Pom I Cultura Practica

See
discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.net/publication/316842013
Pomicultură practică
Book · August 2011
CITATIONS READS
0 1,199
1 author:
Dorin Ioan Sumedrea

Research Institute for Fruit Growing, Piteşti
35 PUBLICATIONS 11 CITATIONS
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
AGRAL 146/2002 – Research concerning the achievement an efficient model of farm (orchards) for
implementation in similar zone and the opportunity to attract the young farmers in fruit growing
View project
PROIECT SECTORIAL ADER 3.2.2. Ameliorarea speciilor pomicole în vederea creşterii siguranţei şi
securităţii alimentare View project
All content following this page was uploaded by Dorin Ioan Sumedrea on 10 May 2017.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

CUPRINS
CAPITOLUL I – Morfologia pomilor şi arbuştilor fructiferi

1.1. Rădăcina
1.2. Tulpina
1.2.1. Structura coroanelor
1.2.2. Mugurii
1.2.3. Frunza
1.2.4. Floarea
1.2.5. Fructul
1.3. Recunoaşterea speciilor pomicole cultivate după caracterele exterioare ale
organelor pomilor
CAPITOLUL II – Pepiniera pomicolă

2.1. Factorii în funcţie de care se amplasează pepiniera
2.2. Sectoarele pepinierei
2.3. Pregătirea terenului în pepiniere
2.4. Producerea portaltoilor generativi
2.4.1. Recoltarea fructelor şi extragerea seminţelor sau sâmburilor
2.4.2. Scurtă prezentare a caracterelor de recunoaştere a seminţelor şi
sâmburilor de portaltoi
2.4.3. Stratificarea seminţelor şi sâmburilor de portaltoi
2.4.4. Semănatul seminţelor şi sâmburilor de portaltoi în şcoala de puieţi
2.4.5. Scosul, sortarea şi stratificarea puieţilor
2.5. Producerea portaltoilor vegetativi
2.5.1. Producerea portaltoilor vegetativi prin marcotaj
2.5.1.1. Marcotajul vertical
2.5.1.2. Marcotaj orizontal
2.5.2. Producerea portaltoilor vegetativi prin metoda butăşirii
2.5.2.1. Butăşirea în uscat
2.5.2.2. Butăşirea în verde
2.6. Înmulţirea in vitro a portaltoilor
2.7. Înfiinţarea şi întreţinere câmpului I al şcolii de pomi
2.8. Metode de altoire
2.8.1. Metode de altoire cu mugure detaşat
2.8.1.1. Altoirea în ochi dormind (altoirea în “T”)
2.8.1.2. Altoirea cu ochi în scutişor (Chip budding)
2.8.1.3. Altoirea în ochi crescând
2.8.2 Altoirea cu ramuri detaşate
2.8.2.1. Altoirea în copulaţie perfecţionată
2.8.2.2. Altoirea în despicătură
-2-
Mihaela Sumedrea, Dorin Sumedrea, Adrian Asănică
2.8.2.3. Altoirea sub scoarţă terminală

2.9. Operaţiuni executate în câmpul II al pepinierei
2.10. Principalii portaltoi ai speciilor pomicole de climat temperat, cultivate în
România
2.10.1. Portaltoii mărului
2.10.2. Portaltoii părului
2.10.3 Portaltoii gutuiului
2.10.4. Portaltoii prunului
2.10.5. Portaltoii piersicului
2.10.6. Portaltoii caisului
2.10.7. Portaltoii cireşului
2.10.8. Portaltoii vişinului
2.10.9. Portaltoii nucului
2.11. Producerea containerizată a materialului săditor pomicol
CAPITOLUL III – Înfiinţarea plantaţiilor pomicole

3.1. Pichetarea terenului
3.2. Plantarea pomilor
CAPITOLUL IV – Ramurile de rod la speciile pomicole de climat temperat

4.1. Organizarea morfologică a ramurilor de rod
4.2. Ramurile de rod specifice pomaceelor
4.3. Ramurile de rod specifice drupaceelor
CAPITOLUL V – Tăierile de formare a coroanelor

5.1. Formarea coroanei piramidă etajată
5.2. Formarea piramidei neetajate modificată
5.3. Formarea piramidei mixte
5.4. Formarea palmetei etajate cu braţe oblice
5.5. Formarea coroanei palmetă neetajată cu braţe oblice
5.6. Formarea coroanei palmetă etajate cu braţe orizontale (Sistemul Haag)
5.7. Formarea coroanei fus subţire (Slender spindle)
5.8. Formarea coroanei fus tufă (Spindel busch)
5.9. Formarea coroanei vas întârziat (piramidă întreruptă)
5.10. Formarea coroanei tip vas ameliorat
5.11. Formarea coroanei tufă – vas
5.12. Formarea coroanei palmetă liber aplatizată
5.13. Formarea coroanei triplă încrucişare - Tricroissillon Delbard
5.14. Formarea coroanei gard cu schelet arcuit
5.15. Formarea coroanei Ypsilon transversal
5.16. Formarea coroanei Solen
5.17. Formarea coroanei Tesa
-3-
CAPITOLUL VI – Tăierile de producţie

6.1. Particularităţile tăierilor de producţie la măr
6.2. Particularităţile tăierilor de producţie la prun
6.3. Particularităţile tăierilor de producţie la cais
6.4. Particularităţile tăierilor de producţie la piersic
6.5. Particularităţile tăierilor de producţie la cireş şi vişin
6.6. Particularităţile tăierilor de producţie la coacăz
6.7. Particularităţile tăierilor de producţie la zmeur şi mur
6.8. Particularităţile tăierilor de producţie la afin
CAPITOLUL VII – Combaterea bolilor şi dăunătorilor la principalele specii

pomicole
7.1. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la măr
7.1.1 Principalele boli ale mărului
7.1.2 Principalii dăunători ai mărului
7.2. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la păr
7.2.1 Principalele boli ale părului
7.2.2 Principalii dăunători ai părului
7.3. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la gutui
7.3.1 Principalele boli ale gutuiului
7.3.2 Principalii dăunători ai gutuiului
7.4. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la prun
7.4.1 Principalele boli ale prunului
7.4.2 Principalii dăunători ai prunului
7.5. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la cireş şi vişin
7.5.1 Principalele boli ale cireşului şi vişinului
7.5.2 Principalii dăunători ai cireşului şi vişinului
7.6. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la cais
7.6.1 Principalele boli ale caisului
7.6.2 Principalii dăunători ai caisului
7.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la piersic
7.7.1 Principalele boli ale piersicului
7.7.2 Principalii dăunători ai piersicului
7.8. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la nuc
7.8.1 Principalele boli ale nucului
7.8.2 Principalii dăunători ai nucului
7.9. Programe de combaterea bolilor şi dăunătorilor la principalele specii pomicole
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
-4-
CAPITOLUL I
MORFOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI
1.1. Rădăcina
Organele vegetative situate sub nivelul solului alcătuiesc rădăcina (partea hipogee).
La pomii fructiferi, rădăcinile sunt clasificate după următoarele criterii:
A. – După origine:
a) Rădăcini embrionare – se formează în urma germinării seminţei, din radicula
embrionului. Aceste rădăcini se întâlnesc la pomii obţinuţi din seminţe (nuc, tipuri locale de
prun, etc.) şi la portaltoii generativi de: măr, păr, prun, piersic, cireş, vişin, mahaleb, zarzăr şi
corcoduş.
b) Rădăcini adventive – se formează din mugurii adventivi, pe nodurile şi
internodurile butaşului, marcotei sau drajonului.
B. – După funcţiile îndeplinite:
a) Rădăcini de schelet şi semischelet, lungi de 2-3 m – 7-8 m şi groase de 2-3 mm – 20-30 cm.
Scheletul şi semischeletul rădăcinii este alcătuit din rădăcina principală sau pivotul şi
rădăcinile secundare, de ordinul I şi II. Rădăcinile de schelet şi semischelet cresc vertical,
oblic şi orizontal şi îndeplinesc funcţiile de ancorare a pomului în sol, de conducere (de
transport) a sevei şi de depozitare a substanţelor de rezervă.
b) Rădăcinile de garnisire (fibroase) sunt rădăcini de ordin superior (începând cu ordinul IV)
cu lungimea şi grosimea de câţiva mm, la această grupă se încadrează următoarele tipuri de
rădăcini:
b1) Rădăcini axiale (de creştere) se formează primăvara în vârful rădăcinilor de schelet
ale pomilor tineri, sunt albe, transparente, lungi de 10 – 25 m şi au rolul de extindere
laterală şi în profunzime.
b2) Rădăcinile active sau absorbante sunt albe translucid, lungi de 0,1 – 4 mm şi
groase de 0,3 – 1 mm şi cu o durată de viaţă scurtă. Au ca funcţie principală absorbţia
apei şi substanţelor nutritive din sol.
b3) Rădăcinile intermediare sunt albe-violacee, situate între rădăcinile axiale şi
conducătoare şi între absorbante şi conducătoare. Ele se transformă în rădăcini
conducătoare (dacă provin din rădăcini axiale) sau se usucă şi pier (dacă provin din
rădăcini active).
b4) Rădăcini conducătoare, în devenire – cu grosimi de 2,5-3 mm, situate în vârful
rădăcinilor conducătoare – propriu-zise.
C. – După durata de viaţă:
a) Rădăcini permanente, care se dezvoltă în sol simultan cu ramurile principale ale coroanei şi
formează structura de bază a sistemului radicular (rădăcinile de schelet şi de semischelet). Ele
au o durată lungă de viaţă, echivalentă cu vârsta componentelor coroanei, cu care se află într-o
conexiune permanentă.
b) Rădăcini nepermanente (fibroase) sunt reprezentate prin: rădăcini axiale, active,
intermediare şi conducătoare. Ele asigură extensia sistemului radicular, absorbţia şi
transportul elementelor nutritive spre şi de la rădăcinile permanente.
D. – După unghiul pe care îl formează rădăcinile de schelet cu verticala (unghiul
geotropic) rădăcinile pot fi:
a) Cu creştere verticală (rădăcini pivotante)– unghiul geotropic este cuprins între 0o şi 30o
(nuc, cireş, păr);
-5-
b) Cu creştere oblică – unghiul geotropic este cuprins între 30-60o (cais, vişin, prun, portaltoii
generativi ai mărului);
c) Cu creştere orizontală – unghiul geotropic este cuprins între 60-90o, deci rădăcinile cresc
aproape paralel cu orizontala solului. Aceste rădăcini sunt numite şi rădăcini trasante. Sunt
întâlnite la gutui, portaltoii de măr de vigoare slabă.
Poziţia de creştere a rădăcinilor este influenţată de specie, soi, însuşirile fizico-chimice
ale solului, agrotehnica din livadă, etc.
Distribuţia rădăcinilor în sol este importantă pentru efectuarea corectă a lucrărilor de
întreţinere şi fertilizare. Adâncimea la care se găsesc majoritatea rădăcinilor este, în general,
de 20-80 cm., iar pe solurile înierbate, acestea se situează ceva mai sus (10-40 cm.).
Adâncimea maximă la care pot ajunge unele rădăcini cu poziţie verticală, depinde de specie şi
portaltoi, putând fi de până la 8-10 m, în special pe solurile mai uscate şi nisipoase. Însuşirile
fizice şi chimice ale solului, fertilitatea acestuia , precum şi portaltoiul, influenţează distribuţia
sistemului radicular; solurile uşoare nisipoase determină o mai mare creştere şi răspândire a
rădăcinilor , în timp ce în solurile fertile sistemul radicular este mai puţin extins.
Extinderea în plan orizontal a rădăcinilor este influenţată de combinaţia soi-portaltoi,
proprietăţile fizico-chimice şi modul de întreţinere a solului. În general, majoritatea
rădăcinilor active se găsesc sub proiecţia coanei (0,6-1,8 m de la trunchi şi până la periferia
coroanei). Aceasta este zona în care trebuie să se administreze îngrăşămintele chimice şi
organice pentru a putea fi valorificate rapid şi eficient.
1.2. Tulpina
1.2.1. Structura coroanelor
Partea aeriană a pomilor şi arbuştilor fructiferi este cunoscută sub numele de tulpină
(partea epigee).
Tulpina (fig. 1.1) reprezintă totalitatea ramificaţiilor unui pom cuprinse între colet şi
mugurii terminali ai ramurilor anuale periferice.
Fig. 1.1. Elementele componente ale tulpinii
-6-
La pomii propriu-zişi, tulpina este formată dintr-un trunchi (de 30-100 cm) şi o
coroană, caracteristică speciei şi soiului. La arbustoizi, se întâlnesc 3-5 tulpini, cu sau fără
trunchi, care de regulă se dezvoltă asimetric şi dau un contur coroanei destul de neregulat. La
arbuşti, tulpina este o tufă deasă, cu înălţimea de 1-2 m. (Cepoiu, N., Monica Murvai, 1992).
Trunchiul – este partea cea mai de jos a tulpinii, încadrată între colet şi prima ramură
din coroană.
Coroana – este definită structural de axul coroanei (exceptând coroanele lipsite de ax),
ramurile de schelet şi semischelet şi ramurile de garnisire (vegetative şi de rod).
Axul coroanei se află situat în prelungirea trunchiului şi este delimitat la bază de
trunchi, iar la vârf de o creştere anuală numită săgeată.
Ramurile de schelet sunt cele mai viguroase ramuri din coroană. Ele sunt flexibile (la
pomii tineri) sau rigide (la pomii maturi) şi îndeplinesc funcţiile de susţinere a ramurilor de
semischelet şi de rod, a frunzelor şi fructelor, de conducere a sevei şi depozitare a substanţelor
de rezervă.
Scheletul pomului (fig. 1.1.) este alcătuit din ramuri de ordinul I (la pomii de vigoare
mică), ordinele I şi II (la pomii de vigoare mijlocie) şi ordinele I, II şi III (la pomii de vigoare
mare).
Ramurile de semischelet sunt formaţiuni lemnoase multianuale (3-6 ani), garnisite cu
ramuri vegetative şi de rod. Se formează pe axul pomului şi pe ramurile de ordinele I, II şi III.
Ramurile de rod sunt formaţiuni lemnoase anuale, de dimensiuni mici, laterale sau
terminale, de vigoare slabă, fără sau cu suport mai vechi de lemn, purtătoare de muguri
floriferi, micşti sau numai vegetativi, în devenire floriferi.
La speciile sâmburoase ramurile de rod diferenţiază muguri de rod în timpul formării
lor, iar la seminţoase după 2-3 ani de evoluţie (cu mici excepţii).
Comparativ cu ramurile vegetative, cele de rod sunt mai scurte, mai groase şi cu
ţesuturile sfărâmicioase datorită conţinutului mai ridicat în substanţe minerale şi amidon.
Durata lor de viaţă este mai scurtă (1-2 ani) sau mai lungă (10-15 ani), în funcţie de
particularităţile biologice ale speciei şi de agrotehnica aplicată.
Pe ramurile principale şi ramificaţiile secundare se întâlnesc ramuri anuale, care după
poziţia pe care o ocupă pe schelet pot fi: terminale, laterale, concurente, lacome şi anticipate
(fig. 1.2.).
Fig. 1.2. Clasificarea ramurilor anuale după poziţie

1 – terminale; 2 – laterale; 3 – concurente; 4 – anticipate; 5 - lacome
(după Cepoiu N., 2001)
-7-
Ramurile terminale (de prelungire) se formează dintr-un mugure terminal şi asigură în

continuare alungirea ramurilor de schelet.
Ramurile laterale se formează din mugurii axilari, descresc ca vigoare de la vârf către
baza ramurii mamă, şi îndeplinesc funcţii de creştere şi de rodire.
Ramura concurentă este prima ramură laterală subterminală, care tinde să concureze în
creştere ramura de prelungire.
Ramura anticipată este apropiată ca vârstă de ramura anuală-mamă din care s-a format
prin evoluţia anticipată a unui mugure axilar.
Ramura lacomă se formează din rezerva de muguri dorminzi în urma tăierilor de
reducţie şi regenerare sau datorită uscării centripete a scheletului.
Unghiul de inserţie (sau unghiul de ramificare) este unghiul format în plan vertical de
ramura principală (de ordinul I) cu axul pomului. În condiţii de dirijare, valoarea unghiului de
inserţie se modifică în raport cu forma coroanei, de la 30o (vas, ypsillon) şi 90o (la palmetele
cu braţele orizontale).
Pentru majoritatea formelor de coroană, valoarea optimă a unghiului de inserţie, este
cuprinsă între 45 – 55o.
Unghiul de divergenţă (unghiul de deschidere) este unghiul format în plan orizontal de
două ramuri prinse succesiv pe ax.
Distanţa dintre etaje reprezintă distanţa pe ax, între ultima şarpantă a etajului inferior
şi prima şarpantă a etajului imediat superior. Valoarea acestor distanţe se stabileşte în funcţie
de vigoarea pomului şi sistemul de coroană (40 – 120 cm).
În condiţiile conducerii dirijate a pomilor, unele elemente componente ale coroanelor
naturale, sunt cunoscute sub alte denumiri tehnice. Astfel ramurile de ordinul I devin braţe sau
şarpante, cele de ordinul II subşarpante, iar unghiul de inserţie, se transformă în unghi de
ramificare.
1.2.2. Mugurii
Sunt organe anuale ce se formează la subsuoara frunzelor. La unele specii (prun, vişin,
zmeur, mur, etc.) mugurii se formează pe rădăcină, iar prin evoluţia lor se formează drajoni
(Hoza D. şi colab., 2000). Sunt organe de creştere şi rodire cu structura anatomo-morfologică
diferită:
Mugurii vegetativi (de creştere) sunt mai mici, au vârful ascuţit şi baza lărgită şi o
structură alcătuită dintr-un con de creştere, primordii de frunze şi muguri. Din ei se formează
întotdeauna lăstari sau rozete de frunze (fig. 1.3.).
Fig. 1.3. Mugure vegetativ

1 – aspect exterior; 2 – structura internă
-8-
Mugurii de rod sunt mai mari (cu mici excepţii) mai bombaţi şi cu vârful rotunjit.
Structura internă este alcătuită din primordiile florale (fig. 1.4.).
a b
c d
Fig. 1.4. Evoluţia mugurilor de rod la măr (a), păr (b), cireş (c) şi piersic (d)
După organele pe care le generează, mugurii sunt: vegetativi, floriferi şi micşti.

Mugurii floriferi pot evolua într-o floare, la piersic, cais şi migdal, o inflorescenţă cu
2-5 flori la prun, cireş şi vişin.
Mugurii micşti evoluează într-o rozetă de frunze şi o inflorescenţă cu 5-7 flori (la măr,
păr), într-un lăstar şi o floare (la gutui). La măr prima floare care se deschide este cea din
centrul infloreşcenţei, iar la păr fenomenul este invers.
După poziţia lor pe ramură, mugurii vegetativi au fost numiţi: terminali, axilari,
stipelari, dorminzi.
Mugurii terminali sunt situaţi în vârful ramurilor anuale şi îndeplinesc funcţia de
creştere şi prelungire (muguri vegetativi) sau de rodire (mugurii micşti).
Mugurii axilari (laterali) se formează în axila frunzei şi descresc ca mărime de la vârf
către baza ramurii.
-9-
Aşezarea mugurilor axilari, pe ramură este solitară la măr, păr, cireş, vişin, etc., în
grupuri de câte 2-3 la prun şi piersic, sau 3-8 la cais (fig. 1.4.). În cadrul grupului mugurele
central este vegetativ, iar cei laterali, suplimentari, floriferi.
Mugurii suplimentari sunt cunoscuţi sub numele de stipelari şi au o aşezare colaterală
la piersic şi cais, şi serială la nuc (fig. 1.5.).
Mugurii dorminzi sunt muguri axilari, incomplet dezvoltaţi, situaţi la inserţia
ramurilor şi constituie rezerva de muguri a pomului. Din ei se formează ramurile lacome.
Fig. 1.5. Modul de inserţie a mugurilor laterali pe ramură

1 – solitari; 2 – în grup – colaterali; 3 – seriali
1.2.3. Frunza
La noduri lăstarii poartă frunze. Forma limbului frunzelor, mărimea lui, lungimea
peţiolului etc. constituie caractere care permit identificarea speciilor şi soiurilor.
Important pentru pomicultor este faptul că, prin lucrările de îngrijire, întregul frunziş
al pomilor trebuie păstrat sănătos, neatacat de boli şi dăunători, prin aplicarea la timp a
tratamentelor fitosanitare, astfel încât să poată sintetiza cu întreaga sa capacitate.
Frunzele speciilor pomicole cultivate, de diferite forme şi tipuri, sunt prezentate în
figura 1.6.
Fig. 1.6. Forme de frunze

1 – lanceolată; 2 – ovală; 3 – eliptică; 4 – obovată; 5 – subrotundă; 6 – simplă cu lobul
întreg; 7 – lobată; 8 – palmat compusă; 9, 10 – imparipenat compuse
- 10 -
1.2.4. Floarea
Este organul de înmulţire dar şi cel care asigură recolta. Florile se formează în mugurii
de rod (floriferi sau micşti).
La speciile pomicole se întâlnesc următoarele tipuri de flori (Hoza D. şi colab., 2000):
 hermafrodite – flori care au celulele sexuale mascule şi femele normal dezvoltate în
aceiaşi floare (măr, păr, prun, cireş, vişin, cais, piersic, etc);
 unisexuat monoice – florile mascule şi femele sunt separate, dar se găsesc pe aceiaşi
plantă (nuc, alun, castan);
 unisexuat dioice – fiecare individ are numai un tip de floare, existând plante mascule
şi plante femele (kiwi).
La majoritatea speciilor pomicole: măr, păr, prun, cireş, vişin, nuc, alun şi castan
florile sunt grupate în inflorescenţe. La măr şi păr inflorescenţa este corimb; la cireş şi vişin,
corimb umbeliform; la căpşun, cimă bipară; la coacăz, racem; la nuc şi castan, ament. Flori
solitare apar la gutui, moşmon, cais, piersic, porumbar şi corcoduş.
În funcţie de modalitatea prin care polenul ajunge pe stigmatul florii pentru a o
poleniza, speciile pomicole pot fi:
 cu polenizare entomofilă – realizată prin intermediul insectelor (măr, păr, prun,
cireş, vişin, cais, piersic, etc);
 cu polenizare anemofilă – cu ajutorul vântului (nuc, castan, alun).
La alegerea soiurilor pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole, trebuie să se cunoască
modul de comportare a acestora în procesul de polenizare. În funcţie de comportarea la
polenizare soiurile se clasifică astfel (Hoza D. şi colab., 2000):
 autofertile – se polenizează cu polen propriu (mai ales la cais, piersic, unele soiuri
de vişin, etc.);
 parţial autofertile – se pot poleniza cu polen propriu în condiţii climatice favorabile
(prun, vişin, etc.), dar pentru obţinerea de producţii ridicate an de an se recomandă asocierea
în plantaţie cu alte soiuri bune polenizatoare;
 autosterile – nu se pot poleniza cu polen propriu; în aceiaşi parcelă se asociază cu 2-
3 soiuri cu care se polenizează reciproc (măr, prun, cireş, vişin,);
 androsterile – nu au polen şi necesită obligatoriu polenizator, fără să poată la rândul
lor să polenizeze alte soiuri (soiul de prun Tuleu gras şi soiurile care provin din acesta). Se
asociază cu alte 2-3 soiuri bune polenizatoare şi compatibile între ele.
1.2.5. Fructul
După “legare” (fecundare), ovulele se transformă în seminţe, iar ovarul, uneori
împreună cu alte părţi ale florii, se transformă în fruct.
Majoritatea speciilor pomicole formează fructe cărnoase, iar un mic număr dintre ele
(alun, castan) formează fructe uscate.
Fructele cărnoase ale speciilor pomicole din ţara noastră sunt:
- poama este un fruct simplu, la alcătuirea căruia participă, alături de ovar şi
receptaculul îngroşat, motiv pentru care este numit “fruct fals”. Poama este caracteristică
pentru măr, păr şi gutui. Partea comestibilă, cărnoasă, este formată din receptacul şi partea
exterioară a ovarului. Endocarpul cartilaginos formează lojile seminale (fig. 1.7.);
- drupa este un fruct simplu, la alcătuirea căruia participă numai ovarul. Partea
cărnoasă, comestibilă a drupei este alcătuită de mezocarp. Endocarpul lignificat formează
sâmburele, care închide sămânţa. Drupa este caracteristică pentru prun, cais, piersic, cireş,
vişin, corcoduş (fig. 1.7.).
Fructele nucului şi ale migdalului sunt pseudodrupe, la maturitatea cărora mezocarpul
(necomestibil) se usucă, crapă si eliberează endocarpul, iar partea comestibilă este, de fapt,
sămânţa.
- 11 -
La zmeur şi mur, ceea ce se consumă este o polidrupă, o asociaţie de drupeole, prinse

în jurul receptaculului floral.
- baciforme: baca este un fruct simplu, întâlnit la coacăz, afin şi pseudobacă
(concreşterea axului florii cu ovarul) la agriş (fig. 1.7.). Seminţele rezultate din ovulele
fecundate sunt înglobate în pulpă.
Fig. 1.7. Tipuri de fructe

a – poamă; b – drupă; c – polidrupă; d – pseudodrupă (migdal); e – achenă (alun);
f – poliachenă (căpşun); g – bacă (coacăz); h – pseudobacă (agriş); i – hesperidă (lămâi);
j – siconă (smochin)
Receptaculul îngroşat, numit impropriu fruct, este caracteristic pentru căpşun. Fructele
propriu-zise sunt mici achene (poliachene), prinse la exteriorul receptaculului.
Fructele uscate sunt reprezentate, în pomicultură, de alună şi castană. Acestea sunt
achene cu pericarpul lemnos.
Sămânţa – este organul generativ al pomului, care rezultă din dezvoltare ovulei
fecundate. Sămânţa este alcătuită dintr-un înveliş exterior numit tegument, endosperm şi
embrion, care la rândului este format din cotiledoane, tulpiniţă şi rădăcinuţă).
Seminţele speciilor pomicole pot fi utilizate în alimentaţie (nucile, alunele, castanele,
migdalele), pentru producerea portaltoilor generativi şi pentru ameliorarea speciilor pomicole,
prin hibridări controlate.
- 12 -
1.3. Recunoaşterea speciilor pomicole cultivate după caracterele

exterioare ale organelor pomilor
Trunchiul este caracteristic prin vigoare, modul de creştere (drept sau torsionat),
aspectul scoarţei la pomii tineri şi a ritidomului la cei maturi.
Coroana este specifică prin forma şi modul de ramificare naturală a fiecărei specii.
Ramurile anuale prezintă particularităţi în ceea ce priveşte creşterea, scoarţa,
culoarea şi modul de dispunere al lenticelelor, aşezarea mugurilor, etc.
Ramurile de rod sunt specifice fiecărei specii.
Mugurii sunt caracteristici prin formă, mărime, modul de dispunere pe ramuri, caracterele
solzilor, etc.
Frunzele se pot caracteriza prin formă, mărime, culoare, pubescenţă, caracteristicile
marginii (întregi sau dinţate), prezenţa şi modul de dispunere al glandelor nectarifere pe
peţiol, etc..
Fructul se caracterizează prin formă, culoare, aspectul cavităţilor, peduncul,
clasificarea din punct de vedere botanic, etc.
Principali indicatori biologici şi morfologici folosiţi la identificarea arbuştilor şi
semiarbuştilor sunt: forma şi vigoarea tufei, numărul, vigoarea, culoarea scoarţei şi gradul de
ramificare al tulpinilor anuale şi multianuale, particularităţile frunzelor şi fructelor (tabel 1.1
şi 1.2).
- 13 -
Tabel 1.1
INDICATORI BIOLOGICI ŞI MORFOLOGICI FOLOSIŢI LA IDENTIFICAREA SPECIILOR POMICOLE
Forma Ramurile Ramurile
Specia Trunchiul Mugurii Frunza Fructul
coroanei anuale de rod
Drept, cilindric sau neregulat;
Ovată, cu marginea
scoarţă măslinie, cenuşiu-argintie, Pubescente spre vârf. Solitari, pubescenţi, cei vegetativi
Globuloasă, turtită, Pinten, ţepuşă, smicea, nuieluşă, simplu sau dublu Fals numit poamă
până la brun cenuşie; Scoarţa brun-verzuie spre sunt mici, ovaţi, plaţi cu vârful
MĂR înalt ovată sau mlădiţă. Formaţiuni: bursa şi crenat – serată, (receptaculul concreşte cu
cu ritidom în formă de plăci brun cenuşiu cu lenticele alipit de ramură, cei micşti sunt
piramidală. vatra de rod. tomentoasă pe faţa ovarul);
poliedrice neregulate, cu marginile rare, albicioase. mari, bombaţi, cu vârful rotunjit;
inferioară;
curbate în sus.
Drept, slab răsucit; scoarţa cenuşie Geniculate, glabre,
Piramidală, cu axul Solitari, glabri, cei vegetativi – Ovată sau eliptică, fin
până la brun – cenuşie; lucioase, scoarţă de
PĂR bine dezvoltat, până la Idem (bursele sunt mai mari). conici, cu vârful ascuţit şi depărtaţi serată, glabră, cu Idem
cu ritidom în formă de plăci culoare brună-violacee cu
pletoasă. de ramură, cei micşti – bombaţi. limbul gros, pielos.
poliedrice regulate. numeroase lenticele.
Torsionat la pomii în vârstă,
scoarţa cafenie – cenuşie; cu Ovată sau obovată,
ritidom în formă de plăci poliedrice Scoarţa brun – cenuşie, Solitari, pubescenţi, cei vegetativi mare cu marginea
Globuloasă, sferic
regulate, longitudinale. Exista şi brun-cafenie; puternic Măciulie şi formaţiunea coarne mici, alipiţi de ramură, cei micşti întreagă puternic
GUTUI turtită, răsfirată sau Idem
gutui arbustoid cu tulpini de pubescente spre vârf, cu de melc. mai bombaţi, amplasaţi subterminal pubescentă pe faţa
invers piramidală.
grosimi şi înălţimi variabile, sub lenticele mici. pe măciulii. inferioară, cu vârfuri
formă de tufă, care iau naştere din proeminente.
zona coletului.
Spin, pinten, smicea, buchet
Drept sau torsionat, scoarţă netedă, De culoare verde – Ovată sau obovată, cu
ramificat, Solitari sau grupaţi câte 2 – 3
brună roşiatică până la brună Sferic – turtită, lung cenuşie, castanie până la marginea serată sau Drupă cu mezocarpul
PRUN mijlocie ramificată, ascuţiţi,
cenuşie; cu ritidom brun - piramidală; brun închis, lenticele crenată limbul uşor comestibil.
lungă ramificată, cu vârful depărtat de ramură.
cenuşiu se exfoliază în plăci. mici, gălbui. gofrat.
anticipate.
Glabre, lucioase, de
Scoarţă brun – roşietică, brun – Pinten, buchet, Solitari sau grupaţi câte 2-3, cei
Larg globuloasă, cu culoare roşie-sângerie pe Lanceolată, recurbată,
cenuşie; salbă, floriferi mai bombaţi, cu solzi
PIERSIC tendinţă de faţa superioară şi verde cu glande nectarifere Idem
ritidomul se exfoliază în plăci mici, mixtă, pubescenţi, evoluează într-o
degarnisire la bază. gălbui pe faţa inferioară pe peţiol.
longitudinale. anticipată. singură floare.
(umbrită).
Noduroase, de culoare Lanceolată, alungită,
Gros, cu scoarţa netedă în tinereţe, Sunt grupaţi sau solitari, cei Pseudodrupă, cu
Piramidală, cenuşiu cafenie sau verde mai mică ca la piersic
la maturitate brăzdate de vegetativi mici alungiţi, cei floriferi mezocarpul foarte
MIGDAL semisferică, conic- albăstruie, uneori brun- Idem. cu glande de culoare
numeroase crăpături adânci, bombaţi la mijloc, acoperiţi cu peri pubescent şi deshiscent la
răsturnată. roşcaţi pe partea însorită, galben - cafenie sau
verticale sau uşor spiralate. pâsloşi, formează o singură floare maturitatea fructului.
cu pruină albicioasă. negricioasă.
Gros, uşor răsucit; scoarţă netedă
Înalt piramidală (la
sau aspră, de culoare cenuşiu- Pinten, buchet de mai, Solitari, cei vegetativi conici,
pomii tineri) până la Lucioase, de culoare Mare, ovată sau
deschis sau cenuşie- brună, cu mijlocie, ascuţiţi, cei floriferi mari, bombaţi
CIREŞ globuloasă; cafenie, brună – roşcată, lanceolată, obovată, cu Idem
lenticele mari; lungă, formează o inflorescenţă cu 2-5
rară, cu ramurile cu lenticele mari. marginea dublu serată.
cu ritidom pielos ce se desprinde în pleată. flori.
dispuse în etaje.
fâşii circulare.
- 14 -
Forma Ramurile Ramurile

Specia Trunchiul Mugurii Frunza Fructul
coroanei anuale de rod
Scoarţă netedă sau rugoasă, cenuşie
roşietică, sau brun roşcată; Invers piramidală, Lucioase, de culoare Ovată sau obovată; Idem, cu deosebirea că, pe
Idem Solitari cu vârful depărtat de
VIŞIN vigoare mai mică ca cireşul, globuloasă sau brun-roşcată, cu lenticele dublu – serate, de peduncul prezintă 1-2
ramură şi mai ascuţiţi ca la cireş.
ritidomul se exfoliază în fâşii pletoasă. mici. culoare verde închis. stipele.
circulare.
Plantă unisexuat monoică. Pe
Drupă falsă
Drept, cilindric, scoarţă alb – ramurile anuale prezintă: Mugurii micşti plasaţi terminal sau
Foarte mare, (pseudodrupă),cu
cenuşie, în tinereţe scoarţa este Groase, lucioase, brun – muguri vegetativi, subterminal, sunt mari, globuloşi, Mare, imparipenat
globuloasă, conică, mezocarpul verde,
NUC netedă, cenuşiu – verzuie; verzui sau verde măslinii, muguri micşti – dau naştere la cei vegetativi sunt mici, sferici, iar compusă, cu 5-9
sferică, larg necomestibil; partea
cu ritidom gros cu crăpături adânci, cu muguri aşezaţi serial. un lăstar, cu 3-6 flori femele în cei floriferi sunt mari, conici, cu foliole.
piramidală. comestibilă este defapt
lungi, regulate. vârf şi muguri floriferi – aspect solzos.
sămânţa.
masculi, formează amenţi.
Plantă unisexuat monoică; mugurii
Arbustoid cu tulpini de diferite
vegetativi conici alungiţi; cei
mărimi (3-5 m înălţime), ramificat Arbustoid, formează De culoare brun deschis Achenă, protejat până la
micşti sunt ovoizi, uşor turtiţi Mare, rotunjită sau
puternic de la bază (din zona tufe de diferite până la brun-roşcat, cu Ramurile anuale poartă muguri maturitate în involucru
ALUN lateral, din care rezultă lăstari care ovată, brusc ascuţită la
coletului); mărimi, globuloase, lenticele vizibile, vegetativi şi floriferi. caracteristic soiului (formă,
au infloreşcenţe femele în vârf şi vârf.
cu ritidom crăpat longitudinal sau alungite, neregulate. albicioase – gălbui. mărime culoare).
amenţii (florile mascule) grupaţi
care se exfoliază ca solzi.
câte 2-4 la un loc.
- 15 -
Tabel 1.2
INDICATORI BIOLOGICI ŞI MORFOLOGICI FOLOSIŢI LA IDENTIFICAREA ARBUŞTILOR ŞI SEMIARBUŞTILOR
Specia Tufa Tulpinile multianuale Tulpinile anuale Mugurii Frunza Fructul
Solitari, ovosferici, sferici

alungiţi, cu solzi alb – verzui; cei
de pe porţiunea mijlocie şi Trilobate, iar lobii laterali cu
Erectă cu înălţimea de 1-2 m Puternice cu scoarţa de culoare Au scoarţa cenuşiu-gălbuie, Bacă, grupate în ciorchini mai
COACĂZ NEGRU superioară sunt micşti, dau tendinţe de a se diviza, cu marginea
sau răsfirată. verde închis, cenuşiu închis. cafenie şi se exfoliază în fâşii. scurţi ca la coacăzul roşu.
naştere la un lăstar şi o dublu serată.
inflorescenţă (racem) cu mai
multe flori (4 - 12).
Mici, ascuţiţi, cu solzi cenuşii - Bacă de culoare roşie, grupate

COACĂZ ROŞU Mai puţin viguroasă, mică. Au scoarţa cenuşie-negricioasă. Au culoarea cafenie. cafenii, Racem mai lung decât la Mai mici, pentalobate şi gofrate. în ciorchini, mai lungi şi mai
coacăzul negru, cu 5 - 22 flori. mari
Pseudobace (se formează prin

Mai mică şi mai deasă decât Tulpinile se arcuiesc, de culoare Apar ghimpi simpli sau Solitari, vegetativi şi micşti, care
Trilobate, mult mai mici decât cele concreşterea axului florii cu
AGRIŞ coacăzul negru (puternic cafenie-cenuşie până la brună – ramificaţi care cad odată cu evoluează într-un lăstar scurt cu
de coacăz. ovarul), prinse pe ramuri câte
ramificată). cenuşie. exfolierea ritidomului. 1-3 flori.
1-3 .
Solitari, cei floriferi mari,
Înaltă de 1-2 m, cu forme Cu scoarţa cenuşiu - verzuie,
bombaţi, sunt plasaţi spre vârf, Alungite, eliptice sau lanceolate, Bace globuloase cu diametrul
AFIN variate în funcţie de soi, puţin Brun – negricioase. până la roşu – maronie. Se
cei vegetativi sunt mai mici, dispuse în spirală. 10-20 mm de culoare neagră.
ramificată. numesc bice.
triunghiulari.
Pe tulpina de 2 ani prezintă Polidrupă de culoare roşie sau

Semiarbust; înaltă şi erectă, , cu Tulpinile cresc în primul an, vegetativi la bază şi micşti în Imparipenate (4-5 foliole) albe galbenă formată din drupeole
Tulpini acoperite cu ghimpi
ZMEUR tulpini de 1-2 ani, în număr iar în al doilea an fructifică şi zona mijlocie şi la vârf (formează arginti, tomentoase pe partea în jurul unui receptacul conic,
aciculari.
variabil. se usucă. un lăstar cu mai multe inferioară. care la maturitate se detaşează
inflorescenţe). de fruct.
Tulpinile de 2 ani erecte sau Pe tulpina de 2 ani prezintă
Polidrupă de culoare neagră -
Semiarbust; mai înaltă şi mai târâtoare mai lungi decât zmeurul Colţuroase de culoare roşie muguri micşti din care se
MUR Cu 3-5 lobi (mai rar 7). violacee, receptaculul se
rară decât la zmeur. (6-7 m), cilindrice sau colţuroase, cu violacee. formează un lăstar cu mai multe
desprinde împreună cu fructul.
sau fără ghimpi. inflorescenţe.
- 16 -
CAPITOLUL II
PEPINIERA POMICOLĂ
Materialul săditor destinat înfiinţării plantaţiilor pomicole se produce în exploataţii
specializate, cu un înalt grad de intensivizare, care poartă denumirea de pepiniere.
2.1. Factorii în funcţie de care se amplasează pepiniera

Pepiniera se amplasează, pe cât posibil, într-o poziţie centrală faţă de zona pe care o
deserveşte pentru a uşura circulaţia materialului săditor, dar şi în apropierea unei zone în care
poate fi asigurată forţa de muncă necesară.
La amplasarea pepinierei trebuie să se ţină seama de condiţiile pedoclimatice, relief,
expoziţie, posibilitate de irigare.
Terenul pe care se amplasează pepiniera trebuie să fie plan sau cu pantă de până la 6
%, cu soluri bine structurate şi aerisite, cu textură lutoasă sau luto-nisipoasă, fertile,
permeabile, cu apa freatică la adâncime mai mare de 1,5-2 m şi cu reacţie neutră sau slab
acidă (pH 6,5-7).
Temperatura medie anuală a zonei respective trebuie să fie de minimum 8,5oC,
minima absolută să nu coboare sub - 25 – 26oC, media pe perioada de vegetaţie (aprilie -
octombrie) să fie de 17-20oC. De asemenea, trebuie evitate zonele unde se înregistrează
frecvent geruri mari în timpul iernii, îngheţuri şi brume târzii de primăvară sau timpurii de
toamnă.
Chiar dacă se amplasează în zone cu suma precipitaţiilor anuale de 550-600 mm,
pepinierele se prevăd obligatoriu cu sisteme de irigare, cu excepţia speciilor cais, piersic şi
migdal, care se pot amplasa şi în zone cu precipitaţii anuale sub 550 mm.
De asemenea, pepinierele se amplasează în zone adăpostite de vânturi şi pe terenuri
prevăzute cu perdele de protecţie.
2.2. Sectoarele pepinierei

Pepiniera pomicolă cuprinde mai multe sectoare, fiecare sector având tehnologii şi
produse finale proprii.
a) Plantaţia de seminceri – se obţine sămânţa necesară producerii puieţilor portaltoi;
b) Şcoala de puieţi – se produc puieţii portaltoi;
c) Şcoala de butaşi – se obţin butaşii portaltoi;
d) Marcotiera sau şcoala de marcote – se produc marcotele portaltoi;
e) Plantaţia producătoare de ramuri altoi;
f) Şcoala de pomi (câmpuri de formare) – se produc pomii altoiţi.
Şcolile de puieţi şi de butaşi se amplasează pe cel mai bun teren al pepinierei şi cel
mai apropiat de sursa de apă.
Marcotierele cer teren uşor, apropiat de sursa de apă şi durează, în general, 10-12 ani.
Şcoala de pomi sau sectorul de producere a pomilor altoiţi cuprinde parcelele în care
se plantează portaltoii, se altoiesc şi se formează pomii. Anii prin care trec pomii până la
livrare se mai numesc şi câmpuri: câmpul I sau de altoire, câmpul II sau de formare şi mai rar
câmpul III (acestea se succed pe aceiaşi parcelă).
- 17 -
Plantaţiile mamă producătoare de ramuri altoi se înfiinţează izolat de alte livezi, la

cel puţin 500 m distanţă şi durează 8-10 ani, după care se înfiinţează alta cu material nou,
ocazie cu care se poate realiza şi actualizarea sortimentului. Distanţele de plantare sunt mai
mici decât în livezile de producţie, 3-3,5 m între rânduri şi 1-2 m pe rând. În aceste plantaţii
solul se menţine înierbat între rânduri, cu cosirea repetată a ierburilor, iar pe rând, pe o bandă
cu lăţimea de 1 m solul se lucrează mecanic sau se erbicidează.
Tăierile se efectuează, de regulă, primăvara şi constau în tăierea în cepi de 4-6 ochi.
Eventualele flori care apar se înlătură pentru a evita infecţiile cu virusuri prin polen.
Tratamentele fitosanitare se fac “la acoperire”, iar în fiecare an pomi se testează pentru a
înlătura eventualele exemplare virozate.
Plantaţiile mamă de seminceri se înfiinţează cu speciile şi soiurile care furnizează
seminţele şi sâmburii necesari pentru obţinerea portaltoilor generativi şi se întreţin la fel ca
livezile pentru producerea fructelor.
2.3. Pregătirea terenului în pepiniere

Pregătirea terenului în pepiniere. Are ca scop realizarea unui teren fertil, bine
mărunţit, curat de buruieni şi dezinfectat (contra dăunătorilor). Aceste obiective se realizează
prin:
 amplasarea pepinierei după culturi de păioase, care părăsesc terenul devreme (iulie) şi
nu sunt transmiţătoare de boli virotice şi alţi dăunători;
 după recoltarea culturii de păioase se administrează gunoi de grajd fermentat (30-60
t/ha în funcţie de fertilitatea solului), 300 kg superfosfat şi 140 kg sare potasică (Parnia P.,
1992) şi insecticidul pentru dezinfecţia solului; toate se încorporează sub o arătură de vară la
adâncimea de 18-20 cm.;
 în prima jumătate a lunii august, se efectuează desfundatul terenului la adâncimea de
45-60 cm. pentru câmpul I, marcotiere, şcoli de butaşi, plantaţii mamă de ramuri altoi şi
seminceri şi la 30-35 cm. pentru şcolile de puieţi;
 după desfundat se discuieşte repetat astfel încât să se obţină un teren bine mărunţit şi
să se epuizeze rezerva seminţelor de buruieni.
Asolamentele în pepinieră. Folosirea unor asolamente raţionale în pepiniere este
obligatorie pentru menţinerea fertilităţii solului şi a sănătăţii materialului săditor produs.
Lucrările solului în pepiniere şi traficul des al tractoarelor şi maşinilor deteriorează structura
solului. În plus, cultura pomilor după pomi duce la epuizarea unor elemente şi microelemente
nutritive, la înmulţirea buruienilor şi a unor boli şi dăunători cum sunt: Agrobacterium
tumefaciens, Phytophthora cacctorum, specii de Pythium, Fusarium sp., Melolontha
melolontha etc. (Parnia P., 1992).
Cultura premergătoare solei cu pomi, puieţi, marcote, butaşi sau drajoni trebuie să
părăsească terenul până la sfârşitul lunii iulie, să-l lase curat de buruieni, fără boli sau
dăunători de carantină.
În general, în pepiniere, se folosesc asolamente de 4-6 ani pentru şcolile de puieţi
(fig. 2.1.) de butaşi şi drajoniere şi de 5-8 ani pentru câmpurile de formare (fig. 2.2.). Pentru
marcotiere şi plantaţiile mamă de ramuri altoi se rezervă 2 sole, aceste sectoare având un ciclu
de cca. 8-12 ani.
- 18 -
Sola Anii şi cultura

1,5,9,............. 2,6,10,............. 3,7,11,............. 4,8,12,............
I Şcoala de puieţi Trifoi sub plantă protectoare Trifoi anul I Trifoi anul II
II Cereale păioase Şcoala de puieţi Porumb boabe Borceag fân
III Porumb boabe Cereale păioase Şcoala de puieţi Porumb boabe
IV Porumb boabe Borceag fân Cereale păioase Şcoala de puieţi
Fig. 2.1. Schema unui asolament de 4 ani pentru şcoala de puieţi
(după Parnia P. şi colab., 1992)
Sola Anii şi cultura

1,7,13,..... 2,8,14,.... 3,9,15,.... 4,10,16,.. 5,11,17,.... 6,12,18,...
Trifoi sub plantă
I Câmpul I Câmpul II Trifoi anul I Trifoi anul II Trifoi anul III
protectoare
Trifoi sub
II Cereale păioase Câmpul I Câmpul II plantă Trifoi anul I Trifoi anul II
protectoare
III Porumb boabe Cereale păioase Câmpul I Câmpul II Porumb boabe Borceag fân
IV Porumb boabe Borceag fân Cereale păioase Câmpul I Câmpul II Porumb boabe
Trifoi sub plantă Cereale
V Trifoi anul I Trifoi anul II Câmpul I Câmpul II
protectoare păioase
Trifoi sub plantă
VI Câmpul II Trifoi anul I Trifoi anul II Cereale păioase Câmpul I
protectoare
Fig. 2.2. Schema unui asolament de 6 ani pentru câmpurile de formare
(după Parnia P. şi colab., 1992)
2.4. Producerea portaltoilor generativi

Portaltoii generativi se obţin din sâmburii şi seminţele care provin mai ales de la soiuri
locale (se mai numesc portaltoi franc) şi mai rar se întâlnesc portaltoi generativi sălbatici
(cireş, mahaleb).
Variabilitatea genetică utilizată cu succes la ameliorarea soiurilor şi portaltoilor
pomicoli nu este propice portaltoilor generativi care vor avea un grad mare de neuniformitate
faţă de cei vegetativi, deoarece semincerii, fiind plante alogame, se polenizează încrucişat.
Neuniformitatea portaltoilor generativi, vigoarea mare şi intrarea târzie pe rod, pe care le
imprimă altoiului, fac ca aceşti portaltoi să fie din ce în ce mai puţin folosiţi în comparaţie cu
cei vegetativi.
Având în vedere aceste considerente, pentru asigurarea necesarului de seminţe şi
sâmburi este obligatorie organizarea de plantaţii de seminceri, care să garanteze o sămânţă
valoroasă, din care să rezulte portaltoi cu calităţi cunoscute şi cât de cât uniformi sub aspect
fenotipic. În plus, pentru atenuarea neuniformităţii portaltoilor generativi se recomandă
plantarea izolată a livezilor de seminceri şi asigurarea unor portaltoi viguroşi (Parnia P. şi
colab., 1992).
Pentru stabilirea numărului de seminceri pe specii şi tipuri de portaltoi se va ţine
seama de următoarele date tehnice:
- 1 kg sămânţă la speciile seminţoase se obţin din 300-400 kg fructe, producţia medie
de fructe a unui semincer fiind de 30-50 kg/pom;
- 1 kg sâmburi mici (cireş, vişin) se obţine din 12-18 kg fructe, iar producţia de fructe a
unui semincer este în medie de 20-30 kg/pom;
- 1 kg sâmburi mijlocii (corcoduş, prun) se obţin din 18-30 kg fructe, iar producţia de
fructe a unui semincer este în medie de 40-60 kg/pom;
- 1 kg sâmburi mari (piersic) se obţine din 20-30 kg fructe, iar producţia medie de
fructe a unui semincer este de 25-30 kg/pom.
- 19 -
Aceste plantaţii se înfiinţează cu material săditor liber de viroze, din soiuri cu coacere
târzie la speciile sâmburoase şi soiuri cu coacere de vară - toamnă la speciile seminţoase.
Distanţele de plantare sunt de 4x4 m (625 pomi/ha) pentru speciile gutui, păr, piersic, vişin şi
5x4 m 500 pomi/ha, pentru speciile prun, corcoduş, cireş. Se recomandă coroane libere, fără
intervenţii multe (vas, tufă, etc.). tratamentele fitosanitare trebuie să aibă ca obiectiv
menţinerea unui aparat foliar sănătos şi combaterea dăunătorilor, mai ales a afidelor, care sunt
vectori ai bolilor virotice.
Tehnologia producerii portaltoilor generativi include următoarele secvenţe
tehnologice:
- recoltarea fructelor;
- extragerea seminţelor sau sâmburilor;
- stratificarea seminţelor şi sâmburilor;
- semănatul seminţelor sau sâmburilor în şcoala de puieţi, în ghivece sau în pot-
uri nutritive;
- scosul, sortarea şi stratificarea puieţilor.
2.4.1. Recoltarea fructelor şi extragerea seminţelor sau sâmburilor
Epoca de executare:
Pentru producerea portaltoilor generativi se folosesc soiuri cu maturitate tardivă a
fructelor, care asigură un procent ridicat de răsărire.
La speciile seminţoase (păr) fructele se recoltează la maturitatea fiziologică, când
sămânţa are culoarea specifică speciei şi soiului, de regulă brună, cafenie, chiar dacă pulpa
fructului nu a ajuns la maturitatea de consum.
La drupacee fructele se recoltează la maturitatea deplină sau chiar la supracoacere, cu
excepţia mahalebului la care epoca optimă de recoltare este la intrarea în pârgă.
Tehnica de lucru:
a) Recoltarea. Corcoduşul, mahalebul, zarzărul, prunul, nucul se recoltează prin
scuturarea pe prelată. Părul, gutuiul, cireşul şi vişinul se recoltează manual.
b) Extragerea sâmburilor. După recoltare fructele drupacee se ţin până la supracoacere.
Sâmburii se extrag mecanic cu pasatricea, care este prevăzută cu un set de site cu ochiuri de
diferite dimensiuni în funcţie de mărimea sâmburilor, pulpa curgând prin ochiurile sitei. După
separare, sâmburii se spală de 2-3 ori şi se usucă la umbră. Operaţia se repetă de câte ori este
nevoie pentru a obţine în final sâmburi curaţi fără impurităţi care să favorizeze fermentaţia. La
speciile cu fruct mare prun, cais şi piersic această operaţiune se poate executa şi manual.
c) Extragerea seminţelor. Merele şi perele se depozitează până la maturitatea
completă. Fructele sunt introduse într-un zdrobitor cu valţuri pentru mărunţirea pulpei şi
eliberarea seminţelor. Acest amestec se introduce în butoaie cu apă, se agită şi seminţele
viabile care sunt mai grele cad la fundul butoiului, iar cele seci şi pulpa se ridică la suprafaţă.
Operaţiunea se repetă până când se aleg seminţele viabile. După separare, seminţele viabile se
spală de mai multe ori şi se pun în locuri umbrite şi ventilate pentru a se usca.
- 20 -
2.4.2. Scurtă prezentare a caracterelor de recunoaştere a seminţelor şi sâmburilor

de portaltoi
1. Caracterele seminţelor:
Măr:
– seminţele sunt mici, neregulate, asimetrice, scurt ovoide, ascuţite sau alungite,
bombate sau turtite;
– ciocul este scurt, suprafaţa seminţei este netedă şi lucioasă;
– la mărul sălbatic, seminţele sunt mai mici, închise la culoare, cu gust amărui; în
apă călduţă seminţele difuzează o culoare gălbuie;
– la mărul franc seminţele sunt mai mari, cu vârful mai teşit şi mai deschise la
culoare; în apă dau o culoare galben închis.
Păr:
- seminţele sunt ovoid-alungite, asimetrice;
- ciocul este mai ascuţit decât la seminţele de măr;
- la părul sălbatic, seminţele sunt mai mici cu suprafaţa mai aspră, culoarea brună
(mai închisă decât la măr) şi au gust dulceag;
- la părul franc seminţele sunt mai mari şi mai deschise la culoare.
Gutui:
- seminţele sunt ovoide, asimetrice, cu o parte bombată;
- tegumentul prezintă un mucilagiu care devine mai evident când sunt puse în apă.
2. Caracterele sâmburilor:
Prun:
- sâmburii sunt variabili ca mărime şi formă;
- tegumentul este brun – roşcat;
- sunt plaţi, alungiţi – ovoizi, ascuţiţi spre capete (Tuleu gras) sau rotunjiţi (Anna
Spath);
- cu suprafaţa endocarpului aspră de culoare brun-gălbuie, cu diferite nuanţe.
Corcoduş:
- sâmburii sunt variabili ca mărime şi formă;
- sunt alungiţi, bombaţi, spre capete ascuţiţi, oval rotunjiţi sau ovoizi;
- culoare este cafenie până la brună;
- au suprafaţa netedă cu încrustaţii fine, superficiale.
Piersic:
- sâmburii sunt foarte mari, în general de formă ovoidă, ovoid - alungită;
- au suprafaţa brăzdată cu şanţuri specifice;
- endocarpul este gros şi rezistent, iar sămânţa este cafenie şi are gust amărui.
Zarzăr:
- sâmburii sunt mijlocii, prezintă pe partea ventrală o creastă mai dezvoltată, însoţită
de alte două creste de dimensiuni mai mici şi mai şterse;
- forma este ovoidă, aproape rotunjită;
- sunt bombaţi, cu suprafaţa netedă şi culoare brună – cafenie.
Cais:
- sâmburii sunt mai mari şi prezintă creste mai dezvoltate şi mai proeminente decât
la zarzăr;
- sunt mai bombaţi şi cu suprafaţa rugoasă şi cu multe alveole;
- culoarea este cafenie închisă.
- 21 -
Migdal:
- sâmburii au formă alungită până la ovoidă;
- sunt bombaţi sau turtiţi iar endocarpul este neted cu numeroase adâncituri;
- culoarea este cafenie deschisă.
Cireş:
- sunt de mărime mijlocie – mică;
- prezintă o formă ovoidă cu diametrul mare la bază;
- suprafaţa este netedă cu culoare gălbuie - albicioasă.
Vişin:
- sâmburii sunt mai mici ca cei de cireş;
- au suprafaţa mai aspră şi culoarea mai închisă;
- forma sâmburilor este aproape sferică.
Mahaleb:
- sâmburii sunt mici, ovoizi sau elipsoidali;
- au suprafaţa netedă, albă-gălbuie.
2.4.3. Stratificarea seminţelor şi sâmburilor de portaltoi
Pentru germinaţie (încolţire) şi deci pentru a răsări seminţele şi sâmburii au nevoie de

o perioadă de postmaturaţie, denumită stratificare, în care au loc o serie de procese
biochimice şi fiziologice ce determină embrionul să devină apt pentru încolţire.
Epoca de stratificare
Se stabileşte în funcţie de durata postmaturaţiei şi momentul semănatului.
Sâmburii de corcoduş, piersic, migdal, mahaleb, cireş şi vişin semănaţi primăvara, se
stratifică cu 150-180 de zile înainte de semănat (luna octombrie).
Nucile şi castanele se pun la stratificat în perioada 15 octombrie – 1 noiembrie.
Seminţele de păr şi gutui, cu perioada de postmaturaţie de 90-100 de zile, care se
seamănă toamna, se stratifică în prima parte a lunii octombrie, iar cele ce se seamănă
primăvara se stratifică în luna decembrie.
Stratificarea se face în pivniţe, bazine amenajate special sau în depozite frigorifice.
Tehnica stratificării
La sâmburoase, în cazul principalilor portaltoi generativi care se înmulţesc pe scară
largă în producţie – Mirobolan dwarf, Mirobolan C5, Scolduş, Oteşani 8 (portaltoi pentru
prun), De Balc, Oradea 1, P1S (portaltoi pentru piersic), s-a adoptat o tehnologie nouă de
stratificare simplă şi puţin costisitoare. Imediat după extragere şi spălare, pentru prevenirea
infecţiilor cu agenţi patogeni din genul Fusarium spp., Botrytis spp., Penicilium spp. etc.
sâmburii se tratează cu Topsin M 70 , Captadin, Captan sau Rovral, se pun în „filme” de
material plastic care se închid ermetic la capete astfel încât să nu pătrundă aerul. Sâmburii
astfel stratificaţi se păstrează în beciuri cu o temperatură relativ constantă de 6-10oC până la
semănat (începutul lunii octombrie).
În cazul speciilor seminţoase, după extragere şi spălare, seminţele se pun la uscat la
locuri umbroase şi foarte aerate. După uscare seminţele se pun în săculeţi de tifon sau de
pânză şi se păstrează în magazii în locuri ferite de şoareci, magazii care să asigure o
temperatură relativ constantă între 2-5oC, semiîntuneric şi o umiditate relativă a aerului de
30-40%. Păstrarea are loc până în luna ianuarie când seminţele se stratifică în perlit sau nisip
fin bine umectat (fără însă să curgă apă când se strânge în mână) şi dezinfectat, după care
acest amestec se introduce în „film de plastic” şi se depozitează în beciuri până la semănat
(luna aprilie).
- 22 -
2.4.4. Semănatul seminţelor şi sâmburilor de portaltoi în şcoala de puieţi
Epoca de semănat
Epoca de semănat pentru speciile sâmburoase, este toamna, în luna octombrie.
Seminţoasele se seamănă primăvara devreme (începutul lunii aprilie) în prima urgenţă, când
solul are o umiditate suficientă. Seminţele se pot semăna mecanizat, utilizând o semănătoare
legumicolă, pe suprafeţe mari, sau manual pe suprafeţe mici.
Lucrări pregătitoare semănatului:
- se efectuează în perioada iulie-septembrie;
- după defrişarea culturii premergătoare, terenul se desfundă la 35-40 cm şi se
dezinfectează;
- primăvara când condiţiile de lucru permit, terenul se nivelează şi se discuieşte pentru
a asigura uniformitatea adâncimii de semănat;
- seminţele se scot de la stratificat şi uneori se pot adăuga seminţe de plante
indicatoare (hrişcă, salată), pentru executarea primei praşile (praşilă oarbă).
Tehnica semănatului
Cantitatea de sămânţă necesară pentru 1 ha şcoală de puieţi, în funcţie de specie, este
de:
- 50-60 kg la păr;
- 600-900 kg la corcoduş şi prun;
- 400-600 kg la cireş şi vişin;
- 200-300 kg la piersic.
Semănatul se face în rigole, trasate manual cu săpăliga pe sârmă (pe suprafeţe mici)
sau în rigole trasate mecanic. Adâncimea de semănat este de 4-5 cm pentru seminţoase şi 6-8
cm pentru sâmburoase.
Distanţa dintre rânduri este de 40 - 50 cm în cazul suprafeţelor mici când lucrările
solului se fac manual. Pentru suprafeţe mai mari semănatul se poate face în rigole distanţate la
70-90 cm, în funcţie de sistema de maşini cu care se va lucra. Stratul de pământ cu care se
acoperă seminţele (biloanele) este de 3-5 cm la seminţoase (semănatul din primăvară) şi 10-12
cm la sâmburoase (semănatul de toamnă).
Primăvara cât mai devreme, imediat ce terenul permite, se împrăştie biloanele pentru a
uşura răsărirea.
Pentru a menţine cultura curată de buruieni şi solul afânat în permanenţă se recomandă
4-5 praşile. Fertilizarea are în vedere completarea nevoii de azot a puieţilor, astfel încât
aceştia să aibă o dezvoltare normală. În general, se recomandă administrarea, în luna iunie, a
60-70 kg/ha azot s.a., în două reprize, la interval de 2 săptămâni, urmate de irigare .
Irigarea este obligatorie în perioadele secetoase, ori de câte ori este nevoie, mai ales în
lunile iulie-august, când datorită lipsei de apă puieţii încetează creşterea, formează mugurele
terminal, şi nu mai ajung la dimensiunile prevăzute de standarde.
De asemenea, pentru o bună dezvoltare a puieţilor se va efectua rărirea acestora, când
au 3-4 frunze adevărate, la distanţa dintre puieţi pe rând de 2-3 cm la sâmburoase, 4-5 cm la
seminţoase şi 6-7 cm la nuc şi castan (Parnia P., 1992).
Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, în perioada mai-august, se aplică 10-15
tratamente la acoperire, în general, săptămânal sau decadal. Înainte cu 2-3 săptămâni de
scosul puieţilor se aplică un ultim tratament împotriva larvelor păduchelui din San Jose
(Quadraspidiotus perniciosus), păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum) şi a ouălor de afide şi
păianjen.
- 23 -
Producerea puieţilor la ghivece. Metoda este utilizată când nu avem puieti portaltoi
produşi în anul anterior plantării în câmpul I, mai ales la speciile cireş, vişin şi păr. Metoda
prezintă avantajul formării unui sistem radicular fibros, ramificat, dispărând caracterul
pivotant.
Puieţii la ghivece se produc în solarii sau sere reci, prevăzute cu surse de apă cu
pulverizare fină, care să permită şi fertilizarea extraradiculară.
După parcurgerea perioadei de postmaturare seminţele sau sâmburii se scot de la
stratificat, se separă nisipul, turba sau perlitul în care au fost stratificaţi şi se pun la încolţit pe
un suport umed, la întuneric sau lumină difuză, în încăperi cu temperatură constantă de 12-
18oC.
Amestecul de pământ folosit are următoarea componenţă: o parte mraniţă, o parte
pământ de ţelină şi o parte nisip de râu. Amestecul se dezinfectează termic sau chimic, iar la
fiecare m3 de amestec se adaugă 1 kg azotat de amoniu, 2 kg superfosfat şi 1 kg sare potasică.
Semănatul se face cu sâmburi sau seminţe încolţite, când pericolul temperaturilor de -
o
5 -8 C a trecut, în perioada 15 februarie - 15 martie, în funcţie de zonă. Ghivecele pot fi
pahare de plastic cu diametrul de 8 cm, pungi de polietilenă de 10 cm înălţime şi 7-8 cm
diametru sau cuburi nutritive, toate perforate la partea inferioară. Semănatul se face manual în
gropiţe de 2 cm adâncime făcute cu degetul sau un plantator special, în fiecare ghiveci
semănându-se câte 2 seminţe, urmând ca o plantă să fie îndepărtată la 2 săptămâni de răsărire
(Parnia P. şi colab., 1984).
În perioada de la semănat până la răsărire este necesară o temperatură de 18-20oC, iar
după răsărire se coboară temperatura, prin aerisiri, la 12-15oC.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin tratamente săptămânale.
În perioada de creştere puieţii necesită 2-3 fertilizări, care se administrează odată cu
apa pulverizată prin sistemul de ceaţă artificială. Cantităţile orientative şi substanţele
recomandate sunt: 100 g azotat de amoniu, 100 g sulfat de potasiu, 200 g superfosfat, 100 g
sulfat de magneziu, 4 g borax, 4 g sulfat de cupru şi 4 g sulfat de mangan, la 100 l de apă,
administrându-se cca. 100 l la 100 ghivece din soluţia astfel obţinută, la 3 fertilizări (Parnia P.
şi colab., 1992).
Puieţii se plivesc de buruieni de câte ori este nevoie, iar când aceşti au 4-5 frunze
adevărate se începe procesul de călire, prin intensificarea progresivă a aerisirilor şi udare
moderată. Cu 5-6 zile înainte de plantare puieţii se lasă complet descoperiţi.
Plantarea se face, în general, în cursul lunii iunie, direct în câmpul I.
2.4.5. Scosul, sortarea şi stratificarea puieţilor
După un an de vegetaţie în şcoala de puieţi, aceştia se scot spre a fi plantaţi şi altoiţi în

câmpul I al pepinierei.
Epoca de executare
Puieţii se scot toamna în decada a-3-a a lunii octombrie – prima decadă a lunii
noiembrie, când frunzele si-au schimbat culoarea şi încep să cadă.
Lucrări pregătitoare:
- cu 2-3 săptămâni înainte de scos, se fac tratamente contra dăunătorilor de
carantină;
- puieţii se desfrunzesc manual sau chimic folosind o soluţie de Ethrel 0,15% şi
CuSO4 1%;
- dacă este cazul, în anii secetoşi, se pot face 1-2 udări cu norme de 300-350
m3apă/ha pentru a uşura scosul puieţilor şi a proteja sistemul radicular.
Tehnica de lucru
- 24 -
Scosul puieţilor se execută manual pe suprafeţe mici şi mecanizat pe suprafeţe mari.

