot timpul anului direcţia. Principalele tipuri de vânturi
regulate sunt :
¾ alizeele - 30˚÷5˚ latitudine. Suprafaţa afectată este de 1200 Mm. Campul de actiune
inregistrează extensiuni sau restrangeri odată cu deplasarea spre nord în iulie-august şi spre
sud în ianuarie-februarie (la solstiţiul emisferei respective). Vremea în zonele afectate este
una bună, cu cer senin, această vreme fiind întreruptă doar de furtunile tropicale;Formarea lor
se explică prin puternica ascensiune a aerului cald din zona ecuatorială, ce provoacă in
straturile de aer joase depresiuni ( talvegul ecuatorial) ce induc automat aflux de aer mai rece
dinspre latitudinele mai mari spre ecuator.
Alizeele , ca vanturi de suprafaţă, au un corespondent de sens contrar în vanturile de
altitudine- contraalizeele, la altitudini mai mari de 2500 m..Masele de aer care în zona
ecuatorială execută o mişcare ascendentă, ajung la înălţime şi se indreaptă spre latitudini
mijlocii pentru a inlocui masele de aer care s-au deplasat din aceste regiuni spre ecuator
prin vanturile alizee.
¾ vânturile de vest – în Atlantic bat trei sferturi de an. În oceanul Atlanticul de Nord între
40˚÷50˚ latitudine bat dintr-o direcţie cuprinsă intre SW-NW cea mai mare frecvenţă şi
viteză o ating iarna când pot ajunge până la 25 Nd, iar în emisfera sudică bat la intensitate
maximă între 55˚÷60˚ latitudine dintr-o direcţie WNW pe timp de vară, iar iarna intre
50˚÷55, avand direcţie constantă dar viteză foarte mare. La 40˚latitudine sudică, vântul
produce un vuiet caracteristic (vuietul de la 40˚) care se aude de la depărtare pe mare în
Oc.Atlantic- se numesc „Forties”
¾ vânturile polare – au cele mai mari viteze, în emisfera sudică ajungând până la 200 Nd iar în
emisfera nordică până la 70÷80 Nd.
82
Vânturile periodice (vezi fig 7.2)
¾ musonii – sunt vânturi care-şi schimbă direcţia la un interval de timp. Iau naştere mai ales în
Oc.Indian datorită diferenţei de temperatură şi presiune dintre uscat şi ocean.
Din aprilie până în octombrie bate musonul de vară sau de SW.
Din noiembrie până în martie bate musonul de iarnă sau de NE – secetos.
La schimbarea direcţiei musonilor se produc cicloni tropicali.
¾ brizele – îşi schimbă direcţia de la zi la noapte şi iau naştere datorită diferenţelor de
temperatură şi presiune dintre uscat şi mare. Influenţa se resimte pe o distanţă de 45 km.
Sinteza vanturilor (dominante) pe glob
A. decembrie –aprilie
B. iunie-octombrie
Fig 7.2 Sinteza vanturilor dominante pe glob
83
7.3 Tornadele
7.3.1 Consideraţii generale
Termenul de tornada provine din latinescul tonare care inseamna a tuna. Tornadele sunt
perturbatii atmosferice violente, de dimensiuni reduse, cu un caracter turbionar, sub aspectul unei
coloane inguste care se roteste foarte repede sau al unei palnii intoarse care atinge nivelul solului.
Totusi, meteorologii nu cred ca este atat de usor a defini o tornada. De exemplu, diferenta nu este
clara in ceea ce priveste un puternic mesociclon ( furtuna circulara) de la nivelul solului si o
tornada de dimensiuni mari, dar care nu este puternica.
Exista neintelegeri si in a privi doua vartejuri (tornade multivortex sau multiple-vortex)

formate in timpul aceleiasi furtuni ca fiind doua tornade separate sau nu. Este cunoscut faptul ca
o tornada poate sa nu prezinte o coloana in forma de palnie vizibila.
Tornadele variaza in diametru de la cativa zeci de metri pana la aproximativ 2 km, avand un
diametru mediu in jur de 50 de metri, insa s-au inregistrat si tornade de dimensiuni mult mai
mari. Majoritatea tornadelor din emisfera nordica formeaza vanturi care se invart invers acelor de
ceasornic, in jurul unui centru de presiune extrem de joasa, numite tornade anticiclonice, iar in
emisfera sudica vanturile se invart in general in sensul acelor de ceasornic, numindu-se tornade
ciclonice. Viteza vantului la nivelul solului este cuprinsa intre 60 km/h si 500 km/h, acestea din
urma fiind devastatoare. Cele mai puternice tornade pot matura casele de pe fata pamantului, pot
distruge cladiri din caramida, pot ridica in aer masini si chiar autobuze.
Pentru a considera un vârtej - un vânt în spirală în formă de pâlnie drept o tornada, acesta
trebuie să fie în contact cu solul şi cu norul care produce furtuna. Când această pâlnie vine în
contact cu solul, se produce o zonă concentrată de distrugere. Aria vârtejului nu are de obicei o
lungime mai mare de 250 de metri, dar poate avea o lăţime de până la 2 km.
Cercetatorii studiaza tornadele pentru a intelege mai bine modul in care acestea se formeaza,
comportamentul lor si structura, avand la dispozitie o varietate de instrumente specifice.
Tehnologia avansata a facut posibila simularea furtunilor ce provoaca tornade, folosind modele
pe computer.
7.3.2 FORMAREA TORNADELOR
Tornadele sunt produse de mai multe tipuri de condiţii climatice. Majoritatea

meteorologilor consideră însă că acestea se declanşează ca urmare a ciocnirii curenţilor de
aer cald şi rece care formează o suprafaţă circulară de presiune atmosferică scăzută, dar
acesta este un raspuns general. Tornadele se formeaza la baza norilor cumulonimbus, unde
aerul rece si uscat se intalneste cu cel cald si umed si sunt asociate intotdeauna cu puternice
84
furtuni.
Aerul cu un front atmosferic scăzut are tendinţa să se ridice şi să creeze un curent
vertical puternic. Acest curent atrage aerul cald de la nivelul solului care se învârte din ce în
ce mai rapid şi absoarbe aerul din împrejur ca un aspirator. În cazuri extreme, aceste curente
puternice de aer pot atinge viteze de 500 km pe oră sau chiar 800 km pe ora. Cele mai
puternice tornade se declanşează în condiţiile unor furtuni super-cell . Norii rotativi ai
furtunii pot fi detectaţi pe radarele meteorologice ca având o circulaţie bine definită, pe care
meteorologii o numesc mesociclon . Norii uriaşi super-cell ating înălţimi mai mari decât
cele ale Munţilor Everest, au un diametru intre 10 si 16 km, sunt de lunga durata, de pana la
cateva ore si se deplaseaza mii de km, producand cateva tornade.
Dar chiar daca exista conditiile favorabile pentru ca o furtuna sa formeze vartejuri, acest
lucru nu se intampla intotdeauna. Adevarul este ca acest proces nu este pe deplin inteles.
Teoriile recente sugereaza ca odata ce mesociclonul este format, dezvoltarea
tornadei este legata de diferentele de temperatura.Coloana de aer in forma de palnie devine
vizibila datorita vaporilor de apa condensati din stratele exterioare, in momentul in care
umiditatea este suficient de ridicata , dar chiar daca circulatia aerului este indreptata spre
interior si tinde sa se ridice, norul din interiorul vartejului cu presiune joasa se extinde
descendent de la baza.
7.3.3 CLASIFICAREA TORNADELOR
Masuratorile directe in ceea ce priveste o tornada sunt greu (si periculos) de obtinut. In 1971,
Theodore Fujita- professor de meteorologie la Universitatea din Chicago, specialist in
tornade, a alcatuit un sistem de clasificare care ii poarta numele bazat pe distrugerile
structurilor realizate de om. Scara Fujita sau F- Scale clasifica pagubele produse de tornade
ca fiind neinsemnate (F0 si F1), puternice ( F2 si F3) si violente (F4 si F5). Este important de
mentionat ca aceasta scara se aplica doar in regiunile unde exista structuri realizate de om, iar
vartejurile nu se masoara in functie de dimensiunile lor, ci de pagubele provocate. Marimea
unei tornade nu indica in mod necesar si violenta sa, tornadele mari pot avea intensitate
redusa, iar cele mici pot fi violente. Cercetarorii sunt capabili sa coreleze valorile Scarii
Fujita doar cu aproximatie cu viteza vanturilor. De exemplu, vanturile cu viteze de 145 km
pe ora pot produce putine pagube unei cladiri bine construita (F0), in comparatie cu o cladire
canstruita superficial, unde pagubele ar fi insemnate (F2). Viteza vanturilor clasificate pe
aceasta scara nu a fost niciodata testata sau dovedita stiintific, fiind nevoie de multa atentie in
folosirea acesteia.
SCARA FUJITA:
F0 viteza vantului intre 64-116 km/h.

Nu provoaca pagube foarte insemnate, dar chiar şi aceste tornade pot smulge ţigle de pe
85
acoperişuri şi pot arunca maşinile de pe şosele. Casele mobile se pot răsturna şi magaziile se
pot dărâma. Pot provoca ruperea crengilor din copaci si a indicatoarelor rutiere.
F1 - viteza vantului intre 117-181 km/h.
Este o tornada moderata ce provoaca pagube medii. Reprezinta echivalentul unui uragan de
cea mai slaba intensitate.Vor cădea acoperişurile de pe case şi casele mobile în zona afectată
de tornada se vor dărâma. Acest tip de vârtej poate arunca trenurile de pe şine.
Aceasta este o tornada puternica. Copacii grei vor fi smulşi din rădăcini iar clădirile solide se
vor prăbuşi asemenea unor beţe de chibrituri.
Aceasta tornada produce distrugeri pe scara larga. Se vor darama acoperisurile si peretii
caselor bine construite. Locomotivele şi camioanele de 400 de tone vor zbura prin aer ca
nişte jucării, iar copacii unei paduri vor fi culcati la pamant.
O tornada de o asemenea intensitate distruge tot ce îi iese în cale. Casele solide sunt ridicate
in aer, iar structurile cu fundatie nerezistenta sunt aruncate la mare distanta.
Este o tornada incredibila, tot ce intalneste in cale este carat pe distante considerabile.
Are o forţă asemănătoare cu cea a unei bombe atomice.
7.4 Musonii: mecanismul formării musonilor, distribuţia lor pe glob şi caracteristicile

musonilor din diferite regiuni oceanice. Influenţa musonilor asupra navigaţiei.
Primavara, aerul de deasupra pamantului se incalzeste mai rapid decat cel de deasupra
marilor. Aerul cald se ridica si il "mobilizeaza" pe cel rece provenit din ocean, cel aducator de
precipitatii, cu doua consecinte: ploaia raceste suprafata, dar elibereaza si caldura latenta cand
vaporii aposi se condenseaza in picaturi. Cu cat aerul transportat catre zona continentala este mai
umed, cu atat mai multa caldura latenta este eliberata de ploaie, si cu atat mai mult aer umed este
impins catre pamant, printr-un mecanism de auto-amplificare ce mentine diferenta de
temperatura si prin urmare intreaga circulatie musonică.
Cercetatorii au descoperit acum ca acest mecanism de feedback este foarte delicat si sensibil la
perturbarile din exterior. Ecuatiile noului model pus la punct de acestia indica faptul ca exista o
valoare critica de iradiere solara care declanseaza fenomenul: daca iradierea scade sub aceasta
valoare (eventual din cauza poluarii din aer), nu se poate dezvolta clasica circulatie musonica.
De asemenea, tot prin intermediul acestui model si gratie analizei datelor din ultimii 60 de ani,
oamenii de stiinta au calculat valorile critice pentru sistemele musonice din Oceanul Indian de
Nord şi de Sud Marea Chinei de Sud,Marea Arafura şi Marea Timor, Golful Carpentaria din
nordul Australiei şi coastele Africii occidentale.
86
7.4.1 Mecanismul formării musonilor (de vară şi de iarnă) din Oceanul Indian
- În semestrul cald al anului (aprilie-septembrie) sudul şi centrul Asiei se încălzeşte foarte

puternic-adesea, în deşertul Arabiei, în Iran, Pachistan, India şi alte state din Asia Centrală,
mercurul termometrelor urcând peste 50C - provocând o ascensiune a aerului, ce determină
formarea unor largi arii cu presiune atmosferică scăzută (sub1000 mb) care atrag masele de aer
umed şi răcoros de deasupra Oceanul Indian, unde se menţine un câmp de presiune atmosferică
relativ ridicată (1020-1025mb). Aşa ia naştere musonul de vară, care suflă permanent de la SV, S
şi SE, dinspre ocean spre continent, aducând ploi abundente în zonele sudice şi sud-estice ale
Asiei.
Fig 7.3 Formarea musonilor (de vară şi de iarnă) din Oceanul Indian
- În semestrul rece al anului (octombrie-martie), datorită temperaturilor deosebit de coborâte ale

aerului din părţile centrale ale Asiei-unde,deseori,în podişul Tibet, în deşertul Gobi şi în
SiberiaCentrală valorile termice scad sub - 50C - se produce o ”îndesire” a maselor de aer, luând
naştere un vast câmp cu presiune atmosferică foarte ridicată (peste1045 mb), în timp ce, deasupra
oceanului, unde aerul este mult mai cald (20-25C), se formează o întinsă depresiune barică (în
jur de 1005 mbar). Puternicele contraste barice determină formarea musonului de iarnă, care
timp de 6 luni pe an, circulă dinspre continentul asiatic spre Oceanul Indian, din direcţiile nord
şi nord-est, ca un vânt uscat,aproape lipsit de precipitaţii. Intensitatea musonului de iarnă este
foarte mare (ca şi a celui de vară), resimţindu-se asupra întregului bazin nordic al Oceanul
Indian, desfiinţând, la fel ca şi cel de vară, calmul ecuatorial şi răsturnând alizeele din emisfera
sudică.
87
7.4.2 Musonii din mările Arafura şi Timor, precum şi golful Carpentaria
In mările Arafura şi Timor, precum şi in golful Carpentaria, musonii bat din NW sau W
in perioada decembrie-februarie, în regiunile situate la N de lat 200 S şi la est de longitudinea de
1100 .În perioada martie-aprilie musonii bat dinpre SE.Musonul de NW sau W, este caracterizat
prin nebulozitate mare, ploi şi grenuri.Dintre grenurile reprezentative, amintim aici de cele din
goful Carpentaria – “morning glory”, atingand frecventa maximă în intervalul sept-noiembrie,
producandu-se in medie la fiecare 2-5 zile.
Viteza musonului de NW este 13-22 Nd.
7.4.3 Musonii din Marea Chinei de Sud, în Marea Chinei de Est , in Marea Galbenă şi
Marea Japoniei.
Musonul de iarnă
Data la care incepe să bată musonul de iarnă (de NE) variază cu latitudinea.Astfel, in regiunile
cuprinse : - intre lat 200N- 300N – septembrie
-Regiunile la sud de 200N - noiembrie
Directiile sunt si ele variabile ,astfel:
NE - În Marea Chinei de Sud şi la est de Filipine
N-Marea Galbenă
NW-Sudul Japoniei
Musonul de iarnă (NE) este mai puternic, atingand timp de 10 zile in decursul lunii forta 7S/B, în
apropiere de vietnam, nordul Filipinelor, în apropierea Taiwanului şi a Japoniei
Musonul de vară (de SW)

- Incepe să bată in lunile mai-iunie şi incetează in august-septembrie
- Este mai slab decat cel de vară, atingand in Marea Chinei de Sud forţa 5 S/B
Musonul african de SW şi musonul brazilian de NE
Musonul african de SW:
- bate in perioada ianuarie –iulie , avand forţa cuprinsă intre 2-4 S/B;
Fig 7.4 Formarea musonului african de SW
88
Musonul brazilian de NE
-bate in zonele siuate la S de lat 150S, în timpul verii australe, in lunile noiembrie –februarie
-atinge forţa 4-5 S/B la mare deschisă in partea de Nea zonei şi forta 3-4 S/B in partea de SW a
zonei langă coaste
Fig 7.5 Formarea musonului brazilian de NE
7.4.4 Alte efecte musonice intalnite:

in America de Nord :
- are caracteristici mult atenuate datorită masei continentale mai reduse dacat cea a Asiei
iar contrastele termice sunt mult mai mici;
- Ia nastere astfel , vara - cand aerul cald din zona Golfului Mexic se deplasează spre N
deasupra partii centrale şi estice a continentului, iar iarna aerul rece din regiunile
canadiene se deplasează spre S.
denumiri improprii atribuite unor vanturi, astfel:
.- “musonul Guineei” – vant de sud ce bate in tot cursul zilei şi tot anul cu exceptia
lunilor ianuarie-februarie dinspre mare spre tarm;
-“musonul Venezuelei” – vant de NNE ce bate pe coasta Venezuelei
7.5 Brizele de mare şi de uscat. Vânturile catabatice. Grenurile. Vânturile locale.

Condiţiile formării acestor vânturi, mod de manifestare, zone de acţiune, influenţa acestora
asupra navigaţiei .
7.5.1 Brizele de mare şi de uscat. Vânturile catabatice. Grenurile
Briza de mare se manifestă de la mare spre uscat începând cu ora 900 şi îşi menţine influenţa
aproximativ 3 ore după apusul soarelui.
Briza de uscat (de noapte) începe să bată aproximativ la ora 2300 şi transportă un aer cald şi
uscat.
Brizele pot să devieze vânturile dominante. În Indonezia vântul Karif intensifică musonul de
SW.
89
Alte vânturi locale sunt vânturile catabatice ( vanturile care coboară cu viteze mari pantele
unor formaţiuni orografice) ascendente sau descendente, calde sau reci .
Vânturi catabatice calde :
¾ Föhn (fig – din nordul Italiei spre Elveţia. Bate la începutul primăverii şi are drept
consecinţă venirea primăverii cu 30÷40 de zile mai devreme decât în zonele învecinate
5˚
0˚
M D
–15˚ 20˚÷25˚
Fig 7.6 Mecanismul general de formare al Föhn-ului
Föhn-ul are loc ca urmare a unei mişcări ascensionale a aerului (de obicei) de-a lungul
peretelui vertical (sau mai abrupt) al unui munte, (ascensiune orografică), urmată de descindere
în partea cealaltă a masivului. Pe măsură ce curentul de aer se mişcă ascensional dea lungul
pantei muntelui, aerul se destinde şi ca atare se răceşte, determinând transformarea vaporilor
de apă în precipitaţii. Devenind dehidratat, curentul de aer continuă mişcarea ascensională
până la atingerea crestei sau vârfului muntelui, după care îşi continuă mişcarea descensional,
în partea cealaltă a abruptului. Pe măsură ce coboară panta domoală a muntelui temperatura
aerului creşte adiabatic datorită creşterii presiunii atmosferice odată cu atingerea unei
altitudini mai joase, ca rezultat, acest front de aer creează vânturi puternice, furtunoase,
calde şi uscate. În doar câteva ore, un astfel de front de aer poate produce creşteri de până la
30°C.
Numele dat acestui tip de vânt, föhn, este provenit din germană, fiind pronunţat
[føehn], este originar din Alpi şi Europa centrală, unde climatul este sensibil influenţat
datorită existenţei acestuia. Vântul föhn este faimos printre montaniarzii Alpilor, şi în special
printre cei urcând masivul Eiger, întrucât creează dificultăţi suplimentare la cele deja
existente oricum datorate structurii montane foarte accidentate.
90
Fig. 7.7 Reprezentarea circulatiei generale a aerului in cazul Föhn-ului
¾ shimik – pe coastele Pacificului – Podişul Preriilor;

¾ zonda – în Argentina.
Aceste vânturi nu acţionează în fiecare an.
Vânturi catabatice reci
¾ bora – vânt descendent, orientat de la uscat spre mare. Se formează pe coastele iugoslavice
ale Mării Adriatice. Este foarte rece, cu viteze foarte mari (120÷130 km/h). Bate la începutul
primăverii.
În NE Mării Negre se formează un vânt de tip bora.
Fig 7.8 Mecanismul general de formare al Borei
Curentul superior al masei de aer este foarte rece, astfel incat incalzirea adiabatica
rezultata la coborarea pe panta, nu reuseste sa produca o crestere importanta a temperaturii
aerului. Este un vant care coboara de pe munti spre o mare calda. Acesta este rece, foarte
uscat si bate cateodata cu putere. In Europa vantul bora de pe coasta dalmata este cunoscut
atat prin intensitatea cu care sufla cat si prin aerul rece pe care il transporta. Bora este un
vant neregulat care bate pe tarmul Marii Adriatice. Se mai intalneste şi in zona Novorosiisk, etc.
Sunt mai intalnite in sezonul cald al anului.
91
¾ Mistralul – este de asemenea un vânt descendent, orientat de la uscat spre mare. Mistralul se
formează între Pod. Central Francez şi M. Mediterană, fiind canalizat pe culoarul fluviului
Rhon. Bate la începutul primăverii cu viteze de până la 230 km/h, fiind un vânt rece. Produce
un sunet deosebit, foarte strident. Este un vant puternic din directia Nord West ce afecteaza
coasta mediteraneana a Frantei, de la Marsilia la Saint Tropez. Mistralul este unul din factorii
de clima determinanti ai acestei incintatoare si putin cunoscute parti a Rivierei Franceze,
situata in departamentele Var si extinzindu-se pina la Bouches du Rhone (Marseille), departe
de zona supraglomerata Nisa -Cannes -Antibes. Mistralul este responsabil pentru: vremea
insorita exceptionala, vegetatia desertica asemanatoare cu cea din sudul Californiei si chiar
pentru aerul local.
¾ St.Anna – asemănător mistralului. Bate în California, lângă Los Angeles.
7.5.2 Vânturile locale. Condiţiile formării acestor vânturi, mod de manifestare, zone de
acţiune, influenţa acestora asupra navigaţiei .
¾ green-urile (vijeliile) – lovituri de vânt de scurtă durată; semnul se începere este întunecarea
deosebită a cerului prin formaţiuni de nori cumulonimbus sub forma unei linii intunecate..
Au viteze foarte mari intre 40 şi 60 de Nd. Presiunea creşte brusc cu 4÷5 mb şi temperatura
scade cu 10˚C. Se deplasează adeseori pe distanţe de peste 500 Mm cu o viteză medie ce
atinge frecvent 50 Nd. Exista mai multe categorii:
-Grenul negru-formatiuni noroase cu o puternica dezvoltare verticală;
-Grenul slab-vanturi şi precipitatii reduse;
-Grenul cu precipitatii;
-Grenul alb-absenţa totală a precipitaţiilor
Se întrerupe la fel de brusc cum s-a format şi reapare vântul care a bătut înaintea lui; Ele
sunt frecvente in asa zisă zonă a calmului ecuatorial, dar se intalnesc în orice zona a
suprafetei terestre sub diferite denumiri:
¾ tornada – pe coastele Africii de W (forţa este de 6÷8 grade Beaufort) şi Cock-eye-bob în NW

Australiei. Cerul se întunecă şi cad averse. Au o durată de aproximativ o oră; şi se deplasează
cu viteze maxime de 50 Nd. Distanţa pe care se deplasează nu depăseste 100Mm
¾ guba – pe coastele de sud ale Noua Guinee pe timpul musonului de NW, afectand şi nordul
Australiei de aproximativ 6 ori pe an;
¾ Gharra- în golful Sirta din apropierea coastelor Libiei, bate din NE în perioada ianuarie-
martie
¾ tormenta – în sudul Italiei;
¾ pamperos – pe coastele Argentinei (170 km/h), vanturi de SW, avand durata minimă de
acţiune de 3-4 zile iar cea maximă de peste 15 zile.Foarte periculos pentru navigatie pe langă
vitezele foarte mari, este cresterea bruscă a acestor viteze
¾ Haboob-în Marea Rosie ,in perioada mai-septembrie, se reduce foarte mult vizibilitatea
datorita nisipului transportat, afectand indeasebi Port Sudan
92
¾ Northers- vant rece ce bate dintr-o directie NW-NE in apele,Americii de Nord,, atingand
peninsula Florida, coastele golfului Mexic, frecventa maximă in lunile decembrie-ianuarie ,
fiind un pericol mare pentru navigaţie (12 S/B).Pe coastele estice ale Mexicului, in perioada
sept-aprilie. Popate atinge şi 66 Nd –Vera Cruz
¾ Chubascos-vant ce bate in lunile mai şi octombrei pe coastele dinspre Oceanul Pacific al
Americii Centrale.Sufla din directie ENE, dispre uscat spre mare şi poate atinge forta 10S/B
¾ Ribut- grenuri zilnice (uneori de doua ori pe zi) ce se produc pe coastele estice ale Malaeziei,
in timpul musonului de vară, din iunie pana in octombrrie – f periculos cand noriise dispun la
orizont sub forma de arc de cerc – forta 7-8 S/B
¾
Alte vânturi locale, cu acţiune în Marea Mediterană :
¾ Sirocco – vant uscat din direcţia S sau SE care bate in bazinul mediteranian când deasupra
nordului Africii se instalează un maxim barometric iar în Marea Mediterană o zonă
depresionară. In cazul extinderii anticiclonului Azoric, in NW Africii, vantul suflă
deasupramării, se incarcă cu cantităţi mari de vapori de apă astfel incat in partea centrală şi
nordică a Mării Mediterane el devine un vant cald şi umed;
¾ Armatan – vânt fierbinte şi uscat care suflă dinspre Sahara spre Oceanul Atlantic;
¾ Simun – vânt puternic, fierbinte şi uscat care bate în Sahara şi în Arabia de la sud la nord;
¾ Gregale – bate in partea centrală a Mării Mediterane dinspre Grecia de sud, înspre Marea
Ionică. Vânt foarte rece cu viteze foarte mari din direcţia NE;
¾ Levante – bate în Strâmtoarea Gibraltar din martie până în iunie şi în octombrie. Ajunge până
la forţa 7.
¾ Ponientes- vant de W care bate in stramtoarea Gibraltar, alternand în cursul anului cu
Levanter
¾ Vendavales – vant tare din direcţia SW care bate in regiunile dinspre coastele nord-africane
şi coastele Spaniei, care bate mai ales spre sfărsitul toamnei şi la începutul primăverii, fiind
asociat cu violente grenuri, descărcări electrice şi trobe marine.
¾ Libeccio – vant cu caracteristici similare celui anterior care bate din SW/W pe coastele
Sardiniei si Italiei de Sud
¾ Ghibli- vant ce bate pe coastele Libiei, in regiunea Negasi , atingand viteza de 50Ndşi
provocand furtuni de nisip (mai frecvent primăvara şi toamna).
¾ Marin -este un vant cald si umed care bate in lunile de vară in Golful Lyon, dintr-o directie
cuprinsă intre SW şi SE.Mai puţin inten decat Mistralul.
Vanturi locale cu acţiune Oceanul Atlantic, Oceanul Indian şi Pacific - teme pentru
referate si seminar
Vanturi locale la noi în ţară.
Crivatul - este un vant deosebit de puternic, care bate in Moldova, Dobrogea si

sudul si estul Munteniei. Sufla dinspre NE spre SV, cu viteze ce depasesc uneori 30
35m/s. Asociat cu nisoare, el determina deseori in anotimpul rece al anului cele mai
cumplite viscole din tara noastra. Aparitia lui in timpul verii este cu totul intamplatoare, dar
93
atunci fiind un vant cald si uscat aduce pagube recoltelor in regiunile din sud-estul tarii.
Nemirul (Nemere) vant local care apare in depresiunea Brasovului. Aerul rece al
Crivatului, acumulat in partea estica a Carpatilor Orientali, patrunde prin vaile si trecatorile
muntilor si se revarsa pe versantul vestic in depresiune sub forma unui vand rece, cu o
viteza de deplasare de 10-20 m/s.
Austrul este un vant vestic, uscat si cald pe timpul verii, iar in perioada de iarna este
insotit de geruri si e lipsit de precipitatii.
Cosava, este un vant foarte intens cu caracter de fohn, cald si ucat, bate in general din
sud-est si uneori din est, isi face simtita prezenta mai rar, in general doar in partea de sud
vest
Baltaretul, un vant umed si caldut, destul de prielnic agriculturii, fiind aducator de ploi
bogate;
Vantul Negru, numit si Caraelul (Karayel=Vant Negru in limba turca), este un vant
uscat si fierbinte,care compromite culturile agricole; de aceea localnicii ii mai spun si
Traista Goala. Apare in mod special in sudul Dobrogei, dar cateodata influenta sa se simte
si in Baragan;
Oradeanul apare mai tot timpul anului, pe versantii vestici ai muntilor Apuseni si sufla
dinspre vest si nord;
Fagarasul este intalnit in masivele Ciucas si Bucegi si sufla dinspre vest;
Ardeleanul sufla dinspre apus pe versantii transilvaneni ai Carpatilor Orientali;
Munteanul vant local ce apare in zonele sudice ale Carpatilor Orientali.Vânturi din
Romania. Pe teritoriul Romaniei regimul vantului este determinat atat de particularitatile
generale ale atmosferei, cat si de particularitatile suprafetei active, evident fiind rolul de baraj
orografic al Carpatilor, care determina prin orientare si altitudine particularitati regionale ale
vantului.
94
Cap. VIII: DINAMICA ATMOSFEREI: MASE DE AER, FRONTURI

