1.

Tipuri de cabluri electrice de forţă

1.1. Cabluri cu izolaţie din hârtie

Aceste cabluri cu izolaţie din hârtie se realizează în diferite variante constructive, în

funcţie de valoarea tensiunii de serviciu.
Cablurile cu izolaţie din hârtie se construiesc:

 fie cu manta comună de plumb;

 fie cu mantale separate pentru fiecare conductor.

În fig. 1.1 este reprezentată o secţiune printr-un cablu cu izolaţie din hârtie şi manta de
plumb. Cablurile cu izolaţie din hârtie au dezavantajul că nu pot fi pozate cu denivelări mari
(max. cca. 15m ). În caz de denivelări mari, aceste cabluri se folosesc în mod excepţional
mantându-se manşoane de oprire, care împiedică ieşirea uleiului izolant datorită presiunii.

Fig.1.1. Secţiune printr-un cablu cu izolaţie din hârtie.

La tensiuni mai mari de 35kV se utilizează cabluri cu un singur conductor, umplute

cu ulei (vezi fig. 1.2), izolate cu benzi din hârtie. Aceste cabluri cu ulei fluid sunt prevăzute în
interior cu unul sau mai multe canale longitudinale, care asigură circulaţia uleiului şi fac din
diferitele tronsoane de cablu un sistem de vase comunicante.
La creşterea temperaturii cablului, provocată de creşterea sarcinii, uleiul se dilată;
surplusul de ulei rezultat prin dilatare iese din cablu prin canalele longitudinale şi este preluat
de nişte rezervoare prevăzute în acest scop la capetele cablului sau pe traseu când se prevăd
manşoane de trecere şi de oprire, evitându-se astfel deformarea mantalei din plumb a cablului.
La răcirea cablului, vasele menţionate asigură împingerea uleiului înapoi în cablu, prin
aceleaşi canale.
În felul acesta se asigură continuitatea lichidă a mediului impregnant (impregnarea cu
ulei a tuturor interspaţiilor) în orice moment al exploatării.

1
 Fig. 1.2. Cablu de înaltă tensiune 110 - 220kV .

1.2. Cabluri cu izolaţie din cauciuc

Aceste cabluri cu izolaţie din cauciuc se folosesc în general la joasă tensiune şi la

tensiuni de 1 �15kV . Se fabrică cu unul sau mai multe conductoare din cupru sau aluminiu.
Fiecare conductor este izolat cu un strat de cauciuc vulcanizat. Conductoarele astfel izolate se
răsucesc împreună, golurile se umplu cu cauciuc şi totul se înveleşte cu bandă impregnată.
Apoi urmează mantaua de plumb, armătura de oţel şi învelişul de iută bituminizată.

2
 Aceste cabluri cu izolaţie din cauciuc au avantajul că sunt mai flexibile şi se pot monta
la temperaturi mai scăzute. Dezavantajele lor constă în degradarea mai rapidă a izolaţiei de
cauciuc şi funcţionarea la o temperatură mai scăzută faţă de cele cu izolaţie din hârtie.
Cablurile de cauciuc se construiesc şi cu manta de neopren. Neoprenul, graţie
rezistenţei mecanice şi flexibilităţii, este elastomerul cel mai utilizat pentru cablurile de joasă
şi medie tensiune.

1.3. Cabluri cu izolaţie din mase plastice

Cablurile izolate cu mase plastice prezintă o serie de avantaje:

 au o bună flexibilitate şi o greutate mai redusă;

 nu necesită mantale metalice de protecţie contra umidităţii;
 pozarea lor este mai simplă;
 îmbinarea lor este mai uşoar de realizat.