Scosul mecanizat constă în dislocarea, smulgerea şi scuturarea puieţilor pentru a îndepărta
pământul de pe rădăcini.
Dislocarea se face cu plugul de scos puieţi, care retează pivotul portaltoiului la 20-25
de cm adâncime.
Sortarea se face în funcţie de calitatea tulpinii şi a rădăcinii. Această operaţiune constă
în alegerea puieţilor sănătoşi, fără leziuni, cu lungimea tulpinii de 15-25 cm şi cu pivotul de
20 - 25 de cm lungime, drept şi bine garnisit cu rădăcini subţiri.
Aprecierea finală a calităţii puieţilor se face prin calibrarea coletului, folosind
calibratoare circulare sau liniare. Puieţii trebuie să aibă un diametru al coletului cuprins între 4
şi 12 mm. De exemplu un puiet de calitate bună trebuie să aibă un diametru de 4-6 mm la
mahaleb, iar la castan şi nuc de 10-12 mm. În general, un puiet bun are un diametru al
coletului cuprins între 6 şi 10 mm.
După sortare, puieţii se leagă în pachete de câte 50 bucăţi, se etichetează şi se
stratifică.
Stratificarea se face în şanţuri în care pachetele se aşează înclinat, iar rădăcinile şi 2/3
din tulpină se acoperă cu pământ reavăn şi mărunţit. Pământul se calcă, astfel încât să nu
rămână goluri prin care să circule aer uscat sau rece, care ar putea avea ca efect deshidratarea
sau degerarea rădăcinilor.
Puieţii se pot păstra până la plantare şi în beciuri unde temperatura să nu depăşească 5-
0
7 C, iar umiditatea să fie de peste 70% (puieţii trebuie udaţi periodic deoarece nefiind
stratificaţi în nisip sau pământ se pot deshidrata).
Producţia de puieţi STAS/ha în şcolile de puieţi este de 180 – 200 mii buc la speciile
seminţoase, 250 – 300 mii la corcoduş, 200 – 250 mii buc. la prun franc, piersic, 150 – 160
mii buc la cireş, vişin.
2.5. Producerea portaltoilor vegetativi

Înmulţirea vegetativă are o largă răspândire pentru că asigură transmiterea fidelă a
caracterelor la descendenţi, materialul are o mare uniformitate, iar stabilitatea producţiei de
marcote se menţine an de an spre deosebire de înmulţirea prin seminţe şi sâmburi, care poate
fi afectată de condiţiile nefavorabile din timpul înfloritului.
Această metodă de înmulţire se bazează pe proprietatea plantelor de a emite rădăcini
adventive (marcotaj, butăşire).
2.5.1. Producerea portaltoilor vegetativi prin marcotaj
Marcotajul este o lucrarea specială care se bazează pe activarea mugurilor adventivi ai

lăstarilor în zona muşuroită, înainte ca aceştia să fie detaşaţi de pe planta mamă.
În practica pomicolă se utilizează marcotajul vertical şi marcotajul orizontal.
2.5.1.1. Marcotajul vertical
Marcotajul vertical se practică cu succes la tipurile de portaltoi vegetativi ai mărului:

MM 106, M9, M26, Geoagiu 21, Voineşti 2, MF-S, MF-10, etc., la tipurile de gutui folosite
ca portaltoi vegetativi pentru păr şi gutui (BN 70, gutui EMA, gutui BA 29).
- 25 -
Înfiinţarea marcotierei
O marcotieră durează de regulă 10-15 ani pe acelaşi loc, după care trebuie înfiinţată
una nouă.
Pentru înfiinţarea marcotierei sau şcolii de marcote, terenul se fertilizează şi se
pregăteşte la fel ca pentru şcoala de puieţi. Se alege de regulă un teren uşor, luto-nisipos.
Plantarea se face toamna în a doua jumătate a lunii octombrie până în prima jumătate
a lunii noiembrie sau primăvara devreme, folosind marcote corespunzătoare STAS şi chiar
supradimensionate. Plantarea se face ca la înfiinţarea câmpului I al şcolii de pomi. Distanţele
de plantare sunt de 25 – 50 cm pe rând, în funcţie de vigoarea portaltoilor şi 2 – 2,5 m între
rânduri în funcţie de sistema de maşini cu care se execută lucrările de întreţinere. În primii doi
ani de plantare marcotele se lasă să crească (să se fortifice) fără intervenţii asupra plantelor, se
aplică doar lucrările solului şi tratamentele fitosanitare.
În anul trei, primăvara marcotele se scurtează la 2-3 ochi. Cepul rămas se acoperă cu
un strat de sol mărunt şi reavăn, gros de 4-5 cm pentru a-l feri de uscăciune.
Tehnica de lucru (fig. 2.3 şi 2.4)
- anual, primăvara înainte de pornirea în vegetaţie se desface muşuroiul de pământ care a
protejat de ger planta mamă;
- se taie butucul plantei mamă la 4-5 cm (2-3 ochi);
- după tăiere, cepul rămas se acoperă cu un muşuroi de pământ mărunt şi reavăn, într-un
strat de 4-5 cm;
- odată cu declanşarea vegetaţiei, din mugurii dorminzi de pe cep pornesc în creştere 3-5
lăstari care la începutul lunii iunie, când au început să se lemnifice la bază, se muşuroiesc
până la înălţimea de 15 - 20 cm;
- muşuroitul se face cu pământ reavăn şi mărunt;
- pentru a uşura înrădăcinarea, după muşuroit, dacă pământul este uscat, se execută
obligatoriu irigarea;
- după 2-3 săptămâni, lăstarii se muşuroiesc din nou cu un strat de pământ de 10-15 cm,
formându-se un bilon pe direcţia rândului de cca. 30 cm înălţime;
- în cursul verii, solul de pe intervalele dintre rânduri se întreţine curat de buruieni prin 5-6
praşile mecanice şi lucratul manual pe bilon fără a-l deranja cu ocazia praşilelor, astfel
încât să nu se taseze şi să nu scadă sub înălţimea de 30 cm;
- fertilizarea se efectuează cu 60-70 kg/ha azot substanţă activă în două reprize între 5-25
iunie;
- se efectuează tratamente fitosanitare la acoperire sau la avertizare, în funcţie de condiţiile
climatice şi se irigă de 2-3 ori sau chiar de mai multe ori dacă este necesar;
- toamna, după căderea frunzelor (cca. 1-15 noiembrie) se recoltează marcotele. În acest
scop se desfac biloanele şi apoi se îndepărtează pământul de la baza marcotelor printr-o
lucrare de finisare cu sapa;
- se taie marcotele de la punctul de inserţie de pe butucul mamă.
Marcotele astfel recoltate se leagă provizoriu în pachete de 200 de bucăţi, se
etichetează şi se transportă în locuri adăpostite pentru efectuarea operaţiunii de clasare.
Clasarea se face potrivit normelor STAS:
- calitatea I = marcote înrădăcinate cu diametrul de 6-10 mm;
- calitatea II = marcote înrădăcinate cu diametrul mai mic de 6 mm;
- calitatea III = marcote neînrădăcinate cu diametrul de 6-10 mm;
- calitatea IV = marcote neînrădăcinate şi subţiri, cu diametrul mai mic de 6 mm;
Marcotele din categoriile II, III şi IV, se pot planta din nou, în anul următor într-o
parcelă specială, în vederea fortificării şi înrădăcinării.
Marcotele clasate, se leagă în pachete de 50 bucăţi, după care se etichetează şi se
stratifică în aceleaşi condiţii ca şi puieţii.
- 26 -
După încheierea recoltării marcotelor, butucul plantei mamă se muşuroieşte,

formându-se un bilon cu înălţimea de 15-20 cm, iar intervalele dintre rânduri se ară la
adâncimea de 18-22 de cm.
Producţia de marcote este de aproximativ 80.000-100.000 bucăţi/ha.
Fig. 2.3. Marcotajul vertical

(după Parnia P., 1992)
Fig. 2.4 Marcotieră - marcotaj vertical
- 27 -
2.5.1.2. Marcotaj orizontal
Marcotajul orizontal permite obţinerea unui număr mare de lăstari pe planta mamă,
foarte uniformi ca vigoare. Acest tip de marcotaj se foloseşte mai ales pentru portaltoii
viguroşi, şi nu se recomandă pentru portaltoii de vigoare slabă, în special pentru portaltoii
vegetativi de cireş (IP-C1, VV-1, C-12), dar se pretează şi pentru portaltoii vegetativi ai
mărului.
Marcotele se plantează, toamna sau primăvara, în poziţie oblică sub un unghi de 45o -
70o faţă de suprafaţa solului (fig. 2.5.). Pe rând distanţele de plantare sunt de 50-70 cm, în
funcţie de vigoarea portaltoiului, iar între rânduri de 1,5 -2 m. După plantare marcotele se
scurtează la 40-60 cm. După un an de vegetaţie, în a doua jumătate a lunii octombrie,
ramificaţiile anuale se scurtează în cepi de 2-3 muguri (fig. 2.6.), iar pe rând se deschide un
şănţuleţ adânc de 5-6 cm, în care se orizontalizează marcotele, legându-se de baza marcotei
următoare şi fixându-se de sol cu un cârlig de lemn. Orizontalizarea perfectă este o condiţie
esenţială pentru reuşita acestei metode, deoarece orice curbare a plantei mamă duce la apariţia
de lăstari viguroşi care înrădăcinează slab. Peste marcota orizontalizată se ridică un bilon de
15-20 cm pentru a proteja marcota mamă de ger (fig. 2.7.).
Fig. 2.6. Fasonarea marcotelor

Fig. 2.5. Plantarea marcotelor
înainte de orizontalizare
Tehnica de lucru
- în anul II primăvara se desface bilonul, menţinând un strat de pământ de 3-5 cm, apoi
se bilonează de trei ori, după cum urmează:
1.) la începutul lunii mai, când lăstarii au 10-15 cm se înalţă bilonul până la 7-10 cm;
2.) în luna iunie când lăstarii au 20-25 cm, se înalţă bilonul până la 15-20 cm;
3.) la jumătatea lunii iulie bilonul se ridică până la 25-30 cm înălţime;
- în timpul verii, solul de pe intervalele dintre rânduri se întreţine curat de buruieni
prin efectuarea a 2-3 praşile sau prin erbicidare;
- se efectuează tratamente fitosanitare la avertizare şi se irigă de câte ori este necesar;
- în toamnă se desface bilonul şi se recoltează marcotele.
Recoltarea se face cu maşina de recoltat sau manual cu cazmaua sau foarfeca. După
recoltare se clasează, se etichetează şi se stratifică.
Lucrările de întreţinere sunt aceleaşi ca şi la marcotajul vertical.
După încheierea recoltării marcotelor, marcota mamă se muşuroieşte, formându-se un
bilon de 20 cm, pentru a fi protejată de gerul din timpul iernii.
- 28 -
Fig. 2.7 Orizontalizarea şi dispunerea marcotelor în bilon

(după Parnia P., 1992)
2.5.2.. Producerea portaltoilor vegetativi prin metoda butăşirii
Butaşul reprezintă o porţiune de tulpină sau de rădăcină, care separată de planta mamă
şi pusă în condiţii favorabile de creştere (umiditate, căldură), înrădăcinează şi formează
lăstari, devenind o plantă de sine stătătoare.
Butăşirea se utilizează pentru înmulţirea unor soiuri de pomi pe rădăcini proprii şi a
portaltoilor vegetativi, la majoritatea arbuştilor fructiferi şi la plantele dendrologice.
Butăşirea este de mai multe feluri, în funcţie de organul utilizat la înmulţire (de tulpină
sau de rădăcină), de fenofaza în care se execută (în uscat sau în verde), precum şi de modul de
fasonare al butaşilor (simpli, cu călcâi, cu cârlig).
2.5.2.1. Butăşirea în uscat
Butăşirea “în uscat” reuşeşte la un număr mic de specii (arbuşti, portaltoi vegetativi),
în timp ce butăşirea “în verde” executată în condiţii bune reuşeşte practic la toate speciile
pomicole. Aceasta se explică prin faptul că rizogeneza are loc mai uşor la ţesuturile tinere,
frunzele asigură atât o autonomie trofică mai lungă până la înrădăcinare, cât şi un echipament
hormonal, mai ales auxine, care migrează bazipetal şi facilitează înrădăcinarea (Drăgănescu
E., 1998). Însă, butăşirea în verde necesită o tehnică mai laborioasă de recoltare şi fasonare,
precum şi instalaţii costisitoare care să asigure microcilmatul necesar pentru înrădăcinare
(sere sau solarii şi obligatoriu instalaţii de ceaţă artificială).
Această metodă, se foloseşte pentru înmulţirea portaltoilor de măr, gutui, prun şi cireş.
După modul de confecţionare butaşii pot fi simpli, cu călcâi sau cu cârlig. Butaşii
simpli sunt cei mai utilizaţi în practica pomicolă (fig. 2.8).
Epoca de executare
Ramurile anuale pentru confecţionarea butaşilor se recoltează în perioada de repaus,
după căderea frunzelor: octombrie-noiembrie, în cazul speciilor sâmburoase, decembrie-
ianuarie la portaltoii pentru gutui, cireş şi în ianuarie - februarie pentru portaltoii speciei măr.
După sortare şi fasonare butaşii se stratifică şi se plantează primăvara.
- 29 -
Fig. 2.8. Tipuri de butaşi

a – simpli; b – cu călcâi; c – cu cârlig;
d – fasonaţi la bază sub formă de pană dublă inegală
(după Drăgănescu E., 1998)
Tehnica de lucru
Ramurile anuale trebuie să fie fără anticipaţi, cu grosimea de 6-8 mm, sănătoase şi fără
leziuni. Porţiunea din lăstar cea mai favorabilă pentru butăşirea în uscat este cea bazală.
Butaşii simplii se confecţionează din ramuri anuale cu lungimea de 20-25 cm, prin
executarea, în partea bazală a butaşului, a unei tăieturi oblice de 3-4 cm opusă mugurelui, şi
respectiv una de 1-2 cm pe aceiaşi parte cu mugurele. După fasonare, butaşii se clasează, se
leagă în pachete de 50 bucăţi, se etichetează şi se stratifică în nisip, în pivniţe sau direct în
câmp în şanţuri.
Înainte de stratificare baza butaşilor se poate introduce într-o soluţie cu biostimulator,
în vederea stimulării procesului de emitere a sistemului radicular. Pentru stimularea
înrădăcinării se pot folosi biostimulatorii pe bază de auxine: IBA, ANA, AIA sau variantele
de Radistim.
Pentru stratificare în câmp se sapă şanţuri adânci de 30-40 cm, pe fundul cărora se
aşează un strat de nisip, peste care se aşează pachetele de butaşi. Peste pachetele de butaşi se
pune nisip astfel încât să se ocupe toate spaţiile şi se acoperă cu un bilon înalt de 30-40 cm.
Primăvara (martie-aprilie), butaşii se plantează în şcoala de butaşi. În acest scop
terenul se modelează sub forma unor biloane înalte de 25-30 cm, distanţate la 80-100 cm.
Pentru plantare, bilonul se despică şi se introduc butaşii la distanţa de 5-10 cm între ei,
în funcţie de vigoarea portaltoiului. După plantare se reface bilonul lăsând afară 1-2 muguri.
Lucrările de întreţinere constau în executarea de praşile, irigări, fertilizări şi efectuarea de
tratamente fitosanitare.
Toamna butaşii înrădăcinaţi se scot, se leagă în pachete, se etichetează şi se stratifică
în aceleaşi condiţii ca şi puieţii.
Un butaş portaltoi de bună calitate trebuie să fie drept, sănătos, cu o zonă înrădăcinată
de minim 5 cm şi cu o grosime de 6-10 mm.
În pepinierele bine dotate există platforme, tehnologice pentru butăşirea cu substrat
încălzit (paturi calde). Pe aceste platforme butaşii se forţează, până la apariţia primordiilor
radiculare, după care se pot planta direct în câmpul I de formare al pomilor altoiţi.
Butăşirea în uscat se poate efectua şi pe platforme de înrădăcinare reci (fără încălzire
bazală), caz în care butaşii rămân pe aceste platforme până toamna după căderea fazelor când
se efectuează „recoltarea” lor.
- 30 -
2.5.2.2. Butăşirea în verde
Butăşirea în verde este o metodă de înmulţire rapidă a portaltoilor vegetativi de măr,

gutui, cireş dar şi a unor soiuri cultivate pe rădăcini proprii (prun şi vişin). Prin această
metodă se înmulţesc o serie de portaltoi recent omologaţi (IP-C1, IP-C2, IP-C3 – portaltoi
pentru cireş; Adaptabil, Miroper – portaltoi pentru piersic, precum şi unele soiuri de prun
(Centenar, Minerva, Ialomiţa, Vision, Stanley, Record, Valor), vişin (Mocăneşti, Nana,
Pandy, Crişana), păr (Williams).
Este o metodă des întâlnită la arbuştii fructiferi (coacăz, afin, agriş, zmeur, mur).
Această metodă de înmulţire necesită spaţii protejate (sere, solarii) cu instalaţii de
produs ceaţă artificială, care formează pe frunze o peliculă permeabilă de apă, care reduce
transpiraţia şi supraîncălzirea ţesuturilor şi menţine constant randamentul fotosintezei.
Epoca de executare
Confecţionarea butaşilor în verde se realizează în fenofaza creşterii intensive, de la
începutul lemnificării bazei lăstarilor până la formarea mugurelui terminal (jumătatea lunii
iunie – început de august).
Tehnica de lucru
Lăstarii se recoltează dimineaţa, pe timp senin, şi în tot cursul zilei pe timp noros, în
vederea evitării deshidratării.
După recoltare butaşii se învelesc în tifon umed sau se introduc în pungi cu vată
umedă la bază.
Recoltarea butaşilor verzi şi punerea lor în condiţii de înrădăcinare se poate face
începând din stadiul de început de lemnificare a bazei lăstarului (jumătatea lunii iunie,
fenofaza de creştere intensă a lăstarilor). În această perioadă se confecţionează butaşi de vârf
(10 – 15 cm lungime) deoarece în această porţiune de lăstar, în această perioadă se
acumulează cantităţi mai mari de auxine, care favorizează înrădăcinarea.
A doua perioadă este la începutul lunii iulie, când lăstarii în creştere se apropie de
lungimea maximă, îşi încetinesc creşterea, iar baza lor este lemnificată. Această perioadă
corespunde cu începutul formării mugurelui terminal, iar butaşii se confecţionează tot din
vârful lăstarului, dar cu dimensiuni mai mari, 20-25 cm lungime.
A treia perioadă de butăşire corespunde cu formarea mugurelui terminal (început de
august), recomandându-se ca butaşii să se confecţioneze tot la dimensiunea de 20-25 cm.
Fiecare portaltoi care se înmulţeşte prin butaşi are o perioadă optimă de butăşire, când
se obţin randamente bune de înrădăcinare, dar care nu depinde de o dată calendaristică ci de o
anumită fază fiziologică.
În prima perioadă de butăşire (iunie) butaşii vor avea 3 - 4 frunze normal dezvoltate,
iar la butaşii lungi (iulie, august) se recomandă să se păstreze 6-7 frunze.
Ideali pentru înmulţirea prin butaşi verzi sunt butaşii lungi de 20 – 25 cm, care odată
înrădăcinaţi şi plantaţi, în câmpul I de formare al pomilor altoiţi nu necesită lucrări speciale de
îngrijire pentru a ajunge la grosimea de altoire.
La fasonare, tăietura în partea apicală se face deasupra unui mugure, iar la partea
bazală tăietura se execută sub un mugure.
Butaşii astfel confecţionaţi se introduc într-o soluţie cu biostimulator, în vederea
stimulării procesului de emitere a sistemului radicular. Cei mai folosiţi biostimulatori de
înrădăcinare sunt pe bază de auxine: acidul indolil butiric (IBA), acidul naftil acetic (ANA),
acidul 3 indolil acetic (AIA), biostimulatori ce au costuri destul de ridicate. Cu rezultate bune
se pot folosi şi biostimulatori „indigeni” cum ar fi Radistim
Pentru înrădăcinare butaşii se plantează la distanţe de 5-7 cm între rânduri şi 3-5 cm pe
rând. Substratul de înrădăcinare este alcătuit din perlit, nisip şi turbă, în cantităţi diferite în
funcţie de specie (în general proporţii egale).
- 31 -
După plantare, dacă este cazul, se declanşează sistemul de încălzire şi de producere a

ceţei artificiale prin care se menţine o temperatură de 25°C în substrat şi 20-22°C în aer, iar
umiditatea va fi de 80-95%.
După 30-45 de zile de la plantare, butaşii înrădăcinează, moment după care se reduc
progresiv udările şi temperatura, mărindu-se progresiv în acelaşi timp gradul de aerisire în
vederea călirii butaşilor. Butaşii rămân în aceste condiţii până toamna târziu când se scot şi se
stratifică în nisip, până în primăvara anului viitor, când se plantează în câmpul I.
2.6. Înmulţirea in vitro a portaltoilor

Această metodă de obţinere a materialului săditor, respectiv a portaltoilor, se bazează
pe proprietatea unei celule sau grup de celule (meristeme), prelevate din vârfuri de lăstari, de
a reproduce vegetativ planta iniţială.
Deoarece celulele meristematice din care se prelevează explantul au o viteză de
multiplicare mai mare decât cea a virusurilor, prin această metodă se obţin plante libere de
boli virotice.
Microînmulţirea in vitro este o metodă rapidă de obţinere a portaltoilor şi soiurilor de
pomi şi arbuşti fructiferi, pornindu-se de la embrioni, calus, antere şi meristeme apicale.
Un complexde înmulţire pentru obţinerea portaltoilor in vitro este structurat pe patru
compartimente:
1.) biodepozitarul cu material devirozat;
2.) laboratorul pentru înmulţirea plantelor in vitro;
3.) sere sau solarii pentru aclimatizarea plantulelor obţinute in vitro;
4.) câmpurile de pepinieră;
Tehnica de lucru
Înmulţirea prin micropropagare se realizează în patru etape, dintre care primele trei
sunt parcurse in vitro, iar cel de al patrulea în condiţii de seră, la care se adaugă un stadiu,
denumit 0, în care se constituie stocul de plante care vor fi multiplicate.
Etapa 0: Pregătirea plantelor sursă de explante

Starea fiziologică şi de sănătate a plantelor alese ca sursă de explante este extrem de
importantă şi depinde de următorii factori:
- Gradul de contaminare a materialului iniţial. Evident, plantele cultivate în câmp au
cu mare probabilitate un grad mai ridicat de contaminare bacteriană sau virală şi, în
consecinţă, sunt mult mai dificil de sterilizat înainte de introducerea în cultura in vitro. Ca
urmare, se preferă folosirea ca surse de explante iniţiale a unor plante stoc crescute în spaţii
protejate (sere sau izolatoare);
- Vigoarea plantelor sursă de explante. Iniţierea culturilor in vitro cu explante
prelevate de la plante viguroase are şanse considerabil mai mari de reuşită. În practica curentă
formarea de lăstari viguroşi se realizează prin tăieri severe şi fertilizarea optimă a plantelor
sursă de explante.
Etapa I: Iniţierea culturii in vitro de meristeme

În această etapă se va urmări: asepsia materialului biologic, supravieţuirea explantelor
şi reluarea creşterii meristemelor prelevate din mugurii apicali sau axilari (Branişte şi colab,
2002).
Principalele lucrări care se realizează în această etapă sunt:
- spălarea explantelor timp de 1/2-2 ore cu apă curentă pentru reducerea
contaminărilor de suprafaţă;
- 32 -
- imersia ţesuturilor într-o soluţie antiseptică (hipoclorit de sodiu sau calciu), la

care se recomandă adăugarea câtorva picături de agent de înmuiere şi degresare
(de obicei, Tween 20);
- spălarea repetată cu apă distilată sterilă pentru îndepărtarea oricăror urme de
dezinfectant;
- însămânţarea explantelor pe diferite medii de cultură.
Prelevarea explantului constă în detaşarea cu bisturiul a unor ţesuturi meristematice
care se trec pe diferite medii de cultură în condiţii sterile sub hotă de aer laminat.
Supravieţuirea explantelor şi reluarea creşterii sunt condiţionate de utilizarea unui
mediu de cultură adecvat. Deşi mediul Murashige şi Skoog este considerat cel mai răspândit,
la numeroase specii de pomi şi arbuşti fructiferi, se folosesc în prezent formulări modificate
ale acestuia sau chiar alte medii de cultură.
Etapa a II-a: multiplicarea şi alungirea lăstarilor.

Principalul obiectiv urmărit în această etapă este obţinerea în fiecare subcultură a unui
număr maxim de lăstari utilizabili în următoarea subcultură. Altfel spus, din muguraşii apăruţi
în faza anterioară apar noi lăstari care după 15-20 de zile ocupă spaţiul din vasul de cultură.
Apoi lăstarii se fragmentează în porţiuni de 2-3 cm şi se trec din nou pe mediul de cultură.
Aceşti lăstari trebuie să aibă dimensiunea care să permită separarea lor, şi să fie
uniformi. Pentru majoritatea speciilor pomicole, durata unei subculturi, respectiv intervalul de
timp în care numărul de lăstari creşte este de aproximativ 3-4 săptămâni.
Lăstarii recoltaţi din culturile multiplicative sunt fie utilizaţi în continuare în etapa a
II-a pentru creşterea numărului lor până la nivelul dorit, fie trecuţi în etapa următoare.
În funcţie de specie şi de producţia planificată, etapa a II-a durează între 10 şi 36 de
luni.
Rata de multiplicare depinde de mai mulţi factori, cum ar fi:
- Mediul de cultură - folosirea celui mai adecvat mediu de cultură, care oferă condiţii
optime pentru creşterea explantelor, constituie o condiţie primordială;
- Tipurile de citochinină (BA, kinetină, 2IP) şi auxină (AIA, AIB, ANA, 2,4-D), şi
concentraţiile acestora în mediul de cultură;
- Factorii fizici din camerele de creştere. Deşi cerinţele culturilor in vitro nu sunt
echivalente cu cele ale plantelor întregi, autotrofe, pentru că mediul nutritiv conţine zaharoză
şi, aparent activitatea de fotosinteză nu este indispensabilă, lumina are un rol foarte important
în procesul de morfogeneză. Interesează în primul rând intensitatea luminii, dar o influenţă
semnificativă o au fotoperioada şi calitatea luminii (lungimea de undă).
Temperatura nu este considerată un factor cu influenţă majoră asupra ratei de
multiplicare in vitro, motiv pentru care în practica curentă se menţine o temperatură constantă
(24  1C) pe întreaga durată a culturii, fără să se ţină cont de fluctuaţiile diurne şi sezoniere
la care sunt supuse plantele întregi cultivate în câmp.
Etapa a III-a: Înrădăcinarea lăstarilor

Rădăcinile care au apărut pe mediul anterior sunt distruse complet pentru ca lăstarii să
înrădăcineze complet. Apoi se pun pe un alt mediu de cultură, iar când rădăcinile au 1-2 cm
plantele sunt scoase din laborator pentru aclimatizare.
Înrădăcinarea este dependentă de:
- utilizarea unui anumit tip de auxină, într-o concentraţie optimă, care diferă de la o
specie la alta;
- stimularea formării rădăcinilor după inducerea rizogenezei, prin transferul pe medii
suplimentate cu acid giberelic (GA3);
- reducerea cantităţii de agar în mediul de cultură;
- 33 -
- reducerea intensităţii luminii;

- creşterea temperaturii până la 26 - 28C în perioada de iniţiere a primordiilor
radiculare şi scăderea până la 24 - 22C în perioada de creştere a rădăcinilor.
Etapa a IV-a: Aclimatizarea plantelor

În faza de aclimatizare rădăcinile se spală de resturile de mediu şi se plantează în
ghivece sau paturi special amenajate.
Aclimatizarea plantelor se realizează în sere.
Trecerea de la condiţiile in vitro la cele exvitro este însoţită de un risc crescut de pieire
a plantelor, în primul rând datorită dezechilibrului hidric. Pentru reducerea la minim a
pericolului deshidratării, în spaţiile protejate în care se realizează aclimatizarea se asigură o
umiditate foarte ridicată (aşa numita ceaţă artificială). Existenţa unor sisteme de umbrire
reprezintă o condiţie necesară pentru reducerea la nivelul minim posibil a pierderilor de plante
pe parcursul etapei de aclimatizare. Umiditatea se reduce treptat, desigur în funcţie şi de
intensitatea radiaţiei solare şi temperatură.
În funcţie de gradul de dezvoltare a sistemului radicular şi de capacitatea de preluare a
apei şi nutrienţilor, se poate opta pentru un substrat format exclusiv din perlit (care asigură
porozitatea necesară în cazul unui sistem radicular insuficient dezvoltat), sau pentru un
substrat format dintr-un amestec de perlit şi nisip în proporţiile stabilite ca fiind optime pentru
fiecare specie.
În general, la speciile pomicole, în primele zile de aclimatizare, temperatura se
menţine constantă la 24-25°C, umiditatea la 80-85%, iar apoi începe călirea materialului prin
aerisiri progresive şi producere de ceaţă artificială. După desăvârşirea procesului de
aclimatizare plantele sunt transplantate primăvara în câmp.
2.7. Înfiinţarea şi întreţinere câmpului I al şcolii de pomi

Câmpul I (de altoire) se înfiinţează prin plantarea puieţilor (portaltoi generativi),
marcotelor sau butaşilor (portaltoi vegetativi), în vederea altoirii cu soiurile dorite.
Epoca de executare
Plantarea se face, de regulă, primăvara devreme, imediat ce se poate intra pe teren, sau
toamna în a II-a jumătate a lunii octombrie, cu condiţia ca terenul să fie pregătit din vară.
Lucrări premergătoare plantării
Pregătirea terenului începe, de regulă, la sfârşitul lunii august şi constă în: desfundare,
dezinfectare, fertilizare şi nivelare. Înainte de plantare, primăvara (martie-aprilie), se poate
efectua o erbicidare preemergentă (Goal 2 E 3-4 l/ha, Stomp 330 CE 4 l/ha, Treflan 48 1,5-2
l/ha, cu încorporare), pentru distrugerea rezervei de seminţe de buruieni.
Distanţele de plantare folosite în pepiniere sunt redate în tabelul 2.1.
Pichetatul terenului constă în trasarea de aliniamente prin jalonare şi marcarea
capetelor de rând cu picheţi. Pe suprafeţe mari rândurile pot fi trasate mecanic. Pichetatul
terenului trebuie efectuat cu grijă, astfel încât rândurile de portaltoi să fie drepte, paralele şi
echidistante, pentru a crea spaţii egale de nutriţie şi a permite executarea mecanizată a
lucrărilor de întreţinere a solului şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Pregătirea portaltoilor pentru plantare. Fasonarea materialului de plantat constă în
scurtarea rădăcinii principale (pivotul) la 12-15 cm şi a celor secundare la 1-2 cm la portaltoii
generativi, iar la cei vegetativi, rădăcinile adventive se scurtează la 2-3 cm lungime. Tulpina
nu se scurtează, dar se scot la inel toţi lăstarii laterali (anticipaţi).
- 34 -
Tabelul 2.1
Distanţele de plantare la înfiinţarea câmpului I şi
producţia previzibilă de pomi altoiţi la hectar
Distanţa de plantare Numărul de portaltoi
Specia/portaltoiul Producţia de pomi STAS/ha
între rânduri (cm) pe rând (cm) plantaţi/ha
Măr/vegetativ 90 15 74.000 50.000
Măr/generativ 90 20 55.000 35.000
Păr/vegetativ 90 15 74.000 45.000
Păr/generativ 90 20 55.000 35.000
Gutui/vegetativ 90 15 74.000 50.000
Prun/generativ 90 20 55.000 35.000
Prun/vegetativ 90 15 74.000 40.000
Cireş/generativ 90 20 55.000 30.000
Vişin/vegetativ 90 15 74.000 40.000
Piersic/generativ 90 20 55.000 30.000
Piersic/vegetativ 90 15 74.000 40.000
Cais/generativ 90 20 55.000 30.000
Nuc 100 40 25.000 20.000
Castan 100 30 33.000 25.000
Înainte de plantare portaltoi se mocirlesc prin introducerea într-un amestec de pământ

galben (lut), balegă proaspătă de vită şi apă, de consistenţa smântânii. La portaltoii generativi
mocirlirea se efectuează astfel încât coletul să rămână vizibil, pentru ca la plantare acesta să
fie situat la nivelul solului. La marcote, butaşi, mocirlirea se face pe o zonă de 18-20 cm.
Plantarea portaltoilor se poate face mecanizat, cu maşina de plantat şi
semimecanizat, prin deschiderea de rigole, urmată de înfigerea manuală a portaltoilor în solul
rămas pe fundul rigolei. Puieţii se introduc în sol până la colet, iar marcotele şi butaşii până la
18-20 cm. După plantare este obligatorie tasarea solului, manual, prin călcare.
După plantare tulpinile portaltoilor se scurtează uniform la înălţimea de 12-15 cm şi
apoi rândurile se bilonează. Bilonul trebuie să depăşească înălţimea portaltoilor cu 2 cm, în
cazul plantării de primăvară şi cu 6-10 cm, la plantarea de toamnă.
La începutul lunii iunie se înregistrează prinderea la plantare şi se fac eventualele
completări de goluri cu material produs la ghivece.
Lucrările de întreţinere se urmăreşte menţinerea solului, în permanenţă, afânat şi curat
de buruieni, prin praşile repetate. Lucrările solului nu trebuie să distrugă biloanele, care se
menţin până la altoit cu scopul de a împiedica apariţia de lăstari anticipaţi în zona de altoire.
Fertilizarea suplimentară se face cu 100-150 kg/ha azotat de amoniu aplicat în două
reprize, între 10 şi 25 iunie, când creşterea portaltoilor este intensă. Irigarea se aplică mai ales
în luna iulie şi înainte de altoit, pentru a stimula circulaţia sevei.
Tratamentele fitosanitare se fac la avertizare, în număr de 8-14, în funcţie de specie (8
tratamente la corcoduş, mahaleb, prun şi 12-14 la măr, păr, cireş, vişin) şi gradul de atac al
bolilor şi dăunătorilor.
La portaltoii speciilor care emit uşor lăstari anticipaţi (corcoduş, piersic, vişin), cu 2-3
săptămâni înainte de altoit se recomandă toaletarea portaltoilor, prin eliminarea la inel a
lăstarilor anticipaţi de pe tulpină, pentru a uşura altoirea şi legarea după altoire.
Altoirea se face în perioada 15 iulie - 15 septembrie, prin metodele în ochi dormind
(altoirea în “T”) sau cu scutişor (chip budding), când circulaţia sevei este mai slabă. În
general, la altoire, în funcţie de realizarea unui afluxoptim de sevă, se recomandă începerea
altoitului cu cireş, vişin, păr altoite pe portaltoi franc, urmate de piersic, cais, prun altoit pe
prun franc, apoi prunul pe corcoduş, mărul pe franc şi mărul, părul pe portaltoi vegetativi.
La altoire se folosesc ramuri altoi de un an, recoltate în ziua altoirii sau cu 2-3 zile
înainte, caz în care acestea se păstrează la temperaturi de 1-2oC. Pe timpul transportului
ramurile altoi se menţin în mediu umed, în găleţi cu baza în apă sau în lădiţe acoperite cu tifon
sau pânză de sac umedă.
- 35 -
Înainte de altoire se înlătură pământul de la baza portaltoiului şi se şterge tulpina în

zona de altoire. Altoirea se face la 2-4 cm de la sol în cazul portaltoilor generativi şi la 10-15
cm de la nivelul solului la portaltoii vegetativi. După altoire, zona rănită se acoperă printr-o
legătură strânsă cu material plastic sau rafie.
Verificarea prinderii altoiului se face la 2 săptămâni de la altoire. Mugurii prinşi sunt
turgescenţi, peţiolul este aproape verde şi se desprinde uşor dacă este atins cu degetul.
Potaltoii neprinşi se altoiesc din nou mai sus şi pe parte opusă primei altoiri.
Toamna mugurii altoiţi se muşuroiesc cu 2-3 cm de pământ, pentru a-i proteja de
îngheţ.
Tehnologia modernă de înfiinţare a câmpului I, permite scurtarea timpului de

producere a materialului săditor cu un an. În acest scop se utilizează două metode şi anume:
a.) Înfiinţarea câmpului I prin semănat direct. Această metodă este posibilă în
principal la speciile la care puieţii cresc repede şi viguros: migdal, mahaleb,
corcoduş, piersic şi zarzăr. Însămânţarea se realizează toamna ca şi în şcoala de
puieţi dar la distanţa între rânduri de 80-90 cm, specifică pentru câmpul I. Când
semănatul se realizează primăvara martie-aprilie, semănatul se efectuează cu mâna
la distanţa precizată între rânduri, dar în cuiburi aplicând 2-3 seminţe încolţite la
cuib în dreptul semnelor de pe cablu şi acoperind cu pământ reavăn şi bine
mărunţit.
b.) Înfiinţarea câmpului I cu puieţi obţinuţi la ghivece se poate efectua în principal la
păr franc, vişin, cireş. Puieţii obţinuţi la ghivece se plantează în câmpul I la sfârşit
de mai. Pentru plantat se utilizează plantatoarele de ICPP. În gropiţele realizate cu
acestea se plantează puieţii cu pământul din ghiveci sau chiar cu ghiveciul când
acesta este un ghiveci nutritiv.
c.) Producerea pomilor prin altoire la masă. Se utilizează pe scara largă la altoirea
nucului şi mai rar în cazul mărului. Ca portaltoi pentru nuc se folosesc Juglans
regia şi Juglans nigra, puieti de un an, cu diametrul în punctul de altoire de 10-15
mm. Ramurile altoi se recoltează toamna şi se păstrează în frigider la 1-4oC.
Portaltoi sunt preforţaţi în lăzi cu rumeguş la 26-28oC şi la o umiditate a aerului de
80-90%, timp de 10-14 zile. După preforţare materialul se spală, se zvântă şi apoi
se altoieşte. Ramurile altoi se taie la 2-3 ochi, iar metoda de altoire folosită este în
”scăriţă” (nut-feder). După altoire zona rănită se parafinează prin introducerea într-
un amestec de parafină 90 % + colofoniu 10 %, încălzită la 50-55oC. Materialul
altoit se stratifică în lăzi cu rumeguş umed, astfel încât altoiul sa fie acoperit cu un
strat de 5-6 cm şi se păstrează în camere cu temperaturi constante de 25-28oC.
După 10-14 zile materialul se sortează şi apoi se păstrează în camere cu
temperatura de 1-5oC, până la plantare (Parnia P., 1992).
d.) În cazul livezilor intensive şi superintensive, datorită costurilor mari ale
materialului săditor, investiţia la unitatea de suprafaţă este mare, ceea ce impune
reconsiderarea sistemului de producere a materialului săditor. O soluţie în acest
sens este înfiinţarea de plantaţii cu material săditor altoit la masă, plantat direct în
livadă. Această metodă prezintă avantajul unui cost redus al materialului săditor şi
reprezintă în acelaşi timp o cale de intrare mai timpurie pe rod şi de reducere a
taliei pomilor. Costul înfiinţării livezilor prin această metodă este de 2,7-4,0 ori
mai mic (în funcţie de densitate, 1852 - 5555 pomi/ha), faţă de tehnologia clasică
(material săditor din câmpul II al pepinierei), mai ales datorită costului
materialului săditor, mai mic de aproximativ 5,7 ori (Sumedrea D., 2001).
- 36 -
2.8. Metode de altoire

Altoirea este o metodă de înmulţire vegetativă, caracteristică horticulturii, prin
intermediul căreia sunt îmbinate intim două sau mai multe porţiuni de plante diferite, care
formează un individ nou, capabil de o viaţă independentă.
Unirea portaltoiului cu altoiul se bazează pe capacitatea de reparaţie a ţesuturilor
plantei şi pe proprietatea ţesuturilor nou apărute în urma rănirii (calus) de a concreşte.
Procesul fiziologic al altoirii cuprinde 3 faze:
- Calusare: formarea calusului;
- Sudare: realizarea contactului între celulele parenchimatice ale altoiului
şi portaltoiului;
- Vascularizare: formarea legăturilor vasculare de lemn şi liber ale celor
doi parteneri.
Avantajele oferite de această tehnică de obţinere a pomilor sunt date de:
 asigură o diversitate mare de vigoare, dând astfel posibilitatea practicării
diferitelor sisteme de cultură, de la clasic până la superintensiv;
 diversificarea precocităţii, longevităţii, productivităţii şi calităţii fructelor;
 asigură extinderea arealului de cultură al soiurilor valoroase.
Principalele metode de altoire utilizate în practica pomicolă se grupează în 2 mari
categorii: metodele de altoire cu mugure (ochi) detaşat şi metodele de altoire cu ramură
detaşată.
2.8.1. Metode de altoire cu mugure detaşat

2.8.1.1. Altoirea în ochi dormind (altoirea în “T”)
Este principala metodă de altoire utilizată în pepinieră, în câmpul I.

Epoca de executare
- în timpul vegetaţiei 15 iulie – 15 septembrie, în funcţie de specie.
Lucrări pregătitoare
Înainte de altoire cu 2-3 săptămâni se controlează grosimea portaltoiului şi intensitatea
circulaţiei sevei. Intensitatea circulaţiei sevei se observă prin uşurinţa cu care se desprinde
scoarţa. Dacă portaltoiul nu are grosimea necesară şi scoarţa se desprinde greu se irigă pentru
activarea şi îngrăşarea sevei.
Paralel cu pregătirea portaltoiului se recoltează şi se fasonează lăstarii altoi. Recoltarea
ramurilor altoi se face din plantaţiile mamă de altoi înfiinţate şi întreţinute special.
Lăstarii altoi trebuie să fie lemnificaţi cu muguri vegetativi normal dezvoltaţi şi fără
anticipaţi. În general lăstarii trebuie să aibă lungimea de 30-40 cm la speciile seminţoase şi
60-80 cm la speciile sâmburoase, precum şi grosimea de 6-10 mm.
Fasonarea ramurilor altoi constă în înlăturarea frunzelor (după recoltare) păstrând doar
o porţiune de peţiol de 0,5 cm (fig. 2.9). Se vor îndepărta câte 3-4 muguri de la vârful şi baza
lăstarului care sunt mici şi incomplet dezvoltaţi.
Tehnica altoirii - constă în efectuarea următoarelor operaţiuni:
1.) Pregătirea portaltoiului
Înainte de altoire se înlătură pământul de la baza portaltoiului şi se şterge tulpina în
zona de altoire. Înălţimea de altoire este de 2-4 cm de la sol la portaltoii generativi şi 10-15
cm la cei vegetativi.
- 37 -
Fig. 2.9. Altoirea in ochi dormind (în forma de T)

1 – pregătirea portaltoiului; 2 – pregătirea altoiului; 3 - îmbinarea; 4 - legarea
Pe portaltoi se execută o incizie transversală de cca. 1 cm şi una longitudinală

perpendiculară pe prima incizie, de 2,5-3 cm (sub forma literei „T”).
Cu lama briceagului se răsuceşte în stânga şi în dreapta la punctul de intersecţie dintre
cele două incizii pentru a desprinde colţurile scoarţei. Apoi se introduce spatula şi se
desprinde scoarţa pe toată lungimea inciziei longitudinale.
1.) Detaşarea scutişorului
Se taie scoarţa lăstarului altoi şi o foiţă subţire de lemn de circa 2-3 cm lungime astfel
încât mugurele detaşat să fie aproximativ la jumătatea scutişorului.
2.) Introducerea scutişorului altoi în locaşul de pe portaltoi
Se face printr-o mişcare rectilinie continuă prin care se împinge uşor scutişorul în
locaşul de pe portaltoi. Dacă scutişorul este mai lung şi depăşeşte secţiunea transversală, se
scurtează în dreptul acesteia pentru a realiza un contact bun între altoi şi portaltoi pe toată
lungimea sa.
3.) Executarea legăturii
Se realizează cu rafie sau folie din material plastic. Materialele cu care se realizează
legătura, se înfăşoară strâns peste altoi şi portaltoi astfel încât spirele să se suprapună parţial şi
să acopere în întregime secţiunea longitudinală.
2.8.1.2. Altoirea cu ochi în scutişor (Chip budding)
Epoca de executare
Această metodă de altoire se foloseşte atât în perioada iulie – septembrie, cât şi
primăvara la altoirea în ochi crescând (fig. 2.10.).
Fig. 2.10. Altoirea cu ochi în scutişor (Chip budding)

- 38 -
Tehnica altoirii
Pe portaltoi se fac două incizii, una longitudinală, paralelă cu scoarţa, adâncă de 1-3
mm, şi una bazală formează un unghi ascuţit cu prima.
Scutişorul se scoate la fel ca la altoirea în ochi dormind, însă este de dorit ca mărimea
lui să fie identică cu incizia făcută pe portaltoi.
Ultima operaţiune a acestei metode de altoire constă în suprapunerea altoiului peste
portaltoi şi executarea legăturii.
2.8.1.3. Altoirea în ochi crescând
Este o metodă de altoire la care tehnica altoirii este identică cu cea realizată la altoirea
în chip budding, deosebirea constă în momentul de realizării.
Denumirea derivă de la faptul că mugurele altoi prins porneşte în vegetaţie în cca. 2
săptămâni de la altoire. Se foloseşte la realtoirea puieţilor din câmpul II, la care altoirea nu a
reuşit sau altoiul s-a prins dar a fost afectat de ger pe parcursul iernii, respectiv la altoirea cu
intermediar (fig. 2.11.).
Fig. 2.11. Altoirea în ochi crescând

Epoca de executare
Aceasta corespunde decadei a II-a a lunii aprilie sau în luna mai după pornirea în
vegetaţie, când seva circulă şi scoarţa se desprinde uşor de pe lemn. Ramurile altoi sunt
recoltate în perioada de repaus şi păstrate la stratificat în nisip reavăn, în şanţuri sau în spaţii
frigorifice, unde temperatura se menţine la 1-4°C.
Tehnica altoirii
Este asemănătoare cu cea a altoirii în ochi dormind, cu deosebirea că mugurele altoi
nu este însoţit de peţiol, ramura altoi fiind în repaus vegetativ. În acest caz, mugurele şi scutul
ce-l însoţesc este reţinut pe lama briceagului şi apoi este introdus în incizia „T” de pe
portaltoi.
Altoiul se leagă imediat folosind acelaşi material şi aceeaşi metodă ca la altoirea în
ochi dormind.
- 39 -
2.8.2. Altoirea cu ramuri detaşate
În acest sens se folosesc ramuri de 1 an recoltate din plantaţiile mamă de ramuri altoi.
Pentru speciile sâmburoase sensibile la ger (cais, piersic, şi migdal) ramurile altoi se
recoltează la sfârşitul lunii octombrie – început de noiembrie, iar la speciile seminţoase
ramurile altoi se recoltează înainte de pornirea în vegetaţie (ianuarie-februarie).
Ramurile altoi trebuie să fie de 50-60 cm lungime, sănătoase şi cu un diametru de 6-8
mm. Păstrarea altoilor se va face în pivniţe, şanţuri sau camere frigorifice.
Pentru badijonarea rănilor produse la altoirile cu ramură detaşată se utilizează masticul
sau ceara de altoit. Pelicula de mastic protejează ţesuturile rănite ale altoiului şi portaltoiului
de oxidare şi deshidratare. Un mastic bun trebuie sa îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii:
 Să fie un unguent bun;
 Să reziste la temperaturi joase;
 Să nu crape la uscăciune;
 Să nu fie toxic.
Cu titlu informativ recomandăm câteva reţete pentru prepararea masticului la rece:
 615 g răşină + 50 g smoală + 35 g seu de oaie + 40 g ceară de albine + 35 g cenuşă +
170 ml spirt;
 400 g sacâz sau răşină + 10 g seu de oaie + 200 g ceară de albine + 90 ml spirt;
 Parafină + sacâz + smoală în cantităţi aproximativ egale şi seu de oaie cca.50-100 g la
500 g de amestec.
2.8.2.1. Altoirea în copulaţie perfecţionată
Se foloseşte în pepinieră în câmpul II al pepinierei pentru realtoirea portaltoilor sau în

plantaţii pentru schimbarea soiurilor (fig. 2.12.).
Fig. 2.12. Altoirea în copulaţie perfecţionată
Epoca de executare. Această metodă de altoire se efectuează în perioada

martie-aprilie.
Tehnica altoirii:
1. Pregătirea portaltoiului constă în executarea unei tăieturi oblice cu lungimea de 2,5-3 cm.
2. Pregătirea altoiului se execută o tăietură oblică cu aceeaşi secţiune ca la portaltoi, apoi pe
fiecare din cele două secţiuni în treimea mijlocie se realizează o “limbă de îmbinare”
diametral opusă celei de pe portaltoi.
- 40 -
3. Îmbinarea portaltoiului cu altoiul se suprapun secţiunile şi printr-o apăsare uşoară se

îmbină limbile astfel încât zonele cambiale să se suprapună
4. Legarea se face cu rafie sau folie de plastic şi se acoperă întreaga porţiune rănită.
2.8.2.2. Altoirea în despicătură
Această metodă de altoire se foloseşte în câmpul II al pepinierei pentru realtoirea

portaltoilor de vigoare mare şi mai ales în livadă pentru schimbarea sortimentului aplicându-
se pe trunchi sau pe ramuri groase din coroană (fig. 2.13.).
Fig. 2.13. Altoirea în despicătură
Epoca de executare
Această metodă de altoire se efectuează în perioada martie-aprilie.
Tehnica altoirii
1.) Pregătirea portaltoiului:
- axul sau ramura care se altoieşte, se retează transversal, cu fierăstrăul,
iar rana rezultată se netezeşte, înlăturând toate ţesuturile zdrobite;
- cu lama despicătorului sau cu un cuţit se execută o tăietură adâncă de
4-5 cm, pe linia mediană a secţiunii.
2.) Fasonarea altoiului:
- constă în tăierea bazei acestuia sub forma unei pene duble, cu o
muchie mai groasă pe partea în care se află primul mugure şi una mai subţire
opusă mugurelui (formă de sector de cerc);
- lungimea penei este egală cu despicătura executată în portaltoi (4-5
cm); - după confecţionarea penei, ramura altoi se taie la 2-3 mm
deasupra celui de al treilea mugure;
3.) Introducerea altoiului în portaltoi:
- pentru fiecare secţiune se introduc 2 altoi diametral opus;
- altoaiele se introduc în despicătură astfel încât zonele cambiale ale
altoiului şi portaltoiului să se suprapună;
4.) Legatul şi badijonarea zonei altoite:

- se ung cu mastic zonele rănite ale altoiului şi portaltoiului, apoi se
leagă cu rafie sau material plastic.
- 41 -
2.8.2.3. Altoirea sub scoarţă terminală
Se practică în plantaţiile de pomi pentru schimbarea soiului.