ATMOSFERICE. DEPRESIUNI ATMOSFERICE, CICLOANE
TROPICALE
8.1 Dinamica atmosferei. Noțiuni generale de dinamica atmosferei;
8.2 Mase de aer: definire, formarea maselor de aer, clasificare, caracteristicile principalelor mase de
aer care afectează regiunile oceanice şi costiere;
8.3 Fronturi atmosferice: tipuri de fronturi atmosferice, mecanismul formării şi evoluția acestora,
vremea asociată frontului cald şi frontului rece, modul de reprezentare a fronturilor atmosferice
pe hărțile meteorologice;
8.4 Depresiunile atmosferice: noțiuni generale, geneza depresiunilor, întinderea şi deplasarea
depresiunilor, structura şi evoluția depresiunilor / perturbațiilor barice extratropicale, depresiuni
formate prin segmentare, familii de depresiuni;
8.5 Manifestarea depresiunilor in largul mării
8.6 Distribuția frecventă a depresiunilor pe glob, caracteristicile depresiunilor formate la latitudini
medii şi înalte, modul de reprezentare a depresiunilor pe hărțile meteorologice;
8.7 Cicloane tropicale: noțiuni generale; geneza ,dezvoltarea şi destrămarea cicloanelor tropicale;
manifestările vremii într‐un ciclon tropical; traiectoria cicloanelor tropicale;
8.8 Regiunile oceanice în care se manifestă şi caracteristicile cicloanelor din diferite regiuni ale
globului. Măsuri ce se iau la bordul navei pentru evitarea ciclonului tropical şi pentru manevra
navei surprinsă de ciclon .
8.1 Dinamica atmosferei. Noţiuni generale de dinamica atmosferei

Atmosfera Pământului, reprezintă invelişul gazos gazos care înconjură planeta şi permite
transferul energiei între soare şi planetă şi de la o regiune a globului la alta. Întrucăt este un
sistem fluid, atmosfera este sediul tuturor tipurilor de mişcare, de la turbioanele foarte mici, cu
dimensiuni sub un metru, la circulaţia globală, prin undele planetare. Mişcarea aerului
influenţează componentele atmosferei cum ar fi vaporii de apă, norii, poate redistribui masele de
aer şi constituienţii atmosferei într-o varietate infinită de configuraţii complexe şi intervenind în
procesele atmosferice, face din circulaţia atmosferică un important factor al bilanţului energetic
global.
Cu studiul mişcării aerului se ocupă dinamica atmosferei sau meteorologia dinamică,
care în ultimele decenii a avansat foarte rapid. Dinamica atmosferei stabileşte legile de mişcare
a maselor de aer din atmosferă şi metodele de rezolvare a ecuaţiilor de mişcare în scopul de a
prevedea evoluţia viitoare a vremii. Mobilitatea sistemelor fluide face descrierea lor foarte
complexă. Ca orice fluid, atmosfera este guvernată de legile mecanicii aplicate ei, considerată ca
un continuum. Aceste legi pot fi obţinute de la legile mecanicii şi termodinamicii care sunt de
bază pentru un sistem discret de fluid, prin generalizarea lor pentru continuumul atmosferic.
Meteorologia dinamică este studiul acelor mişcări ale atmosferei care sunt asociate cu vremea şi
clima. Pentru toate aceste mişcări, natura moleculară discretă a atmosferei poate fi ignorată şi
atmosfera poate fi privită ca un mediu fluid continuu, sau continuum.
Diferitele mărimi fizice care caracterizează starea atmosferei: presiune, densitate,
temperatură, viteză se presupune ca au o valoare unică în fiecare punct al fluidului atmosferic. În
plus aceste variabile de câmp şi derivatele lor sunt presupuse funcţii continue în spaţiu şi timp.
Legile fundamentale ale mecanicii fluidului şi termodinamicii care guvernează mişcările din
atmosferă pot fi exprimate atunci în termenii ecuaţiilor diferenţiale care implică variabilele de
95
câmp.
În dinamica atmosferei ca şi în mecanica fluidelor efectuarea raţionamentelor şi stabilirea
legităţilor se sprijină pe conceptul de particulă. Vom defini particula ca fiind volumul de fluid în
interiorul căruia nu pot fi puse în evidenţă neuniformităţile parametrilor fizici (p, T, V, etc.) şi a
parametrilor mecanici (viteză, acceleraţie, etc.). Particula de fluid este aşadar asimilată punctului
material cu care se operează în mecanică. Este evident că dimensiuniile particulei de fluid
depind de specificul proceselor analizate. Astfel, dacă se urmăreşte să se pună în evidenţă numai
caracteristiciile esenţiale ale circulaţiei atmosferei pe zone întinse, lasând la o parte aspectele
particulare, legate de exemplu de influenţele orografice locale, atunci particulei de fluid
atmosferic i se vor atribui dimensiuni mari. Dimpotrivă, dacă se are în vedere evidenţierea unor
procese sau fenomene care evoluează pe spaţii restrânse, cum ar fi cele termodinamice legate de
stratificarea termică verticală a atmosferei, atunci dimensiunile particulei trebuie alese cu mult
mai mici.
Din cele expuse mai sus, rezultă necesitatea subordonării dimensiunilor particulei, scării
la care se efectuează analiza propusă. Aceasta va trebui sa satisfacă două cerinţe esenţiale:
1. scara să fie destul de mare pentru ca fenomenele şi procesele studiate să se prezinte sub o
formă suficient de simplă pentru a fi accesibile mijloacelor de investigaţie folosite;
2. scara să fie destul de redusă (mică) pentru a nu permite să se neglijeze detaliile esenţiale
ale fenomenelor şi proceselor analizate. Pentru descrierea mişcărilor atmosferice se folosesc scări
spaţio-temporale ca cele prezentate în tabelul 7.1. Cele mai mari scări, cea a circulaţiei generale
şi sinoptică, constituie circulaţia la scară mare sau macroscară.
Tabelul 8.1
Scara sinoptică este proprie analizei mişcării generale a atmosfereie şi evidenţierii

distribuţiei parametrilor meteorologici pe spaţii largi. Reţeaua de staţii sinoptice furnizează date
de observaţie. Ciclonii şi anticiclonii sunt elemente importante ale circulaţiei la latitudini medii.
Curgerea aerului în acestea este în principal o curgere orizontală cu mişcari verticale modeste.
Prin contrast, vântul la mezoscară şi microscară influenţează arii mai mici şi prezintă curgeri
verticale extinse care pot fi foarte rapide, cum se întâmplă într-o furtună în dezvoltare. Scara
mezo-sinoptică este proprie analizelor de detaliu în care se caută să se reliefeze modul în care
orografia locală influenţează procesele şi fenomenele atmosferice.
Pentru a simplica descrierea comportării atmosferei se folosesc două modalităţi diferite:
una de tip fotografic, prezentând câmpurile variabilelor meteorologice la un moment dat
(euleriană), iar cealaltă de tip cinematografic (lagrangeană), urmărind sistemul în evoluţia sa în
timp.
96
Descrierea euleriană reprezintă comportarea atmosferei prin proprietăţile câmpului, cum ar

fi distribuţia la un moment dat a temperaturii, vitezei vântului sau a altor variabile meteorologice.
O astfel de descriere este convenabilă rezolvării ecuaţiilor cu derivate parţiale prin metode
numerice.
Descrierea lagrangeană reprezintă comportarea atmosferei prin proprietăţile unei particule
de aer care se mişcă odata cu fluidul şi a cărei evoluţie este urmărită în timp. Deoarece atenţia
este focalizată asupra proprietăţilor din interiorul particulei de aer şi asupra interacţiei dintre
sistem (particulă) şi mediu, descrierea lagrangeană oferă avantaje atât conceptuale cât şi de
diagnoză. Din acest motiv, metoda lagrangeană este folosită pentru obţinerea legilor
fundamentale care caracterizează comportarea atmosferei.
8.1. 2 FORŢE CARE ACŢIONEAZĂ ASUPRA PARTICULEI DE AER
Mişcările specifice atmosferei se supun legilor fundamentale din fizică: legea de

conservare a masei, impulsului şi energiei. Legea a II a lui Newton pentru mişcare arată că,
acceleratia unui corp de masă unitate într-un sistem de coordonate fixat în spaţiu este suma
tuturor forţelor care acţionează asupra corpului.
7.1
Pentru a putea discuta despre natura forţelor care acţionează asupra particulei de aer din
atmosferă este necesar să precizăm sistemul de referinţă, aşa cum este el prezentat în figura
7.1. Orientarea axelor de coordonate este următoarea:
- Ox – de la vest la est, tangentă la cercul paralel;
- Oy – de la sud la nord tangentă la meridian;
- Oz – de jos în sus, de-a lungul razei Pamântului
97
Fig 7.1 Sistemul de coordonate luat in considerare in cazul miscării de rotaţie a Pămantului şi o particulă
aflată la latitudinea
Mişcarea de-a lungul axei Ox se numeşte zonală, de-a lungul axei Oy meridianală şi
de-a lungul axei Oz verticală.
Vectorul viteza vântului are componentele u, v, w:
7.2
unde sunt vectorii unitate (versorii) specifici fiecărei axe de coordonate
Vom avea: u = dx/dt este pozitivă când are sensul spre est şi poartă numele de componenta
zonală;
v = dy/dt este pozitivă când are sensul spre nord şi poartă numele de
componenta meridianală;
z = dz/dteste pozitivă când are sensul în sus şi se spune ca mişcarea este
ascendentă pentru w > 0 şi descendentă pentru w < 0.
Pentru miscările din atmosferă, forţele fundamentale care acţionează asupra particulei de
aer de masă unitară sunt:
- forţa de gradient baric,
- forţa gravitaţională
- forţa de frecare.
Deoarece mişcarea este observată dintr-un sistem de referinţă fixat de Pământul în rotaţie
(sistem neinerţial), trebuie să se introducă forţele aparente (de inerţie):
- forţa Coriolis
- forţa centrifugă.
a. Forţa de gradient baric

Variaţia presiunii în atmosferă se caracterizează prin gradientul baric (gradientul de
presiune), care este egal cu variaţia presiunii pe unitatea de distanţă, în direcţia în care
presiunea scade mai repede. Considerăm un element de volum de aer dV = dxdydz centrat
într-un punct de coordonate (x0, y0, z0) în câmp de presiune variabil. Datorită mişcărilor
moleculare asupra suprafeţelor volumului elementar de aer se exercită presiune.pe toate cele
trei direcţii.
Componenta x a forţelor de presiune care acţionează asupra volumului de aer este:
7.3
Deoarece masa elementului de volum este m = ρ dxdydz, componenta pe direcţia x a
forţei de presiune care acţioneaza asupra unităţii de masă, acceleraţia, va fi:
7.4
98
Analog, se obţin componentele fortei de gradient baric pe direcţiile z şi y , rezultand in final
ecuaţiile pentru unitatea de masă de aer pen tru fiecare directie:
7.5,
iar forţa de gradient baric pe unitatea de masă va fi:
Putem constata, că forţa de gradient baric este direct proporţională cu gradientul câmpului
presiunii şi nu cu presiunea.Semnul ”-“ ne arată sensul de acţiune: dela presiune inaltă către
presiune joasă
b. Forţa gravitaţională
Conform Legii atactiei universale intre două corpuri de mase m şi M aflate in spaţiu la
distanţa r, vom avea
Dacă in relaţia anterioară, considerăm masa Pămantului (M ) şi masa particulei de aer

(m), rezultă că forţa exercitată asupra unităţii de masă a particulei de atracţia gravitaţională a
Pământului este:
In cazul in care r = a+z ( cu a s-a notat raza Pămantuluiiar z – inaltimea particulei

deasupra nivelului mării, neglijindu-se abaterea de la sfericitate a Pămantului), vom avea
La nivelul mării, avem

,
iar pentru aplicaţiile meteorologice intrucât z<<a, vom considera deasemenea ,unde
99
c. Forţa de frecare
In urma studiilor de specialitate s-a constatat că aproape jumătate din energia de frecare
disipată în atmosfera Pământului se manifestă în troposfera joasă, datorită apropierii de
suprafaţa pământului (datorita oragrafiei).Această regiunea este cunoscută ca strat limită.
Restul energiei se produce la nivelurile mai înalte deasupra munţilor or în apropierea
curenţilor jet în troposfera superioară. Obţinerea forţei de frecare în diferitele ei forme este
mai complicat de dedus pentru că de fapt este legată de fenomenele din stratul limită.
Conform Legii lui Newton,
unde - coeficient de vascozitate dinamică

- gradientul vitezei de curgere a aerului
A - aria suprafeţei perpendiculare pe direcţia de curgere,
Forţa vâscoasă pe unitate de arie sau tensiunea de forfecare este
Indicile arată că τzx este componenta tensiunii de forfecare pe direcţia x, datorită

gradientului componentei x a vitezei pe direcţia z. Pentru cazul mai general al curgerii
nestaţionare, curgerea bidimensională într-un fluid incompresibil, putem calcula forţa
vâscoasă netă, prin considerarea unui element de volum de
fluid centrat la (x, y, z) cu volumul elementar dV = dxdydz:
iar forta de vascozitate pe unitatea de masă este
100
Pentru , Ffx = unde se numeste vascozitate cinematică, in care

vascozitatea dinamică are ca unitate de măsura daP (decapoise)
iar vascozitatea cinematică are dimensiuni de difuzitate ( difuzia impulsului)
d. Forţa centrifugă şi gravitatia
Acceleraţia gravitaţională şi forţa centrifugă compuse dau gravitaţia efectivă. Greutatea unei
particule de masă m în repaus pe suprafaţa Pământului, care este chiar reacţiunea pământului
asupra particulei, va fi în general mai mică decât forţa gravitaţională, din cauză că forţa
centrifugă echilibrează parţial forţa gravitaţională
Cele două forţe, forţa gravitaţională pentru unitatea de masă (Newtoniană) şi forţa
centrifugă, compuse dau o forţă rezultantă care se numeşte gravitaţia efectivă sau simplu
gravitaţie
Gravitaţia, exceptând polii şi ecuatorul nu este indreptată către centrul Pământului
e. Forta Coriolis
Când corpul este observat dintr-un sistem de coordonate care se roteşte, forţa
aparentă abate corpul în mişcare de la traiectoria în linie dreaptă. Traiectoria este curbată
în sens opus sensului de rotaţie a sistemului de coordonate. Forţa deviatoare este forta
Coriolis. Forţa Coriolis acţionează perpendicular pe vectorul viteză şi poate să schimbe
numai direcţia de mişcare, nu şi mărimea vitezei.
101
Forţa Coriolis este perpendiculară atât pe vectorul viteză căt şi pe vectorul viteză de
rotaţie a Pământului. Expresia scalară f = 2Ω sin poartă numele de parametrul Coriolis
depinde de latitudinea locului. Componentele forţei Coriolis se pot obţine, considerând
componentele vitezei de rotaţie a Pământului după axele de coordonate (x, y, z), ca în
figura
Componentele vitezei de rotaţie a Pământului de-a lungul, axelor de rotaţie yz la latitudinea
Se pot deduce componentele forţei Coriolis pe baza definitiei si a relaţiei vectoriale :
prin rezolvare,
ECUAŢIILE DE MIŞCARE
având la bază pe bază expresiile forţelor definite anterior
Plecand de la Legea lui Newton sub formă vectorială (Legea a II-a a mecanicii) pentru o
particula de aer, avem:
Ecuaţiile de mai sus descriu toate tipurile de mişcări pentru scările atmosferice intâlnite
102
8.2 Mase de aer: definire, formarea maselor de aer, clasificare, caracteristicile

principalelor mase de aer care afectează regiunile oceanice şi costiere
8.2.1 Mase de aer: definire, formarea maselor de aer, clasificare
Masele de aer sunt volume în care parametrii meteorologici au un caracter relativ constant
(volume de aer care îşi conservă anumite elemente meteo : gradul de transparenţă al aerului,
temperatura, umiditatea şi nebulozitatea).
Ca dimensiuni, masele de aer se pot întinde :
- pe orizontală – de la mii de kilometri până la sute de mii de kilometri;
- pe verticală – de la câţiva kilometri până la limita superioară a troposferei.
Masele de aer pot stagna o perioadă într-o zonă, dar se şi pot deplasa. Ele se formează
deasupra zonelor în care elementele meteo variază puţin (marile deşerturi, gheţurile artice sau
antarctice, deasupra anticiclonilor stabili sau staţionari).
Clasificarea maselor de aer se face după mai multe criterii :
a) criteriul termic:
- mase de aer cald – provin de la latitudini mici şi determină încălzirea vremii;
- mase de aer rece – provin de la latitudini mari şi determină răcirea vremii.
b) criteriul termo-dinamic (de stratificare) :

- mase de aer stabile – sunt masele de aer în care gradientul termic vertical în stratul
inferior este mai mic decât cel normal (0,65˚C la fiecare 100 m). La aceste mase de aer
nu se produce convecţia, nu se formează nori şi este caracteristică vremea senină,
frumoasă. Sunt considerate mase de aer stabile masele de aer reci.
- mase de aer instabile – aici gradientul termic vertical este mai mare decât cel normal.
Aceste mase de aer favorizează convecţia, cu formarea norilor şi căderea precipitaţiilor,
rezultând deci o vreme închisă. Este considerată masă de aer tipic instabilă, masa de aer
cald.
Masele de aer îşi pot schimba caracterul de stabilitate sau de instabilitate prin traversarea
unor suprafeţe acvatice.
Astfel, o masă de aer stabilă, trecând iarna peste ocean, devine instabilă.
În timpul verii, o masa de aer instabilă trecând peste ocean, devine stabilă.
103
c) Din punct de vedere al genezei
1) Mase de aer arctice sau antarctice

Aceste mase de aer pot fi de două feluri : maritim arctice (antarctice) şi continental
arctice (antarctice).
Cele maritim arctice sunt cele mai reci mase de aer. Sunt grele şi nu reuşesc să treacă
peste zonele muntoase. Masele de aer maritim arctice se formează deasupra Oc.Îngheţat. sunt
mase de aer instabile care generează precipitaţii sub formă de zăpadă iar pătrunderea lor în
Europa determină ninsori timpurii sau târzii.
Masele de aer continental arctice se formează în nordul Siberiei, sunt reci uscate,
vizibilitate peste 50 km. Determină o vreme foarte senină dar foarte rece. Nu reuşesc să treacă
peste Munţii Ural
2) Mase de aer polare
De asemenea şi aceste mase de aer pot fi de două feluri : maritim polare şi continental
polare. Ele se formează deasupra anticiclonilor de la latitudini medii.
Masele de aer maritim polare se formează deasupra anticiclonului canadian. Sunt mase de
aer stabile reci dar traversând Oc.Atlantic devin instabile prin încălzirea stratului inferior astfel
că ajung pe teritoriul Europei ca mase instabile determinând o vreme închisă cu precipitaţii.
Masele de aer continental polare se formează deasupra anticiclonului siberian. Sunt mase
de aer reci stabile care generează o vreme senină dar foarte rece. Pătrunderea pe teritoriul ţării
noastre se manifestă sub formă de averse de zăpadă şi viscol.
3) Mase de aer tropicale
Şi acestea sunt de două feluri : maritim tropicale şi continental tropicale.

Masele de aer maritim tropicale se formează deasupra anticiclonului azoric. Sunt mase de
aer foarte umede care pătrund până pe teritoriul ţării noastre. Determină averse de ploaie cu
descărcări electrice, iar după ce umiditatea s-a consumat generează o vreme caldă şi senină.
Masele de aer continental tropicale se formează în nordul Africii, Arabia, Pakistan. Sunt
mase de aer calde, uscate, cu vizibilitate redusă datorită pulberilor de nisip şi praf.
4) Mase de aer ecuatoriale
Se formează de o parte şi de alta a Ecuatorului. Sunt mase de aer foarte calde şi foarte
umede. Ele se deplasează latitudinal de la E la W, excepţie făcând masele polare sau meridional
de la S la N (sau de la N la S).
Deplasarea meridională determină pătrunderea aerului tropical la latitudini mari sau a
aerului polar la latitudini mici.
104
Deplasarea maselor de aer dintr-o zonă în alta facilitează contactul dintre mase de aer cu
caracteristici diferite. Zona de contact se numeşte zonă frontală iar fenomenul poartă
denumirea de front atmosferic.
8.3 Fronturi atmosferice: tipuri de fronturi atmosferice, mecanismul formării şi evoluţia

acestora, vremea asociată frontului cald şi frontului rece, modul de reprezentare a
fronturilor atmosferice pe hărţile meteorologice
Fronturile atmosferice sunt caracteristice depresiunilor extratropicale, în talveguri

depresionare şi foarte rar la periferia anticiclonilor.
Condiţiile ca să se formeze un front atmosferic sunt :
- diferenţa de temperatură dintre masele de aer să fie de cel puţin 5˚C ;
- să existe diferenţă de umiditate ;
- curenţii de aer să fie convergenţi.
Fenomenul de formare a fronturilor se numeşte frontogeneză şi se produce la curenţi

convergenţi, iar fenomenul de distrugere a fronturilor se numeşte frontoliză şi se produce la
curenţi divergenţi.Fronturile atmosferice nu se întâlnesc în poziţie verticală ci uşor înclinate
datorită aerului rece ce are poziţia unei pene sub aerul cald. Zona de formare a fronturilor este pe
coastele de est ale Americii de Nord, în nordul Oc.Pacific, vestul Europei şi Oc.Arctic.
Fronturile, după modul cum se formează, pot fi :
- fronturi principale – care iau naştere datorită mişcărilor meridionale a maselor de aer. Front
arctic format între mase de aer arctice şi polare; front polar format între mase de aer polare şi
tropicale; front tropical format între mase de aer tropicale şi ecuatoriale.
Zona frontală are lăţimea de ordinul zecilor de km şi înălţimea funcţie de masa de aer mai
activă
- fronturile secundare – iau naştere în interiorul depresiunilor extratropicale. Ele pot fi de mai
multe feluri : front cald, front rece, front ocluz, front cvasistaţionar.
Frontul cald
Ia naştere când masa de aer cald este cea mai activă. Masa de aer cald fiind mai
uşoară alunecă peste aerul rece, iar pe măsura înălţării pe panta formată iau naştere norii
frontali şi cad precipitaţii cu caracter general ce durează aproximativ 14-16 h. Pe toată
suprafaţa acestui front, aerul cald urcă treptat răcindu-se adiabatic iar vaporii de apă
conţinuţi de acest aer ating starea de saturaţie şi prin condensarea lor rezultă un sistem
noros compus din nori: Nimbostratus, Altostratus (compacţi), Altostratus translucidus,
Altocumulus şi Cirostratus. Ei formează o pană ce se îngustează spre partea anterioară a
frontului.Norii superiori apar cu 800-1000 km înaintea frontului. În funcţie de
105
viteza de deplasare a frontului urmează apoi un sistem noros masiv. În unele

cazuri, înaintea sistemului apar nori Cumulus cu dezvoltare verticală redusă, nori Stratus
si Status fractus.
Pe o porţiune de 300-400 km ( mai redusă vara şi mai extinsă iarna) cad precipitaţii
cu caracter general. Perioada de precipitaţii poate dura între 7 şi 14-16 ore.Frontul se
deplasează cu viteze de 20-40 km/h. Din norii Altostratus şi Nimbostratus cad
precipitaţii continue; precipitaţiile căzute din norii Altocumulus se evaporă înainte de a
atinge solul.La pătrunderea frontului deasupra unui teritoriu apar intensificări de vânt.
Odată cu apariţia norilor Cirus apare o scădere de presiune până la linia frontului.La
apropierea frontului se observă o abatere spre stânga a vântului iar după ce frontul
trece, o abatere spre dreapta ( datorită curburii izobarelor ciclonului sau talvegului respectiv
.După trecerea frontului vremea se ameliorează, se încălzeşte, vântul e calm la moderat şi se
roteşte, pot apărea nori stratus sau stratocumulus
Frontul rece

Masa de aer mai activă este masa de aer rece şi funcţie de diferenţa de temperatură dintre
aerul cald şi cel rece poate exista front rece de ordin I şi front rece de ordin II.
Front rece de ordin I – atunci când diferenţa de temperatură nu este mai mare de 5˚C.
Din punct de vedere al sistemului noros, frontul rece de ordinul I se aseamănă cu frontul
cald. Atunci când masa de aer este puternic instabilă se formează nori Cumulonimbus mai
frecvent decât în cazul frontului cald. Sistemul noros specific are dimensiuni mult mai
reduse pe orizontală comparativ cu situaţia frontului cald. Masa de aer cald alunecă ascendent pe
întreaga suprafaţă a frontului.Zona de precipitaţii este între 150 şi 170 km. Viteza de deplasare a
frontului este de 35-40 km/h, mai mare decât în cazul frontului cald datorită unghiului cu
orizontala.În spatele liniei frontului apar norii Stratus şi Stratus fractus. Datorită masei de aer
uşor instabile apar izolat nori Cumulus. Direcţia vântului se roteşte spre dreapta odată cu trecerea
frontului iar viteza acestuia se intensifică.Presiunea scade uşor în faţa frontului şi creşte după
trecerea acestuia.Temperatura scade uşor înaintea frontului şi accentuat în spatele lui.
106
Cb – nori cumulonimbus
Cb
Ci
Cs
As
Ns
aer rece aer cald
precipitaţii cu caracter general 5-7 h averse 4-6 h

pe o suprafaţă de 150-200 km2 pe o suprafaţă de 100- 150 km2
Front rece de ordin II – când diferenţa de temperatură dintre aerul rece şi cel cald este
foarte mare. Pe timp de vară vântul bate în rafale şi se semnalează descărcări electrice.
Cb
Cb
aer f. rece aer cald
averse 3-4 h averse 2-3

