Sunteți pe pagina 1din 8

Institutor VANCEA IULIANA-MARCELA

ŞCOALA CU CLASELE I-VIII PIŞCHIA


JUD. TIMIŞ

AM REALIZAT ACEASTĂ SCENETĂ ÎN CADRUL PROIECTULUI ,,PĂDUREA ESTE PRIETENA MEA, AM ÎNVĂŢAT SĂ-I FIU
PRIETEN”. SCENETA EVIDENŢIAZĂ IMPORTANŢA PĂDURII ÎN VIAŢA ANIMALELOR.

Judecata animalelor
(scenetă)
PERSONAJE:
- ciocănitoarea - vulpea
- furnica - veveriţa
- ursul - ciocârlia (sau o pasăre)
- căprioara - albina
- ţăranul - lupul
- împăratul - ariciul

POVESTITORUL 1
Liniştea pădurii nu era niciodată tulburată de ceva deosebit. Păsările cântau vesele, animalele porneau şi ziua şi noaptea
la vânătoare, copacii înmugureau şi înfrunzeau apoi din belşug.

POVESTITORUL 2
Chiar şi vântul îşi schimba arareori drumurile zbenguindu-se încâlcit printre arbori. Chiar şi cărările umbrite erau
obişnuite cu paşii mărunţi ai copiilor culegători de ciuperci sau ai vânătorilor iscusiţi.
Dar într-o zi liniştea s-a destrămat.

CIOCĂNITOAREA
- Cioc! Cioc! Cioc! Furnicuţă, eşti acasă?

FURNICA
- Da, poftim, chiar stau la masă. Toată ziua am umblat după grăunţe şi numai ce le-am aşezat frumos pentru timpul
friguros. Fie iarna cât de grea eu am zilnic ce mânca.
CIOCĂNITOAREA
- Ghici?

FURNICA
- Nu sunt tare la ghicit, spune-mi hai, de ce-ai venit?

CIOCĂNITOAREA
- În pădure-i zarvă mare!

URSUL:
- Toţi, cu mic cu mare, s-au strâns în poiană la judecată. Hai să mergem şi noi să vedem ce s-a-ntâmplat.

CĂPRIOARA
- A venit şi Măria-sa împăratul!

POVESTITORUL 3
De departe se auzea strigătul disperat al unui ţăran care, mai mult împins decât tras de către un grup de animale, era dus
înaintea împăratului.

ŢĂRANUL
- Măria-ta, nu mă trimite la moarte!

ÎMPĂRATUL
- Da care-i pricina, măi omule, de te-au adus legat aici? Ai furat? Ai omorât cumva?

ANIMALELE
- Da! Da, Măria-ta! La moarte cu el!

ÎMPĂRATUL
- Cum aşa?! Auzi, măi? Ia să auzim de la tine ce-ai făcut, apoi stăm să judecăm.
ŢĂRANUL
- Să vezi, Împărate slăvit, azi dis-de-dimineaţă am pornit prin pădure, aşa doar să strâng nişte amărâte de vreascuri,
nişte beţigaşe, ca cele adunate de păsări pentru cuib, să le duc acasă la ai mei. Am zece copilaşi, Măria-ta, zece guri de hrănit
şi lemne… nici cât un pai!

ÎMPĂRATUL
- Şi? Şi? Zi-i mai departe, că doar nu te-au adus aici aceşti nemulţumiţi numai pentru atât.

ŢĂRANUL
- Şi cum strângeam eu aşa, o creangă uscată, un vreasc rupt de vânt, ajung într-o poiană luminoasă şi văd un copac
mare, mare, dar tare bolnav.

ÎMPĂRATUL
- Cum de ai ştiut tu, un om nătâng şi vai de capul tău că era bolnav?

ŢĂRANUL
- Păi cum să nu ştiu, dacă avea o gaură mare cât capul meu, adică o scorbură adâncă până în măduva capului… Şi m-
am gândit eu, m-am tot gândit să nu-l las să se chinuie şi să sufere, ci mai bine-i curm zilele.

ÎMPĂRATUL
-Şi? Ce-ai făcut? Ai chemat doctorul?

ŢĂRANUL
- Nu, Măria-ta! Nu…L-am tăiat şi gata!

ANIMALELE
- La moarte cu el! La moarte!

ÎMPĂRATUL
- Da ce ţipaţi aşa? Ia spune tu, vulpeo!
VULPEA
- Păi, Mărite împărat, jos între rădăcinile cele groase ce ieşeau deasupra pământului, cât mâna de groase, aveam o
vizuină călduroasă şi drăguţă cu doi vulpişori în ea. Dar omul acesta mi-a distrus casa şi-am rămas cu puii pe drum…

VEVERIŢA
- Iar eu, Măria-ta, aveam adunate sute de alune în scorbura cea mare şi locuiam acolo de-o viaţă cu familia mea, iar
acum s-a ales praful de toate.

CIOCÂRLIA
- Şi eu aveam cuibul bine prins de crengi şi ferit de vânturi şi ploi, iar astăzi cuibul e stricat şi bieţii mei puişori sunt
căzuţi în iarbă.

ALBINA
- Măria ta! Măria ta! Aveam un roi prins de trunchiul cel gros, iar mierea noastră dulce şi bună ne hrănea şi pe noi, şi pe
Moş Martin. Vai şi-amar de noi acum că ne-am împrăştiat în lume.

ÎMPĂRATUL
- Ei, mai omule, vezi ce-ai făcut? Ai omorât copacul, dar ai lăsat pe drumuri atâtea vietăţi. Dacă ar face toţi aşa, ce s-ar
alege cu aceste biete fiinţe, care nu-şi pot apăra viaţa decât ascunzându-se în pădure?

ŢĂRANUL
- Iartă-mă, Măria ta! Iertaţi-mă toţi! Nu voi mai tăia niciun copac cât voi mai trăi!

ANIMALELE
- Nu-l ierta, Mărite împărat! Cine greşeşte o dată şi nu-i pedepsit, mai încearcă încă o dată!

ÎMPĂRATUL
- Şi ce să facem cu el? Cum să-l pedepsim?

LUPUL
- Păi...să facă fiecăruia câte o casă!

ÎMPĂRATUL
- Cum??? Ştiţi că e sărac şi nu poate.

ANIMALELE
- Ba poate! Ba poate!

ARICIUL
- Pentru fiecare animal să sădească un copac, în care să-şi facă culcuşuri pentru copiii lor.

ANIMALELE
- Da! Da! Să ne facă o casă.
- Un copac! O casă! Un copac! O casă!

ÎMPĂRATUL
- Te prinzi, măi omule? Ce zici?

ŢĂRANUL
- Ce să mai zic? Aşa o să fac, iar în urma mea va rămâne o frumoasă pădure!