Epoca de executare
Aprilie-mai, când vegetaţia a pornit şi scoarţa portaltoiului se desprinde uşor (la
înflorirea corcoduşului).
Tehnica de altoire
1.) Pregătirea portaltoiului:
- axul sau ramura care se altoieşte, se retează transversal, cu fierăstrăul şi se netezeşte
porţiunea tăiată;
- se secţionează scoarţa portaltoiului pornind de la secţiunea transversală pe o lungime de 4-5
cm perpendicular pe aceasta şi se desprinde scoarţa cu spatula.
2.) Fasonarea altoiului:
- se fasonează baza sub forma unei pene simple cu o secţiune oblică de 4-5 cm lungime; -
ramura altoi se taie la 2-3 muguri.
3.) Introducerea altoiului în portaltoi:
- pana se introduce sub scoarţa portaltoiului până când se ajunge în dreptul primului mugure
al altoiului.
4.) Legarea şi badijonarea zonei rănite:
- se ung cu mastic zonele rănite ale altoiului şi portaltoiului, apoi se leagă cu rafie sau material
plastic.
2.9. Operaţiuni executate în câmpul II al pepinierei

a) Tăierea portaltoiului în câmpul II al pepinierei
Se execută primăvara devreme în 2 variante: cu cep sau fără cep.
Formarea pomilor cu cep se practică în zonele cu vânturi puternice şi la soiurile care
cresc strâmb şi se dezbină uşor.
Epoca de executare
Ultima decadă a lunii februarie - prima decadă a lunii martie.
Tehnica de lucru
Înălţimea de scurtare a portaltoiului este de 10-15 cm de la altoi pentru soiurile care
pornesc uşor în vegetaţie şi 8-10 cm pentru cele care pornesc mai greu în vegetaţie.
Se elimină toate ramificaţiile de pe cep şi se scurtează cepul cu foarfeca la înălţimea
stabilită. Dacă este cazul se îndepărtează legătura de rafie din zona altoită.
Tăierea portaltoiului fără cep constă în tăierea acestuia la 3-4 mm deasupra mugurelui
altoit printr-o tăietură oblică la 25-35°.
b) Plivitul lăstarilor de pe portaltoi şi palisatul altoilor

Aceste lucrări urmăresc economisirea şi redistribuirea energiei de creştere a pomului
în direcţia stimulării creşterii altoiului.
Epoca de executare: Aprilie-iulie
Tehnica de lucru
1. Plivitul – mugurii de pe cepul portaltoiului dau naştere la numeroşi lăstari. Aceştia
consumă o mare cantitate de substanţe de rezervă, pornesc repede în creştere şi inhibă
creşterea altoiului. Când lăstarii sunt mici şi nu s-au lemnificat, se înlătură cu mănuşă, iar
dacă efectuarea acestei lucrări întârzie, lăstarii se elimină cu briceagul sau cu foarfeca.
Această lucrare se repetă de mai multe ori la intervale de circa două săptămâni.
- 42 -
2. Palisatul – fiind dezavantajaţi ca poziţie, lăstarii altoi cresc uneori mai lent decât
lăstarii de pe cep şi formează curburi mari care depreciază calitatea materialului săditor.
Pentru a înlătura aceste inconveniente lăstarii altoi se palisează pe cepul portaltoi. Palisatul
(legatul) constă în aducerea altoiului în poziţie verticală la o distanţă de cca. 1 cm de cepul
portaltoiului şi legarea acestuia sub forma de „8”.
c) Suprimarea cepului
Pe măsura fortificării altoiului porţiunea de cep din portaltoi folosită pentru palisare
devine inutilă.
Suprimarea cepului se face în perioada 15 iulie – 15 august, astfel încât rana rezultată
să se caluseze până la intrarea în iarnă.
Tăietura se face aproximativ oblic, la 25-35°.
d) Suprimarea lăstarilor anticipaţi (de prisos) şi formarea coroanei în câmpul II
În câmpul II al pepinierei unele specii (în special la cais, piersic, vişin şi unele soiuri
de prun şi măr) emit cu uşurinţă lăstari anticipaţi. Pe această însuşire se bazează tehnologia
formării coroanei pomilor în câmpul II.
Epoca de executare
Din momentul apariţiei primilor lăstari până la proiectarea primelor şarpante.
Tehnica de lucru
În perioada mai-iunie, lăstarii altoi care formează lăstari anticipaţi în zona trunchiului
sunt îndepărtaţi.
Când altoiul depăşeşte cu puţin înălţimea de proiectare a coroanei (10-15 cm) i se
ciupeşte vârful pentru a stimula ramificarea axului.
Înălţimea la care se scurtează depinde de forma de coroană. Când lăstarii din coroană
au atins lungimea de 15-20 cm, se aleg cei necesari pentru formarea primelor elemente ale
coroanelor dorite, iar ceilalţi se elimină.
e) Scosul, sortarea şi stratificarea pomilor din pepinieră
Epoca optimă a lucrării este toamna după căderea frunzelor – sfârşit de octombrie –
prima jumătate din noiembrie. În situaţia în care vegetaţia se prelungeşte şi frunzele persistă,
se recomandă defolierea manuală sau chimică. La defolierea manuală odată cu sortarea,
frunzele se elimină de jos în sus cu mâna. La defolierea chimică, pomii se stropesc cu circa 15
zile înainte de scos cu diverse substanţe defoliatoare.
Scosul pomilor poate fi realizat mecanic pe suprafeţe mari şi manual pe suprafeţe
mici. Pentru scosul mecanic se utilizează pluguri speciale, tractate de tractoare. Plugul trece
pe rândul de pomi cu organul activ pe sub sistemul radicular la 30-35 cm adâncime pentru a
disloca pomii. Muncitorii adună pomii, îi scutură de pământ după care îi sortează. Pomii de
calitate trebuie să fie sănătoşi, autentici, cu o grosime la înălţimea de formare a coroanei de
cca. 14-16 mm, cu 4-5 rădăcini de 30-35 cm, iar când are coroană să prezinte un număr de 4-5
ramuri laterale şi axul pomului.
După scuturare, pomii se leagă în pachete de 10 bucăţi când sunt vergi, şi în pachete
de câte 5 bucăţi, când pomii au coroană. Prima legătură este la colet, iar cea de-a doua la 60-
70 cm de la prima legătură.
În momentul legării, pomii se etichetează, după care se transportă imediat în şanţul de
stratificare.
Stratificarea pomilor are ca scop asigurarea condiţiilor optime de păstrare de la
scoaterea din pepinieră şi până la livrarea spre beneficiar.
Stratificarea se face imediat după sortare, dacă este posibil în 1-2 ore de la scosul din
pepinieră. Terenul destinat stratificării pomilor este bine să fie bine drenat, ferit de rozătoare
şi dacă este posibil împrejmuit împotriva iepurilor cu plasă de sârmă.
- 43 -
Fig. 2.14. Pomi câmpul II, specia măr - coroana preformată
Şanţurile pentru stratificare se realizează cu următoarele dimensiuni: 50 cm adâncime,

80-100 cm lăţime şi lungime în funcţie de numărul de pomi ce se vor stratifica.
Pachetele cu pomi, se aşează în şanţ oblic. Se trage pământ reavăn, bine mărunţit (dacă
solul este argilos se amestecă cu nisip sau se foloseşte doar nisip) şi se acoperă întreg sistemul
radicular şi 20-25 cm din tulpină. Pământul trebuie să intre bine printre rădăcini, la nevoie se
udă. Nu se lasă goluri între rădăcini.
Fig. 2.15. Pomi câmpul II, specia prun
- 44 -
2.10. Principalii portaltoi ai speciilor pomicole de climat temperat,

cultivate în România
2.10.1. Portaltoii mărului
După modul în care se produc aceştia sunt clasificaţi în două mari grupe:
- generativi, obţinuţi din sâmburi, seminţe;
- vegetativi, obţinuţi prin marcotaj, butăşiri sau "culturi in vitro".
Portaltoii generativi:
Dintre portaltoi generativi, obţinuţi în ţara noastră, proveniţi din soiurile vechi, s-au
folosit P.F. Bistriţa 50, P.F.Creţesc şi P.F.Pătul. Toţi aceşti poartaltoi generativi imprimă
soiurilor pe care sunt altoiţi vigoare mare de creştere, intrare pe rod în anul 4-5 de la plantare
şi nu necesită sistem de susţinere datorită faptului ca aceşti portaltoi dezvoltă un puternic
sistem radicular. S-au utilizat numai până la sfârşitul în anilor ’60.
Portaltoii vegetativi:
Din multitudinea de portaltoi pomicoli vegetativi obţinuţi pe plan naţional şi
internaţional, în cercetarea şi practica pomicolă au fost folosiţi cu precădere următorii: A2,
G21, M4, M7, M9, M26, M106, MF5, MF10, Voineşti 2 (Branişte şi colab, 2002).
Portaltoiul A2, obţinut în Suedia, este viguros, bine ancorat în sol, rezistent la ger, dar
nu imprimă o productivitate ridicată în primii 6-7 ani de la plantare în livadă.
Portaltoii G21 şi Voineşti 2, sunt de vigoare slabă şi necesită sistem de susţinere, fapt
pentru care aceştia nu s-au răspândit în România, datorită decapitalizării, pomicultorii privaţi
din ţara noastră au înfiinţat în mare parte livezi de măr cu pomi care nu solicită sistem de
susţinere.
Portaltoii MF10 (vigoare slabă) şi MF5 (vigoare submijlocie) sunt noi, şi datorită
faptului că nu sunt studiaţi în cultură, nici aceştia nu sunt foarte utilizaţi. Principalul avantaj
este dat de faptul ca aceşti doi portaltoi nu necesită sistem de susţinere.
M4 - deşi se înmulţeşte uşor în pepinieră prin marcotaj şi imprimă în livadă soiurilor
altoite o vigoare submijlocie, intrare rapidă pe rod şi productivitate ridicată. Cu toate acestea
datorită slabei ancorări în sol, sensibilităţii la secetă şi la păduchele lânos, a fost înmulţit
numai până în anii ’70.
M7 - s-a înmulţit pe scară comercială până la sfârşitul anilor 70. Datorită drajonatului
puternic şi simptomelor de incompatibilitate cu soiurile de tip "spur", nu se mai înmulţeşte.
M9 - imprimă soiurilor vigoare mică, intrare timpurie pe rod, fructe mai mari şi mai
colorate, dar necesită sistem de susţinere în livadă, rădăcinile fiind slab ancorate în sol. Deşi
prin densităţile mari de plantare în livadă şi producţiile de fructe ce se pot obţine chiar din
anul 2 de la plantare, investiţia se recuperează destul de rapid, totuşi datorită costurilor mari
de înfiinţare (număr mare de pomi, sistem de susţinere, sistem de irigare sau fertirigare în
zonele cu deficit de apă), portaltoiul nu a fost solicitat prea mult în ţara noastră. Începând cu
anii 2000 se simte o tendinţă de creştere a cererii de pomi altoiţi pe portaltoi din gama de
vigoare a portaltoiului M9 (pe plan mondial au apărut multe clone de M9 sau portaltoi noi cu
vigoare asemănătoare).
M26 - imprimă soiurilor altoite vigoare intermediară între portaltoiul M9 şi portaltoiul
M106 şi un ancoraj mai bun decât M9. Deoarece nu are o compatibilitate bună cu toate
soiurile, a prezentat sensibilitate la cancerul coletului (Phytophtora cactorum), pe solurile slab
drenate şi la focul bacterian (Erwinia amylovora), s-a răspândit mai puţin decât portaltoi M9
şi M 106 (Parnia P., 1992).
M106 - este cel mai utilizat portaltoi vegetativ de măr în pepinierele din ţara noastră
datorită înmulţirii uşoare (producţie mare în marcotieră, uniformitate, lipsa ţepilor,
dezvoltarea soiurilor altoite în pepinieră). Se caracterizează prin următoarele caracteristici
pozitive: vigoare mijlocie, potenţialul ridicat de producţie în livadă, nu drajonează, ancorajul
- 45 -
bun al pomilor (nu necesită susţinere), rezistenţa la păduchele lânos (Eriosoma lanigerum).
Principalele lui defecte sunt: slaba rezistenţă la excesul de umiditate din sol şi sensibilitatea la
cancerul coletului (Branişte şi colab, 2002).
Fig. 2.16. Vigoarea relativă a portaltoilor la specia măr

(după N. Branişte şi colab, 2002)
Doar 3 dintre cei 10 portaltoi înscrişi în Catalogul oficial au o răspândire comercială

mai mare în pepinierele din ţara noastră: M9, M26 şi M106 (MM106). Vigoarea indusă
(exprimată în cifre relative) soiurilor altoite de către portaltoii incluşi în Catalogul oficial este
redată în fig 2.16.
2.10.2. Portaltoii părului
Portaltoii generativi de provenienţă autohtonă sunt (Parnia P., 1992): Alămâi, Cu miez
roşu, Păstrăvioare, Pepenii, P.F.Harbuzeşti (P.F. = portaltoi franc). Aceştia imprimă vigoare
mare soiurilor altoite şi nu pun probleme de compatibilitate. O atenţie specială trebuie
acordată portaltoiului Păstrăvioare, din cauza sensibilităţii lui la focul bacterian (Erwinia
amylovora).
Tipul A, este mai rezistent decât portaltoii generativi la excesul temporar de umiditate
din sol şi imprimă o vigoare de creştere mai mică fapt ce permite creşterea densităţilor în
plantaţiile de păr.
BN 70, imprimă în general aceleaşi caracteristici soiurilor de păr ca şi tipul A, dar are
o rezistenţă superioară la ger.
Se folosesc direct pentru altoirea soiurilor de păr cu afinitate (ex.: Cure, Untoasă
Hardy) sau prin altoire cu intermediar pentru soiurile fără afinitate la altoire cu gutuiul (ex.:
Beurre Bosc, Williams).
- 46 -
2.10.3 Portaltoii gutuiului
Pentru altoirea gutuiului se folosesc numai portaltoi vegetativi de gutui.

Portaltoii vegetativi pentru gutui nominalizaţi în lista oficială sunt BN 70 şi tipul A,
descrişi anterior.
2.10.4. Portaltoii prunului
Pot fi împărţiţi în 3 grupe după apartenenţă (Branişte şi colab, 2002), şi anume:
a) grupa portaltoilor proveniţi din corcoduş, ce aparţin speciei Prunus cerasifera
Ehrh: Corcoduş (amestec de biotipuri), Mirobolan C5, Mirobolan dwarf şi BN4Kr;
b) grupa portaltoilor proveniţi din prunul european, ce aparţin speciilor Prunus
domestica L şi Prunus insititia Juss: Oteşani 8, BN68, P.F. Buburuz, P.F. Gălbior,
P.F. Renclod verde F, P.F. Roşior văratec, P.F. Scolduş, P.F.Voineşti B.
c) grupa portaltoilor proveniţi din porumbar, ce aparţin speciei Prunus spinosa L:
Porumbar de Iaşi.
Mirobolan dwarf se caracterizează prin: vigoare mică, nu este infectat de Plum-pox,
fructele de culoare galbenă se maturează la jumătatea lunii august, sâmburii răsar foarte bine
şi dau puieţi uniformi în şcoala de puieţi.
BN4Kr este de vigoare mijlocie şi este rezistent la plum-pox, fructele de culoare roşie
se maturează în luna august, iar sâmburii răsar bine şi dau puieţi destul de uniformi în şcoala
de puieţi.
Mirobolan C5 este viguros, productiv, nu este infectat de Plum-poxşi rezistent la boli
foliare. Fructele (de culoare galbenă) se maturează tardiv (sfârşit de septembrie) şi pot fi
semănate direct cu pulpă, din toamnă, în şcoala de puieţi. Răsărirea puieţilor este foarte bună.
Soiurile altoite pe acest portaltoi intră pe rod din anul 4, iar producţii economice se obţin din
anul 5-6 de la plantarea în livadă.
P.F. Roşior văratic - imprimă vigoare mare, dar mai mică decât cea imprimată de
corcoduşul amestec de biotipuri, este adaptat la o gamă largă de soluri, imprimă producţii
mari şi constante, iar pomii drajonează slab în livadă.
P.F. Renclod verde F - imprimă soiurilor altoite vigoare mare, productivitate şi
constanţă în rodire, este adaptat la o gamă variată de soluri şi suportă excesul temporar de
umiditate. În pepinieră puieţii au o creştere uniformă şi o stare de sănătate bună. Portaltoiul
este tolerant la plum-pox. Nu au apărut probleme de compatibilitate cu soiurile din grupele
Tuleu şi Renclod (Parnia P., 1992).
P.F. Voineşti B - imprimă soiurilor altoite vigoare mijlocie, productivitate şi constanţă
în rodire, intrare tardivă pe rod (în general după anul 7).
În livadă vigoarea pomilor se reduce cu cca. 30 % faţă de vigoarea pomilor aceloraşi
soiuri altoite pe corcoduş amestec de biotipuri, iar pomii drajonează foarte puţin.
Oteşani 8 - imprimă soiurilor altoite vigoare cu până la 40 % mai mică decât
corcoduşul (amestec de biotipuri), dar pomii necesită o agrotehnică corespunzătoare
(îngrăşăminte, irigare), altfel fructele rămân mai mici decât cele de la cei altoiţi pe corcoduş.
Portaltoiul este bine adaptat la soluri grele, cu conţinut mai mare în argilă, dar pomii
drajonează puternic.
B.N. 68 - este rezistent la ger şi exces temporar de umiditate. În pepinieră nu apar
probleme de compatibilitate cu soiurile din grupa Tuleu, iar în livadă imprimă soiurilor
vigoare mijlocie şi productivitate.
- 47 -
Porumbar de Iaşi - deşi rustic şi rezistent la ger şi secetă, adaptat la o gamă variată de
soiuri, portaltoiul nu s-a răspândit prea mult din cauza faptului că pomii din soiurile altoite
drajonează puternic în livadă, împiedicând lucrările de întreţinere a solului; imprimă vigoare
mică soiurilor (fig. 2.17.).
Portaltoii vegetativi ai prunului sunt: Mirobolan C5, Corcoduş 163, Miroval, BN4Kr,
Oteşani 11.
Mirobolan C5 - uniformitate mai mare, atât în pepinieră cât şi în livadă faţă de acelaşi
înmulţit generativ. Se recomandă şi pentru altoirea piersicului, permiţând plantarea pe soluri
mai grele. Înrădăcinează foarte bine atât prin butaşi verzi cât şi lemnificaţi putând depăşi un
procent de prindere de 85 %.
Fig. 2.17. Vigoarea relativă a portaltoilor la specia prun

Corcoduş 163 - se înmulţeşte atât prin butaşi verzi cât şi lemnificaţi, butaşii au o
creştere corespunzătoare după plantare şi nu se observă defecte la punctul de altoire cu
soiurile din grupa Tuleu şi Renclod.
Pomii sunt mai uniformi atât în pepinieră cât şi în livadă, comparativ cu altoirea pe
puieţi de corcoduş obţinuţi din amestec de sâmburi unde apar exemplare cu grade diferite de
compatibilitate, de la compatibilitate bună până la lipsă evidentă de compatibilitate.
Imprimă o vigoare mare, productivitatea bună, iar pomii sunt bine ancoraţi în sol şi
astfel nu necesită sistem de susţinere.
Miroval - rezistent la ger, adaptabilitate pe soluri argiloase, imprimă soiurilor vigoare
mare, productivitate ridicată. Intrarea pe rod are loc din anul 4-5 de la plantare, dar producţii
economice se obţin din anul 5-6 de la plantare.
BN4Kr - imprimă aceleaşi caracteristici soiurilor altoite ca şi portaltoiul generativ dar
pomii sunt mai uniformi.
Înmulţirea lui se poate face prin butaşi lemnificaţi. Rezistenţa plantelor provenite prin
înmulţirea vegetativă faţă de plum-poxeste de 100 % comparativ cu 70 % la puieţii obţinuţi
din polenizare liberă (Branişte şi colab, 2002).
Oteşani 11 - este singurul portaltoi vegetativ de prun european omologat până în
prezent în România. Se înmulţeşte prin butaşi lemnificaţi trataţi cu biostimulatori de
înrădăcinare, imprimă soiurilor altoite o vigoare mijlocie, uniformitate, ancoraj bun şi
drajonaj foarte slab. Se înmulţeşte pe scară restrânsă în pepinierele comerciale.
- 48 -
2.10.5. Portaltoii piersicului
Piersicul franc - denumire ce desemnează puieţi obţinuţi din sâmburi recoltaţi de la
soiuri cunoscute, răspândite în plantaţiile comerciale, cu maturare târzie a fructelor. Sâmburi
provin de la soiuri destinate procesării industriale a fructelor (Elberta, Veteran, etc.), la care
sâmburii se extrag anticipat). Dezavantajul constă în faptul că sâmburii sunt mari fiind
necesare cantităţi mari la unitatea de suprafaţă (2000-3000 kg/ha).
T16 - imprimă soiurilor altoite vigoare destul de mare şi este rezistent în cazul
înfiinţării plantaţiilor pe soluri cu conţinut ridicat în Ca. Rădăcinile sunt foarte sensibile la
excesul temporar de umiditate din sol şi nu suportă replantările pe acelaşi amplasament
(fenomenul de aleopatie).
De Balc - imprimă soiurilor altoite vigoare mijlocie şi nu este aşa de pretenţios faţă de
sol, putând fi folosit şi pe soluri mai grele dar cu drenaj asigurat.
P1s - este adaptat pe o gamă variată de soluri începând de la cele nisipoase până la
cele cu conţinut mediu de argilă. Semincerul este rezistent la ger (până la -290C în condiţii
naturale, în timpul repausului vegetativ) şi îşi maturează fructele la sfârşitul lunii septembrie.
Sâmburii mici (400 buc./kg) răsar bine (65 %) şi dau puieţi foarte viguroşi şi ramificaţi. În
livadă imprimă soiurilor altoite vigoare mare şi drajonează dacă pomii sunt plantaţi cu
sistemul radicular prea la suprafaţă, nu suportă excesul temporar de umiditate şi solurile cu
pH acid (Branişte şi colab, 2002).
Tomis 1 - în livadă, cu soiurile altoite induce vigoare mai mare pomilor comparativ cu
T16, dar şi productivitate mai mare. Nu drajonează.
Tomis 79 - dă producţii de fructe ca semincer inferioare faţă de T16, fructele
maturându-se la sfârşitul lunii august şi în prima jumătate a lunii septembrie. În livadă induce
soiurilor altoite vigoare mică şi productivitate, pomii nu drajonează (Duţu I., 2008).
Adaptabil - se înmulţeşte foarte uşor atât prin butaşi verzi (80-85 %) cât şi prin butaşi
lemnificaţi (chiar plantaţi direct în câmp toamna). Imprimă vigoare mijlocie şi longevitate
mare. Rădăcinile acestui portaltoi se adaptează la o gamă variată de soluri. Fiind foarte
rezistente la excesul temporar de umiditate şi soluri reci permite extinderea culturii
piersicului, cu rezultate bune, în astfel de zone. Portaltoiul este rezistent la plum-pox(Duţu I.,
2008).
Miroper - este un hibrid între corcoduş şi piersic, rădăcinile lui au o rezistenţă
superioară faţă de cele de piersic la excesul temporar de umiditate şi soluri grele, dar
inferioară celor de corcoduş, aşa încât se recomandă utilizarea pe soluri bine drenate. Imprimă
soiurilor de piersic altoite vigoare mică, densitatea de plantare putând fi ridicată la 1200-1500
pomi/ha, este rezistent la plum-pox(Duţu I., 2002) (fig. 2.18).
2.10.6. Portaltoii caisului
În ţara noastră nu au fost omologaţi portaltoi vegetativi pentru cais, ca urmare la

această specie avem numai portaltoi generativi.
P.F. Buburuz şi P.F. Renclod verde au fost trataţi la portaltoii prunului. Principalele
avantaje ce le aduce altoirea soiurilor de cais pe portaltoii de prun menţionaţi constau în
rezistenţa sporită la soluri grele, cu exces temporar de umiditate.
- 49 -
Fig. 2.18. Vigoarea relativă a portaltoilor la specia piersic

Albe mici - este un semincer autofertil (peste 30 %), are vigoare mare şi rezistenţă la
ger şi secetă. Dă posibilitatea cultivării soiurilor de cais, pe soluri cu un conţinut în argilă de
până la 40 %.
Zarzărul - înglobează biotipuri de cais cu fruct mic, aflate în stare semicultivată. În
livadă zarzărul imprimă soiurilor altoite: rezistenţă la secetă, compatibilitate bună, absenţa
drajonatului, dar şi defecte: sensibilitate la exces temporar de umiditate şi la soluri grele, reci
ca şi caisul franc.
Caisul franc - puieţi obţinuţi din sâmburii unor soiuri comerciale a căror capacitate de
răsărire este cunoscută. Aceşti sâmburi sunt colectaţi de obicei de la fabricile de prelucrare
industrială a caiselor.
Constanţa 14 - este un portaltoi selecţionat dintr-un biotip de zarzăr, fiind
semiviguros. Compatibilitatea la altoire cu soiurile comerciale de cais este foarte bună, iar în
livadă pomii nu drajonează, au un ancoraj bun, imprimă vigoare mijlocie şi productivitate
(Branişte şi colab, 2002).
Constanţa 16 - imprimă în livadă soiurilor altoite vigoare mai mare decât anteriorul şi
precocitate de rodire.
2.10.7. Portaltoii cireşului
Mahalebul - Este recomandat pentru plantaţii ce se vor înfiinţa pe soluri uşoare, bine
drenate, deoarece rădăcinile de mahaleb sunt printre cele mai sensibile la excesul temporar de
umiditate şi soluri grele, reci. Utilizarea puieţilor de mahaleb a căpătat o extindere mai mare
în pepiniere, decât a celor de cireş franc şi sălbatic, datorită rezistenţei la antracnoza frunzelor
(Coccomyces hiemalis) ce provoacă pagube mari în şcolile de puieţi şi câmpul I al şcolii de
pomi (Branişte şi colab, 2002).. Nu toate soiurile de cireş şi vişin au o compatibilitate bună la
altoirea pe mahaleb, mai ales în livadă (soiuri de cireş: Izverna, Cerna sau de vişin: Northstar,
Oblacinska, Pitic de Iaşi).
Cireş franc Pietroase negre sau Pietroase Donissen, grupă autorizată la înmulţire
care cuprinde un amalgam de soiuri cu maturare târzie, cu răsărire variabilă. Puieţii obţinuţi
din aceste soiuri dau denumirea generală a portaltoiului de cireş franc.
- 50 -
Cireşul sălbatic are compatibilitate bună cu soiurile comerciale de cireş, imprimă

vigoare mare în livadă, crescând costurile de exploatare.
Semavium – prezintă sâmburi mici, răsar bine şi dau puieţi cu creştere foarte
uniformă. Nu toate soiurile de vişin au o compatibilitate bună cu el, mai ales în livadă unde în
zona de altoire se formează gâlmă, pomii drajonează puternic. Soiurile de vişin cu
compatibilitate redusă sunt: Nana, Pitic de Iaşi, Oblacinska, Schattenmorelle, Dropia. Soiurile
Meteor, Ţarina şi Timpurii de Piteşti au compatibilitate bună. În livadă imprimă o
productivitate şi o vigoare de creştere mai redusă (2.19), decât cireşul sălbatic (Duţu I., 2003).
F12/1 - este o selecţie clonală provenită din cireş sălbatic, omologată în Anglia.
Imprimă vigoare mare soiurilor altoite dar şi o uniformitate bună în livadă. Este sensibil la
excesul de umiditate din sol precum şi la cancerul rădăcinilor (Agrobacterium tumefaciens).
IP-C1, este primul portaltoi vegetativ pentru cireş omologat în ţara noastră, în anul
1984 la ICDP Mărăcineni Piteşti. Este un hibrid între vişin şi cireş şi poate fi înmulţit prin
marcotaj vertical sau prin butaşi verzi. În livadă imprimă soiurilor altoite vigoare mai mică
decât la altoirea pe cireş sălbatic, apropiată sau uşor sub cea imprimată de portaltoiul Colt.
Este mai rezistent decât cireşul la excesul temporar de umiditate din sol şi se adaptează mai
bine la solurile cu conţinut ridicat în argilă.
C12 - imprimă soiurilor altoite vigoare mare (fiind o selecţie din cireşul sălbatic), dar
induce o uniformitate mult mai bună a pomilor comparativ cu altoirea pe portaltoi generativi.
IP-C2 - în pepinieră este compatibil atât cu soiurile de cireş cât şi cu soiurile de vişin,
inclusiv cu cele de cireş care nu au compatibilitate bună la altoirea pe vişin (Stella Compact)
şi cu cele de vişin ce nu au compatibilitate bună la altoirea pe cireş (Oblacinska). Se
caracterizează prin vigoare mijlocie spre mare, precocitate de rodire, productivitate şi nu
drajonează.
Gisela 5 – portaltoi de vigoare mică, mult răspândit în ultimul timp pentru livezile de
cireş, cu densităţi mari (4x2 m). Prezintă simptome de incompatibilitate parţială concretizată
prin grosime foarte mică a portaltoiului faţă de altoi (fig. 2.20).
Fig. 2.19. Vigoarea relativă a portaltoilor la specia cireş

- 51 -
Fig. 2.20. Portaltoiul Gisela 5
2.10.8. Portaltoii vişinului
Vişinul franc - este mai rezistent la excesul de umiditate şi la solurile grele decât
cireşul franc, dar ca şi acestea nu suportă replantările.
VG1 - este rezistent la ger şi îngheţurile târzii de primăvară şi bine adaptat pe soluri
mai grele. Puieţii obţinuţi sunt mult mai uniformi decât cei din amestecuri de vişin franc.
VV1 – este primul portaltoi vegetativ de vişin din România. Se înmulţeşte prin
marcotaj, este rezistent la ger şi tolerant la atacul de Coccomyces hiemalis. În livadă asigură
uniformitate şi productivitate soiurilor altoite.
IP-C3 - se înmulţeşte prin butaşi verzi. Este recomandat ca portaltoi vegetativ pentru
vişin şi pentru un număr redus de soiuri cireş: Van, Rubin, Colina, Rivan. Soiurile de vişin nu
pun probleme de compatibilitate, iar în livadă imprimă soiurilor altoite vigoare mijlocie,
precocitate de rodire şi productivitate (Branişte şi colab, 2002)..
- 52 -
2.10.9. Portaltoii nucului
Portaltoii utilizaţi pentru nuc în România sunt toţi generativi, puieţi de la speciile Juglans
nigra, Juglans regia (tipuri valoroase) precum şi de la portaltoii omologaţi sub denumirea de
Târgu jIu şi Secular R-M (Branişte şi colab, 2002).
Juglans nigra - este sensibil atât la excesul cât şi la deficitul de umiditate. Durata unei
plantaţii comerciale de nuc, cu soiuri altoite pe nuc negru este de cca. 35-40 ani.
Juglans regia - imprimă vigoare mai mare decât nucul negru, nu pune probleme de
compatibilitate dar pentru reuşita livezilor comerciale necesită soluri profunde şi revene, de
natură aluvionară. Nu suportă solurile grele, cu exces de umiditate.
Târgu Jiu - este destul de rezistent la bacterioza şi antracnoza nucului. Nucile, de
mărime mijlocie, răsare bine în şcoala de puieţi. În livadă imprimă soiurilor altoite vigoare de
creştere moderată în primii ani de la plantare.
Secular R-M - este un biotip de nuc comun, selecţionat ca pom matur la vârsta de cca.
200-250 de ani. Are o rezistenţă bună la bacterioză (Xanthomonas juglandis) şi medie la
antracnoză (Gnomonia juglandis). Imprimă vigoare mare în livadă soiurilor altoite şi o
producţie bună începând cu anul V de la plantare.
2.11. Producerea containerizată a materialului săditor pomicol

Containerizarea producerii materialului săditor este o metodă care poate fi valorificată
tot timpul anului, atât pentru completări de goluri cât şi pentru prelungirea sezonului de
plantare în cazul livezilor din grădinile familiale.
La noi în ţară, această metodă este utilizată în special la plantele dendrologice, însă în
ultimul timp se practică cu rezultate bune şi pentru containerizarea materialului săditor
pomicol.
Pentru speciile seminţoase (măr, gutui, păr altoit pe gutui) materialul se altoieşte la
masă după care se plantează în pungi de polietilenă perforate cu dimensiunile de 30/40 cm
într-un amestec format din perlit şi mraniţă (în părţi egale sau o parte perlit şi două părţi
mraniţă). Materialul altoit se trage la pungi, se trece în solarii, unde trebuie să fie udat
periodic.
Pentru speciile sâmburoase portaltoii se plantează în pungi, în a doua decadă a lunii
martie, iar altoirea în chip budding se efectuează la începutul lunii aprilie, cu ramuri păstrate
peste iarnă.
Când lăstarul altoi se află deja în creştere (4-5 cm), containerele se scot afară din
spaţiile protejate.
Lucrările de îngrijire constau în plivitul buruienilor din containere, plivitul
sălbaticului, tratamente fitosanitare, fertilizare, irigare.
Plantarea la loc definitiv se poate face începând cu a doua decadă a lunii iunie.
Prinderea la plantare este garantată 100%.
- 53 -
CAPITOLUL III
INFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE
3.1. Pichetarea terenului

Este lucrarea prin care se materializează pe teren (prin picheţi) poziţia fiecărui pom. În
prealabil se stabileşte modul de grupare a pomilor şi distanţele de plantare între rânduri şi
între pomi pe rând.
Sistemul de pichetare este dat de figura geometrică realizată pe teren de către pomii
vecini de pe două rânduri alăturate: în pătrat, în dreptunghi şi în triunghi (fig 3.1). Aceste
sisteme se aleg în funcţie de sistemul de cultură, distanţele de plantare şi de condiţiile de
plantare (teren plan sau pe pantă).
La pichetatul în pătrat, distanţele dintre rânduri sunt egale cu cele dintre pomi pe rând şi se
utilizează în cazul livezilor clasice, pe terenuri plane. Sistemul de pichetare în dreptunghi, cu
distanţe mai mari între rânduri şi mai mici între pomi pe rând, este utilizat pe terenurile plane
şi cu pantă uşoară (până 6%), pentru toate sistemele de cultură. Pichetatul în triunghi
echilateral sau isoscel (denumit şi în chin-conz) oferă pomilor condiţii mai bune de
interceptare a luminii şi de distribuţie a rădăcinilor în spaţiul de nutriţie alocat. De asemenea,
acest sistem este recomandat pentru terenurile cu panta mai mare de 6%, cu rândurile
orientate de-a lungul curbelor de nivel, pomii constituind obstacole pentru apa care se scurge
şi erodează solul.
Fig. 3.1. Sisteme de pichetaj

a - în pătrat; b - în dreptunghi, c - în triunghi echilateral
- 54 -
Pichetatul pe terenurile plane sau cu panta mică, până la 6%. Înainte de pichetare
se stabileşte sistemul de pichetare, forma parcelei, se încadrează şi se parcelează terenul.
Pentru simplificarea pichetatului terenul se încadrează în figuri geometrice regulate (de
preferinţă dreptunghi sau pătrat) şi se divide în unităţi mai mici de lucru.
Pentru încadrare, pe latura lungă a parcelei, paralel cu un drum principal sau cu limita
proprietăţii, se trasează o linie dreaptă AB, care va fi baza de pornire a pichetajului (fig. 3.2.).
Lungimea acesteia trebuie să fie multiplu al distanţei dintre pomi pe rând. Din punctele A şi
B, cu ajutorul aparatelor topografice, se vor ridica două perpendiculare AC şi BD, egale ca
lungime şi paralele. Lungimea laturilor AC şi BD trebuie să fie multiplu distanţei între
rândurile de pomi.
Fig. 3.2. Pichetatul pe terenurile plane sau cu pantă mică până la 6%

(original)
Apoi, pentru închiderea perimetrului, se trasează linia CD, care trebuie sa fie paralelă
şi egală cu linia de bază AB. Se admite o toleranţă de cel mult  20 cm. Când diferenţele sunt
mai mari există riscul ca parcela să fie neuniformă ca lăţime, numărul de pomi pe rând să fie
variabil, iar spaţiul de nutriţie să nu fie folosit economic (Cepoiu, 2001).
Pe laturile mici ale parcelei, AC şi BD, cu ajutorul unui cablu de sârmă marcat cu
distanţele dintre rânduri, se fixează capetele de rânduri prin picheţi, care rămân pe loc până la
terminarea plantării. Pentru a uşura pichetarea şi a evita eventuale erori, se vor picheta linii
ajutătoare (A1C1, A2C2, A3C3), pe care se vor picheta la fel ca pe liniile AC şi BD, cu distanţa
dintre rânduri (fig. 3.2.). Apoi, începând cu primul rând, perpendicular pe liniile AC şi A1C1,
între picheţii care marchează rândul se întinde un cablu de sârmă pe care este marcată distanţa
între pomi pe rând. În dreptul semnelor, cu ajutorul unor picheţi mai mici, se fixează locul
fiecărui pom.
Pentru întinderea acestor cabluri se folosesc ţăruşi confecţionaţi dintr-un lemn de
esenţă tare (fag, salcâm), care sunt armaţi la un capăt cu un inel gros din fier pentru a rezista
loviturilor de mai şi ascuţiţi la capătul celălalt pentru a se înfige în sol. Cablurile se întind bine
dacă ţăruşii se bat înclinat, cu vârful orientat spre interior.
În plantaţiile intensive şi superintensive, cu distanţe de plantare reduse, mai ales pe
rând, în timp (după formarea coroanei), pomii îşi pierd individualitatea, rândurile se
transformă în garduri fructifere şi, ca urmare, pentru executarea gropilor şi plantarea pomilor,
nu se mai repichetează, ci se foloseşte sârma marcată, plantându-se în dreptul semnelor.
În grădinile familiale şi pe suprafeţe mai mici de teren, pichetatul se poate executa
relativ uşor folosind un “T” confecţionat din lemn, a cărui înălţime este egală cu distanţa
dintre rânduri, iar lungimea transversală, cu distanţa dintre pomi pe rând (Cepoiu N, 1994).
Această metodă constă în trasarea şi marcarea pe teren a liniei de bază AB de al care se
- 55 -
porneşte lucrarea, aşezarea T-ului în poziţie răsturnată, cu transversala pe direcţia primului

rând şi marcarea vârfurilor acestui instrument cu picheţi, pentru realizarea primului triunghi
(fig. 3.3.). Prin deplasări laterale repetate vor fi obţinute primele două rânduri de pomi,
pichetate în triunghi. Se marchează rândul 3 prin deplasarea instrumentului pe direcţia
rândului 2. Apoi, prin efectuarea aceloraşi operaţiuni se marchează şi celelalte rânduri.
Fig. 3.3. Pichetatul cu T-ul de lemn

(original)
Pichetatul pe terenurile în pantă. În zonele colinare, unde marea majoritate a

terenurilor destinate plantaţiilor pomicole sunt pe pante, pichetarea terenului necesită atenţie
şi pricepere deosebită.
Pe versanţii scurţi şi cu pante mici şi uniforme, pichetatul terenului se face paralel cu
curbele de nivel, pornindu-se de la o linie de bază, jalonată la baza pantei. Pentru pichetarea
primului rând se întinde un cablu de sârmă, pe care sunt marcate distanţele dintre pomi pe
rând şi se bat picheţi în dreptul fiecărui semn. Celelalte rânduri vor fi trasate în amonte cu
ajutorul unui triunghi confecţionat din sârmă, prevăzut cu inele la vârfuri. Pentru pichetarea
celui de-al doilea rând se aşează inelele A şi C pe picheţii 1a şi 2a de pe primul rând, se întind
sârmele şi se fixează primul pichet de pe rândul doi (1 b) în interiorul inelului B (fig. 3.4.). Se
eliberează inelele A, B şi C de pe picheţii 1 a, 1 b şi 2 a şi se fixează inelul A pe pichetul 3 a şi
inelul C pe pichetul 2 a. Pentru fixarea poziţiei celui de-al doilea pom de pe rândul doi se
întind sârmele şi se bate pichetul 2 b prin inelul B. Prin repetarea acestei operaţiuni se trasează
şi rândurile următoare, realizând prin această metodă pichetarea în triunghi, pomii de pe un
rând fiind la jumătatea distanţei dintre pomii de pe rândul următor.
Fig. 3.4. Pichetatul cu triunghiul de sârmă
- 56 -
Pe versanţii scurţi şi cu pante mari rândurile se pichetează paralel cu curbele de nivel.

Pentru început se trasează o linie dreaptă din deal în vale, pe care se fixează prin picheţi
distanţele dintre rânduri. Pichetarea rândului de pomi se va face cu ajutorul triunghiului
echilateral sau cu compasul din lemn, prevăzute cu un fir cu plumb.
În cazul utilizării triunghiului echilateral se înfige jalonul B lângă pichetul 1, se
întinde o sfoară pe direcţia curbelor de nivel cu ajutorul jalonului A (fig. 3.5.) şi se fixează un
pichet la baza acestui jalon, a cărui înălţime trebuie să fie identică cu cea a pichetului 1.
Pentru ca rândul să fie paralel cu curbele de nivel, firul cu plumb trebuie să treacă prin vârful
triunghiului. Repetând operaţiunile se materializează direcţia primul rând de pomi şi apoi a
următoarelor rânduri.
Fig. 3.5. Pichetatul cu ajutorul triunghiului echilateral
Când se utilizează compasul din lemn (fig. 3.6.) cu fir de plumb se procedează similar,
trasându-se linia din deal în vale cu ajutorul căreia se fixează picheţii - “cap de rând”.
Compasul fixat cu unul din braţe la baza pichetului 1 se deplasează în sus şi în jos
până când firul cu plumb se suprapune pe marcajul de pe braţul orizontal. În dreptul firului cu
plumb se fixează pichetul 2. Repetând operaţiunile în aceiaşi succesiune se vor marca toate
rândurile.
Fig. 3.6. Pichetatul cu ajutorul compasului de lemn

- 57 -
După trasarea rândurilor se execută pichetatul propriu-zis cu triunghiul de sârmă,

procedându-se la fel ca la pichetarea pe versanţi cu pante mici şi uniforme.
Pe versanţii lungi ai dealurilor înalte (cu pante mai mari de 6-7%) pichetatul este
mult mai complexşi necesită aparate de măsurat şi specialişti. În aceasta situaţie, terenul se
delimitează în unităţi orografice, care se pichetează separat păstrându-se însă legătura între ele
prin continuitatea rândurilor de pe curbele de nivel. În urma delimitării, versanţii şi parcelele
cu pante mici şi uniforme se vor picheta fără amenajări, iar veranţii abrupţi, cu relief
frământat vor fi amenajaţi în terase şi în parcele cu alei de trafic tehnologic. Pe terenurile cu
pante uniforme sub 12% şi neamenajate, pichetatul se execută simultan cu trasarea curbelor
de nivel. Pentru aceasta, pe versantul ABEF se stabileşte o linie de bază MN, din deal în vale,
care împarte în părţi egale, reprezentând distanţa dintre rânduri, marcându-se prin picheţii
a,b,c, .....,n.
Fig. 3.7. Pichetarea pe curbele de nivel cu ajutorul nivelei

Cu ajutorul teodolitului şi mirei se fixează poziţia rândurilor, pe direcţia curbelor de

nivel. În acest scop, se aşează aparatul la o distanţă de 10-15 m de rândurile care trebuie
trasate (g şi h în fig. 3.7), iar mira se fixează în poziţie verticală, mai întâi lângă pichetul g şi
apoi lângă pichetul h, notându-se cotele citite în aparat. Pentru a trasa rândurile g şi h de-a
lungul curbelor de nivel, se deplasează mira pe direcţia rândului, spre deal şi vale, până când
între firele reticulare ale aparatului reapar cotele notate anterior. Prin repetarea acestor
operaţiuni, fixarea la fiecare citire a unui pichet la baza mirei şi rotirea aparatului cu 1800
pentru a se continua fixarea picheţilor şi în partea dreaptă a liniei de bază, vor fi trasate
primele două rânduri pe curbele de nivel (g şi h). În acest fel vor fi trasate şi celelalte rânduri.
După trasarea acestora se va executa pichetajul propriu-zis, prin care se stabileşte poziţia
fiecărui pom pe rând. Pentru pichetare se poate folosi metoda de pichetare în triunghi, cu
ajutorul triunghiului din sârmă.
- 58 -
3.2. Plantarea pomilor

Epoca de plantare. În zonele unde iernile sunt uşoare şi condiţiile de lucru permit
plantarea se face toamna. Plantarea de toamnă (sfârşit de octombrie-început de noiembrie)
favorizează calusarea rănilor şi emiterea de noi rădăcini active până la sosirea iernii. În plus,
pomii plantaţi toamna beneficiază de umiditatea din precipitaţii din toamnă şi din topirea
zăpezii, se aşează mai bine, se realizează un contact perfect între rădăcini şi sol, iar primăvara
pornesc în vegetaţie mai devreme.
În zonele în care, de obicei, iarna nu cad zăpezi şi temperaturile sunt scăzute este mai
bine să se planteze primăvara, pentru a evita degerarea pomilor. Plantarea de primăvară
trebuie efectuată imediat după dezgheţarea şi zvântarea solului, înainte de dezmugurire. Pomii
plantaţi în această epocă formează calus şi rădăcini noi abia primăvara după plantare, motiv
pentru care pornirea în vegetaţie are loc mai târziu, iar creşterile lăstarilor din primul an sunt
mai mici decât în cazul plantării de toamnă.
Plantarea pomilor cuprinde următoarele operaţii: săpatul gropilor, pregătirea pomilor
pentru plantare şi plantarea propriu-zisă.
Săpatul gropilor. Se execută diferenţiat ca epocă şi dimensiuni, în funcţie de
pregătirea terenului:
a) pe teren desfundat, la adâncimea de 50-60 cm, gropile se sapă cu câteva zile înainte de
plantare sau chiar în ziua plantării, având dimensiuni reduse (40x40 cm), astfel încât să
permită aranjarea comodă a rădăcinilor;
b) pe teren nedesfundat (situaţie întâlnită mai ales în gospodăriile populaţiei), se sapă gropile
cu 2-3 luni înainte de plantarea pomilor, de dimensiuni mai mari (0,8x0,8 m în solurile uşoare,
1,0x1,0 m în solurile grele şi 60x80 cm adâncime).
Săpatul gropilor se face mecanizat, cu burghie sau manual.
Când gropile se sapă manual, pe teren plan, pământul scos din primul strat (25-30 cm)
va fi aşezat sub formă de muşuroi pe una din laturi, iar restul de pământ, mai puţin fertil, în
partea opusă.
În cazul terenului în pantă (adesea întâlnit în gospodăriile populaţiei din zona
dealurilor), la săparea gropilor trebuie să se respecte următoarea succesiune (fig. 3.8):
- stratul de pământ înţelenit, de la suprafaţa terenului, se taie sub formă de brazde şi se
aşează în aval (fig. 3. 8a);
- se scoate un strat de pământ pe adâncimea de o cazma şi se aşează sub formă de
muşuroi în amonte (fig. 3. 8b);
- se sapă în continuare pământul din groapă şi i se dă o poziţie orizontală sau chiar o
mică înclinare în contrapantă (fig. 3. 8c);
- în timpul plantării se introduce în groapă stratul de pământ scos de la suprafaţă, în
zona de răspândire a rădăcinilor pomului (fig. 10. 8d);
- se aşează brazdele cu iarbă pe taluzul format în aval pentru a fixa pământul şi a
împiedica eroziunea (fig. 3.8.).
Pregătirea pomilor pentru plantare. Cuprinde fasonarea şi mocirlirea rădăcinilor.
Fasonarea constă în înlăturarea porţiunii vătămate şi scurtarea rădăcinilor mai groase de 3-4
mm, la 35-40 cm şi a celor mai subţiri de 3 mm la 8-10 cm. Mocirlirea este operaţia de
introducere a rădăcinilor într-un amestec de pământ galben, balegă proaspătă şi apă, de
consistenţa smântânii. Aceasta are rolul de a asigura o mai mare umiditate în jurul sistemului
radicular, de a realiza o aderenţă mai bună cu solul şi de a stimula vindecarea rănilor.
- 59 -
Fig. 3.8. Săparea gropilor pe terenurile în pantă

(original)
Plantarea propriu-zisă. Constă în următoarele operaţii:
- se trage în groapă pământ fertil rezultat din primul strat la săparea gropii,
aşezându-se sub formă de muşuroi pe fundul gropii;
- se aşează pomul în groapă cu rădăcinile deasupra muşuroiului;
- este de dorit ca punctul de altoire să rămână cu câţiva centimetrii (2-3 cm) deasupra
solului pentru a evita o eventuală trecere a altoiului pe rădăcini proprii. În noile livezi
superintensive realizate cu pomi altoiţi pe portaltoi vegetativi, plantaţi la densităţi mari (3x1
m, la măr/M9 sau alt portaltoi din aceiaşi gamă de vigoare, 4x1 m la păr/diferite tipuri de
gutui de vigoare mică, 4x2 m la prun/St. Julien A sau Pixy, 4x1 m la cireş/Gisela 5) se
recomandă plantarea cu punctul de altoire la 10-15 cm deasupra nivelului solului. Este
cunoscută proprietatea portaltoilor vegetativi de a emite rădăcini adventive din zona care vine
in contact cu solul. Ca urmare, cu cât lungimea portaltoiului introdusă în sol este mai mică,
pomul va avea un sistem radicular mai mic, va explora un volum de sol mai mic şi va induce
o vigoare mai mică, care va permite menţinerea in spaţiul de nutriţie alocat prin distanţele de
plantare;
- se răsfiră rădăcinile cu mâna în toate direcţiile, astfel încât să se ocupe tot spaţiul din
groapă şi să nu se suprapună;
- se acoperă rădăcinile cu un strat de pământ bine mărunţit şi se calcă uşor, cu piciorul
orientat cu călcâiul spre exteriorul gropii, de la periferia gropii spre centru;
- după acoperirea rădăcinilor se umple groapa cu pământ amestecat cu 10-15 kg gunoi
bine fermentat; gunoiul de grajd nu trebuie să vină în contact cu rădăcinile;
- se calcă din nou cât mai uniform şi apăsat;
- un pom bine plantat nu trebuie să se smulgă cu uşurinţă din pământ.
După plantare se face o copcă în jurul pomului în care se toarnă 1-2 găleţi cu apă.
După infiltrarea apei în sol se face un muşuroi, care completează pământul din jurul pomului,
menţine umiditatea şi protejează rădăcinile împotriva îngheţului. După plantare pomii trebuie
protejaţi împotriva rozătoarelor (iepuri, căprioare) prin repararea gardurilor sau unde acestea
nu există, prin învelitul trunchiului.
Imediat după plantare se scurtează varga pentru proiectarea coroanei, la o înălţime
care diferă în funcţie de tipul de coroană ales. Această tăiere are şi rolul de a reface echilibrul
între partea aeriană şi sistemul radicular, care a avut de suferit cu o ocazia scosului din
pepinieră, când o mare parte din rădăcini se rup.
- 60 -
CAPITOLUL IV
RAMURILE DE ROD LA SPECIILE POMICOLE
DE CLIMAT TEMPERAT
Ramurile de rod sunt ramuri anuale, laterale sau terminale, de vigoare slabă, fără sau
cu suport mai vechi de lemn, purtătoare de muguri de rod (micşti sau floriferi) şi vegetativi
sau numai vegetativi.
La speciile sâmburoase ramurile de rod diferenţiază muguri de rod în timpul formării
lor, iar la seminţoase după 2-3 ani de evoluţie (cu mici excepţii).
Comparativ cu ramurile vegetative, cele de rod sunt mai scurte, mai groase şi cu
ţesuturile sfărâmicioase datorită conţinutului mai ridicat în substanţe minerale şi amidon.
Durata lor de viaţă este mai scurtă (1-2 ani) sau mai lungă (10-15 ani), în funcţie de
particularităţile biologice ale speciei şi de agrotehnica aplicată.
Formaţiunile fructifere sunt alcătuite dintr-un suport de lemn de 2 ani şi ramuri
anuale vegetative şi de rod.
Ramificaţiile fructifere (ramurile de semischelet) sunt asociaţii de ramuri, mai simple
sau mai complexe, compuse din porţiuni de lemn vechi, pe care se prind numeroase ramuri de
rod scurte sau lungi, în devenire sau propriu-zise.
Momentul recunoaşterii: în perioada repausului vegetativ când pomii sunt

desfrunziţi.
4.1. Organizarea morfologică a ramurilor de rod

Organizarea morfologică a unei ramuri fructifere este dată de modul de aşezare al
mugurilor de rod şi vegetativi (în grup sau solitar, axilar sau terminal) pe o ramură anuală.
Organizarea morfologică a pintenului
Pintenul este o ramură anuală de 0,5-5 cm, nepurtătoare de rod caracteristică speciilor
seminţoase (cu excepţia gutuiului) şi sâmburoase.
În funcţie de dimensiunile lui, pintenul poate fi: inelat şi simplu. Pintenul inelat are o
lungime de 0,5 – 5 cm şi prezintă lateral cicatrice (punctele în care au fost prinse peţiolurile
frunzelor) şi un mugure vegetativ în vârf.
La pintenul simplu, inelul bazal e mai puţin conturat, iar deasupra fiecărei cicatrice a
peţiolului frunzei se află inserat un mugure vegetativ, slab dezvoltat.
Organizarea morfologică a smicelei
Smiceaua este o ramură fructiferă în devenire, de vigoare slabă, lungă de 10 – 30 cm,
nepurtătoare de rod, cu mugurele terminal şi cei axilari vegetativi. Este caracteristică mărului,
părului şi prunului (cu excepţia unor soiuri şi tipuri locale).
Organizarea morfologică a ţepuşelor
Ţepuşa este o ramură de rod scurtă, asemănătoare pintenului, dar care prezintă în vârf
un mugure mixt. Această formaţiune este caracteristică mărului şi părului şi în special,
grupului de soiuri cu fructificare de tip “spur”.
Organizarea morfologică a ramurii buchet
Ramura buchet (buchetul de mai) este o formaţiune scurtă de rod, de 1 – 5 cm
lungime, care prezintă un mugure vegetativ în vârf şi lateral 4 – 6 muguri floriferi solitari (la
cireş, vişin, piersic şi migdal) sau 3 – 5 grupuri de muguri (la prun şi cais). Într-un grup se
găsesc câte 2 – 3 muguri, dintre care unul este vegetativ, iar ceilalţi floriferi.
- 61 -
Buchetul de cireş, vişin, piersic şi migdal evoluează numai prin mugurele vegetativ de
la vârf (monoaxial), iar la prun şi cais prin cei laterali, vegetativi, din grup. După 4–5 ani de
evoluţie, aceste buchete dau naştere la ramificaţii fructifere laterale, motiv pentru care poartă
denumirea de buchete ramificate.
Organizarea morfologică a nuieluşei
Nuieluşa este o formaţiune fructiferă purtătoare de rod. Se aseamănă ca lungime cu
smiceaua, cu muguri vegetativi lateral, dar prezintă în vârf un mugure mixt.
Organizarea morfologică a mlădiţei
Mlădiţa este o ramură purtătoare de rod caracteristică mărului şi părului. Are o
lungime de 10 – 60 cm şi o grosime de 5 – 8 mm. Mugurele terminal şi următorii 2 – 6
subterminali sunt micşti. Restul de muguri situaţi mai jos sunt vegetativi.
Organizarea morfologică a ramurii salbă
Ramura salbă este o formaţiune fructiferă subţire (2 – 4 mm grosime) cu lungimea de
10 – 20 cm specifică piersicului şi migdalului. La această ramură, mugurele terminal este
vegetativ, iar cei axilari, solitari, sunt floriferi.
Organizarea morfologică a ramurii mixte
Ramura mixtă este o ramură roditoare lungă de 20 – 60 cm, cu muguri axilari dispuşi
solitari (primii 2 – 3 de la bază şi la vârf) sau în grupuri de câte 3 (pe restul ramurii). În grup,
mugurele central este vegetativ, iar cei laterali sunt floriferi. Mugurele terminal întotdeauna
este vegetativ. Această formaţiune este specifică piersicului şi migdalului.
Organizarea morfologică a ramurii mijlocii
Ramura mijlocie este caracteristică cireşului, vişinului, prunului şi caisului. Are o
lungime de 20 – 40 cm (mai lungă la pomii tineri) şi o grosime de 4 – 8 mm.
Ramura mijlocie de la cireş şi vişin formează la bază 4 – 6 muguri floriferi solitari
(succesivi), în partea mijlocie muguri floriferi şi vegetativi (în alternanţă), iar spre vârf numai
vegetativi.
La prun şi cais, ramurile mijlocii prezintă pe întreaga lor lungime grupuri de muguri
de câte 2 – 3 (la prun) sau 3 – 8 (la cais), din care unul este vegetativ şi asigură ramificarea
laterală, de unde şi denumirea de ramură mijlocie ramificată.
Organizarea morfologică a ramurii plete
La această ramură mugurii axilari sunt floriferi şi aşezaţi câte unul la fiecare nod,
asemănător salbelor de la piersic şi migdal, iar în vârf prezintă mugure vegetativ. În mod
întâmplător se întâlnesc de-a lungul ramurii şi muguri vegetativi. Fructifică pe ramuri plete
majoritatea soiurilor de vişin şi unele soiuri de cireş (Ramon Oliva).
Denumirea de ramură pleată nu se referă la organizarea morfologică a acesteia, ci la
poziţia pletoasă a ramurii, aplecată sub greutatea fructelor.
Organizarea morfologică a ramurii lungi
La începutul rodirii pomilor, unele specii (piersicul, cireşul, vişinul, caisul, părul,
mărul şi gutuiul) fructifică şi pe ramurile de prelungire ale şarpantelor şi subşarpantelor.
Aceste ramuri au o lungime de 50 – 150 cm şi o organizare morfologică diferenţiată.
Astfel, la piersic, ramura lungă se aseamănă cu ramura mixtă, iar la păr, măr şi gutui
cu mlădiţa.
La cais, prun, cireş şi vişin, ramura lungă formează în treimea bazală muguri floriferi,
iar în rest numai vegetativi.
Organizarea morfologică a bursei şi măciuliei
Bursa se formează în urma îngroşării axului inflorescenţei, iar măciulia prin îngroşarea
vârfului lăstarului, ca urmare a dezvoltării mugurilor micşti. Acest proces se produce sub
influenţa stimulativă a fructelor şi constă în depunerea în aceste puncte a unor cantităţi mari
de substanţe hidrocarbonate. De aceea, aceste formaţiuni au o structură sfărâmicioasă şi sunt
foarte fragile.
- 62 -
În perioada de repaus, pe burse se observă 1 – 3 cicatrice, care indică locul de prindere

al pedunculilor fructelor şi unele ramuri de rod în devenire sau propriu-zise, iar pe măciulii o
cicatrice şi mai mulţi muguri micşti.
Organizarea morfologică a formaţiunilor fructifere
Formaţiunile fructifere sunt alcătuite dintr-o ramură suport de doi ani şi ramuri anuale
purtătoare sau nepurtătoare de rod, burse sau măciulii. Se întâlneşte la speciile seminţoase şi
poartă de numirea de vatră de rod la măr şi păr, respectiv coarne de melc la gutui.
Vatra de rod este o formaţiune fructiferă complexă alcătuită dintr-o ramură suport
(lemn multianual), burse şi ramuri anuale purtătoare sau nepurtătoare de rod.
La gutui, pe măciulia formată în anul anterior, din fiecare mugure mixt evoluează un
lăstar şi o floare formându-se câte o nouă măciulie. Aceste formaţiuni de-o parte şi alta a
măciuliei, poartă denumirea de coarne de melc.
Organizarea morfologică a ramificaţiilor fructifere (ramuri de semischelet)
Ramificaţia fructiferă este specifică mărului, părului, gutuiului, prunului şi caisului.
Apariţia acestei formaţiuni are loc la începutul perioadei de rodire a pomilor.
La măr, păr, gutui, ramificaţiile fructifere sunt mai complexe, întrucât în alcătuirea lor
sunt cuprinse porţiuni mai vechi de ramură (2 – 4 ani), burse sau măciulii şi ramuri de rod.
La prun şi cais, ramificaţia fructiferă se compune numai dintr-un suport de lemn
multianual şi ramuri fructifere.
Deosebirile dintre ramurile de semischelet ale speciilor seminţoase şi sâmburoase se
datorează particularităţilor morfologice şi evolutive ale mugurilor micşti, floriferi şi
vegetativi.
4.2. Ramurile de rod specifice pomaceelor

