Sunteți pe pagina 1din 9

Citare / Citation

Călin, R.A. & Bunăiaşu, C.M. (2010). Communication and Mass-media - from information
to formation, susţinut la Conferinţa Internaţională „Mass-media and Education”, Buşteni,
05-06.03.2010 şi publicat în Buletinul Universităţii Petrol - Gaze din Ploieşti, Vol. LXII, Nr.
1A/2010, pp. 230-238 (ISSN: 1841-6586)

Comunicare şi mass-media
- de la informare la formare -
Călin Răzvan-Alexandru*, Bunăiaşu Claudiu**

*Universitatea din Craiova – str. A.I. Cuza nr. 13, Craiova


e-mail: cra_psi@yahoo.com
** Universitatea din Craiova – str. A.I. Cuza nr. 13, Craiova
e-mail: bunaiasu_claudiu@yahoo.com

Rezumat
Secolul XXI este unul dominat de informaţie, viteză, comunicare şi de relaţiile caracterizate de eficienţă care
se dezvoltă între acestea.
Studiul de faţă se vrea o abordare teoretică menită să reliefeze o serie de elemente de specificitate pe care
procese precum comunicarea le dobândeşte în contextul mass-media actuală.
Nu sunt ignorate nici implicaţiile psihologice cu valenţe formative, pozitive şi negative, care decurg din
expunerea la mass-media.

Cuvinte cheie: comunicare, mass-media, efecte formative.

Introducere
În cursul existenţei sale, fiecare persoană este supusă unor influenţe educative multiple, care pot
acţiona concomitent, succesiv sau complementar, în forme variate. Unele acţionează spontan,
incidental, altele au un caracter organizat, sistematizat, provenite din partea şcolii sau a altor
instituţii extraşcolare.

Pentru determinarea unor forme specifice ale educaţiei se face distincţie între acţiunile educative şi
influenţele educative. Ceea ce le uneşte este contribuţia lor la formarea omului. Ambele au o
finalitate educativă, declanşând şi producând modificări în structura internă a personalităţii umane
deosebindu-se, însă, în funcţie de modul în care sunt organizate şi de gradul de eficienţă pe care îl
au.
Tehnologia este în mod constant perfecţionată şi astfel capacitatea de a comunica este îmbunătăţită.
Datorită faptului că tehnologia comunicării şi ordinea socială sunt într-un proces continuu de
schimbare, devine evident faptul că influenţele mass-media nu vor fi aceleaşi de la o epocă la alta,
existând o permanentă preocupare pentru a înţelege, a descrie, a explica şi a prezice ce se întâmplă
atunci când anumite categorii de oameni sunt expuse unor conţinuturi specifice prin intermediul
unui anumit mijloc de comunicare de masă.

Comunicare

Comunicarea umană este un proces de tip tranzacţional, prin care oamenii transferă energii, emoţii,
sentimente şi schimbă semnificaţii. Are întotdeauna un scop, acela de a-l face pe interlocutor să
simtă, să gândească sau să se comporte într-un anumit fel. Scopul există şi atunci când partenerii de
comunicare nu-l conştientizează. Stimulii aşteaptă răspuns. Comunicarea presupune un act de
influenţă, de influenţare reciproca între actorii cate participă la actul comunciării. Între oameni, a
comunica înseamnă a pune în comun senzaţii, afecte, emoţii, sentimente, idei, opinii şi fapte.
Aceasta înseamnă mai mult decât “ a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune” sau
“a vorbi cu, a se pune în contact cu, a fi în legătură cu”. A comunica înseamnă a emite şi recepţiona
mesaje, a trimite stimuli şi colecţiona răspunsuri. Odată emis şi recepţionat, mesajul va aparţine, în
comun, atât celui care a “dat”, cât şi celui care a “primit”.
Comunicarea există în măsura în care se emit şi recepţionează stimuli senzoriali, simboluri, semne
şi semnale care poartă, la plecare, semnificaţia ce li se atribuie, la sosire. Iniţial, Locutorul 1
(Emiţătorul iniţial) îşi formulează mesajul, anticipând o structurare a acestuia (feedforward) astfel
încât să-i asigure cele mai multe şanse de a fi corect decodificat şi înleles de Locutorul – 2
(receptorul iniţial). Locutorii au în comun limbajul, codul, apoi contextul, canalul, mesajul şi
zgomotele (distorsiunile). Într-o comunicare eficientă, ei trebuie să plaseze mesajul în zona comună
a repertoriilor, pentru ca acesta să fie corect decodificat şi înţeles. De asemenea, odată cu
schimbarea rolurilor de Emiţător şi Receptor, devine operaţional şi segmentul de feedback, care
relevă Emiţătorului iniţial maniera în care a fost înţeles mesajul. (Fig. 1)