Realizarea izolaţiei din policlorură de vinil (PVC) şi polietilenă (PE) necesită o

tehnologie avansată.
Pentru cablurile de medie tensiune se folosesc în majoritatea cazurilor conductoare
multifilare cu secţiune circulară din cupru sau aluminiu. Materialul izolant se aplică pe
conductor astfel încât să asigure o etanşare perfectă. Pe conductor se aplică un strat de
copolimer pe bază de etilenă, care creează un cilindru izolant, asigurând atenuarea intensităţii
locale a câmpului. Acest strat are propietăţi termice superioare, ceea ce permite o bună
rezistenţă la solicitări termice prin şoc, provocate de scurtcircuite. Peste stratul de izolaţie
exterioară se aplică un alt strat care are rolul de a prelua câmpurile electrice exterioare. În
direcţia radială, cablul mai are un ecran de cupru şi manta exterioară.

1.4. Cabluri de forţă pentru tensiuni înalte

Aceste cabluri sunt realizate într-o gamă largă de variante constructive. Capacitatea de
transport a cablurilor este limitată prin încălzirea admisibilă. Pentru mărirea capacităţii de
transport a cablurilor este necesar ca pierderile (de putere activă, cele dielectrice şi pierderile
în manta) să fie reduse pe cât posibil, iar căldura produsă prin pierderi să fie disipată.
Tipurile de cabluri cunoscute azi sunt limitate şi prin rigiditatea dielectrică (pierderile
dielectrice crescând cu pătratul tensiunii), încât ele pot fi utilizate până la tensiunea maximă
astfel:

 cablu de polietilenă, până la 110kV ;

 cablu cu presiune interioară de gaz, până la 110kV ;
 cablu cu presiune exterioară de gaz, până la 220kV ;
 -cablu în ulei, până la 380kV .

Cablurile de 500kV şi 750kV fabricate în prezent sunt cu ulei şi pot avea lungimi
limitate de ordinul kilometrilor, din cauza curentului capacitiv foarte mare. Dacă în domeniul
distribuţiei la medie şi joasă tensiune, cablul de tip clasic cu izolaţie din hârtie impregnată în
ulei şi cablul izolat în polietilenă îsi vor păstra rolul dominant, în domeniul transportului la

3
tensiuni foarte înalte va fi necesar să fie înlocuit prin noi tipuri de cabluri. Acestea sunt
prezentate pe scurt în cele ce urmează.
Cablul cu răcire artificială (forţată) este dispus în conducte prin care circulă apă sau
are în interior un canal prin care circulă ulei.
Cablurile cu ulei static, montate în ţevi de oţel, sunt de asemenea larg răspândite. În
fig. 1.3 este dată schema sistemului pentru cabluri care transportă cantităţi mari de putere pe
distanţe mari. Acest sistem permite ca instalaţii de 1000 �1500MVA să fie răcite pentru
distanţe de mai mult de 3km cu o singură staţie de pompare, la o extremitate.

Fig. 1.3. Schema unui sistem de răcire pentru cabluri de mare putere.

Cablul izolat cu gaz prezintă ca avantaje siguranţa în funcţionare, pierderi reduse de

energie, curent capacitiv redus datorită constantei dielectrice mici a gazului, lipsa pericolului
de incendiu şi a degradării gazului, exploatare simplă si dimensiuni reduse.
Cablul umplut cu gaz, în execuţia monofazată, constă din două ţevi concentrice, din
care cea exterioară reprezintă capsularea, cea interioară conductorul activ, iar între ele din loc
în loc se prevăd distanţoare izolante pentru menţinerea coaxialităţii. Pentru evacuarea gazului,
umplerea sau curăţarea acestuia, este necesară o instalaţie de gaz formată dintr-o pompă,
rezervor, filtru şi vanele respective, precum şi de aparate de măsură şi control.
În fig. 1.4 este reprezentată secţiunea unui cablu de 110kV ( 3 �240mm 2 ) cu presiune
de azot. Când prin cablu trece curent, conductoarele se încălzesc, izolaţia se dilată şi lărgeşte
mantaua de plumb aflată deasupra ei. La răcire, ea se contractă din nou, rolul presiunii
exterioare de azot fiind de a presa mantaua de plumb pe conductoarele cablului, încât să
urmărească contracţia volumului. În felul acesta se evită ca la răcire să apară goluri care
micşorează rigiditatea dielectrică. Pozarea acestor cabluri se face la o adâncime de 1 - 1, 2m .
Ca protecţie contra coroziunii, ţevile sunt prevăzute cu o manta exterioară din polietilenă.