Ramurile de rod la măr şi păr
La măr şi păr ramurile de rod se împart în următoarele categorii:
 Ramuri de rod propriu-zise (sunt purtătoare de muguri de rod): ţepuşă, nuieluşă, mlădiţă;
 Ramuri de rod în devenire (vor forma muguri de rod în anii următori): pintenul şi
smiceaua;
 Formaţiunile de rod: bursa şi vatra de rod (fig. 4.1).
Fig. 4.1. Ramurile de rod la măr

1 – pinten; 2 – ţepuşă; 3 – smicea; 4 – nuieluşă; 5 – mlădiţă; 6 – bursă; 7 – vatră de rod
- 63 -
Pintenul este o ramură anuală, cu lungimi de la 0,5-1 cm. până la 5-7 cm, nepurtătoare
de rod. În funcţie de aspectul morfologic, pintenul poate fi: inelat şi simplu. Pintenul inelat are
o lungime de 0,5 – 5 cm şi prezintă lateral cicatrice (punctele în care au fost prinse peţiolurile
frunzelor) şi un mugure vegetativ în vârf. La pintenul simplu, inelul bazal este mai puţin
conturat, iar deasupra fiecărei cicatrice a peţiolului frunzei se află inserat un mugure
vegetativ, slab dezvoltat. El poate evolua tot ca pinten sau într-o formaţiune propriu-zisă de
rod, de obicei ţepuşă (fig. 4.2).
Fig. 4.2. Formarea şi evoluţia pintenului:

a – mugur axilar vegetativ, b – rozetă de frunze, c – pinten, d, e – pinteni inelaţi
Smiceaua este o ramură fructiferă de vigoare slabă, lungă de 10 – 30 cm, nepurtătoare

de rod, cu mugurele terminal şi cei axilari vegetativi.
Ţepuşa este o ramură de rod scurtă, asemănătoare pintenului, de care se deosebeşte
prin aceea că în vârf formează un mugure mixt. Se poate forma direct sau prin evoluţia unui
pinten. Este caracteristică soiurilor de măr cu fructificare de tip spur.
În anul fructificării, la capătul terminal al ţepuşei, prin evoluţia mugurelui mixt din
vârf, datorită îngroşării axului inflorescenţei se formează o bursă (fig. 4.3).
Fig. 4.3. Formarea şi evoluţia ţepuşei:

a – mugur axilar, b – rozetă de frunze, c – ţepuşe, d – inflorescenţă,
e – formarea bursei, f - bursă
- 64 -
Nuieluşa este o formaţiune fructiferă purtătoare de rod. Se aseamănă ca lungime şi

felul mugurilor axilari cu smiceaua, cu deosebirea că în vârf se diferenţiază un mugure mixt.
În anul următor nuieluşa va avea în vârf o bursă care evoluează într-o nouă formaţiune
de rod sau vegetativă şi apoi, în timp într-o ramură de semichelet.
Mlădiţa este o ramură purtătoare de rod caracteristică mărului. Are o lungime de 10 –
60 cm şi o grosime de 5 – 8 mm. Mugurele terminal şi următorii 2 – 10 subterminali sunt
micşti, iar restul mugurilor situaţi mai jos sunt vegetativi. Uneori mai jos poate prezenta încă
doi sau mai mulţi muguri micşti ce alternează cu cei vegetativi.
În evoluţie mlădiţa formează prin evoluţia mugurilor micşti burse care pot avea lateral,
noi formaţiuni în devenire sau roditoare, evoluând în final în ramuri de semischelet (fig. 4.4).
Fig. 4. 4. Formarea şi evoluţia mlădiţei:

a – mugur axilar, b – lăstar, c – mlădiţă, d – mlădiţă evoluată
Bursa se formează în urma îngroşării axului inflorescenţei. Acest proces se produce

sub influenţa stimulativă a fructelor şi constă în depunerea în aceste puncte a unor cantităţi
mari de substanţe hidrocarbonate. În condiţii pedoclimatice şi agrotehnice favorabile, de
regulă, pe o bursă sunt hrănite 1-3 fructe şi se formează cel puţin un lăstar care devine o nouă
ramură de rod (pinten, ţepuşă, smicea, nuieluşă sau mlădiţă).
Vatra de rod este o formaţiune fructiferă complexă alcătuită dintr-o ramură suport
(lemn multianual), burse şi ramuri anuale purtătoare sau nepurtătoare de rod. Dacă pe o bursă
se formează ramuri de rod propriu-zise (ţepuşe, nuieluşe), prin evoluţia mugurilor micşti din
vârful acestora apar noi burse. Repetarea acestui proces, an de an duce la apariţia unei
formaţiuni, alcătuită dintr-o succesiune de burse de diferite vârste, denumită vatră de rod.
Ramuri de rod la gutui

Ramuri de rod la gutui sunt reprezentate de către măciulii şi coarne de melc. Aceste
formaţiuni provin din muguri micşti. Dintr-un mugur mixt primăvara creşte un lăstar de 8-10
cm cu floare în vârf (fig. 4.5). În cazul când floarea a legat , pe măsură ce creşte fructul,
lăstarul se îngroaşă în principal spre vârf, formând o bursă mai alungită decât cea de la măr.
Această ramură poartă numele de măciulie şi are în porţiunea terminală 2-4 muguri micşti, iar
spre bază mugurii vegetativi.
- 65 -
Fig. 4.5. Evoluţie ramuri de rod la gutui măciulii (stânga)

şi coarne de melc (dreapta)
În anul următor din fiecare mugure mixt evoluează un lăstar şi o floare formându-se
câte o nouă măciulie. Aceste formaţiuni de-o parte şi alta a măciuliei, poartă denumirea de
coarne de melc.
4.3. Ramurile de rod specifice drupaceelor
Ramuri de rod la cireş şi vişin

Cireşul şi vişinul fructifică pe buchete de mai, ramuri mijlocii, ramuri lungi, ramuri
plete şi au ca ramură în devenire pintenul (fig. 4.6).
Pintenul este o ramură de rod de 2-5 cm. lungime, care prezintă în vârf un mugure
vegetativ.
Principala ramură de rod este buchetul de mai, care este o ramură scurtă, cu un
mugure vegetativ terminal şi muguri floriferi lateral, dispuşi în spirală pe un axscurt. Pe pomii
tineri, pe ramurile de schelet şi semishelet, se formează mai întâi pinteni şi după aceea prin
evoluţie buchete de mai. Când pomii se află în plină producţie, o parte din buchetele de mai
care au fructificat timp de 8 – 10 ani evoluează monoaxial în pinteni, datorită strangulării
vaselor şi reducerii posibilităţilor de aprovizionare a vârfului de creştere cu substanţele
nutritive necesare.
Ramurile buchet au o durată de viaţă mai mare la cireş (8-10 ani) faţă de vişin (4-5
ani). Dintre soiurile de cireş rodesc predominant pe buchete de mai: Bigarreau Burlat, Van,
Cerna, Stella, Bing, etc., iar la vişin fructifică pe buchete: Oblacinska, Ţarina, Mocăneşti,
Scuturător, etc.
- 66 -
a b c d
e f
Fig. 4.6. Ramurile de rod la cireş şi vişin

a, c – pinten; b, d – buchet de mai; e – ramură mijlocie;
f – ramură pleată; g - ramură lungă;
Ramura mijlocie are o lungime de 10-30 cm. şi prezintă terminal şi subterminal

muguri vegetativi, la mijloc muguri floriferi alternând cu muguri vegetativi şi la bază muguri
floriferi.
Ramurile lungi sunt, de regulă, ramuri de prelungire a şarpantelor şi subşarpantelor,
apărând mai ales în perioada de tinereţe, lungimea lor se reduce odată cu înaintarea în vârstă a
pomilor şi prezintă muguri floriferi numai în partea bazală.
Ramurile plete au o vigoare slabă (sunt subţiri şi lungi). Noţiunea de ramură pleată
este necorespunzătoare, întrucât aceasta nu se referă la organizarea morfologică a ramurii ca
atare, ci la poziţia pletoasă a ramurii (atârnă sub greutatea rodului). La această ramură
mugurele din vârf este vegetativ, iar mugurii axilari sunt floriferi şi aşezaţi câte unul la fiecare
nod, în mod întâmplător se întâlnesc de-a lungul ramurii şi muguri vegetativi. Fructifică pe
ramuri plete multe soiuri de vişin (de exemplu Crişana, Nana, Schattenmorelle, Pitic de Iaşi,
Vrâncean, etc) şi unele soiuri de cireş (Ramon Oliva).
Ramuri de rod la prun şi cais

Prunul şi caisul fructifică pe următoarele tipuri de ramuri: buchet ramificat, ramura
mijlocie ramificată, ramura lungă, ramura anticipată şi pe ramurile în devenire smicea, pinten
şi spin (fig. 4.7).
Spinul are vârful ascuţit şi lipsit de muguri, iar în partea bazală prezintă muguri
vegetativi şi floriferi aşezaţi solitar sau în grupuri. Se întâlneşte la soiurile Tuleu gras şi Gras
românesc şi mai ales la biotipurile locale de prun.
Pintenul este o ramură de rod în devenire, lungă de 1-5 cm. şi care prezintă în vârf un
mugure vegetativ. Evoluează prin mugurele vegetativ terminal formând un nou pinten sau un
buchet ramificat. Este specific prunului şi mai puţin caisului. La cais se formează prin
evoluţia buchetului (prin degenerarea acestuia) în urma recoltelor excesiv de mari.
- 67 -
1 2 3 4 5 6 7
Fig. 4.7. Ramurile de rod la prun şi cais

1 – spin; 2 – pinten; 3 – buchet ramificat; 4 – smicea; 5 – ramură mijlocie ramificată;
6 - ramură lungă ramificată; 7 – ramuri anticipate
Buchetul ramificat este o formaţiune scurtă (2-7 cm.), care prezintă în vârf un mugure
vegetativ şi lateral muguri floriferi solitari sau în grupuri cu muguri vegetativi. Fiecare grup
prezintă 2-3 muguri dintre care unul este vegetativ (asigură ramificarea) şi ceilalţi floriferi.
Fructifică preponderent pe buchete ramificate soiurile Stanley, Centenar, Tuleu timpuriu,
Minerva, Pescăruş, Silvia, Record şi soiurile de cais Umberto, Tudor, Mari de Cenad, Selena,
Traian, Neptun, Sulmona, Sirena, Selena, Comandor.
Ramura mijlocie ramificată are 10-30 cm. lungime. Prezintă terminal şi subterminal
muguri vegetativi şi în continuare grupe de muguri (2-3 în grup), în care unul este vegetativ şi
asigură ramificarea ramurii (de unde şi denumirea de „ramificat”). Se întâlneşte frecvent la
soiurile de prun Anna Spath,Vânăt românesc, Diana, Tuleu gras, Carpatin, Piteştean şi la
soiurile de cais Goldrich, Favorit, Cea mai bună de Ungaria, Mamaia, Dacia, Harcot.
Ramura lungă ramificată este o ramură de prelungire a elementelor de schelet ale
coroanei şi are lungimi de 30-60 cm şi chiar mai mult. Apare frecvent la pomii tineri sau la cei
la care se fac tăieri severe, având o pondere mai mică în fructificare. Prezintă la bază şi spre
vârf muguri vegetativi solitari şi numai în treimea mijlocie grupe de muguri vegetativi şi
floriferi.
Ramura anticipată apare pe ramura mamă formată în acelaşi an cu ea prin evoluţia
anticipată a mugurilor axilari şi care din punct de vedere morfologic poate fi smicea sau
ramură mijlocie ramificată.
Smiceaua are numai muguri vegetativi şi prin evoluţie ramifică formând, de regulă,
ramuri lungi şi mijlocii în partea terminală şi scurte în partea bazală.
Ramurile de rod ale prunului evoluează mai lent şi au o durată mai mare de viaţă decât
cele de cais, care după 3-5 ani de rodire (buchetele şi ramurile mijlocii) se epuizează şi se
usucă, degarnisind ramurile de semischelet.
- 68 -
Ramuri de rod la piersic şi migdal

Piersicul şi migdalul fructifică pe următoarele tipuri de ramuri: pinten, buchet, ramura
salbă, ramura mixtă şi ramuri anticipate (fig. 4.8).
Pintenul are aceeaşi organizare şi evoluţie ca şi la celelalte specii.
Buchetul de mai are 1-3 cm lungime, cu un mugure vegetativ în vârf şi lateral 2-4
muguri floriferi la piersic şi 5-6 muguri de rod la migdal.
În cazul piersicului este frecvent numai la anumite soiuri sau în perioada de declin a
pomilor. După rodire el se usucă şi foarte rar evoluează într-un nou buchet.
La migdal este prezent la majoritatea soiurilor şi nu se usucă după rodire, evoluând în
noi buchete pe o durată de 5-6 ani.
Ramura mixtă este principala formaţiune de rod a acestor două specii şi are lungimea
de 20 – 60 cm. Această formaţiune de rod prezintă în vârf mugure vegetativ, sub el 1-2
muguri vegetativi solitari iar pe toată lungimea spre bază grupe de muguri vegetativi şi
floriferi. În grup mugurele central este vegetativ, iar lateral poartă 2 (la majoritatea soiurilor
de piersic) sau mai rar 4 muguri floriferi.
Fig. 4.8. Ramurile de rod la piersic şi migdal

1 – pinten; 2 – buchet; 3 – salba; 4, 5 – ramuri mixte; 6 – ramuri anticipate
Ramura salbă (chiffon) are o lungime de 10-15 cm şi chiar 30 cm, prezintă în vârf
mugure vegetativ, iar pe toată lungimea numai muguri floriferi solitari. Rar poate avea 1-2
muguri vegetativi la bază. La piersic, după rodire, ramura salbă se usucă sau evoluează
terminal într-o nouă salbă. La migdal, formează noi salbe sau ramuri mixte scurte.
Ramura anticipată provine din lăstari anticipaţi, formaţi pe ramuri mixte terminale
sau chiar laterale cu precădere în perioada de tinereţe sau început de rodire. Ramura anticipată
poate avea o lungime de 10-60 cm şi poate fi ramură mixtă sau salbă.
- 69 -
CAPITOLUL V
TĂIERILE DE FORMARE A COROANELOR
Formarea coroanelor se bazează pe operaţii de schimbare a poziţiei ramurilor şi pe
tăieri, care încep uneori chiar din pepinieră şi continuă până la realizarea completă a
elementelor de schelet şi semischelet caracteristice fiecărui tip de coroană. În paralel cu
formarea scheletului se urmăreşte intrarea cât mai timpurie pe rod. Pentru realizarea acestor
obiective trebuie să se respecte următoarele principii:
 eliminarea zonelor neproductive din jurul axului şi sporirea elementelor productive în
cadrul aceluiaşi volum de coroană;
 alegerea şi simplificarea tehnologiei de formare pe baza cunoaşterii particularităţilor
de creştere şi fructificare;
 limitarea tăierilor de formare, la minimul posibil, în vederea intrării cât mai rapide pe
rod;
 generalizarea tăierilor în verde, pentru a scurta timpul de formare a coroanei;
 realizarea echilibrului coroanei în plan orizontal şi vertical, prin subordonarea pe
înălţime a etajelor faţă de axşi a ramurilor din etaj între ele.
În pomicultura modernă, forma coroanei deţine un rol determinant în: asigurarea
bioconversiei energiei solare; nivelul producţiei de fructe şi calitatea acestora; productivitatea
munci la lucrările manuale cu cel mai mare consum de forţă de muncă (tăieri, recoltare);
gradul de mecanizare a diferitelor verigi tehnologice, etc.
În prezent în realizarea de randamente ridicate la unitatea de suprafaţă, în livezile
intensive există două concepte:
 densităţi mici (1000-2000 pomi/ha) cu forme de coroană care să distribuie vigoarea pe
planuri de vegetaţie puţin dense, orizontale (Solen, Lincoln) sau palisate în “V” (Ypsillon
transversal, sistem “V”), cu largi posibilităţi de interceptare şi valorificare a energiei solare;
 densităţi mari (4000-6000 pomi/ha) cu coroane de volum neproductiv redus, care
garantează o ocupare raţională a spaţiului(fus subţire, Solax, fus nord-olandez, axvertical,
etc). Pe plan mondial există trei mari concepte privind creşterea nivelului de captare a
energiei solare prin utilizarea diferitelor tipuri de coroană:
 coroane conice, cilindrice (fus subţire, axvertical, fus-ax, etc.), cu grosimi reduse (1 - 1,5
m);
 coroane cu dispunerea înclinată a “panourilor de vegetaţie” (Ypsillon transversal, sistem
“V”, vas ameliorat, etc.);
 coroane care dispun “panourile receptoare” în plan orizontal (Solen, Tesa, cordon tufă,
etc.).
Formarea coroanelor se bazează pe realizarea în fiecare an şi pentru fiecare element a
următoarelor intervenţii: provocarea ramificării, alegerea şi stabilirea destinaţiei lăstarilor,
conducerea lăstarilor aleşi.
Provocarea ramificării poate fi făcută prin tăieri în uscat sau prin ciupire. De regulă,
se execută cu 10-12 cm. deasupra locului unde se doreşte ramificarea. Se scurtează varga
după plantare pentru proiectarea primelor elemente de schelet, se taie axul la nivelul celui de-
al doilea etaj sau se scurtează şarpantele pentru obţinerea ramificaţiilor de ordinul II, etc.
Alegerea lăstarilor se face în perioada de vegetaţie, în luna mai, când lăstarii au 10-15
cm. lungime. În acest moment se elimină lăstarii concurenţi (plivirea lăstarilor), pentru a
favoriza pe cei aleşi şi a scurta timpul de formare a coroanei. Alegerea se poate face chiar din
momentul provocării ramificării (scurtării) prin extirparea mugurilor care ar putea da naştere
la lăstari în poziţii nedorite.
- 70 -
Conducerea lăstarilor aleşi constă în dirijarea şi menţinerea viitorului element de

schelet în parametrii proiectaţi corespunzător formei de coroană aleasă (unghi de ramificare,
unghi de divergenţă, lungime, creştere echilibrată faţă de elementele de aceiaşi importanţă în
coroană, etc.).
5.1. Formarea coroanei piramidă etajată

Este o coroană globuloasă cu ax, întâlnită în plantaţiile cu densitate mică, la soiurile
viguroase de măr, păr, nuc, prun, vişin şi mai ales cireş altoite pe portaltoi viguroşi (portaltoi
franc).
Caracteristici (fig. 5.1.):
 trunchi de 80-100 cm;
 ax puternic pe care se inserează 3-4 etaje distanţate la 80-120 cm;
 fiecare etaj este format din 3-4 şarpante dispuse în jurul axului, în spirală, formând
unghiuri de divergenţă de 90-120°, înclinate la 50-55° (unghi de ramificare) şi distanţate la
8-12 cm una de alta;
 fiecare şarpantă are 3-4 subşarpante, dispuse bilateral altern, distanţate la 60-80 cm;
 după consolidarea ultimului etaj axul se suprimă, limitând înălţimea la 3,5-5,0 m.
Fig. 5.1 Coroana piramidă etajată
Mod de formare (fig. 5.2.)

Anul I
În perioada de repaus se scurtează varga pentru proiectarea primului etaj la înălţimea
de 80-100 cm.
În perioada de vegetaţie când lăstarii au 10-15 cm lungime se aleg 3-4 lăstari pentru
viitoarele şarpante ale primului etaj şi unul pentru prelungirea axului.
Anul II
În perioada de repaus se aleg definitiv cei 3-4 lăstari la care se corectează unghiul de
ramificare, dacă este cazul.
- 71 -
Anul III
În perioada de repaus se urmăreşte proiectarea etajului 2 prin scurtarea prelungirii
axului la înălţimea de 80-120 cm, faţă de primul etaj.
Se formează primele subşarpante pe şarpantele etajului I prin scurtarea acesteia la 60-
80 cm faţă de punctul de inserţie de pe ax.
În perioada de vegetaţie se aleg elementele de schelet proiectate în urma tăierii în
uscat.
Anul IV
În perioada de repaus se scurtează şarpantele din primul etaj la 60-70 cm faţă de prima
sub şarpantă, apoi se scurtează prelungirea axului pentru proiectarea etajului III.
Şarpantele din etajul II se scurtează la 60-80 cm faţă de punctul de inserţie de pe ax,
pentru formarea primelor subşarpante din acest etaj.
În perioada de vegetaţie alegem lăstarii pentru cea de-a doua subşarpantă în etajul I,
pentru prima sub şarpantă în etajul II şi se aleg lăstarii pentru viitoarele şarpantele ale etajului
III şi lăstarul de prelungire a axului.
Daca au ajuns la dimensiunile necesare subşarpantele deja existente se scurtează la 40-
50 cm pentru formarea de ramificaţii de ordinul III.
Anul V
Se proiectează etajul IV, subşarpanta 1 în etajul III, subşarpanta 2 în etajul II şi
subşarpanta 3 în etajul I, efectuându-se intervenţii similare cu cele din anul IV.
Particularităţi privind formarea coroanei piramidă etajată modificată la cireş

Propunerea noastră privind îmbunătăţirea tehnologiei de formare a coroanei piramidă
etajată (care justifică adăugarea atributului modificată) se referă la:
 limitarea înălţimii pomilor la 3-3,5 m prin reducerea:
 înălţimii trunchiului la maxim 80 cm;
 numărului de etaje la 3;
 distanţei între etaje la 70-80 cm (cireşul formează etaje naturale la
distanţe mari, de 120-150 cm);
 grăbirea intrării pe rod şi scurtarea timpului de formare a coroanei prin
utilizarea cu preponderenţă a tăierilor în verde;
 asigurarea unei mai bune pătrunderi a luminii din coroană prin: scăderea
numărului de subşarpante de la bază către vârful coroanei: 3 subşarpante la etajul I, 2
subşarpante pe şarpantele etajului II şi o singură subşarpantă în cazul etajului III, ceea ce are
ca efect realizarea unei coroane mai largă la bază şi mai îngustă la vârf.
Anul I
 În perioada de repaus:
 după plantare, se scurtează varga la 90-100 cm în funcţie de vigoarea
combinaţiilor soi-portaltoi (soiurile de vigoare mijlocie, Rubin, Daria, Severin, Cerna, la 90
cm, iar soiurile Van, Stella, Ponoare şi Germersdorf, de vigoare mai mare, la 100 cm).
 În perioada de vegetaţie:
 când lăstarii rezultaţi în urma scurtării vergii au 10-15 cm (aproximativ în a 2-a
decadă a lunii mai) se aleg 3-4 lăstari, situaţi la distanţă mică (8-12 cm) între ei, necesari
pentru formarea primului etaj şi unul mai viguros, situat în poziţie terminală pentru
prelungirea axului;
 se elimină eventualii lăstari crescuţi în zona trunchiului;
 dacă în urma scurtării vergii nu a rezultat un număr suficient de lăstari –
situaţie, din păcate destul de des întâlnită datorită ruperii mugurilor prin manipularea neatentă
a pomilor la transport şi la plantare şi, în plus, datorită pornirii foarte greoaie a mugurilor
dorminzi la cireş – se ciupeşte lăstarul de prelungire a axului (către sfârşitul lunii mai) pentru
- 72 -
a provoca ramificarea acestuia şi obţinerea numărului de lăstari necesari pentru formarea

etajului I. În acest caz, este necesară o nouă intervenţie la 2-3 săptămâni, când se aleg lăstarii-
şarpantă pentru etajul I şi se elimină lăstarii care concurează creşterea prelungirii axului.
Anul II
 În perioada de repaus (de regulă către primăvară, în luna martie):
 se aleg definitiv cei 3-4 lăstari-şarpante, uniform repartizaţi în jurul axului;
 se echilibrează lăstarii etajului I prin deschiderea sau micşorarea unghiului de
inserţie a acestora (cele mici se deschid cu ajutorul căluşilor, iar cele mari se închid prin
legare de ax);
 scurtarea prelungirii axului în vederea proiectării etajului II, la 80-90 cm faţă
de etajul I în cazul soiurilor de vigoare mare, respectiv la 70-80 cm la soiurile de vigoare mai
mijlocie-mică;
 scurtarea ramurilor din etajul I pentru proiectarea primelor subşarpante pe cele
3-4 şarpante ale acestui etaj, la 60-70 cm faţă de punctul de inserţie de pe ax;
 se aleg lăstarii proiectaţi (când au 10-20 cm lungime) în urma scurtărilor în
uscat;
 la nivelul primului etaj se aleg lăstarii de prelungire pentru fiecare şarpantă şi 3-
4 lăstari necesari pentru formarea primelor subşarpante;
 în etajul II – se aleg: 1 lăstar pentru prelungirea axului şi 3 lăstari pentru
formarea acestui etaj; aceşti lăstari trebuie să fie uniform repartizaţi în jurul axului, iar
proiecţia lor la nivelul etajului I să cadă la jumătatea unghiului format în plan orizontal de
şarpantele acestui etaj (pe bisectoarea unghiului de divergenţă format de şarpantele etajului I);
 se elimină lăstarii concurenţi ai elementelor de schelet alese din etajul I şi II,
lăstarii verticali şi cei crescuţi în poziţii necorespunzătoare, care îndesesc coroana;
 dacă în anul I creşterea prelungirii axului şi a lăstarilor din etajul I nu ating
dimensiunile necesare, proiectarea etajului II şi a primelor subşarpante ale etajului I se amână
formarea acestora până la începutul lunii iulie, realizându-se prin ciupiri în verde;
Anul III
 În perioada de repaus (primăvara, cu puţin înainte de pornirea în vegetaţie deoarece
se stimulează calusarea rănilor şi se previne apariţia gomelor în punctele de tăiere, fenomen
des întâlnit la cireş):
 la etajul I – se scurtează şarpantele la 60-70 cm faţă de prima subşarpantă
pentru proiectarea celei de a doua subşarpante pe şarpantele etajului I;
 la etajul II – dacă este cazul se echilibrează lăstari-şarpante prin dresări sau
înclinări (ca în anul II la etajul I);
– se scurtează la 50-60 cm lăstarii-şarpantă pentru realizarea primelor
subşarpante ale acestui etaj;
 se proiectează etajul III prin scurtarea prelungirii axului la 70-80 cm la soiurile
viguroase şi respectiv la 60-70 cm la cele de vigoare mijolcie-mică;
 se elimină eventualii lăstari verticali sau crescuţi în poziţii necorespunzătoare
care îndesesc coroana.
 În perioada de vegetaţie
 când lăstarii rezultaţi în urma scurtărilor au 10-20 cm lungime se aleg:
- în etajul I – unul pentru prelungirea şarpantelor şi unul pentru a doua
subşarpantă (pe fiecare şarpantă a etajului);
- în etajul II – se aleg lăstarii necesari formării primei subşarpante şi cei
de prelungire a şarpantelor;
- în etajul III – se aleg lăstarii – viitoare şarpante (3) şi prelungirea
axului.
- 73 -
 se elimină lăstarii concurenţi, cei verticali, precum şi cei crescuţi către

interiorul coroanei;
 dacă creşterile elementelor de schelet din anul anterior nu au fost suficient de
mari, şarpantele şi subşarpantele proiectate prin tăieri în uscat în anul III se amână pentru
perioada de vegetaţie (aproximativ în prima jumătate a lunii iulie, prin ciupiri în verde);
Fig. 5.2. Formarea coroanei piramidă etajată

(original)
Obs.: pentru o mai bună deschidere a ramurilor şi pentru o mai bună şi uniformă
pătrundere a luminii în coroană, lăstarii de prelungire a şarpantelor vor fi cei cu poziţie
înclinată, lateral exterioară.
Anul IV
 În perioada de repaus:
 se scurtează prelungirile şarpantelor din etajele I şi II pentru a obţine cea de-a
treia şi respectiv a doua subşarpantă;
 se scurtează şarpantele din etajul III la 50-60 cm faţă de punctul de inserţie pe
axpentru obţinerea unicei subşarpante;
 asemănător anilor anteriori se aleg elementele proiectate;
 lăstarul de prelungire a axului se păstrează 1-2 ani şi se ciupeşte repetat pentru
a permite consolidarea poziţiei şarpantelor din etajul III, la unghiul de ramificare dorit (50-
55°);
 se elimină lăstarii verticali, cei care îndesesc coroana şi nu pot fi folosiţi în
structura acesteia sau ca ramuri de semischelet sau rod.
După 4 ani se poate spune că, coroana este încheiată din punct de vedere structural. La
încheierea perioadei de formare coroana trebuie să aibă: 3 etaje, formate din 3-4 şarpante (8-
12 cm una de alta); şarpantele etajului I cu 3 subşarpante fiecare, şarpantele etajului II cu 2
subşarpante, iar în etajul III numai câte o subşarpantă. Totuşi, dacă într-un an s-a întârziat cu
formarea unor elemente structurale deoarece lăstarii nu au atins lungimile necesare, se
definitivează formarea ultimilor elemente în anul V.
De asemenea, în anul V sau chiar VI, după consolidarea ultimului etaj se elimină
prelungirea temporară a axului, limitându-se înălţimea coroanei la 3-3,5 m.
- 74 -
5.2. Formarea piramidei neetajate modificată

Este utilizată în livezile extensive la aceleaşi specii ca la piramida etajată, şi chiar în
livezile semiintensive, în cazul combinaţiilor soi-portaltoi de vigoare mijlocie-mare, la mar,
păr şi unele soiuri de prun şi vişin.
Caracteristici (fig. 5.3):
 trunchi de 60-80 cm;
 prezintă 5-6 şarpante neetajate, inserate pe axîn spirală şi distanţate la 35-40 cm;
 primele două şarpante au câte 3 subşarpante, prima la 60-80 cm faţă de punctul de inserţie
al şarpantei pe ax, iar următoarele la distanţa de 40-50 cm;
 şarpantele 3 şi 4 au câte 2 subşarpante, la 45-50 cm distanţă, iar şarpantele 5 şi 6 au numai
câte o şarpantă la 40-45 cm de la punctul de inserţie;
 înălţimea coroanei este de 3 - 4,5 m.
Mod de formare
Anul I
În perioada de repaus, se scurtează varga la 100 cm pentru a realiza primele două
şarpante.
În perioada de vegetaţie, în luna mai când lăstarii au 10-15 cm, se aleg trei lăstari: un
lăstar la 60 cm de la sol folosit pentru realizarea primei şarpante, al doilea lăstar la 90 cm de
la sol pentru formarea celei de-a doua şarpante şi lăstarul pentru prelungirea axului.
Se vor elimina lăstarii concurenţi, cei cu poziţie verticală şi cei de pe trunchi.
Anul II
În perioada de repaus, dacă şarpantele depăşesc lungimea de 80-90 cm pot fi scurtate
pentru ramificare şi obţinerea primelor subşarpante.
Se taie axul pomului la 35-40 cm faţă de locul de prindere a celei de-a doua şarpantă
pentru formarea celei de-a treia şarpante
Fig. 5.3. Piramidă neetajată modificată
- 75 -
În perioada de vegetaţie, se aleg doi lăstari, unul pentru proiectarea celei de-a treia
şarpante şi al doilea pentru prelungirea axului.
Lăstarii viguroşi, aflaţi în poziţie verticală se vor elimina, iar restul se ciupesc, în
vederea obţinerii formaţiunilor de rod (semischeletului).
În anii 3-4-5 se procedează asemănător anului II până la realizarea numărului de
şarpante şi subşarpante caracteristic acestei forme de coroană.
5.3. Formarea piramidei mixte

Este utilizată în cazul pomilor de vigoare mijlocie-mare, în plantaţiile clasice si
semiintensive de măr, păr, prun, vişin şi cireş.
Caracteristici (fig. 5.4). Are caracteristici intermediare între cele două tipuri de
piramidă prezentate anterior:
 trunchi de 80 cm;
 axcu un etaj format din 3 şarpante (ca la piramida etajată) şi alte 3-4 şarpante neetajate
inserate uniform în jurul axului (ca la leader);
 prima şarpantă solitară este la 80 cm distanţă faţă de etaj, iar următoarele la 30-40 cm una
de alta;
 şarpantele din etajul de bază au câte 3 subşarpante, prima la 60-90 cm faţă de punctul de
inserţie de pe ax, a doua la 50-70 cm faţa de prima, iar ultima la 45-60 cm faţă de a doua;
 şarpantele solitare au 1-2 subşarpante în funcţie de vigoarea combinaţiei soi-portaltoi.
Mod de formare
Etajul de bază se formează la fel ca la piramida etajată, iar şarpantele solitare 3-4 (în
funcţie de vigoarea combinaţiei soi – portaltoi) la fel ca la piramida neetajată.
Fig. 5.4. Piramidă mixtă
- 76 -
5.4. Formarea palmetei etajate cu braţe oblice

Este o coroană aplatizată, destinată livezilor intensive de măr, păr, piersic, şi mai rar la
cais, vişin, prun, de vigoare mijlocie.
 trunchi de 50-60 cm (30-40 cm la piersic);
 axcu 3-4 etaje, distanţate la 60-120 cm;
 fiecare etaj este format din câte 2 şarpante distanţate la 8-12 cm şi înclinate la 50-55o şi
dirijate opus pe direcţia rândului;
 pe şarpantele primului etaj sunt inserate câte 3-4 subşarpante din 50 în 50 cm (câte 2 la
piersic), care se conduc orizontal (pe primele 2/3) şi uşor ascendent la vârf;
 celelalte şarpante sunt garnisite numai cu semischelet şi ramuri de rod;
 gardul fructifer se menţine la înălţimea de 3-4 m şi o grosime de 1,5-2,0 m la bază şi 1,25-
1,5 m spre vârf.
Fig. 5.5. Palmeta etajată cu braţe oblice
Mod de formare (fig. 5.6)

Anul I
În perioada de repaus se scurtează varga la 50-60 cm.
În perioada de vegetaţie, se aleg 3 lăstari, din care doi pentru proiectarea primului etaj,
dispuşi opus pe direcţia rândului, cu distanţe între ei de 8-12 cm şi unul pentru prelungirea
axului pomului.
Lăstarii formaţi în zona trunchiului şi cei viguroşi se vor elimina.
Dacă lăstarii viitoarelor şarpante au lungimi diferite, aceştia se vor echilibra prin
operaţiuni de înclinare sau dresare.
Anul II
În perioada de repaus se înclină şi se palisează şarpantele 1 şi 2 la un unghi de 45-55°,
pe prima sârmă a spalierului.
Axul pomului se scurtează la 70 cm de la ultima şarpantă.
În perioada de vegetaţie, se aleg doi lăstari în vederea proiectării şarpantelor etajului II
şi un alt lăstar pentru prelungirea axului.
Lăstarii concurenţi şi cei viguroşi, în special cei crescuţi pe partea superioară a
şarpantelor se elimină.
Dacă pe şarpantele etajului I au apărut ramificaţii laterale se aleg primele subşarpante.
- 77 -
Anul III
În perioada de repaus se continuă corectarea unghiului de ramificare a şarpantelor
etajului I prin palisarea lor pe următoarele sârme ale spalierului.
Se scurtează axul la 60 cm faţă de etajul anterior pentru proiectarea etajului III
În perioada de vegetaţie se aleg cei doi lăstari pentru formarea etajului III şi unul
pentru prelungirea axului.
Lăstarii viguroşi şi concurenţi se vor elimina, iar ceilalţi, de regulă, se palisează.
Pe şarpantele etajului I se poate alege cea de-a doua subşarpantă.
Anul IV
În perioada de repaus se reînnoiesc şi se continuă palisările şarpantelor din etajele 1, 2
şi 3.
Se înclină şi se palisează subşarpantele de la primul etaj. Se scurtează axul pentru
proiectarea etajului IV.
În perioada de vegetaţie se aleg lăstarii pentru formarea şarpantelor etajului 4. Lăstarii
verticali concurenţi se vor elimina.
Anul V
În perioada de repaus vegetativ se verifică şi se palisează lăstarii din toate etajele.
Lăstarii viguroşi şi concurenţi se vor suprima.
Se dirijează definitiv cea de-a doua subşarpantă din etajul I.
Se consolidează etajul IV şi se urmăreşte menţinerea înălţimii prin suprimarea axului
deasupra acestuia.
Fig. 5.6 Formarea coroanei palmetă etajate cu braţe oblice

(original)
5.5. Formarea coroanei palmetă neetajată cu braţe oblice

Se recomandă pentru livezile intensive, la soiurile de măr şi păr, şi mai rar la piersic,
de vigoare mică – mijlocie şi cu capacitate de ramificare mai mică.
 axcu 8-10 şarpante dispuse alternativ, înclinate la 50-55o, la o distanţă de 30-40 cm între
ele, în funcţie de vigoarea pomilor şi capacitatea de ramificare;
 şarpantele sunt garnisite direct cu semischelet şi ramuri de rod (nu prezintă subşarpante);
 formează un gard fructifer înalt de 2,5 - 3,0 m şi cu o grosime de 1,2-1,5 m.
- 78 -
Fig. 5.7 Palmeta neetajată cu braţe oblice
Mod de formare
Anul I
În perioada de repaus vegetativ, varga se scurtează la 50-60 cm pentru a forma primele
două şarpante.
În perioada de vegetaţie se aleg doi lăstari pentru formarea primelor două şarpante şi
un lăstar pentru prelungirea axului. Distanţa între cele două şarpante este de 30-40 cm.
Anul II
În perioada de repaus se scurtează prelungirea axului la 40-50 cm faţă de şarpanta 2.
În perioada de vegetaţie se aleg doi lăstari pentru formarea şarpantelor 3 şi 4 şi un
lăstar pentru prelungirea axului.
Şarpantele 1 şi 2 se palisează pe sârma sistemului de susţinere la 50-55°.
Anul III
Şarpantele 3 şi 4 se palisează de sârma spalierului la 50-55°.
Anul IV
Anul V
Dacă lăstarul de prelungire a axului depăşeşte 50 cm lungime, poate fi ciupit în luna
iunie pentru a-l forţa să emită anticipaţi, existând posibilitatea formării prin această intervenţie
a încă 1-2 şarpante, reducându-se în acest mod durata de formare a coroanei.
- 79 -
5.6. Formarea coroanei palmetă etajate cu braţe orizontale

(Sistemul Haag)
Se pretează pentru plantaţii intensive de măr şi păr.
 axcu 5-6 etaje, alcătuite fiecare din câte 2 şarpante palisate pe sârmele spalierului în
poziţie orizontală;
 distanţa între etaje este de 40-60 cm;
 înălţimea coroanei se limitează la maxim 2,5-3 m.
Fig. 5.8 Palmetă etajate cu braţe orizontale (cu trei etaje, original)

Anul I
În perioada de repaus se scurtează varga la 50-60 cm, în vederea proiectării primului
etaj.
În perioada de vegetaţie, se aleg 3 lăstari, din care doi pentru proiectarea primului etaj,
dispuşi opus pe direcţia rândului, cu distanţe între ei de 8-12 cm şi unul pentru prelungirea
axului pomului.
Lăstarii formaţi în zona trunchiului şi cei viguroşi se vor elimina.
operaţiuni de înclinare sau dresare.
Anul II
În perioada de repaus se scurtează axul pomului la 50 - 60 cm de la ultima şarpantă
pentru proiectarea etajului II.
În perioada de vegetaţie, se aleg doi lăstari în vederea proiectării şarpantelor etajului II
şi un alt lăstar pentru prelungirea axului.
Lăstarii concurenţi şi cei viguroşi, în special cei crescuţi pe partea superioară a
şarpantelor se elimină. Ceilalţi lăstari rămaşi se palisează sau se ciupesc în vederea formării
semischeletlui, care va purta ramurile de rod. Şarpantele sunt garnisite direct cu semischelet şi
ramuri de rod, nu prezintă subşarpante.
Anul III
În perioada de repaus se scurtează axul la 50 - 60 cm faţă de etajul anterior pentru
proiectarea etajului III. Se palisează şarpantele etajului II la orizontală, pe a doua sârmă a
spalierului.
- 80 -
În perioada de vegetaţie se aleg cei doi lăstari pentru formarea etajului III şi unul
Lăstarii viguroşi şi concurenţi se vor elimina, iar ceilalţi se palisează sau se ciupesc în
vederea formării semischeletlui, care va purta ramurile de rod.
Anul IV
În perioada de repaus se scurtează axul la 40 - 50 cm faţă de etajul anterior pentru
proiectarea etajului IV. Se palisează şarpantele etajului III la orizontală, pe a treia sârmă a
spalierului.
Se înclină şi se palisează lăstarii de la primele 2 etaje în vederea formării
semischeletului.
În perioada de vegetaţie se aleg lăstarii pentru formarea şarpantelor etajului IV şi
Lăstarii verticali, concurenţi se vor elimina, iar ceilalţi se palisează în vederea formării
semischeletlui.
În anii următori se continuă în mod asemănător cu formarea următoarelor etaje, dacă
au fost prevazute şi a semischeletului pe etajele II, III, şi IV.
În perioada de vegetaţie se aleg lăstarii pentru formarea etajului respectiv şi eventual
prelungirea axului pentru viitorul etaj.
După ce se consolidează ultimul etaj, se urmăreşte menţinerea înălţimii prin
suprimarea axului deasupra acestuia.
Fig. 5.9 Formarea coroanei palmetă etajate cu braţe orizontale

(original)
5.7. Formarea coroanei fus subţire (Slender spindle)

Fusul subţire a fost creat în Olanda de către S.J. Wertheim pentru soiul de măr Golden
delicious altoit pe portaltoiul M 9 şi apoi extins la majoritatea soiurilor de măr, piersic, păr,
prun şi vişin (Cepoiu N., 1992).
 axzig-zagat obţinut prin transferarea anuală a prelungirii axului pe o ramură laterală de
vigoare slabă;
 pe axse inserează un etaj bazal format din 3-5 şarpante uniform distribuite în jurul axului
şi 15-20 de ramuri de semischelet, care după 4-5 rodiri se înlocuiesc;
 înălţimea coroanei se limitează la 2,2 - 2, 5 cm, iar diametrul va fi de 0,9 - 1,2 m la bază şi
0,4 -0,6 m la vârf.
- 81 -
Fig. 5.10 Fus subţire (după Cepoiu N., 1992)
Mod de formare (fig. 5.11 a şi b)

a) Formarea coroanei fus subţire cu ax zigzagat (fig. 5.12)
Anul I
În perioada de repaus se scurtează varga la 60 – 70 cm în funcţie de vigoarea soiului.
În perioada de vegetaţie se aleg 3-5 lăstari pentru a forma etajul de la bază şi unul
Anul II
În perioada de repaus se transferă creşterea axului pe una dintre ramurile laterale care
are vigoare mai mică şi se definitivează cele 3-5 ramuri care vor forma etajul de bază al
pomului.
În perioada de vegetaţie se scurtează şarpantele din etajul de bază în vederea asigurării
unei bune ramificări, iar pe ax se aleg ramurile de semischelet, astfel încât acestea să fie
distanţate la aproximativ 25-30 cm pe axşi să fie uniform distribuite în jurul acestuia.
Anul III
Se continuă transferarea creşterii axului pe o ramificaţie laterală în sens opus anului
anterior.
Ramurile viguroase se elimină, asigurând distribuţia uniformă a semischeletului pe
axşi dacă este cazul se rectifică unghiul de ramificare al ramurilor din etajul de bază.
La soiurile precoce odată cu tăierea de formare se recomandă şi normarea rodului
pentru a evita supraîncărcarea pomilor şi pentru formarea rapidă a coroanei.
Anul IV
Se execută aceleaşi intervenţii ca şi în anul anterior.
Această formă de coroană a dat rezultate bune şi la speciile: piersic, cais şi prun, însă
dimensiunile pomilor sunt mai mari datorită vigorii specifice de creştere ale acestor specii.
Datorită capacităţii mai mari de a emite anticipaţi, la aceste specii, prin lucrări în verde, se
poate scurta perioada de formare a coroanei cu 1-2 ani.
- 82 -
Fig. 5.11 a Formarea coroanei fus-subţire cu şpalieri

(original)
Fig. 5.11.b Formarea coroanei fus-subţire fără şpalieri

(original)
Fig. 5.12. Fus subţire anul IV de la plantare

(original)
- 83 -
b) Formarea coroanei fus subţire fără ax zigzagat (fig. 5.13)

Anul I
Se scurtează varga la 70 - 80 cm în funcţie de combinaţia soi-portaltoi.
În perioada de vegetaţie se reţin lăstarii situaţi la 60-70 cm, de la nivelul solului, unde
se realizează unghiuri de ramificare mai mari, pentru formarea şarpantelor care formează
etajul de la baza coroanei. Lăstarii care concurează prelungirea axului se ciupesc în mod
repetat sau se elimină („eliberarea creşterii axului”).
Anul II
În perioada de repaus vegetativ se elimină ramurile viguroase astfel încât cele rămase
să fie distribuite uniform în jurul axului (15-30 cm între ele).
În perioada de vegetaţie dacă pe ramura de prelungire a axului apar inflorescenţe,
acestea se elimină sau se pune un tutore pentru fiecare pom de care se leagă axul.
Anii III şi IV
Se intervine în mod asemănător până la formarea tuturor celor 15-20 de ramuri de
semischelet. În următorii ani semischeletul de pe axse înlocuieşte după 3-5 ani de rodire cu
ramuri tinere, crescute din axsau de la baza ramurii eliminate.
Fig. 5.13 Fus subţire anul IV de la plantare

(original)
c) Formarea coroanei tip fus subţire prin tăieri de încadrare

Pentru simplificarea tehnologiei de formare, cât şi pentru intrarea rapidă pe rod, se
intervine cu tăieri numai din anul III de la plantare, urmărindu-se alegerea ramurilor astfel
încât să ne încadrăm în caracteristicile coroanei fus subţire.
- 84 -
5.8. Formarea coroanei fus tufă (Spindel busch)

Fusul tufă este recomandat pentru livezile intensive, la combinaţiile de vigoare
mijlocie-mică, de măr, păr şi mai rar la alte specii.
 are o structură permanentă formată din 12-14 şarpante de vigoare mică dispuse în spirală
pe ax, distanţate la 20-30 cm;
 înălţimea pomilor se limitează la 2,5 - 3,0 m.
Fig. 5.14 Fus tufă

(după Miliţiu I., 1982)
Mod de formare (fig. 5.15):

Anul I
În perioada de repaus se scurtează varga la 80 cm.
În perioada de vegetaţie se îndepărtează lăstarii care concurează prelungirea axului şi
se reţin numai lăstarii situaţi mai jos care au unghiul de ramificare mai mare. Eventualii lăstari
apăruţi în zona trunchiului (40-50 cm. de la sol) se elimină.
Anul II
În perioada de repaus dacă prelungirea axului, a crescut mai mult de 50-60 cm şi nu a
ramificat se scurtează. Dacă soiul respectiv are o capacitate de ramificare bună, se vor elimina
o parte din lăstari, astfel încât distanţa dintre ele să fie de 20-30 cm. Dacă lăstarii care
formează etajul de la bază nu au o deschidere suficientă (50-70o) se recomandă înclinarea
acestora prin legarea de trunchi (fig. 5.16).
În perioada de vegetaţie se elimină lăstarii concurenţi ai prelungirii axului, se ciupeşte
prelungirea axului, dacă nu a ramificat şi se realizează o repartizare uniformă a viitoarelor
şarpante pe ax(la 20-30 cm între ele).
- 85 -
Anii III şi IV
Se procedează în mod asemănător astfel încât pe ax, la sfârşitul tăierilor de formare să
avem 12-14 şarpante de vigoare mică, repartizate uniform pe axla 20-30 cm distanţă între ele.
Fig. 5.15. Formarea coroanei fus tufă

(original)
5.9. Formarea coroanei vas întârziat (piramidă întreruptă)

Vasul întârziat se mai numeşte şi piramida întreruptă deoarece seamănă cu piramida
neetajată tăiată după formarea primelor 3 şarpante. Se recomandă mai ales la speciile
sâmburoase şi mai rar la măr, păr altoite pe portaltoi viguroşi.
 trunchi de 60 cm;
 axscurt de 60-90 cm, pe care se prind în spirală 3 şarpante, distanţate la 25-30 cm;
 fiecare şarpantă prezintă 3-4 subşarpante distanţate la 50-70 cm;
 înălţimea coroanei se limitează la 3,5 -4,0 m.
Fig. 5.16. Vas întârziat

- 86 -

Anul I
În perioada de repaus vegetativ se taie varga la 90 - 100 cm.
În perioada de vegetaţie se îndepărtează creşterile de pe trunchi şi se aleg 3 lăstari,
unul la 60 cm de la sol, al doilea la 90 cm, pentru a forma primele două şarpante şi al treilea
Anul II
În perioada de repaus se scurtează axul la 30-40 cm de la şarpanta 2, pentru proiecţia
şarpantei 3 şi se scurtează primele două şarpante, dacă au depăşit 50-60 cm. lungime, pentru a
forma primele subşarpante.
În perioada de vegetaţie se aleg lăstarii necesari formării şarpantei 3 şi pentru formarea
primelor două subşarpante pe şarpantele 1 şi 2 şi lăstarii de prelungire a acestora. Este de dorit
ca aceşti lăstari să aibă poziţie laterală exterioară în scopul deschiderii unghiului de ramificare
şi temperării creşterii acestora.
Anul III
În perioada de repaus se scurtează şarpantele pentru formarea de noi subşarpante,
precum şi subşarpantele deja formate pentru formarea ramificaţiile de ordinul trei.
Pe axse lasă o prelungire care se scurtează la cca. 20-30 cm pentru a permite
consolidarea ultimei şarpante.
În perioada de vegetaţie se aleg lăstarii necesari pentru formarea subşarpantelor şi
ramurilor de ordinul 3, proiectate prin tăierile în uscat.
Anul IV
După consolidarea ultimei şarpante se elimină prelungirea axului.
Se continuă în mod asemănător cu intervenţiile din anul anterior pentru formarea
subşarpantelor şi a ramurilor de ordinul 3.
Pentru a reduce distanţa între rânduri, fără a îngreuna circulaţia agregatelor mecanice
se practică formarea unei coroane tip vas aplatizat cu 3-4 şarpante.
Particularităţi privind formarea coroanei vas întârziat la vişin

Pentru vişin a fost aleasă coroana vas întârziat datorită următoarelor avantaje:
 este o formă de coroană intermediară între vas şi piramidă, luând de la prima
avantajele centrului deschis care permite o bună intercepţie a luminii, iar de la a doua axul pe
care şarpantele se inserează neetajat, ceea ce asigură fiecărei şarpante un spaţiu mai mare de
dezvoltare;
 se formează relativ simplu şi repede faţă de alte forme de coroană recomandate la
vişin;
 poate fi formată şi cea de-a 4 şarpantă în cazul combinaţiilor soi-portaltoi viguroase.
În scopul stimulării intrării timpurii pe rod, al garnisirii uniforme a elementelor de
schelet şi al formării unei coroane echilibrate ne-am propus formarea coroanei vas întârziat
mai ales prin tăieri în verde şi prin schimbări ale poziţiei ramurilor (dresări, înclinări).
Anul I
● În perioada de repaus
 după plantare se scurtează varga la 30-40 cm peste înălţimea stabilită pentru
trunchi (90-100 cm în funcţie de vigoarea soiului);
● În perioada de vegetaţie
 când lăstarii au 10-15 cm lungime (luna mai) se aleg 2 distanţaţi la 25-30 cm;
primul la aproximativ 60 cm de la sol pentru a forma prima şarpantă şi al doilea la 25-30 cm
faţă de primul;
- 87 -
 de asemenea se reţine un lăstar viguros de prelungire a axului;

 lăstarii care concurează elementele de schelet alese sau eventualii lăstari
formaţi în zona trunchiului se elimină;
 dacă lăstarii rezultaţi nu sunt suficienţi sau nu este asigurată distanţa între
şarpante, se aleg doi, unul pentru prima şarpantă şi unul pentru prelungirea axului; şarpanta 2
se va forma dintr-o ramură anticipată formată în mod natural sau prin ciupirea lăstarului de
prelungire (sfârşit de iunie).
Anul II
 se definitivează alegerea celor doi lăstari pentru formarea primelor două
şarpante, eliminându-se lăstarii care nu sunt necesari în structura coroanei;
 se echilibrează vigoarea primelor două şarpante prin înclinare sau dresare;
 se scurtează axul la 35-40 cm faţă de şarpanta 2 pentru a proiecta cea de-a treia
şarpantă;
 dacă lăstarii menţinuţi pentru formarea primelor două şarpante au depăşit 50-
60 cm lungime pot fi scurtaţi în vederea formării primelor subşarpante.
 se aleg (luna mai) lăstarii necesari pentru formarea şarpantei 3, cei pentru
formarea primelor subşarpante pe şarpantele 1 şi 2 şi lăstarii de prelungire a acestora, de dorit
cu poziţie laterală exterioară, în scopul deschiderii unghiului de ramificare şi temperării
creşterii acestora;
 se elimină lăstarii concurenţi, iar ceilalţi lăstari care nu sunt utilizaţi în
structura coroanei se răresc pentru a evita îndesirea coroanei (mai ales cei care cresc către
interiorul coroanei) sau se ciupesc (în prima jumătate a lunii iunie) în scopul garnisirii
elementelor de schelet cu semischelet şi ramuri de rod (mai ales în cazul soiurilor care
fructifică preponderent pe ramuri plete - Schatenmorelle, Ilva, Nana, etc.);
 dacă creşterea şarpantelor 1 şi 2 nu a fost suficientă (peste 50-60 cm) pentru a
fi scurtate în perioada de repaus în vederea formării de subşarpante, acestea se vor forma din
eventualele ramuri anticipate apărute în perioada de vegetaţie sau prin ciupirea prelungirii
acestora când ajung la dimensiunea cerută (nu mai târziu de 15 iunie).
Anul III
 prin scurtarea şarpantelor se proiectează a doua subşarpantă pe şarpantele 1 şi
2 şi prima subşarpantă pe şarpanta 3;
 pe axse lasă, temporar, o prelungire care se va ciupi repetat în perioada de
vegetaţie (la cca. 25-30 cm) pentru a favoriza consolidarea poziţiei şarpantei 3 la un unghi de
45-55° faţă de verticală (dacă prelungirea axului nu ar fi scurtată, şarpanta 3 ar fi în poziţie
terminală şi, ca urmare ar avea tendinţa de a reface axul, crescând viguros şi aproape de
verticală);
 se aleg lăstarii necesari formării structurii coroanei (subşarpantele proiectate
prin scurtările făcute în perioada de repaus);
 lăstarii de prelungire a şarpantelor trebuie să aibă poziţie laterală exterioară;
 se elimină lăstarii concurenţi, verticali, precum şi, cei cu poziţie interioară care
îndesesc coroana;
Anul IV
Se continuă formarea subşarpantelor prin scurtarea şarpantelor în perioada de repaus şi
alegerea lăstarilor în perioada de vegetaţie.
- 88 -
În perioada de vegetaţie se continuă cu ciupiri în verde a lăstarilor care nu au ramificat