100-150 km2 50-100 km2
Unghiul pe care îl face linia frontului cu orizontala este mult mai abrupt.Pe un spaţiu
destul de îngust al suprafeţei inferioare a frontului se dezvoltă pe verticală un sistem de nori
Cumulonimbus şi Cumulus congestus care urcă până la altitudini mari (7-8 km).Fluxul
107
convectiv este foarte puternic. Sistemul noros se formează într-un timp foarte scurt. Din
acest sistem cad precipitaţii sub formă de averse însoţite de căderi de grindină şi oraje.Viteza
de deplasare a acestui tip de front este de 50-60 km/h. Vântul se intensifică foarte rapid. Zona de
precipitaţii este cuprinsă între 50 şi 70 km iar durata precipitaţiilor este de 1 oră. În spatele
frontului cerul este mai mult senin datorită descendenţei aerului rece. După câteva ore de la
trecerea frontului, în spatele acestuia se formează alţi nori Cumulonimbus din care cad
averse însoţite de oraje.Presiunea scade uşor după care creşte destul de puternic. Vântul suflă în
rafale cu schimbări de direcţie.
Frontul oclus
Este zona de întâlnire dintre două fronturi. Precipitaţiile sunt tipice frontului cald,
frontului rece şi frontului oclus ce s-a format. Acest front poate fi cu caracter neutru, cald sau
rece.
front cald
front rece
1. Frontul oclus neutru se formează când aerul rece din spatele frontului rece are aceeaşi
temperatură cu aerul rece din faţa frontului cald.
2. Frontul oclus rece se formează când aerul rece din spatele frontului rece este mai rece
decât aerul rece din faţa frontului cald.
3. Frontul oclus cald se formează când aerul rece din spatele frontului rece este mai cald
decât aerul rece din faţa frontului cald.
aer cald aer cald aer cald
aer aer aer aer aer aer

rece rece f.rece rece rece f.rece
108
Frontul cvasistaţionar
Simbolurile sunt :
Pentru depresiuni poziţia fronturilor este următoarea :
Aspectul vremii la trecerea unei depresiuni, apropierea depresiunii poate fi identificată cu

ajutorul norilor cirrus ce apar înaintea frontului cald la o distanţă de 800÷1000 km. Presiunea
atmosferică scade, vântul suflă din NE şi E, cu apropierea depresiunii se intensifică şi încep
precipitaţiile.
Trecerea frontului cald este marcată de schimbarea vântului din SW şi înseninarea
cerului. În sectorul cald, temperatura creşte, presiunea scade, vântul încetează uneori la apariţia
norilor stratus; poate să cadă burniţă.
După 24÷48 h, apare frontul rece cu averse, intensificare de vânt, scăderea temperaturii şi
creşterea presiunii. După trecerea frontului temperatura rămâne scăzută, cerul se înseninează,
vremea devine frumoasă şi rece. Durata vremii închise 5÷7 zile.
109
8.4 Noţiuni generale, geneza depresiunilor, întinderea şi deplasarea depresiunilor,

structura şi evoluţia acestora
8.4.1.Noţiuni generale
Studii şi caracteristici generale asupra formaţiunilor depresionare, au fost prezentate in

cadrul capitolului ce a analizat regimul anemobaric ( mai exact presiunea atmosferică -
reprezentarea câmpului baric, forme principale de relief baric) unde prezentam că perturbatiile
principale ale reliefului baric sunt:
- maximul barometric H sau anticiclonul;
- minimul barometric L sau ciclonul, depresiunea barica.
La rândul lor depresiunile sunt zone de minimă presiune, valorile fiind cuprinse între
960÷1013 mb.Valorile izobarelor scad de la periferie spre centru, iar gradientul baric orizontal
este orientat de la periferie spre centru. Mişcarea aerului pe verticală este ascendentă, pe
orizontală este convergentă în sens invers acelor de ceasornic în emisfera nordică, conform
figurii 11.1
Fig 11.1 Mişcarea aerului pe orizontală in cadrul depresiunilor
Izobarele sunt mai dese în cazul depresiunilor, ceea ce duce la apariţia vânturilor mai
puternice.
Depresiunile se împart în două grupe după locul de formare :

¾ extratropicale – de la latitudinea de 40˚ în sus până la 60˚÷70˚ ;
¾ tropicale – între latitudinile de 5˚÷30˚.
Prezentul curs şi-a propus prezentarea analitică , sub raport dinamic, a depresiunilor care
iau naştere la latitudini medii şi inalte, interesul lor pentru navigaţia maritimă, intrucât ele
reprezintă principala cauză a formării vanturilor tari şi a instalării vremii rele in largul
mărilor şi oceanelor, in zonele de coastă şi în interiorul suprafetelor continentale de la aceste
latitudini
Existenţa unor formaţiuni depresionare, directia in care se deplasează, precum şi evoluţia
lor in timp pot fi localizate pe hărţile sinoptice zilnice in vederea elaborării prognozelor pe
termen scurt ( Fig 11.2)
110
Fig 11.2 Harta sinoptică a Europei şi a bazinului Atlanticului de nord la data de 01.03.2008
Deasupra uscatului izobarele grupate in jurul centrului de joasă presiune au forme apropiate
de cele eliptice, in timp ce desasupra oceanului se apropie de formele circulare.
8.4.2 Geneza depresiunilor;
Reprezintă un proces complex, in care sunt implicate mecanismele interne proprii ale ale
depresiunii şi interacţiunile cu fronturile atmosferice asociate.
Diferenţa de presiune intre centrul de joasă presiune şi zona marginală a formaţiunii
depresionare este de regulă , cuprinsă intre 25-40 mbar, doar in unele cazuri izolate, intalnindu-
se diferenţe de peste 60 mbar.Diferentele mici de presiuni nu exclud existenţa unei
depresiuni.Elementele esentiale pentru recunoastere sunt centru de joasă presiune in jurul căruia
se grupează dispuse concentric , izobarele.
8.4.3 Intinderea depresiunilor:

- In plan orizontal: Variază in limite largi, diametrele oscilând intre 200-2000 Mm –
depresiunile cu intinderi medii şi mari sunt cele mai numeroase;
- În plan vertical: Câmpul de manifestare al fenomenului depresionar este cuprins intre
6000-10.000 m, depinzand de latitudinea pe care o atinge depresiunea pe parcursul
deplasării şi aportul de aer cald din exterior spre centrul depresiunii, determinând astfel
intensificarea mişcărilor convective ascendente.
111
8.4.4 Deplasarea depresiunilor
Depresiunile pot fi :
- Stationare (numai o zi sau două de la formarea lor);

- Dinamice ( prin deplasare intelegem miscarea intr-o anumită directie a masei de aer
atmosferic in interiorul careia au loc mişcări de rotatie transmise maselor de aer din
aproape in aproape). Desi ele se pot deplasa in orice directie , in emisfera nordică se
deplasează in majoritatea cazurilor către NE sau E, iar in emisfera sudică către SE sau E.
In multe situaţii, deplasarea depresiunilor se realizează “ în lant”, una in spatele alteia,
sau in “familie” conform meteorologilor.
Viteza de deplasare a unei depresiuni , variază dela cateva Nd pana la 40 Nd, inregistrandu-
se situaţii in care pe perioada de maximă activitate s-au inregistrat viteze de deplasare pana la 60
Nd . In sezonul cald ele ating valori medii de 18 Nd, iar pe timpul iernii valorile de deplasare
medii au mărimi de 25 Nd
Ca durată de existenţă, o depresiune formată la latitudini medii sau inalte durează 4-10 zile,
cu menţiunea că cele din timpul iernii au o existenţă mai indelungată
8.4.5 Structura şi evoluţia depresiunilor
Din punct de vedere structural, principalele elemente sunt (cf. fig 8.3):
- Centrul de joasă presiune – aerul cald şi uşor are caracter ascendent , ridicându-se in
spirale din ce in ce mai stranse pe masură creşterii altitudinii .Miscarea in spirală se
explică prin faptul că suprafetele izobare ce inconjoară centrul de maximă presiune au o
inclinare de la exterior spre centru pană la o anumita inălţime cand izobarele ce
inconjoară centrul de presiune prezintă o inclinare de la centru spre exterior (afluxul
continuu de aer determină treptat o creştere a presiunii faţă de zonele inconjurătoare,)
determinand astfel şi schimbarea sensului curenţilor de altitudine.
Aceşti curenţi odată cu schimbarea sensului , se inalţă in spirale din ce in ce mai
largi de această dată in sens retrograd (sensul acelor de ceasornic) iar pe măsură ce ating
inălţimi mari, se răcesc, dnsitatea aerului creşte, coborand astfel treptat către zone mai
indepărtate.
Înălţimea la care se produce inversiunea curenţilor mai sus menţionată oscilează,
intre valori 6000m – 10.000m( exista situaţii cand aceste inălţimi coboară şi la 3000m).
Şi viteza curenţilor are valori diferite. Cei aflati in imediata apropiere a centrului de
presiune ating valori de aproximativ de 40 Nd, pe cand cei de la altitudini mari ajung
pană la 75 Nd.
112
- Un front cald şi un front rece – elemente ce se asociază depresiunii in primele 2-3 zile,
formand un unghi cu varful situat in centrul depresiunii;
Sectorul cald – reprezintă zona situată in interiorul laturilor unghiului mai sus menţionat
(sector cald sau zona ecuatorială), deoarece aerul din interior este cald, uşor şi foarte
umed. Ca poziţionare, in emisfera nordică depresiunile au sectorul cald (este) in partea
sudică iar in emisfera sudică au sectorul cald in partea nordică. Dacă sectorul cald nu ar
exista , o depresiune ar dispărea foarte repede – “golul” din centrul ei ar fi repede
“umplut” cu masele de aer rece şi dens. Prezenţa sectorului cald, asigură “alimentarea “
centrului de joasă presiune cu flux de aer cald (datorită dispunerii inclinate a suprafatelor
izobare) determinand astfel rotirea curenţilor de aer in sens circular.
Avem situaţii cand fluxul de aer cald este foarte puternic, ducand la ”
adâncirea” depresiunii, mai ales cand depresiunea trece deasupra unui curent marin cald
(Gulf Stream) sau cand sectorul cald ocupa o suprafaţă mare.
- Sectorul rece – care înconjoară sectorul cald, se mai numeşte şi zona polară.
Fig 8.3.Secţiuni plane in cadrul depresiunilor din emisfera nordicăc(stanga) şi sudică (

dreapta) după Negut, 1981
8.4.6 Evoluţia depresiunilor

Deşi cele două fronturi se delasează simultan cu depresiunea , ele işi schimbă
poziţia unul faţă de celălalt.Inaintarea frontului cald, determină ca aerul acestuia să se
ridice deasupra aerului mai rece , determinand astfel ca o mare parte din vaporii de apă
din aerul cald să condenseze, dand naştere la diferite formaţiuni noroase la diferite
plafoane, iar extensinea acestota in fata frontului cald poate depăşi 500 Mm (800-
1000km).
In zona frontului rece, valul de aer rece care inaintează, datorită presiunilor mai
scăzute din sectorul cald, forţează aerul cald mai uşor din acest sector să se inalţe
113
deasupra aerului rece in cadrul unor mişcări pe spirale rapide şi foarte violente – ducand
la fenome de condensare ce detremină aparaţia norilor cumulonimbus 8 nori de furtună)
Linia de separare dintre frontul rece şi zona dinaintea sa , se numeşte linia grenurilor,
intrucat zona anterioară ei este caracterizată de vanturi puternice, cu schimbări bruşte de
viteză, iar in cadrul acestei zone cad adesea averse de ploaie sau ninsori violente.
Frontul rece se deplasează cu viteze mai mari decat frontul cald, reducand treptat
întinderea sectorului cald, până la apariţia fenomenului de ocluziune ( suprapunerea
celor două fronturi prin ajungere a din urma a frontului cald) – vezi fig 8.4, ce marchează
ultimul stadiu din existenţa unei depresiuni.(in următoarele 2 zile se reduce viteza de
deplasare a depresiunii, isi schimbă des directia, diferentele de presiune se reduc –
“umplerea depresiunii” iar in final disparitia ei)
Fig 11.4.Fenomenul de ocluziune in emisfera nordică şi sudică
De multe ori , depresiunile se ştrangulează in zona centrală –vezi fig 8.2, luand o formă
similară cifrei 8, putand vizualiza şi identifica două centre de joasă presiune .
Prin segmentare in zona centrală, se formează ulterior 2 depresiuni distincte (
depresiunea principală şi secundară – cea secundară are dimensiunea mai redusă, iar la
dimensiuni egale , cea secundară este mai la sud).Depresiunea mai mică se deplasează cu
o viteză mai mare decat cea principală (in aceasi directie), de multe ori ele se reunesc,
dand naştere din nou unei singure depresiuni.Cand depresiunile rezultate au dimensiuni
relativ egale , cele două centre de presiune au tendinţa de a se roti unul in jurul celuilalt,
in sens direct in emisfera nordică şi in sens retrograd in cea sudică.
Aparitia neaşteptată a unei depresiuni secundare poate constitui cauza declanşării
unei furtuni violente pe mare, la distante insemnate faţă de zona unde evoluează
depresiunea principală- direcţia acesteia este zilnic estimată de meteorologi, luand prin
surprindere navigatorii( buletinele meteo indicand vanturi slabe sau moderate)
114
8.5 Manifestarea depresiunilor in largul mării
Pe mare, primul indiciu al apropierii unei depresiuni este scăderea presiunii atmosferice
evidenţiată de citirile periodice ale barometrului. Când nava întâlneşte depresiunea
elementele meteorologice înregistrează evoluţii tipice, a căror cunoaştere prezintă o
deosebită utilitate pentru navigatori –vezi fig 8.5:
La aproprierea frontului cald presiunea atmosferică începe să scadă, iar temperatura

rămâne staţionară sau creşte uşor. Formaţiunile noroase preced în genere depresiunea cu peste
500 Mm; apar mai întâi norii cirrus urmaţi în ordine de cirrostratus, altostratus, nimbostratus şi
stratus. Plafonul norilor scade deci treptat, cad mai întâi ploi sau ninsori slabe, care se intensifică
în timp, iar în imediata apropiere a frontului cald se înregistrează burniţă. Vizibilitatea se reduce
considerabil. În timpul căderii precipitaţiilor vântul se intensifică.
b) La trecerea frontului cald presiunea atmosferică nu mai descreşte, iar temperatura

înregistrează de regulă o creştere uşoară, vântul se roteşte în sens indirect (retrograd), în emisfera
nordică, sau în sens direct, în emisfera sudică, de la câteva grade la peste 900, ploaia se opreşte,
cerul rămâne însă acoperit de nori şi se înregistrează adeseori burniţă. Vizibilitatea rămâne,
redusă sau devine foarte redusă în cazul în care frontul cald trece deasupra unui curent marin
rece, împrejurare în care cerul se acoperă cu un strat gros de nori a căror bază se află situată
adeseori sub 300 m (1000 de picioare). În asemenea împrejurimi se înregistrează adeseori şi
ceaţă.
c) La pătrunderea navei în sectorul cald presiunea atmosferică devine stabilă sau scade
foarte lent, temperatura rămâne ridicată, umezeala relativă aerului atinge adeseori valori de
saturaţie, din care cauză se înregistrează burniţă, direcţia şi forţa vântului se menţin relativ
constante, cerul este acoperit de nori a căror bază se află sub 300 m (1000 de picioare), iar
vizibilitatea este de cele mai multe ori mai redusă de 10 Mm. Instalarea ceţii nu este exclusă,
situaţie în care vizibilitatea în direcţia orizontală devine rea.
d) La apropierea frontului rece, presiunea atmosferică înregistrează o continuă scădere,

moderată sau rapidă în unitatea de timp, formaţiunile noroase preced, linia frontului rece cu 25-
50 Mm, norii apar de regulă în ordinea altocumulus ori nimbostratus şi eventual cumulonimbus,
intensitatea vântului creşte şi vântul începe să se rotească, temperatura scade la început încet apoi
brusc în faţa frontului de ploi puternice, care sunt adeseori însoţite de descărcări electrice (când
masa de aer cald pe care o înalţă frontul rece este instabilă), iar uneori cade şi grindină.
Vizibilitatea este de obicei redusă.
e) La trecerea frontului rece, presiunea atmosferică înregistrează ă creştere bruscă, iar

temperatura aerului, o scădere bruscă, apar nori cumulonimbus, cal ploi sau ninsori puternice,
vântul se roteşte din nou în sens indirect (retrograd), sărind la W sau la NW, în emisfera nordică,
115
sau în sens direct, sărind la SW, în emisfera sudică, vizibilitatea este în genere redusă sau foarte
redusă.
Fig 11.5 Secţiune verticală intr-o depresiune in atmosfera nordică
f) La trecerea în spatele frontului rece presiunea atmosferică continuă să crească, însă

încet, temperatura scade lent, vântul este puternic, plafonul norilor creşte rapid, norii se succed în
ordinea altoatratus şi altocumulus, apoi se destramă lăsând libere porţiuni de cer. Uneori apar şi
norii cumulus.
g) La trecerea prin centrul depresiunii se înregistrează, evident, o scădere a presiunii,

temperatura creşte, bate în general un vânt uşor care îşi schimbă permanent direcţia. Dacă
diferenţele de presiune sunt mari pe distanţe mici (izobare foarte apropiate, deci gradient baric
orizontal cu valoare mare), vântul poate fi tare şi în apropierea centrului depresiunii.
8.6 Distribuţia frecventă a depresiunilor pe glob
1. Regiunea Oceanului Atlantic de Nord

- 400-650, zona de regula puternic afectată de depresiuni ( generate şi intreţinute mai
ales de Curentului cald al Golfului ) ce se deplasează in familie, de la W la E sau NE, iar
foarte rar spre SW.Perioada cu frecventă mare: noiembrie –martie ( 80 %).Influientele
acestei regiuni se transmit implicit si asupra bazinului mediteranian (partea nordică) şi
uneori si asupra regiunilor Mării Negre
2. Regiunea Oceanului Pacific de Nord:
-350-600, se numesc depresiuni extratropicale, impărţindu-se in 2 grupe:
I – se formează deasupra Chinei, deplasandu-se spre E şi NE. desupra i-lelor Japoniei şi
mărilor adiacente:
116
II—se formează deasupra Manciuriei şi Siberiei, fiind slabe deasupra uscatului şi ating
maximul la NE de i-lele Japoniei.Ca frecvenţă, maximă: sfârşitul februarie –aprilie
Minimă. iulie –septembrie
3. Emisfera sudică
- 400-600 se deplasează de regulă in familie, in cadrul unui coridor bine delimitat, pe
intreaga circumferinţă terestră.Existenta acestui coridor unic, se explică prin intinderea
neintreruptă a oceanului şi existenta calotei glaciare din Antarctica ce alimentează cu aer
polar.
Caracteristicile depresiunilor formate la latitudini medii şi înalte
- Tendinţa de deplasare intr-o directie aproximativ paralelă cu orientarea izobarelor in

sectorul cald, cu o viteză de aproximativ ¾ din viteza vantului asociat acestui sector sau
egală cu cea a celui geostrofic;
- O depresiune secundara se deplasează in sens direct in jurul celei principale;
- Depresiunile ocluse se deplasează incet , pe directii variabile sau devin stationare,
incetandu-si in timp scurt existenta;
- Depresiunea ce are in toate directiile acelasi gradient baric orizontal este staţionară;
- Dacă depresiunea este caracterizată prin sector cald cu mare intindere ,ea are tendinta să
se adancească
- Depresiunile se sparg, cand cand in centrul lor se obsrvă cresterea presiunii;
- Depresiunile ce se deplasează in aceasi directie cu vantul pe distante mari, se stabilizează
ca anticicloane;
- Directia de deplasare estimată a unei depresiuni se realizează unind centrul ei cu centru
tendintei de scădere a presiunii.
- Dacă depresiunea prezintă intr-un sector un centru izalobaric jos, iar in altul un centru
izalobaric inalt, directia de deplasare va fi intotdeauna de la centru izalobaric inalt spre
centru izalobaric jos;
Din punct de vedere al pericolelor pentru navigaţie;
- Zona cea mai periculoasă se află in partea de sud a depresiunii in emisfera nordică şi
in partea de N in emisfera sudică:
- Centru depresiunii nu prezintă in general pericole, numai dacă depresiunea se află in
situaţia de a se umple rapid – vanturi tari şi foarte tari;
- vanturile foarte puternice, urmare a inantării frontului rece sunt cele mai frecvente in
sectorul cald ( de la linia greeenurilor) comparativ cu sectorul rece
Depresiunile ce acoperă zone mari - peste 1500Mm, reprezinta in general pericole mai
reduse pentru avigaţie decat cele mici- sute de mile, intrucat energia cinetică este
distribuita pe suprafete mai mari, deci dinamica fenomenelor este mai redusă.
Modul de reprezentare a depresiunilor pe hărţile meteorologice –conform figurilor
din hărţile sinoptice
117
8.7 Cicloane tropicale: noţiuni generale; geneza ,dezvoltarea şi destrămarea cicloanelor

tropicale; manifestările vremii într-un ciclon tropical; traiectoria cicloanelor tropicale;

Noțiuni generale
Cicloanele tropicale reprezintă forme negative ale reliefului baric (formațiuni

depresionare) mobile, diferențiate de depresiunile de la latitudinile medii şi mari printr‐o
structură tipică ( pe hartă sinoptică sunt reprezentate prin izobare inchise, forme concentrice,
mai dese in părțile lor centrale şi din ce in ce mai rare spre periferii (fig 9.1)
Ciclonii tropicali prezintă o extindere spațială de nivel regional. Cuvântul ciclon derivă de
la grecescul ,,kνklos” care evocă ,,înfăşurarea şarpelui”. Acest termen utilizat prima dată de
către Piddington, în anul 1845, la Calcutta, pentru a numi o furtună tropicală, a fost ulterior
generalizat pentru a desemna toate depresiunile barice

Fig 9.1 Forma şi poziția izobarelor intr‐un ciclon tropical
Ca localizare, sunt fenomene care se produc numai pe oceane la latitudini cuprinse între
5˚÷15˚ N(S) – formarea la latitudini mai mari de 15˚ N(S) este mult mai rară , în condițiile în care
temperatura apei şi a aerului are valori peste 27˚C.
Ciclonii se destramă când suprafața lor se măreşte şi când întâlnesc uscatul deoarece nu
mai sunt alimentați cu umiditate.
Diametrul izobarei închise de la periferia unui ciclon variază între 200‐300 km, când
acesta are dezvoltare redusă (la formare) şi peste 3000 km când dezvoltarea lui este amplă.
Obişnuit însă măsoară 1000 km. .

118
Structura
Are două părți : partea centrală cu un diametru de 30 Mm care se numeşte ochi “calm”
sau vortex; aici aerul are numai mişcări ascendente, viteza de ascensiune spărgând plafonul
norilor; nu este vânt; şi partea exterioară. La suprafața terestră în emisfera nordică, mişcările
orizontale (vânturile) formează un vârtej orientat în sens invers acelor de ceasornic, de la
periferie către centru ( vezi fig 9.2).

Fig 9.2. Secțiunea verticală printr‐un ciclon tropical
În emisfera sudică mişcările orizontale ale aerului în cicloni sunt orientate în sensul
acelor de ceas.
Temperatura este distribuită neuniform în ciclonii tineri, ea fiind mai ridicată în sectorul
cald (situat în partea sudică pentru emisfera nordică şi în cea nordică pentru emisfera
sudică) şi mai coborâtă în cel rece.
Norii şi precipitațiile se diferențiază în funcție de distanța față de zonele frontale. În
apropierea fronturilor ele corespund tipului şi intensității activităților frontale, iar în interiorul
maselor de aer depind de gradul instabilității acestora şi de anotimp.
Deplasarea ciclonilor se realizează în general de la vest la est, existând însă şi
abateri care fac ca aceasta să aibă loc chiar de la nord spre sud sau de la sud spre nord.

119
Fig 9.3 Uraganul Catrina la data de 28 August 2005,orele 17.45 in apropierea intensității
maxime (viteza vantului 150 Nd)
Geneza, dezvoltarea şi destrămarea cicloanelor tropicale
Formarea unui ciclon tropical
devine posibilă cand la latitudinile cuprinse intre 5˚÷15˚ N(S) în condițiile în care temperatura
apei şi a aerului are valori peste 27˚C, ia naştere un centru depresionar cu o presune minimă de
aproximativ 1000 mbar in jurul caruia se instalează o circulație ciclonică (vanturi ce bat intr‐o
arie circulară ingustă, situată in jurul centrului de minimă presiune).
Perturbațiile barice cu caracter ondulatoriu , sub formă de unde ce stau la baza formării
depresiunilor , sunt localizate in zona intertropicală , deasupra oceanelor , intre 8‐150
latitudine.Aceste perturbații se deplasează de la est la vest , cu viteze cuprinse intre 20‐60Km/h,
purtand denumirea de unde ecuatoriale sau estice şi modifica forma izobarelor la suprafata
mării şi vantul asociat.‐vezi fig 9.4
120

Fig 9.4 Unde ecuatoriale
Deşi inițial aceste perturbații sunt nesemnificative, nefiind constituite in depresiuni
delimitate prin depresiuni inchise şi au viteze de deplasare reduse, trecerea lor determină o
usoară scădere a presiunii atmosferice, urmată de o creştere acesteia concomitent cu o rotire a
vantului din ENE spre NE şi din SE spre ENE., cu aspect de talveg depresionar.Se produce astfel
o scădere a temperaturii cu 2‐3 0C şi cel mai important lucru o ascensiune a aerului umed şi
cald, ce determină formarea unui sistem noros ce produce averse de ploaie şi descărcări
electrice , deosebit de intense , urmate de ploi continui.
Acest stagiu poate dura de la cateva ore‐pănă la cateva zile, timp in care depresiunea
este statioanara sau se deplasează foarte puțin..Existenta acestei depresiuni‐ nu constituie un
indiciu sigurcă ea se va transforma intr‐un ciclon tropical ( aprox 10% din aceste depresiuni se
transformă in cicloane).
Pentru naşterea şi menținerea ciclogenezei este necesară reunirea simultană a 5 condiții
esențiale:
1. Prezența unui câmp depresionar preexistent în straturile atmosferice de bază;
2. Declanşarea convecției;
3. Alimentarea cu energie a ciclonului;
4. Dezvoltarea ciclonului în altitudine;
5. Formarea unui turbion.
121
1. Prezența unui câmp depresionar în straturile atmosferice de bază favorizează
creşterea ,,pâlniei” inițiale a ciclonului. Această condiție este determinată de valorile scăzute
ale presiunilor atmosferice intertropicale. Ciclonul odată format are tendința de a urma
aceste presiuni scăzute.
2. Declanşarea convecției (ascendenței) are un caracter dinamic. Pulsațiile aerului
tropical generează concentrații noroase zonale, care pot produce precipitații abundente,
însă, puține dintre ele, au şansa de a se transforma în ciclon. Naşterea unei depresiuni
tropicale este forțată de pulsațiile mai puternice ale aerului tropical, care declanşează un
început al turbionului ce se amplifică pentru a ajunge în stadiul de furtună
3. Alimentarea cu energie a ciclonului după declanşarea ascendenței. Ciclonul tropical
se autoîntreține atrăgând fluxurile de aer înconjurătoare, cu condiția ca energia imensă care
îi este necesară, să fie reînnoită constant, simultan şi regulat. Pentru aceasta temperatura
apei marine şi oceanice trebuie să depăşească în mod obişnuit 26‐270
Ciclonul este alimentat de fluxuri aeriene care au nevoie de un traseu lung deasupra
oceanului pentru a înmagazina cantități enorme de căldură (sensibilă şi latentă). Astfel ciclonul
se formează şi se menține, atunci când este alimentat de fluxurile tropicale calde, foarte
umede, deci foarte bogate în energie. Hărțile arată că fluxurile tropicale sunt situate deasupra
apelor tropicale şi nonecuatoriale unde se înregistrează valorile cele mai ridicate ale
evaporației. Aceste condiții de formare sunt completate, separat sau simultan, de fluxurile
evoluate ale Musonilor şi Alizeelor.
Datorită inerției termice a apei oceanice, calitatea fluxurilor de aer umede este cea
mai bună la sfârțitul verii şi toamna, când ciclonii sunt bine alimentați şi astfel devin cei mai
violenți. Această alimentație trebuie să fie rapidă şi neîntreruptă în stadiul de naştere a
ciclonului, când el solicită fluxuri puternice în pulsații şi, în plus, vânturi accelerate,
aspirândaproape întreaga energie înconjurătoare dintrun spațiu cu raza de peste 1000 km.
4. Dezvoltarea ciclonului în altitudine. Ciclonul trebuie să se dezvolte în toată
atmosfera şi de aceea în stadiul inițial, el trebuie să fie lipsit de subsidență (coborârea
maselor de aer însoțit de încălzirea lor) şi de segmentări (forfecări).
122
5. Formarea sau intensificarea unui turbion, indispensabile în atragerea şi accelerația
alimentației, ca şi în concentrația convergenței ciclonului, depind de forța vântului
geostrofic. Această forță este aproape nulă în vecinătatea Ecuatorului, unde ciclogeneza
este imposibilă şi între latitudinile nordice şi sudice de 40 şi 50.
Dezvoltarea ciclonului tropical
Depresiunea incepe să se adancească, presiunea atmosferică coboara de obicei sub 980 mbar,
sectorul cu viteze foarte mari ( peste 64 Nd) ale vantului creste la 50Mm, iar sistemul
depresionar in cepe sa se deplaseze ,la inceput mai lent, iar apoi cu viteze din ce in ce mai mari
pe masura ce se apropie de latitudini mai mari ( după ce trece de linia tropicelor , viteza atinge
20Nd
123