Comunicare de masă şi mass-media


Omul este o fiinţă socială comunicaţională, deci o fiinţă care nu poate exista în afara comunicării cu
membrii grupului său şi al ambianţei sociale generale. În procesul comunicării sociale se pot
instaura două mari tipuri de relaţii:
1. relaţii directe (comunicarea se realizează între două sau mai multe persoane, care
interacţionează şi se influenţează una pe alta);
2. relaţii indirecte (comunicarea dintre persoane este mediată de un instrument care permite
transferul mesajului de la un emiţător către receptor).
Primul tip defineşte comunicarea interpersonală, iar al doilea tip comunicarea mediată, cu
precizarea, în acest din urmă caz, că medierea se realizează prin echipamente tehnice „care permit
oamenilor să comunice expresia gândirii lor, oricare ar fi forma sau scopul acestei gândiri”.
Dezvoltarea tehnologică cuprinsă în sfera comunicării a transformat comunicarea mediată în
comunicare de masă, conducând la o democratizare a informaţiei. Caracteristica fundamentală a
comunicării de masă este radiaţia de mesaje în jurul unei surse; ea este întotdeauna indirectă (între
momentul emisiei şi cel al recepţiei există un decalaj: spatial, temporal sau spaţio-temporal),
unilaterală (de la emiţător la receptor) şi publică (se adresează tuturor celor care îşi pot apropria
mesajul şi care nu constituie un grup restrâns şi clar definit). Sintetizând mai multe definiţii, s-ar
putea spune despre comunicarea de masă că este orientată către audienţe largi, eterogene, care sunt
necunoscute pentru comunicator, că se caracterizează prin ubicuitate şi prin anonimatul emiterii şi
receptării.
Termenul desemnează un proces social; o relaţie de comunicare între instituţii de profil şi un public
nediferenţiat, neorganizat, compus din indivizi separaţi din punct de vedere fizic şi care n-au
posibilitatea de reacţie comună.
Mass-media denumeşte mijloacele de comunicare în masă, cuprinzând presa scrisă, radioul,
televiziunea, cinema, afişele ş.a. sintagmă folosită ca sinonimă pentru „presă” în general, ca şi
pentru alte expresii tehnice precum „instrumente de comunicare socială”, „tehnici de difuzare
colectivă”, „sisteme de comunicare în masă”. În comunicarea de masă emiţătorul (comunicatorul
sau gate-keeper-ul) este reprezentat de grupuri de oameni specializaţi în producerea de tipuri de
mesaje, organizaţi în instituţii complexe, desfăşurând activităţi ce poartă marca proceselor de
producţie de tip industrial.
La nivel individual, social şi internaţional, mass-media exercită cinci funcţii majore:
- Funcţia de informare, ce satisface o incontestabilă nevoie umană, dar şi provoacă receptorilor
prinşi în joc o veritabilă bulimie informaţională, al cărei efect poate fi estomparea discernământului,
ce poate duce la instalarea unei forme de pasivitate, de apatie, de paralizie a voinţei de a înţelege şi
acţiona, pe care Paul Lazarsfeld şi R. K. Merton au denumit-o “disfuncţia de narcotizare”.
- Funcţia de interpretare, ce se manifestă atât explicit, prin producţii jurnalistice de genul
editorialului sau al comentariului, primul exprimând punctul de vedere oficial al organului de presă,
pe când al doilea face cunoscute publicului numai opiniile personale ale autorului său, cât şi într-o
manieră implicită, dar nu mai puţin eficace, constând în selectarea informaţiei transmise şi în
stabilirea unor priorităţi, percepute de receptori drept adevărate ierarhii de importanţă.
- Funcţia instructiv-culturalizatoare se referă atât la furinizarea explicită de cunoştinţe cultural-
ştiinţifice, ca în cazul unor filme documentare sau pagini de popularizare a ştiinţei din publicaţiile
periodice, cât şi la promovarea, într-o formă mai puţin evidentă, dar cu atât mai persuasivă, a
valorilor, normelor, modelelor de comportament ce ţin de paradigma culturală a societăţii, la a cărei
stabilitate contribuie astfel, într-o măsură deloc neglijabilă.