şi nu fac parte din structura permanentă a coroanei, şi cu eliminarea creşterilor viguroase şi a
celor care îndesesc coroana.
Fig. 5.17 Formarea coroanei vas întârziat

(original)
5.10. Formarea coroanei tip vas ameliorat

Este o formă de coroană care se pretează la speciile sâmburoase, mai ales la prun, cais,
piersic, la combinaţiile soi - portaltoi de vigoare mijlocie, mijlocie – mare.
 Trunchi de 50-60 cm;
 Coroana prezintă 3 şarpante, inserate pe un axfoarte scurt, la 10-12 cm distanţă
între ele şi dispuse uniform în jurul axului;
 Fiecare şarpantă prezintă ramificaţii de ordinul II (subşarpante), dispuse
bilateral altern, la 40-50 cm distanţă una de alta;
 Înălţimea coroanei 2,5 – 3,5 m.
Modul de formare este asemănător cu cel al vasului întârziat, însă cu următoarele
deosebiri:
 Distanţa între şarpante este mai mică;
 Nu se mai lasă prelungirea provizorie a axului;
- 89 -
Fig. 5.18 Vas ameliorat – vişin Fig. 5.19 Vas ameliorat – prun
(original) (original)
Particularităţi privind formarea coroanei vas ameliorat la specia prun (fig. 5.19 şi
fig. 5.20):
Îmbunătăţirea tehnologiei de formare a coroanei vas ameliorat, la specia prun se referă
la două obiective:
 Scurtarea timpului de formare a coroanei (4 ani) şi grăbirea intrării pe rod a
pomilor prin combinarea tăierilor în uscat cu cele în verde;
 Reducerea înălţimii pomilor (maxim 2,5 - 3 m) şi sporirea volumului productiv al
coroanei prin introducerea celei de-a patra şarpante în structura coroanei. Aceasta
va avea ca efect reducerea înălţimii pomilor prin răspândirea vigorii pe 4 direcţii
de creştere (faţă de 3 în tehnologia clasică) şi sporirea volumului productiv al
coroanei.
Anul I
În perioada de repaus:
- după plantare se scurtează varga, cu 20 cm peste înălţimea dorită a trunchiului (în
general, la 80 – 100 cm de la suprafaţa solului, în funcţie de vigoarea combinaţiei soi-
portaltoi);
- dacă pomul are lăstari anticipaţi, plasaţi în poziţii corespunzătoare conform
caracteristicilor coroanei, se pot păstra pentru formarea şarpantelor;
În perioada de vegetaţie:
- când lăstarii rezultaţi în urma scurtării vergii au 10 – 15 cm (în a doua jumătate a
lunii mai) se aleg 4 lăstari laterali situaţi la 10 - 12 cm distanţă unul de altul şi se elimină
ceilalţi lăstari pentru a nu concura creşterea lăstarilor viitoare şarpante (inclusiv lăstarul care
tinde să refacă axul);
- dacă în urma scurtării nu a rezultat un număr suficient de lăstari se lasă un lăstar de
prelungire a axului care va fi scurtat în anul II de la plantare pentru a ramifica şi a forma
şarpantele care lipsesc.
Anul II
În perioada de repaus (de regulă către primăvară, în luna martie):
- se scurtează cei 4 lăstari – şarpante la 50-60 cm pentru a forma prima subşarpantă;
- pentru a deschide unghiul de ramificare al şarpantelor şi pentru a evita îndesirea
interiorului coroanei scurtarea se va face deasupra unui mugure cu poziţie exterioară.
- 90 -
- dintre lăstarii care au rezultat în urma scurtării se alege un lăstar cu poziţie laterală
exterioară (sfârşit de mai început de iunie) pentru formarea primei subşarpante pe fiecare
şarpantă şi un lăstar pentru prelungirea creşterii şarpantelor;
- se elimină lăstarii care au apărut în poziţii nedorite şi care îndesesc coroana;
- se elimină sau se ciupesc lăstarii care concurează elementele de schelet (lucrarea se
repetă dacă este cazul).
Anul III (fig. 5.21)
- se elimină lăstarii care nu sunt necesari în structura coroanei;
- se scurtează prelungirea şarpantelor la 40 – 50 cm de prima, în vederea formării celei
de a doua şarpante.
- când lăstarii obţinuţi în urma scurtării au 10 – 15 cm (a doua jumătate a lunii mai) se
aleg 2 lăstari pe fiecare şarpantă, unul pentru formarea celei de a doua subşarpante şi unul
pentru prelungirea creşterii şarpantei;
- pentru a putea respecta dispunerea bilateral alternă a subşarpantelor se va alege un
lăstar cu poziţie lateral exterioară, opus primei subşarpante;
- se elimină lăstarii concurenţi şi cei care îndesesc coroana;
- se ciupesc lăstarii de pe şarpante şi subşarpante care nu fac parte din structura
scheletului pentru o formare rapidă a semischeletului şi a ramurilor de rod (în prima jumătate
a lunii iunie);
- dacă lăstarii de prelungire a şarpantelor depăşesc 40-50 cm lungime pot fi ciupiţi
pentru a ramifica (până la sfârşit de iunie – început de iulie) în scopul formării celei de a treia
subşarpante încă din anul III de la plantare.
Fig. 5.21 Vas ameliorat – prun anul III

(înainte – stânga şi după tăiere – dreapta)
(original)
- 91 -
Anul IV
- dacă a treia şarpantă a fost proiectată în verde, în anul III, se va alege: un lăstar
dispus lateral extern opus celei de a doua subşarpante şi la distanţa de 40 cm de aceasta pentru
formarea subşarpantei 3 şi un lăstar pentru prelungirea şarpantelor, care se va scurta la 30-40
cm pentru obţinerea subşarpantei 4;
- dacă subşarpanta 3 nu s-a proiectat prin tăieri în verde se vor scurta prelungirile
şarpantelor pentru formarea subşarpantei 3, la 40 cm distanţă de cea anterioară;
- se elimină ramurile cu poziţie nedorită mai ales cele care au tendinţa de creştere către
centrul coroanei.
- se procedează asemănător intervenţiilor din anul III, pentru obţinerea celei de a treia
şi respectiv a patra subşarpantă (în funcţie de ceea ce s-a obţinut în anul III);
- de asemenea, se urmăreşte evitarea îndesirii coroanei prin eliminarea sau ciupirea
lăstarilor cu poziţii nedorite, precum şi ciupirea lăstarilor care nu fac parte din elementele de
schelet, pentru formarea şi garnisirea uniformă cu semischelet şi ramuri de rod.
Fig. 5.20 Formarea coroanei vas ameliorat cu 4 şarpante

(original)
5.11. Formarea coroanei tufă – vas

Este o coroană globuloasă cu interiorul decupat, creată la USAMV Bucureşti pentru
soiurile de vişin care fructifică pe plete (Cepoiu N., 1992). Tufa-vas este pretabilă pentru
plantaţii de vişin de densitate mare (1666-2500 pomi/ha).
 are 5-6 şarpante pe un trunchi mic de 15-20 cm;
 fiecare şarpantă are 7-8 ramuri de semischelet, dispuse altern, la 20-30 cm distanţă între
ele;
 semischeletul se scurtează la 40-50 cm lungime pentru activarea mugurilor dorminzi şi
formarea de noi plete;
 coroana se limitează la 1,6-1,8 m înălţime şi 2-2,5 m în diametru.
- 92 -
Fig. 5.22. Coroană tufă – vas
Mod de formare
Anul I
Primăvara se scurtează varga la 20 - 25 cm înălţime de sol, în vederea ramificării şi
realizării numărului necesar de lăstari pentru viitoarele 5-6 şarpante specifice acestui tip de
coroane.
În perioada de vegetaţie, când lăstarii au 40-50 cm, se aleg câte1-2 lăstari anticipaţi pe
fiecare şarpantă, la 20 – 30 cm distanţă între ei, pentru formarea primelor ramuri de
semischelet. Ceilalţi lăstari se ciupesc la 10 - 15 cm, pentru a-i determina să evolueze în
ramuri de rod.
Anul II
În perioada de repaus, înainte de pornirea în vegetaţie a pomilor (luna martie), se
scurtează prelungirea şarpantelor, la 20-30 cm distanţă faţă de ultima ramură de semischelet,
pentru obţinerea de noi ramificaţii.
În perioada de vegetaţie, în luna mai, se aleg lăstarii destinaţi formării semischeletului,
formaţi în urma scurtării şarpantelor, astfel încât distanţa între ei să fie de 20 – 30 cm. Lăstarii
de garnisire se ciupesc la 10 – 15 cm.
Anul III
Se continuă în mod asemănător pentru formarea semischeletului pe toată lungimea
şarpantelor până la atingerea înălţimii dorite. Se va avea în vedere eliminarea lăstarilor porniţi
din trunchi sau care au poziţii nedorite, îndesesc coroana (mai ales lăstarii lacomi din centrul
acesteia).
5.12. Formarea coroanei palmetă liber aplatizată

Este o coroană aplatizată obţinută prin tăieri, fără spalier, extinsă datorită simplificării
tehnicii de conducere şi eliminării spalierului. Palmeta liberă este pretabilă pentru livezile
intensive, în cazul combinaţiilor soi-portaltoi de vigoare mijlocie, la speciile cireş, vişin, cais,
piersic, prun.
- 93 -
Caracteristici (Fig. 5.23):

 are 9-11 şarpante pe ax, solitare sau în etaje (de regulă primele două se lasă în etaj), la
distanţe şi unghiuri variabile, orientate pe rând;
 înălţimea se plafonează la 3-3,5 m, iar grosimea gardului fructifer este de 1.5-1.8 m.
Fig. 5.23. Palmetă liber aplatizată
Mod de formare
Anul I
În perioada de repaus se scurtează varga la 60-65 cm.
În perioada de vegetaţie, în luna mai, când lăstarii au 10 -15 cm se aleg 3-4 mai
viguroşi orientaţi pe rând, opuşi ca poziţie, în vederea formării primelor şarpante. Ceilalţi
lăstari se elimină.
Anul II
În perioada de repaus, în luna martie, se scurtează axului pomului la 50-60 cm faţă de
ultimul lăstar ales în anul I, pentru proiectarea şi formarea de noi şarpante.
În perioada de vegetaţie, în luna mai, din lăstarii porniţi în vegetaţie se aleg 3-4 lăstari
după aceleaşi criterii utilizate în primul an de formare a acestui tip de coroană. Ceilalţi lăstari
se ciupesc la 4-5 frunze pentru a-i obliga să evolueze în ramuri de rod.
Anul III
În perioada de repaus, creşterea prelungirilor primelor două şarpantelor se transferă pe
o ramură cu poziţie laterală exterioară, situată pe direcţia rândului. În funcţie de vigoare, la
şarpantele 3 şi 4 se efectuează tăieri asemănătoare primelor două sau se pot lăsa să crească
liber.
În perioada de vegetaţie, dacă axul nu a ramificat (nu are lăstari anticipaţi) prelungirea
acestuia se ciupeşte în scopul formării de noi şarpante.
Anul IV
Se efectuează tăieri asemănătoare cu anii precedenţi, în scopul realizării numărului de
şarpante stabilite şi de transfer al prelungirilor şarpantelor pe ramuri, cu poziţie laterală
exterioară, situate pe direcţia rândului, pentru deschiderea unghiului de ramificare a
şarpantelor.
De asemenea, se fac scurtări ale ramificaţiilor laterale, de ordinul II, la 60-80 cm
lungime, deasupra unor ramuri laterale, paralele cu rândul de pomi, în scopul limitării
grosimii gardului fructifer la 1,5 – 1,8 m.
- 94 -
5.13. Formarea coroanei triplă încrucişare - Tricroissillon Delbard

Este o coroana întâlnită în plantaţiile intensive şi superintensive de măr şi păr, putând
fi utilizată şi ca formă artistică.
 scheletul coroanei este format din 2 şarpante opuse conduse înclinat (la unghiuri de
ramificare de 21-490), pe direcţia rândului;
 pe partea superioară a fiecărei şarpante, la 80-100 cm faţă de punctul de inserţie de pe
trunchi prezintă câte o subşarpantă condusă înclinat, paralel cu şarpanta vecină;
 şarpantele şi subşarpantele se încrucişează de 3 ori, de unde şi denumirea coroanei;
 înălţimea coroanei este de 2,2 - 2,5 m.
Fig. 5.24. Tripla încrucişare (Tricroissillon) Delbard

(original)

Anul I
În perioada de repaus se scurtează varga la 50-60 cm, în vederea proiectării celor 2
şarpante.
În perioada de vegetaţie, se aleg 2 lăstari, dispuşi opus pe direcţia rândului cu distanţe
mici între ei de maxim 10 - 12 cm, iar ceilalţi lăstari rezultaţi se elimina pentru a favoriza
creşterea celor aleşi.
operaţiuni de înclinare sau dresare, utilizând prima sârmă a sistemului de susţinere.
Anul II
În perioada de repaus se definitivează unghiul de ramificare a celor două şarpante
opuse, care se vor conduce înclinat, la un unghi de ramificare de 21-490, pe direcţia rândului.
În perioada de vegetaţie, se elimină lăstarii care concurează creşterea celor 2 şarpante
şi cei viguroşi, în special cei crescuţi pe partea superioară a şarpantelor. Ceilalţi lăstari rămaşi
se palisează sau se ciupesc în vederea formării semischeletlui, care va purta ramurile de rod.
Anul III
În perioada de repaus. Se scurtează şarpantele (dacă nu au ramificat) la 80-100 cm faţă
de punctul de inserţie de pe trunchi, pentru a forma pe partea superioară a fiecărei şarpante,
câte o subşarpantă, care se va conduce înclinat, paralel cu şarpanta vecină;
În perioada de vegetaţie se aleg cei doi lăstari pentru formarea subşarpantelor.
- 95 -
Fig. 5.25. Formarea coroanei triplă încrucişare Delbard

(original)
Lăstarii viguroşi şi concurenţi se vor elimina, iar ceilalţi se palisează sau se ciupesc în
vederea formării semischeletlui, care va purta ramurile de rod.
Anul IV
Se continuă cu palisările şarpantelor pentru menţinerea unghiul de ramificare de 21-
490 şi cu formarea celor două subşarpante şi a semischeletului. Lucrările de formare continuă
până când şarpantele se încrucişează de 3 ori şi se ajunge la înălţimea de 2,2 - 2,5 m.
5.14. Formarea coroanei gard cu schelet arcuit

Este o coroană realizată la Staţiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură
Voineşti - Dâmboviţa, pentru cultura superintensivă a mărului (soiuri spur altoite pe MM 106
şi soiuri standard - Golden, Jonathan pe M 9). formarea acestei coroane se bazează pe
dirijarea şi arcuirea alternativă a axului pomilor pe rând.
Caracteristici:
 schelet arcuit format din 3-4 arcade;
 prima arcadă se formează la 50-60 cm de la sol, iar ultima la 1,7-1,8 m.

Anul I
În perioada de repaus. Pomi plantaţi se conduc arcuit pe direcţia rândului prin
palisarea pe prima sârmă a spalierului sau de baza pomilor vecini. În urma arcuirii se
formează o arcadă cu înălţimea maximă a curburii de 50-60 cm.
În perioada de vegetaţie se alege lăstarul viguros care creşte pe punctul maxim al
curburii şi lăstarii laterali, de vigoare mică. Toţi ceilalţi lăstari viguroşi se elimină.
Anul II
În perioada de repaus lăstarul de pe curbură se arcuieşte în direcţia opusă celei din
anul anterior şi se leagă de sârma spalierului sau de ramura arcuită a pomului vecin.
În perioada de vegetaţie se alege un lăstar viguros format pe curbura arcadei, în scopul
formării celei de a treia arcade şi lăstarii laterali, necesari formării semischeletului. Toţi
ceilalţi lăstari viguroşi se elimină.
- 96 -
În anii III – V se continuă, în mod asemănător, cu realizarea arcadelor 3, 4 şi 5.
Avantajul acestui tip de coroană constă în temperarea creşterii şi stimularea rodirii

pomilor datorită arcuirilor repetate ale scheletului. Tăierile de întreţinere a acestui tip de
coroană presupun intervenţii în verde repetate de eliminare a lăstarilor viguroşi apăruţi pe
curbura arcadelor şi de reînnoire a arcadelor de rodire epuizate, după 4-5 fructificări.
Fig. 5.26. Formarea coroanei gard cu schelet arcuit

(original)

Se pretează la combinaţiile soi-portaltoi de vigoare mijlocie, la speciile piersic, cais,
prun, măr şi păr. Prezintă avantajul unei bune intercepţii a luminii.
 prezintă 2 şarpante dirijate opus, sub un unghi de 25-30o, perpendicular pe direcţia
rândului, palisate pe sârmele spalierului;
 şarpantele sunt garnisite cu semischelet şi ramuri de rod;
 înălţimea se limitează la 2,2-2,7 m, iar grosimea la 2-2,5 m.
Deoarece există pericolul ca cele 2 şarpante să se dezbine sub greutatea rodului (mai
ales la piersic), la Staţiunea de irigaţii Tatura din Australia s-a conceput un sistem de susţinere
cu 4-6 sârme pentru fiecare braţ, care permite şi tăierea mecanizată. Acest mod de formare
poartă denumirea de “Tatura Trellis”
- 97 -

Anul I
În perioada de repaus. Imediat după plantare, varga se scurtează la 40-50 cm de la sol,
iar când lăstarii crescuţi au 20-30 cm se aleg doi lăstari laterali opuşi mai viguroşi, care se
dezvoltă perpendicular pe direcţia rândului. Lăstarii situaţi pe trunchi şi între cei doi lăstari
aleşi se suprimă.
Este necesară instalarea sistemului de susţinere a pomilor încă din primul an,
deoarece, lungimea lăstarilor poate depăşi nivelul primei sârme (70-80 cm) şi, ca urmare,
trebuie palisaţi.
În perioada de vegetaţie. Dacă lungimea celor doi lăstari palisaţi depăşeşte cu 10-20
cm înălţimea sârmei de care au fost palisaţi, se ciupesc la cca. 10 cm deasupra sârmei pentru
stimularea ramificării, în special la soiurile cu capacitate de ramificare redusă.
Anul II
În perioada de repaus. În primăvară (luna martie) cei doi lăstari aleşi pentru formarea
şarpantelor se palisează, astfel încât să formeze între ei un unghi de 60o. Dacă în anul anterior
lăstarii – şarpantă nu au ajuns la dimensiunea necesară pentru a putea fi ciupiţi, se scurtează la
10 cm deasupra primei sârme a spalierului pentru a ramifica.
În perioada de vegetaţie, când prelungirile celor 2 şarpante au trecut de a doua sârmă a
spalierului, se palisează pe aceasta şi se ciupesc la 10 -15 cm deasupra sârmei, pentru a
stimula ramificarea. Se elimină eventualii lăstari verticali, viguroşi, apăruţi pe partea
superioară a şarpantelor.
Anul III
În perioada de repaus se răresc lăstarii prea deşi de pe şarpante, menţinându-se cei
necesari pentru formarea semischeletului şi, dacă este necesar, se palisează ramificaţiile
laterale pe a doua sârmă a spalierului.
În perioada de vegetaţie, se repetă operaţiunile din anul II, la nivelul celei de-a treia
sârme.
Începând cu anul IV, coroana se consideră practic încheiată (fig. 5.30), se efectuează
doar răriri ale lăstarilor care formează semischeletul de pe şarpante şi eliminări ale lăstarilor
viguroşi apăruţi în interiorul coroanei pe partea superioară a celor 2 şarpante. Înălţimea
coroanei se limitează la 2,2 - 2,7 m, deasupra celei de-a treia sârme a sistemului de susţinere.
- 98 -
Fig. 5.28. Schemă de formare a coroanei tip Ypsilon transversal

(după Tănăsescu, 2006)
5.29 Coroana Ypsilon transversal

(original)
5.16. Formarea coroanei Solen

A fost creată de Lespinasse J.M. pentru livezile “pieton” (Lespinasse J.M., 1988;
Lespinasse J.M. et F. Delort, 1992; Sumedrea D., 1996), în special pentru măr altoit pe M 9
sau de vigoare asemănătoare (Pajam 1, Pajam 2).
 scheletul este format din 2 şarpante permanente conduse orizontal, în poziţie încrucişată,
pe un trunchi cu înălţimea de 1,2 - 1,5 m;
 pe cele 2 şarpante prezintă 12 - 16 ramuri de semischelet, de o parte şi alta a rândului;
 pe trunchi de la înălţimea de 60 cm se prind ramuri de semischelet sau direct ramuri de
rod;
- 99 -
 necesită un sistem de susţinere format din 2 sârme, distanţate la 40 - 50 cm pentru a

facilita curbarea şarpantelor şi pentru palisarea semischeletului;
 coroana se limitează la 1,8 - 2,2 m înălţime;
 există posibilitatea formării coroanei Solen cu o singură şarpantă reprezentată de axul
pomului care se înclină la orizontală, la înălţimea de 1,8 - 2,2 m (caz în care poartă
denumirea de Solax).
Fig. 5.30. Forma de coroană Solen
Mod de formare - coroana Solen cu 2 braţe (fig. 5.31)

Anul I
În perioada de repaus. După plantare, varga se taie la 90-100 cm de la sol şi se leagă
de prima sârmă a spalierului.
În perioada de vegetaţie, în luna mai, se aleg doi lăstari mai viguroşi crescuţi din
muguri consecutivi, la înălţimea de 1,2 - 1,5 m, în vederea formării celor două şarpante.
Se elimină lăstarii care concurează cei 2 lăstari aleşi şi cei crescuţi pe trunchi. Lăstarii
din zona de deasupra trunchiului şi până la cei 2 lăstari aleşi pentru şarpante se răresc sau se
ciupesc, pentru inducerea de ramuri de semischelet şi de rod, care vor forma o zonă de
fructificare temporară.
Anul II
În perioada de repaus, dacă cele două şarpante ajung la 60-70 cm lungime, se conduc
încrucişat (pentru a evita posibila dezbinare) şi se înclină provizoriu la 45o prin legare pe a
doua sârmă a sistemului de susţinere.
În perioada de vegetaţie, se elimină lăstarii verticali, viguroşi, crescuţi pe curburile
exterioare ale celor două şarpante arcuite şi se răresc eventualii lăstari laterali formaţi pe
şarpante, care vor forma semischeletul, la 20-30 cm distanţă între ei.
Anul III (fig. 5.33):
În perioada de repaus se răresc ramurile prea dese de pe cele două şarpante arcuite şi
se orizontalizează cele 2 şarpante prin legare pe sârma a treia.
În cursul vegetaţiei se fac răriri de lăstari acolo unde aceştia sunt prea deşi, în scopul
formării ramurilor de semischelet pe cele 2 şarpante. De asemenea, se elimină lăstarii viguroşi
crescuţi pe partea superioară a şarpantelor orizontalizate.
- 100 -
Tăierile de întreţinere ale coroanei Solen se bazează pe regenerarea totală sau parţială
a semischeletului de pe cele 2 braţe prin scurtarea porţiunilor descendente ale acestora
deasupra unui lăstar cu poziţie oblică sau prin înlocuirea acestuia cu lăstari apăruţi direct pe
şarpantă, după 4-5 rodiri.
Fig. 5.31. Schemă de formare a coroanei tip Solen

(după Tănăsescu, 2006)
Mod de formare - coroana Solen cu 1 braţ:

La plantare pomi se scurtează la 80-100 cm. În perioada de vegetaţie creşterile laterale
se arcuiesc pentru a induce fructificarea. În luna august, când prelungirea axului are 60-70 cm
lungime de la prima sârmă se înclină provizoriu la 45o.
În anul II se orizontalizează definitiv braţul-şarpantă şi se scurtează la 40-50 cm.
Lăstarii care cresc pe braţul orizontalizat se arcuiesc, cu excepţia celor verticali, foarte
viguroşi care se elimină.
Dacă în acest moment se doreşte formarea coroanei Solen cu 2 braţe, se alege un lăstar
viguros format pe curbura primului braţ care se conduce opus acestuia şi se orizontalizează în
anul următor.
După intrarea pe rod, ramurile de semischelet se răresc sau se scurtează deasupra unei
creşteri laterale după 3-4 rodiri, pentru a norma încărcătura de rod şi pentru a le regenera.
- 101 -
Fig. 5.32. Coroana Solen anul III de la plantare

(original)
5.17. Formarea coroanei Tesa

Se pretează la soiurile de măr care aparţin tipului de fructificare III şi IV (Masseron A.
et L. Roche, 1994) în combinaţie cu portaltoi de vigoare slabă (M9 sau de vigoare
asemănătoare).

 pe înălţimea de 0,8-1,2 m prezintă o zonă de fructificare temporară, cu ramuri de rod
prinse direct pe ax;
 la înălţimea de 1,2-1,5 m se prind 5-6 ramuri care formează structura permanentă a
coroanei şi care în timp se arcuiesc sub greutatea rodului, pomii având aspect de umbrelă;
 pentru susţinere necesită o singură sârmă la înălţimea de 1,4-1,6 m;
 înălţimea coroanei este limitată la 1,5-1,7 m, iar lăţimea la 1,5-1,8 m
Mod de formare
Anul I
După plantare se taie varga la 20 cm deasupra sârmei. În zona de aproximativ 30-40
cm sub locul de scurtare se păstrează toţi lăstarii anticipaţi scurţi, cu poziţie oblică.
În perioada de vegetaţie. După încetarea creşterii (jumătatea lunii august) ramurile
terminale (1-2), cu poziţie verticală, se taie scurt la 10 cm, iar ramurile mai viguroase din zona
de 40 cm se aduc la orizontală.
Anul II
În anul II, primăvara, în condiţiile unei bune legări a fructelor, înclinarea ramurilor se
face în mod natural, sub greutatea fructelor. Dacă încărcătura de fructe este mare se
recomandă rărirea acestora la 6-7 fructe/metru liniar de ramură. În cazul diferenţierii unui
număr mai mic de muguri de rod şi implicit unui număr mai mic de fructe, ramurile mai
viguroase se arcuiesc.
- 102 -
Fig. 5.33 Forma de coroană Tesa
În vara anului II, după încetarea creşteri (august) se elimină definitiv „ciotul” cu
ramuri viguroase rezultat prin scurtarea celor 2 ramuri în anul I. Această intervenţie a avut
rolul de a „fura” din vigoare şi a induce sub această zonă ramuri de vigoare medie şi cu
poziţie mai apropiată de orizontală (cu unghiuri de ramificare mari).
Anul III
În anul III de la plantare se aleg definitiv cele 5-6 ramuri astfel încât să fie uniform
repartizate în spaţiu şi se lasă să crească libere (nu se scurtează) pentru a forma ramuri de rod.
În anii următori arcuirea ramurilor va fi limitată mai mult sau mai puţin, prin tăieri
deasupra unei creşteri laterale, în scopul regenerării porţiunilor descendente ale ramurilor
arcuite.
- 103 -
CAPITOLUL VI
TĂIERILE DE PRODUCŢIE
Tăierile de producţie au ca scop pe de o parte întreţinerea coroanelor din punct de
vedere structural şi al distribuţiei de ansamblu a vegetaţiei, iar pe de altă parte normarea
rodului astfel încât să se obţină producţii ridicate, de calitate şi constante.
Ţinând cont de scopul direct la care răspunde, în cadrul tăierilor de producţie
distingem tăieri de întreţinere şi tăieri de fructificare.
Tăierile de întreţinere. Sunt intervenţii care se aplică în cea mai mare parte din viaţa
pomilor, începând din ultimii ani ai perioadei de început a rodirii şi până la bătrâneţe.
Necesitatea lor rezultă din multiple schimbări care se petrec în coroană odată cu trecerea
anilor. Creşterea şi ramificarea continuă a ramurilor conduce treptat la îndesirea coroanei,
unele elemente de schelet se arcuiesc sub greutatea rodului şi duc la apariţia de noi creşteri în
zonele de curbură, fructificarea sporeşte an de an accentuând dezechilibrul între creştere şi
fructificare.
Tăierile de întreţinere urmăresc prevenirea şi corectarea acestor modificări apărute în
coroană, prin realizarea următoarelor obiective:
 Limitarea extinderii coroanelor în înălţime şi lărgime. În funcţie de distanţele de
plantare, de spaţiul necesar pentru traficul tehnologic se stabilesc limitele de înălţime şi
lărgime pentru fiecare combinaţie soi-portaltoi, în corelaţie cu caracteristicile formei de
coroană alese.
 Asigurarea pătrunderii luminii în toate zonele coroanei. Acest obiectiv poate fi
realizat prin:
- scurtarea ramurilor în zonele de întrepătrundere a coroanelor;
- scurtarea sau eliminarea ramurilor de schelet şi semischelet care îndesesc interiorul
coroanei;
- menţinerea gardurilor fructifere mai largi la bază şi mai înguste la partea superioară;
- corectarea poziţiei ramurilor aplecate sub greutatea rodului.
 Echilibrarea vegetaţiei între baza şi vârful coroanei. Este un obiectiv important pentru
coroanele cu ax, la care, odată cu vârsta creşterea vegetativă tinde să slăbească către baza
coroanei. În partea superioară a coroanei tăierile sunt mai ample şi se reţin ramurile de
semischelet cu poziţie apropiată de orizontală, de vigoare mijlocie-mică. În partea bazală,
unde ramurile noi se formează mai greu, suprimarea semischeletului şi chiar scurtarea să se
face cu discernământ şi mai limitat, reţinându-se ramurile mai viguroase, cu poziţie oblică,
eliminându-se porţiunile descendente ale arcadelor de rodire, epuizate, îmbătrânite.
Realizarea acestor obiective se bazează ca şi în tinereţe pe schimbarea poziţiei
ramurilor şi pe tăieri, dar ponderea mare revine în această situaţie tăierilor.
La începutul perioadei de rodire creşterea pomilor este încă bine reprezentată, lăstarii
de prelungire a şarpantelor ajungând, în mod obişnuit la creşteri medii de 30-40 cm anual. În
această situaţie prin tăierile de întreţinere se pune accent pe menţinerea coroanei în parametrii
proiectaţi prin:
- limitarea înălţimii şi lărgimii coroanei pomilor prin suprimarea axului şi transferarea
creşterii acestuia pe o ramură laterală înclinată şi respectiv prin scurtarea şarpantelor care
depăşesc spaţiul rezervat prin distanţele de plantare;
- echilibrarea elementelor de schelet prin suprimări, scurtări, reducţii şi chiar
schimbări de poziţie, realizând în acelaşi timp rărirea şi reîntinerirea ramurilor;
- eliminarea ramurilor lacome, concurente, a celor bolnave, precum şi a celor care şi-
au modificat poziţia sub greutatea rodului.
- 104 -
În a doua jumătate a perioadei de rodire, deoarece creşterea scade mult, lăstarii anuali
de prelungire a ramurilor de schelet ating abia 15-18 cm lungime, se urmăreşte stimularea
creşterii pomilor. Acest obiectiv se realizează prin tăieri de reducţie a ramurilor de schelet şi
semischelet, precum şi printr-o fertilizare adecvată.
La început reducţia constă în tăierea ramurilor în lemn de 3-5 ani, deasupra unei
ramificaţii laterale. Pentru o bună stimulare a creşterilor această intervenţie trebuie să se
asocieze cu aplicarea îngrăşămintelor în toamna precedentă sau în primăvara respectivă.
Ca urmare a acestei intervenţii pomii îşi recapătă echilibrul între procesele de creştere
şi rodire, efectul resimţindu-se timp de 4-5 ani. Dacă creşterile scad din nou este necesară o
nouă tăiere de regenerare mai puternică, în lemn de 5-7 ani, după aceleaşi reguli ca la prima
regenerare.
În concepţia actuală, în livezile intensive şi superintensive, tăierea de regenerare este
mai rar utilizată, pomii îmbătrâniţi se defrişează, urmărindu-se o mai rapidă schimbare a
sortimentului conform cerinţelor pieţei.
Tăierile de fructificare. Au scopul de a menţine echilibrul între creştere şi
fructificare, de a micşora alternanţa recoltelor de la un an la altul, de a realiza un nivel optim
al producţiei de fructe. Tăierile de fructificare se execută în paralel cu tăierile de întreţinere şi
se concretizează printr-o intervenţie directă, de detaliu asupra ramurilor şi formaţiunilor
fructifere, dar normarea rodului se realizează şi în mod indirect, prin intervenţiile aplicate
asupra ramurilor de semischelet (răriri, scurtări).
Trebuie subliniat că mai ales în condiţiile actuale, când pe piaţă se cer fructe de
calitate, mari, tăierea de fructificare capătă o importanţă deosebită. Acest obiectiv se
concretizează printr-o tăiere de detaliu asupra formaţiunilor de rod care să aibă ca efect
normarea recoltei dar şi sporirea calităţii fructelor.
În general, în evoluţia lor ramurile de semischelet trec prin următoarele etape:
creşterea, formarea ramurilor de rod, fructificarea, înclinarea sub greutatea rodului şi
regenerarea (fig. 6.1).
Fig. 6.1 Evoluţia ramurilor de semischelet

1 - an I: creştere; 2 - an II: creştere terminală şi formarea ramurilor de rod; 3 - an III:
creştere terminală, formare de ramuri de rod pe porţiunea de ramură de 2 ani, înclinată
sub greutatea rodului şi apariţia de lăstari la baza ramurii, ca posibilitate de regenerare
a acesteia; A – creştere; B - creştere şi rodire; C – rodire;
T1 – T4 - posibilităţi de tăiere a ramurii de semischelet
(după Lespinasse, 1981)
- 105 -
Aplicarea tăierilor de fructificare trebuie să ţină seama de etapa de evoluţie în care se

găseşte ramura respectivă, de încărcătura cu muguri de rod şi de perioada de vârstă a pomilor.
La începutul perioadei de rodire, prin tăierea de fructificare se urmăreşte obţinerea
unei bune garnisiri a ramurilor de schelet cu ramuri de semischelet şi de rod. Deoarece
creşterea este bine reprezentată în aceasta perioadă, tăierile trebuie reduse la minimul necesar,
fiind limitate la eliminarea ramurilor anuale foarte puternice, cu creştere verticală şi a celor de
vigoare slabă şi subţiri. Se păstrează în întregime semischeletul cu poziţie oblică şi de vigoare
mijlocie. Pentru a evita îndesirea coroanei nu se vor executa scurtări, tăierile trebuie să fie
mult simplificate, să se bazeze predominant pe înclinarea şi arcuirea ramurilor (fig. 6.2).
Fig. 6.2. Înclinarea şi arcuirea ramurilor

(cireş – stânga, prun - dreapta)
Când încărcătura cu muguri de rod este mare, se răresc ramurile de rod, pentru a
realiza o repartizare uniformă a acestora în cuprinsul coroanei.
În perioada de mare producţie tăierile de fructificare aplicate asupra ramurilor de
semischelet şi de rod, au ca scop normarea încărcăturii, dar şi regenerarea formaţiunilor de
rod şi a semischeletului. Petru realizarea acestor obiective ramurile de semischelet cu vârstă
mai mare de 3-4 ani se vor scurta în lemn de 2 ani cu scopul de a reface punctele de rodire cât
mai aproape de ramurile de schelet care le poartă şi de a obţine un efect de regenerare prin
apariţia de creşteri noi.
Ramurile de rod complexe, cu multe ramificaţii (“vetrele de rod”) trebuie întinerite
după 4-5 rodiri, prin tăierea deasupra a 2-3 muguri sau ramuri de rod tinere.
Intensitatea tăierilor depinde de încărcătura cu muguri de rod, lungimea ramurilor
anuale şi repartizarea acestora în coroana pomilor. Dacă pomii au o încărcătură mare cu
muguri de rod şi creşterile anuale ajung la 15-20 cm lungime se recomanda o tăiere mai
intensă. În acest fel se reduce încărcătura cu muguri de rod şi se reactivează creşterea
vegetativă. Când creşterile slabe sunt însoţite şi de o încărcătură mică cu muguri de rod se
efectuează o tăiere moderată. Dacă încărcătura de rod este foarte mică se vor menţine pe cât
posibil toate ramurile purtătoare de rod.
La pomii care au intrat în perioada de declin se urmăreşte, în primul rând, regenerarea
ramurilor de semischelet şi de rod, tăierea de fructificare aplicându-se în paralel cu tăierea de
regenerare. Se vor aplica tăieri de reducţie sau de simplificare a ramurilor de semischelet
complexe, multiplu ramificate şi puternic alungite, eliminându-se acele părţi care poartă
ramuri de rod în curs de epuizare şi urmărindu-se în paralel normarea încărcăturii de rod.
- 106 -
Prin tăierea de fructificare se poate interveni şi direct asupra ramurilor de rod care prin
morfologia lor oferă această posibilitate. Astfel, se pot regenera ramurile fructifere complexe,
îmbătrânite şi ramificate cum sunt vetrele de rod la seminţoase sau ramurile mixte la piersic.
În general, în procesul de regenerare nu se suprimă (elimină) şi nu se scurtează ramurile
vegetative anuale de vigoare mijlocie-mică, acestea fiind surse de noi ramuri de rod, de
înlocuire a semischeletului eliminat.
În noile livezi superintensive realizate cu pomi altoiţi pe portaltoi vegetativi, cu
coroană preformată din pepinieră (cu 5, 7 sau chiar 9 ramuri anticipate, care prezintă muguri
de rod), plantaţi la densităţi mari (3x1 m, la măr altoit pe M9 sau alt portaltoi din aceiaşi gamă
de vigoare, 4x1 m la păr altoit pe diferite tipuri de gutui de vigoare mică, 4x2 m la prun în
combinaţie cu portaltoii St. Julien A sau Pixy, 4x1 m la cireş altoit pe Gisela 5) şi cu forme de
coroană conice, cilindrice (fus subţire, fus tufă, cordon vertical), realizate cu intervenţii puţine
şi cu intrare rapidă pe rod (încă din anul plantării), se recomandă scurtarea semischeletului
care depăşeşte jumătate din grosimea axului la punctul de inserţie în cep de 2-3 cm (fig. 6.3).
Fig. 6.3. Scurtarea semischeletului în cep de 2-5 cm

(cireş – stânga, măr – dreapta)
(original)
6.1. Particularităţile tăierilor de producţie la măr

Cunoaşterea particularităţilor de creştere şi fructificare la diferite specii şi soiuri de
pomi face posibilă trecerea la aplicarea unor tehnologii diferenţiate, de la tăieri aplicate în
general, la tăieri diferenţiate pe grupe de soiuri şi chiar pe fiecare soi în parte.
Executarea corectă a tăierilor la măr trebuie să aibă în vedere atât particularităţile
tipului de fructificare care variază mult de la o grupă de soiuri la alta sau chiar de la un soi la
altul, cât şi o bună cunoaştere a ramurilor de rod.
- 107 -
Particularităţi ale tăierilor de întreţinere a coroanelor

Cea mai mare parte a soiurilor de măr se conduc, uşor şi rapid, prin intervenţii puţine,
sub formă de fus subţire.
Tăierile de întreţinere a coroanei fus subţire la măr constau, în principal, în înlocuirea
treptată a semischeletului de pe ax, prin eliminarea acestora sau prin scurtarea spre baza
ramurii deasupra unei creşteri noi. Ramurile de schelet din etajul de bază se scurtează în lemn
de 2-3 ani pentru a ramifica şi a evita degarnisirea lor. De asemenea, se recomandă o tăiere de
regenerare a formaţiunilor fructifere îmbătrânite şi o rărire a ramurilor de rod, dacă
încărcătura este prea mare.
La specia măr, cu pomi conduşi în forme conice (fus subţire, fus tufă), se aplică cu
rezultate foarte bune şi fără rezerve, scurtarea a semischeletului care depăşeşte jumătate din
grosimea axului la punctul de inserţie în cep de 2-3 cm (fig. 6.3).
În cele ce urmează, vom prezenta un studiu de caz, o scurtă caracterizare a modului
natural de creştere şi fructificare a unor soiuri de măr cu rezistenţă genetică la boli: Romus 3,
Pionier, Prima, Generos, Florina (fig. 6.4), în funcţie de care vom desprinde unele
particularităţi ale tăierilor de formare şi întreţinere, care se abat de la regulile generale
prezentate mai sus.
Fig. 6.4. Modul natural de creştere a coroanei

1 – Romus 3; 2 – Pionier; 3 – Prima; 4 – Generos; 5 – Florina
Romus 3. Pomul este de vigoare mijlocie-mică, cu ramuri de schelet solide, inserate

pe axla un unghi de ramificare între 45-75o şi cu fructificare predominantă pe ţepuşe şi
nuieluşe scurte (semispur).
La plantare, varga se scurtează la 65-70 cm de la nivelul solului. Datorită poziţiei
ramurilor, care determină un echilibru între procesele de creştere şi rodire, precum şi datorită
unei bune capacităţi de ramificare, la acest soi, ramurile de schelet şi semischelet se garnisesc
uniform cu ramuri de rod. Din aceste considerente, soiul Romus 3 poate fi condus cu uşurinţă
sub formă de fus subţire, conform regulilor generale.
Tăierile de întreţinere constau în scurtarea ramurilor de schelet din etajul de bază,
pentru a emite noi creşteri şi a evita îndepărtarea rodului de baza ramurii şi în regenerarea
ramurilor de semischelet după 4-5 rodiri.
Soiul Pionier. Este de vigoare mijlocie-mică şi fructifică preponderent pe ţepuşe şi pe
ramurile anuale lungi. Deşi majoritatea ramurilor de semischelet au iniţial un unghi de
ramificare de 65 – 75o, după fructificare, datorită rodului, acest unghi se deschide mult. De
asemenea, capacitatea de ramificare redusă (ramuri puţine şi subţiri) şi diferenţierea masivă de
muguri de rod pe ramurile lungi dau un aspect ”pletos” acestui soi. Capacitatea mare de
producţie duce la supraîncărcare, fructele rămânând mici.
Conducerea acestui soi sub formă de fus subţire este mai greoaie datorită
particularităţilor arătate mai sus. Deşi, în general, nu se recomandă scurtarea lăstarilor anuali,
la acest soi, este absolut necesară această operaţiune atât pentru a forţa ramificarea şi a obţine
o garnisire bună a ramurilor de schelet, cât şi pentru a norma încărcătura de rod.
- 108 -
Deoarece ramifică foarte puţin, iar ramurile sunt lungi, pentru a obţine ramurile de
schelet necesare formării etajului de la baza coroanei, tăierile de formare constau în scurtări
puternice ale lăstarilor aleşi în acest scop, pentru a forţa ramificarea şi consolidarea acestor
ramuri, chiar cu riscul îndepărtării unei cantităţi mari de muguri de rod. Dacă aceste ramuri se
lasă să crească liber (fără scurtări), se apleacă sub greutatea rodului, se degarnisesc repede şi
se poate ajunge la alternanţă de rodire încă din primii ani de rod.
Pentru menţinerea conicităţii coroanei, se reduc toate ramurile de schelet şi
semischelet, care au devenit prea lungi şi depăşesc parametrii de grosime a coroanei fus
subţire. Cu ocazia acestei operaţiuni, se urmăreşte reducerea unghiurilor de ramificare prin
scurtarea deasupra unei creşteri cu poziţie apropiată verticală (30o) sau chiar prin dresări ale
ramurilor.
De asemenea, la acest soi, se recomandă o scurtare mai puternică a semischeletului şi
chiar o mai rapidă înlocuire a acestuia.
Având în vedere particularităţile de creştere şi fructificare considerăm că, la acest soi,
se pretează şi formele de coroană, mai puţin răspândite, ”Tesa” şi ”Solen”.
Soiul Prima. Pomul este de vigoare mare (cea mai mare dintre soiurile prezentate),
coroana este globuloasă, cu ramuri de schelet puternice, cu unghiuri de ramificare cuprinse
între 45 – 550. Fructifică preponderent pe nuieluşe, mlădiţe, dar şi pe ţepuşe (soi cu
fructificare de tip standard). Şi acest soi diferenţiază mulţi muguri de rod pe ramurile anuale,
care se pot arcui în urma fructificării. Soiul Prima prezintă un bun echilibru între creşterea
axului şi cea a ramurilor din coroană, precum şi o bună capacitate de ramificare, motive
pentru care se poate conduce cu uşurinţă sub formă de fus subţire.
Având în vedere particularităţile prezentate mai sus, se recomandă scurtarea vergii la
85 cm. Dacă şarpantele etajului de la baza coroanei au evoluat din ramuri anuale lungi, care în
urma fructificării s-au arcuit, se vor scurta la 50-70 cm, urmărindu-se închiderea unghiului
format de acestea cu axul.
Tăierile de întreţinere constau în scurtarea şarpantelor cu ¼ până la 1/3 din lungime,
deasupra unor ramuri laterale purtătoare de rod sau vegetative de vigoare slabă. De asemenea,
prin aceste operaţiuni se urmăreşte echilibrarea şarpantelor care formează etajul de la baza
coroanei.
Vigoarea mare a acestui soi (mai ales în cazul altoirii pe portaltoi de vigoare
supramijlocie, cum este MM 106) ne îndreptăţeşte să recomandăm şi conducerea sub formă
de coroană liberă fără ax, cu un trunchi de 40-50 cm şi cu 3-4 şarpante (formate din lăstari
apropiaţi), prin intermediul cărora are loc o ”răspândire” a vigorii pe cele 3 – 4 elemente de
schelet. De asemenea, datorită vigorii mari a acestui soi în combinaţie cu portaltoii M 26 şi
MM 106 se recomandă conducerea sub formă de fus-tufă.
Soiul Generos. Este de vigoare mijlocie, cu fructificare care se apropie de soiurile de
tip spur, preponderent pe ţepuşe. Capacitatea de ramificare redusă şi unghiul de ramificare
mic (30-450) dau coroanei un aspect de con răsturnat.
Datorită unghiului de ramificare mic, este greu de realizat etajul de la baza coroanei
fus subţire. Acesta se poate obţine prin scurtări succesive ale ramurilor de schelet (an de an)
deasupra unor creşteri laterale cu orientare exterioară, pentru a se deschide unghiul format de
acestea cu axul pomului sau prin operaţii mai costisitoare: arcuire, înclinare sau torsionare.
Având în vedere tendinţa de a forma foarte multe ţepuşe inserate direct pe axşi deci de
a supraîncărca axul cu muguri de rod, este necesară îndepărtarea florilor pentru a evita
arcuirea sau chiar ruperea acestuia sub greutatea rodului.
Regenerarea semischeletului se face după 5-6 ani, când ramificaţiile devin slabe şi
neproductive. După scurtare se reţin ramurile anuale care apar către baza lor, care se vor
folosi pentru înlocuirea semischeletului.
- 109 -
Ţinând cont de particularităţile de creştere, considerăm că acest soi poate fi condus

uşor sub formă de coroană liberă, fără ax, cu 3-4 şarpante uniforme ca vigoare, pe un trunchi
de 40-50 cm, crescute liber 3-4 ani. Avantajul acestei coroane constă în reducerea numărului
de intervenţii şi în intrarea rapidă pe rod a pomilor (deoarece nu se fac tăieri în primi ani).
După scurtarea vergii la 50-60 cm de la sol, se aleg lăstarii necesari formării viitoarele
şarpante. Datorită lipsei tăierilor, în următorii 2-3 ani, se diminuează intensitatea creşteri
lăstarilor şi se stimulează rodirea. În anul 4-5 de la plantare, se intervine prin tăieri de reducţie
a şarpantelor pentru a provoca ramificarea, prin eliminarea lăstarilor anuali viguroşi, prin
regenerarea semischeletului şi a formaţiunilor de rod şi chiar rărirea ramurilor de rod, în cazul
unei încărcături cu rod prea mari.
Soiul Florina. Pomul este de vigoare supramijlocie, cu coroana globuloasă. Fructifică
preponderent pe ţepuşe, nuieluşe, dar şi pe mlădiţe. Majoritatea ramurilor au o poziţie
apropiată de orizontală (unghi de ramificare de 75-90o) şi chiar sub orizontală (90-120o).
Această poziţie a ramurilor poate fi considerată un avantaj în conducerea pomilor sub formă
de fus subţire, în sensul că nu necesită operaţii suplimentare pentru a ramifica în punctele
dorite şi pentru a deschide unghiul de ramificare. Formarea coroanei constă în alegerea
lăstarilor pentru formarea viitoarelor şarpante, ciupirea sau eliminarea lăstarilor, care
concurează axul, şi rărirea semischeletului de pe axla 10-15 cm.
Totuşi, datorită acestei poziţii a ramurilor, care predispune la o fructificare abundentă,
dar şi la o degarnisire destul de rapidă a şarpantelor (zona productivă se îndepărtează rapid de
centrul pomului), se recomandă scurtarea şarpantelor din etajul de bază în lemn de 2-3 ani
pentru a forţa noi creşteri către baza acestora şi înlocuirea semischeletului după 2-3 rodiri.
Particularităţi ale tăierilor de fructificare

În funcţie de particularităţile de fructificare au fost stabilite patru tipuri de fructificare
(fig. 6.5) care se caracterizează, în principal, prin: volumul zonei productive, ramurile de rod
caracteristice, amplasarea acestora pe lemn mai tânăr sau mai în vârstă, precum şi evoluţia
zonei productive în coroane.
I II III IV
Fig. 6.5. Tipurile de fructificare la soiurile de măr
Tipul I de fructificare cuprinde soiurile de tip ”spur” (cele mai reprezentative

Starkrimson şi Goldenspur), la care ramurile de rod caracteristice sunt ţepuşele, amplasate pe
- 110 -
lemn în vârstă de 2-5 ani. La aceste soiuri zona productivă rămâne apropiată de ramura de
schelet şi nu se depărtează de centrul coroanei, însă după 5-6 fructificări ramurile de rod se
epuizează.
Pentru a obţine o bună fructificare, către baza şarpantelor este necesară provocarea de
noi creşteri. Datorită capacităţii reduse de ramificare, la aceste soiuri, obţinerea de lemn nou
nu se bazează pe ramurile de semischelet, care sunt aproape inexistente, ci pe reducţia
şarpantelor cu lemn de 5-6 ani şi pe tendinţa naturală a acestora de a emite creşteri noi în
treimea bazală a şarpantelor (fig. 6.5). De asemenea, se recomandă o regenerare a vetrelor de
rod care au fructificat de 3-5 ori prin scurtarea deasupra a 1-3 pinteni sau ţepuşe situate la
baza lor.
La tipul II de fructificare, reprezentat prin soiurile Parmen auriu, Renet de Canada,
Romus 3, Generos, etc. sunt caracteristice ramurile de rod scurte (semispur), amplasate pe
lemn în vârstă de 2-4 ani, zona fructiferă migrează lent către exteriorul coroanei, iar
ramificarea este mai intensă decât la cele spur (fig. 6.6). Tăierile de fructificare se bazează pe
tăieri de reducţie şi înlocuire a ramurilor cu vârstă mai mare de 4 ani, în scopul de a avea
mereu în coroană semischelet de 2-4 ani.
Fig. 6.6 Modalităţi de tăiere la tipurile de fructificare I şi II

a – înainte de tăiere; b – după tăiere
Tipul III de fructificare cuprinde majoritatea soiurilor cultivate, cum ar fi: ”familia”
Golden delicious, Jonathan, Idared, Jonagold, Prima, Florina etc. Ramurile de rod cele mai
frecvente sunt nuieluşele şi mlădiţele, amplasate pe lemn tânăr de 1-3 ani, zona productivă
îndepărtându-se an de an de centrul coroanei, şarpantele se degarnisesc, iar ramurile de
semischelet se arcuiesc sub greutatea rodului.
Tipul IV de fructificare, având ca soiuri reprezentative pe Granny Smith, Pionier, are
majoritatea mugurilor de rod situaţi pe lemn tânăr (nuieluşe şi mlădiţe), zona productivă se
deplasează în treimea superioară a şarpantelor, iar ramurile de semischelet se arcuiesc sub
greutatea fructelor.
La soiurile de tip III şi IV, datorită faptului că ramurile de semischelet sunt arcuite şi
alungite, formaţiunile de rod îmbătrânite, iar zona de fructificare situată către exteriorul
- 111 -
coroanei, se recomandă o înnoire sistematică a semicheletului şi a ramurilor de rod. Ramurilor

de semischelet care au depăşit 3-4 ani li se aplică o tăiere de reducţie, la aproximativ ½ din
lungime, dacă au o creştere normală, iar la cele arcuite (mai ales la tipul IV) se elimină
porţiunea descendentă, printr-o tăiere deasupra unei ramuri cu poziţie oblică (fig. 6.7).
Fig. 6.7 Modalităţi de tăiere la tipurile de fructificare III şi IV

a – înainte de tăiere; b – după tăiere
Tăierea diferenţiată a ramurilor de rod

Executarea corectă a tăierilor de fructificare impune o bună cunoaştere a ramurilor de
rod. Fiecare ramură de rod a mărului necesită un tratament diferenţiat:
- Pintenii nu se taie şi nu se răresc deoarece asupra lor se intervine indirect, prin
scurtarea semischeletului, îndepărtându-se şi pintenii aflaţi pe porţiunea suprimată;
- Ţepuşele nu se scurtează deoarece li s-ar suprima singurul mugure de rod situat în
vârful lor, dar se pot rări dacă sunt mai dese de 10-12 cm;
- Smicelele nu se scurtează, se lasă să crească liber în primii 2-3 ani, deoarece ele se
garnisesc în mod natural cu ţepuşe şi pinteni, însă se pot rări la 15-20 cm dacă este cazul;
- Nuieluşele nu se scurtează, dar se răresc la 15-20 cm când încărcătura cu muguri de
rod este prea mare;
- Mlădiţele, în cazul când au mai mulţi muguri de rod laterali, se scurtează deasupra a
2-3 muguri de rod. Dacă au numai 1-2 muguri de rod lateral nu se scurtează, dar se răresc
dacă sunt prea dese;
- Vetrele de rod trebuie întinerite la intervale de 4-5 ani, prin tăierea deasupra a 1-2
pinteni, ţepuşe sau burse situate la baza lor.
- Ramurile anuale care sunt prea dese sau au o poziţie nedorită în coroană se suprimă.
În general, nu se recomandă scurtarea ramurilor anuale (de vigoare mijlocie-mică) deoarece
acestea se garnisesc în mod natural cu ramuri de rod.
În plus, în cazul soiurilor luate în studiu putem face următoarele recomandări privind
tăierile de fructificare:
- La soiul Romus 3, cu fructificare predominantă pe ţepuşe şi nuieluşe scurte, unghiuri
de ramificare de 45-75˚ şi capacitate de ramificare bună:
 nu se recomandă scurtarea lăstarilor anuali, cu excepţia tăierilor necesare pentru
formarea coroanelor;
 după 3-4 fructificări, se înlocuiesc treptat ramurile de semischelet, care s-au
înclinat sub greutatea rodului (2-3 buc./an).
- 112 -
- La soiul Pionier datorită capacităţii de ramificare redusă (ramuri puţine, lungi şi

subţiri), unghiuri de ramificare mari (peste 90˚) şi fructificare abundentă pe ramuri anuale
necesită:
 deşi, de regulă, trebuie evitată scurtarea ramurilor anuale, la acest soi este
absolut necesar să se execute această operaţiune, mai ales, asupra lăstarilor aleşi
în vederea formării scheletului şi semischeletului, pentru a forţa ramificarea lor
în punctele dorite;
 la pomii pe rod se recomandă efectuarea de tăieri în verde (ciupiri), scurtând
lăstarii anuali cu 1/3 – ½ din lungime, pentru a evita degarnisirea bazei ramurilor
şi obţinerea de ramuri lungi, slab ramificate;
 scurtarea mai puternică (până la ½ - 2/3 din lungime) şi chiar o înlocuire mai
rapidă a semischeletului (după 2 – 3 fructificări) pentru a evita degarnisirea şi a
norma încărcătura de rod.
- La soiul Prima cu capacitate bună de ramificare şi lăstari relativ scurţi datorită
internodiilor mici:
 nu necesită scurtări ale lăstarilor anuali sau se poate interveni cel mult prin
scurtare cu 1/3 a acestora, când prezintă o diferenţiere masivă a mugurilor de rod
pe ramuri lungi;
 fiind un soi productiv cu diferenţiere masivă a mugurilor de rod şi capacitate de
ramificare bună se recomandă rărirea ramurilor de rod şi repartizarea uniformă a
acestora pe ramurile de semischelet;
 după 3-4 fructificări, ramurile de semischelet se suprimă, dacă pe axs-au format
creşteri noi sau se reduc cu 1/3 – 2/3 din lungimea lor, în funcţie de vigoare şi de
încărcătura cu muguri de rod. Această lucrare este facilitată de capacitatea
acestui soi de a da noi creşteri direct din ax, fără să fie necesară scurtarea
acestuia în vederea ramificării.
- La soiul Generos cu fructificare de tip semispur (pe ţepuşe şi nuieluşe scurte),
capacitate de ramificare redusă şi unghiuri de ramificare mici (30 - 45˚):
 nu se recomandă scurtarea lăstarilor anuali;
 datorită fructificării preponderente pe ţepuşe se poate norma încărcătura şi se
regenerează ramurile prin scurtări ale semischeletului în lemn de 2 – 3 ani.
- La soiul Florina, majoritatea ramurilor ramifică către vârf şi au o poziţie apropiată
de orizontală (unghi de ramificare de 75 - 90˚, uneori chiar peste 90˚), ceea ce predispune la o
fructificare abundentă dar şi la o degarnisire rapidă, necesitând:
 scurtarea ramurilor anuale până la 1/3 – ½ din lungime în scopul evitării
ramificării lăstarilor anuali către vârful lor şi implicit, îndepărtarea rodului către
exteriorul coroanei, mai ales prin intervenţii în perioada de vegetaţie (ciupiri ale
lăstarilor anuali);
 scurtarea şarpantelor în lemn de 2 – 3 ani pentru a forţa noi creşteri către baza
acestora şi a evita migrarea rodului către exteriorul coroanei;
 o mai rapidă înlocuire a semischeletului, după 2 – 3 rodiri sau regenerarea
acestuia prin scurtarea “arcadelor” de rodire, deasupra unei ramuri tinere din
zona de curbură.
Normarea rodului. Scopul principal al tăierii de fructificare este normarea

încărcăturii de rod.
Pentru executarea corectă a normării, se analizează pomul urmărindu-se următorii
indicatori:
 lungimea creşterilor anuale (optim 30-40 cm);
 încărcătura de rod a anului anterior (numărul de burse);
- 113 -
 numărul de muguri de rod existenţi.

