Implicaţii şi valenţe educaţionale ale cunoaşterii

factorilor dezvoltării personalităţii şcolarului mic

În condiţiile în care ereditatea şi mediul sunt factori obligatorii cu contribuţii aleatoare

în procesul dezvoltării ontogenetice, societatea a dezvoltat şi perfecţionat un mecanism
special de reducere a imprevizibilului şi de creştere a controlului asupra procesului de
dezvoltare psihoindividuală. Acest mecanism specific este educaţia care reprezintă liantul
dintre potenţialitatea de dezvoltare dată de ereditate şi infinitata de posibilităţi ale mediului
social.
Educaţia îmbină în forme variate influenţele de mediu şi variabilele ereditare ale
individului. Ea face medierea între ceea ce s-ar cere( ereditatea) sub aspectul conţinutului,
momentului, intensităţii, duratei, formei, etc., şi ceea ce se oferă(condiţiile de mediu).
Educaţia oferă posibilitatea accelerării procesului de dezvoltare a personalităţii
individului. Acest lucru este posibil în condiţile organizării şi desfăşurării unei activităţi
educaţionale intense, corecte şi eficiente. Educaţia depinde de stadiul de dezvoltare în care se
află copilul şi, în acelaşi timp, acţiunea educativă conduce la o nouă dezvoltare. În acelaşi
timp însă, nu orice educaţie determină dezvoltarea, ci numai educaţia corect şi adecvat
proiectată şi desfăşurată.
Procesul educaţional din şcoală, calitatea, consecvenţa acestuia vin să adauge
influenţelor educaţionale ale familiei, să suplinească eventualele carenţe ale acesteia în plan
educativ sau chiar să-i corijeze unele erori.
Concret, în transmiterea cunoştinţelor şi la baza însuşirii lor vor sta
principiile didactice, metodele clasice îmbinate cu cele moderne şi
procedee care să diversifice şi să creeze momente, secvenţe în cadrul
activităţilor, care să-i atragă pe copii, să-i stimuleze pentru activităţile de
învăţare.
Desfăşurarea activităţilor din şcoală în funcţie de noua orientare a
programei, îndreptată în direcţia centrării obiectivelor spre o temă care
apoi se diversifică într-o multitudine de idei, posibilităţi de realizare şi
contribuţie la cunoaşterea obiectivă, ştiinţifică a obiectelor, fenomenelor, a
omului şi activitatea acestora, şi cu ajutorul activităţilor didactice,
completează descoperirea ştiinţifică la baza sectoarelor, a ariilor de
stimulare sub aspect teoretic şi practic, a tuturor cunoştinţelor însuşite de
copil în acest mod.
Rezultatele muncii cu aceşti copii depinde de: cunoaşterea
trăsăturilor psiho-fîzice specifice vârstei precum şi de cunoaşterea
trăsăturilor individuale ale fiecărui copil, deci tratarea lor diferenţiată.
Starea de spirit negativă a copilului legată de perturbarea
raporturilor interpersonale conduce adesea la neîncredere în sine, în cei
din jur, culminând cu stări depresive sau agresive.
Este evidentă necesitatea eforturilor cadrelor didactice pentru
prevenirea şi combaterea unor astfel de fenomene.
Este necesară acordarea atenţiei şi copiilor timizi, care îşi petrec o
mare parte a timpului retraşi, izolaţi.
Şcoala nu înseamna doar asimilare de informaţii, ci şi socializare, comunicare, reguli,
iar modul în care este tratat un copil în şcoala de către profesori şi colegi are un impact
puternic asupra dezvoltării personalităţii.
Reuşita unei activităţi desfăşurate în şcoală depinde şi de relaţiile
stabilite între învăţătoare şi copii, de tactul pedagogic manifestat în
adresarea întrebărilor, care va avea rolul de a scoate din orice impas, pe
copii.
Succesul final este dat şi de o planificare atentă a activităţilor, în
conformitate cu nivelul de cunoştinţe al copiilor, ţinând cont de
particularităţile acestora. Se impune necesitatea cunoaşterii temeinice de
către învăţătoare a programei de clasa I.
Aprecierile, încurajările îi mobilizează pe copii să fie cât mai atenţi,
cât mai receptivi la activităţi.
Aşadar, învăţătoarea are un rol deosebit şi, totodată, cel mai
important în acest sens.
O învăţătoare adevărată trebuie să posede cunoştinţe temeinice