- Funcţia de liant derivă din precedentele, căci indivizii care posedă un bagaj de informaţii
asemănător, sunt preocupaţi de aceleaşi probleme ale actualităţii şi împărtăşesc valori morale şi
culturale comune, se vor simţi mai apropiaţi unul de celălalt şi se vor solidariza, la nevoie, dincolo
de frontierele naţionale, religioase, politice sau rasiale, mobilizându-se în favoarea unor cauze
nobile, percepute drept ale întregii umanităţi.
- Funcţia de divertisment, răspunzând dorinţei de relaxare a omului stresat de solicitările
profesionale, dar şi setei de evadare într-un univers imaginar a neadaptatului, a invadat până într-
atât conţinutul mass-media, încât tinde să devină o a doua natură a acestora. Nu numai că,
procentual, emisiunile sau paginile dedicate relaxării şi amuzamentului sunt în continuă creştere,
dar, mai mult decât atât, se constată o orientare tot mai marcată către tratarea în termeni de
spectacol a tuturor subiectelor abordate de mijloacele de comunicare în masă. Televiziunea, dar şi
alte organizaţii mediatice transformă în show orice situaţie pe care o înfăţişează. Primejdia de ordin
moral a unei astfel de abordări rezidă în riscul de a cultiva la receptori o anume “detaşare estetică”
în raport cu problemele grave ale realităţii, nepercepute în dimensiunile lor veritabile tocmai din
pricina prezentării lor pe coordonatele spectacolului, modalitate ce tinde să estompeze graniţele
dintre realitate şi ficţiune.
În centrul abordării noastre se situează, în mod evident una dintre aceste funcţii, anume cea
instructiv-culturalizatoare, de formare. Extinzând modelul comunicării interumane prezentat (Fig.
1) la situaţia existentă în cazul comunicării de masă (Fig. 2 şi 3), se disting câteva diferenţe
esenţiale, din care decurg într-un final valenţele formative aparte ale acestui tip de comunicare.
Astfel, conexiunea de tip feedforward este mult mai importantă şi mai prezentă, tocmai datorită
absenţei sau relevanţei scăzute a celeilalte conexiuni, feedback-ul. Întrucât nu mai este posibil ca
mesajul să fie restructurat, reformulat sau chiar explicat, aşa cum se întâmplă în cazul unei
conexiuni feedback puternice existente în situaţia de comunicare interpersonală, E-media (postul de
radio, televiziune, etc.) încearcă să formuleze un mesaj care să vizeze exact publicul ţintă, deci
întreprinde demersuri investigative cu rol de identificare a aşteptărilor publicului, mesajul venind
exact în întâmpinarea acestora. Feedback-ul se obţine rareori, prin măsurători de rating, sondaje de
opinie, analizele postărilor pe forumurile instituţiilor mass-media, etc. În plus, persoanele care se
adresează organizaţiilor mass-media nu sunt, adesea, cele mai reprezentative pentru preferinţele şi
opiniile masei de consumatori, ci pur şi simplu, cele care dispun de cel mai mult timp liber. Publicul
receptor este supus unui asalt informativ, venit din partea mai multor Emiţători media, fiecare
urmărind atragerea şi obţinerea unui comportament de afiliere de la un public cât mai numeros, ca
garant al audienţei şi, implicit, al realizării intereselor financiare ce decurg din timpul alocat
publicităţii. În acest caz, mesajul pleacă de la un emiţător care se identifică cu instituţia, publicaţia
emitentă şi ajunge la un număr nedeterminat de receptori, eterogeni din punct de vedere al nivelului
de educaţie.
Receptorul este alcătuit în comunicarea de masă dintr-o multitudine de oameni, risipiţi geografic şi
eterogeni din punct de vedere socio-cultural, comunicarea fiind preponderent unidirecţională (de la
emiţător la receptor). Conţinutul comunicării de masă este extrem de variat şi este prelucrat
(standardizat) în tipuri de mesaje - informaţii, divertisment, idei şi opinii - având în vedere „omul
mediu”. Acest „om mediu” constituie „centrul gravitational în jurul căruia se învârt toate mesajele
presei: conţinuturile, formele de ambalare, ordonarea textelor, accentele afective - toate se