170 Hurricane Katrina
1020
BEST TRACK August 2005
HurricaneKatrina 160 Sat (TAFB)
1010 August 2005 150 Sat (SAB)
1000 Sat (AFWA)
140 Obj T-Num
990 130
AC (sfc)
AC (flt>sfc)
980 120 AC (DVK P>W)
Wind Speed (kt) Surface
Pressure (mb)
970 110 Drop (sfc)

100 Drop (LLM xtrp)
960 Drop (MBL xtrp)
90
950 BESTTRACK 80
940
Sat (TAFB)
70
Sat (SAB)
930 60
Sat (AFWA)
920 Obj T-Num 50
AC(sfc) 40
910
Surface 30
900
20
8/24 8/25 8/26 8/27 8/28 8/29 8/30 8/31 8/23 8/25 8/27 8/29 8/31

Date(Month/Day) Date (Month/Day)

Fig 9.6 Dezvoltarea uraganului Katrina – scăderea presiunii atmosferice simultan cu creşterea
vitezei vantului
Destrămarea ciclonului
Înaintarea depresiunii propicale către latitudini mari (peste 300C) , coroborate cu extinderea
ariei sale (diametrul ciclonului), sunt cauze ce contribuie in mare măsura la destrămarea
ciclonului tropical.
Astfel la latitudini mari alimentarea cu energie a centrului de joasă presiune (cu aer cald
si umed) devine imposibila , concomitent cu disiparea energiei pe suprafete tot mai mari ca
urmare a creşterei ariei de acoperire.
124
Prin urmare avem „umplerea depresiunii, scaderea intensitatii vantului si a inaltimii valurilor.,
astfel ca după cateva zile caracteristicile ciclonului tropical dispar treptat.În ultima fază a
evoluțiilor lor, cicloanele tropicale, ating viteze foarte mari ( 40‐60 Nd)
Tipuri de perturbații barice:
În formarea perturbațiilor tropicale pot exista diferite faze, înainte de formarea unui ciclon
propriu‐zis.
1.Prima perturbație se numeşte depresiune tropicală “T.D.” ‐ , în care vântul ajunge până
la 33 Nd., diametru 100‐200Mm, izobare mai rare , cu identitate ptr 24 ore sau mai mult
2. Apoi furtună tropicală “T.S.” , vântul are între 33÷47 Nd.,izobare mai apropiate ,
are miscare circulară, ciclonica, masarea nebulozității
3. A treia fază este cea de furtună tropicală puternică “S.T.S.” , viteza vântului 47÷64
Nd., cu izobare ,inchise ,dese, cu mişcare circulară evidentă.
4. Ciclon tropical “C.Y.” , uragan sau taifun ,cu valori deosebit de mici in centru ,sub 970
mbar, cu gradienti barici de peste 90‐120 mbari , vânt cu peste 64 Nd, nebulozitate compactă
in jurul zonei centrale , cu descărcări electrice neintrerupte, avand in vortex marea confuză,
datorită valurilor de hulă de peste 15 m..
H urrica ne K atrina
23 -31 Aug ust
40
31 H urricane
T ropical S torm
T ropical D ep.
E xtratropical
S u btr. S torm
35 S u btr. D ep.
Low / W ave
00 U T C Pos/Date
30 12 U T C Position
PP P M in. press (m b)
928 m b
30
920 m b
902 m b
29
26
25
25
28 984 m b
27
24
20
-95 -90 -85 -8 0 -7 5 -70
Fig 9.7 Fazele in formarea uraganului Katrina: 23‐31.08.200
125
Manifestările vremii într‐un ciclon tropical: ‐ Elemente comparative ale depresiunilor

extratropicale şi ale ciclonilor tropicali :
Depresiuni extratropicale Ciclonii tropicali

Se formează la latitudini medii şi mari pe uscat şi Se formează la latitudini mici (5˚÷15˚) numai
ocean deasupra oceanelor
Se formează iarna deasupra oceanelor, vara Se formează în orice perioadă a anului în condiții
deasupra uscatului şi ocupă suprafețe de la câteva de temperatură foarte ridicată, cu evaporare
sute la 2000 km2 intensă, condensarea contribuind la creşterea
energiei
Suprafața ocupată 200÷300 km în diametru
Presiunea între 980÷1100 mb, izobarele fiind Presiunea este sub 980 mb şi poate scădea până la

alungite latitudinal sau meridional 930 mb cu izobare foarte dese şi concentrice
Gradientul baric orizontal până la 30 mb Gradientul baric orizontal ajunge până la 120 mb
Direcția de deplasare în sensul mişcării de rotație Direcția este de la E la W, uneori poate fi
a Pământului (W‐E) Si uneori retrograd (E‐W) meandrat sau sub formă de spirale. Orice
schimbare de direcție a ciclonului duce la slăbirea
vitezei vântului
Viteza de deplasare a depresiunii este de până la Viteza de deplasare a ciclonului inițial este de 10
120 km/h cu durata de 3‐5 zile Nd apoi 25 Nd Si 40 Nd, cu durata de 5‐7 zile
Viteza vântului este de la 50÷150 km/h Viteza vântului este mai mare de 64 Nd
Se caracterizează prin prezența fronturilor Nu se dezvoltă fronturi

atmosferice
Fenomenele meteo sunt diferite funcție de zona Fenomenele meteo sunt generate funcție de cele
depresiunii. În fața depresiunii timpul este două zone :
caracterizat de frontul cald cu sistemele noroase şi
cu o zonă largă de precipitații cu caracter general. ‐ în vortex, ce are diametrul până la 30 Mm,
Vizibilitatea până la 2 Mm. vântul cade, mişcarea aerului se produce numai
ascendent cu viteze mari încât sparge plafonul
În sectorul cald care se află între sectorul cald şi norilor. Marea este haotică cu valuri de hulă până
sectorul rece, dispar norii şi vântul slăbeşte. la 25 m înălțime, ce se deplasează din toate părțile
spre centru.
Deasupra oceanului uneori se formează ceață sau
La latitudini mai mari (aproape peste 30˚) devine
126
burniță. mai neclar şi pătura de nori se măreşte, dar fără
precipitații

‐ în zona exterioară, cu diametru de 250÷260 Mm,
În partea posterioară timpul este determinat de cerul este acoperit cu toate tipurile de nori, vântul
frontul rece care are nebulozitatea din apropierea vortexului are în jur de 135 Nd iar
corespunzătoare cu averse în fața frontului şi spre exterior viteza scade spre 64 Nd. Cad
precipitații cu caracter general în spate. precipitații sub formă de aversă ce reduc
Vântul suflă în rafale vizibilitatea la câteva cabluri. Au loc descărcări
electrice şi valuri de hulă mari orientate spre
centru.
Distanța parcursă este până la 3000 Mm.
Descompunerea sau umplerea depresiunii se Descompunerea are loc când creşte suprafața

produce odată cu ocluzia fronturilor la latitudini de 30˚÷35˚, când suprafața se
dispersează sau când întâlnesc pământul şi nu
mai sunt alimentați cu vapori de apă

8.8 Regiunile oceanice în care se manifestă şi caracteristicile cicloanelor din
diferite regiuni ale globului. Măsuri ce se iau la bordul navei pentru evitarea ciclonului
tropical şi pentru manevra navei surprinsă de ciclon .

Zona Zone Denumirea Număr / an Durata

locală (zile)
1 Antile ‐ Caraibe uragan 9 – 10 9
2 W Californiei şi al Mexicului hurican 9 – 10 7
3 Filipine, Marea Chinei de S, Japonia taifun sau 28 10

baguias
4 Oc.Indian de nord ( Marea Arabiei şi ciclon 3‐4 4‐5 zile

Golful Bengal)
5 Oc. Indian de sud (Zona de E a i‐lei ciclon 9 9 zile
127
Madagascar)
6A N şi NW Australiei Willie ‐ Willies 15 9 zile
6B Pacificul central uragan 6 – 7 7 zile
Ciclonii tropicali se manifestă în Pacificul de N şi de S, în Oc.Indian de N şi de S şi în Atlanticul de
N. indiferent de bazin şi perioadă, fiecare ciclon tropical se manifestă diferit, are dimensiuni,
traiectorii şi amplasări diferite.
Ciclonii poartă nume diferite şi anume :
‐ uragane – în Atlanticul de N;
‐ huricane – pe coastele de W ale Statelor Unite şi ale Mexicului;
‐ cicloni tropicali – în Oceanul Indian;
‐ taifun – în zona Japoniei (Pacific);
‐ baguias – în zona Insulelor Filipine;
‐ Willie‐Willie – în nord‐estul Australiei.

Fiecare ciclon are un nume propriu. Acestea se iau în ordine alfabetică în funcție de ordinea
apariției lor. Litera indică al câtelea ciclon este pentru acea zonă.
Ciclonii tropicali au cea mai mare frecvență la sfarsitul verii şi inceputul toamnei in emisfera
respectivă.In Marea Arabiei şi in Golful Bengal sezonul coincide cu perioada de scimbare a
musonului , respectiv aprilie‐mai si octombrie ‐ noiembrie iar in vestul Pacificului de nord se
pot forma in orice perioada a anului.
128

Fig.9.8 Traiectoriile descrise de ciclon in luna noiembrie in Golful Bengal
Fig.9.9 Traiectorii ale ciclonilor tropicali in Oceanul Atlantic
129

Fig.9.10. Traiectoriile taifunurilor care au afectat M Japoniei
Determinarea centrului ciclonului tropical la bordul navei
1. Semnele apariţiei ciclonilor

‐ Apar valuri de hulă prin inălțimi şi lungimi exceptional de mari care se deplasează mai
repede decât ciclonul ( la distante de cateva sute de mile de centrul furtunii/ciclonului) care
prin perioada lor ( în condiții normale valurile de hulă, in apele adanci , au frecvente de 8
valuri /min, iar valurile generate de uragane sunt de aproape două ori mai lungi ‐ până la
1000 Mm şi au o frecvență de 4/min oferind si informații privind centrul ciclonului)
constituie un indiciu al manifestării unei furtuni tropicale in regiune
‐ Apariția norilor cirrus sub formă de gheară de pisică (Cirrus uncinus – sub formă de
filamente transparente, a căror directie de deplasare este spre centrul ciclonului, ce dau
impresia că se unesc la orizont – in punctul aparent de convergență care este vortexul),
urmați şi de alte tipuri de nori mult mai denşi(cumulonimbus) care se deplasează spre
centru.
130
‐ .Scăderea presiunii sub valoarea amplitudinii (3÷4 mb) şi dispariția mareei barometrice
(existenta celor 2 maxime si 2 minime barometrice cu intervalul aferent orar de 12 ore).In
condițiile in care avem o scădere lenta a presiunii, centrul ciclonului este la 120‐150Mm.La o
scadere mai puternică , nava se află la 60‐120Mm de centrul perturbației, iar o scădere
rapidă indică distanta de 10‐60Mm fată de vortex.
‐ încep descărcările electrice ce produc paraziți în aparatura radio, însoțite de averse de
ploaie ce reduc vizibilitatea la câteva cabluri.
Cand ciclonul tropical se află la sistanşă mai mică de navă ( 200Mm) Poziția centrului
ciclonului se poate determina cu ajutorul legii Buys‐Ballot, care spune că în emisfera
nordică, având vântul în față centrul furtunii va fi în dreapta, puțin înapoi şi anume, la vânt
de forța 6, va fi 125˚÷135˚ Rp; la o scădere a presiunii de 10 mb, va fi la dreapta Rp=110˚; la
o scădere de 20 mb va fi la Rp=90˚.
Pentru emisfera sudică, aceleaşi valori, dar centrul va fi în stânga, puțin înapoi.
‐ Informațiile oferite de radarul de la bord – indicarea cu precizie a pozitiei şi a distanței pana
la centrul ciclonului precum şi a traiectoriei acestuia
‐ Informațiile oferite prin reteaua satelitară, buletinele meteo si avertismentele de furtună
sau ciclon tropical, informațiile oferite on‐line de situ‐rile de specialitate: ex:
www.nhc.nooa.guv; www. jwa.go; satelite atlantic acean/exxu.com; passageweather.com;
etc

Articolul 35 din Convenția Internațională pentru Ocrotirea Vieții pe Mare (SOLAS), stabileşte
conținutul mesajului de pericol pe care trebuie să‐l transmită orice navă ce a observat semnele
caracteristice ciclonului. Mesajul trebuie să conțină :
2. data, ora şi poziția navei care a observat fenomenul;
3. presiunea atmosferică corectată;
4. tendința presiunii din ultimele 3h;
5. direcția reală a vântului şi forța vântului pe scara Beaufort;
6. hula şi direcția din care vine;
7. drumul şi viteza din ultimele 3 h.
Manevra navei trebuie să țină cont de cele două sectoare ale fiecărui ciclon, semicercul
periculos S.P. şi semicercul manevrabil S.M
131

Fig 9.11 cele două sectoare ale fiecărui ciclon, semicercul periculos S.P. şi semicercul
manevrabil S.M.
Modalitățile de executare a manevrei in funcție de pozitionarea navei fata de directia şi centrul
ciclonului ciclonului vor fi studiate pe larg in cazul disciplinei Manevra navei.
132
Cap. X: SERVICII METEOROLOGICE ÎN FOLOSUL NAVIGAŢIEI.

RECEPŢIA. ÎNREGISTRAREA ŞI RAPORTAREA OBSERVAŢIILOR
METEOROLOGICE LA BORDUL NAVELOR
Sursele informării meteorologice la bordul navelor. Servicii meteorologice maritime speciale. Fluxul
informațiilor dintre navă şi serviciile meteorologice. Conținutul buletinelor meteo şi al mesajelor
hidrometeorologice combinate. Avertizări de furtună şi pentru alte situații hidrometeorologice
periculoase. Informarea hidrometeorologică în clar şi codificată la bordul navelor: noțiuni generale,
necesitatea codurilor meteo, tipuri de coduri meteo, conținutul acestora. Codul SHIP: structura codului,
utilizare, algoritm de decodificare a informațiilor meteo – 2 ore.
Sursele informării meteorologice la bordul navelor
Asigurarea meteorologică de navigaţie este activitatea complexă prin care centrele meteo
internaţionale, staţiile de coastă şi navele de cercetare meteo recepţionează şi transmit date
referitoare la situaţia reală a vremii şi prognoze meteo.
Meteorologia maritimă, are la bază un sistem informaţional, prin care se realizează
urmatoarele operaţiuni cu informaţiile meteorologice:
‐ Culegerea
‐ Corectarea
‐ Codificarea
‐ Transmiterea
‐ Prelucrarea
Informaţiile meteorologice reprezintă in general parametri măsuraţi sau fenomene observate,
care se referă la starea atmosferei sau a mării, consemnate in valori numerice sau simboluri
convenţionale, intr-o ordine prestabilită, cunoscută, avand in vedere că reţeaua de staţii
hidrometeorologice este foarte extinsă şi necesită un limbaj comun de specialitate
Prognozele meteo se elaborează pentru 24 h, 48 h şi 72 h.
Informarea meteorologică (hidrometeorologică) se poate realiza prin urmare astfel:
-transmiterea de buletine meteorologice
- avertismente
- mesaje codificate complexe
- hărţi sinoptice cu situaţia reală sau de prognoză şi care pot fi recepţionate prin sistem
radiofacsimil
Servicii meteorologice maritime speciale.
133
Statele cu ieşirea la mare , au servicii meteorologice de specialitate , care transmit informaţii

referitoare despre condiţile de vreme din anumite zone maritime şi primesc in acelaşi timp
informaţii de la nave in urma observaţiilor executate la bordul acestora.
Mijloacele de informare, programul de lucru şi frecvenţele de emisie ale staţiilor de
coastă , care transmit informaţii hidrometeorologice , pot fi identificate in Radio Signal ,
vol III , ce se mai numeşte şi Radio Wether Service – ce trebuie să se afle la bordul navelor
maritime
Informaţiile asupra stării reale a vremii, cuprind date despre temperatură, presiune
atmosferică, direcţia şi viteza vântului, nebulozitate, vizibilitate şi starea mării.
Avertizarea asupra unor fenomene periculoase se face atunci când viteza vântului este mai
mare de 11 m/s, starea mării este mai mare de gradul 5, vizibilitatea mai mică de 3 cabluri şi se
prognozează averse puternice cu descărcări electrice.
Mecanismul schimbului de mesaje meteo este reglementat incă din 1960 prin Convenţia
Internaţională pentru Ocrotirea Vieţii Umane pe Mare, care prevede la cap V, regula 4,
obligaţiile statelor semnatare:
‐ Să avertizeze navele despre greenuri, furtuni şi furtuni tropicale;

‐ Să transmită zilnic pe cale radio-telegrafică buletine meteorologice ptr uzul navigaţiei, să
transmită informaţii asupra timpului existent precum şi previziunea in măsura
posibilităţilor in vederea intocmirii la bord a hărţilor meteorologice simple;
‐ să ia măsuri ca navele să fie dotate cu instrumente controlate metrologic;
‐ Să asigure receptia şi transmiterea , prin staţiile de coastă radio- telegrafice a mesajelor
meteorologice provenind de la nave şi destinate navelor;
‐ Să incurajeze ca toţi comandanţii de nave să prevină navele din vecinătate ca şi staţiunile
de coastă , caând intalnesc vanturi cu viteze egale sau mai mari de 50 Nd etc
La navă observaţiile se execută în fiecare cart şi asupra stării de alertă.
Fluxul informaţiilor dintre navă şi serviciile meteorologice

Date referitoare la condiţiile de vreme se transmit în clar sau codificat .Mesajele codificate
conţin valorile numerice ale tuturor lementelor meteorologice, intr-o ordine prestabilită, in timp
ce mesajele in clar sunt transmise in limba engleză , după o regulă relativ simplă , respectandu-se
o ordine in transmiterea datelor şi termeni specifici folosiţi de toate staţiile ce transmit astfel de
mesaje:
- mesajele transmise în clar sunt:
- mesaje SEMET, în limba engleză într-o ordine prestabilită cu valorile codificate;
- mesaje meteo combinate;
- Buletine şi avize de furtună
- mesaje primite prin NAVTEX.
- mesajele codificate se transmit cu ajutorul mai multor coduri : SYNOP , SHIP , MAFOR ,
IAC FLEET.
134
Conţinutul buletinelor meteo şi al mesajelor hidrometeorologice combinate. Avertizări

de furtună şi pentru alte situaţii hidrometeorologice periculoase. Informarea
hidrometeorologică în clar şi codificată la bordul navelor: noţiuni generale, necesitatea
codurilor meteo, tipuri de coduri meteo, conţinutul acestora.
MESAJE METEO ÎN CLAR
Transmisiile în limba engleză sunt :

- de tip SEMET;
- meteorologice combinate.
- buletine şi avize de furtună
Mesajele hidrometeorologice combinate se transmit în limba engleză de către staţiile de

coastă principale, referindu-se la zone precis determinate , fiind cel mai utilizat mod de
informarea navelor asupra condiţiilor hidrometeorologice şi sunt formate din trei părţi :
¾ I. avertisment de furtună (NO GALE);
¾ II. situaţia meteo din zonă în momentul respectiv (situaţia reală);
¾ III. prognoza pentru următoarele 24 h.
Partea I se va specifica in mesaj indiferent dacă va fi sau nu furtună in zona respectivă.
Pentru partea a doua sunt oferite date despre poziţia centrilor barici şi valoarea presiunii din
centrul lor, directie şi viteza de deplasare a acestora, nebulozitatea, direcţia şi forţa vantului (
in oBf), vizibilitate, temperatură ( cu menţiunea in creştere sau descreştere), starea de agitatie
a mării şi in funcţie de caz- tipul de precipitatii.
Exemplul mesaj meteorologic combinat:
…………………………………………………………………………………………….
Mesajul (Codul) SEMET transmite într-o ordine prestabilită caracteristicile unor fenomene
meteo şi hidrologice, în limba engleză de la nave.
Ordinea în care apar elementele în mesaj este :
1) poziţia navei- se transmite in grade intregi;
2) direcţia şi viteza vântului;
3) vizibilitatea în Mm;
4) fenomene meteo din momentul observaţiei;
5) fenomene meteo observate cu trei ore înainte;
6) presiunea atmosferică;
7) temperatura aerului;
8) lungimea, înălţimea şi direcţia valurilor de hulă sau de vânt.
Adnotări :
1. 10˚N – 30˚W (one zero n three zero w)
2. direcţia şi viteza vântului se transmit în coordonate cardinale şi intercardinale scrise în
întregime. Viteza vântului se exprimă în grade Beaufort sau cu valoarea lui în noduri.
3. pentru vizibilitate se folosesc anumite denumiri :
135
- pentru vizibilitate mai mică de 1 Mm, valoarea se dă în yarzi

- pentru vizibilitate 1÷2 Mm, se foloseşte “one” ;
- pentru vizibilitate 2÷5 Mm, se foloseşte “two” ;
- pentru vizibilitate 5÷10 Mm, se foloseşte “five” ;
- pentru vizibilitate mai mare de 10 Mm se foloseşte “ten” ;
4. pentru fenomenele meteo se folosesc anumiţi termeni :
- vreme frumoasă, cu vizibilitate mai mare de 2 Mm şi cu nebulozitate de până la 2/8 – se
foloseşte “fine” ;
- pentru cer acoperit între 3/8 şi 6/8 – “fair’ – nebulozitate moderată;
- pentru cer acoperit între 6/8 şi 7/8 – “cloudy” ;
- pentru 8/8 – “overcast” – cer acoperit complet;
- pentru vizibilitatea mai mică de 2 Mm : “fog” – ceaţă; “mist” – ceaţă slabă; “haze”;
- “rain” – ploaie; “drizzle” – burniţă; “snow” – zăpadă; “sleet” – lapoviţă; “showers” –
averse;
- “thunder” – fulger; “storm” – furtună puternică; “gale” – furtună;
- “blue sky” – cer senin; “lighting” – vreme cu fulgere; “dew” – rouă.
6. se transmit ultimele două cifre ale valorii presiunii exprimată în mb : “one two” = 1012 mb
“seven five” = 975 mb.
7. temperatura se transmite în valori întregi şi este exprimată în grade Celsius.
8. lungimea valurilor se exprimă în picioare (feet) :
- valuri cu lungime mai mică de 300 ft – “short”
- valuri cu lungime între 300÷600 ft – “average”
- valuri cu lungime mai mare de 600 ft – “long”
înălţimea valurilor se exprimă tot în picioare :
- valuri cu înălţimea de 0÷7 ft – “low”
- valuri cu înălţimea de 7÷13 ft – “medium”
- valuri cu înălţimea mai mare de 13 ft – “heavy”
Uneori în loc de elementele valurilor, se transmite starea de agitaţie a mării :
- “slight” – uşor agitată;
- “moderate” – moderat agitată;
- “rough” – agitată’
- “very rough” – foarte agitată.
Un exemplu de astfel de mesaj îl constituie următorul :
four four n one five w north zero six two overcast rain one two ten
average medium north
care înseamnă : poziţia navei - 44˚N; 15˚W; direcţia vântului – N; viteza vântului – 6 Nd
vizibilitate între 2÷5 Mm; fenomenul constatat – ploaie; presiunea atmosferică – 1012mb
temperatura aerului - 12˚C; lungimea valurilor – medie; înălţimea valurilor – medie; direcţia
valurilor – nord.
136
În Atlanticul de nord şi în Pacificul de nord, în anumite puncte se găsesc nave meteorologice

care au misiunea de efectua observaţii meteo permanente şi care participă la operaţii de căutare şi
salvare SAR. Mai execută de asemenea şi observaţii hidrologice de temperatură, salinitate,
curenţi şi valuri.
În Atlantic sunt 5 nave având indicativele : alfa, undia, kilo, mike şi juliet.
În Pacific există o singură navă cu indicativul papa.
Fiecare navă acoperă o suprafaţă de 210 Mm2. Aceste nave sunt asigurate de Marea Britanie,
Franţa, Olanda, Belgia, Norvegia, Suedia pentru Atlantic şi Canada pentru Pacific.
Aceste nave îşi păstrează poziţia iar în caz de apel de sinistru îşi anunţă intenţia de deplasare
prin radio.
Mesajele de furtună (storm warnings)
Sunt transmise navelor în regim de urgenţă , când condiţiile meteo sunt nefavorabile şi
constituie pericol pentru navigaţie.Informaţiile se referă la poziţia centrului furtunii , valoarea
presiunii atmosferice, suprafaţa afectată, viteza sau forţa vantuluila diferite distanţe de
centrul furtunii, precum şi direcţia de deplasare a furtunii in următoarele ore
Avertismentele sunt transmise in limba engleză de mai multe ori ,pe parcursul aceleaşi zile
Mesajele meteo codificate utilizate in medium marin se transmit cu ajutorul mai multor
coduri : SYNOP , SHIP , MAFOR , IAC FLEET.
CODUL SYNOP- specific zonei de uscat
Cuprinde date despre situaţia reală din zona de coastă sau de la uscat.
Structura generală:
YYGGiW IIiii iRiXhVV Nddff 1snTTT 2snTdTdTd 4pppp 5appp
(6RRRtR) 7wwW1W2 8NnCHCMCL 9TSTSSV
YY – data zilei în care s-a făcut observaţia;

GG – ora la care s-a făcut observaţia;
iW – indicator de vânt prin care se exprimă modul de determinare a vitezei vântului şi unitatea de
măsură :
- 0 = vânt estimat, în m/s;
- 1 = vânt măsurat cu anemometrul, în m/s;
- 3 = vânt estimat, exprimat în noduri;
- 4 = vânt măsurat, exprimat în noduri.
II – indicativul ţării din care s-a transmis informaţia (15 – ROMÂNIA);

iii – indicativul staţiei care a transmis mesajul (480 – Constanţa);
iR – indicativ despre precipitaţii ( \ - nu au căzut precipitaţii; când au căzut, se folosesc cifrele 1

sau 2);
137
iX – indicativ despre modul de funcţionare al staţiei :

- 1, 2 sau 3 – se folosesc pentru staţiile cu personal ( 1 – personal cu pregătire
superioară; 2 – personal cu pregătire medie; 3 – restul personalului);
- 4, 5 sau 6 – se folosesc pentru staţiile automate;
h – plafonul norilor (înălţimea la care se găseşte baza norilor):
0 – plafon mai mic de 50m; 1 – plafon 50÷100m; 2 – 100÷200m; 3 – 200÷300m; 4 –
300÷600m; 5 – 600÷1000m; 6 – 1000÷1500m; 7 – 1500÷2000m; 8 – 2000÷2500m; 9 – nu
sun nori sub 2500m.
VV – vizibilitatea pe orizontală; se folosesc cifre de la 90÷99 pentru zona de coastă şi cifre de la