referitoare la psihicul copilului, etapele lui de dezvoltare, însuşirile,
particularităţile şi caracteristicile proceselor psihice pe fiecare treaptă de
dezvoltare şi grupa de vârstă.
Deci, un factor decisiv al optimizării învăţământului îl reprezintă
pregătirea învăţătoarei, care trebuie să posede cunoştinţe psihologice şi
pedagogice temeinice. La aceasta se adauga şi calităţile intelectuale,
morale şi valorice (simţul valorilor).
Legătura dintre şcoală şi viaţa socială, poate fi mai mult sau mai puţin strânsă.
Transformările, reformele învăţământului din ultimul timp au dus la înrăutăţirea
situaţiei din şcoli. Treptat, activitatea şcolară imprima modificări în universul interior.
Se destramă mitul copilăriei şi se dezvoltă realismul concepţiei despre lume şi viaţă în
care acţionează modele sociale noi de a gândi, simţi, aspira şi tendinţele de identificare cu
acestea capătă consistenţă.
Se impune o redimensionare a formelor de educaţie în conformitate cu schimbările
intervenite în societatea noastră, o preocupare sporită în vederea găsirii modalităţilor celor
mai eficiente de a integra elevii cu cerinţe educative speciale într-o clasă normală, fie prin
perfecţionarea continuă a cadrelor didactice existente în şcoală, fie prin apelarea la serviciile
persoanelor specializate în acest domeniu.
Cert este că nu trebuie să ignorăm existenţa unor astfel de cazuri în şcoală pentru a fi
deplin convinşi că ne respectăm profesia de dascăl. Pe măsură ce vom ajunge să cunoaştem
copiii pe care îi avem în grijă, înţelegându-le firea, personalitatea, vom putea identifica treaptă
pe care se află fiecare pe scara dezvoltării.
Pentru părinţi, copilul este sursa de bucurie, pentru naţiune este promisiune de viitor.
Şi părinţii, dar şi naţiunea nutresc speranţe şi vise pentru copiii lor şi îşi pun toată încrederea
în cadrul didactic care îi educă.
Viitorul copilului cu cerinţe educative speciale este dat de politica educaţională actuală,
care asigură încadrarea sa în şcoli speciale sau în şcoli de masă, în funcţie de gradul său de
handicap, de posibilitatea de a urma trasee educaţionale care să le asigure o calificare
profesională, deci posibilitatea găsirii unui loc de muncă şi integrare socială. Dar acesta este
un drum lung care trebuie parcurs pas cu pas, înaintând în mod conştiincios şi sistematic.
Toţi elevii au daruri şi talente, iar noi, dascălii, trebuie să le descoperim, să-i ajutăm să
aibă capacitatea de a le folosi la nevoie. Egalitatea între copii ar trebui să reprezinte un mod
de viaţă real, nu doar o dorinţă ce pare greu de atins din cauza unor motive materiale sau a
unor concepţii privind oamenii ce, într-un fel sau altul, ies din normalitate.
Misiunea noastră este să oferim fiecărui copil posibilitatea de a-şi exprima valoarea,
de a simţi bucuria copilăriei şi de a descoperi lumea care-i înconjoară.
A creşte şi a educa un copil este o operă care cere, înainte de toate, multă dragoste, dar
şi multă raţiune şi cunoştinţe precise.
 Ca şi o plantă, copilul creşte diferit, în funcţie de ambianţa favorabilă sau defavorabilă
a mediului familial. Acest climat poate să-l ajute sau să-l împiedice să se dezvolte normal iar
răspunderea pentru aceasta o purtăm noi, cadrele didactice şi părinţii lui.
Să conduci către maturitate o fiinţă umană nu este deloc simplu, eforturile,
descurajările, slăbiciunile făcând drumul greu.
Un vechi proverb chinezesc spune: „Dacă te gândeşti la ziua ce va urma, ia-ţi
de mâncare. Dacă te gândeşti la anul care va urma, plantează un copac. Dacă te gândeşti la
secolul ce va urma, educă atunci copiii.”

Bibliografie
1. Allport,G.,Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, E.D.P., 1981;
2. Badea, E., Caracterizarea dinamică a copilului şi adolescentului (de la 3 la 17/18 ani) cu
aplicaţii la fişa şcolară, Bucureşti, Editura Tehnică,1997;
3.Moisin, A., Arta educării copiilor şi adolescenţilor în familie şi şcoală, EDP, Bucureşti,
2001