raportează la atitudinile, interesele şi aspiraţiile acestui public mediu. Din aceasta cauză, conţinutul
comunicării de masă se va caracteriza prin claritate, simplitate, atractivitate - trăsături care asigură
accesul direct, rapid la înţelesul mesajelor pentru uriaşele mulţimi de oameni medii care aleg
aceasta formă de consum şi comunicare culturală.
În acest context, niciodată şcoala nu a utilizat atâtea semne şi simboluri precum o face acum şi
niciodată şcolii nu i-a revenit sarcina iniţierii elevilor săi în descifrarea şi însuşirea atât de
numeroaselor achiziţii ale mass-media, ale noilor mass-media. Astfel, educaţia pentru comunicare este
inseparabilă de educaţia pentru mass-media, care au pătruns în învăţământul de toate gradele. Noile
mass-media sunt dependente de statutul democratic al culturii. De aceea educaţia pentru mass-media
înseamnă pregătirea pentru utilizarea noilor mijloace. Asistăm practic la o schimbare de paradigmă,
de la supremaţia mijloacelor audio-video, la cea a mediului virtual, a Internetului.
Fiecare limbaj are regulile sale, foloseşte anumite procedee pentru a transmite înţelesul. Noile mass-
media au semiotică proprie - sintaxă, semantică şi pragmatică - astfel încât accesul la valorile
culturale transmise impune însuşirea lor încă din şcoală, aceasta fiind utilă atât pentru înlesnirea şi
amplificarea eficienţei procesului educativ, cât şi pentru deschiderile asigurate elevului chiar în
dialogul cu aceste mijloace, ele însele mesaj. Găsim condensată o cantitate de informaţii pe care
nici un alt mijloc de comunicare nu o poate oferi în aceeaşi unitate de timp, reunirea din mediul
Internet însemnând mai mult decât suma limbajelor implicate. Este deci necesar să vorbim despre o
edncaţie pentru înţelegerea mesajului mediului virtual. Noile mass-media devin astfel acele „ferestre
deschise” spre toate colţurile existenţei, permiţând o percepţie nouă şi deosebit de amplă asupra
lumii. Internetul s-a impus mai rapid decât orice alt mijloc prin marea sa accesibilitate, reuşind să
comunice sensurile direct şi elocvent, nesolicitând efort intelectual deosebit şi înlăturând sentimentul
- dureros - de ostracizare şi izolare, de inaccesibil, de incompetenţă şi incapacitate de înţelegere.
Lipsit de concepte, Internetul asigură accesul la informaţie, se lasă înţeles dintr-o privire, sporeşte şi
accelerează ritmul şi eficienţa comunicării. Asociat sau structurat sub forma imaginilor audio-
vizuale, depăşeşte comentariul lingvistic. Accentul cade pe imaginea în mişcare. Acesteia îi aparţine
comentariul. A verbaliza o imagine sonoră, muzicală sau în mişcare - uneori şi una statică, un tablou
spre exemplu - înseamnă a distruge mesajul, a-l transforma.
Imaginile audio-vizuale sunt mai „pe măsura” sufletului uman. Stau mărturie şi experienţele
efectuate, inclusiv în procesul de învăţământ. G. Norbis, urmărind cantitatea de informaţie ce poate
fi reţinută, foloseşte toate mijloacele de prezentare şi obţine:
Mijloace de Cantitatea de informaţii reţinute
prezentare după 3 ore după 3 zile
oral 70% 10%
vizual 72% 22%
oral/vizual 85% 65%
Cât de convingătoare sunt rezultatele atestă ceea ce îndeobşte este ştiut, anume faptul că că audio-
vizualul asigură unitatea dialectică dintre intuiţie şi abstracţie, fapt ce-i va spori valoarea
informativă şi educativă.
Deveniţi astăzi vectorii de comunicare de masă emblematici ai societăţii post-modernităţii, noile
media, media audio-vizuală şi, mai ales, Internetul şi televiziunea, contribuie pe larg la modelarea
noilor coduri caracterisitice ale relaţiilor sociale şi ale sistemelor culturale ale acestora (în scopul de a-i
determina calificarea generică: societăţi „mediatizate”), dar influenţa lor nu este uşor de evaluat pentru
că ea izvorăşte din mecanisme originale, inedite din punct de vedere istoric.
Pentru că „punerea în imagini” a unei realităţi tinde a acredita spontan iluzia unei reproduceri fidele a