00÷90 pentru zona de uscat :
90 – vizibilitate mai mică de 50m; 91 – vizibilitate cuprinsă între 50÷200m; 92 – 200÷500m; 93
– 500÷1000m; 94 – 1 Mm; 95 – 2 Mm; 96 – 5 Mm; 97 – 10 Mm; 98 – 10÷20 Mm; 99 –
vizibilitate mai mare de 20 Mm.
N – nebulozitatea (gradul de acoperire al cerului cu nori); se exprimă în optimi 0÷8/8 şi apare şi

cifra 9 atunci când cerul este invizibil;
dd – direcţia vântului în decagrade (12 = 120˚, 07 = 70˚);
ff – viteza vântului :
2 m/s ; 5 m/s ; 25 m/s
1 – cifră de control;
sn – semnul valorii temperaturii aerului : 0 – temperaturi > 0˚C ; 1 – temperaturi < 0˚C ;
TTT – valoarea temperaturii aerului cu precizie de zecime de grad (TT – reprezintă valoarea
întreagă; T – reprezintă zecimea).
sn – semnul temperaturii;
TdTdTd – valoarea temperaturii punctului de rouă, la precizie de grad Celsius.
pppp – valoarea presiunii atmosferice la precizie de zecime de mb.
a – tendinţa barică din ultimele 3 ore : 0÷3 – presiune în creştere; 4 – presiune staţionară; 5÷8 –
presiune în scădere.
0 1 2 3 4 5 6 7 8
138
ppp – valoarea tendinţei presiunii cu precizie de zecime de mb (pp – valoarea întreagă).
RRR – cantitatea de precipitaţii în mm;
tR – timpul în care au căzut precipitaţiile (1 – precipitaţii în 6h; 2 – precipitaţii în 12h).
ww – fenomene meteo din momentul observaţiei (00÷99) :
00…29 – fenomene fără precipitaţii;
30…39 – furtună de praf sau nisip (iarna – viscol)
40…49 – aer ceţos , ceaţă
50…59 – burniţă : ; ; ;
60…69 – ploaie : ; ; ;
70…79 – ninsoare (lapoviţă) :
80…89 – averse ; zăpadă ; ploaie
90…99 – fenomene electrice :
WW – fenomene observate cu 3÷6 ore înainte. Fenomenele se codifică : W1 – cele mai apropiate
de vremea observaţiei ; W2 – cele mai îndepărtate de vremea observaţiei. Se folosesc cifre de cod
de la 0 la 9 :
0 – cer senin ; 1 – cer variabil ; 2 – cer complet acoperit ; 3 – furtună de praf

sau nisip; 4 – ceaţă; 5 – burniţă; 6 – ploaie; 7 – ninsoare; 8 – aversă; 9 – oraje.
Nn – nebulozitatea norilor inferiori;
CL – tipul de nori inferiori : 1,2,3 – Cumulus; 4,5 – Stratocumulus; 6,7 – Stratus; 8,9 –
Cumulonimbus; 0 – nu sunt nori inferiori.
CM – tipul de nori mijlocii : 0 – nu sunt nori mijlocii; 1 – Altostratus; 2 – Nimbostratus; 3÷9 –
Altocumulus.
139
CH – tipul de nori superiori : 0 – nu sunt nori superiori; 1÷4 – Cirrus; 5÷8 – Cirrostratus; 9 –
Cirrocumulus.
9 – cifră de control (această secvenţă se foloseşte numai la staţiile de coastă);

TSTS – temperatura apei la suprafaţă (în grade întregi). Pentru temperaturi negative, se adună
valoarea absolută a temperaturii cu 50 (de exemplu pentru –2˚C se notează 52).
S – starea mării, se notează cu cifre de la 0 la 9;
V – vizibilitatea pe orizontală (se foloseşte scara de la VV fără prima cifră).
CODUL SHIP (BBXX) – exclusiv domeniului maritim
Este folosit pentru transmiterea datelor de la nave la coastă sau de la o navă la alta, in
compunerea sa completă cuprinzand 22 de grupe..
BBXX YYGGiW 99LaLaLa QLoLoLoLo iRiXhVV Nddff 1snTTT 2ssTdTdTd

4PPPP
5appp 6RRRtR 7wwW1W2 8NnCLCMCH 222DSVS 0snTWTWTW 2PWPWHWHW
3dw1 dw1 dw2 dw2 4PW1 PW1HW1 HW1 5PW2 PW2HW2 HW2 6ISESESRS ICE cjSjbj Dj Zj
BBXX –indicativ al codului SHIP
YYGGiW –grupă pentru transmiterea zilei, orei UTC de observaţie, precum şi indicatorul de vant
YY- ziua lunii; de exp ptr ziua de 5 , se transmite 05, ptr 12 se transmite 12;
GG- ora de observaţie , UTC;
IW- indicatorul de vant: modul de determinare ,precum şi unităţile de masură utilizate
pentru viteza vantului:
0 - vant estimat in m/s;
1 – vant masurat cu anemometrul in m/s;
3 – vant estimat, exprimat in Nd;
4 - vant masurat cu anemometrul in Nd;
99LaLaLa - grupa pentru transmiterea latitudinii punctului

LaLaLa – latitudinea punctului navei cu precizie de zecime de grad;- primele doua pentru
valoarea intreagă, ultima pentru zecimea de grad
QloLoLoLo – se transmite quadrantul globului şi longitudinea punctului;

N
140
7 1
Q – quadrantul (octantul) globului W E
LoLoLoLo – longitudinea punctului navei 5 3
S
iRiXhVV –grupă cu indicaţii privind existenta datelor despre precipitatii, prezenta grupei de
fenomene, plafonul norilor,şi vizibilitatea atmosferica pe orizontală
iR –indicator privind includerea sau omisiunea datelor privind precipitatiile
1 sau 2 – precip. incluse:
3 –precip. omise
4 – datele despre precip. nu sunt disponibile
Ix- indicator de includere sau omisiune a grupei de fenomene 7wwW1W2

1-inclusă
3 grupa omisa
h – plafonul norilor (înălţimea la care se găseşte baza norilor):

0 – plafon mai mic de 50m; 1 – plafon 50÷100m; 2 – 100÷200m; 3 – 200÷300m; 4 –
300÷600m; 5 – 600÷1000m; 6 – 1000÷1500m; 7 – 1500÷2000m; 8 – 2000÷2500m; 9 – nu
sun nori sub 2500m.
VV – vizibilitatea pe orizontală; se folosesc cifre de la 90÷99 pentru zona de coastă şi cifre de la

00÷90 pentru zona de uscat :
90 – vizibilitate mai mică de 50m; 91 – vizibilitate cuprinsă între 50÷200m; 92 – 200÷500m; 93
– 500÷1000m; 94 – 1 Mm; 95 – 2 Mm; 96 – 5 Mm; 97 – 10 Mm; 98 – 10÷20 Mm; 99 –
vizibilitate mai mare de 20 Mm.
Nddff -grupa ce indica gradul de acoperire al cerului cu nori
N – nebulozitatea (gradul de acoperire al cerului cu nori); se exprimă în optimi 0÷8/8 şi apare şi
cifra 9 atunci când cerul este invizibil;
dd – direcţia vântului în decagrade (12 = 120˚, 07 = 70˚);
ff – viteza vântului :
2 m/s ; 5 m/s ; 25 m/s
1snTTT – grupa prin care se transmite valoarea temperaturii aerului cu precizie de zecime
de grad
sn – semnul valorii temperaturii aerului : 0 – temperaturi > 0˚C ; 1 – temperaturi < 0˚C ;
TTT – valoarea temperaturii aerului cu precizie de zecime de grad (TT – reprezintă valoarea
întreagă; T – reprezintă zecimea).
2ssTdTdTd -grupa pentru exprimarea valorii punctului de roua
141
sn – semnul temperaturii;
TdTdTd – valoarea temperaturii punctului de rouă, la precizie de grad Celsius.
4PPPP- valoarea presiunii atmosferice la nivelul mării exprimate in mbar
pppp – valoarea presiunii atmosferice la precizie de zecime de mb.
992,4 mb…………………….4PPPP=49924
5appp – grupa ptr codificarea tendintei barice
a – tendinţa barică din ultimele 3 ore : 0÷3 – presiune în creştere; 4 – presiune staţionară; 5÷8 –
presiune în scădere.
0 1 2 3 4 5 6 7 8
ppp – valoarea tendinţei presiunii in ultimele 3 ore cu precizie de zecime de mb (pp – valoarea
întreagă, P ZECIMALĂ).
Ex: dc pres. a fost in crestere cu 0,5 mb, grupa se codifica 52005
Pres stationara: 54000
6RRRtR –grupa ptr codificarea precipitatiilor
RRR – cantitatea de precipitaţii în mm in perioada ce a precedat transmsia;
tR – timpul în care au căzut precipitaţiile (1 – precipitaţii în 6h; 2 – precipitaţii în 12h).
7wwW1W2 – grupa de codificare a fenomenelor din momentul observaţiei şi a celor ce sau
produs cu 3-6 ore anterior
ww – fenomene meteo din momentul observaţiei (00÷99) :
00…29 – fenomene fără precipitaţii;
30…39 – furtună de praf sau nisip (iarna – viscol)
40…49 – aer ceţos , ceaţă
50…59 – burniţă : ; ; ;
60…69 – ploaie : ; ; ;
70…79 – ninsoare (lapoviţă) :
80…89 – averse ; zăpadă ; ploaie
142
90…99 – fenomene electrice :
WW – fenomene observate cu 3÷6 ore înainte. Fenomenele se codifică : W1 – cele mai apropiate
de vremea observaţiei ; W2 – cele mai îndepărtate de vremea observaţiei. Se folosesc cifre de cod
de la 0 la 9 :
0 – cer senin ; 1 – cer variabil ; 2 – cer complet acoperit ; 3 – furtună de praf

sau nisip; 4 – ceaţă; 5 – burniţă; 6 – ploaie; 7 – ninsoare; 8 – aversă; 9 – oraje.
8NnCLCMCH - grupa utiliata pentru transmiterea formaţiunilor noroase
Nn – nebulozitatea norilor inferiori;
CL – tipul de nori inferiori : 1,2,3 – Cumulus; 4,5 – Stratocumulus; 6,7 – Stratus; 8,9 –
Cumulonimbus; 0 – nu sunt nori inferiori.
CM – tipul de nori mijlocii : 0 – nu sunt nori mijlocii; 1 – Altostratus; 2 – Nimbostratus; 3÷9 –
Altocumulus.
CH – tipul de nori superiori : 0 – nu sunt nori superiori; 1÷4 – Cirrus; 5÷8 – Cirrostratus; 9 –
Cirrocumulus.
222DSVS -grupă utilizata pentru transmiterea drumului şi vitezei

222 – cifre de control;
DS – direcţia( drumul adevarat) al navei în ultimele 3 ore :
0 – navă în derivă sau la ancoră; 1 – NE; 2 – E; 3 – SE; 4 – S; 5 – SW; 6 – W; 7 – NW; 8 –
N; 9 – diferite direcţii.
VS – viteza navei în noduri :
0 – navă la ancoră sau în derivă; 1 – 1÷5 Nd; 2 – 6÷10 Nd; 3 – 11÷15 Nd; 4 – 16÷20 Nd; 5 –
21÷25 Nd; 6 – 26÷30 Nd; 7 – 31÷35 Nd; 8 – 36÷40 Nd; 9 – mai mare de 40 Nd.
ICE cjSjbj Dj Zj
0snTWTWTW- grupă utilizata pentru codificarea temp apei la supraf mării
sn – semnul temperaturii : 0 – (+); 1 – (–);
TWTWTW – temperatura apei mării la suprafaţă cu precizie de zecime de grad;
2PWPWHWHW - grupă utilizata pentru codificarea perioadei şi inălţimii valurilor de vant
PWPW – perioada valurilor, în secunde;
HWHW – înălţimea valurilor (în unităţi de 0,5 m) : 00 – 0,25 m; 01 – 0,25÷0,75 m; 02 –
0,75÷1,25 m; 03 – 1,25÷1,75 m; etc.
143
3dw1 dw1 dw2 dw2 4PW1 PW1HW1 HW1 5PW2 PW2HW2 HW2 - grupe utilizate pentru
codificarea valurilor de hulă
3dw1 dw1 dw2 dw2 - directia valurilor de hulă exprimate in decagrade: 00 – 36. Dc se obs
numai un sistem de hula, dw2 dw2 =//
4PW1 PW1HW1 HW1 - perioada si inaltimea valurilor de hulă ce au directia 3dw1 dw1
5PW2 PW2HW2 HW2 -perioada si inaltimea valurilor de hula ce au directia dw2 dw2
6ISESESRS – utilizate pentru transm informatiilor referitoare la depunerea gheţii
6– cifră de control;
IS – provenienta ghetii – Se codifica 1-5:
ESES- grosimea stratului de gheata acumulata, exprimata in cm
RS – viteza de depunere a ghetii-se codifica dela 1-4
ICE cjSjbj Dj Zj – grupa utilizată pentru inf privind gheturile marine

ICE – indicator privind transmiterea inf despre gheată
cj- concentratia sau pozitia ghetii: 1-9
Sj- stadiul dezvoltării ghetii: 1-9
bj - indicatii despre gheata de origine continentala (aisberguri):1-9
Dj- directia in care se gaseste gheata liziera gheturilor) in raport cu nava :1-9
Zj- pozitia navei in raport cu tipul ghetii şi perspectiva conditiilor de navigatie:1-9(9-nava
inconjurata de gheata)
Dupa receptionarea si decodificarea mesajului SHIP, informaţiile sunt transpuse pe

harta sinoptică cu ajutorul schemei Bjerknes
CODUL MAFOR (Maritime Forecast)

Foloseste simboluri din codul SHIP şi prezintă date intr-o forma mai sintetică pentru diferite
intervale de timp, fiind destinat exclusiv navigatiei maritime, utilizat la traversadele oceanice.
Codul conţine 5 grupuri a cate 5 simboluri:
MAFOR YYG1G1 0AAAa 1GDFmW1 2VSTxTn 3DwPwHwHw
YY – data zilei;
G1G1 – ora de la care începe prognoza;
0AAAa - ZONA PTR CARE ESTE VALABILĂ PREVEDEREA

AAA – indicativul zonei maritime;
144
a – indicativul părţii din zonă;(0-9)
1GDFmW1- grupa in are se transmite perioada de prognoză, directia şi forţa vantului, fenomenul
meteo prevazut
G – perioada de timp prognozată (0-momentul respectiv, 1- 3h, 2- 6h, 3- 9h, 4- 12h, 5- 18h, 6-
24h, 7- 48h, 8- 72h, 9- prevedere valabilă ocazional);
D – direcţia vântului (în puncte cardinale şi intercardinale) (0-calm, 1- NE, 2- E, 3- SE, 4- S, 5-
SW, 6- W, 7- NW, 8- N, 9- variabil);
Fm – forţa vântului în grade Beaufort (0- 0÷3 Bf, 1- 4 Bf, 2- 5 Bf, 3- 6 Bf, 4- 7 Bf, 5- 8 Bf, 6-
9 Bf, 7- 10 Bf, 8- 11 Bf, 9- 12 Bf);
W1 – fenomenele prevăzute :
- 0 – vreme bună cu vizibilitate mai mare de 3 Mm;
- 1 – posibilă depunere de gheaţă pe corpul navei (t = 0÷ –5˚C);
- 2 – risc mărit de depunere de gheaţă (t < –5˚C);
- 3 – ceaţă slabă cu vizibilitate până în 3 Mm;
- 4 – ceaţă cu vizibilitate mai mică de ½ Mm;
- 5 – burniţă;
- 6 – ploaie;
- 7 – ninsoare sau lapoviţă;
- 8 – vreme furtunoasă;
- 9 – oraj (descărcări electrice).
2VSTxTn - grupa ptr prognozarea vizibilităţii pe mare, a stării de agitatie şi a

temperaturilor extreme
V – vizibilitate pe mare (0- <50 m, 1- 50÷200 m, 2- 200÷500 m, 3- 500÷1000 m, 4-
500÷1000 m, 5- 1÷2 Mm, 6- 2÷4 Mm, 7- 4÷10 Mm, 8- 10÷20 Mm, 9- > 20 Mm);
S – starea mării :
- 0 – calm plat;
- 1 – uşor încreţită, cu valuri de 0÷0,1 m;
- 2 – liniştită, cu valuri mici, 0,1÷0,5 m;
- 3 – uşor agitată, cu valuri de 0,5÷1,25 m;
- 4 – mare moderată, cu valuri de 1,25÷2,5 m;
- 5 – mare agitată, cu valuri de 2,5÷4 m;
- 6 – mare puternic agitată, cu valuri de 4÷6 m;
- 7 – mare foarte agitată, cu valuri de 6÷9 m;
- 8 – mare extrem de agitată, cu valuri de 9÷14 m;
- 9 – mare dezlănţuită, cu valuri de peste 14 m.
TxTn – temperatura maximă şi minimă prevăzută (0- < –10˚C, 1- –10˚C÷–5˚C, 2- –
5˚C÷–0,1˚C, 3- 0˚C, 4- 0,1˚C÷5˚C, 5- 5˚C÷10˚C, 6- 10˚C÷20˚C, 7- 20˚C÷30˚C, 8-
>30˚C, 9- temperatura nu este prognozată);
145
3DwPwHwHw grupa ptr trasmiterea prognozei privind valurile de hulă

Dw – direcţia valurilor de hulă (codată la fel ca şi direcţia vântului);
Pw – perioada valurilor (0- 10s, 1- 11s, 2- 12s, 3- 13s, 4- 14s, 5- 5s, 6- 6s, 7- 7s, 8- 8s, 9-
9s);
HwHw – înălţimea valurilor (în unităţi de 0,5 m).
CODUL IAC( International Analysis Code) FLEET
Este un cod prin intermediul căruia se transmit coordonatele centrilor barici ale fronturilor
atmosferice, ale izobarelor, ale ciclonilor tropicali şi ale fenomenelor ce se produc pe mare, date
necesare pentru întocmirea hărţilor sinoptice meteorologice.
Preambul : 10001 (sau 65556) 33300 0YYGcGc
Secvenţa 0 : 99900
8PtPcPP LaLaLoLok……………mdsdsfsfs (grupă de mişcare)
Secvenţa 1 : 99911
66FtFiFc LaLaLoLok……………mdsdsfsfs
Secvenţa 2 : 99922
44 PPP LaLaLoLok……………
Secventa 3 – de rezervă – transmiterea in clar, in limba engleză,a unor avertismente de furtună

10001 – indicarea faptului că datele transmise reprezintă situaţia reală;
(65556) – pentru datele de prognoză;
33300 – modul de transmitere a coordonatelor elementelor din analiză. Pentru latitudine
înseamnă emisfera N. Pentru emisfera S – 33311. În aceste condiţii LaLa – reprezintă latitudinea
în grade întregi, LoLo – longitudinea în grade întregi, k – ce fel de longitudine este
Când k are cifrele 0, 1, 2, 3, 4 , longitudinea este între 00˚÷99˚ E sau 100˚÷180˚ W.

Când k are cifrele 5, 6, 7, 8, 9 , longitudinea este între 00˚÷99˚ W sau 100˚÷180˚ E.
33388 QLaLaLoLo – este mai rar folosită (Q – octantul globului).
YY – data zilei;
GcGc – ora observaţiei.
146
Secvenţa 0 – cuprinde sistemele barice
99900 – cifre de control ale secvenţei;

Pt – tipul sistemului baric :
- 0 – depresiune barică policentrică;
- 1 – depresiune;
- 2 – depresiune barică secundară;
- 3 – talveg depresionar;
- 4 – undă frontală;
- 5 – anticiclon;
- 6 – câmp baric fără gradient de presiune;
- 7 – dorsală anticiclonică;
- 8 – şa barică;
- 9 – ciclon tropical.
Pc – caracteristica sistemului baric :
- 0 – fără semnificaţie;
- 1 – umplerea depresiunii sau slăbirea anticiclonului;
- 2 – schimbare redusă;
- 3 – adâncirea depresiunii sau amplificarea anticiclonului;
- 4 – evoluţie complexă;
- 5 – se presupune prezenţa ciclogenezei;
- 6 – umplerea depresiunii sau distrugerea anticiclonului;
- 7 – creşterea generală a presiunii;
- 8 – scăderea generală a presiunii;
- 9 – caracter nesigur.
PP – valoarea presiunii centrului baric exprimată în mb şi valori întregi;
m – caracterul deplasării :
- 1 – staţionar;
- 2 – schimbare redusă;
- 3 – devine uşor mobil;
- 4 – încetineşte deplasarea;
- 5 – se deplasează la stânga;
- 6 – se redresează;
- 7 – se accelerează;
- 8 – se deplasează la dreapta;
- 9 – se presupune deplasarea.
dsds – direcţia de deplasare în zeci de grade (se notează cu cifre de la 00 la 36);
fsfs – viteza deplasării – în noduri.
147
Secvenţa 1

Ft – tipul frontului :
- 0 – front cvasistaţionar;
- 1 – front cvasistaţionar de altitudine;
- 2 – front cald de suprafaţă;
- 3 – front cald de altitudine;
- 4 – front rece de suprafaţă;
- 5 – front rece de altitudine;
- 6 – front oclus;
- 7 – linie de instabilitate;
- 8 – front intertropical;
- 9 – linie de convergenţă.
Fi – activitatea frontului :
- 1 – slab exprimat, în diminuare;
- 2 – slab exprimat, nu îşi schimbă intensitatea;
- 3 – slab exprimat care se activează;
- 4 – moderat exprimat, în diminuare;
- 5 – moderat şi nu îşi schimbă intensitatea;
- 6 – moderat care se activează;
- 7 – puternic în diminuare;
- 8 – puternic, nu îşi schimbă intensitatea;
- 9 – puternic care se activează.
Fc – caracterul frontului :
- 1 – zona activităţii frontului în diminuare;
- 2 – zona activităţii frontului se schimbă puţin;
- 3 – zona activităţii frontului se dezvoltă;
- 4 – cu caracter intertropical;
- 5 – se presupune formarea unui front;
- 6 – cu caracter cvasistaţionar;
- 7 – cu caracter ondulat;
- 8 – cu caracter difuz;
- 9 – cu caracter nesigur.
Secvenţa 2

PPP – valoarea izobarei în mb
148
CAP XI PROGNOZA METEOROLOGICĂ MARITIMĂ
Prognozarea fenomenelor meteorologice pe baza observaţiilor proprii înregistrate şi

determinate la bordul navei. Interpretarea hărţilor sinoptice, a prognozelor meteorologice
şi a informaţiilor hidrometeorologice recepţionate la bordul navei. Prevederea evoluţiei
elementelor hidrometeorologice pe rutele de navigaţie transoceanice şi maritime la
recepţionarea mesajelor meteorologice, a codurilor sinoptice şi a hărţilor meteo, precum şi
la primirea mesajelor de pericol de furtună, la traversarea zonelor cu perturbaţii barice
sau cu alte manifestări extreme.
Prognozarea fenomenelor meteorologice pe baza observaţiilor proprii înregistrate şi

determinate la bordul navei. Interpretarea hărţilor sinoptice, a prognozelor meteorologice
şi a informaţiilor hidrometeorologice recepţionate la bordul navei.
Harta sinoptică. Întocmire. Analiza şi prognoza meteo
Harta sinoptică se întocmeşte pe baza observaţiilor sinoptice din 6 în 6 ore pornind de la ora
00 UTC, în funcţie de fusele orare ale fiecărei ţări (pentru România se întocmesc la orele 200,
00
800, 1400 şi 2000).
Pentru Europa se fac patru hărţi.
Etapele alcătuirii hărţii sinoptice :
1. recepţionarea mesajului meteo codificat şi decodificarea lui;

2. înscrierea pe hartă în dreptul staţiilor a valorilor sau fenomenelor meteo cu ajutorul schemei
Bjerknes;
CH dd ff
TTT CM
VVww pppp
Td T d T d N appp
NnCL W1W2
TWTWTW HW/PW VS
149
DS
Exemplu în codul SHIP :
99085 70141 34896 80108 10226 20217 40110 57012
99LaLaLa QLoLoLoLo iRiXhVV Nddff 1snTTT 2ssTdTdTd 4pppp 5appp
70320 22232 00187 20602
7wwW1W2 222DSVS 0snTWTWTW 2PWPWHWHW
226 110
96 03 –12 \ \ - scădere de presiune
217 8
187 06 / 02
Datele din continutul hartilor de analiza provin din decodificarea mesajelor SYNOP - SHIP
pentru hartile meteo -sinoptice de baza, de tip SHIP si de tip RADIOTEMP pentru hartile
sinoptice de altitudine.
Pentru fiecare punct de pe mare sau statie de coasta sunt inscrise scheme Bjerknes ( in care
elementele si fenomenele hidrometeorologice corespund notatiilor internationale ale codurilor
mentionate, prin semne conventionale sau prin cifre. Prin semne conventionale se inscriu
nebulozitatea, tipul norilor, directia si viteza vantului, fenomene meteo din momentul observatiei
si cu trei la sase trei ore inainte, tendinta presiunii atmosferice in ultimele trei ore:
150
unde:
Tw Tw Tw – temperatura apei de mare la suprafata in zecimi de grade C;
T T T – temperatura aerului in zecimi de grade C;
w w – fenomene la momentul observatiei;
V V – vizibilitatea orizontala la suprafata;
Td Td Td – temperatura punctului de roua in zecimi de grade C;
CH - caracteristici nori superiori;
CM – caracteristici nori mijlocii;
N – nebulozitatea;
CL NH – caracteristici nori inferiori sau cu dezvoltare verticala
si nebulozitatea lor;
h – inaltimea limitei inferioare a norilor;
P P P – presiunea atmosferica in zecimi de mbar;
p p p – valoarea absoluta a tendintei barice;
a – caracteristica tendintei barice;
W1W2 – timpul (fenomenul petrecut);
HwPw– inaltimea valurilor in unitati de 0.5 m; perioada valurilor in secunde;
dd si ff – directia si viteza medie a vantului in m/s.
Staţia meteo în jurul căreia se înscriu valorile transmise prin intermediul fiecărei sinoptice
se recunoaşte pe hartă după indicativul ei regional reprezentat pe codul sinoptic de grupul II,
precum şi de indicativul naţional reprezentat în codul sinoptic de grupul iii.
Pe harta Europei sunt trasate contururile unor regiuni convenţionale (fixate de ONU),
marcate de câte un indicativ numeric format din două cifre (ii), iar lângă cerculeţele şi pătratele
ce reprezintă staţiile sinoptice există câte un indicativ numeric individual compus din trei cifre
(iii).
3. se colorează zonele cu precipitaţii :

- ploaie – verde deschis;
- ninsoare – verde închis;
- ceaţă – galben;
- averse şi fulgere izolate – roşu.
4. identificarea maselor de aer se face în funcţie de :

- gradul de acoperire al cerului cu nori;
- tipul norilor;
- tipul precipitaţiilor;
- temperatura aerului.
Se notează pe hartă cu iniţialele cunoscute : M – maritimă; C – continentală; A
– antarctică, arctică; P – polară; T – tropicală; E – ecuatorială.
151
5. trasarea izobarelor – se trasează prin interpolare la echidistanţe de 4 mb sau 5 mb. La trasarea

lor se ţine cont că valoarea se notează la ambele capete dacă izobara este deschisă. Dacă
aceasta este închisă, se va întrerupe în dreptul cel mai apropiat şi se va trece valoarea.
Distanţa dintre izobare este mai mică la viteze mari ale vântului şi mai mare la viteze mai
mici ale vântului.
Dacă valoarea izobarelor creşte spre centru înseamnă că avem de-a face cu un anticiclon, iar
dacă scade avem de-a face cu o depresiune.
1018
1018 1018
Devierea dintre vectorul vânt şi orientarea izobarelor este spre dreapta în emisfera nordică şi
spre stânga în emisfera sudică.
Izobarele trebuie să aibă puţine sinuozităţi.