4
 Fig. 1.4. Secţiune printr-un cablu de 110kV cu presiune de azot.

Cercetările au estimat că aceste cabluri pot avea o capacitate de trei ori mai mare decât
cablurile obişnuite şi pot avea practic orice lungime. Gazele folosite sunt azotul şi
hexafluorura de sulf ( SF6 ).
Cablul cu izolaţie de SF6 poate conduce curenţi până la 5000 A , iar dimensiunile sale
geometrice sunt mult mai reduse decât la cablul convenţional, pierderile dielectrice sunt mici,
rezistenţa de izolaţie este independentă de temperatură. Cablul cu SF6 poate fi exploatat într-
un anumit domeniu la putere nominală. În fig. 1.5 se dau curbele consumului de putere
reactivă la diferite tipuri de cabluri de 220kV şi la liniile aeriene. Se observă că o linie cu
1 �3 circuite de cablu reprezintă în orice caz o sarcină reactivă pentru sistem, în timp ce
cablul cu SF6 se comportă ca o linie aeriană.
Curentul din mantaua cablurilor în conductă cu SF6 poate fi reglat cu ajutorul unor
rezistenţe legate la pământ, montate la capătul izolat al mantalei tronsonului de cablu.
Cabluri cu temperaturi joase. Problemele legate de încălzire, precum şi cheltuielile
mari necesare pentru instalaţiile de răcire artificială au dus la ideea utilizării unor sisteme de
transport care să nu producă pierderi active şi deci care nu produc pierderi prin căldură.
Pentru aceasta se utilizează cabluri normale supraconductoare de foarte joasă temperatură.
Cabluri suproconductoare. Se cunosc în prezent 30 de elemente şi un număr mare de
aliaje a căror rezistenţă electrică scade foarte mult la depăşirea unei temperaturi, numită
temperatura de prag.
Cablul supraconductor necesită două circuite de răcire, unul cu heliu pentru răcirea
conductoarelor la 5o K şi un circuit pentru izolarea termică faţă de mediul exterior, format din
ecrane de radiaţie pe partea interioară a conductei, parcurse de azot lichid la 80o K .
Pierderile rămân constante indiferent de sarcină şi nu variază cu pătratul curentului,
cum se întâmplă la celelalte sisteme de transport (vezi fig. 1.6). Deoarece la cablurile
supraconductoare pierderile Joule sunt practic nule, dimensionarea instalaţiilor de răcire este
determinată în principal de căldura preluată de la mediul înconjurător şi de pierderile prin
frecare ale mediului de răcire circulant.

5
 Fig. 1.5. Consumul de putere reactivă a cablurilor.

Cabluri criogenice. La unele materiale, coeficientul de temperatură al rezistenţei

electrice scade mult sub 150o K (fig. 1.7). Temperatura criocablului este coborâtă la circa
80o K cu ajutorul azotului lichid, determinând pierderi cu valori mai mici decât ale cablului
normal, datorită conductivităţii reduse (rezistenţa uni cablu de Al scade de zece ori la 77o K ).
Puterea nominală a cablurilor răcite la temperaturi foarte joase este cuprinsă între
0, 7 �4GVA şi sunt indicate la transportul unor puteri foarte mari, la tensiuni relativ mici (
110kV ).
Capacitatea circuitului criogenic este estimată să fie aproximativ de patru ori mai mare
decât a circuitelor subterane actuale. În tabelul 1 se dă câteva caracteristici pentru diferite
tipuri de cabluri de înaltă tensiune, la performanţe maxime.

6
 Fig. 1.7. Rezistenţa specifică funcţie de temperatură
pentru câteva metale.

Tabelul 1.