acesteia (imagine provine din a imita, iar „a vedea, este a crede”), trebuie întâi să subliniem faptul că
ea implică, din contra, o munca de manipulare care o transformă inevitabil: reconstrucţia sa pentru a o
face reprezentabilă, dramatizarea sa pentru a o face spectaculară (în sensul de bază al termenului)
fac din imaginea care este livrată din această realitate nu reflectarea sa sau echivalentul său, ci o
figură aproximativă, deci un simulacru - când nu este vorba de o falsificare. De aceste operaţii de
transcriere-transformare a informaţiilor ţin, în mod evident, efectele de semnificare intenţionate pe
care le investesc cei care le concep şi le realizează, ceea ce duce la „supra-încărcarea” de sens a
fluxurilor imaginate adresate publicului.
Putem deci avansa, în manieră mai generală, că Internetul şi televiziunea reprezintă co-producătorii
realităţii pe care o pun în imagini, mai mult decât revelatorii săi. Această supra-expunere la informaţiile şi
imaginile din lume se face, totuşi, în anumite condiţii, care stimulează afectivitatea şi imaginaţia, mai
mult decât să dezvolte cunoştiinţele şi stăpânirea realului.
Roger Clausse considera regretabil ca unii autori folosesc termenul de informaţie într-un sens
extensiv, care îi distruge claritatea şi precizia. Informaţia trebuie să fie văzută ca o fotografie de
identitate. Acelaşi fapt al realităţii imediate descris de presă poate fi privit din perspectiva politicii,
filosofiei sau esteticii cu mai multa rigurozitate dacă prezentarea lui nu a dispreţuit obiectivitatea.
Comentarea informaţiei, metaforizarea ei în reportaj transfigurează faptele relatate. Informaţia pură
poate fi considerată ca fotografia de identitate, fotografie exactă, iar genurile de comentare a
informaţiei ca o fotografie artistică, ca un portret interpretat al realităţii. Cele trei criterii în funcţie
de care este cercetat efectul provocat de mesajul transmis de mass-media sunt:
1. cât de mare este audienţa mesajului;
2. cât din conţinutul mesajului este reţinut;
3. cât din conţinutul mesajului este înţeles.
Având în vedere evidenţa rolului formativ al mass-media, apare întrebarea “există oare vreo instanţă
- şi care ar fi natura acesteia - care să deceleze ceea ce informaţie, ştire, emisiune are consecinţe
formative sau din contră, negative asupra publicului?”
Cu titlu consultativ şi orientativ, există Rezoluţia 1003 din anul 1993 privind etica jurnalistului,
din care aducem în prim-plan, fără a comenta, căteva puncte, aşa cum se regăsesc acestea în textul
documentului în cauză.
15. Nici editorii şi proprietarii, nici jurnaliştii nu trebuie să se considere că sunt proprietari ai
ştirilor. Agenţiile de presă nu trebuie să trateze informaţia ca marfă, ci ca drept fundamental al
cetăţeanului. În acest sens, mijloacele de informare în masă nu trebuie să speculeze cu calitatea şi
esenţa ştirilor sau a opiniilor în scopul măririi audienţei pentru a spori venitul din publicitate.
18. Importanţa informaţiei, în special a ştirilor difuzate la radio şi televiziune, a fost pusă în
evidenţă în Recomandarea 1067 a Adunării. Influenţa acesteia asupra opiniei publice este evidentă.
21. Astfel, jurnalismul nu trebuie să modifice informaţia veridică, imparţială şi opiniile oneste sau
să le utilizeze în scopuri de informare, pentru a crea sau a influenţa opinia publică, deoarece pe
legalitatea acestuia se bazează respectarea dreptului fundamental de informare a cetăţenilor ca
parte a respectării valorilor democratice.
35. În ceea ce priveşte influenţa specifică a mass-media, în special a televiziunii, asupra atitudinii
copiilor şi tineretului, este necesar de a nu difuza programe, mesaje sau imagini care să reflecte
violenţa, sex sau consumerism sau să utilizeze un limbaj neadecvat. (Etica şi auto-reglementarea în
jurnalism)...
Însă toate acestea capătă o altă semnificaţie dacă sistemul de referinţă este schimbat...