Se trasează şi traiectoria de deplasare a centrului baric printr-o săgeată, iar în vârful săgeţii se
trece valoarea exprimată în km/h.
6. Trasarea liniilor cu aceeaşi valoare a tendinţei presiunii

Acestea se trasează din mb în mb, având în centru valoarea cea mai mare.
+2 –2
7. stabilirea poziţiei fronturilor atmosferice:

În zona fronturilor se observă schimbări bruşte ale fenomenelor meteo:
152
- diferenţe de temperatură de 4÷5˚C pe 500 km;

- convergenţa curenţilor de aer;
- sistemele noroase caracteristice;
- izobarele se curbează puternic de-a lungul liniei frontale;
- la frontul cald se observă o scădere a presiunii, o tendinţă barică vegetativă în faţa
frontului şi creşterea presiunii în spatele frontului;
- sunt caracteristice fronturilor numai depresiunile extratropicale (la latitudini medii);
- fiecărui tip de front îi corespunde o anumită nebulozitate şi un anumit tip de precipitaţii.
Frontul atmosferic este zona de separaţie dintre două mase de aer cu caracteristici diferite
(temperatură, presiune, viteză de deplasare).
Fronturile atmosferice se trasează prin linii având aspecte diferite şi valori diferite pentru a
se putea să se diferenţieze între ele.
Criteriile care stau la baza trasării fronturilor sunt:
- direcţia vântului;
- gradientul termic;
- valoarea nebulozităţii;
- cantitatea de precipitaţii;
- valoarea presiunii atmosferice.
153
2 Harta sinoptică a Europei şi a bazinului Atlanticului de nord la data de 01.03.2008

Deasupra uscatului izobarele grupate in jurul centrului de joasă presiune au forme apropiate
de cele eliptice, in timp ce desasupra oceanului se apropie de formele circulare.
154
Prognoza meteorologică
Prognoza meteorologică este o operaţiune complexă de stabilire a caracteristicilor

elementelor hidrometeorologice pe un anumit interval de timp.
Dupa intocmirea hartii sinoptice pe baza mesajului codificat de analiza se trece la intocmirea
prognozei. Este bine ca pentru o prognoza sa se foloseasca o serie de harti succesive pentru a
urmari in timp evolutia diferitelor procese meteorologice, ceea ce permite aprecierea unde si cu
ce viteza se deplaseaza masele de ser cald sau rece, anticiclonii si depresiunile, fronturile si, ca
atare, stabilirea pozitiile lor ulterioare.
Întocmirea prognozei depinde de urmărirea în timp şi în mod sistematic a informaţiilor meteo
transmise, de calitatea şi cantitatea mesajelor recepţionate.
Este necesar să se cunoască legile după care se desfăşoară procesele fizice din atmosferă, să
se cunoască informaţia hidrometeorologică codificată şi să se decodifice mesajele şi hărţile
sinoptice.
La nave informaţia se primeşte în clar, codificat sau prin NAVTEX.
Prima fază a întocmirii unei prognoze este stabilirea corelaţiilor între perioada actuală şi cea
anterioară, ţinându-se cont de natura suprafeţei active, influenţele fizico-geografice ale regiunii,
pornind de la principiul că cel puţin în următoarele 24 de ore, fenomenele vor avea aproximativ
acelaşi aspect, cu mici modificări, daca nava nu trece aproape sau printr-un front sau depresiune.
Aceasta eventualitate poate fi dedusa din informatiile despre pozitia, viteza si directia miscarii
fronturilor si sistemelor de presiune si observatii¬le proprii. Atata timp cat nava se mentine in
aceeasi masa de aer, vremea pe mare nu se schimba. Cu cat diferenta intre cele doua mase de aer
este mai mare, cu atat schimbarea vremii este mai puternica la trecerea dintr-o masa de aer in alta
si cu atat mai rea este vremea de-a lungul zonei frontale.
Observatiile asupra norilor intreprinse de ofiterul de cart se impun a fi conjugate cu
observarea presiunii atmosferice inregistrata de barograf, cu incercarea de a determina tendinta
barica pentru perioada urmatoare, cu observarea starii marii, indeosebi a valurilor de hula a caror
inaltime si directie pot da indicatii pretioase cu privire la directia furtunii si la distanta dintre
nava si centrul ei.
Aceste observatii urmeaza a fi conjugate cu prognoza meteo pentru regiunea respectiva

din buletinele meteorologice emise de statiile radio.
La intocmirea prognozelor trebuie avute in vedere unele particularitati ale formelor reliefului
baric astfel:
- depresiunile se deplaseaza pe directia care uneste centrul lor cu centrul tendintei de scadere a
155
presiunii, iar anticiclonii pe directia ce uneste centrul lor cu centrul tendintei de crestere a
presiunii atmosferice;
- daca depresiunile si anticiclonii sant asimetrici, traiectoriile lor se abat în directia axei mari;
- depresiunile secundare se deplaseaza ocolind depresiunile principale in sens invers acelor de

ceasornic, iar anticiclonii mici ocolesc anticiclonul de baza in sensul acelor de ceasornic;
- depresiunile se deplaseaza de-a lungul izotermelor, lasand temperaturile joase la stanga;

- centrul anticiclonului se deplaseaza in acea directie in care temperatura scade mai repede;
- depresiunile se adancesc, respectiv se umplu, daca incentrul lor se observa tendinte negative,
respectiv pozitive ale presiunii, iar anticiclonii se intaresc, respectiv slabesc, caci in centrul lor se
observa tendinte pozitive respectiv negative ale presiunii atmosferice;
- depresiunea se adanceste daca in sectorul cald tendinta presiunii este negativa si se umple cand
tendinta este pozitiva.
Pe langa materialul sinoptic pot fi folosite si o serie de reguli pe baza carora sa se aprecieze
evolutia viitoare a vremii, astfel:
- deplasarea norilor de la est sau nord aduce timp anticiclonic, pe cand deplasarea de la vest sau
sud aduce timp ciclonic;
- daca directia de deplasare a norilor este abatuta la stanga fata de directia vantului de la sol, este
de asteptat timp anticiclonic;
- miscarea vizibila a norilor in directia inversa directiei (sensului) vantului de la sol indica o
apropiere rapida a frontului rece, cu vant puternic si precipitatii;
- daca doua straturi de nori inferiori se deplaseaza pe directii perpendiculare, vremea se va strica
si vantul se va intari;
- daca norii aflati la diferite inaltimi se deplaseaza in, aceeasi directie si sens, nebulozitatea va
creste, dar fara ploaie si cu vant moderat. Daca, dimpotriva, se deplaseaza in directii diferite,
vremea devine instabila si vantul puternic;
- cer senin si vant slab seara indica o vreme frumoasa pentru a doua zi;
- daca, atunci cand presiunea atmosferica este in scadere, curba barografului are convexitatea in
sus, vantul se va intari, iar daca are convexitatea in jos, va slabi;
- daca atunci cand presiunea atmosferica este in crestere, curba barografului are convexitatea in
jos, vantul se va intari iar daca are convexitatea in sus, va slabi;
156
- daca, dupa o ploaie indelungata, vantul se intareste, se poate astepta la o imbunatatire rapida a
vremii;
-cresterea temperaturii seara si noaptea indica o

inrautatire a vremii in urmatoarele 6 la12 ore;
- ploaia sau ninsoarea intensa dimineata cu vant puternic indica vreme rea in tot cursului zilei;
- ploaia puternica noaptea cu vant slab indica vreme buna pentru toata ziua;
- ceata cu grosime mica, care apare dupa apusul soarelui si se mentine pana dupa rasaritul
soarelui, indica vant slab pentru toata ziua, dar, daca se imprastie inainte
de rasaritul Soarelui, indica un timp ciclonic;
- daca, pe timp de ceata, incepe ploaia, ceata se intareste iar la incetare ploii ceata se ridica sau
slabeste mult.
- ceata este mai probabila dupa o zi senina decat dupa O zi noroasa;
- pe vanturi de nord ceata este mai putin probabila;
- mirajul indica o schimbare a vremii datorita variatiei gradientului. termic vertical in straturile
inferioare ale atmosferei;
- daca presiunea este cu 4 mb. sau mai mult sub media pentru momentul respectiv (valorile medii
se scot din cartile pilot) si scade in continuare, probabilitatea ca a doua zi sa fie vreme buna sau
cu vanturi slabe este foarte mica pentru ca scaderea presiunii inseamna vreme instabila si
intensificarea vantului;
- daca presiunea este cu 4 mb. sau mai mult peste media locului si momentului respectiv si
continua sa creasca sau este stationara, probabilitatea este redusa ca in urmatoarele 12 de ore
vremea sa se deterioreze; acest interval se mareste la 24 ore daca presiunea este cu 8 mb. mai
mare decat normal.
Presiunea atmosferica in crestere indica, de obicei, imbunatatirea vremii, iar scaderea,

deteriorarea. Daca aceste variatii sant rapide, consecintele sant de scurta durata pentru ca nava
este, probabil, aproape de traiectoria unei depresiuni in spatele ei in primul caz si in fata ei in cel
de al doilea.
Daca presiunea atmosferica scade incet, dar continuu fata de presiunea normala, nava se
indeparteaza de un anticiclon si se apropie de o depresiune. Viteza cu care scade presiunea nu da
indicatii cu privire la forta vantului care urmeaza sa fie intalnit deoarece nava se poate indrepta
spre o depresiune sau poate merge cu ea si, deci, functie de situatia, viteza de variatie a presiunii
difera.
157
De asemenea, in cazul unei ocluziuni viteza acesteia este mai mica decat a depresiunii, dar
vremea poate fi la fel de rea.
Pentru a urmari mai usor si continuu valorile presiunii masurate cu barograful in raport cu cele
normale, pe hartia barografului se va trasa inainte de folosire, cu o culoare distincta, o linie
reprezentand valorile normale ale presiunii atmosferice pentru un interval de timp. Este necesar
ca barograful sa fie verificat periodic.
Prevederea evoluţiei elementelor hidrometeorologice pe rutele de navigaţie transoceanice şi

maritime la recepţionarea mesajelor meteorologice, a codurilor sinoptice şi a hărţilor
meteo, precum şi la primirea mesajelor de pericol de furtună, la traversarea zonelor cu
perturbaţii barice sau cu alte manifestări extreme.
Prognoza câmpului baric
Se consideră că centrii barici în perioada de prognoză se vor deplasa cu aceeaşi viteză şi

orientare ca în perioada anterioară.
Depresiunile cu izobare alungite, se vor deplasa în direcţia axei mari a depresiunii.
Depresiunile în stadiul de umplere, au tendinţa de a devia spre stânga, micşorându-şi viteza.
Când o depresiune sau un anticiclon îşi intensifică activitatea, viteza lor de deplasare creşte
de obicei în linie dreaptă.
Devierea traiectoriei depresiunii se produce atunci când aceasta se apropie de un anticiclon

staţionar.
Centrii barici cu izobare circulare, se deplasează în direcţia centrului de minimă tendinţă
barică cu devieri la stânga pentru depresiuni şi la dreapta pentru anticicloni în emisfera nordică.
Centrii barici rămân staţionari dacă tendinţele barice din jur sunt aproximativ egale.
Formarea unui nucleu de scădere a depresiunii în punctul de ocluzie, indică o posibilă
regenerare a depresiunii.
Centrii barici cu axă verticală sunt uşor mobili şi se destramă uşor.
În general, deplasarea centrilor barici la sol reprezintă 0,7 din viteza vântului caracteristic.
Prevederea vântului
Prevederea vântului depinde de câmpul baric şi evoluţia sa.

Vântul are direcţia spre presiunea coborâtă, divergent la anticicloni şi convergent la
depresiuni.
La apropierea unei depresiuni sau a unui front, viteza vântului creşte.
De asemenea, la slăbirea sau umplerea unei depresiuni viteza vântului creşte.
Slăbirea vântului se produce în partea centrală a unui anticiclon sau în şaua barică.
158
Intensificarea vântului, mai ales în rafale cu tendinţe de rotire, precede înrăutăţirea vremii.
Dacă în urma ploilor vântul se intensifică, se va produce o înrăutăţire de durată a vremii.
Intensificarea şi rotirea vântului în sens invers acelor de ceasornic, înseamnă că prin stânga
punctului considerat va trece un ciclon (în emisfera nordică).
Vremea rămâne frumoasă dacă după amiază se porneşte un vânt slab.
Nebulozitatea
Trebuie să se ţină cont de turbulenţa maselor de aer, de convecţia termică, de umiditatea

aerului şi de stabilitatea şi instabilitatea verticală.
O masă de aer instabilă caldă ce se deplasează peste o suprafaţă rece, va determina o

nebulozitate de tip stratiform.
Nebulozitatea ridicată, cu nori cu dezvoltare pe verticală, se produce la încălzirea puternică a
stratului inferior.
Nebulozitate compactă dă frontul cald, frontul rece de ordinul 1 şi cel oclus.
La frontul rece de ordinul 2, nebulozitatea este doar pe o fâşie îngustă cu dezvoltare mare pe
verticală.
Deplasarea fronturilor cu viteză redusă, determină lărgirea zonei acoperite.
Nebulozitatea slabă şi variabilă se întâlneşte în sectorul cald al depresiunii şi la periferia
anticiclonilor.
Cea mai scăzută nebulozitate, este caracteristică zonelor centrale ale anticiclonilor.
Schimbările bruşte ale nebulozităţii se produc in anotimpul rece cand o masă de aer se
deplasează pe continent de pe mare şi invers.
Prevederea evoluţiei elementelor hidrometeorologice pe rutele de navigaţie transoceanice şi

maritime
Zona latitudinilor medii este o regiune de conflict a maselor de aer, unde temperaturile pot
contrasta puternic de la o zi la alta. Cum depresiunile trec continuu prin aceasta zona, vremea
buna numai rareori se prelungeste, in timp ce furtunile, in special iarna si partile de nord si vest
ale zonei, sant numeroase. Pe partea vestica a Oceanului Atlanticului si Pacificului este foarte
frig iarna, cu vanturi predominant nord - vestice, in timp ce pe partea estica vanturile de sud -
vest mentin o vreme moderata, intrerupta numai ocazional de o vreme deosebit de rece cand
vanturile sant din nord si est.
Prognoza este singura cale satisfacatoare pentru obtinerea de date referitoare la vremea de maine
in aceasta zona.
In emisfera nordica regiunea de formare a depresiunilor este o zona alungita orientata de la sud -
vest la nord – est, in nord - estul Filipinelor, in Oceanul Pacific si in nord - estul Insulelor
159
Bahamas in Oceanul Atlantic, unde se intalnesc mase de aer polar- continental cu mase de aer
tropical-maritim. Adesea mai apare o zona secundara nu departe in vestul si nordul Insulelor
Hawai in timpul iernii. Aceste depresiuni au o directie, in majoritatea cazurilor, nord - est
intensificandu - se in timp si largindu - si aria cu vanturi puternice. Cand depresiunea atinge sud-
estul Groenlandei, cele mai multe au trecut de intensitatea maxima si incep sa ocluzeze
descrescand in viteza. In Oceanul Pacific depresiunile ating intensitatea maxima cand trec pe la
sud de Insulele Kurile si peninsula Kamceatka si se umplu in zona Insulelor Aleutine.
In perioada de iarna navele in drum spre, sau dinspre porturile americane, situate la nord
de latitudinea de 45°N vor intalni cu siguranta o depresiune barica, dar coborand spre sud, riscul
de intalnire scade, pentru ca in zona Capului St.Vicente probabilitatea sa fie foarte mica. In
Golful Biscaya, desi cu proasta reputatie, probabilitatea de furtuna este mai mica decat oriunde in
nordul si nord-vestul Oceanului Atlanticului.
Anticiclonii se resping astfel ca, daca apare un anticiclon langa Islanda, anticiclonul
Azorelor se va retrage spre sud la o distanta de circa 1500…2000 mile marine, lasand o zona mai
larga la discretia depresiunilor barice, care vor patrunde astfel, in vestul si sud-vestul Europei. In
emisfera nordica nucleele de presiune inalta (anticicloni tineri) sunt produse de presiunile inalte
din Siberia si Canada, (mai redus) si impinse spre est, la intervale de timp, astfel incat sa refaca
(intareasca) anticiclonii de deasupra oceanului, care se deplaseaza spre ele, le inghit si revin la
pozitiile lor anterioare. Datorita deplasarii spre est cu viteze de 20…30 Nd. acesti anticicloni
aduc perioade scurte de vreme frumoasa peste zonele deasupra carora trec.
In emisfera sudica exista un proces aproape continuu de curgere a depresiunilor barice in
directia est sau sud-est intre latitudinile 300S si 600S, iar vanturile de la sud de 35°S (30°S iarna)
sant cel mai adesea dintre directiile nord-vest si sud-vest.
In Atlanticul de Nord zonele cu apa rece din largul Labradorului, Newfoundland, Grand Bank,
nord-estul Islandei, largul coastelor estice ale Groenlandei si, primavara si inceputul verii, in
estul Canadei, sunt cetoase. Vizibilitatea slaba apare in special la inceputul vremii calde, vara
datorita contrastului mare intre temperatura apei si cea a aerului.
In Pacific zonele cu cea mai densa ceata sunt largul coastelor estice ale Chinei, Japoniei la nord
de 35°S, linga Insulele Kurile si Aleutine.
Emisfera sudica este mai putin afectata de ceata. Oricum ceata si vizibilitatea redusa, in
ambele emisfere, sunt asociate maselor de aer tropical maritim.
Gheata (pack-ice, ice-floes) este o amenintare pentru navigatia in zonele Newfoundland si
Labrador din decem¬brie pana in aprilie, in nordul Japoniei si de-a lungul coastelor estice ale
Asiei din ianuarie pana in martie. Aisbergurile sunt un pericol si mai mare in zona Grand Bank.
Este recomandat a se evita zona de la nord de 40°N si vest de 40°W. Garda de Coasta americana
mentine o patrula a gheturilor care avizeaza navele din zona.
Hula este o caracteristica a acestor latitudini iarna, in special in jumatatea de est a
oceanelor datorita puternicelor vanturi de nord-vest si vest in spatele depresiunilor. Hula, ca val
ramas dupa ce vantul care l-a format a incetat sa mai bata, este ariergarda furtunii si, in acest caz,
nu poate ajuta in prognoza. Sunt, insa si situatii cand hula, vizibila cu ochiul liber precede
160
vremea rea: in cazul unei furtuni tropicale pentru ca viteza furtunii este mai mica decat a vantului
si in cazul unei ocluziuni care se misca incet si spre care se indreapta nava.
Norii cirrus cu putine exceptii prevestesc inrautatirea vremii. Regula este valabila mai
ales in Marea Mediterana. Cand norii Cirrus si Cirrocumulus nu sunt imediat urmati de vreme
rea ei dau un „avertisment de furtuna” cu cel putin 12 ore inainte.
Oricum cel mai folositor ghid sant norii care preced un front cald sau o ocluziune cand apar
secvential si au evolutii tipice.
161
PARTEA A II-A
OCEANOGRAFIE
Cap. XII: DINAMICA APELOR MARINE
Obiectul de studiu al oceanografiei. Dinamica apelor marine. Formele de mişcare
ale apelor marine. Valurile de vânt, hula şi alte forme de mişcare a apelor marine.
Influenţa acestora asupra navigaţiei Curenţii marini: cauzele formării curenţilor
marini, circulaţia curenţilor oceanici, caracteristicile principalilor curenţi marini,
influenţa curenţilor marini asupra navigaţiei
OCEANOGRAFIA. RELIEFUL SUBMARIN
Definiţie
Oceanografia se ocupă cu descrierea şi interpretarea fenomenelor legate de apa

mărilor dar şi de cuvetele în care aceasta se găseşte. Are ca obiect de studiu cunoaşterea
legilor şi mecanismelor ce guvernează aceste fenomene, sau mai pe scurt se ocupă cu proprietăţile
fizico-chimice şi cu dinamica apelor oceanului planetar.
Oceanografia este cunoscută şi sub numele de hidrologie sau hidrografie marină.
Hidrologia marină se ocupă cu studiul apelor oceanice, dicalitativ (proprietăţile fizice, chimice, biologice)
şi cantitativ (formare, mişcare, repartiţie), dar totodată şi de natura (salmastră, sărată).
Hidrografia marină ocupă cu descrierea geometrică a contactului dintre hidrosfera marină şi litosteră
(ţărmuri, repartiţia adâncimilor). Măsurătorile efectuate de hidrografi se referă la maree şi curenţi, fiind
necesare navigaţiei.
Oceanografia are trei ramuri : - oceanografia fizică;
- oceanografia chimică;
- oceanografia biologică.
- Oceanologia este o disciplină mai recentă, fiind iniţiată din anul 1967, odată cu înfiinţarea Centrului
Naţional pentru Exploatarea Oceanelor (CNEXO). Termenul în sine a fost creat de amiralul
oceanograf Nicolaj Nicolaevici Zubov (1885-1960), în cursul anilor 1930, pentru a desemna ansamblul
studiilor şi tehnicilor care au ca finalitate stăpânirea şi utilizarea fundurilor şi apelor Oceanului Planetar.
162
Actualmente, există o oceanologie a solidului, care se ocupă cu detectarea şi exploatarea zăcămintelor,

o oceanologie a fluidelor, care se ocupă cu exploatarea energiei marine şi o oceanologie a vieţuitoarelor,
care cuprinde activităţile şi tehnicile pescuitului şi ale acvaculturii( www. mandrescu.com)
Ca metode de cercetare, pe lângă cele clasice, se folosesc metodele moderne cum sunt :
metodele seismice, magnetometria, gravimetria.
Oceanul planetar are trei caracteristici :
- are formă de geoid;

- altă caracteristică este continuitatea – din orice punct dacă plecăm, se poate ajunge în acelaşi
punct călătorind numai pe mare;
- are o influenţă deosebită asupra climatului uscatului.
Oceanul planetar ocupă o suprafaţă de 361 mil.km2, reprezentând 71% din suprafaţa planetei.
Oceanul planetar este inegal repartizat pe cele două emisfere. În emisfera nordică sau
emisfera continentală, oceanul ocupă doar 60,7% din suprafaţa emisferei, pe când în emisfera
sudică, numită şi emisfera oceanică, ocupă 81% din suprafaţa emisferei.
Oceanul planetar are un rol triplu :
• asigură echilibrul natural al Pământului;

• este o sursă de materii prime şi de energie;
• este o sursă de hrană pentru populaţia globului.
Adâncimea medie a oceanului planetar este de 3729 m. 1,2% din adâncimi sunt peste 6000
m, 75,9% din adâncimi sunt între 3000 şi 6000 m, iar 22,9% din adâncimi sunt mai mici de 3000
m.
Formarea oceanelor este dezbătută în câteva teorii fundamentale :
¾ Teoria deplasării continentelor;

¾ Expansiunea fundului oceanic – 1962;
¾ Ipoteza plăcilor tectonice – 1968 (acceptată de majoritatea savanţilor). Această ipoteză are la
bază faptul că fundul oceanului şi al pământului se află aşezat pe 6 plăci principale şi
multiple “microplăci” şi plăci secundare. În România există 4 microplăci.
Oceanele pot fi împărţite în 4 zone dacă se pleacă de la ţărm spre larg :
163
Fig 12.1 Zonele standard ale unui bazin oceanic
1. Zona litorală – ocupă 0,4% din suprafaţa oceanului planetar. Este zona de legătură dintre
apă şi uscat. Suportă permanent modificări datorită valurilor, mareelor, curenţilor,
microorganismelor marine şi omului;
2. Zona platformei continentale (shelf) – este zona cuprinsă între 0 şi 200 de metri adâncime.
Are înclinare mică (3˚÷5˚), lăţimea medie fiind în jur de 60 km, iar lăţimea maximă în jur de
1500 km.
164
Această zonă are lăţimi mari în preajma ţărmurilor joase şi poate lipsi în apropierea
ţărmurilor înalte. Este cea mai importantă parte a oceanului planetar datorită existenţei
materiilor prime (cărbune, petrol, gaze naturale) şi datorită faptului că aici se dezvoltă viaţa
marină;
3. Zona povârnişului (taluz) – este considerată marginea continentelor. Are o înclinare mare
(până la 25˚) ocupând 15% din suprafaţa oceanului planetar. Principalele forme de relief sunt
văile longitudinale sub formă de canioane. Explicaţia existenţei acestor văi poate fi
următoarea :
- ori sunt foste văi ale unor râuri;
- ori s-au format prin prăbuşirea aluviunilor.
4. Zona batială – ocupă 76,6% din suprafaţa oceanului planetar. Are cele mai diverse forme de
relief, şi anume : dorsale muntoase a căror lungime depăşeşte 80000 km, praguri submarine,
platouri, munţi vulcanici, gropi abisale.
Dorsalele muntoase – sunt lanţuri cu poziţie centrală sau periferică. Unele dorsale au pe
mijloc o vale adâncă de 2000÷3000 m, numită vale de rift, foarte activă vulcanic şi seismic.
În unele părţi, dorsalele ajung la suprafaţă dând naştere la nişte insule.
Depresiunile submarine (câmpiile abisale) – se găsesc la 5000÷6000 m, ocupând suprafeţe

foarte mari. Au suprafaţă netedă cu foarte puţine sedimente.
Pragurile submarine – despart depresiunile, fiind zone plate şi înalte. Pot ajunge la
suprafaţă, dând naştere la insule.
Munţii vulcanici – au formă circulară cu cratere de până la 10 km diametru. Se pot afla sub
apă, deasupra apei sau la nivelul apei.
Gropile abisale – sunt zone a căror adâncime depăşeşte 6000 m, având forma unui şanţ cu
pereţii abrupţi. “Groapa Marianelor” are peste 11000 m adâncime, “Groapa Aleutinelor” are
3000 km lungime fiind cea mai lungă groapă, “Groapa Curilelor” are o lăţime de peste 350
km. Gropile sunt foarte active din punct de vedere seismic şi vulcanic, în Oceanul Pacific
formând “Cercul de foc al Pacificului”.
12.2 DINAMICA APELOR MARINE
165
Asupra apelor oceanice acţionează o multitudine de factori care determină modificarea

nivelului apelor. Cei mai importanţi factori sunt : mişcările tectonice, factorii
hidrometeorologici şi factorii cosmici. Acţiunea combinată a acestora, determină oscilaţii ale
nivelului, oscilaţii ce se împart în trei grupe :
- oscilaţii variabile de tip progresiv (mişcări seculare) – pot fi pozitive sau negative;
- oscilaţii periodice – determinate de influenţa Lunii şi a Soarelui (marele)
- oscilaţii neperiodice – determinate de factorii meteorologici mai ales (valurile).
Valurile
Valurile sunt mişcări neperiodice ale apei oceanice în care fiecare particulă descrie o orbită
circulară; deci în cazul valurilor, apa nu se deplasează din cauza orbitei circulare.
Elementele valurilor sunt :
τ - perioada valului
creastă
înălţimea nivelul mediu
valului
talpă
Fig.12.2 Elemente generale ale valurilor
Creasta - linia cea mai înaltă a valului în raport cu nivelul suprafeţei apei. Vârful este partea cea mai
înaltă a crestei.
Talpa (Baza) - adâncitura sau golul valului, adică partea cea mai joasă din profilul valului în raport cu
nivelul suprafeţei apei.
Înălţimea - distanţa măsurată pe verticală între creastă şi talpa (baza) valului .
166
Lungimea - distanţa măsurată pe orizontala care uneşte vârfurile a două creste consecvente sau a
două adâncituri consecutive.
Panta - unghiul de înclinare al valului, în raport cu orizontala. Se exprimă prin raportul dintre
înălţimea şi lungimea valului: P = I / L.
Frecvenţa - numărul de valuri care trec printr-un punct oarecare în unitate de timp.
Fig. 1.23. Amplitudinea şi perioada unui val
Fig. 12.4. Energia şi frecvenţa valurilor
Direcţia - punctele cardinale sau alte repere spre care se îndreaptă valul
Viteza - distanţa parcursă de creasta valului într-o unitate de timp:
167
unde:
g - acceleraţia gravitaţională
168
Fig.12.5 Mişcarea apei în cadrul valurilor; a-mişcarea particulelor de apă într-o apă adâncă; b-mişcarea particulelor de
apă din largul mării; c-mişcarea particulelor de apă în sectoarele cu adâncimi reduse;
d - mişcarea particulelor de apă întră valuri (www.mandrescu.com)
Lungimea de undă reprezintă distanţa pe orizontală dintre două creste succesive; direcţia
de propagare a valurilor fiind un alt element.
Cauza cea mai frecventă a formării valurilor este vântul, între cele două fenomene existând
legătura :
VAL
VÂNT
˚Bf viteza [m/s] h [m] L [m] τ [sec]
1 2÷3 0,25 până în 10 2÷3
5 10 2,5 40 5
169
7 16 5 85 7,5
10 25 11 1280 13
11 peste 27 peste 12 1400 16
Valurile se clasifică după mai multe criterii :
a) după cauza care le generează :