În funcţie de analiza acestor elemente se pot întâlni următoarele cazuri:
1. Pomii cu creşteri şi încărcătură de rod normale (echilibru între creştere şi
fructificare).
Pentru normarea încărcăturii de rod se intervine echilibrat asupra scheletului prin
reducerea acestuia în funcţie de complexitatea şi vârsta lui.
2. Pomii cu creşteri slabe şi încărcătură mare de rod (producţia anului anterior a fost
mare, diferenţierea mugurilor de rod bună)
Se execută o tăiere mai severă, pentru a norma încărcătura şi pentru a stimula apariţia
de noi creşteri.
3. Pomii au creşteri viguroase şi încărcătură mică de rod (producţia anului anterior a
fost mică, dar şi diferenţierea mugurilor de rod insuficientă)
Tăierea se face cu multă prudenţă pentru a nu se produce noi creşteri şi pentru a păstra
rodul existent.
4. Pomul are creşteri slabe şi încărcătură mică de rod, producţia a fost foarte mare, iar
diferenţierea este slabă).
Se vor executa tăieri de stimulare a creşterii, dar mugurii de rod se vor păstra pe cât
posibil în totalitate.
Pentru a determina încărcătura optimă de rod pentru fiecare combinaţie soi-portaltoi s-
au efectuat studii şi s-a încercat exprimarea acesteia prin diferiţi indicatori. Dintre indicatorii
utilizaţi des în literatura de specialitate şi care exprimă sintetic încărcătura de rod, am ales
numărul de fructe la unitatea de suprafaţă secţiune trunchi (SST). Suprafaţa SST se calculează
pornind de la diametrul trunchiului măsurat la 25 cm. de la sol şi se exprimă în cm2. Normarea
rodului s-a realizat prin tăierea de fructificare şi, în plus, dacă este a fost cazul prin rărirea
manuală a fructelor (dacă numărul fructelor legate într-o inflorescenţă este mai mare). În
general, se recomandă păstrarea a 1-2 fructe în inflorescenţă. Ca urmare, dacă se cunoaşte
suprafaţa SST, încărcătura optimă de rod recomandată pentru fiecare soi, exprimată prin
numărul de fructe la unitatea de SST şi numărul mediu de fructe din inflorescenţă, se poate
calcula numărul de muguri de rod care trebuie să rămână pe pom în urma tăierii de fructificare
(se recomandă păstrarea în plus a 10-15% muguri de rod datorită condiţiilor climatice extreme
care pot apărea după efectuarea tăierii de fructificare).
Pentru soiurile de măr cu rezistenţă genetică la boli Romus 3, Pionier, Prima, Generos
şi Florina, altoite pe portaltoiul M 9, recomandăm următoarea încărcătură de rod (anii VI –xde
la plantare):
- la soiul Romus 3, încărcătura care asigură cel mai bun echilibru cantitate - calitate,
dar şi producţii ridicate an de an, se obţine la o normare a încărcăturii de fructe de 7
fructe/cm2 SST;
- la soiul Pionier, cel mai bun echilibru cantitate – calitate - constanţă a producţiei se
obţine la o normare a încărcăturii de fructe de 7 - 8 fructe/cm2 SST;
- datorită vigorii mai mari, soiul Prima poate „suporta” încărcături de rod mai mari,
de 9-10 fructe/cm2 SST, fără să fie afectat echilibrul între procesele de creştere şi fructificare;
- în cazul soiului Generos, recomandăm o încărcătură optimă de rod de 7–8 fructe/cm2
SST, care asigură o producţie ridicată, de calitate şi constantă;
- la soiul Florina, deşi prezintă o vigoare mare şi o capacitate mare de diferenţiere a
mugurilor de rod, pentru a evita alternanţa de rodire şi scăderea semnificativă a greutăţii medii
a fructelor, se recomandă ca încărcătura optimă de rod să fie de aproximativ 7 fructe/cm2 SST.
- 114 -
6.2. Particularităţile tăierilor de producţie la prun

Tăierea diferenţiată în funcţie de perioada de vârstă
La pomi tineri, creşterea fiind bine reprezentată, se va urmări grăbirea intrării pomilor
pe rod. În acest sens, prin tăieri se vor evita scurtările şi se va urmări numai o uşoară rărire a
coroanei, mai ales la soiurile care au creşteri multe, lungi şi subţiri (Tuleu gras, Vinete
româneşti, Agen, etc).
În general, în perioada de maximă rodire se recomandă scurtarea şi simplificarea
(rărirea) ramurilor de semischelet cu vârstă mai mare de 4-5 ani.
Având în vedere conducerea prunilor mai ales sub formă de vas, ramurile de
prelungire a şarpantelor se scurtează deasupra unei creşteri laterale cu poziţie exterioară
pentru a deschide unghiul de ramificare al acestora (mai ales la soiurile cu unghiuri de
ramificare mici).
Tăierea diferenţiată în funcţie de tipul ramurilor de rod

Prunul fructifică pe următoarele tipuri de ramuri: buchet ramificat, ramura mijlocie
ramificată, ramura lungă, ramura anticipată şi pe ramurile în devenire pinten şi spin.
Prunul fructifică pe următoarele tipuri de ramuri: buchet ramificat, ramura mijlocie
ramificată, ramura lungă, ramura anticipată şi pe ramurile în devenire smicea, pinten şi spin.
Ţinând cont de morfologia ramurilor de rod putem face următoarele recomandări.
Buchetul ramificat nu se taie, dar după 3-4 ani de rodire se îndepărtează odată cu
scurtarea ramurilor de semischelet care poartă astfel de ramuri, asigurându-se în acelaşi timp
şi regenerarea acestora (pornirea de noi creşteri vegetative). Fructifică preponderent pe
buchete ramificate soiurile Stanley, Centenar, Tuleu timpuriu, Minerva, Pescăruş, Silvia,
Record, etc.
Ramurile mijlocii se scurtează, ci se răresc, eliminându-se cele slabe, când sunt prea
dese. Rodirea preponderentă pe ramuri mijlocii se întâlneşte frecvent la soiurile Centenar,
Vânăt românesc, Diana, Tuleu gras, Carpatin, Piteştean, etc
Ramurile mijlocii şi lungi ramificate cu vârsta mai mare de 2 ani pot fi scurtate în
scopul normării rodului şi stimulării creşterii unor noi ramuri.
Ramurile de semischelet se scurtează astfel încât să fie eliminate ramificaţiile
degarnisite după rodire şi formaţiunile fructifere uscate şi îmbătrânite; se menţin pe cât posibil
ramificaţiile mai apropiate de baza ramurii.
Tăierea diferenţiată în funcţie de particularităţile de creştere şi de fructificare

În funcţie de particularităţile creştere şi de fructificare se pot face următoarele
recomandări pentru cele mai răspândite soiuri de prun.
Soiul Centenar prezintă ramuri cu un unghi de ramificare de aproximativ 45° care
asigură un raport favorabil între creştere şi fructificare, şi ca urmare nu necesită tăieri de
întreţinere suplimentare.
Soiurile cu capacitate de ramificare mijlocie şi cu fructificare de tip spur, preponderent
pe buchete (de tip Stanley), necesită o mai atentă tăiere de fructificare, prin scurtarea
periodică (după 3-4 fructificări), a semischeletului purtător de buchete şi printr-o intervenţie
de detaliu, de scurtare a buchetelor multiplu ramificate şi îmbătrânite, atât pentru normarea
rodului cât şi pentru regenerarea acestor formaţiuni fructifere.
Soiurile cu fructificare preponderentă pe ramuri mijloci şi lungi (de tip Anna Spath)
necesită mai multe intervenţii în scopul evitării îndesirii coroanei prin reduceri ale
semischeletului şi prin răriri ale ramurilor mijlocii în cadrul fiecărei ramuri de semischelet, în
sensul realizării unei repartizări uniforme a acestora în spaţiu.
- 115 -
La toate soiurile care formează arcade de rodire la nivelul ramurilor de semischelet sau
chiar de schelet se fac tăieri în lemn de 3-5 ani, în zona de maximă curbură astfel încât
creşterea să fie transferată pe o ramură mai viguroasă şi cu un unghi de ramificare mai mic
(mai apropiată de verticală).
La prun, tăierile în verde constau în plivirea lăstarilor ce concurează elementele de

schelet, a celor aflaţi în poziţii necorespunzătoare şi rărirea lăstarilor laterali la 15 – 20 cm,
lăsând pe cei dispuşi bilateral altern pentru a obţine un schelet garnisit uniform cu semischelet
şi ramuri de rod.
În general, la această specie, în perioada de rodire deplină, apare frecvent fenomenul
de formare a lăstarilor lacomi (mai ales în apropierea zonelor de inserţie a şarpantelor pe
trunchi), care se recomandă să fie îndepărtaţi prin lucrări în verde repetate imediat după
apariţie (când sunt încă în fază erbacee şi au 10-15 cm. lungime). Uneori lăstarii lacomi pot fi
folosiţi pentru refacerea elementelor de schelet rupte, bolnave sau îmbătrânite.
6.3. Particularităţile tăierilor de producţie la cais

Caisul rodeşte aproape exclusiv pe creşteri anuale reacţionează favorabil la tăieri, însă
la tăieri moderate şi făcute cu regularitate.
Dacă tăierile de întreţinere a coroanei se fac corect, tăierile de fructificare se rezumă la
intervenţii asupra formaţiunilor fructifere la care, prin scurtări, se urmăreşte stimularea
creşterii şi implicit prelungirea perioadei de viaţă, în paralel cu normarea producţiei de fructe.
Prin tăierile de întreţinere, indiferent de forma de coroană, se urmăreşte:
- îndepărtarea tuturor creşterilor care concurează sau tind să ia locul axului sau a unei
ramuri de schelet sau semischelet;
- eliminarea creşterilor care tind să îndesească coroana (mai ales lăstarii lacomi apăruţi
în centrul coroanei, în cazul conducerii sub formă de vas);
- asigurarea subordonării ramurilor şi păstrarea echilibrului, mai ales la coroanele în
forma de vas;
- îndepărtarea ramurilor uscate, bolnave, a creşterilor care se suprapun, şi împiedică
pătrunderea aerului şi a luminii, pentru a evita răspândirea moniliozei şi a altor boli.
Tăierea diferenţiată în funcţie de pierderile de muguri floriferi

La cais tăierea se poate executa mai târziu de cât la pomacee (chiar şi decât la prun),
deoarece este specia frecvent afectată de brumele târzii şi îngheţurile târzii de primăvară
(începând din a doua jumătate a lunii martie sau chiar după pornirea în vegetaţie).
În funcţie de pierderile de muguri floriferi pe perioada iernii, avem următoarele
situaţii:
1. în anii cu ierni normale, când pierderile de muguri floriferi datorate îngheţului, nu
înregistrează pierderi semnificative se urmăreşte:
 normarea rodului prin reducerea semischeletului în vârstă de peste 4-5 ani, cu
1/3 -1/4 din lungime;
 simplificarea semischeletului prin rărirea ramurilor mijlocii şi prin rărirea sau
suprimarea ramurilor anticipate;
 rărirea coroanei şi menţinerea acesteia în limita spaţiului de nutriţie alocat prin
distanţele de plantare.
2. dacă pomii au suferit pierderi în proporţie mare (peste 50%), se urmăreşte păstrarea
rodului existent şi tăierea severă a ramurilor cu muguri distruşi pentru a stimula formarea de
noi creşteri care să fructifice în anul următor;
- 116 -
3. în situaţia în care mugurii de rod au fost distruşi aproape în totalitate, tăierea se

poate amâna până după legarea fructelor (în verde şi cu păstrarea integrală a rodului), iar în
anii următori se vor efectua tăieri de corectare a coroanelor.

Caisul fructifică pe următoarele tipuri de ramuri: buchet ramificat, ramura mijlocie
ramificată, ramura lungă, ramura anticipată şi pe ramurile în devenire smicea, pinten şi spin.
La cais, ramurile buchet nu se taie, însă datorită epuizării după 3-4 fructificări, acestea
se vor elimina prin scurtări la nivelul semischeletului care le poartă.
Deoarece după câteva fructificări ramurile mijlocii, ramurile lungi şi anticipate se
degarnisesc, se recomandă reîntinerirea ramurilor de semischlet care depăşesc vârsta de 3-4
ani.
Pentru revigorarea vegetaţiei şi formarea de noi ramuri de rod, caisul necesită o tăiere
de reducere a scheletului (cu 1/4 din lungime) şi a semischeletului (cu 1/3-1/2 din lungime),
care se repetă la 5-6 ani.
La soiurile cu capacitate slabă de ramificare cu ocazia tăierilor pot fi scurtate şi
ramurile de prelungire (anuale) a elementelor de schelet şi semischelet.
Pentru a evita formarea arcadelor de rodire, ramurile lungi care prezintă încărcătură
mare de rod se scurtează deasupra unei creşteri anuale oblice, pentru a ridica direcţie de
creştere.
Tăierea diferenţiată în funcţie de particularităţile de creştere şi de fructificare şi

vârsta pomilor
La pomii tineri, la soiurile cu fructificare predominantă pe ramuri mijlocii, tăierile
de fructificare , constau în:
- rărirea ramurilor mijlocii, prin eliminarea celor viguroase, mai ales cele inserate pe
partea superioară ramuri de schelet sau semischelet;
- scurtarea ramurilor mijlocii, care depăşesc 70-80 cm lungime, la 50-60 cm;
- reţinerea ramurilor cu lungime de până la 60 cm şi rărirea acestora la distanţa 12-15
cm.
În cazul soiurilor cu fructificare preponderent pe buchete, pomii tineri necesită
următoarele intervenţii:
- scurtarea ramurilor mijlocii care depăşesc 70-80 cm lungime, la 50 - 60 cm lungime
şi rărirea lor la 12-15 cm;
- menţinerea ramurilor mijlocii întregi când nu depăşesc 50 - 60 cm, în paralel cu
rărirea la aceeaşi distanţă;
- rărirea buchetelor de mai nu se face printr-o eliminare directă, ci indirect prin
scurtarea semischeletului în cadrul tăierilor de întreţinere a coroanelor.
În perioada de maximă rodire:
- La soiurile cu rodire predominantă pe ramuri lungi:
- se scurtează ramurile de semischelet cu vârsta de peste 4-5 ani, în lemn de 2-
3 ani, în scopul normării rodului şi apariţiei de noi creşteri;
- se elimină 1/4 - 1/3 din ramurile de semischelet, cu vârsta de peste 4-5 ani,
înlocuindu-se cu noi creşteri anuale, prezente în apropierea lor;
- se scurtează ramurile mijlocii care depăşesc 50 – 60 cm lungimea, la 40 - 50
cm şi dacă este cazul se răresc la 15-20 cm distanţă între ele;
- se răresc ramurile mijlocii prezente pe ramurile de schelet sau semischelet
care nu depăşesc 50 – 60 cm, la 15-20 cm distanţă;
- La soiurile cu fructificare preponderentă pe buchete:
- 117 -
- se elimină 1/4 - 1/3 din ramurile de semischelet cu vârsta de peste 5-6 ani,
înlocuindu-se cu noi creşteri anuale, situate în apropierea punctului de inserţie a
acestora pe schelet sau semischelet (opreaţiunea se efectuează treptat, pe o perioadă de
4-5 ani);
- îndepărtarea buchetelor se realizează indirect prin scurtarea semischeletului,
dar când încărcătura de muguri floriferi este mare, acestea se pot rări la 8-10 cm,
înlăturându-se buchetele ramificate cu vârstă de peste 5-6 ani;
- simplificarea buchetelor multiplu ramificate, îmbătrânite,
- se reţin ramurile mijlocii cu lungimea de 40-50 cm, rărindu-se la 15-20 cm.
Tăierile în verde. Deşi, tăierea în verde a caisului, este bine cunoscută, aplicarea în
producţie se face pe scară restrânsă deoarece necesită un volum mare de muncă calificată.
În funcţie de vârsta lăstarului, a perioadei în care se execută lucrarea şi a scopului
urmărit la livezile pe rod se disting: plivitul lăstarilor şi tăierea după recoltatul fructelor.
Plivitul se execută când lăstarii sunt încă erbaceei şi se pot rupe uşor cu mana. Se
îndepărtează în primul rând lăstarii care tind să crească către interiorul coroanei, cei care
concurează lăstarii de prelungire, precum şi cei care aglomerează unele zone îndesind
coroana. Tăierea de vară sau tăierea după recoltarea fructelor. Perioada cea mai
potrivită este a doua jumătate a lunii august. Acest sistem de tăiere se bazează pe aceleaşi
principii ca la tăierile din perioada de repaus.
6.4. Particularităţile tăierilor de producţie la piersic

Tăierea piersicului se diferenţiază mult de celelalte sâmburoase, datorită câtorva
însuşiri biologice specifice:
1. are cerinţe mari faţă de lumină;
2. ritmul rapid de creştere, alungirea ramurilor în primii trei ani şi emiterea
unui număr excesiv de lăstari anticipaţi. Acest aspect dă posibilitatea formării coroanei cu 1-2
ani mai devreme decât la celelalte specii, prin tăieri în verde, utilizând în acest scop ramurile
anticipate;
3. degarnisirea accentuată a scheletului şi semicheletului din cauza lipsei unor
ramuri cu viaţă lungă (buchetele şi salbele durează numai 1-2 ani, iar ramurile mixte nu
rodesc deloc sau rodesc foarte slab după fructificare);
4. fructele de calitate se obţin pe ramurile mixte.

La piersic, ramurile buchet şi ramurile salbe au o importanţă mică în obţinerea
recoltei; ele se păstrează pentru fructificare numai în situaţiile în care celelalte ramuri de rod
sunt în număr prea mic.
Se reţin pentru fructificare în primul rând ramurile mixte viguroase şi de vigoare
mijlocie, care se răresc la o distanţă de 20-25 cm. între ele. În general, aceste ramuri se
scurtează doar daca depăşesc 50-60 cm. lungime.
Ramurile lungi au, de regulă, poziţie terminală sau subterminală pe ramurile de schelet
şi semischelet, către periferia coroanei. Pe acestea se formează adesea ramuri anticipate din
care se pot reţine 1-2 cu poziţie oblică, exterioară prin scurtarea deasupra acestora.
Ramurile de rod ale piersicului rodesc numai o singură dată, apoi se epuizează şi
se usucă. De aceea, după prima fructificare ele se înlocuiesc cu altele tinere, de un an, formate
la baza ramurilor mixte sau lungi. Din acest motiv, odată cu rărirea ramurilor mixte, unele
- 118 -
care trebuie eliminate se taie în cepi de 2-3 muguri, din care se vor forma ramuri tinere de
înlocuire.

În general, prin tăierea de fructificare, având în vedere particularităţile de creştere şi
rodire, se urmăreşte eliminarea ramurilor care au fructificat anul precedent, dar şi obţinerea de
ramuri mixte pentru producţia anului următor.
În acest sens există două metode de tăiere:
a) Tăierea lungă (modernă). Ramurile mixte noi, inserate direct pe şarpante,
subşarpante şi semischelet nu se scurtează, dar se răresc la 15-30 cm eliminându-se cele slabe
şi cele foarte viguroase. Ramurile mixte care au rodit (de 2 ani) se elimină în totalitate, dacă
cele de 1 an sunt suficiente pentru a asigura o recoltă bună, sau în caz contrar, o parte din ele
care poartă la bază ramuri mixte de 1 an se scurtează deasupra acestora, cu scopul de a
completa numărul ramurilor mixte pe pom. Această metodă dă rezultate bune la pomii bine
îngrijiţi, irigaţi şi la care se aplică obligatoriu rărirea manuală.
b) Tăierea scurtă (clasică). O parte din ramurile mixte de 1 an necesare pentru rodire
se scurtează la 6-8 grupe de muguri, de la baza lor, iar o parte se taie în cepi, astfel încât la un
cep să avem 2-3 ramuri mixte, formându-se aşa-numitele „verigi de rod” ca la viţa de vie.
În paralele cu tăierea de fructificare se fac următoarele intervenţii:
 simplificare vârfurilor şarpantelor şi subşarpantelor. În general în vârful
acestora se formează 3-4 ramuri anuale lungi. Din acestea se va reţine o
singură ramură cu poziţie convenabilă în funcţie de tipul de coroană ales;
 reducţia scheletului şi semischetului (pentru a preveni fenomenul de
garnisire care se produce foarte rapid la această specie);
 rărirea ramurilor în zona de întrerupere a pomilor vecini.
Tăierile în verde se practică mai ales în anii 3 – 4 după plantare, în scopul formării
rapide a coroanelor, iar în livezile pe rod se pot face lucrări de rărire a ramurilor, pentru
pătrunderea luminii în toate zonele coroanei înainte de recoltarea fructelor sau chiar tăierea de
vară după recoltarea fructelor, care poate înlocui tăierea din perioada de repaus.
6.5. Particularităţile tăierilor de producţie la cireş şi vişin

Cireşul şi vişinul au în general o creştere etajată şi formează natural coroane rare şi
aerisite, motiv pentru care volumul tăierilor este mai redus comparativ cu celelalte specii
pomicole.

Cireşul şi vişinul fructifică pe buchete de mai, ramuri plete, ramuri mijlocii şi ramuri
lungi, şi au ca ramură în devenire pintenul.
Principala ramură de rod este buchetul de mai. Pe pomii tineri, pe ramurile de schelet
şi semischelet, se formează mai întâi pinteni şi după aceea prin evoluţie buchete de mai. Când
pomii se află în plină producţie, o parte din buchetele de mai care au fructificat 8 – 10 ani
evoluează monoaxial în pinteni datorită strangulării vaselor şi reducerii posibilităţilor de
aprovizionare a vârfului de creştere cu substanţele nutritive necesare.
Ramurile buchet au o durată de viaţă mai mare la cireş (8-10 ani) faţă de vişin (4-5
ani). Buchetele de mai îmbătrânite, epuizate, pot fi îndepărtate odată cu scurtarea
semischeletului degarnisit. Asupra ramurilor buchet nu se intervine cu tăieri.
- 119 -
Ramurile mijlocii se răresc când sunt prea dese şi când sunt situate către vârful
ramurilor de schelet; ramurile mijlocii viguroase se pot scurta cu 1/4-1/3 din lungimea lor.
Ramurile lungi sunt, de regulă, ramuri de prelungire a şarpantelor şi subşarpantelor,
apărând mai ales în perioada de tinereţe şi după tăierea de regenerare a scheletului. Acestea
pot fi scurtate la 70-80 cm când se doreşte ramificarea la distanţe mai mici.
Ramurile plete au o vigoare slabă (sunt subţiri şi lungi). Noţiunea de ramură pleată
este necorespunzătoare, întrucât aceasta nu se referă la organizarea morfologică a ramurii ca
atare, ci la poziţia pletoasă a ramurii (atârnă sub greutatea rodului). La această ramură
mugurele din vârf este vegetativ, iar mugurii axilari sunt floriferi şi aşezaţi câte unul la fiecare
nod, în mod întâmplător se întâlnesc de-a lungul ramurii şi muguri vegetativi. Fructifică pe
ramuri plete majoritatea soiurilor de vişin (Crişana, Schattenmorelle, Nana, Pitic de Iaşi, etc.)
şi unele soiuri de cireş (Ramon Oliva).
O atenţie deosebită trebuie acordată soiurilor de vişin care fructifică predominant pe
ramuri plete şi care necesită regenerare periodică şi eşalonată în timp (nu se regenerează toate
ramurile plete în acelaşi an), prin scurtarea deasupra unei ramificaţii care apare la baza
ramurii sau scurtarea în lemn multianual deasupra unei creşteri laterale. Pletele neregenerate
la timp se degarnisesc puternic, iar după 5-6 ani se usucă.
Soiurile de cireş fructifică în general pe buchete de mai şi ramuri mijlocii care prin
evoluţia lor asigură fructificare pentru o lungă perioada de timp. Normarea încărcăturii se
face, de regulă, prin scurtarea semischeletului în lemn de 2-4 ani în momentul când s-a
garnisit excesiv cu buchete de mai.

În afară de tipul de ramuri pe care fructifică fiecare soi, tăierile de întreţinere şi
fructificare trebuie să ţină cont şi de particularităţile de creştere şi rodire.
Astfel, la cireş soiurile care prezintă creşteri puternice (mai ales Germersdorf) , cu
poziţie apropiată de verticală (unghiuri de inserţie de 30-40o) şi se garnisesc slab cu
semischelet. Creşterea puternică în detrimentul fructificării, slaba garnisire în partea bazală a
şarpantelor şi subşarpantelor, au ca efect supraîncărcarea cu fructe către vârful ramurilor,
arcuirea acestora şi apariţia de ramuri viguroase în zona de curbură. Pentru a evita aceste
neajunsuri se recomandă: o mai frecventă ciupire a lăstarilor încă din primii ani de la plantare
în scopul garnisirii uniforme cu semischelet şi ramuri de rod; o preocupare permanentă de
deschidere a unghiului de ramificare prin transferarea creşterii elementelor de schelet pe
ramificaţii laterale cu poziţie exterioară; ridicarea direcţiei de creştere la ramurile arcuite prin
scurtarea deasupra unei creşteri anuale cu poziţie apropiată de verticală din zona de curbură.
Unele soiuri de vişin, cum sunt Nana şi Ilva prezintă în mod natural ramuri în poziţii
oblice (unghiuri de ramificare de aproximativ 40-50o), care asigură un raport optim între
creştere şi fructificare şi o intre pe rod destul de rapidă. Soiul Schattenmorelle, în afară de
fructificarea pe ramuri plete, are majoritatea ramurilor cu o direcţie de creştere apropiată de
orizontală (unghi de ramificare de peste 60-70o). Ca urmare, fructificarea este stimulată
(rodeşte mult şi timpuriu) şi creşterile pot slăbi încă din primii ani de rod, necesită mai multe
scurtări ale semischeletului pentru normarea rodului şi obţinerea de noi creşteri, pentru
înlocuirea celor îmbătrânite, epuizate.
Tăieri în verde. La pomii tineri este de preferat ca formarea coroanelor să se facă pe

cât posibil prin tăieri în verde, reducându-se în acest mod timpul de formare al coroanei şi
favorizându-se intrarea mai rapidă pe rod. După intrarea pe rod în prima parte a perioadei de
vegetaţie, creşterile fiind viguroase, se vor evita scurtările, întreţinerea se va face prin rărirea
acestora. În perioada de rodire sunt necesare tăieri pentru a stimula creşterea şi a norma rodul.
- 120 -
La cireş sunt necesare tăieri în verde pentru a preveni formarea etajelor naturale şi a
favoriza garnisirea scheletului. Cireşul formează în mod natural pe fiecare şarpantă etaje
naturale, de obicei la distanţe prea mari (1,20 - 1,50 m). Pentru a evita acest fenomen, se
recomandă ca ramurile anuale viguroase rezervate pentru formarea scheletului să se ciupească
la 60 – 80 cm, pentru a ramifica. Din lăstarii care vor creşte în urma intervenţiei se lasă unul
de prelungire şi 1 – 3 lăstari laterali, iar restul se elimină.
6.6. Particularităţile tăierilor de producţie la coacăz

Coacăzul este un arbust are creşte sub formă de tufă, formată din mai multe tulpini
care pornesc din zona coletului.
Fructificarea la acest arbust se realizează pe tulpini de 2-4 ani.
Tăierea de producţie, aplicată începând cu anul IV de la plantare constă în:
 eliminarea ramurilor anuale cu înălţimea sub 40-50 cm, a celor atacate de Sesia
(sfredelitorul tulpinilor);
 rărirea tulpinilor în cadrul tufei şi păstrarea unui echilibru între vârste (3-4
tulpini din aceeaşi vârstă);
 se vor elimina ramurile bătrâne (în vârstă de peste 4 ani);
 se simplifică tulpinile prea ramificate;
 se transferă creşterea tulpinilor prea aplecate, pe ramificaţii anuale cu poziţie
aproape verticală;
 o tufă trebuie sa aibe maxim 15-20 tulpini, de diferite vârste.
Fig. 6.8 Coacăz negru, roşu şi alb
Plantaţiile comerciale de coacăz negru care au depăşit vârsta de 8 – 10 ani, îşi pot
recăpăta vigoarea şi potenţialul iniţial de producţie prin aplicarea tăierilor de regenerare:
 scurtarea tuturor tulpinilor în cepi de 3 – 5 cm de la nivelul solului;
 în anul următor, la fiecare plantă (tufă) se reţin câte 10 – 12 creşteri apărute pe
cepi sau din zona coletului, iar restul se elimină;
 tulpinile noi apărute după regenerare, care au depăşit lungimea de 60 – 80 cm,
se scurtează cu o treime din lungime;
 plantele încep să fructifice din anul al doilea de la aplicarea tăierilor, iar
intrarea deplină de rod are loc din anul 3 – 4 de la regenerare.
- 121 -
6.7. Particularităţile tăierilor de producţie la zmeur şi mur

La aceste specii, în primul an cresc tulpinile şi se diferenţiază mugurii de rod, iar în
anul următor fructifică şi se usucă în a doua parte a verii. În general, ţinând cont de această
particularitate, tăierea acestor specii constă în:
 eliminarea tulpinilor de 2 ani care au fructificat;
 suprimarea creşterilor mici cu înălţimea sub 50 cm care de obicei sunt
vegetative;
 efectuarea operaţiei de rărire a tulpinilor,
Dirijarea creşterii şi rodirii plantelor de zmeur:

Aceste specii necesită instalarea unui sistem de susţinere în anul I după plantare,
format din spalieri (beton, ţeavă, bulumaci de lemn) cu lungimi de 2,2 m se fixează în sol la
0,6-0,7 m adâncime, la o distanţă de 8 m unul de celălalt de-a lungul rândului. Cele două
cupluri de sârmă, se fixează la înălţimea de 70 cm faţă de sol, şi respectiv 140 cm.
Pe măsură ce cresc tulpinile se dirijează succesiv prin cele două cupluri de sârmă cu
distanţa dintre ele egală cu grosimea spalierului.
După îndepărtarea de la sol a tulpinii care a fructificat, tulpinile crescute în anul
respectiv se introduc prin cele 2 cupluri de sârmă.
În urma răririi trebuie să avem 8-12 tulpini/ml.
La soiurile cu fructificarea bianuală se îndepărtează numai porţiunea de tulpină din
zona apicală care a rodit, păstrând restul tulpinii pentru rodirea din iunie anul următor, care se
introduce printre sârmele spalierului. În anul următor până la finele lunii iunie în plantaţie
există două categorii de tulpini:
a) tulpina rămasă din toamnă, care acum are 2 ani şi va rodi în iunie;
b) tulpinile drajonilor în creştere care formează un rod în toamnă şi altul în iunie anul
viitor.
După încheierea recoltatului din iunie tulpinile de 2 ani se taie de la suprafaţa solului,
lăsând să crească în continuare numai tulpinile drajonilor care vor forma cele două sezoane de
fructificare: august – octombrie şi iunie.
Fig. 6.9 Zmeur
- 122 -
Dirijarea creşterii şi rodirii plantelor de mur:

- La înfiinţarea plantaţiei se opresc la fiecare plantă 2-3 tulpini care se scurtează la 15-
20 cm;
- În primăvara anului doi, se aleg maximum două tulpini de un an care se scurtează la
140-150 cm. Restul creşterilor se elimină.
- În primăvara anului trei se opresc pentru rod patru tulpini ce se scurtează la 180 cm.
Acestea se palisează de sârmele spalierului, câte două de o parte şi de alta a plantei
mamă, în poziţie oblică, lăsând mijlocul tufei liber pentru drajoni care se vor dezvolta în
cursul vegetaţiei.
Creşterile laterale de pe cele patru tulpini se răresc, oprind câte 4-5 tulpini dispuse
bilateral altern, la 15-20 cm distanţă între ele, care se scurtează la 3-4 muguri.
- În primăvara anului patru şi în continuare, tăierile se fac la fel, cu deosebirea că se
pot lăsa până la 6-8 tulpini fructifere la fiecare tufă, în funcţie de vigoarea soiului.
Lăstarii care cresc la baza tufei, la începutul luni iunie se răresc, oprind 6-8 creşteri
care, la murul fără ghimpi din zonele cu temperaturi mai scăzute în timpul iernii, se ciupesc la
3-4 frunze.
În urma acestei intervenţii fitotehnice se dezvoltă 2-3 tulpini anticipate mai puţin
viguroase. Acestea fiind mult mai flexibile, cu unghiuri de inserţie mai mari, se pot apleca
către sol pentru a fi protejate fără a se desprinde din punctul de inserţie a creşterii respective.
Până toamna aceste creşteri se palisează pe sârmele spalierului, iar când depăşesc
ultima sârmă se ciupesc la 50 cm deasupra aceasteia.
Toamna, în prima parte a luni noiembrie, înainte de apariţia îngheţului la sol, plantele
de la murul fără ghimpi se tratează astfel: tulpinile care au fructificat se elimină de la
suprafaţa solului, iar cele care au crescut în cursul anului respectiv se desprind de sârmele
spalierului, se dirijează în poziţie orizontală cât mai aproape de nivelul solului, se fixează de
sol cu câte 1-2 brazde de pământ, apoi se acoperă cu paie sau cu folie termoizolantă.
În zonele în care murul fără ghimpi nu se protejează peste iarnă, tăierea tulpinilor care
au fructificat se efectuează în primăvară înainte de pornirea în vegetaţie, rămânând cele 6-8
tulpini pe care se va forma rodul, fixate de sârmele spalierului.
La murul cu ghimpi, se elimină tulpinile care au fructificat prin tăierea de la suprafaţa
solului, primăvara la începutul dezmuguritului, iar creşterile anuale, în număr de 4-6 la fiecare
tufă, se palisează de sârmele spalierului (fig. 6.10). Cele care depăşesc înălţimea de 180 cm,
se scurtează la 25-30 cm deasupra ultimei sârme a spalierului. Creşterile laterale de pe
tulpinile anuale fructifere se scurtează la 25-30 cm şi se răresc la 15-20 cm.
Fig. 6.10. Plantaţie de mur fără ghimpi
- 123 -
La mur se pot folosi ca şi la zmeur, spalieri cu două cupluri de sârmă, distanţate faţă
de sol la 70 cm şi respectiv 140 cm.
Tulpinile se dirijează printre cele 2 cupluri de sârmă, folosind distanţiere în timpul
vegetaţiei pentru a îndepărta sârmele cuplului la 30-40 cm şi cârlige (copci) pentru apropierea
sârmelor pe timpul iernii.
6.8. Particularităţile tăierilor de producţie la afin

Tăieri de formare şi întreţinere a tufei la afinul de cultură constau în:
Scurtarea tulpinilor după plantare la 3-4 muguri pentru a provoca creşteri noi în
zona bazală din care să se formeze 5-6 ramuri de bază (scheletul tufelor);
Plantele se conduc sub formă de tufă liberă cu 5-6 tulpini multianuale pe care sunt
inserate ramuri fructifere pe trei paliere de rodire: a) 40-60 cm de la sol; b) 60-80
cm şi c) 80-120 cm de la sol, în funcţie de vigoarea soiului.
La fiecare tufă se lasă câte 1-2 creşteri noi din zona coletului pentru înlocuirea
tulpinilor bătrâne;
Pentru a obţine fructe de calitate superioară se opresc tulpinile fructifere viguroase,
lungi de 15 cm, crescute pe lemn în vârstă de 2 ani;
Dacă tufa are o vigoare mică, se fac scurtări puternice prin tăierea tulpinilor care
au rodit în cepi de 2-3 muguri;
Pentru a nu diminua recolta prin eliminarea tuturor tulpinilor, în fiecare an, înainte
de pornirea în vegetaţie se execută tăieri de fructificare prin eliminarea a 1-2
tulpini slab productive (degarnisite şi îmbătrânite), scurtarea tulpinilor de un an
pentru formarea celor 3 paliere de fructificare, eliminarea tulpinilor apicale uscate,
a celor rupte şi a celor prea dese.
Fig. 6.11. Plantaţie de afin anul IV de la plantare
Plantaţiile comerciale de afin care au depăşit vârsta de 15 – 20 de ani, îşi pot recăpăta
potenţialul iniţial de producţie prin aplicarea tăierilor de regenerare:
 scurtarea tuturor tulpinilor în cepi de 10 – 15 cm;
 la fiecare plantă (tufă) se reţin câte 15 – 20 creşteri, iar restul se elimină;
 tulpinile noi apărute după regenerare, care au depăşit lungimea de 60 – 80 cm, se
scurtează cu o treime din lungime;
 plantele încep să fructifice din anul al doilea de la aplicarea tăierilor, iar intrarea
deplină de rod are loc din anul 3 – 4 de la regenerare.
- 124 -
CAPITOLUL VII
COMBATEREA BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR
LA PRINCIPALELE SPECII POMICOLE
7.1. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la măr

7.1.1 Principalele boli ale mărului
Arsura bacteriană comună a mărului şi părului

Agentul cauzal: bacteria Pseudomonas syringae pv. syringae van Hall
Răspândire: Semnalată pentru prima dată în Anglia (1914) de Barker şi Grove, este
cunoscută în toate zonele importante de cultură a părului şi mărului. În ţara noastră, nu
produce pagube importante, totuşi constituie un pericol potenţial.
Simptome: Boala se manifestă pe toate organele aeriene ale plantei. Nervurile
frunzelor, îndeosebi cele de păr, mai rar cele de măr, se înnegresc, iar în zonele
internervuriene apar pete brune, care de obicei confluează şi ocupă întreaga suprafaţă a
limbului. Apoi, frunzele se usucă în întregime, dar nu cad, rămânând pe pom chiar şi în timpul
iernii. Florile infectate se brunifică şi se ofilesc ca şi când ar fi distruse de îngheţuri târzii.
Arsura inflorescenţelor la păr începe prin una sau mai multe leziuni distincte, de culoare
neagră, pe faţa exterioară a diferitelor organe florale.
Simptomul cel mai caracteristic este pe lăstari şi pe ramuri. Pe lăstarii tineri, în jurul
locului unde s-a produs infecţia, apar leziuni sub formă de striuri brune, care de multe ori
încercuiesc lăstarul. În asemenea cazuri, partea superioară se usucă, iar vârful se îndoaie în
jos.
De pe lăstari boala poate trece şi pe ramurile mai bătrâne şi pe tulpini, manifestându-se
mai ales în jurul nodurilor prin leziuni întinse, sclerozate, uşor cufundate şi bine delimitate de
ţesutul sănătos, evoluând uneori în ulceraţii. Când zona infectată cuprinde tulpina de jur-
împrejur, pomul se usucă. Această formă de atac este mai evidentă în pepinieră.
Combatere: Ramurile bolnave vor fi tăiate de la o distanţă de 50-70 cm mai jos de
leziunea formată şi vor fi arse. Pentru înmulţire se va folosi numai material sănătos, dându-se
o atenţie deosebită stării fitosanitare a pomilor în pepiniere. La începutul căderii frunzelor se
vor aplica stropiri cu preparate pe bază de cupru.
Focul bacterian al rozaceelor

Agentul cauzal: bacteria - Erwinia amylovora (Burill) Winslow
Răspândire: Semnalată pentru prima dată în America (1817) s-a extins în Canada,
Mexic şi în ţările din vestul Europei (Anglia – 1957, Olanda – 1966, Polonia 1966,
Danemarca – 1968, RFG – 1971, Franţa – 1972, Belgia – 1972, RDG - 1974).
La noi în ţară, începând cu 1991 este semnalată în livezile de seminţoase (Amzăr Valentina,
1999, 2003).
Pierderile pricinuite de focul bacterian în zonele în care a apărut sunt incomensurabile
(uscarea pomilor şi pierderea livezilor).
Simptome: Boala poate ataca toate organele aeriene ale plantelor. Arsura
inflorescenţelor este de obicei primul simptom şi apare primăvara devreme. Poate fi afectată o
singură floare sau toată inflorescenţa. Florile sunt hidrozate, apoi se ofilesc, se brunifică şi se
înnegresc. Boala progresează înspre peduncul care în final se înnegreşte.
Pe timp călduros şi umed, uneori din peduncul exsudează picături de lichid. Boala se
extinde repede şi bacteriile invadează frunzele vecine. Pe lăstar apare şi o ulceraţie mică.
Frunzele se veştejesc şi întreg lăstarul se brunifică la măr sau se înnegreşte la păr (fig. 7.1.)
- 125 -
Inflorescenţele infectate pot să cadă sau să rămână ataşate de pom; după inflorescenţe,
lăstarii sunt organele cele mai sensibile, boala progresând foarte rapid. Pe timp umed,
începând cu perioada înfloritului, pe lăstarii bolnavi apar de obicei picături de exudat, care au
culoare variabilă, de la alb până la roşu-închis, cu diferite nuanţe de brun-galben sau
portocaliu.
Boala apare numai pe fructele verzi şi cu totul ocazional pot să apară leziuni şi după
recoltare. Penetrarea bacteriilor se realizează direct prin lenticele în scoarţă, prin răni sau prin
vase. Perele prezintă de-a lungul zonei necrotice o margine verde – închis, hidrozată, în timp
ce pe mere se produce o înroşire prematură, care înconjoară zona putredă. Fructele atacate se
înnegresc la păr şi se brunifică la măr.
La pomii mai sensibili la această boală, infecţia poate coborî de la inflorescenţe, lăstari
sau fructe la ramurile mai vechi, şarpante sau trunchi producând leziuni, ulcere sau exsudări .
Leziunile sunt uşor cufundate, de forme diferite, înconjurate de crăpături neregulate,
bine delimitate de ţesut sănătos. Ulcerele formate pe tulpini sunt mici, înconjurate de calus.
Ele pot încercui întreaga şarpantă, producând moartea părţii superioare sau dacă sunt
localizate pe trunchi, moare tot pomul.
Combatere: Se impun măsuri ca: folosirea materialului de înmulţire sănătos;
distrugerea prin ardere a întregului material infectat; tăierile obişnuite ale pomilor se vor face
în perioada de repaus. În livezile contaminate, obligatoriu se va face dezinfectarea
instrumentelor folosite (clorură de var 3%, formalină 4%, hipoclorit de sodiu 10%);
tratamente chimice preventive cu Zeamă bordeleză 0,5%, Super Champ 250 SC 0,2-0,3%,
Funguran OH 50 WP 0,2-0,3%, Triumf 40 WG 0,25%, Alcupral 50 PU 0,2-0,3%, Oxicupron
50 PU 0,3%, Aliette 80 WG 0,3%.
Cancerul bacterian
Agentul cauzal: bacteria Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens (Smith et
Townsend) Kerr, Joung et Panagopoulos (sin. Agrobacterium tumefaciens) (Smith et
Townsend) Conn)
Răspândire: Cancerul bacterian a fost semnalat şi descris în aproape toate zonele
globului. În România, prima semnalare a făcut-o Traian Săvulescu, în 1928, pe rădăcini de
meri tineri de la Curtea de Argeş.
Dintre pomii şi arbuştii fructiferi, piersicul, migdalul şi zmeurul sunt mai vulnerabile,
în multe zone plantaţiile fiind compromise.
Simptome:
Principalul simptom al cancerului este dezvoltarea unei tumori (gale, excrescenţe) de
mărimi, forme şi consistenţe diferite, cu suprafaţă rugoasă.
Caracteristic pentru boală este apariţia de tumori secundare, la o oarecare distanţă de
tumoarea primară, după un timp mai îndelungat, de obicei formându-se deasupra tumorii
principale. Cancerul poate provoca evoluţia de epinastii ale frunzelor, inhibarea mugurilor
laterali, formarea de rădăcini adventive. Uneori tumorile generează formaţiuni cu organizare
rudimentară, asemănătoare unor organe ca frunze, muguri, lăstari, rădăcini, denumite
teratoame.
La pomii fructiferi din pepinieră, pe rădăcini şi în zona coletului se dezvoltă tumori la
început albicioase, mai puţin consistente, mai târziu lemnificate.
Combatere:
Boala se poate preveni printr-o serie de măsuri profilactice, dintre care cele
agrofitotehnice au un rol mai important. Pepinierele pomicole vor fi amplasate pe terenuri
uşoare, în care în prealabil s-au cultivat graminee şi lucernă; să nu băltească apa; se va face o
dezinfecţie prealabilă a solului. Materialul vegetativ (marcote) va fi recoltat numai de la
plantele sănătoase. Înainte de plantare materialul pomicol va fi triat, distrugându-se prin
- 126 -
ardere pomii canceraţi. Fertilizarea, dacă este nevoie se va face cu mai puţin azot şi mai mult
fosfor şi potasiu.
Rapănul mărului
Agentul cauzal: ciuperca Venturia inaequalis (Che.) Wint. (sin. Endostigme inaequalis
(Fleisch) Jorst)
Răspândire: Boala este cunoscută în toate ţările globului unde se cultivă mărul, fiind
foarte păgubitoare în zonele cu climat umed, atât în plantaţii cât şi în depozitele de fructe
(soiurile de măr depozitate pentru iarnă).Originară din Europa, a fost semnalată pentru prima
dată de Fries (1819) în Suedia; în SUA a apărut în 1834, în Anglia în 1945, iar în Austria în
1862.
În ţara noastră este răspândită în toate bazinele pomicole unde sunt plantaţii de măr. În
livezile neîngrijite, în anii cu primăveri şi veri ploioase, pierderile ajung la 30-98% (Şuta şi
col. 1974, Amzăr Valentina, 1999, 2003).
Simptome: Boala se manifestă pe frunze, pe peduncul, pe sepale, pe fructe şi mai rar
pe lăstari.
Frunzele atacate sunt acoperite cu pete caracteristice, cafenii-olivacee, care cu timpul
devin brun-negricioase, cu aspect catifelat; sunt multe şi mici, confluează, ocupând mare
suprafaţă din frunză, reducând posibilitatea de hrănire a pomului (fig. 7.2.). Forma de atac pe
sepale şi peduncul se întâlneşte în anii cu primăveri călduroase, cu ploi frecvente.
Fructele sunt atacate în toate stadiile de evoluţie prezentând pete de diferite dimensiuni, brun-
măslinii, catifelate. Fructele atacate se deformează, crapă şi cele mai multe cad în lunile mai-
iulie.
La soiurile sensibile, în anii cu ploi frecvente în lunile mai-iunie-iulie, se înregistrează
atac puternic de rapăn şi pe lăstari.
Atacul, la început sub formă de pete, de culoare măslinie-catifelată, se exteriorizează
sub formă de ulceraţii, lăstarul având aspect crustos. Lăstarii atacaţi se usucă sau degeră în
timpul iernii.
Combatere: Rapănul se combate prin măsuri preventive, agrotehnice şi chimice.
Pentru distrugerea rezervei biologice, o importanţă deosebită au arăturile de toamnă pentru
încorporarea frunzelor căzute pe sol, precum şi adunarea tuturor fructelor şi tăierea lăstarilor
atacaţi de rapăn şi înlăturarea acestora din livadă.
Pentru prevenirea pagubelor prin măsuri chimice este necesar să se aplice
tratamentele, ţinând cont de biologia ciupercii corelată cu fenologia soiurilor, cu condiţiile
climatice, precum şi cu modul de acţiune şi cu remanenţa fungicidelor folosite, determinate
fiind de rezerva biologică a ciupercii din livada respectivă.
Făinarea mărului
Agentul cauzal: ciuperca Podosphaera leucotricha (Ell. Et Ev) Salm.
Răspândire: Semnalată în 1877 de către Bessey în statul Iowa, s-a extins în toate
plantaţiile de măr; în 1959 s-a observat în toate regiunile ţării.
Simptome: Boala se manifestă pe muguri, frunze, inflorescenţe, lăstari şi fructe. La
începutul dezmuguritului atât mugurii florali, cât şi cei vegetativi de pe formaţiunile de rod
infectate în anul precedent, prezintă atac de făinare. Ei nu mai evoluează normal; se acoperă
cu o pâslă pulverulentă, albă cu aspect făinos, iar în cele din urmă se înroşesc, se usucă şi cad.
O parte din mugurii florali evoluează până în faza de răsfirare a inflorescenţei, după care se
usucă şi cad.
Florile atacate de ciupercă prezintă petale alungite, de culoare verzui; sunt sterile, se
usucă repede şi cad; florile pot fi distruse 90-95%.
- 127 -
Frunzele cu făinare sunt mai mici, deformate, se brunifică uşor, se copăiesc, sunt
casante şi în cele din urmă cad (Amzăr Valentina, 1999, 2003) (fig. 7.3.).
Lăstarii atacaţi sunt acoperiţi de o pâslă alb-murdară, nu cresc normal, lemnul nu se
coace şi în majoritatea cazurilor degeră în timpul iernii .
Atacul pe fructe este foarte rar. Erikson, în Suedia a semnalat prima dată pe mere
(fructe), sub forma unor crăpături neregulate mai mult sau mai puţin adânci, (asemănătoare
celor produse de Venturia), acoperite cu aceeaşi pâslă albicioasă, caracteristică speciei.
Combatere: Prevenirea şi combaterea făinării mărului se realizează printr-o serie de
măsuri agrotehnice (tăierea şi distrugerea prin ardere a tuturor lăstarilor atacaţi, arături de
toamnă, etc.), precum şi prin tratamente chimice, aplicate la avertizare (în funcţie de biologia
ciupercii, de fenofazele soiurilor şi sensibilitatea lor, de rezerva biologică).
Monilioza sau putregaiul brun şi mumifierea fructelor

Agentul cauzal: ciuperca Monilinia fructigena (Aderh. Et. Ruhl.) Honey.
Răspândire: Boala se găseşte frecvent în livezile de măr şi păr neîngrijite; infecţiile
realizate în câmp evoluează şi în condiţii de depozit, pagubele ajungând la peste 60% din
producţia de fructe (Amzăr Valentina, 1999, 2003).
Thumen încă din 1876 menţionează importanţa economică a bolii produsă de Monilia
spp., arătând că parazitează specii din 11 familii diferite.
Simptome: Boala se manifestă pe flori, frunze, lăstari, ramuri şi fructe. În primăverile
reci şi ploioase, florile şi frunzele se veştejesc, se brunifică şi se usucă. Pe organele atacate
apar perniţe de mucegai (ca o gămălie de ac), galben-cenuşii, formate din conidiofori şi
conidii. Lăstarii atacaţi se usucă şi atârnă cu vârful în jos.
Fructele atacate în stadiul tânăr se brunifică şi putrezesc în întregime, acoperindu-se cu
perniţe de mucegai; în final cad la pământ. Pe fructele ajunse la maturitate apar pete galben-
cafenii, mai mult sau mai puţin circulare; pulpa se înmoaie şi putrezeşte; în dreptul petelor
apar perniţe pufoase, de 1-3 mm diametru, alb-gălbui, apoi cenuşii – brunii, dispuse
concentric (Amzăr Valentina, 1999, 2003) (fig.7.4.).
În funcţie de condiţiile de mediu (temperatură şi umiditatea atmosferică), boala se
manifestă sub formă de:
- putregaiul brun (brown rot) – apare pe timp umed şi călduros; fructele putrezesc în
3-4 zile; se brunifică şi cad; prezintă perniţe alb-gălbui; apare vara; este cel mai frecvent, mai
evident, mai păgubitor.
- putregaiul negru (black rot) – este mai rar, pe timp umed şi rece; apare pe fructe
mai coapte; fructele mumifiate putrezesc, se înnegresc, devin pieloase şi nu prezintă
fructificaţii.
- putregaiul inimii: (core rot); apare în condiţii de uscăciune, fructele atacate
zbârcesc, se usucă, se mumifică şi atârnă pe pom şi iarna; fenomenul se numeşte mumifierea
fructelor.
Combatere: Pentru prevenirea şi combaterea atacului de monilioză sunt necesare o
serie de măsuri de igienă culturală precum şi tratamente, aplicate la avertizare.
Ulceraţia ramurilor
Agentul cauzal: ciuperca - Nectria galigena (Bres.) f.c. Cylindrocarpon mali (All.)
Wr.
Răspândire: Este răspândită în toate zonele de cultură ale mărului; studiată pentru
prima dată de Wiltshire în 1914-1915, s-a extins mult în Germania, datorită existenţei
soiurilor sensibile (CoxOrange).
La noi în ţară se întâlneşte sporadic în livezile de măr neîngrijite, dar poate apare şi în
pepiniere, dacă nu se iau măsuri de carantină fitosanitară.
- 128 -
Simptome: Atacul se manifestă pe tulpină, pe şarpante (de obicei la unghiul de

ramificare), pe ramuri şi mai rar pe fructe.
În locul unde s-a produs infecţia apare la început o pată mică, brun-roşietică, cu
suprafaţa puţin cufundată, care se extinde atât la suprafaţă, cât şi în profunzime; scoarţa este la
început netedă, apoi se zbârceşte şi se brăzdează cu numeroase crăpături. Într-un stadiu mai
avansat, se exfoliază, lemnul rămâne descoperit (fig. 7.5.). La periferia acestor porţiuni
canceroase, scoarţa sănătoasă reacţionează puternic, prin producerea în fiecare primăvară a
unui val de ţesut de acoperire cu marginea revărsată spre interior şi umflată, care apare ca o
îngroşare a marginilor plăgii. Când ţesutul de acoperire este oprit din creştere, înainte de a
reuşi să acopere rana, aceasta evoluează în „cancer deschis”.
Când ţesutul reuşeşte să acopere rana complet, „plaga” are aspectul unui nod umflat,
canceros, care poate avea diferite dimensiuni - „cancer închis”.
Cu timpul zona canceroasă se extinde şi poate înconjura parţial sau total ramura, care
se usucă de la locul atacului în sus.
În cazul ramurilor tinere, cancerul se extinde de jur-împrejur, producând uscarea
acestora. De obicei, plăgile canceroase, provocate de Nectria galligena se formează în dreptul
unui mugure sau al unei leziuni produse mecanic, de grindină, de insecte (Eriosoma
lanigerum) sau de alte ciuperci (Venturia), ea fiind un parazit de rană (Saure. M., Amzăr
Valentina, 1999, 2003).
La suprafaţa plăgilor tinere se formează perniţe sporodochiale de culoare alb - rozii, pe
care în condiţii de umiditate, se formează tot timpul conidii.
Pe suprafaţa plăgilor mai vechi, îndeosebi toamna şi iarna, apar nişte punctişoare de
formă globuloasă, de culoare brun-roşietică, vizibile macroscopic, care sunt periteciile
ciupercii.
Ciuperca mai atacă şi fructele ajunse la maturitate, atât pe pom, cât şi în timpul
păstrării, în depozite. Infecţia se realizează de obicei printr-o rană. Atacul se manifestă
printr-o pată mică, brună, cu suprafaţa puţin cufundată. În condiţii favorabile, pata se extinde
cuprinzând întregul fruct. Epiderma atacată se zbârceşte şi se acoperă de perniţe sporifere.
Ciuperca poate să atace fructele nu numai de la exterior, ci poate pătrunde şi dezvolta şi în
casa seminală.
Combatere:
Una din cele mai importante măsuri de igienă culturală este eliminarea focarelor de
infecţie, prin tăierea şi distrugerea lor prin ardere.
Necrozele şi cancerele de pe tulpini, şarpante, se vor extirpa, până la ţesut sănătos,
badijonând rănile create cu o soluţie de sulfat de cupru 2% şi cu mastic sau cu un fungicid sub
formă de unguent (pastă).
Pentru prevenirea infecţiilor prin conidii şi ascospori se vor aplica tratamente chimice,
imediat după recoltarea fructelor ca şi după căderea frunzelor, cu un produs cupric.
De obicei prin efectuarea tratamentelor chimice pentru prevenirea infecţiilor de
Venturia inaequalis (în timpul perioadei de vegetaţie) sunt protejate căile de pătrundere a
sporilor de Nectria galligena.
Putrezirea coletului şi a merelor