Concluzii
Mesajele mass-media sunt multiplicate prin modul diferit în care sunt receptate, fiecare individ îşi
selectează preferinţele şi interpretează mesajele în funcţie de propriile interese culturale. Devine
astfel interesant fenomenul de „receptare diferenţiată”, când publicul nu primeste mesajele pasiv ci
din contră, negociază receptarea acestora atât prin faptul ca ăşi poate alege produsele cât ăi prin
aceea că are abilitatea de a refuza „lectura preferenţială” în favoarea unei lecturi „negociate” sau a
uneia „de cod opus”. Lectura „negociată”, conform lui Stuart Hall, recunoaşte legitimitatea
definiţiilor şi aplică la nivel situaţional propriile norme. Lectura de „cod opus” produce interpretări
radicale, intrucât are un sistem de valori în opoziţie cu cel propus de modelul hegemonic.
Educarea tinerilor nu este o sarcină exclusivă a şcolii. Dezvoltarea personalităţii copilului este un
obiectiv la realizarea căruia contribuie întregul sistem social, prin intermediul mai multor factori
implicaţi. Şcoala, familia, grupurile de apartenenţă, mass-media, alte instituţii ce îşi asumă astfel de
atribuţii, influenţează atât eforturile de instruire ale copiilor, cât şi practicile lor de loisir. Acţionând
convergent, ca un tot unitar, aceşti factori pot configura un sistem de educaţie eficace.
Coordonarea şi integrarea formelor educaţiei, care se completează şi se potenţează reciproc, asigură
o dezvoltare coerentă a întregului proces de formare şi dezvoltare a personalităţii individului. Un
parteneriat al şcolii cu toţi ceilalţi factori educativi este nu numai de dorit, ci chiar necesar. Mai
mult decât atât, şcolii îi revine sarcina de a ordona, sintetiza şi valorifica influenţele exercitate de
aceştia, astfel încât aportul educativ pa care îl aduc să aibă relevanţa scontată.
Extensiunea educaţiei dincolo de disciplinele şi activităţile şcolare este o realitate pe care suntem
nevoiţi să o acceptăm. Educaţia formală poate avea de câştigat de pe urma unor astfel de influenţe,
neformale şi informale, cu condiţia ca ele să nu promoveze derizoriul, să nu cultive pseudocultura
sau vulgarizările periculoase. Aceste influenţe interacţionează, sunt interdependente şi
complementare. Chiar dacă se deosebesc sub aspectul cadrelor de realizare, conţinuturilor,
mijloacelor, etc., ele se întrepătrund, în aşa fel încât impactul asupra celui educat să fie pe măsura
exigenţelor tot mai complexe în faţa cărora sunt puşi oamenii în societatea contemporană.
Dacă se acceptă că Internetul şi audio-vizualul reprezintă „o fereastră deschisă spre lume”, aceasta
trebuie înţeleasă nu ca pe o cale de a pătrunde într-o lume oarecare, ci în una pe care tocmai noile
mijloace o construiesc şi o reconstruiesc. Prin ele noua lume se transformă în cale de reunire a
tuturor influenţelor cu scopul clădirii unei realităţi proprii. Avem în vedere, în primul rând, impactul
educativ şi ideologic prin care se va influenţa însuşi idealul de personalitate.