- valuri de vânt;
- valuri seismice;
- valuri staţionare;
- valuri interne;
- valurile navei;
b) după durata acţiunii :
- valuri întreţinute – care se manifestă atâta timp cât acţionează forţa generatoare;
- valuri libere – valurile de hulă;
c) după dimensiunile geometrice ale valurilor :
- valuri scurte – când raportul dintre lungime şi înălţime este mai mic de 40;
- valuri lungi – când raportul dintre lungime şi înălţime este între 2÷25.
Valurile de vânt
Iau naştere datorită acţiunii tangenţiale a vântului asupra suprafeţei apei. Valoarea
dimensiunilor depinde de direcţia şi durata de acţiune a vântului (fech), intensitatea vântului,
configuraţia coastei şi relieful submarin.
Iniţial se formează mici încreţituri ale apei, care la încetarea vântului se pot amortiza, apoi,
odată cu intensificarea vântului, valurile cresc ca dimensiuni, iar creasta valului poate fi
spulberată şi împrăştiată pe toată suprafaţa mării. Crestele retezate şi înspumate se numesc
berbeci, lebede sau armăsari.
Valurile acţionează în mod diferit la ţărm şi în larg. La ţărmurile înalte forţa de izbire fiind în
jur de 30 T/m2, determină erodarea bazei ţărmului, prăbuşirea părţii superioare şi retragerea
falezei. La ţărmurile joase, creasta valului se răstoarnă peste mal şi se prelinge.
Valuri de hulă
170
Valurile din larg sunt mai ales valuri de hulă. Valurile de hulă sunt produse de o perturbaţie
meteorologică şi se manifestă şi după ce cauza generatoare a încetat. Aceste valuri pot apare însă
şi înaintea acestei perturbaţii. Ele preced sau urmează o furtună.
Se propagă sub formă de sisteme (rânduri). În zona de formare au înălţime şi lungime mare şi
pe măsură ce se îndepărtează de cauză, înălţimea scade, dar lungimea şi viteza rămân aceleaşi.
Valurile de hulă pot avea până la 400 m lungime şi 4 m înălţime. Direcţia de propagare a
acestor valuri se modifică dacă întâlnesc zone cu funduri mici. În mare largă şi adâncă, indică
întotdeauna direcţia vântului.
Brizanţii – sunt valuri de hulă produse de furtuni îndepărtate care întâlnesc ape puţin adânci
şi se deformează crescând exagerat în înălţime. La scăderea adâncimii, crestele se răstoarnă din
cauza înălţimii exagerate. Brizanţi de dimensiuni mari se formează pe coastele Australiei de Est,
Californiei şi Ins.Hawaii.
Valurile seismice
Sunt valuri care se produc ca urmare a unor cutremure de pământ submarine sau a prăbuşirii
unor pachete de aluviuni. În largul mării sunt greu de detectat, având lungimi de peste 100 Mm,
înălţimi de câteva picioare şi viteze de până la 300 Nd.
La intrarea în ape puţin adânci, devin mai scurte dar foarte înalte – până la 30 m. Iniţial
mişcarea se propagă pe verticală, de la hipocentru la epicentru (suprafaţa apei). De la suprafaţă
se propagă concentric în toate direcţiile.
Primul val este cel mai înalt, cu energia cea mai mare, după care urmează o succesiune de
valuri mai mici, şi apoi treptat dispar.
Perioada de formare este de 10÷40 minute. Aceste valuri se numesc tsunami. Ele parcurg
distanţe mari (de exemplu 1/3 din Pacific). Sunt valuri deosebit de violente. Câteodată se observă
o scădere bruscă a apei în largul mării – înaintează talpa.
171
Valurile staţionare (seişe) – sunt valuri anemobarice. Sunt caracteristice mărilor închise sau
semiînchise şi se manifestă ca un fel de pendulare a masei de apă de la un ţărm la altul. Pot fi
confundate de cele mai multe ori cu mareea.
Valurile interne (apă moartă) – sunt caracteristice zonelor polare şi se formează în zona de
vărsare a unor fluvii (Lena, Obi, Enisei). Reduc simţitor viteza de înaintare a navelor.
Valurile navei – sunt determinate de înaintarea navei prin apă. Sunt oblice faţă de corpul
navei, cu o înclinare de 15˚÷20˚. Depind de viteza navei, profilul navei şi agitaţia mării.
În zona ţărmurilor înalte, pe timpul furtunilor, pot lua naştere valuri de interferenţă, care
pot atinge înălţimi de 50 m. Apa din primul val se combină la retragere cu următorul val, din
această combinare rezultând un val de dimensiuni mai mari.
Curenţii marini
Curenţii marini sunt mişcări ale maselor de apă oceanice, ce transportă apa dintr-o zonă într-
alta, sub influenţa unor forţe exterioare. Aceste mişcări mai sunt numite şi mişcări de translaţie.
Curenţii marini diferă ca formă, lungime şi temperatură. Particularităţile curenţilor sunt

determinate de factorii generatori şi modificatori.
Factorii generatori sunt reprezentaţi de vânturile regulate şi periodice, diferenţa de densitate,

convecţia liberă sau impusă şi maree.
Factorii modificatori sunt forţa Coriollis (ce influenţează direcţia curenţilor) şi forţa de
frecare (ce influenţează viteza).
Ca şi valurile, curenţii marini se clasifică în funcţie de mai multe criterii :
172
a) după direcţie şi formă :

- curenţi orizontali – de fund sau de suprafaţă (Bosfor, Dardanele);
- curenţi verticali – ascendenţi sau descendenţi;
- curenţi liniari – îşi păstrează direcţia iniţială;
- curenţi circulari – se deplasează în cerc.
b) după geneză :
- curenţi de fricţiune (impulsiune) – sunt generaţi de vânturile regulate şi periodice : alizee,
vânturile de vest şi musoni. Curenţii produşi de alizee şi vânturile de vest sunt curenţi de
derivă. Aceştia se deplasează pe aceeaşi direcţie ca în regiunile de formare, iniţial paralel
cu direcţia vântului. Când intervine forţa Coriollis, se produce o deviaţie de 45˚ dreapta în
emisfera nordică. Viteza curentului de derivă (de deplasare), scade cu adâncimea. În zona
temperată viteza este 2% din viteza vântului, iar în zona subpolară, viteza este 5% din
viteza vântului;
În cazul în care vântul suflă peste apele mării, se exercită o frecare cu acestea din urmă, născându-se
astfel o succesiune de unde (valuri). Acestea dau naştere hulei şi valurilor. "Este afectat tot stratul lichid
superior. Masele acvatice de mari dimensiuni sunt într-o continuă mişcare. Curenţii, în cea mai mare parte, au
caracter permanent şi sunt o consecinţă a Forţei Coriolis. Coloanele de apă se prezintă sub forma unei
173
stivuiri de discuri, relativ independente unele de altele ca urmare a diferenţei de temperatură, densitate şi
salinitate. Când se manifestă vântul, se mişcă discul superior, cu direcţie dreapta în emisfera nordică. Discul
superior pune în mişcare un strat inferior (un al doilea disc). în acest caz, cel de al doilea disc se mişcă mai
lent ca discul superior şi suportă o nouă inflexiune spre dreapta. Procesul se produce în acelaşi mod cu toate
celelalte discuri puse în mişcare până la o limită unde amortizarea este totală. De obicei, limita maximă se
produce la cca. 100 m adâncime, nivel ce poartă numele de "strat Ekman". Spirala formată din succesiunea
discurilor se numeşte "spirala Ekman". Sensul mediu de deplasare a curentului este cunoscut sub numele
de "transportul Ekman" şi corespunde patului central al vântului, cu o deviaţie importantă spre dreapta în
emisfera nordică şi spre stânga în cea sudică.
În cadrul procesului de formare a curenţilor intră în joc şi densitatea apei, topografia fundului,
regularitate vântului etc. Schema generală de formare a curenţilor oferă posibilitatea înţelegerii fenomenului
de urcare a apelor de adâncime cunoscut sub numele de "pompajul Ekman".
În sectoarele din apropierea coastei occidentale a continentelor, unde suflă vânturile regulate paralele
cu ţărmul (din nord în emisfera nordică şi sud în cea sudică), ia naştere o "spirală Ekman" cu direcţie
generală de deplasare spre vest. Fenomenul se petrece când o masă de apă părăseşte regiunile costiere şi lasă
în urmă o imensă "gaură". Golul în cauză este umplut imediat cu apă provenită din adâncuri. Apele de
adâncime, mai reci, sunt bogate în substanţe minerale dizolvate care permit "explozia'" planctonului şi, în
consecinţă, creşterea cantităţii de biomasă. Din păcate, ca urmare a fenomenului amintit, ţărmurile din
apropiere deţin un climat foarte secetos.
174
Formarea up-wellingului
175
Legatura dintre up-welling şi desertificare
- curenţi de densitate – sunt determinaţi de diferenţa de densitate şi salinitate dintre două

zone, apele deplasându-se din zonele cu densităţi mici spre zonele cu densităţi mari. Se
mai numesc şi curenţi de compensaţie. În Bosfor, din cauza densităţii mai mari a apelor
din M. Mediterană, apele din M. Neagră au sensul spre Str.Dardanele pe la suprafaţă,
fiind compensate cu un curent de sens contrar la adâncime;
-
- curenţi determinaţi de diferenţe de nivel – această diferenţă de nivel este determinată de
bilanţul hidrologic diferit (apa pierdută şi apa primită). Apele unde bilanţul este pozitiv
(M. Baltică), au un nivel mai ridicat decât apele din zonele unde bilanţul este negativ;
-
- curenţi de maree – sunt curenţi periodici, fiind alternativi sau giratorii. Curenţii alternativi
păstrează aceeaşi direcţie în prima jumătate de perioadă şi direcţie opusă în cealaltă
jumătate de perioadă. Curenţii giratorii se rotesc în toate direcţiile în jurul unui punct fix.
La curenţii alternativi, schimbarea de direcţie este instantanee, în timp ce la curenţii
giratorii sunt greu de separat cele două faze (maree înaltă şi maree joasă). Viteza
curenţilor de maree poate ajunge până la 10 Nd. Aceştia se manifestă violent în estuare şi
strâmtori. În Str.Messina, 6 ore curentul are direcţia dinspre M. Ionică spre M.Tireniană,
celelalte 6 ore fiind în sens invers, formându-se astfel nişte scări de maree şi vârtejuri
puternice;
176
- curenţi de debit – se formează datorită aportului de ape dulci în zona de vărsare a unor
fluvii, Curentul Floridei fiind în acest sens unul dintre cei mai puternici curenţi.
c) după temperatură
- curenţi calzi – temperatura peste 25˚C. Apa este de culoare albastru închis. Aceşti curenţi
au salinitate mare şi majoritatea se deplasează de-a lungul paralelelor;
- curenţi reci - temperatura sub 16˚C. Au culoarea verzuie datorită planctonului şi se
deplasează de-a lungul meridianelor.
Determinarea elementelor de curenţi poate fi făcută cu un flotor sau cu aparatură mai
complexă : curentometru şi curentograf.
Sistemele de curenţi
Curenţii descriu ample mişcări celulare asociate deplasărilor zonale, spre est la
latitudini mari şi spre vest la cele mici. La scară planetară se desfăşoară un imens
curent, de suprafaţă şi de adâncime, care reuneşte apele întregului Ocean Planetar (cu excepţia
Oceanului Îngheţat de Nord)
177
Dupa MANDRESCU (www.mandrescu.com), avem următoarele categorii de curenti:
Curenţii zonali
a. 1. Curenţii zonelor tropicale
Alizeele, atrase de zonele depresionare ale calmelor ecuatoriale, provoacă formarea a doi curenţi
puternici, nord şi sud ecuatoriali ce se scurg spre vest (viteza medie 60 km/zi) . Constituie piesa întregii
circulaţii oceanice a cărei axă este deplasată spre emisfera nordică. Între ei, încadrat de două strâmtori
divergente, se scurge, în sens invers, un contracurent de compensaţie produs de acumularea apelor în vestul
oceanelor. Disimetria este accentuată de transferul unei părţi a curentului sud-ccuatorial în emisfera boreală
(mai ales în Oceanul Atlantic). Cum contracurentul respectiv deţine un debit foarte mic, funcţia
compensatoare este dublată de un curent de suprafaţă voluminos, paralel, situat sub Curentul Sud-Ecuatorial.
Acest subcurent deţine trei "vene" în Oceanul Atlantic (Curentul Lomonosov) şi Pacific (Curentul
Cromwell), şi numai două în Oceanul Indian (Curentul Tare'ev).
La bordura polară, apele ating maximum de salinitate ca urmare a forţei de evaporaţie. Au tendinţa,
în ciuda temperaturii, să se scufunde în lungul convergenţei subtropicale, la contactul cu apele subpolare şi
de a respinge, în adâncime, limitele păturii calde de suprafaţă (Oceanul Austral, Oceanul Atlantic).
În Oceanul Indian sistemul curentologic situat la nord de 10° lat.S este perturbat de musoni. În
timpul iernii boreale situaţia este similară cu cea din alte oceane, dar atunci când începe musonul estival cu
provenienţă sudică, Curentul Nord-Ecuatorial este suprimat şi înlocuit de curentul musonic, dirijat spre
178
est. Contracurentul dispare, în timp ce Curentul Somaliei se răstoarnă şi-şi măreşte viteza (devine cel mai
puternic curent eolian din lume 6.9 noduri, adică 12,8 km/h).
a. 2. Curenţii Oceanului Austral
Dispariţia obstacolelor continentale permite apariţia unui curent circumpolar cu direcţie vest-est.
Se individualizează în sudul frontului subtropical. Se prezintă ca un curent de densitate-juxtapunere a apelor
subtropicale şi polare. Creează o pantă izobarică îndreptată spre sud şi un curent de impulsie sub acţiunea
vânturilor de vest. Mişcarea giratorie, în cazul de faţă, este planetară şi deţine viteze de 0,20-0,30 m/s.
Marele Curent Circumaustral este format din două mase de apă ce se scurg paralel şi care separă
frontul polar antarctic. Curentul Austral este juxtapus pe un altul, îndreptat în sens contrar şi împins de
vântul de est. Se deplasează spre vest, între o linie de divergenţă şi bordura calotei antarctice, contra căreia
apele se scufundă prin convergenţă.
b. Curenţii marginali
b. 1. Ţărmurile orientale
În acest caz pot fi definite două tipuri de circulaţie meridională: sub latitudinile subtropicale,
deficitul provocat de transferul apelor tropicale spre vest este completat de un transfer orizontal îndreptat de
la latitudinile mari spre cele mici, şi o reascendenţă a apelor de adâncime, cauzată de alizee. În emisfera
sudică, circulaţia este bine definită: apele care provin din Curentul Circumpolar, deviate spre stânga şi
impulsionate de vânturile de sud, dau naştere curenţilor Peru (Humboldt), Benguelei şi Curentului Vest-
Australian (poziţie simetrică în emisfera nordică: curenţii Californiei, Portugaliei, Canarelor). Ca urmare
a originii polare şi de adâncime, apele acestora sunt anormal de reci şi responsabile de crearea deşerturilor
costiere
Sub latitudinea temperată a emisferei nordice, apele tind să alunece spre pol. Mişcarea afectează
deriva nord-pacifică şi nord-atlantică, ale căror terminaţii penetrează spre regiunile arctice: curenţii Alaska,
Aleutine, Norvegiei. Transferul de ape calde, ajunse la latitudini mari. se face lent (zeci de ani pentru a
ajunge în Marea Barents).
b. 2. Ţărmurile occidentale
179
În emisfera nordică, curenţii polari şi reci se deplasează departe în sud: în Oceanul Atlantic curenţii
Labrador, Est-Groenlandez, care transportă iceberguri şi bucăţi de banchiză , intră în contact cu apele calde
şi albastre ale Curentului Golfului; în Oceanul Pacific, Curentul Oya Shivo, ce se desfăşoară pe coastele
Siberiei Orientale şi atinge insulele septentrionale ale Japoniei, intră în contact cu apele calde şi albastre
ale Curentului Kuro Shivo.
Curentul Golfului şi Curentul Kuro Shivo sunt ramuri de retur ce provin din curenţii zonelor
tropicale deviaţi spre continente. Curenţii de descărcare devin originali faţă de ansamblul circulaţiei
oceanice datorită căldurii, vitezei ridicate, debitului ridicat şi traseului instabil şi sinuos. Cel mai
important este Curentul Golfului (Gulf Stream), cu cel mai mare debit (80 (55) mil. m3/s), deoarece la
crearea lui contribuie alizeele şi vânturile de vest. Ca efect topografic, se instalează, pe flancul stâng, un
contracurent de retur cu formă circulară. Se lărgeşte spre aval, se divide în mai multe ramuri şi dispare la
40° long.V.
Curentul Golfului şi Curentul Kuro Shivo se prelungesc spre est, prin intermediul derivei nord-
atlantice şi nord-pacifice, cu mişcări complexe ca urmare a divergenţelor sezoniere.
Acceleraţia curenţilor occidentali din emisfera nordică este puternică. În emisfera sudică, datorită
extinderii cuvetelor oceanice şi a puterii reduse de schimb de-a lungul meridianelor, se împiedică
realizarea unui dispozitiv similar. Curenţii reci, care se îndreaptă spre latitudini mici, au importanţă
redusă, cu excepţia Curentului Falkland care transportă iceberguri până în dreptul localităţii Rio de Ia
Plata. Curenţii Acelor, Braziliei şi Est-Australian sunt omologii Curentului Golfului, dar la o scară mai
mică.
Orientările curenţilor în oceanele planetare pot fi schiţate în modul

următor.
180
181
În Oc. Atlantic, Golfstream este un curent foarte puternic, cu o salinitate de 36÷37‰, lăţime
de 500 km, adâncime 1000 m, fiind un adevărat fluviu în ocean. La contactul lui cu apele reci
ale C. Labrador, se află una dintre cele mai bogate zone de pescuit.
Compensarea apelor C. Angolei se face de la adâncime şi din C. Vânturilor de vest.
Este demn de reţinut faptul că sub C. Ecuatorial contrar, de-a lungul lui s-a găsit un
curent de acelaşi sens.
În Oc. Pacific, un fenomen neelucidat până acum, şi care influenţează serios fenomenele
hidrometeorologice din zonă, este fenomenul El-Niñho.
182
Fenomenul de maree. Mareele teoretice şi mareele efective. Terminologia folosită în

navigaţie pentru maree. Calcule de maree pentru porturile principale. Utilizarea
diagramelor pentru rezolvarea problemelor de maree la intrarea navelor în porturi.
Calcule de maree pentru porturile secundare. Temperatura, salinitatea şi densitatea apei
de mare. Distribuţia regimului termosalin în Oceanul Planetar şi influenţa acestuia asupra
navigaţiei. Gheţurile marine: aisbergurile şi câmpurile de gheaţă. Informarea asupra
gheţurilor marine. Depunerile de gheaţă pe corpul navei. Navigaţia în zone cu gheţuri
marine
Mişcările periodice (Mareele). Terminologia folosită în navigaţie pentru

maree.
Mişcările periodice ale apelor oceanice sunt reprezentate de maree. Mareele sunt mişcări
oscilatorii periodice ale apelor oceanice, în care, datorită atracţiei lunare şi solare, fiecare
particulă de apă se deplasează pe o orbită eliptică determinând o mişcare de ridicare şi
coborâre a apelor în larg şi de înaintare şi retragere la ţărmurile joase.
Mareele sunt reprezentate printr-o mişcare de înălţare a apei denumită flux (maree înaltă,
apă inaltă) şi o mişcare de coborâre numită reflux (maree joasă, apă joasă).
În largul oceanului, fluxul înseamnă creşterea nivelului iar refluxul, scăderea nivelului. La
ţărmurile joase se manifestă prin înaintarea pe uscat a apei, la flux, şi prin retragerea apei la
reflux. În larg, nivelul apei creşte cu 2÷3 m, fiind practic insesizabil de către navele în marş, pe
când la ţărm (mai ales la cele înalte) în anumite regiuni, nivelul poate creşte până la 19,6m.(Baia
Fundy /Canada)
Dintre cei doi factori generatori, Luna şi Soarele, atracţia cea mai puternică o are Luna, care
este mai aproape de Pământ.
Principalele elemente de maree sunt :
183
τ-perioada
maree înaltă
amplitudine
înălţimea mareei înalte
nivel mediu
maree joasă
înălţimea mareei joase
nivelul 0 al hărţii
Perioada este intervalul de timp dintre două maree înalte (joase) succesive.
Durata este jumătatea perioadei (în cazul mareelor regulate), şi reprezintă intervalul de timp
dintre mareea înaltă şi cea joasă.
Amplitudinea mareei: diferenţa de nivel între o maree înaltă şi o maree joasă;
Înălţimea mareei joase: diferenţa de nivel între nivelul mareei joase şi nivelul zero
al hărţii;
Înălţimea mareei înalte: diferenţa de nivel între nivelul mareei înalte şi nivelul zero
al hărţii;
Amplitudinea, durata şi înălţimea sunt elementele care variază cel mai mult dintre toate, cel
mai important fiind amplitudinea. Aceasta variază în funcţie de fazele Lunii, declinaţia aştrilor şi
distanţa de la Pământ la cei doi aştri.
184
Variaţia în funcţie de fazele Lunii
Când cei trei aştri se află la conjuncţie (Lună nouă) sau în opoziţie (Lună plină), deci Luna se
află la sizigii, unei maree înalte produse de Lună îi corespunde o maree înaltă solară. Din
compunerea acestora va rezulta o maree de amplitudine maximă, numită maree de sizigii
(maree vie). care au amplitudini neobişnuit de mari. Ele au loc aproximativ de două ori pe lună,
la un interval de 11 zile şi ¾.
La cuadratură, când Pământul, Luna şi Soarele formează un unghi drept, la primul şi al doilea
pătrar, unei maree înalte produsă de Lună, îi corespunde o maree joasă produsă de Soare. Va
rezulta o maree de amplitudine minimă, numită maree de cuadratură (apă moartă).
Amplitudinea scade de la luna nouă la primul pătrar şi între lună plină şi al doilea pătrar, şi
creşte progresiv între primul pătrar şi lună plină şi de la ultimul pătrar la lună nouă.
Faţă de mareea medie, mareea de sizigii este cu 20% mai mare iar mareea de
cuadratură este cu 20% mai mică
P L S - Conjuncţie
L P S- Opoziţie
185
Variaţia în funcţie de declinaţia aştrilor
Când declinaţia unui astru este egală cu zero, axa mare a elipsoidului de maree se suprapune
peste planul ecuatorului ceresc. Astfel, vom avea maree de amplitudini egale la aceleaşi
latitudini.
Când declinaţia este diferită de zero, la ecuator şi la poli mareele au aceeaşi amplitudine, dar
de la ecuator inegalitatea creşte până la latitudinea a cărei valoare este egală cu declinaţia.
Variaţia în funcţie de distanţa dintre Pământ şi cei doi aştri
Când Luna se află pe orbita sa la punctul cel mai apropiat de Pământ- la perigeu-
forţa sa generatoare de maree este mult mai mare decât forţa medie şi se formează
mareele de perigeu, care au amplitudine cu 15-20% mai mare decât mareea medie.
Intervalul de timp de la un perigeu la altul este de aproximativ 27,5 zile.
Când Luna se situează în punctul cele mai îndepărtat de Pământ – la apogeu-mareele

rezultate, numite maree de apogeu, au amplitudini mai mici cu 20% decât
mareele medii.
Dacă mareele de perigeu se suprapun mareelor de sizigii, amplitudinea lor va fi
extrem de mare iar dacă mareele de cuadratură se suprapun mareelor de apogeu,
amplitudinea este extrem de mică.
186
La periheliu amplitudinea mareelor este mai mare cu 10% decât la afeliu.
În 24h50m, în majoritatea zonelor de pe glob se produc două maree înalte şi două maree joase,
cu o perioadă de 12h25m.
În funcţie de înălţimea mareelor, amplitudine şi durată, se face clasificarea mareelor :
¾ maree semidiurne regulate – au două fluxuri şi două refluxuri de amplitudini egale. Sunt
caracteristice în vestul Europei şi estul Americii de Nord;
¾ maree semidiurne neregulate – tot cu două maree înalte şi două maree joase, dar de
amplitudini inegale, în funcţie de declinaţia Lunii;
¾ maree diurne – sunt formate dintr-o singură maree înaltă şi una joasă, datorită influenţei
majore a Soarelui, determinate de inegalităţile diurne, sub influenţa declinaţiei aştrilor. Astfel
de maree au loc în Golfurile Mexic, Persic, Aden;
¾ maree mixte – la declinaţii mici ale Lunii se produc două maree înalte şi două mare joase,
iar la declinaţii mari al Lunii se produc o maree înaltă şi o maree joasă. Aceste maree se
produc în Australia, E şi SE Asie şi în insulele pacifice;
Un alt tip de maree sunt mareele fluviale. Acestea se produc la pătrunderea undei mareice pe
gura de vărsare a unor râuri sau fluvii. Pătrundere undei mareice determină forma gurii de
vărsare (ca o pâlnie). Această undă produce un zgomot infernal la înaintare, având aspectul unei
bare, cu partea frontală abruptă şi spumegând (întoarcere unei părţi a apei fluviale în amonte).
Acest fenomen se numeşte proroca (Amazon), bora (Tamisa), mascaret (Sena).
Unda mareică are o înălţime de 8 m, o viteză de aproximativ 22 Nd şi pătrunde în interior pe

o distanţă de până la 250 Mm, zgomotul produs fiind caracteristic.
Pe Tamisa, unda are înălţimea de 3 m, şi pătrunde 100 km, până la Londra. Pe Huang He, are
o înălţime de 4 m, 15 Nd viteză şi pătrund 350 km în interior. Pe Gange, are o înălţime de 3 m, şi
pătrunde 160 km în interior.
Amplitudinea mareelor este maximă la intrarea pe fluviu şi scade spre amonte, datorită
pierderii energiei prin frecarea de mal şi de fundul albiei, dar şi datorită curentului fluvial.
Fenomenul mareic se produce la anumite ore, în diferite puncte ale oceanului. În acest scop
s-au construit hărţi cu izolinii numite linii cotidiale care reprezintă punctele în care mareea se
produce la aceeaşi oră. Pe aceste hărţi sunt trecute şi punctele amfidronice către care se
îndreaptă unda (valul) mareic într-o anumită zonă. Astfel, în M. Nordului există trei astfel de
puncte.
187
Mareea înaltă sau joasă nu se produc întotdeauna când Luna se găseşte deasupra meridianului
locului. Se pot produce mai înainte sau mai târziu, de la câteva ore la câteva zile. Această
întârziere faţă de momentul astronomic se numeşte vârsta mareei. În Golful Rio de La Plata, se
semnalează o întârziere de 2 zile faţă de momentul actual.
Cele mai puternice maree se formează în NE Americii de Nord, la B.Fundy în apropiere de