Agentul cauzal: ciuperca Phytophthora cactorum (Leb. Et. Cohn) Schröet.
Răspândire: Putrezirea coletului şi fructelor mărului este o boală cunoscută în
diferitele zone de cultură a speciei măr din Europa şi America de Nord. Este o boală foarte
periculoasă, care s-a extins mult în ultimele două decenii.
În ţara noastră, a fost constatată pentru prima dată în 1936.
- 129 -
În ultimii ani, datorită extinderii în cultură a soiurilor şi portaltoilor sensibili, s-a

răspândit mult, găsindu-se aproape în toate zonele de cultură ale mărului (Voineşti, Vâlcea,
Iaşi, Baia Mare, Prahova).
În literatura de specialitate se găsesc numeroase publicaţii în care sunt indicate ca
plantă gazdă pentru Phytophthora cactorum, în afară de măr, speciile: păr, prun, cais, piersic,
cireş, nuc, coacăz, agriş, afin şi căpşun (peste 160 plante – gazdă, din diferite familii -
Nienhaus, 1960.
Simptome: Boala se manifestă pe tulpină, pe ramuri, fructe. Atacul începe frecvent
deasupra punctului de altoire, sub forma unei pete umede. Scoarţa se colorează în violet,
ţesutul devenind aspru şi crustos. Cu timpul scoarţa bolnavă devine brun-cenuşiu închis.
Părţile atacate sunt spongioase şi moi, putând fi îndepărtate uşor cu un cuţit. Locurile atacate,
secţionate au miros de lichid fermentat. Sub scoarţă, ţesutul este roşu sau bruniu alternând
adesea cu porţiuni galbene, nedelimitate clar (Amzăr Valentina, 1999, 2003).
În primăvară, când umiditatea solului favorizează mult atacul, ţesutul de culoare brun-
deschis, umed şi moale, se desprinde uşor (fig. 7.6.). Limita între părţile sănătoase şi cele
bolnave se recunoaşte de obicei greu, ea fiind estompată printr-un atac neuniform, care se
extinde continuu.
Deseori, pomul prezintă o calusare puternică a rănilor, ca măsuri de prevenire, iar
scoarţa crapă. Atacul uneori rămâne localizat. În condiţii foarte favorabile (căldură şi
umiditate mare) poate ataca tulpina complet de jur-împrejur (Kragenfäule sau Collar rot).
Pomii atacaţi parţial, se manifestă printr-o putere de lăstărire redusă, căderea timpurie
a frunzelor, fructe mici, care se maturează mai rapid.
Atacul, de obicei este la punctul de altoire, dar în cazuri excepţionale se poate localiza
şi la înălţimea coroanei, la ramificarea şarpantelor. Ocazional pot fi atacaţi şi lăstarii scurţi,
când apar necroze şi crăpături ale scoarţei. În zona atacată, scoarţa se colorează, se afundă şi
apare sub forma unor pliuri dispuse concentric (Amzăr Valentina, 1999, 2003).
Boala se extinde în plantaţii, când pomii sunt în plină producţie (aproximativ 8 ani);
pomii tineri sunt predispuşi mai puţin.
Infecţia produsă de Phytophthora cactorum pe mere, se manifestă printr-o pată brună,
cu contur neregulat. Plecând de la epidermă, ciuperca se afundă în pulpă şi ajunge repede în
inima fructului. Mărul putred devine ferm în dreptul petei, îşi schimbă culoarea dar îşi
păstrează gustul dulce. Când mărul este complet putrezit, are o culoare brună, marmorată cu
galben - verde, în funcţie de soi şi de gradul de maturitate.
Phytophthora cactorum se întâlneşte adesea în livadă vara, pe fructele căzute şi pe
fructele de pe ramurile de jos, care vin în contact cu solul; infecţia din livadă evoluează în
depozit (Amzăr Valentina, 1999, 2003).
Combatere: Se recomandă tratamente chimice la avertizare când condiţiile de mediu
sunt optime pentru realizarea infecţiilor. De obicei, prin aplicarea complexului de protecţia
plantelor la specia măr, concomitent cu prevenirea infecţiilor de Venturia inaequalis, care
sunt frecvente pentru plantaţiile de măr, se previne şi atacul de Phytophthora cactorum, boală
atât de importantă din punct de vedere economic.
De asemenea infecţiile cu Phytophthora cactorum pot fi evitate printr-o agrotehnică
adecvată; îngrăşăminte echilibrate în N.P.K. (N–sensibilizează plantele); irigarea
corespunzătoare astfel încât să nu băltească apa pe rândul de pomi; pentru înierbare să se
folosească gramineele sau sfecla de zahăr care nu constituie plantă gazdă pentru Phytophthora
cactorum, ca sursă de infecţie; protejarea pomilor de diferite acţiuni mecanice, care pot
provoca leziuni şi deci porţi de pătrundere a ciupercii în plantă.
- 130 -
Boala plumbului
Agentul cauzal: ciuperca - Chondrostereum purpureum (Pers.) Pouzar sin. Stereum
purpureum (Pers. ex. Fr.)
Răspândire: Boala se găseşte în toate zonele de cultură a speciilor seminţoase şi
sâmburoase; iniţial, a apărut pe vişin şi prun, apoi a trecut pe măr, păr, cais, piersic, cireş, în
livezi şi în pepiniere.
Simptome: Pomii bolnavi se recunosc uşor, deoarece frunzele au culoarea plumbului
proaspăt tăiat, cu luciu argintiu (Amzăr Valentina, 1999, 2003). Frunzele sunt cărnoase, mai
groase, deseori băşicate şi deformate, cu pigmentări antocianice pe margini; coloraţia este tot
timpul anului sau numai o parte (se maschează la un moment dat), lemnul apare brun; lăstarii
atacaţi sunt subţiri, mai scurţi şi ramifică abundent, sub forma unei „mături de vrăjitoare”.
Combatere:
Măsuri de igienă culturală, distrugerea şi înlăturarea din livadă a părţilor sau a pomilor
cu atac; tratamente preventive pentru protejarea tuturor porţilor de pătrundere a ciupercii în
plantă (cu produse cuprice, prefloral şi toamna după căderea frunzelor şi cu fungicide de
sinteză organice în timpul perioadei de vegetaţie).
7.1.2 Principalii dăunători ai mărului
Gărgăriţa florilor de măr

Agentul de dăunare: - Anthonomus pomorum L.
Răspândire: Se găseşte răspândită în toate ţările europene, cultivatoare de măr; la noi
în ţară este frecvent întâlnită în plantaţiile neîngrijite. În anii când nu se previne atacul, poate
compromite total producţia de fructe.
Biologie: Are o generaţie pe an; iernează în stadiul de adult în stratul suferficial al
solului, în jurul coletului sau sub scoarţa exfoliată a pomilor. În primăvară, când temperatura
ajunge la 5-6oC, adulţii părăsesc locurile de iernare şi se hrănesc cu muguri. Când temperatura
ajunge la 10oC, gărgăriţele se răspândesc în toată livada prin zbor. După 10-12 zile de hrănire
suplimentară pentru maturarea organelor sexuale, are loc copulaţia şi apoi ponta.
Femelele, cu ajutorul rostrului, fac un orificiu în butonul floral, depun câte un ou şi
acoperă apoi orificiul cu o substanţă cleioasă, care în contact cu aerul se întăreşte. O femelă
depune aproximativ 100 ouă.
Perioada de incubaţie este de 6-20 zile; larvele se dezvoltă în interiorul florilor,
consumând organele interne. În interiorul florii, larvele mature se transformă în cocon.
Apariţia noilor adulţi are loc de obicei în perioada căderii fiziologice a fructelor, în
iunie. Aceştia se hrănesc 2-3 săptămâni cu frunze de măr, păr, sau păducel, iar în iunie-iulie se
retrag în diapauză estivală în adăposturi umede şi răcoroase.
Daune: este un dăunător care atacă preferenţial mărul, dar se întâlneşte şi în plantaţiile
de păr. Pagubele sunt produse de adulţi, care se hrănesc cu mugurii vegetativi şi florali,
producând sterilitatea florilor şi de larve, care distrug organele interne ale florilor (Amzăr
Valentina, 1999, 2003, Teodorescu Georgeta 2000, 2003).
Bobocii florali atacaţi nu se deschid, se brunifică, se usucă şi rămân atârnaţi pe ramuri,
fiind cunoscuţi sub numele de „cuişoare” (fig. 7.7). Pierderile pot ajunge la 90-100%.
Combatere: se recomandă măsuri de igienă culturală (tăierea ramurilor uscate, răzuirea
scoarţei la pomii bătrâni,etc.), iar în perioada apariţiei adulţilor, scuturarea pomilor dimineaţa
(când gândacii sunt amorţiţi) şi distrugerea gândacilor adunaţi. Vara, când gândacii se retrag
pentru estivaţie, se vor aşeza brâie capcană. În perioada de hrănire a adulţilor se vor efectua
tratamente chimice cu: Calypso 480 SC - 0,02%, Reldan 40 EC – 0,1%, Pyrinex48 EC –
0,2%.
- 131 -
Cărăbuşul de mai
Agentul de dăunare: Melolontha melolontha L.
Răspândire: Se găseşte în toată Europa, iar la noi în ţară, din zona stepei, până în zona
submontană.
Biologie: Are o generaţie la 3-4 ani, în funcţie de zonă; iernează în stadiul de larvă sau
adult în sol.
Adulţii apar în aprilie-mai, timp de 20-25 zile, zborul fiind crepuscular (în amurg);
ziua stau adăpostiţi în coroana pomilor şi se hrănesc cu frunzele acestora. După împerechere
are loc ponta. Ouăle sunt depuse în sol la 0-12 cm adâncime, în grupe de 20-40 ouă.
Incubaţia durează 4-6 săptămâni. Larvele eclozează în luna iulie sau august şi se
hrănesc cu rădăcinile tinere ale plantelor, iar în al doilea an atacă şi rădăcinile mai groase. În
cel de-al treilea an, la sfârşitul lunii iulie, larva ajunge la completa dezvoltare şi coboară în sol
până la 1 m adâncime, unde se transformă în pupă. După 4-8 săptămâni apar adulţii care
rămân în sol până în primăvara următoare.
Daune: Cărăbuşul de mai este polifag; în stadiul de adult atacă frunzele diferitelor
specii de arbori forestieri, pomi fructiferi, arbuşti fructiferi şi ornamentali, căpşunul, viţa de
vie şi unele specii de plante ierboase. În avii de invazii masive, frunzele sunt distruse complet,
rămânând intacte numai nervurile.
Atacul cel mai caracteristic şi păgubitor are loc în pepiniere, stoloniere, drajoniere şi
în plantaţiile tinere de pomi, unde larvele rod rădăcinile.
Combatere: Discuiri, arături pentru distrugerea larvelor; dezinfecţia solului înainte de
înfiinţarea plantaţiilor; pe cale mecanică, scuturarea pomilor dimineaţa pe cearceafuri
(prelate), când cărăbuşii sunt amorţiţi (pentru diminuarea rezervei biologice); tratamente
chimice în perioada zborului maxim al adulţilor (aprilie-mai), cu produse organofosforice sau
carbamice.
Gărgăriţa mugurilor
Agentul de dăunare: Sciaphobus squalidus Gyll.
Răspândire: Este răspândită în toată Europa centrală şi de răsărit, iar la noi în toate
bazinele pomicole.
Biologie: are o generaţie la 2 ani; iernează în stadiul de larvă sau adult în sol.
Primăvara, la sfârşitul lui martie, adulţii ies din sol şi migrează în coroana pomului,
unde se hrănesc cu mugurii şi apoi cu frunzele abia apărute (fig.7.8). După aproximativ 10
zile de hrănire, are loc împerecherea şi ponta. Femela depune ouăle în grupe de 20-40, mai
ales pe vârful frunzelor, dar şi sub scoarţa exfoliată şi pe ramuri, acoperindu-le de obicei cu o
frunză pe care o lipeşte.
Larvele apar în mai, pătrund în sol şi se hrănesc cu rădăcinile fragede ale diferitelor
plante ierboase. Transformarea în pupe are loc în luna august, iar adulţii apar de obicei în luna
septembrie, ramânând în sol până în primăvara următoare.
Daune: Gărgăriţa mugurilor este un dăunător polifag, care atacă mărul, părul, gutuiul,
prunul, caisul, cireşul, nucul, etc., iar dintre speciile de arbuşti fructiferi preferă coacăzul şi
agrişul. La apariţie, în primăvară, gărgăriţele distrug mugurii de rod, apoi florile; în anii de
invazie producţia de fructe scade considerabil.
Combatere: Asemănător ca în cazul gărgăriţei florilor de măr - Anthonomus pomorum.
Viespea merelor
Agentul de dăunare: Hoplocampa testudinea Klug.
Răspândire: Se întâlneşte în majoritatea plantaţiilor din Europa, iar în ţara noastră mai
ales în regiunile de silvostepă şi a pădurilor de ştejar.
- 132 -
Biologie: Are o singură generaţie pe an; iernează ca larvă complet dezvoltată într-un
cocon, în sol. Adulţii apar înainte de înfloritul merilor. După împerechere, femelele depun
câte un ou în caliciul floral, într-o tăietură făcută cu ajutorul ovipozitorului. După depunere,
oul este acoperit cu o secreţie de culoare cenuşie-cărămizie, care se întăreşte în contact cu
aerul.
Apariţia larvelor coincide de obicei cu începutul scuturării petalelor. După ecloziune,
larvele pătrund în fructele abia formate şi fac galerii până la seminţe pe care le distrug (fig.
7.9.). La completa dezvoltare, larvele cad odată cu fructele şi migrează în sol, unde iernează.
Daune: este o specie monofagă; pagubele sunt datorate galeriilor săpate de larve în
fructe. Fructele rămân mici, pipernicite şi cad (Amzăr Valentina, 1999, 2003, Teodorescu
Georgeta 2000, 2003).
În livezile de păr, este frecvent întâlnită viespea perelor (Hoplocampa brevis), care are
aceeaşi încadrare sistematică, biologie şi mod de atac ca şi viespea merelor.
Combatere: Se recomandă efectuarea unui tratament fitosanitar pentru combaterea
adulţilor, la începutul scuturării petalelor, respectiv atunci când 10-15% din flori s-au scuturat,
cu unul din insecticidele: Calypso 480 SC – 0,02%, Decis 25 WG – 0,003%, etc.
Prin arătura adâncă de toamnă se diminuează mult rezerva biologică a dăunătorului.
Viermele merelor
Agentul de dăunare: - Cydia pomonella L. sin. Carpocapsa pomonella L., sin.
Lasperesia pomonella L.
Răspândire: Viermele merelor, se întâlneşte în toate zonele pomicole, fiind frecvent în
livezile de măr neîngrijite, unde determină pierderi importante, atât cantitativ cât şi calitativ.
Biologie: În funcţie de zonă, în ţara noastră viermele merelor are 1-3 generaţii pe an,
frecvent 2 generaţii; iernează ca larvă într-un cocon mătăsos, în crăpăturile scoarţei pomilor,
sub frunzele căzute, în diferite locuri de păstrare a fructelor.
În primăvară, larva construieşte o galerie spre exterior prin care va ieşi fluturele şi apoi
se transformă în pupă (împuparea se eşalonează pe o perioadă de 40-45 zile). Din această
cauză, şi apariţia fluturilor se face eşalonat.
Obişnuit, primii fluturi apar în luna mai, zborul acestora având loc în amurg
(crepuscular), pe vreme caldă şi liniştită, continuându-se şi în cursul nopţii. După 5-6 zile de
zbor, are loc copulaţia şi apoi ponta. Ouăle sunt depuse izolat pe frunze, fructe sau lăstari,
fiind preferate suprafeţele netede. Prolificitatea femelelor este în medie de 80-100 ouă,
ajungând şi la 300. Larvele neonate migrează în căutarea fructelor, rozând porţiuni mici de
pieliţă, care cu timpul se cicatrizează.
Ajunsă la fruct, larva perforează fructul în cavitatea calicială sau pedunculară. În
momentul când larva a ajuns în casa seminală şi începe să consume seminţele, fructul se
opreşte din creştere şi cade din pom, adesea cu larva care îşi continuă dezvoltarea. Obişnuit,
într-un fruct se dezvoltă o singură larvă. În cursul evoluţiei, larvele năpârlesc de patru ori.
Perioada de părăsire a fructelor este în funcţie de generaţie şi de regiune (obişnuit la sfârşitul
lunii iunie sau iulie). Multe larve cad direct pe sol pe un fir de mătase şi apoi se retrag în
diferite adăposturi. Larva trece în cocon mătăsos, în care se împupează. Adulţii apar în mod
obişnuit la sfârşitul lunii iunie şi dau naştere la generaţia a doua.
Fluturii generaţiei estivale depun ouăle direct pe fructe, mai rar pe frunze.
Larvele pătrund în fructe, obişnuit pe partea laterală unde de regulă se găseşte lipită o
frunză sau un fruct alăturat.
În toamnă, larvele ajunse la maturitate, părăsesc fructele şi migrează către adăposturile
de hibernare, unde stau în diapauză până în primăvara următoare.
- 133 -
Ca duşmani naturali ai acestei insecte sunt microorganismele: Bacillus cereus,

Beauveria bassiana şi o serie de viespi parazite: Trichogramma embryophagum,
Trichogramma cacoeciae.
Daune: Larvele de C. pomonella atacă fructele. Atacul se prezintă sub două forme:
primar - când fructele sunt roase superficial şi secundar - când fructele prezintă galerii cu
excremente şi rosături în jurul orificiului de penetrare (fig.7.10.), (Amzăr Valentina, 1999,
2003; Teodorescu Georgeta 2000, 2003).
Fructele atacate nu se mai dezvoltă normal, îşi pierd valoarea comercială şi nu se pot
păstra. În livezile neîngrijite pagubele ajung la 70-80%.
Combatere: Se recomandă o serie de măsuri agrotehnice (arătura de toamnă, tăieri de
întreţinere corespunzătoare, adunarea fructelor viermănoase căzute şi distrugerea lor, în
vederea diminuării rezervei biologice) şi măsuri chimice. Pentru avertizarea tratamentelor
fitosanitare se folosesc capcanele cu feromoni sexuali tip ”Atrapom”. În general, se
avertizează 1-2 tratamente pentru generaţia I în perioada mai-iunie şi 2-3 tratamente pentru
generaţia a II-a, aplicate în iulie-august.
Minatoarea marmorată
Agentul de dăunare: Phyllonorycter blancardella (F.) sin. Lithocolletis blancardella.
Răspândire: Se întâlneşte în toate ţările cultivatoare de măr din Europa, Asia şi
America de Nord.
Biologie: este o specie polivoltină, dezvoltând 3-4 generaţii pe an; iernează ca pupă în
interiorul minelor de pe frunzele căzute pe sol. Fluturii încep să apară încă din luna martie,
când mărul se află în fenofaza de umflare a mugurilor de rod.
După împerechere, femelele depun ouăle pe faţa inferioară a frunzelor. Larvele tinere
apar după aproximativ o săptămână şi pătrund între cele două epiderme, hrănindu-se cu sucul
şi mezofilul frunzelor (fig. 7.11.). Când ajung la completa dezvoltare se transformă în pupă în
interiorul minei, iar după 10-14 zile apar fluturii. Înmulţirea continuă până în toamnă.
Daune:
Dintre speciile pomicole atacă preferenţial mărul, dar dăunătorul se întâlneşte şi în
livezile de păr şi gutui. Sunt atacate doar frunzele. În cazul infestărilor masive, poate fi afectat
foliajul pomilor, acesta poate cădea prematur, cu consecinţe grave asupra producţiei din anul
următor.
Combatere:
Pentru avertizarea tratamentelor fitosanitare se folosesc capcanele cu feromoni sexuali
tip ”Atrablanc”, stropirile efectuându-se la depăşirea pragului economic de dăunare (PED), cu
insecticide precum: Decis 25 WG - 0,003%, Calypso 480 SC – 0,02%, Karate Zeon – 0,015%,
Nurelle D - 0,08%, Rimon 10 EC – 0,06%, etc.
Strângerea şi distrugerea frunzelor căzute, discuitul, arăturile de toamnă şi primăvară,
contribuie la reducerea rezervei biologice a dăunătorului.
Minatoarea placată
Agentul de dăunare: Phyllonorycter corylifoliella (Hübner, 1796) sin. Lithocolletis
corylifoliella Hübner.
Răspândire: se întâlneşte în toate zonele pomicole.
Biologie: Are o biologie asemănătoare cu a speciei precedente. Singura deosebire
constă în modul de depunere a ouălor, ponta având loc pe partea superioară a frunzelor.
Daune: Larvele se hrănesc cu ţesutul palisadic al frunzelor de măr, păr, cireş sau al
unor plante ornamentale şi silvice. Întreaga dezvoltare larvară are loc sub epidermă, în mina
pe care larva o formează pe partea superioară a frunzei (fig.7.12.).
Combatere: Se aplică aceleaşi măsuri ca la specia Ph. blancardella.
- 134 -
Minatoarea circulară
Agentul de dăunare: Leucoptera scitella Zeller sin. Cemiostama malifoliella
Răspândire: se întâlneşte în toate zonele pomicole şi atacă plante gazdă ca: mărul,
(mai rar părul), cireşul, vişinul, gutuiul şi mesteacănul.
Biologia: Dăunătorul dezvoltă trei generaţii pe an; iernează în stadiul de pupă în
coconi de culoare albă confecţionaţi în crăpăturile scoarţei tulpinilor (în zona coletului), sub
frunzele căzute, etc.
Adulţii apar în aprilie. Femela depune ouăle pe partea inferioară a frunzelor. Larvele
care apar, sapă galerii concentrice cu diametrul de 5,0-6,0 cm, formând pete de culoare
albicioasă care devin apoi brune (fig.7.13).
După parcurgerea stadiilor de creştere, larvele părăsesc galeriile şi se transformă în
pupe. Locurile pentru împupare sunt sunt diverse: frunze, cavitatea pedunculară şi calicială,
crăpăturile scoarţei, locul de bifurcare a ramurilor, etc. Fluturii generaţiei a doua apar în lunile
iunie-iulie, iar generaţia a treia se dezvoltă în august, zborul prelungindu-se până în
septembrie.
Daune: La atacuri puternice, toată suprafaţa limbului foliar este acoperită de pete, iar
procesele fiziologice sunt perturbate. Fructele nu se pot comercializa corespunzător din cauza
coconilor confecţionaţi de larve în zona calicială şi pedunculară, care dau un aspect
dezagreabil.
Combatere: Pentru avertizarea tratamentelor fitosanitare se folosesc capcanele cu
feromoni sexuali tip ”Atrascit”, iar ca insecticide, unul din cele recomandate în combaterea
speciei Ph. blancardella.
Cicada gheboasă a pomilor

Agentul de dăunare: Ceresa bubalus F.
Răspândire: Se găseşte în multe ţări din Europa, şi destul de frecvent şi în plantaţiile
noastre.
Biologie: are o generaţie pe an şi iernează în stadiul de ou în inciziile făcute pe
ramurile pomilor. Larvele apar în lunile aprilie - mai, când migrează pe diferite plante
ierboase. Adulţii apar în iunie, iar după împerechere are loc ponta, care se prelungeşte până în
luna octombrie.
Daune: pagubele sunt produse prin incizii făcute în ramuri de femele pentru
depunerea ouălor. Circulaţia sevei se întrerupe, ramurile stagnează în creştere şi se usucă;
pomii se debilitează şi sunt predispuşi la atacul altor dăunători şi agenţi patogeni.
Combatere: La plantare, se recomandă controlul riguros al pomilor, iar cei cu atac de
Ceresa bubalus vor fi distruşi prin ardere. Se vor distruge buruienile din jurul pomilor, gazda
principală a larvelor.
Tratamentele chimice care se execută în perioada de repaus vegetativ pentru
combaterea păduchilor ţestoşi ai pomilor fructiferi au rol şi în distrugerea pontei cicadei
gheboase.
Păduchele din San-José

Agentul de dăunare: Quadraspidiotus perniciosus Comst.
Răspândire: originar din China, s-a răspândit în toate zonele unde se cultivă pomi
fructiferi.
La noi în ţară, semnalat în 1933, s-a extins în toate zonele.
Este considerat unul din cei mai importanţi dăunători ai pomilor fructiferi, fiind
dăunător de carantină.
Biologie: Păduchele din San-José, în condiţiile ţării noastre are 2-3 generaţii pe an,
frecvent 2 generaţii. Iernează ca larvă de vârsta I, sub scut, pe tulpinile şi ramurile pomilor.
- 135 -
După o perioadă de hrănire, în aprilie, năpârlesc şi trec în larve de vârsta a II–a, diferenţiindu-
se în femele şi masculi. La sfârşitul lunii aprilie, începutul lui mai apar adulţii, care se
împerechează; la sfârşitul lui mai, începutul lui iunie femelele depun larve, eşalonat timp de
6-7 săptămâni.
Larvele neonate au o mobilitate foarte mare, răspândindu-se pe diferite organe ale pomului.
Odată fixate, larvele îşi introduc rostrul în ţesutul plantelor, hrănindu-se cu seva.
Concomitent, îşi formează scutul protector, constituit din fire de mătase şi ceară, secretate de
glande filiere. Primele 2-3 săptămâni scutul larvar este mai puţin dens, larvele putând fi
distruse prin tratamente chimice. Larvele năpârlesc şi se transformă în larve de vârsta a II-a;
se hrănesc intens, îşi măresc scutul şi în 18-20 de zile se diferenţiază în femele şi masculi.
Masculii apar înaintea femelelor şi trăiesc numai pentru copulaţie. Această generaţie se
dezvoltă în lunile mai-iulie şi durează 65-70 de zile.
După împerechere, în iulie-august, femelele încep depunerea larvelor generaţiei a II-a,
care durează până în septembrie-octombrie. În stadiul acesta iernează şi îşi continuă evoluţia
în primăvara următoare. În zonele mai călduroase din ţară se dezvoltă şi a III-a generaţie, din
octombrie până în mai. Larvele generaţiei a II-a şi a III-a se fixează şi pe fructe.
Păduchele din San-José este parazitat natural de Prospaltella perniciosi,P. fasciata şi
Aphytis proclia, iar ca prădători are din ordinul Coleoptera pe Chilocorus bipustulatus şi C.
renipustulatus.
Daune şi plante gazdă: Păduchele din San-José este polifag, atacând peste 200 specii
de arbori, arbuşti şi plante ierboase; preferă speciile lemnoase; s-a semnalat pe căpşun, dar nu
şi pe conifere.
Atacă atât părţile lemnoase, frunzele cât şi fructele. Se fixează cu ajutorul rostrului în
ţesut şi suge conţinutul celular. O dată cu înţepătura este introdusă şi saliva, care conţine o
substanţă toxică sub acţiunea căreia se produc o serie de modificări biochimice, din care cauză
ţesuturile se necrozează, se roşesc, formându-se pete caracteristice (fig.7.14.). Pomii atacaţi au
o vegetaţie redusă, frunze etiolate, fructe mici şi deformate (Amzăr Valentina, 1999, 2003;
Teodorescu Georgeta 2000, 2003).
Combatere: Se recomandă măsuri preventive şi curative. Plantaţiile vor fi înfiinţate
numai cu material sănătos, liber de San-José; se va aplica o tehnologie corespunzătoare şi
tratamente chimice la avertizare, 1-3 pentru fiecare generaţie în perioada de vegetaţie.
Tratamentul trebuie efectuat înainte ca scutul larvar să se îngroaşe şi să se întărească; pentru
forma hibernantă – la pornirea pomilor în vegetaţie (începutul dezmuguritului) se va face un
tratament cu Confidor Oil - 1,5% sau Nuprid Oil – 1,5%.
Păduchele lânos
Agentul de dăunare: Eriosoma lanigerum Hausm.
Răspândire: Originar din America de Nord, a fost introdus în Europa odată cu
materialul săditor infestat. La noi în ţară este prezent în toate plantaţiile de măr.
Biologie: Păduchele lânos prezintă un ciclu complet numai în ţara lui de origine
(America de Nord), având ca plantă gazdă primară - ulmul american şi secundară - mărul. În
Europa şi deci şi la noi în ţară, evoluţia lui este incompletă.
Tot timpul anului se înmulţeşte pe cale partenogenetică vivipară; chiar dacă apar
forme sexuate şi depun ouă, formele fundatrixcare iau naştere, mor înainte de reproducere.
Formele aripate ce apar în timpul verii, ajută la răspândirea dăunătorului în livadă.
Spre toamnă se coboară spre rădăcini, dând naştere la forma radicicolă. Iernează ca formă
hipogee şi ca larve pe părţile aeriene ale pomilor. Poate avea 8-12 generaţii pe an.
Parazitismul natural este asigurat de viespea monofagă Aphelinus mali Halid. care
uneori este de 100%.
- 136 -
Păduchele lânos colonizează tulpini, ramuri, lăstari, rădăcini, hrănindu-se prin sugerea
sucului celular din ţesuturi. Părţile atacate se hipertrofiază şi apar umflături sub formă de
nodozităţi sau ulceraţii canceroase (fig. 7.15.). Pomii atacaţi se debilitează şi în final se usucă
(Amzăr Valentina, 1999, 2003; Teodorescu Georgeta 2000, 2003).
Combatere: Se recomandă măsuri preventive: folosirea unui material pomicol sănătos,
lucrări de igienizare, respectiv tăierea şi distrugerea lăstarilor colonizaţi. Tratamentele
chimice, aplicate la avertizare, să fie atât la pornirea pomilor în vegetaţie, cât şi în timpul
vegetaţiei.
Păduchele verde al mărului

Agentul de dăunare: - Aphis pomi de Geer sin. Doralis pomi de Geer
Răspândire: Are o largă răspândire pe glob, iar în ţara noastră este semnalat ca unul
din dăunătorii periculoşi ai livezilor, dar şi ai pepinierelor pomicole.
Biologie: Este un păduche nemigrator; tot timpul anului se înmulţeşte pe plante
lemnoase aparţinând speciilor: măr, păr, mai rar gutui, moşmon, păducel, scoruş sau alte
rosacee. Iernează în stadiul de ou de rezistenţă, pe ramurile pomilor, obişnuit, la baza
mugurilor sau sub scoarţa exfoliată.
Primăvara, apare fundatrixul, care, pe cale partenogenetică vivipară dă naştere la 35-
40 larve. Acestea în 10-15 zile se transformă în femele aptere şi aripate, care continuă să se
înmulţească partenogenetic vivipar şi se răspândesc pe diferite rozacee. În septembrie apar
formele sexupare, care dau naştere la masculi şi femele care, după împerechere, depun oul de
iarnă. Păduchele verde al mărului poate avea 8-12 generaţii pe an.
Daune: Păduchii se localizează de regulă pe partea inferioară a frunzelor, colonizând
vârfurile de creştere (fig.7.16.). Datorită modului de atac – înţepat şi supt seva, frunzele se
răsucesc, se îngălbenesc şi se usucă. Pagubele cele mai mari se înregistrează în pepinierele
pomicole în în plantaţiile tinere.
Păduchele acoperă adesea organele atacate cu aşa zisa „roua de miere” (excrementele -
dulci) pe care se dezvoltă diferite ciuperci saprofite (fumagină – Capnodium salicinum).
Combatere: Se recomandă efectuarea de tratamente fitosanitare, primăvara devreme, la
semnalarea primelor colonii de păduchi pe frunze. Tratamentele se repetă la fiecare generaţie
a dăunătorului până la stoparea atacului.
Puricele melifer al mărului

Agentul de dăunare: Psylla mali Schmidb.
Răspândire: Este întâlnit în toată zona temperată, iar la noi în ţară se găseşte în
majoritatea zonelor unde se cultivă măr şi păr.
Biologie: Are o singură generaţie pe an şi iernează în stadiul de ou pe scoarţa pomilor;
larvele apar în martie-aprilie fixându-se pe mugurii vegetativi şi floriferi, apoi pe frunzele
tinere şi fructele de măr, rareori pe scoruş, păr, etc. Adulţii apar eşalonat în lunile mai-iunie;
la început se hrănesc pe măr, apoi trec pe alte plante lemnoase şi ierboase; în august se
reîntorc pe măr, se împerechează şi depun ouăle.
Daune: În unii ani poate determina pagube mari; în urma înţepăturilor provocate de
larve şi adulţi, lăstarii se răsucesc, frunzele se deformează, rămân mici şi capătă un aspect
clorotic, iar butonii florali avortează, se usucă şi rămân atârnaţi pe pom. În urma atacului de
Psylla, datorită excrementelor dulci ale insectei, se instalează diferite ciuperci saprofite (ex.
Capnodium salicinum).
Combatere:
La pornirea pomilor în vegetaţie, se recomandă efectuarea unui tratament pentru
distrugerea ouălor hibernante, folosind pentru stropit: Confidor Oil - 1,5% sau Nuprid Oil –
- 137 -
1,5%. Primăvara, când are loc eclozarea larvelor, se va efectua un tratament fitosanitar cu
unul din produsele: Nurelle D – 0,08%, Calypso 480 SC – 0,02%, etc.
Cotarul verde
Agentul de dăunare: Operophtera brumata L. sin. Cheimatobia brumata L.
Răspândire: La noi în ţară se găseşte frecvent în zona pădurilor de stejar.
Biologie: Are o generaţie pe an; iernează ca ou, depus la baza mugurilor, izolat sau în
grupuri mici; în aprilie apar larvele care se hrănesc cu muguri, cu frunze şi fructe; în mai –
iunie, larvele mature coboară pe un fir mătăsos în sol; la aproximativ 20-25 cm se transformă
în crisalidă şi rămân 4-5 luni, când se transformă în adult; de obicei femelele apar mai târziu
decât masculii; după apariţia fluturilor, are loc copulaţia şi sunt depuse ouăle la baza
mugurilor.
Daune: Larvele sunt polifage,atacând toate speciile pomicole (şi arbuştii); pomii
dezmuguriţi se dezvoltă încet, fructele rămân mici şi producţia scade (Amzăr Valentina, 1999,
2003).
Combatere: Arături şi discuiri pe rândul de pomi, pentru distrugerea larvelor şi
crisalidelor; inele cleioase instalate la baza pomilor pentru captarea femelelor; tratamente
pentru fluturii şi larvele eclozate cu diferite insecticide.
Acarianul roşu al pomilor

Agentul de dăunare: Panonychus ulmi Koch. sin. Metatetranychus ulmi Qud.,
Tetranychus ulmi Koch
Răspândire: se întâlneşte frecvent în toate plantaţiile pomicole, având o largă
răspândire pe glob; la noi este întâlnit în toate livezile.
Biologie: Iernează sub formă de ou pe ramurile pomilor, în crăpăturile scoarţei sau sub
solzii mugurilor (fig. 7.17.). Larvele apar de regulă la începutul lunii aprilie şi colonizează
mugurii, frunzele şi inflorescenţele, pe care se hrănesc, înţepând şi sugând seva.
Adulţii, după împerechere, depun ouă pe frunzele diferitelor specii pomicole (măr,
prun, piersic, etc.). Într-un an evoluează 5-6 generaţii; dezvoltarea unei generaţii durează între
20 şi 36 zile. În general, perioadele de secetă, favorizează înmulţirea dăunătorului.
Daune: Acarianul roşu este o specie polifagă, atacând mărul, părul, gutuiul, prunul,
cireşul, caisul, migdalul, nucul, coacăzul, agrişul, etc.; pagubele se datorează înţepăturilor şi
sugerii sevei, producând în frunze rupturi şi dislocări ale epidermei şi parenchimului lacunar
(Amzăr Valentina, 1999, 2003).
Pe frunze apar pete mici, alb-brunii, care cu timpul confluează, iar coloritul se schimbă
de la alb-argintiu până la alb-roşietic.
La atacuri puternice, frunzele se usucă şi cad prematur, diminuând indirect producţia
de fructe a anului următor.
Combatere: În prevenirea şi combaterea atacului de Panonychus ulmi se recomandă un
tratament la pornirea pomilor în vegetaţie, în scopul reducerii rezervei biologice a
dăunătorului. În timpul vegetaţiei se fac mai multe tratamente, la avertizare, în funcţie de
rezerva biologică, de rezistenţa populaţiei de acarieni la insecticide, de fenologia soiurilor
existente în cultură şi de remanenţa produselor insecticide şi acaricide folosite; intervenţia
chimică se justifică la PED > 3-5 forme mobile/frunză.
Ca specii prădătoare se cunosc dintre acarieni: Typhlodromus, Tydeus, iar dintre
insecte: Chrysopa, Stethorus, Anthocoris, care pot influenţa densitatea de acarieni.
- 138 -
Acarianul roşu comun

Agentul de dăunare: Tetranychus urticae Koch.
Răspândire: se întâlneşte frecvent în toate plantaţiile pomicole, având o largă
răspândire pe glob; la noi este întâlnit în toate livezile.
Biologie:
Iernează sub formă de adult pe ramurile pomilor, în crăpăturile scoarţei sau sub solzii
mugurilor. Larvele apar în aprilie şi colonizează mugurii, frunzele şi florile, hrănindu-se prin
sugere. După o scurtă perioadă de hrănire, femelele migrează pe ierburi şi specii de buruieni şi
depun aproximativ 10 ouă/zi, albe, translucide, de 0,1mm diametru, pe frunzele diferitelor
specii pomicole. La ieşirea din ouă larvele a 3 perechi de picioare.
Într-un an apar 5-7 generaţii de acarieni.
În general, perioadele de secetă favorizează înmulţirea explozivă a dăunătorului.
Condiţiile optime de dezvoltare sunt temperaturi cuprinse între 16 şi 30 C şi umiditate
atmosferică mai mică decât 50%.
Daune: Este o specie polifagă, atacând peste 200 specii, între care şi speciile fructifere;
pagubele se datorează înţepăturilor şi sugerii sevei, producând în frunze rupturi şi dislocări ale
epidermei şi parenchimului lacunar. Frunzele atacate prezintă pete caracteristice de culoare
cenuşie-lucitoare sau roşietică şi sunt uşor curbate. La atacuri puternice, acestea se usucă
treptat şi cad prematur, influenţând negativ producţia de fructe a anului următor.
Combatere: Primul tratament se aplică primăvara, contra adulţilor hibernanţi, înainte
de depunerea ouălor, folosindu-se un produs cu acţiune acaricidă. În perioada de vegetaţie se
vor efectua tratamente numai la depăşirea valorilor pragului economic de dăunare (PED).
- 139 -
BOLILE MĂRULUI
Fig. 7.1. Erwinia amylovora Fig. 7.2. Venturia inaequalis
Fig. 7.3. Podosphaera leucotricha Fig. 7.4. Monilinia fructigena
Fig. 7.5. Nectria galligena Fig.7.6. Phytophtora cactorum
- 140 -
DĂUNĂTORII MĂRULUI
Fig. 7.7. Atac produs Anthonomus

Fig. 7.8. Sciaphobus squalidus
pomorum
Fig. 7.9. Atac produs de Hoplocampa Fig.7.10. Atac produs de Cydia pomonella
testudinea
Fig. 7.11. Phyllonorycter blancardella
- 141 -
Fig. 7.12. Atac produs de Phyllonorycter

Fig. 7.13. Atac produs de Leucoptera scitella
corylifoliella
Fig. 7.14. Atac produs de Quadraspidiotus Fig. 7.15. Atac produs de Eriosoma
perniciosus lanigerum
Fig. 7.16. Aphis pomi Fig. 7.17. Panonychus ulmi (ponta de iarnă)
- 142 -
7.2. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la păr

7.2.1 Principalele boli ale părului

Erwinia amylovora (Burrill) Winslow, Broadhurst, Buchanan, Krunwiede, Rogers et
Smith.
Răspândire: La noi în ţară, începând cu 1991 boala este semnalată în livezile de
seminţoase, mai ales la păr şi gutui (fig. 7.18.). Pierderile pricinuite de focul bacterian în
zonele în care a apărut sunt incomensurabile (uscarea pomilor şi pierderea livezilor).
Descrierea bolii şi combaterea sa au fost prezentate la specia măr.
Arsura bacteriană comună a părului

Agentul de dăunare: Pseudomonas syringae pv. syringae van Hall
Răspândire: Boala este cunoscută în toate zonele importante de cultură ale părului. În
ţara noastră, nu produce pagube importante, totuşi constituie un pericol potenţial. Simptomele
şi combaterea sa au fost tratate la specia măr.
Cancerul bacterian
Agentul de dăunare: Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens (Smith et Townsend)
Kerr, Jounget Panagopoulos sin. Agrobacterium tumefaciens (Smith et Townsend) Conn
Răspândire: Cancerul bacterian a fost semnalat în România, pe rădăcini de meri tineri.
Boala a fost descrisă la specia măr.
Pătarea cafenie şi rapănul părului

Agentul de dăunare: Venturia pirina (Aderh.) Syd.
Răspândire: Se găseşte răspândită în toate zonele de cultură ale părului, unde sunt
condiţii climatice favorabile. În ţara noastră este frecventă în toate plantaţiile de păr; a fost
studiată pentru prima dată de Prillieuxîn 1879.
Simptome: Ciuperca atacă frunzele, pedunculii florali, sepalele, fructele şi lăstarii. Pe
organele afectate apar pete măslinii – catifelate, care în condiţii de umiditate ridicată, cresc, se
contopesc, putând acoperi porţiuni mari din suprafaţa acestora (fig.7.19.).
Atacul pe lăstari se constată în perioada când aceştia sunt în stadiul erbaceu, de la
începutul lunii mai, până în septembrie, sub forma unor pete măslinii. În scurt timp stratul de
suber din dreptul petelor se ridică, formându-se vezicule mici, care crapă în partea superioară,
dând astfel lăstarilor un aspect caracteristic, răpănos.
Lăstarii puternic atacaţi se usucă începând de la vârf. Pe fructele tinere apar ca şi pe
frunze, pete măslinii – negricioase, care în condiţii de umiditate atmosferică ridicată se extind,
confluează, acoperind o mare parte din suprafaţa fructelor. În dreptul petelor de pe organele
atacate, pe strome reduse, se diferenţiază conidioforii şi conidiile ciupercii.
Combatere: Pentru prevenirea atacului de rapăn sunt necesare o serie de măsuri
agrotehnice (arături de toamnă, tăierea lăstarilor cu atac, etc.) şi tratamente chimice la
avertizare.
Pătarea albă a frunzelor de păr

Agentul de dăunare: Mycosphaerella sentina (Fuck.) Schröet.
Răspândire: Boala a fost descrisă pentru prima dată în 1850 în Franţa de către
Desmazieres.
În ţara noastră, se găseşte frecvent în plantaţiile de păr, în zonele cu climă umedă,
îndeosebi în anii ploioşi, când atacul de Mycosphaerella sentina (Fuck.) Schröet poate
provoca pagube economice.
- 143 -
Simptome: Atacul se manifestă frecvent pe frunze, mai rar pe fructe. Către sfârşitul
primăverii, pe frunze apar pete brune, circulare, neregulate de 1-4 mm diametru, petele devin
cenuşii – albicioase, înconjurate de o margine de culoare brun – roşcată; la soiurile sensibile
ajung la 80 pete/frunză, dispuse în spaţiile dintre nervuri. Pe partea superioară a frunzelor, în
dreptul petelor apar puncte mici, negricioase, care reprezintă picnidiile ciupercii.
Pe fructe pot apare pete superficiale, identice cu cele de pe frunze, dar de dimensiuni
mai mari.
Combatere: Prin măsurile agrotehnice şi chimice aplicate într-o livadă de păr pentru
prevenirea şi combaterea atacului de Venturia pirina, se previn şi infecţiile de Mycosphaerella
sentina.
Pătarea brună a frunzelor de păr

Agentul de dăunare: Diplocarpon mespili Sorokin sin. Fabrea maculata (Lév) Atk.
Răspândire: Este destul de frecvent întâlnită în toate zonele de cultură ale părului şi
gutuiului; pagubele cele mai mari sunt produse în pepinieră, unde poate produce defolierea
prematură a pomilor.
Simptome: Frecvent ciuperca atacă frunzele, lăstarii, mai rar fructele. Pe frunze în tot
cursul perioadei de vegetaţie apar pete, mai mult sau mai puţin circulare, cu diametrul de 1-5
mm, galbene, apoi brun – roşietice, bine delimitate.
Pe faţa superioară a frunzelor, în dreptul petelor, apar unu – mai rar două – trei puncte
mici, crustoase, negricioase, care sunt fructificaţiile ciupercii (conidiofori şi conidii). Frunzele
se răsucesc, se brunifică şi în final cad.
Pe fructe, în anii umezi apar pete ca pe frunze, dar mai mari, în special la gutui.
Pe lăstarii tineri, în special pe vârfuri, apar pete asemănătoare celor de pe frunze.
Acestea pot evolua în cancere longitudinale, lungi de câţiva centimetri, care conduc la
brunificarea şi uscarea acestora.
Combatere: Se realizează prin aceleaşi măsuri şi cu aceleaşi fungicide, care se folosesc
pentru prevenirea şi combaterea rapănului părului.
Monilioza sau putregaiul brun şi mumifierea fructelor

Agentul de dăunare: Monilinia fructigena (Aderh. Et Ruhl.) Honey
Răspândire: Boala se găseşte frecvent în livezile de păr neîngrijite; infecţiile realizate
în câmp evoluează şi în condiţii de depozit, pagubele ajungând la peste 60% din producţia de
fructe. Boala a fost descrisă la specia măr.
Boala plumbului
Agentul de dăunare: Chondrostereum purpureum (Pers.) Pouzar sin. Stereum
purpureum (Pers. ex. Fr.)
Răspândire: Boala se găseşte în toate zonele de cultură ale părului. Simptomele şi
combaterea bolii au fost descrise la specia măr.
7.2.2 Principalii dăunători ai părului
Viespea perelor
Agentul de dăunare: Hoplocampa brevis L.
Dăunătorul se întâlneşte în plantaţiile de păr şi se aseamănă ca biologie şi mod de atac
cu Hoplocampa testudinea, a cărei combatere a fost descrisă la specia măr.
- 144 -
Puricele melifer comun al părului

Agentul de dăunare: Psylla pyri L.
Răspândire: Are o largă răspândire pe glob. La noi în ţară, dăunătorul se găseşte cu
caracter păgubitor în majoritatea plantaţiilor de păr, alături de celelalte specii de Psylla, fiind
unul din factorii care limitează cultura părului.
Biologie: Dăunătorul are în mod frecvent 3-4 generaţii pe an, iar în anii cu condiţii
extrem de favorabile dezvoltă până la 6 generaţii; iernează în stadiul de adult în diferite
adăposturi: scoarţa pomilor, resturi vegetale, etc. (fig. 7.20.).
Adulţii părăsesc locurile de iernare la sfârşitul lunii februarie-începutul lui martie, în
funcţie de temperatură. După câteva zile, are loc împerecherea şi depunerea pontei (fig. 7.21.).
Ouăle sunt depuse la început pe lăstari în jurul mugurilor, apoi pe frunzuliţele nou apărute,
inflorescenţe, pedunculi florali.
După aproximativ 10-14 zile eclozează larvele, care colonizează frunzele mai ales
către bazaă şi lăstarii erbacei.După mai multe năpârliri, se transformă în nimfe şi apoi în
adulţi. Primii adulţi apar obişnuit în a doua sau a treia decadă a lunii mai.
Aceştia rămân în coroana pomilor şi dezvoltă mai multe generaţii până în luna august-
septembrie.
Daune: Puricele melifer comun este considerat cel mai periculos dăunător al părului.
Atât larvele cât şi nimfele colonizează mugurii, lăstarii erbacei, frunzele, florile şi fructele pe
care le înţeapă şi sug sucul celular. Ca urmare a atacului, mugurii se usucă şi cad, lăstarii se
curbează, frunzele se încreţesc şi se înnegresc, fructele rămân mici, deformate, având un
aspect cleios. Organele atacate sunt acoperite abundent cu ”rouă de miere” pe care se dezvoltă
ciuperca Capnodium salicilium, ce produce fumagina.
Combatere:
Pentru combaterea adulţilor hibernanţi, primăvara devreme se va efectua un tratament
fitosanitar cu unul din insecticidele: Nurelle D – 0,1%, Karate Zeon – 0,015%, Mospilan 20
SG – 0,02%.
Tratamentul considerat „cheie” se execută la începutul scuturării petalelor, pentru
combaterea ouălor şi larvelor, cu unul din produsele: Rimon 10 EC – 0,075% sau Dimilin 25
WP - 0,03%, în amestec cu Vertimec 1,8 EC – 0,1%, care au efect sinergic, mărind
eficacitatea.
Un rol important în reglarea populaţiei acestei insecte îl au speciile prădătoare:
Anthocoris nemoralis F., Orius vicinius Rib. şi Chrysopa carnea Steph. (Teodorescu
Georgeta, 2003).
În plantaţiile de păr se întâlesc şi alţi purici meliferi ai părului: puricele melifer
portocaliu al părului (P. pyricola), puricele melifer brun (P. pyrisuga), puricele melifer de
vară (P.costalis).
Omida păroasă a stejarului sau fluturele stejarului

Agentul de dăunare: Lymantria dispar L.
Răspândire: Se găseşte în zona pădurilor de stejar. Descrierea dăunătorului şi
tratamentele recomandate se regăsesc la specia măr.
Sfredelitorul ramurilor
Agentul de dăunare: Zeuzera pyrina L. (sin. Zeuzera aesculi L.)
Răspândire: Sfredelitorul ramurilor este răspândit la noi în ţară din zona de câmpie
până la deal şi zona submontană. Daunele produse, ciclul biologic şi schema de combatere se
regăsesc la specia măr.
- 145 -
Răspândire: Dăunătorul este răspândit în majoritatea livezilor; biologia şi combaterea
dăunătorului au fost tratate la specia măr.
Gărgăriţa florilor de păr

Agentul de dăunare: Anthonomus cinctus Redt.
Răspândire: Se găseşte frecvent în livezile de păr, neîngrijite.
Daune: Adultul este o gărgăriţă, monofagă; pagubele sunt produse de adulţii care se
hrănesc cu mugurii vegetativi şi floriferi, producând sterilitatea florilor şi de larve, care
dezvoltându-se în interiorul florilor se hrănesc cu conţinutul acestora; are o generaţie pe an şi
iernează ca adult în scoarţa exfoliată a pomilor.
Combatere: Se recomandă igienizarea plantaţiilor (tăierea ramurilor uscate, răzuirea
scoarţei la pomii bătrâni), iar în primăvară, în perioada apariţiei adulţilor (în fenofaza de
dezmugurit) – scuturarea pomilor dimineaţa (când gândacii sunt amorţiţi) şi distrugerea lor; -
tratamente chimice – la apariţia adulţilor cu: Calypso 480 SC - 0,02%, Reldan 40 EC – 0,1%,
Pyrinex48 EC – 0,2%; vara, când gărgăriţele se retrag pentru iernare se vor aşeza brâie
capcane.
Viermele perelor
Agentul de dăunare: Cydia pomonella L. sin. Carpocapsa pomonella L.
Răspândire: Se găseşte în toate livezile – producând pagube atât cantitative, cât şi
calitative.
Daune: Pagubele sunt produse de larvele care se dezvoltă şi se hrănesc cu pulpa
fructelor; fructele atacate prezintă scurgeri gomoase, se maturează timpuriu şi sunt predispuse
la infecţii cu diferite ciuperci.
Combatere: biologia şi combaterea dăunătorului au fost tratate la specia măr.
Păduchele din San José

Agentul de dăunare: Quadraspidiotus perniciosus Const.
Răspândire: Se găseşte frecvent în livezile neîngrijite.
Combatere: biologia şi combaterea dăunătorului au fost tratate la specia măr.
Păduchele mov al părului

Agentul de dăunare: Dysaphis pyri Boyer de Fonscolombe
Răspândire: Este cel mai important afid al părului, răspândit în Europa, Asia, Africa şi
Australia; s-a extins destul de mult şi în livezile din România, devenind un dăunător major,
cu implicaţii economice.
Biologie: Iernează în stadiul de ou pe ramurile de păr, dezvoltând 3-5 generaţii pe an.
Daune: Atacă toate soiurile de păr şi uneori şi gutuiul. Afidele se localizează pe partea
inferioară a limbului foliar. Frunzele puternic atacate se deformează, se răsucesc şi se
îngălbenesc prematur. La atacuri mari, lăstarii nu se mai dezvoltă normal, se înnegresc şi se
usucă. Păduchii produc mari cantităţi de ”rouă de miere”, îngreunând mult combaterea
acestora.
Importanţa economică este îndeosebi pentru plantaţiile mamă de ramuri – altoi, pentru
pepiniere şi nu în ultimul rând, pentru livezile tinere.
Combatere: Se recomandă măsuri similare cu cele indicate la Aphis pomi.
- 146 -
Păianjenul roşu
Agentul de dăunare: Panonychus ulmi Koch sin. Tetranychus ulmi Koch
Răspândire: Se găseşte frecvent în toate livezile, având o largă răspândire, atât pe
glob, cât şi la noi în ţară.
BOLILE ŞI DĂUNĂTORII PĂRULUI
Fig. 7.18. Erwinia amylovora Fig. 7.19. Venturia pirina
Fig. 7.20. Adult hibernant de Psylla pyri Fig.7.21. Pontă de Psylla pyri pe lăstari
Fig. 7.22. Atac produs de Quadraspidiotus

Fig. 7.23. Dysaphis pyri
perniciosus la păr
- 147 -
7.3. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la gutui

7.3.1 Principalele boli ale gutuiului

Agentul de dăunare: Erwinia amylovora (Burill) Winslow, Broadhurst, Buchanan,
Krunwiede, Rogers et Smith.
Răspândire: La noi în ţară, boala este semnalată în livezile de seminţoase, mai ales la
păr şi gutui. Boala şi combaterea sa au fost tratate la specia măr.
Pătarea brună a frunzelor de gutui şi de păr

Agentul de dăunare: Dilpocarpon mespili Sorokin
Boala a fost tratată la specia păr.
Mumifierea fructelor tinere de gutui

Agentul de dăunare: Monilinia linharthiana (Prill. et Delacr.) Honey
Răspândire: Este cea mai păgubitoare boală a gutuiului, îndeosebi în zonele cu
primăveri reci şi ploioase.
Simptome: Ciuperca parazitează frunze, flori, fructe tinere şi lăstari ierbacei. La
începutul înfrunzitului, pe frunze, brunificarea porneşte de la bază, se extinde de-a lungul
nervurii principale, înspre vârf; pe vreme umedă apar fructificaţiile albicioase – cenuşii.
Conidiile ajunse pe stigmatul florilor de gutui germinează, iar filamentul de infecţie străbate
stilul ajungând în ovar; de aici, miceliul trece prin pedunculul floral în lăstari şi apoi în
frunzele din apropiere.
În ovarele fructelor tinere miceliul se ramifică formând o stromă sclerotiformă;
fructele nu mai cresc, rămân mici, se mumifică şi cad; ţesutul fructelor este brunificat şi
dezorganizat; perişorii care acoperă fructele de gutui tinere se detaşează foarte uşor.
Combatere: Se recomandă măsuri de igienă culturală precum şi tratamente preventive
la avertizare.
7.3.2 Principalii dăunători ai gutuiului
Viermele fructelor
Agentul de dăunare: Cydia pomonella L. sin. Laspeyresia pomonella
Dăunătorul a fost descris la specia măr.
Cărăbuşul de mai
Agentul de dăunare: Melolontha melolontha L.
Răspândire: La noi în ţară se găseşte din zona stepei până în zona submontană. Ciclul
biologic, modul de atac şi metodele de combatere sunt descrise la specia măr.
7.4. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la prun