Reference
1. Balaban, D. – Comunicare mediatică, Editura tritonic, Bucureşti, 2009
2. Bertrand, C.-J. – Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 2000
3. Botez, V. – Comunicare şi valoare în presă, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1987
4. Chelcea, S. – Comunicarea nonverbală în spaţiul public, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004
5. Clausse, R. - Le journal et actualite, Marabout Universite, Bruxelles, 1972
6. Danciu, I. M. – Mass-media, Comunicare şi Societate, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003
7. *** Declaraţia Universală Drepturilor Omului - http://www.cncd.org.ro/Files/?FileID=63
8. Gheorghe, V. – Efectele televiziunii asupra minţii umane, Editura Prodomos, Bucureşti, 2008
9. Green, A. - Comunicarea eficientă în relaţiile publice, Editura Polirom, Iaşi, 2009
10. *** Rezoluţia 1003 privind Etica Jurnalistică - http://www.mediaindex.ro/articol.php?
a=42&s=2&ss=3
11. Haineş, R. – Comunicarea televizuală, Editura Eficient, Bucureşti, 2000
12. Kapferer, J.-N. – Căile persuasiunii, Editura I.N.I., Bucureşti, 1998
13. Lecomte, P. – Comunicare, televiziune, democraţie, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004
14. Lochard, G., Boyer, H. – Comunicarea mediatică, Institutul European, Iaşi, 1998
15. Marinescu, S., Dinescu, R. - Invitaţie la educaţie, Editura Carminis, Piteşti, 2003.
16. McQuail, D., Windahl, S. – Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă, Editura
Comunicare.ro. Bucureşti, 1993
17. Pailliart, I. – Spaţiul public şi comunicarea, Editura Polirom, Iaşi, 2002
18. Rivoltella, P. C. – Media Education: which epistemological out-line?, Summit 2000, Children, Zouth and
the Media Beyond the Millennium, Toronto, 13-17- May, 2000
19. Runcan, M. - A patra putere, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
20. Rogojinaru, A. – Comunicare şi cultură organizaţională: idei şi practici în actualitate, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2009
21. Rusu-Păsărin, G. – Comunicare audio-vizuală, Editura Universitaria, Craiova, 2005
22. Şoitu, L. – Comunicare şi acţiune, Institutul European, Iaşi, 1997

Evaluare