Golful Sf.Laurenţiu, unde se înregistrează valori de 19,6 m.
Valori mari al mareelor se înregistrează şi în M. Albă – 16,8 m, în SE Americii de Sud (în

Argentina) – 14,2 m, pe coastele Franţei – 9÷12 m, pe coastele de SE ale Angliei – 6÷9 m. În
Franţa se găsesc două dintre primele centrale mareice construite în lume : Rance şi Mont
St.Michel, cu turbine rotative în ambele sensuri.
Terminologia folosită în navigaţie pentru maree.
In cele urmează se prezintă termenii utilizati in navigatie pentru maree atât ij limba
română cat şi in limba engleză in cadrul hărţilor, cărţilor pilot, tablelor de maree, etc.
Apă inaltă, AI (high water, H.W.). Nivelul maxim al apei atis la mareea inaltă (rise)
Apă joasă, AJ (low water, LW).Nivelul mimim al apei la mareea joasă(fall)
Amplitudinea mareei (range of the ride). Diferenta de nivel dintre apa inalta şi apa joasă
imediat următoare
Maree de sigizii (sprig tides).Mareele care se produc după Luna nouă sau luna plină la un
interval egal cu varsta mareei.
Maree de cuadratură (niep tides). Mareele care se produc după primul şi ultimul pătrar la un
interval de timp egal cu varsta mareei
Nivelul de referinta al sondajelor sau nivelul zero hartă (chart datum).Nivelul mării fata de
care se indică adancimele in hartile marine. Fata de acesta se indică nivelurile mareelor (fidal
levels)cat si inaltimile diferitelor forme de relief care periodic sunt acoperite cu apă sau apar la
suprafata Prin intelegeri internaţionale s-a stabilit ca acest nivel sa fie cel la care nivelul mării
„să nu coboare in mod frecvent sub acesta”
Înălţimea mareei-(heigh of the side) –înălţimea la un moment dat deasupra nivelului zero din
hartă.Înălţimea mareei este corectia ce trebuie aplicată adancimii indicată in punctul unde se
află nava pentru a obtine adancimea apei in acel moment.Acesta este pozitivă cand nivelul
188
mareei este dessupra nivelului zero din hartă , iar in situaţii exceptionale cand este sub acest
nivel, ea este negativă.
Nivelul mediu al apei (mean water level) –reprezinta acel nivel mediu al apei la un anumit
stadiu al mareei, distingandu-se :
-Nivelul mediu al apei inalte la sigizii (mean hight water springs- MHWS
-Nivelul mediu al apei joase la sigizii (mean low water springs- MLWS
-Nivelul mediu al apei inalte la cuadratură (mean hight water neaps- MHWN
-Nivelul mediu al apei joase la cuadratură (mean low water neaps- MLWN
189
Mareele teoretice şi mareele efective
Mareea teoretică este acea maree care s-ar produce datorită unor multiple forţe, în cazul
unui Pământ ipotetic, sferic şi complet acoperit cu apă.
Mareea efectivă este mareea influenţată de distribuţia inegală a apei şi uscatului, de

adâncimea diferită, de forma reliefului submarin şi de configuraţia coastei.
Cele mai apropiate maree de cele teoretice se produc între 50˚S şi coastele Antartidei.
Consecinţele mareelor sunt :
- acţiune de modificare a ţărmului, datorită variaţiilor de nivel şi curenţilor pe care îi

provoacă;
- rol de igienizare a unor zone semiînchise – cum ar fi de exemplu laguna Veneţiei;
- energia electrică obţinută, prin centralele mareo-motrice – 27 de centrale;
- pentru navigaţie, facilitează intrarea în porturi a navelor cu pescaj mare : Rotterdam,
Hamburg, Londra.
190
Calcule de maree pentru porturile principale. Utilizarea diagramelor pentru rezolvarea

problemelor de maree la intrarea navelor în porturi. Calcule de maree pentru porturile
secundare
Calculele de maree pentru porturile principale se bazează pe faptul că pentru anumite locuri
ale globului mareele au caracteristici principale comune , astfel incat orele apelor inalte si joase
sunt despărţite la intervale de timp constante iar inăltimele sunt menţinute in raporturi
determinate , numite diferente de maree (tidal diferences) sau constante de maree (tidal
constants)
Diferentele de maree dintre dintr-o serie de porturi standard (standard ports) şi un număr
mare de porturi secundare (secondary ports) mai apropiate sau mai depărtate de primele, se
determină pe bata unor studii şi observatii laborioase.
Prevederea mareelor dintr-un port secundar se realizează prin corectarea datelor ce

definesc mareea din portul standard in funcţie de diferentele de maree din cele 2 porturi.
Tablele de maree (Tides table) conţinute in partea a III-A din Brown,s Nautical Almanah
(B.N.A.) ofere posibilitatea prevederii mareei in majoritatea porturilor lumii. ”Tides table” din
BNA contine 3 parti
191
(vezi Tratatul de Navigaţie maritimă – Gheorghe BALABAN, pag 817-831)
Ex ptr o anumita luna şi an (decembrie 1973) a portului CARDIFF
b – Utilizarea tablelor de maree pentru porturile secundare
192
Ora apelor inalte la Anvers se determina astfel ptr ziua de 16 12.1973
ORA AI la Flushing 16 dec .am..............................................................=06h. 27m
ORA AI la Flushing 16 dec .pm..............................................................=18h. 54m
Diferenta de timp pentru Anvers………………………………………..=2h. 10m
....................................................................................................................................
ORA AI pentru Anvers 16 dec .am..............................................................=08h. 37m
ORA AI pentru Anvers 16 dec .pm..............................................................=21h. 04m
193
§.14 PROPRIETĂŢILE FIZICO-CHIMICE
ALE APELOR MARINE
Principalele proprietăţi fizico-chimice ale apelor marine sunt :
¾ temperatura apei;
¾ salinitatea apei;
¾ densitatea apei;
¾ transparenţa şi culoarea;
¾ gheţurile marine.
Temperatura apei marine
Datorită compoziţiei sale, apa de mare are o căldură specifică mare şi deci o capacitate mare
de a reţine căldura. Apa poate fi considerată un acumulator de căldură pe care o distribuie
zonelor învecinate şi determină micşorarea amplitudinilor din zonele litorale.
Încălzirea şi răcirea apelor este influenţată de următorii factori :
• radiaţia solară – între suprafaţa mării şi 1m adâncime, este absorbită 80% din cantitatea de
radiaţie, restul de 20% încălzeşte stratul până la aproximativ 50m;
194
• curenţii – cei orizontali transportă apele dintr-o zonă caldă, iar cei verticali omogenizează
apele prin amestec;
• vânturile;
• latitudinea;
• apele de pe continent.
Temperatura apei la suprafaţă
Variază între –2˚÷32˚C, putând ajunge în mările tropicale până la 36˚C.
Temperatura medie pe glob a apelor oceanice este de 17,2˚C. Pe emisfere : în emisfera N,

temperatura medie este de 19˚C, pe când în emisfera S este de 16˚C.
Pe latitudine :
¾ zona ecuatorială : 25˚÷27˚C;

¾ zona temperată : 9,5˚÷13˚C;
¾ zona circumpolară : –1,7˚C.
Cele mai calde mări sunt : G. Persic cu 35˚C, M. Roşie cu 34˚C, G. Mexic cu 32˚C.
Temperatura prezintă variaţii zilnice şi anuale

Variaţiile zilnice se caracterizează printr-o maximă între orele 15h÷17h, şi o minimă între
orele 4h÷8h.
Amplitudinea are valori mici : 1˚C la ecuator şi 0,1˚C la poli.
Variaţia anuală se caracterizează printr-o maximă la sfârşitul lunii august şi o minimă la
sfârşitul lunii februarie.
Amplitudinea anuală maximă se întâlneşte la latitudini de 40˚N şi este de 10˚C, datorită
suprafeţei mari ocupată de uscat în această zonă.
Se observă anomalii deosebite datorită curenţilor, anomalii pozitive în vestul oceanelor şi
negative în est.
Temperatura apei pe verticală
Amplitudinea temperaturii scade cu adâncimea, de la 10˚C la suprafaţă la 5˚C la 100m

adâncime. În mod normal, temperatura ar trebui să scadă cu adâncimea, dar sunt şi excepţii.
195
Funcţie de temperatură şi variaţia temperaturii în diferite straturi, se întâlnesc mai multe

tipuri de stratificare termică.
Stratificare termică directă
Este caracteristică latitudinilor tropicale.
17,5˚ 25˚
0 t [˚C]
strat cvasiomogen
200
strat activ (import.
ptr. submarine)
strat de salt termic
1500 2˚÷3˚/1m (termoclină)
H [m
Stratificare mixtă 17,4˚C
Este caracteristică latitudinilor medii. 0
Vara – stratificare termică directă. t[˚C]
Iarna – stratificare termică inversă. 200
Iarna vara
1500
196
H [m]
La latitudini polare se întâlneşte stratificarea 0˚ t
termică mixtă, dar în jurul valorii de 0˚C.
iarna var
În Oc. Îngheţat şi în jurul Antartidei apare 0 t
o anomalie numită dileotermie.
-1,5˚÷-1,7˚
200
0˚÷2˚
900
ape foarte reci
197
Variaţie euxinică (în M. Neagră). 2˚ 8˚ 25˚ t
50
vara
175
H [m]
Temperatura apei influenţează clima suprafeţei învecinate.

Temperatura apei influenţează vietăţile din ea.
Salinitatea apei marine
În apa de mare se întâlnesc 32 de compuşi chimici. Prin salinitate se înţelege cantitatea

de săruri existentă într-un litru de apă (sau promile – ‰).
Dintre compuşii chimici, predomină clorurile, sulfaţii, carbonaţii şi bicarbonaţii. Dintre

elementele chimice, ionul de clor se găseşte în proporţie de 55%, ionul de sodiu în proporţie
de 36%, magneziul în proporţie de 3,7%.
Indiferent de salinitate, ionul de clor îşi păstrează concentraţia, ceilalţi variind.
Salinitatea medie a oceanului planetar este de 34,4‰. Ea depinde de evaporare, vânturi,

precipitaţii şi aportul de ape dulci de pe continent.
198
Pe latitudini :
¾ apele ecuatoriale au salinitatea între 34÷35,5‰;
¾ apele tropicale au salinitatea până la 37‰;
¾ apele temperate şi polare până la 32‰.
Salinitatea variază între 5÷42‰ în mări. M Baltică are 5‰, M. Roşie şi G. Persic peste
40‰. Pe oceane, pe primul loc se situează Oc. Atlantic urmat de Oc. Indian, Oc. Pacific Oc.
Îngheţat.
Salinitatea mărilor variază în funcţie de legătura cu oceanul, condiţiile climatice şi

hidrologice.
Mările se grupează în două categorii :
Mări salmastre – cu salinitatea mai mică de 24,7‰;

Din această categorie fac parte : M. Baltică, M. Albă, M. Botnik şi Finik,
M. Neagră (18÷22‰);
Mări sărate – cu salinitatea mai mare de 24,7‰;

M. Mediterană, M. Roşie, G. Persic.
24,7‰ reprezintă salinitatea la care temperatura de îngheţ este de –1,332˚C şi

temperatura densităţii maxime este de –1,332˚C.
Liniile care unesc punctele de aceeaşi salinitate, se numesc izohaline.
În majoritatea regiunilor de pe glob, salinitatea creşte spre adâncime, excepţie făcând

zona tropicală în care salinitatea scade până la 1500m de unde rămâne constantă.
În funcţie de repartiţia temperaturii şi salinităţii, se pot delimita mase de apă cu

proprietăţi diferite :
ape costiere – puţin sărate şi calde;

ape superficiale de larg – mai sărate şi calde;
ape de adâncime – sărate şi reci.
199
Gradienţi termosalini – reprezintă raportul dintre diferenţa de temperatură şi salinitate

pe unitatea de adâncime sau de distanţă. Ei pot fi şi verticali şi orizontali.
Densitatea apelor marine
Densitatea reprezintă raportul dintre greutatea unităţii de volum de apă de mare la

temperatura sa şi greutatea unităţii de volum de apă distilată având temperatura de 4˚C.
Densitatea se exprimă în [g/cm3].
Densitatea variază în funcţie de temperatură, salinitate şi presiune hidrostatică (adâncime)

astfel : la fiecare 10m presiunea creşte cu 1atm.
Densitatea creşte proporţional cu salinitatea şi adâncimea şi scade proporţional cu

temperatura.
Apele cele mai dense sunt apele reci, sărate şi adânci. Densitatea în ocean variază între
1,0220÷1,0275, iar în mări între 1,0040÷1,0280.
La suprafaţă densitatea creşte cu latitudinea, dar în zonele în care se varsă ape

continentale şi în mările interioare valoarea densităţii este mică.
Liniile care unesc punctele de egală valoare de densitate se numesc izopicne.
Variaţia densităţii pe verticală este inversă temperaturii. Grafic, aceasta se reprezintă

astfel
0 ρ [g/cm
200
H[m]
Diferenţa de densitate creează o mişcare de convecţie care tinde să omogenizeze apa.

Este caracteristică mai ales anotimpului de iarnă şi anotimpurilor de tranziţie.
Stratul de la suprafaţă se răceşte, este mai dens, mai greu şi coboară, locul lui fiind luat de
ape mai puţin dense.
Metode de determinare a acestor elemente
Temperatura apei la suprafaţă se determină cu ajutorul unui termometru obişnuit care este
amplasat într-o montură metalică pentru a fi protejat de lovituri.
Pentru determinarea temperaturii în adâncime, se foloseşte termometrul reversibil care

este de obicei montat pe o butelie Nansen (batometru).
Pentru înregistrarea variaţiei temperaturii cu adâncimea, se foloseşte termobatigraful.
Salinitatea şi densitatea se determină fie analitic fie instrumental.
Transparenţa şi culoarea apei de mare
Transparenţa depinde de cantitatea de materie organică şi anorganică aflată în suspensie,

de curenţi, temperatură şi salinitate.
201
Substanţele organice şi anorganice provin din sedimentele fine aduse de apele

continentale sau din descompunerea microorganismelor.
Transparenţa creşte odată cu creşterea salinităţii şi temperaturii.
Materiile în suspensie se depun mai repede în apa caldă decât în cea rece.
Deoarece transparenţa are valori relativ mici, apa de mare nu este un mediu optic pur;
poate fi pătrunsă de razele luminoase până la adâncimi mici. Limita se consideră a fi valoarea de
220m adâncime. Sub această valoare apa devine opacă.
Transparenţa se poate determina cu ajutorul discului Secchi – care este un disc cu

diametrul de 30cm, de culoare albă, prins în trei puncte cu ajutorul unei saule şi având o greutate
în partea inferioară. Acest disc se lasă în bordul umbrit al navei, atunci când nava se află în
derivă.
Cea mai mare transparenţă se întâlneşte în M. Sargaselor – 79m. Valoarea medie pentru
Oc. Atlantic este de 66m, pentru Pacific – 50m, pentru Indian – 42m, pentru Oc. Îngheţat – 20m.
În Marea Neagră vizibilitatea variază între 1÷25m.
Valoarea transparenţei este influenţată şi de curenţi, astfel că în regiunile calde, la

latitudini mici, datorită curenţilor reci, transparenţa este scăzută.
Culoarea apei de mare este legată de transparenţă şi este determinată de culoarea cerului,
înălţimea Soarelui deasupra orizontului, ora observaţiei, gradul de agitaţie al mării, materiile în
suspensie şi structura şi adâncimea fundului mării.
În mod normal, culoarea mării ar trebui să fie albastră, pentru că din spectrul solar al
razelor care intră sau ajung la suprafaţa mării, radiaţiile albastre sunt reflectate şi difuzate în apa
mării.
În unele mări sau regiuni oceanice, culoarea este determinantă în funcţie de

microorganismele sau sedimentele de o anumită culoare :
¾ în Marea Roşie, algele roşii sunt cele care dau culoarea;

¾ la Capul Horn, aceeaşi culoare roşie se datorează unor crustacei mici;
¾ în Golful Californiei, apa are culoarea brună datorită diatomeelor;
¾ în Marea Galbenă, apa are culoarea galbenă datorită löess-ului adus de Fluviul Huang
He;
¾ în zonele coraligene, apa are culoarea verde;
¾ culoarea Mării Negre diferă de la ţărm spre larg, trecând de la galben-cenuşiu, verde-
măsliniu la albastru spre larg.
202
Determinarea culorii se face cu scala Forel sau fotometric.
Scala Forel este formată dintr-o cutie cu 21 de eprubete, pline cu soluţii în culori de la
albastrul mării la brun (21), soluţii care au fost obţinute din amestecul a două soluţii extreme :
sulfat de cupru şi cromat de potasiu.
Scala Forel se foloseşte cu ajutorul discului Secchi, pe care se aşează. La jumătate din
valoarea transparenţei, una dintre eprubete nu se va mai vedea atunci când se vizualizează cu
luneta specială.
La transparenţe mari, corespund numere mici ale soluţiei din scala Forel, iar la
transparenţe mici, corespund numere mari.
Apele tropicale au întotdeauna culoarea albastră, iar apele polare au culoarea verde
datorită fitoplanctonului.
Gheţurile marine
Gheţurile ocupă 15% din suprafaţa oceanului planetar. Ele se formează şi se întâlnesc la
latitudini medii şi mari.
Gheţurile se împart în două categorii :
a) gheţuri formate prin îngheţarea apei de mare;

b) gheţuri de origine continentală – iceberg-uri.
a) Gheţuri formate prin îngheţarea apei de mare
Gheaţa de mare se formează prin scăderea temperaturii până la punctul de îngheţ, în

funcţie de salinitate şi prezenţa nucleelor de salinizare. La 24,7‰ salinitate, temperatura de
îngheţ este de –1,3˚C, iar la 32‰ (Oc. Îngheţat) temperatura este de –1,7˚÷–2˚C.
203
Gheaţa de mare este sărată, dar cu un conţinut de săruri mai mic decât al apei din care
provine. De asemenea, are o structură poroasă datorită bulelor de aer ce se găsesc în masa gheţii.
Este elastică.
Se formează în mai multe etape : în jurul nucleelor de cristalizare se formează ace de

gheaţă (năboi), apoi acestea unindu-se formează sloiuri mici ce plutesc deasupra apei. La căderea
zăpezii, aceste sloiuri mici se unesc şi formează o masă de gheaţă ce poate ocupa suprafeţe
considerabile.
Gheaţa de mare se dezvoltă mai întâi la suprafaţă şi apoi la adâncime, mai întâi în
apropierea ţărmurilor şi apoi în larg. Dacă vântul suflă dinspre uscat, gheaţa se desprinde de
ţărm; dacă vântul suflă dinspre larg, gheaţa de la mal şi gheaţa în derivă sunt împinse spre ţărm şi
formează un zid de gheaţă.
Grosimea gheţii este în funcţie de durata de menţinere a temperaturii scăzute. În 24h

poate creşte cam până la 2cm.
În zonele polare, când ating 30÷35 cm, masele de gheaţă crapă, formând canale şi blocuri
de gheaţă. Gheaţa se menţine de la un an la altul, creşte în grosime şi se transformă în banchize
şi bacuri polare cu grosimi de până la 5m.
Blocurile de gheaţă se pot deplasa sub acţiunea vânturilor şi curenţilor, cu o viteză mai
mică de 50 de ori decât a vântului, numindu-se gheţuri în derivă.
b) Gheţuri de origine continentală
Iceberg-urile sunt blocuri de gheaţă de origine continentală, ce provin din ruperea

gheţarilor continentali din Groenlanda, Islanda şi Antartida.
Dimensiunile lor pot ajunge până la 300km2. Sunt formaţi din gheaţă sticloasă, foarte
rezistentă, apa rezultată din topirea lor fiind apă dulce.
Fiind formaţi din apă dulce, prin îngheţare se produce o creştere de volum cu aproape 9%
şi de aceea 1/10 este la suprafaţă şi 9/10 sub nivelul apei.
Iceberg-urile pot avea diferite forme, cele mai întâlnite fiind sub formă tabulară (cu
margini netede), caracteristice fiind iceberg-urile din Antartida, sub formă de dom şi sub formă
piramidală, cu multe colţuri, cu formă neregulată ce se prelungeşte şi sub apă.
204
Răspândirea iceberg-urilor este în funcţie de condiţiile climatice şi curenţii marini. Vara,

limita este mai înspre nord sau mai spre sud, în schimb iarna, limita coboară la latitudini mici –
până la 40˚N.
Iceberg-urile pot ajunge până la 38˚N – New York, dar în emisfera sudică nu au depăşit
limita de 55˚ latitudine.
Poziţia şi răspândirea gheţurilor se determină cu staţiile de radio locaţie, iar în Atlanticul

de Nord, cu ajutorul Patrulei Internaţionale a Gheţurilor, ce aparţine S.U.A. Taxa pentru
informaţiile acestei patrule este plătită de statele semnatare ale Convenţiei din 1960 privind
Siguranţa Vieţii pe Mare. Obiectivul principal este avertizarea navelor asupra limitelor
gheţurilor şi dimensiunilor iceberg-urilor din Atlanticul de Nord. Sediul patrulei se găseşte la
Grand Banks (Newfoundland).
Sunt transmise hărţi în facsimil pentru zona din apropierea gurii canalului şi avertismente
de 2 ori pe zi. Când este necesar se emit buletine speciale.
Rapoartele de la nave sunt primite de patrulă, sunt prelucrate şi apoi retransmise navelor
din zonă. Navele trebuie să transmită poziţia, drumul navei şi viteza, vizibilitatea în mile marine,
temperatura aerului, a apei, direcţia şi viteza vântului precum şi poziţia aproximativă a
gheţurilor.
La pătrunderea în zonele cu gheţuri, se vor lua ca măsuri reducerea vitezei navei,

închiderea porţilor etanşe, pregătirea pompelor şi materialelor pentru gaură de apă şi tragerea în
interior a spadei loch-ului. Se va întări de asemenea şi veghea.
La stabilirea drumului în zonele cu gheţuri, trebuie să se aibă în vedere mai multe

consideraţii : posibilităţile de penetrabilitate, fenomenele de maree şi curenţii.
Pătrunderea în zonele cu gheţuri se face cu viteze mici pentru a micşora şocul sub vântul
gheţii. După ce prova a intrat, se măreşte viteza în funcţie de starea gheţii.
Apropierea unui iceberg poate fi indicată de radar, de scăderea temperaturii aerului şi a

apei, scăderea salinităţii. Pe cer senin, orizontul de deasupra este luminat şi noaptea şi ziua. Pe
timp de ceaţă, iceberg-urile apar ca siluete întunecate. Sub vântul unui iceberg, marea este calmă.
Materialele (documentele) referitoare la gheţuri, albumele şi atlasele de gheţuri, atlasele

climatologice, avertismentele de gheţuri primite de la alte nave, cărţile pilot şi toate materialele
privitoare la limita, frecvenţa şi direcţia de deplasare a acestor gheţuri, trebuiesc studiate înainte
de intrarea în aceste ape. –TEMĂ STUDIU BIBLIOGRAFIE- Tratatul de Navigaţie maritimă –
Gheorghe BALABAN, pag 859-864)
205
206

Curs Internet MO

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Internet MO

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS DE METEOROLOGIE ŞI OCEANOGRAFIE ©

Cap. I: OBIECTUL METEOROLOGIEI. INSTRUMENTE METEOROLOGICE LA

1.1 Obiectul meteorologiei. Elemente meteorologice.

Meteorologia – ramura a ştinţelor geofizice care cercetează proprietăţile fizice ale

Caracterul preponderent fizic al proceselor şi fenomenelor studiate, au determinat si

Etimologie: Meteoron (gr.) - fenomen în aer

Logos (gr.) – ştiinţă

Ramuri (domenii) ale meteorologiei generale:

- Meteorologia sinoptică - studierea fenomenelor meteorologice (legile variaţii acestora şi

Meteorologia maritimă – studiază cu precădere ansamblul proceselor şi fenomenelor

Numim element meteorologic orice parametru meteorologic masurat si observat.

Măsurători meteorologice: determinarea cantitativa a valorilor parametrilor

1.2 Instrumente meteorologice la bordul navelor. Înregistrarea, măsurarea şi

Pentru a prognoza starea vremii trebuie să fie îndeplinite două condiţii:

1) să se cunoască legităţile de evoluţie a fenomenelor meteo;

Nr crt Observații asupra: Instrumente cu citire Instrumente cu

1 Presiune atmosferică Barometrul cu mercur Barograful

2 Temperatura aerului Termometre ordinare

Termometre de minimă Termograful

3 Temperatura solului Termometre ordinare

Termometre de minimă Termograf cu

4 Vânt Giruete Anemograf

5 Umezeala aerului Higrometre Higrograf

6 Nebulozitate Nefoscopul Ceilometre

7 Precipitaţii Pluviometre Pluviograf

8 Zăpadă Rigle de zăpadă

10 Durata de strălucire a Heliograf

11 Depuneri de gheaţă Chiciurometre

gradee Celsius (ºC

hectoopascal (hPaa) 1 hPa = 1 mbb. 1 hPa = 0,77506 mm

Presiunea miilibar (mb) 1 mb, 1 hPa

caloria 1 cal = 4,188

kilovatt pe oră (kW

6 Ummiditatea Umiditaatea absolutăă g/m3

Deficitul de saturatie (thorr, mmHg, mbar sau inci)

La o navă de transport maritim, observaţiile şi măsurătorile meteorologice sunt limitate

În majoritatea cazurilor insă, se impun impun măsurători şi observaţii directe, motiv

Nr Observații Instrumente cu citire directă Instrumente cu înregistrare

1 Presiune Barometrul cu mercur‐ pentru masurarea P cu precizie ridicată Barograful (zilnic sau săptămânal)

2 Vânt Anemometre , planşeta de vant Anemograf ( cu contacte electrice, electromagnetice,

3 Temperatura Termometre ordinare (cu Hg, alcool etilic)

4 Umezeala Higrometre (cu fir de păr, cu membrană organică) Higrograf

6 Nebulozitate Utilizarea „atlaselor internaționale de nori”, Nefoscopul Ceilometre

1.2.1 Măsurarea şi determinarea presiunii atmosferice

Etalonarea barometrelor cu mercur se realizează pentru o valoare a fortei de gravitatie la

a. Corectia in funcţie de temperatură

e. Corecţia faţă de un barometru etalon

Corectiile aplicate citirilor la barometru aneroid sunt aceleasi ca şi in cazul barometrului cu

2.1.3. Barografele (zilnice sau săptămânale)

1.2.2 Măsurarea şi determinarea umezelii atmosferice

Psichrometrele –determinarea tensiunii vaporilor de apă din aerul atmosferic.Format in

Măsurarea tensiunii actuale a vaporilor de apă, se realizează prin consultarea tabelelor

Higrometrele electrice- utilizează ca principiu de funcţionare dependenţa rezistenţei

Higrometrele cu izotopi radioactivi (izotopi de Cobalt) ce necesita sursa de radiaţii

Termohigrometre cu memorie de date şi afişaje digitale – sunt cele mai utilizate la

Traductoare pentru umezeală relativă

1.2.3 Măsurarea şi determinarea temperaturii

B Măsurarrea temperraturii aeru

a.2. după natura elementului sensibil:

b.2. Termometrul de maximă:

b.3. Termometrul de minimă:

un interval fără a se deplasa în sus la creşterea temperaturii;

Cap. II: ATMOSFERA TERESTRĂ. COMPOZIŢIA, STRUCTURA ŞI

2.1 Compoziţia aerului atmosferic. Structura pe verticală a atmosferei terestre.