7.4.1 Principalele boli ale prunului
Pătarea şi ciuruirea bacteriană a frunzelor de prun

Agentul de dăunare:xanthomonas campestri pv. pruni (Smith) Dye, sin.xanthomonas
pruni (E.F. Smith) Dowson
Răspândire: În România, este răspândită în toate zonele pomicole, constatându-se şi pe
alte specii de sâmburoase.
- 148 -
Simptome: Boala se manifestă pe frunze, fructe, lăstari tineri, pe ramuri şi tulpini. Pe

frunze, încă din luna mai, apar pete mici de 0,5-2 mm în diametru, circulare sau unghiulare,
cu aspect apos, translucid, de culoare verde, ceva mai închisă decât a ţesutului sănătos. La
început petele apar în jurul stomatelor sau sunt limitate la ţesuturile dintre nervuri.
Caracteristic, este faptul că ele sunt înconjurate de o zonă cu aspect sticlos şi transparent. De
cele mai multe ori sunt acoperite cu un exsudat abundent, gălbui.
Cu timpul, ţesuturile din dreptul petelor se necrozează, se usucă se desprind şi cad, iar
frunzele rămân ciuruite. La un atac puternic, petele se unesc, se extind, mai ales către
marginea frunzelor, care în cele din urmă apar zdrenţuite. Pe fructe, apar la început pete mici,
de culoare brună, apoi negricioasă, circulare cu aspect apos, care se măresc în dimensiune,
odată cu fructul.
Ele sunt cufundate în pulpa fructului şi prezintă la suprafaţă un exsudat gălbui foarte
bogat în bacterii. Uneori, petele de pe fructele necoapte apar înconjurate de un inel verde-
închis. În dreptul acestor pete, ţesuturile fructului reacţionează prin secreţie de clei şi prin
formarea la limita dintre ţesutul sănătos şi cel bolnav, a unui strat de suber separator. Cu
timpul, petele se necrozează, plesnesc, formând crăpături mai mult sau mai puţin adânci.
Din cauza atacului s-au înregistrat pagube importante în livezile de prun, prin defolieri
puternice şi căderea în masă a fructelor la soiurile de prun sensibile la atacul acestei bacterii.
Combatere: Se recomandă stropiri cu produse cuprice prefloral, urmate de 1-2
tratamente la interval de 10-15 zile în funcţie de condiţiile climatice, cu fungicide de contact.
De asemenea, este foarte importantă aplicarea unui tratament chimic după căderea frunzelor,
cu un produs pe bază de cupru.
Pătarea roşie a frunzelor de prun

Agentul de dăunare: Polystigma rubrum (Pers) Dc.
Răspândire: Se întâlneşte frecvent în plantaţiile de prun unde nu se aplică tratamente
chimice, începând cu decada a III-a a lunii aprilie, îndeosebi la soiurile sensibile.
Simptome: Boala se manifestă pe frunze, prin apariţia unor pete galbene – verzui, apoi
roşii cărămizii (de unde vine numele bolii).
Ţesutul este mai îngroşat, casant, uşor bombat spre faţa inferioară a limbului. Numărul
petelor oscilează între 1-13, frecvent 6-8.
În condiţiile unui atac puternic se constată o defoliere timpurie, şi în final fructele cad.
În dreptul petelor, pe faţa inferioară a frunzelor, apar nişte punctişoare mici, brune ce
reprezintă deschiderile picnidiilor. Către sfârşitul verii, ţesutul din dreptul petelor se
colorează, începând din centru, în brun – negricios.
Combatere: În prevenirea infecţiilor se recomandă arătura de toamnă şi tratamente
chimice la avertizare, în funcţie de evoluţia parazitului. Rezultatele bune se obţin când se
aplică tratamente preflorale cu produse cuprice şi postflorale cu produse de sinteză organică.
Ciuruirea frunzelor de sâmburoase

Agentul de dăunare: Stigmina carpophyla (lev.) M. B. Ellis sin. Coryneum beijerinkii
Qud.
Răspândire: Se găseşte frecvent în livezile de cireş, vişin, cais, piersic, prun din
Europa, unde în condiţii favorabile produce pagube cu importanţă economică. Şi la noi în ţară
este destul de răspândită.
Simptome: Boala se manifestă pe frunze, pe lăstarii tineri şi pe fructe. Pe frunze, după
dezmugurire apar pete de dimensiuni şi culori diferite, în funcţie de specie şi anume: - la cais
sunt pete mici de 0,5 – 3 mm diametru, roz – violacei, delimitate de un chenar brun – roşietic;
la piersic petele sunt circulare, brunii, de 2 – 5 mm, mărginite de un contur brun – violaceu; la
cireş – vişin, petele sunt mai mari de 2-7 mm diametru, circulare, brun – deschis cu marginile
- 149 -
mai închise; la prun, petele sunt mai mici de 0,3 – 3 mm diametru, cenuşiu – brunii,
înconjurate de un contur mai închis.
Cu timpul, ţesutul din dreptul petelor se necrozează şi cade, astfel că, frunzele apar
ciuruite; petele pot fi izolate sau pot să conflueze, caz în care perforaţiile sunt mai mari,
neregulate. În condiţiile unui atac intens se produce o desfrunzire timpurie a pomilor.
În perioadele cu umiditate atmosferică mare, boala se extinde şi pe lăstari verzi, pe
fructe, în special la cais, prun, cireş, vişin, piersic şi migdal.
Pe lăstari, primăvara apar numeroase pete mici, ovale, de 0,5 – 2,5 mm lungime,
roşietice sau violacei, dispuse în jurul mugurilor; petele cresc, ajungând la 4 cm Ø; ţesutul se
necrozează, devine brun-cenuşiu, apoi cenuşiu albicios, uşor cufundat, cu marginile bine
delimitate.
În dreptul petelor apar numeroase punctişoare mici, negricioase, constituite din
conidiofori şi conidii. În cazul atacurilor intense, lăstarii se usucă, începând de la vârf. Pe
lăstarii de 1-3 ani, scoarţa din dreptul petelor crapă, provocând ulceraţii prin care se scurge
clei.
Atacul pe fructe şi peduncul se manifestă la toate sâmburoasele. La cireş şi vişin,
infecţia se realizează de timpuriu, când apar pete mici, roşietice, uşor vizibile; în stare mai
avansată, confluează şi acoperă porţiuni mari din fruct. Ţesutul din dreptul petelor devine
brun negricios, iar pulpa se usucă până la sâmbure.
Pierderile datorită atacului pe fructe la cireş şi vişin, pot ajunge la 80% din producţie.
Caisele pot fi atacate de la dimensiunea unei alune, până la pârgă. Atacul se manifestă
numai pe o parte a fructului, prin apariţia unor pete mici, de 1-2 mm, brunii sau brun –
roşietice, cu marginea uşor proeminentă, din care cauză fructul are un aspect crustos.
Fructele tinere, atacate, rămân mai mici, asimetrice şi nu se maturează normal.
Pe piersici apar pete izolate, circulare, brun – deschis, cu marginea brun – închisă, uşor
cufundate, de 1 – 5 mm, cu secreţii gomoase la suprafaţă.
Pe prune – mai rar – apar pete mici, cenuşii, superficiale cu marginea de culoare mai
închisă; ţesuturile se rup şi apar secreţii cleioase.
Combatere: Prin tăierea lăstarilor atacaţi şi răzuirea ulcerelor de pe şarpante se
diminuează mult sursa de infecţie. După răzuire, este indicat ca leziunile respective să fie
tratate cu fungicid sub formă de pastă. Pentru prevenirea infecţiilor, se recomandă tratamente
chimice la avertizare atât toamna după căderea frunzelor, cât şi în timpul perioadei de
vegetaţie.
Monilioza sau putregaiul brun şi mumifierea fructelor la speciile sâmburoase

Agentul de dăunare: Monilinia laxa (Aderh. Et Ruhl.) Honey
Răspândire: Monilioza este una din cele mai periculoase boli ale speciilor sâmburoase,
cunoscută în toate ţările din Europa şi America de Nord.
Semnalată în 1878, în ţara noastră, s-a extins mult; atacul de primăvară produce
pagube evaluate la 60%.
Simptome: Boala se manifestă pe flori, frunze, lăstari, fructe. Atacul de primăvară
afectează florile, lăstarii şi frunzele; este foarte dăunător pentru ţara noastră. Organele
parazitate de ciupercă se ofilesc, se brunifică şi în final se usucă. Vârful lăstarilor se usucă şi
se îndoaie. Aceştia pot fi confundaţi cu îngheţurile târzii de primăvară.
Pe fructe, apar pete circulare, cafenii, care se extind repede, cuprinzând fructul; pulpa
devine moale şi putrezeşte; fructificaţiile ciupercii apar sub formă de perniţe de 1-2 mm
diametru, de culoare alb – gălbui sau cenuşiu – gălbui (fig.7.24.); acestea se dezvoltă la o
umiditate atmosferică mare şi o temperatură de 10-12oC. Fructele se infectează uşor prin
leziunile provocate de grindină şi insecte, cât şi prin contactul direct dintre cele infectate şi
cele sănătoase.
- 150 -
Combatere: Pentru prevenirea şi combaterea atacului de Monilinia laxa sunt necesare

o serie de măsuri de igienă culturală, precum şi tratamente fitosanitare, aplicate la avertizare.
Boala plumbului
purpureum (Pers. Ex. Fr.)
Simptome: Pomii bolnavi se recunosc uşor, deoarece frunzele au culoarea plumbului
proaspăt tăiat, cu luciu argintiu, frunzele sunt cărnoase, mai groase, deseori băşicate şi
deformate, cu pigmentări antocianice pe margini (fig.7.25.); coloraţia este tot timpul anului
sau numai o parte (se maschează la un moment dat), lemnul apare brun; lăstarii atacaţi sunt
subţiri, mai scurţi şi ramifică abundent, sub forma unei ”măture de vrăjitoare”.
Combatere: Măsuri de igienă culturală, distrugerea şi înlăturarea din livadă a părţilor
sau a pomilor cu atac; tratamente preventive pentru protejarea tuturor porţilor de pătrundere a
ciupercii în plantă (cu produse cuprice prefloral şi toamna după căderea frunzelor şi cu
fungicide de sinteză organice pe parcursul perioadei de vegetaţie).
Hurlupi
Agentul de dăunare: Taphrina pruni (Fuck) Tul., sin. T. rostrupiana (Sad.) Gies,
Exoascus pruni Fuck.
Răspândire: Boala este răspândită pe întregul continent european, în câteva ţări din
Asia, ca şi America de Nord şi de Sud.
În ţara noastră este destul de răspândită în toate judeţele unde sunt livezi de prun, fiind
frecventă în primăverile reci şi umede.
Simptome: Atacul se manifestă pe fructe, apărând în lunile aprilie – mai, imediat după
fecundare. Ovarele infectate, în curs de dezvoltare se alungesc şi se lăţesc luând forma unei
secere (fig.7.26.); mezocarpul este hipertrofiat, endocarpul nedezvoltat, iar sămânţa atrofiată.
Fructele atacate au un aspect rugos, un colorit verde gălbui şi un gust dulce-acrişor.
După un timp, fructele se acoperă cu un strat fin, la început albicios-cenuşiu, apoi brun
violaceu, datorită dezvoltării ascelor ciupercii. Primăverile reci şi umede favorizează infecţia.
Combatere: Atacul se manifestă frecvent în livezile de prun neîngrijite. Se recomandă,
pentru evitarea infecţiilor o stropire albastră cu zeamă bordeleză conc. 0,5% la dezmugurire şi
tratamente chimice aplicate în fazele de buton alb, la scuturarea petalelor şi legatul fructelor.
Mături de vrăjitoare
Agentul de dăunare: Taphrina insititiae (Sadeb) Johans.
Răspândire: Boala este cunoscută în Europa, America de Nord şi Asia. La noi în ţară
se găseşte frecvent pe văile râurilor din Muntenia şi zona premontană.
Simptome: La pomii infectaţi de această ciupercă se observă ramuri lungi, subţiri,
bogat şi neregulat ramificate, care pornesc din locuri foarte apropiate, sub forma unor tufe
lungi de 1 m şi late de aproximativ 40 cm.
În iarnă, atacul se observă mai uşor. Acestea pornesc în vegetaţie primăvara, dar sunt
lipsite de flori. Frunzele de pe aceste ramuri sunt mai mici, uşor băşicate spre partea
superioară, iar pe cea inferioară prezintă un strat fin, cenuşiu – albicios, format din asce cu
ascospori. Aceste frunze se brunifică şi cad mai devreme.
Combatere: Boala se combate prin tăierea şi distrugerea prin ardere a focarelor de
infecţie (mături de vrăjitoare) şi prin tratarea rănilor rezultate cu produse cuprice şi
badijonarea lor cu fungicide sub formă de unguent.
- 151 -
7.4.2 Principalii dăunători ai prunului

Viespea neagră a prunelor
Agentul de dăunare: Hoplocampa minuta Christ. sin. Hoplocampa fluvicornis Klug.
Răspândire: Se găseşte frecvent în livezile de prun neîngrijite din Europa, îndeosebi în
zonele cu climat continental.
Biologie: Iernează ca larvă complet dezvoltată într-un cocon, în solul din jurul
pomilor. Primăvara se transformă în pupă, iar în aprilie apar adulţii (când înfloreşte caisul şi
mirobolanul). Are o generaţie pe an.
Daune: Viespile se hrănesc cu nectarul şi polenul diferitelor flori, iar când prunul
înfloreşte, femelele depun ouăle la baza sepalelor, într-o incizie făcută cu ajutorul
ovipozitorului.
Într-o floare sunt depuse 1-5 ouă; o femelă depune 80-100 ouă. Larvele apărute se
hrănesc cu sâmburele abia format. Începând cu vârsta 2-a larvele trec în alte fructe,
continuând hrănirea.
La căderea fiziologică a fructelor, larvele dezvoltate complet, cad odată cu fructele, şi
migrează în sol, unde-şi confecţionează coconii. Viespea prunelor este monofagă, atacând
numai fructele de prun. Fructele atacate nu se mai dezvoltă, rămân mici şi cad înainte de
vreme. Pagubele pot ajunge la 60-80% din producţie.
Combatere: Prin arătura adâncă de toamnă, se distrug o mare parte din coconii care
iernează în sol. Pentru combaterea chimică a dăunătorului este suficient un singur tratament
fitosanitar, care se va executa atunci când 10-15% din flori au început să se scuture. În livezile
de prun, în acelaşi timp cu Hoplocampa minuta, mai poate fi întâlnită şi viespea galbenă a
prunelor (Hoplocampa flava L.) care produce aceleaşi pagube.
Viespea sâmburilor de prun

Agentul de dăunare: Eurytoma schreineri Schr.
Răspândire: Este răspândită în toate zonele de cultură a prunului, fiind considerată cel
mai important dăunător al acestei specii.
Biologie: Are o generaţie pe an şi iernează ca larvă complet dezvoltată în sâmburii
fructelor atacate.
Primăvara, la temperaturi de 9-10oC, larvele se transformă în pupe; când încep să se
scuture petalele florilor la prun, apar primii adulţi prin orificiile circulare de 1 – 1,6 mm
făcute de viespi în peretele sâmburelui (fig. 7.27.). Maximul de zbor al adulţilor are loc în a
II-a sau a III-a decadă a lunii mai, înj funcţie de condiţiile climatice. Imediat are loc
împerecherea şi apoi ponta. Femela depune cu ajutorul ovipozitorului câte un ou în sâmburele
crud al fructelor abia legate. O femelă poate depune până la 120-130 ouă.
Larvele eclozează după câteva zile, se dezvoltă în interiorul sâmburelui şi consumă
seminţele.
Ajunse la completa dezvoltare, larvele intră în diapauză încă un an sau chiar doi,
rămânînd în sâmburii fructelor căzute până în primăvara următoare.
Daune: Atacul se manifestă prin căderea timpurie a fructelor, începând cu finele lunii
iunie şi cu un maxim în iulie, perioadă în care larvele din sâmburi au crescut la dimensiuni
normale; fructele atacate au o coloraţie violacee, o uşoară asimetrie şi un început de veştejire;
dacă se sparge sâmburele, se poate vedea în interior larva dăunătorului.
Combatere: Strângerea şi distrugerea prin ardere a fructelor căzute, precum şi arderea
sâmburilor rezultaţi din distilarea borhotului; tratamente chimice cu diferite insecticide (3
tratamente, începând cu 10-15% flori scuturate, iar celelalte două la interval de 8-10 zile),
folosind alternativ substanţele active.
- 152 -
Viermele prunelor
Agentul de dăunare: Cydia funebrana Tr. sin. Laspeyresia funebrana Tr., Grapholita
funebrana Tr.
Răspândire: În ţara noastră se întâlneşte în toate zonele pomicole, iar în plantaţiile de
prun nestropite produce pagube de importanţă economică majoră.
Biologie: Iernează ca larvă în cocon mătăsos sub scoarţa exfoliată pomilor sau sub alte
adăposturi. În primăvară se transformă în pupă, iar fluturii apar în luna mai. Ponta are loc la 2-
3 zile după apariţia fluturilor. O femelă depune aproximativ 45 ouă, în jumătatea inferioară a
fructelor.
Larva pătrunde în fructe, săpând o galerie spre peduncul. Fructul nu mai creşte şi cade
înainte de a se matura.
Larvele consumă întregul fruct şi chiar sâmburele. Dezvoltate comple, larvele se retrag
în crăpăturile scoarţei pomilor. Aici se transformă în pupe, construindu-şi un cocon din fire de
mătase.
Fluturii generaţiei a II-a apar în iunie şi zboară până în august. Ponta are loc în cursul
lunii iulie sau august; zborul este mai numeros decât al generaţiei hibernante. Larvele se
dezvoltă în aproximativ 3 săptămâni, în august – septembrie, retrăgându-se pentru hibernare.
În lunile călduroase de toamnă poate evolua şi generaţia a 3-a incomplet dezvoltată.
Daune: Viermele prunelor este considerat printre cei mai periculoşi dăunători ai
prunului, frecvenţa fructelor atacate ajungând până la 70-80% în plantaţiile nestropite. Larvele
dăunătorului atacă fructele verzi şi coapte. Fructele atacate încetează să mai crească, au un
aspect violaceu şi cad prematur. La suprafaţa fructelor atacate apar scurgeri gomoase care fac
foarte vizibil atacul (fig.7.28.).
Combatere: În vederea avertizării corecte a tratamentelor fitosanitare se folosesc
capcanele cu feromoni sexuali tip ”Atrafun”. Tratamentele chimice se vor executa la
depăşirea valorilor pragului economic de dăunare (PED) stabilit pentru fiecare generaţie a
insectei.
Acarianul galicol al prunului

Agentul de dăunare: Acalitus phloeocoptes Nal. sin. Eriophyes phloeocoptes Nal.
Răspândire: Dăunătorul este semnalat în plantaţiile de prun din Europa şi America, la
noi în ţară fiind răspândit mai ales în plantaţiile de prun neîngrijite.
Biologie: Acarianul iernează ca femelă în gale formate la baza lăstarilor sau a
mugurilor şi dezvoltă 5 generaţii pe an.
Primăvara, în luna aprilie sau mai, femelele migrează din galele în care au iernat către
lăstarii tineri şi se localizează la baza mugurilor, unde încep să se hrănească.
După o scurtă perioadă de hrănire, femelele depun ouăle în cavităţi mici în interiorul
ţesuturilor galei în formare. Înmulţirea acarianului în gale continuă până în toamnă şi chiar în
perioada repausului vegetativ; deseori, în lunile de iarnă, în interiorul galei se observă toate
stadiile de dezvoltare: ouă, larve, nimfe şi femele.
Daune: Dăunătorul atacă în special prunul cultivat, dar este semnalat şi pe mirobolan.
Galele cauzate de acarian la început sunt mici, sferice, de 1-3 mm în diametru, de
culoare gălbuie. Pe măsură ce atacul evoluează galele se măresc, îşi modifică culoarea în
roşie-violacee, iar spre toamnă au culoarea scoarţei. Galele sunt dispuse inelar în unul sau mai
multe rânduri în jurul mugurilor sau bazei lăstarilor. Într-o gală se găsesc 500-600 forme
mobile (fig.7.29).
Ca urmare a atacului, circulaţia sevei la nivelul mugurilor este stânjenită, lăstarii
stagnează în creştere, iar uneori se usucă. Florile avortează, iar fructele nu se mai dezvoltă
normal; producţia de fructe este influenţată cantitativ şi calitativ.
- 153 -
Combatere: Pentru combaterea acarianului se recomandă tăierea lăstarilor cu gale

primăvara foarte devreme înainte ca femelele să înceapă migrarea. Lăstarii infestaţi rezultaţi
în urma tăierilor se strâng şi se ard, în felul acesta o mare parte din rezerva biologică a
dăunătorului fiind mult diminuată.
Pentru combaterea acarianului se recomandă executarea a 1-2 tratamente chimice
primăvara în lunile aprilie-mai, la începutul migrării femelelor din gale.
La stropit se va utiliza unul din acaricidele: Torque 550SC - 0,04%, Omite 57 EC -
0,1%, Envidor 240 SC – 0,04%.
Acarianul filocoptid al puieţilor de prun

Agentul de dăunare: Aculus fockeui Nal. et Trt.
Răspândire: La noi în ţară, a devenit în ultimii ani, unul dintre cei mai importanţi
dăunători ai prunului, provocând pagube mari mai ales în pepiniere şi în plantaţiile tinere.
Biologie: Iernează ca femelă, obişnuit între solzii mugurilor şi dezvoltă 4-6 generaţii
pe an. Primăvara, adulţii apar în lunile aprilie-mai şi colonizează frunzuliţele abia formate,
unde încep să se hrănească.
Daune: Atacul cel mai caracteristic se manifestă pe frunze, prin încreţirea, îngroşarea
şi clorozarea acestora. Pomii tineri se opresc din creştere şi au vârfurile lăstarilor uscate.
Combatere: Pentru combaterea acarianului se recomandă 1-2 tratamente chimice
primăvara, la începutul migrării femelelor din locurile de iernare, cu unul din acaricidele:
Torque 550SC - 0,04%, Omite 57 EC - 0,1%, Envidor 240 SC – 0,04%.
Păduchele ţestos al prunului

Agentul de dăunare: Parthenolecanium corni Bché.
Răspândire: Se găseşte răspândit în toată Europa, iar în ţara noastră se întâlneşte în
majoritatea zonelor de cultură a prunului.
Biologie: Iernează în stadiul de larvă de vârsta a II-a, pe ramuri, tulpini sau în
crăpăturile scoarţei şi dezvoltă de obicei o generaţie pe an.
Primăvara, larvele migrează pe ramuri unde se fixează şi încep să se hrănească, sugând
sucul celular.
Daune: Este un dăunător polifag, atacă numeroase specii de plante lemnoase şi
ierboase.
Pagubele cele mai mari se înregistrează în livezile de prun, mai ales în cele neîngrijite.
Sunt atacate ramurile, lăstarii tineri şi frunzele. Atât larvele cât şi femelele înţeapă şi sug sucul
celular, producând necrozarea ţesuturilor.
Combatere: se recomandă efectuarea unui tratament fitosanitar în perioada de repaus
vgetativ cu unul din produsele Confidor Oil - 1,5% sau Nuprid Oil – 1,5%, iar în perioada de
vegetaţie, la apariţia larvelor, un tratament cu un produs organofosforic.
Păduchele cenuşiu al prunului

Agentul de dăunare: Hyalopterus pruni Geoffr.
Răspândire: În ţara noastră se întâlneşte în toate plantaţiile de prun şi în pepiniere.
Biologie: Iernează ca ou de rezistenţă pe tulpinile şi ramurile de prun şi dezvoltă mai
multe generaţii pe an.
Daune: Dăunătorul mai atacă în afară de prun, piersicul, caisul şi mai rar migdalul.
Adulţii şi larvele colonizează frunzele şi lăstarii, unde înţeapă şi sug sucul celular. Ca urmare
a atacului, frunzele se îngălbenesc şi se încreţesc (fig.7.30.); lăstarii se deformează puternic şi
stagnează în creştere. Organele atacate se sunt acoperite de excrementele dulci ale păduchilor
(”roua de miere”), pe care se instalează fumagina.
Combatere: Aceleaşi măsuri ca şi la păduchele verde al mărului – Aphis pomi.
- 154 -
BOLILE ŞI DĂUNĂTORII PRUNULUI
Fig. 7.24. Monilia fructigena Fig. 7.25. Chondrostereum purpureum
Fig. 7.26. Taphrina pruni Fig. 7.27. Sâmburi atacaţi de

Eurytoma schreineri
Fig. 7.28. Cydia funebrana

(adult; fruct atacat)
- 155 -
Fig. 7.29. Acalitus phloeocoptes Fig. 7.30. Hyalopterus pruni
7.5. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la cireş şi vişin

7.5.1 Principalele boli ale cireşului şi vişinului
Ulceraţia şi ciuruirea bacteriană a frunzelor de sâmburoase

Agentul de dăunare: Pseudomonas syringae pv. mors prunorum (Wormald) Joung,
Dye et Wilkie
Răspândire: Semnalată pentru prima dată în Anglia, în 1931, pe specia prun, s-a extins
mult atât pe continentul european, cât şi la noi în ţară. Se găseşte frecvent pe prun şi cireş şi
accidental pe vişin şi mirobolan.
Simptome: Sunt afectate toate organele aeriene ale plantei. Pe frunzele tinere, la
început apar pete mici, cu nuanţe de gălbui. Petele, cu timpul se măresc, se brunifică evoluând
în pete necrotice, circulare, de 2-3 mm, înconjurate frecvent de o aureolă galben-verzuie. În
condiţii favorabile, petele apar şi evoluează în tot timpul perioadei de vegetaţie. Asemenea
pete necrotice pot apare şi pe peţiol.
Pe fructe apar pete mici, circulare, cu suprafaţa rugoasă. Pe lăstari şi ramuri tinere se
dezvoltă leziuni bine delimitate, uşor cufundate. În general, scoarţa din dreptul acestor leziuni
crapă, evoluând în ulcere. Mugurii afectaţi mai întâi se umflă şi apoi se veştejesc; mugurii
puternic infestaţi nu se mai desfac.
Combatere: Ramurile bolnave vor fi îndepărtate şi arse, iar rănile dezinfectate. Tăierile
se vor face numai vara, când activitatea este minimă, iar rezistenţa plantelor este mare.
Folosirea soiurilor rezistente, este măsura cea mai eficientă.
Cancerul bacterian
Agentul de dăunare: Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens (Smith et Townsend)
Kerr, Joung et Panagopoulos, (sin. Agrobacterium tumefaciens (Smith et Townsend) Conn.)
Boala a fost tratată detaliat la specia măr.
Pătarea roşietică a frunzelor de cireş şi vişin

Agentul de dăunare: Antracnoza frunzelor de cireş şi vişin – Blumeriella jaapii
(Rehm.) V. Arx. sin. Coccomyces hiemalis higg, sin. Higginisia hiemalis (Higg.) Nannf.
Răspândire: Semnalată pentru prima dată în America de Nord (Stewart, 1914) s-a
răspândit mult în toate plantaţiile de cireş şi vişin din Europa, producând pagube cu
importanţă economică prin defoliere timpurie în lunile iunie-august.
Simptome: Boala se manifestă frecvent pe frunze, mai rar pe lăstari. Acest parazit
atacă cireşul, vişinul, prunul, mălinul, mahalebul şi uneori caisul. În luna mai, pe frunzele
- 156 -
bazale apar pete mici, de 0,5-2 mm diametru, circulare, purpurii sau roşietice, izolate, cu un
contur mai mult sau mai puţin diferenţiat. Petele confluează, ocupând în condiţii favorabile,
tot limbul (fig.7.31.). Porţiunea centrală a petelor se decolorează, devenind albicioasă -
cenuşie. Pe faţa inferioară a frunzelor petele sunt mai puţin clare, prezintă perniţe fine,
albicioase - rozii, care cu timpul devin brune.
Acestea sunt acervulii ciupercii, lagărele de conidii şi conidiofori.
Combatere: Rezultate bune în prevenirea şi combaterea atacului de antracnoză s-au
obţinut prin tratamente chimice la avertizare, cu fungicide pe bază de cupru, captan,
mancozeb, clorotalonil.

Agentul de dăunare: Stigmina carpophila (Lév.)M. B. Eli sin. Ascospora beijerinkii;
Qud., sin. Coryneum beijerinkii Qud.
Boala a fost tratată detaliat la specia prun.
Monilioza sau putregaiul brun şi mumifierea fructelor la speciile sâmburoase
Agentul de dăunare: Monilinia laxa (Aderh.et Ruhl.) Honey. (fig. 7.32.)
Boala a fost descrisă la specia prun.
Boala plumbului
purpureum (Pers ex. Fr.)
Răspândire: Boala este întâlnită la specia cireş precum şi la alte specii pomicole.
Descrierea a fost făcută la speciile măr şi prun.
Răsucirea frunzelor de cireş

Agentul de dăunare: Gnomonia erythrostoma (Pers.) Anersw. sin. Apiognomia
erythrostoma (Pers.) Honey
Răspândire: Se întâlneşte în toate ţările din Europa în care se cultivă cireşul.
Simptome: Boala se manifestă în iunie-iulie, pe frunze, prin pete difuze, roşcate, cu
marginea galbenă, care devin apoi brune. În scurt timp limbul se răsuceşte în formă de ţigară,
se usucă, dar nu se desprinde de ramuri nici în timpul iernii (fig.7.33.). Încă din vară pe faţa
inferioară a frunzelor, în dreptul petelor, apar numeroase punctişoare mici, negricioase –
acervulele ciupercii.
Fructele atacate se dezvoltă asimetric.
Combatere: Lăstarii atacaţi se vor tăia şi se vor arde. Tratamentele curente aplicate
împotriva ciuruirii frunzelor sunt eficace şi în combaterea acestei boli.
Mături de vrăjitoare
Agentul de dăunare: Taphrina wiesneri (Rathay) Mixsin. Taphrina cerasi (Fuck.)
Sadeb.
Răspândire: Boala este semnalată în Europa, America de Nord şi în Japonia. În ţara
noastră este mai răspândită în plantaţiile de cireş şi vişin neîngrijite, bătrâne.
Simptome: În coroana pomilor bolnavi apar ramificaţii foarte dese sub formă de
mătură, ca urmare a pornirii în vegetaţie a tuturor mugurilor, inclusiv cei latenţi.
Aceste „mături „ se observă uşor în timpul iernii când pomii sunt desfrunziţi, însă sunt
evidente şi primăvara deoarece înfrunzesc înaintea ramurilor sănătoase fără a forma flori,
fiind sterile. Frunzele de pe aceste „formaţiuni” sunt mai mici şi mai groase, deformate,
prezentând pe faţa superioară umflături de culoare verde - gălbuie, apoi roşiatică, iar mai
târziu brună.
- 157 -
Pe faţa inferioară a frunzelor, în concavităţile corespunzătoare umflăturilor, se

observă o pulbere albicioasă, constituită din ascele ciupercii. Evoluţia unei mături de
vrăjitoare durează mai mulţi ani.
Combatere: Cel mai eficace mijloc de combatere constă în înlăturarea şi arderea
ramurilor atacate („măturile de vrăjitoare”) şi în badijonarea rănilor rezultate cu fungicide sub
formă de unguent.
7.5.2 Principalii dăunători ai cireşului şi vişinului
Musca (viermele) cireşelor

Agentul de dăunare: Rhagoletis cerasi L. sin. Rhagoletis cerasorum Duf., Tripeta
cerasi L.
Răspândire: Are o largă răspândire în Europa şi America. În ţara noastră, dăunătorul
este răspândit cu caracter păgubitor în livezile cu soiuri de cireş cu coacere mijlocie şi târzie,
precum şi la vişin.
Biologie: Are o singură generaţie pe an şi iernează ca pupă, în stratul superficial al
solului, în jurul pomilor. Adulţii apar înainte ca cireşele şi vişinele să se coacă. După 2
săptămâni de la apariţie, femelele încep să depună ouă, introducându-le cu ovipozitorul sub
cuticula fructului, în apropierea pedunculului. O femelă depune până la 150 ouă, de obicei
câte unul în fruct.
După 6-12 zile, larvele eclozează şi încep a se hrăni cu pulpa cireşelor, vişinelor. Când
ajung la completa dezvoltare, acestea părăsesc fructele şi se retrag în sol, unde se transformă
în pupe. În acest stadiu dăunătorul iernează.
Daune: Pagubele sunt produse de larve, care atacă fructele de cireş şi vişin,
consumând pulpa din jurul sâmburelui. Fructele atacate sunt depreciate calitativ; ele devin
moi, putrezesc şi cad. În mod obişnuit, soiurile timpurii de cireş nu sunt atacate de Rhagoletis
cerasi.
Combatere: Se recomandă arăturile adânci de toamnă, pentru distrugerea pupelor
hibernante şi 1-2 tratamente chimice la avertizare, în perioada apariţiei muştelor, cu unul din
insecticidele: Calypso 480 SC – 0,02%, Decis Mega - 0,015%, Karate Zeon – 0,015%. Se va
acorda atenţie alegerii produselor, în vederea respectării intervalului de pauză până la
recoltare.
Păduchele negru al cireşului

Agentul de dăunare: Myzus cerasi F. sin. Aphis cerasi F.
Răspândire: Se găseşte răspândit pe tot globul; la noi în ţară, se întâlneşte în toate
livezile de cireş şi vişin, producând pagube mai mari în pepiniere şi în plantaţiile tinere.
Biologie: Iernează ca ou, pe ramurile tinere de cireş şi vişin, la baza mugurilor sau
între solzii acestora. În aprilie apare fundatrixul, care dă naştere la 3-5 generaţii fundatrigene
aptere, care colonizează frunzele şi formează pseudocecidii. În lunile mai-iunie apar şi
virginogenele aripate, care migrează pe plantele gazdă secundare (Gallium, Asperula, etc.),
unde se înmulţesc dând naştere la mai multe generaţii de femele aptere şi aripate. În toamnă
apar formele sexupare, care diferenţiază sexele. După împerechere femelele depun ouăle.
Daune: Sunt produse de păduchii care colonizează frunzele şi lăstarii de cireş şi vişin.
Frunzele se răsucesc, se ofilesc şi se usucă, influenţând negativ procesul de fotosinteză şi
diferenţierea mugurilor de rod (fig. 7.35.).
Combatere: Se recomandă efectuarea de tratamente fitosanitare, primăvara devreme, la
semnalarea primelor colonii de păduchi pe frunze. Tratamentele se repetă la fiecare generaţie
a dăunătorului până la stoparea atacului.
- 158 -
Viespea cireşului
Agentul de dăunare: Caliroua limacina Retz. sin. Caliroua cerasi L.
Răspândire: În ţara noastră se întâlneşte în livezile de cireş şi vişin din regiunile de
stepă şi silvostepă.
Biologie: Dăunătorul iernează ca larvă complet dezvoltată într-un cocon, la mică
adâncime în sol; are două generaţii pe an.
Primăvara, larvele se transformă în pupe, iar în lunile aprilie – mai apar adulţii.
Daune: Este o specie polifagă, fiind semnalată la mai multe specii de pomi şi arbuşti
fructiferi (prun, cais, gutui, păr, zmeur). Produce pagube mai mari la pomii tineri din
plantaţiile nou înfiinţate şi la puieţii din pepinierele pomicole.
Larvele dăunătorului au un mod de atac caracteristic. Acestea rod epiderma superioară
şi parenchimul, iar nervurile şi epiderma inferioară rămân intacte; frunzele atacate au un
aspect dantelat. Datorită atacului, este influenţată negativ diferenţierea mugurilor de rod
pentru anul următor; în pepiniere, pomii infestaţi nu se dezvoltă corespunzător, au lemnul
necopt şi degeră mai uşor peste iarnă.
Combatere: Arăturile de toamnă sau primăvară, precum şi discuirile din perioada de
vegetaţie, contribuie la distrugerea larvelor retrase în sol pentru împupare.
Combaterea chimică a dăunătorului se va efectua prin tratamente chimice aplicate la
avertizare, în momentul apariţiei larvelor, cu diferite insecticide organofosforice sau piretroizi
de sinteză.
- 159 -
BOLILE ŞI DĂUNĂTORII CIREŞULUI ŞI VIŞINULUI
Fig. 7.31. Blumeriella jaapii Fig. 7.32. Monilia spp.
Fig. 7.34. Rhagoletis cerasi

(adult; fructe atacate)
Fig. 7.33. Gnomonia erythrostoma Fig. 7.35. Myzus cerasi
- 160 -
7.6. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la cais

7.6.1 Principalele boli ale caisului
Ciuruirea bacteriană
Agentul de dăunare:xanthomonas campestris pv. pruni (Smith) Dye sin.xanthomonas
pruni (E.F. Smith) Dowson
Răspândire: Este destul de răspândită la noi în ţară.
Simptome: Descrierea a fost făcută la specia prun.
Cancerul bacterian
Agentul de dăunare: Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens (E. F. Smith et
Towns.) Conn.
Boala este răspândită în pepiniere, caisul fiind una din speciile destul de atacate.
Caracterele şi biologia agentului patogen, dar şi prevenirea şi combaterea sunt descrise la
specia măr.
Făinarea caisului
Agentul de dăunare: Podosphaera tridactyla (Wallr.) de Bary
Răspândire: Este o boală des întâlnită în plantaţiile de cais, îndeosebi în ţările cu
climat mediteranean, unde sunt atacate şi fructele. La noi este frecvent întâlnită în pepinieră.
Simptome: Pe frunze şi lăstari, simptomele sunt asemănătoare cu cele produse de
Podosphaera leucotricha (el. et Ev.) Salm., la măr.
Pe fructe, atacul se manifestă de timpuriu, când acestea au mărimea unei alune; apar
pete albicioase, alcătuite din filamentele miceliene ale ciupercii, care se strecoară printre
pubescenţa fructului, alcătuind o ţesătură cu aspect arahnoiden. Cu timpul petele se
necrozează, epiderma îşi pierde elasticitatea şi apar crăpături, care expun fructele la diferite
infecţii.
Celelalte aspecte se regăsesc tratate la specia măr.
Monilioza
Agentul de dăunare: Monilinia laxa (Aderh. et Ruhl.) Honey şi Monilinia fructigena
(Aderh. et Ruhl.) Honey
Răspândire: Boala este foarte răspândită, fiind una din cauzele diminuării producţiei
de fructe la cais, mai ales în primăverile reci şi umede.
Boala a fost descrisă la măr.

Agentul de dăunare: Stigmina carpophila (Lev.) M. B. Ellis sin. Coryneum
beyjerinckii Qud.
Răspândire: Se găseşte frecvent în livezile de cais, unde în condiţii favorabile produce
pagube cu importanţă economică. Şi la noi în ţară este destul de răspândită.
Simptome: Boala se manifestă pe frunze, pe lăstarii tineri şi pe fructe. Pierderile
datorită atacului pe fructe, pot ajunge uneori la 80% din producţie.
Caisele pot fi atacate de la dimensiunea unei alune, până la pârgă. Atacul se manifestă
numai pe o parte a fructului, prin apariţia unor pete mici, de 1-2 mm, brunii sau brun-
roşietice, cu marginea uşor proeminentă, din care cauză fructul are un aspect crustos.
Fructele tinere atacate, rămân mai mici, asimetrice şi nu se maturează normal.
Combatere: Prin tăierea ramurilor atacate şi răzuirea ulcerelor de pe şarpante se
diminuează mult sursa de infecţie. După răzuire este indicat ca leziunile respective să fie
tratate cu un fungicid sub formă de pastă. Pentru prevenirea infecţiilor, se recomandă
- 161 -
tratamente chimice la avertizare atât toamna după căderea frunzelor, cât şi în timpul perioadei
de vegetaţie.
Uscarea ramurilor
Agentul de dăunare: Valsa cincta Fr. sin. Valsa leucostoma (Pers.) Fr.
Răspândire: se găseşte frecvent în plantaţiile de cais.
Simptome: Pomii atacaţi se recunosc uşor prin frunzişul îngălbenit în cursul verii, care
se usucă şi cade prematur.
Distrugerea scoarţei se datorează atât acţiunii toxice a ciupercii, cât şi acţiunii
mecanice prin răspândirea miceliului inter şi intracelular.
Combatere: Se recomandă tăierea şi distrugerea lăstarilor de cais atacaţi sau debilitaţi.
Rănile vor fi badijonate cu sulfat de cupru 1% sau alte fungicide sub formă de unguent.
Infecţiile pot fi prevenite prin tratamente chimice la avertizare, în timpul perioadei de
vegetaţie, conform complexului de protecţia plantelor ce se aplică împotriva ciuruirii
frunzelor Stigmina carpophila.
7.6.2 Principalii dăunători ai caisului
Molia orientală a fructelor

Agentul de dăunare: Cydia molesta Busck. sin. Grapholita molesta Busck.
Răspândire: Depistată în 1902 în plantaţiile de piersic şi păr, din N-E Chinei şi
Japoniei, s-a răspândit în majoritatea zonelor globului. În ţara noastră dăunătorul este prezent
în toate plantaţiile de cais şi piersic, fiind semnalat uneori şi la prun.
Biologie: Iernează ca larvă complet dezvoltată într-un cocon mătăsos şi dens, în
crăpăturile scoarţei ramurilor şi pe trunchi; în condiţiile ţării noastre dezvoltă 3-4 generaţii pe
an.
Adulţii apar la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai având un zbor crepuscular
şi nocturn. Ponta începe la câteva zile după împerechere. Ouăle sunt depuse pe partea
inferioară a frunzelor din vârful lăstarilor. Incubaţia durează 7-14 zile. Larvele neonate ajung
în vârful lăstarilor prin galerii construite în nervura principală şi în peţiolul frunzei. Ajunsă în
lăstar, larva continuă atacul printr-o galerie descendentă.
Dezvoltarea larvară durează 16-24 zile. La completa dezvoltare, larvele părăsesc
lăstarii şi se retrag în crăpăturile scoarţei ramurilor şi a trunchiului sau în alte locuri
adăpostite, unde se transformă în pupe.
Stadiul de pupă durează 7-13 zile, astfel că între 20-30 iunie apar fluturii primei
generaţii. Ouăle sunt depuse pe frunze, lăstari şi fructe. Larvele atacă lăstarii tineri şi fructele
soiurilor de piersic cu coacere timpurie. Ele pătrund în fructe prin zona calicială sau
pedunculară, prin locul de contact al fructelor cu o frunză sau cu un alt fruct. În fruct, larva
roade o galerie către sâmbure şi se dezvoltă în neregularităţile acestuia, sau în interiorul lui,
dacă pereţii sunt încă moi. Într-un fruct se dezvoltă 3-4 larve. Stadiul de larvă durează 15-18
zile.
În ultima decadă a lunii iulie apar fluturii generaţiei a II-a. Larvele acestei generaţii se
dezvoltă pe fructele soiurilor târzii. Ajunse la completa dezvoltare o parte din larve (10-30%)
trec în diapauza hibernală. Majoritatea larvelor îşi continuă dezvoltarea şi în ultima decadă a
lunii august, apar fluturii generaţiei a III-a. Larvele apar spre sfârşitul primei decade a lui
septembrie, şi se găsesc pe păr, gutui şi uneori pe măr. Retragerea pentru diapauza hibernală
începe la sfârşitul lunii septembrie – începutul lunii octombrie.
Daune: Larvele atacă lăstarii şi fructele de piersic, cais şi prun, iar atacuri sporadice s-
au semnalat şi la păr, gutui, migdal, măr, cireş. În lăstari, larvele formează galerii descendente
- 162 -
de 5-18 cm lungime, care conduc la uscarea lăstarilor. Pe scoarţa lor se găseşte o secreţie
gomoasă (clei); lăstarii au creşteri slabe.
Pagube mari se înregistrează şi la fructe; pătrunderea larvelor în fructe are loc
frecvent în zona de contact cu o frunză sau cu un alt fruct. La suprafaţa fructelor se observă
excremente larvare şi exudaţii gomoase (fig. 7.36). Fructele atacate nu se mai dezvoltă şi în
final putrezesc.
Combatere: Tăierea şi arderea lăstarilor infestaţi, precum şi adunarea şi distrugerea
fructelor infestate, conduce la diminuarea rezervei biologice. Capcanele cu feromoni sexuali
tip ”Atramol” contribuie la depistarea dăunătorului, precum şi la avertizarea tratamentelor
fitosanitare.
Cicada gheboasă a pomilor

Agentul de dăunare: Ceresa bubalus F.
Răspândire: Se găseşte în multe ţări din Europa, şi destul de frecvent şi în plantaţiile
noastre de cais.
Biologia dăunătorului a fost tratată la specia măr.
Daune: Pagubele sunt produse prin inciziile făcute în ramuri de femele pentru
depunerea ouălor. Circulaţia sevei se întrerupe, ramurile stagnează în creştere şi se usucă;
pomii se debilitează şi sunt predispuşi la atacul altor dăunători şi agenţi patogeni.
Combatere: La plantare, se recomandă controlul riguros al pomilor, iar cei cu atac de
Ceresa bubalus vor fi distruşi prin ardere. Unde se constată atac, ramurile respective vor fi
tăiate şi se vor arde. Se vor distruge buruienile din jurul pomilor; se vor efectua tratamente
chimice atât la pornirea pomilor în vegetaţie, cât şi în perioada de vegetaţie.
Dăunătorul a fost descris detaliat la specia măr.
Daune: Gărgăriţa mugurilor atacă în primăvară mugurii de rod, apoi florile; în anii de
invazie producţia de caise scade considerabil.
Combatere: asemănător gărgăriţei mărului – Anthonomus pomorum.
Cărăbuşul de mai
Agentul de dăunare: Melolonta melolontha L.
Răspândire: Se găseşte în toată Europa, iar la noi în ţară, din zona stepei, până în zona
submontană. Dăunătorul şi biologia sa au fost descrise pe larg la specia măr.
7.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la piersic

7.7.1 Principalele boli ale piersicului
Cancerul bacterian
Agentul de dăunare: Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens (E. F. Smith et
Towns.) Conn.
Boala este răspândită în pepiniere, piersicul fiind una din speciile cele mai atacate.
Caracterele şi biologia agentului patogen sunt descrise la specia măr.
Monilioza
Agentul de dăunare: Monilinia laxa (Aderh. Et Ruhl.) Honey şi Monilinia fructigena
(Aderh. Et Ruhl.) Honey
- 163 -
Răspândire: Boala este foarte răspândită, fiind una din cauzele diminuării producţiei
de fructe.
Boala a fost descrisă la măr.
Făinarea piersicului
Agentul de dăunare: Sphaerotheca pannosa (Wallr.) Lev. var. persicae Woron.
Răspândire: Este întâlnită în majoritatea plantaţiilor de piersic.
Simptome: Atacul se manifestă pe frunze, lăstarii tineri şi pe fructe. Începând din luna
iunie, pe ambele feţe ale frunzelor tinere de la vârful lăstarilor apar pete albicioase, cu aspect
pâslos, de forme şi dimensiuni diferite, iniţial izolate apoi confluente, caz în care acoperă zone
mari din limb. Frunzele atacate rămân mici, se răsucesc, se brunifică şi cad de timpuriu. Pe
lăstarii tineri, în jumătatea dinspre vârf, se dezvoltă o pâslă albicioasă, care adeseori îi
înveleşte de jur împrejur ca într-un manşon, pe porţiuni de 10-12 cm lungime. Lăstarii
puternic atacaţi rămân debili, se veştejesc şi se usucă în timpul verii.
Pe fructe, mai frecvent la nectarine, apar pete pâsloase, albicioase, de dimensiuni
diferite, unele acoperind 2/3 din suprafaţă. Fructele atacate rămân mici, deformate, adesea
crapă în dreptul petelor şi au gust amărui.
Combatere:
Prevenirea şi combaterea făinării se realizează printr-o serie de măsuri agrotehnice
(tăierea şi distrugerea prin ardere a tuturor lăstarilor atacaţi, etc.), precum şi prin tratamente
chimice, aplicate la avertizare (în funcţie de biologia ciupercii, de fenofazele soiurilor şi
sensibilitatea lor, de rezerva biologică).
Băşicarea frunzelor de piersic

Agentul de dăunare: Taphrina deformans (Berk.) Tul. sin. Exoascus deformans Fuck.
Răspândire: Originară din Europa, s-a extins mult în toate ţările cultivatoare de piersic.
Simptome: Ciuperca atacă frunzele, lăstarii tineri şi în anii favorabili şi fructele. Pe
frunze primele simptome apar la sfârşitul lunii aprilie începutul lunii mai. Parenchimul dintre
nervuri creşte mult mai puternic decât nervurile.
Frunzele sunt hipertrofiate şi au o culoare roz-caracteristică, apoi devin violacei,
prezentând pe ambele feţe o pulbere alb-murdară, constituită din ascele ciupercii. După câteva
zile, frunzele capătă o coloraţie brunie, iar în decada a II-a a lunii mai, cad. În secţiune, se
constată că o frunză bolnavă prezintă mezofilul sub forma unui ţesut aproape omogen, fără
ţesut palisadic şi lacunar.
Lăstarii foarte tineri atacaţi de Taphrina deformans, se îngroaşă, rămân scurţi, se
înconvoaie, prezintă frunze îngrămădite, iar la bază sunt complet desfrunziţi.
Florile afectate prezintă petale hipertrofiate.
Pe fructe atacul se manifestă în luna mai, când apar pete roşietice, uşor proeminente,
cu marginile neregulate, bine delimitate.
Pe măsură ce fructele cresc, ţesuturile atacate se brunifică şi crapă.
Combatere: Boala se poate preveni printr-o serie de măsuri de igienă culturală (tăierea
şi distrugerea lăstarilor atacaţi, adunarea şi arderea frunzelor căzute sau îngroparea lor prin
arătură). Aceste măsuri vor fi completate întotdeauna cu tratamente chimice pe bază de cupru,
captan, mancozeb, clorotalonil, tiofanat metil.
Uscarea ramurilor
Agentul de dăunare: Valsa cincta Fr. sin. Valsa leucostoma (Pers.) Fr.
Răspândire: Se găseşte frecvent în plantaţiile de cais, cireş, prun, piersic din Europa,
America de Nord şi Asia (Japonia).
- 164 -
Simptome: Pomii atacaţi se recunosc uşor prin frunzişul îngălbenit în cursul verii, care
se usucă şi cade prematur. Ciuperca aproape întotdeauna se dezvoltă saprofitic pe porţiunile
scoarţei atacate de ger sau pe afecţiunile produse de alte ciuperci, dar poate să producă şi
infecţii ca agent primar, fiind în acest caz parazit al scoarţei când produce o necroză
asemănătoare unei arsuri.
Pe lăstari, apar zone mari, cenuşii-gălbui, uneori cafenii, oval alungite, izolate, ce
ocupă parţial sub formă de manşon extremitatea lăstarului. Lăstarii subţiri se usucă, iar pe
ramurile mai scurte sau la ramificaţii, leziunile asemănătoare cancerului, prezintă scurgeri
cleioase.
Pe scoarţă apar numeroase pustule în formă de disc, negricioase, în care sunt
cufundate într-o stromă neagră, picnidiile ciupercii, care pun în libertate numeroşi picnospori,
ce realizează noile infecţii.
Când are acţiune primară, ciuperca este un parazit de rană, infecţiile realizându-se prin
răni în epiderm şi prin cicatricele frunzelor. În perioada de repaus vegetativ al plantei – gazdă,
necrozele produse de Valsa cincta, cresc datorită răspândirii ciupercii în ţesuturi.
Distrugerea scoarţei se datorează atât acţiunii toxice a ciupercii, cât şi acţiunii
mecanice prin răspândirea miceliului inter şi intracelular.
Combatere: Se recomandă tăierea şi distrugerea ramurilor atacate sau debilitate. Rănile
vor fi badijonate cu sulfat de cupru 1% sau cu alte fungicide sub formă de unguent. Infecţiile
pot fi prevenite prin tratamente chimice la avertizare, în timpul perioadei de vegetaţie,
conform complexului de protecţia plantelor ce se aplică împotriva ciuruirii frunzelor Stigmina
carpophila.
7.7.2 Principalii dăunători ai piersicului
Molia vărgată a piersicului

Agentul de dăunare: Anarsia lineatella Zell.
Răspândire: Este de origine euro-asiatică; la noi în ţară este prezentă cu caracter
păgubitor în toate zonele unde se cultivă piersic şi cais.
Biologie: Dăunătorul iernează ca larvă în cocon, sub scoarţa ramurilor sau la inserţia
mugurilor şi dezvoltă trei generaţii pe an.
Primăvara timpuriu, la umflarea mugurilor, după o scurtă perioadă de hrănire cu mugurii
sâmburoaselor, larvele migrează pe lăstarii abia formaţi şi pătrund în interiorul lor pe la partea
terminală. În luna mai, ajunse la maturitate, se împupează în pliurile frunzelor sau între
frunze.
Fluturii apar în prima decadă a lunii iunie şi zboară aproximativ 3 săptămâni. Ouăle
sunt depuse izolat sau în grupe pe fructe, pe lăstari sau de-a lungul nervurii principale, pe faţa
inferioară a frunzelor.
Larvele apar în a doua jumătate a lunii iunie şi se hrănesc cu fructele de piersic şi cais,
consunând pulpa din jurul sâmburelui. Împuparea se realizează în cavitatea pedunculară,
adulţii apărând în iulie (generaţia a II-a). Fluturii care apar în septembrie, depun ouăle pe
ramuri, iar larvele care apar, după o scurtă perioadă de hrănire, se retrag pentru iernare.
Daune: Molia vărgată a piersicului produce pagube cu importanţă economică în
livezile de piersic, mai rar în cele de cais şi prun. Pagubele sunt provocate de larvele
hibernante, care atacă mugurii şi lăstarii abia formaţi şi de larvele din generaţia I şi a II-a, care
atacă fructele. Fructele atacate rămân mici, se coc de timpuriu şi cad.
Combatere: Monitorizarea acestui dăunător se realizează cu ajutorul capcanelor cu
feromoni sexuali tip ”Atralin”, iar tratamentele fitosanitare se aplică la depăşirea valorilor
pragului economic de dăunare (PED).
- 165 -
Molia orientală a fructelor

Agentul de dăunare: Cydia molesta Busck. sin. Grapholita molesta Busck.
Dăunătorul, modul de atac precum şi metodele de combatere au fost descrise la specia
cais.
Păduchele verde al piersicului

Agentul de dăunare: Myzodes persicae Sulz. sin. Myzus persicae Sulz, Aphis persicae
Sulz.
Răspândire: Această insectă este răspândită pe tot globul, fiind frecventă în toate
livezile de piersic.
Biologie: Este o specie migratoare. Femelele depun ouăle toamna, la baza mugurilor
sau în crăpăturile scoarţei ramurilor speciilor sâmburoase. Primăvara apare fundatrixul, care
dă naştere la mai multe generaţii de fundatrigene. Aceste se hrănesc pe partea inferioară a
frunzelor producând pseudocecidii. Ultima generaţie de femele aripate migrează pe diferite
plante ierboase cultivate şi spontane, unde se înmulţesc pe cale partenogenetică vivipară. În
toamnă apar femelele sexupare, care migrează pe speciile sâmburoase şi dau naştere la
formele sexuate. După împerechere femelele depun oul de iarnă.
Daune: Această specie este polifagă producând pagube în livezi şi pepiniere la speciile
sâmburoase, dar şi în grădinile de legume şi sere. Păduchii formează colonii masive pe partea
inferioară a frunzelor, care datorită sugerii sevei, se necrozează şi se răsucesc, formând
pseudocecidii. Pomii atacaţi suferă, iar puieţii în pepiniere, se debilitează.
Combatere: Atacul de Myzodes persicae, se previne şi se combate prin aceleaşi metode
recomandate la Aphis pomi.
- 166 -
BOLILE ŞI DĂUNĂTORII PIERSICULUI ŞI CAISULUI
Fig.7.36. Cydia molesta Fig. 7.37. Monilia fructigena
Fig. 7.38. Sphaerotheca pannosa
Fig. 7.39. Taphrina deformans Fig. 7.40. Myzus persicae
- 167 -
7.8. Combaterea bolilor şi dăunătorilor la nuc

7.8.1 Principalele boli ale nucului
Arsura bacteriană a nucului

Agentul de dăunare:xanthomonas campestris pv. juglandis (Pierce) Dye
sin.xanthomonas juglandis (Pierce) Dowson
Răspândire: Deosebit de păgubitoare pentru fructe, care devin necomestibile şi pentru
lemn care este declasat, arsura bacteriană a nucului este prezentă în aproape toate ţările în care
se cultivă această plantă. Pagubele pot ajunge la peste 50-60% din producţie (Miller, 1932,
Oregon).
Simptome: Boala afectează frunzele, fructele, mugurii, inflorescenţele, lăstarii şi
ramurile tinere (fig. 7.41).
Frunzele atacate prezintă pete mici, rotunde sau unghiulare, translucide, care
confluează şi devin brune, producând deformarea laminei, numită ”în lingură”
(Bergougnouxşi Grospierre, 1975).
Pe lăstari apar pete alungite, neregulate, brun-negricioase, care evoluează în ulcere, cu
exsudat la suprafaţă. Lăstarul atacat se usucă de la vârf spre bază. Mugurii sunt sensibili în
primele faze de creştere, când boala se manifestă ca ulceraţii din care se scurge un exsudat.
Simptomele pe amenţi se manifestă prin brunificare, care evoluează într-o înnegrire a
unei părţi a întregii inflorescenţe atacate, ceea ce duce la eliberarea de polen contaminat.
Florile femele prezintă la baza stigmatelor o înnegrire înconjurată de o aureolă
uleioasă, care mai întâi superficial, apoi profund, afectează ţesuturile interne, determinând
căderea fructelor, când acestea sunt de mărimea măslinelor.
Fructele sunt sensibile pe tot parcursul creşterii, atacul se manifestă sub forma unor
pete mici, rotunde, brune, cu o aureolă uleioasă uşor proeminentă şi de consistenţă moale,
care apare la extremitatea sau pe partea superioară a fructului. Petele se măresc până la 2-3
cm, se înnegresc şi se adâncesc. Nucile astfel atacate continuă să se dezvolte, dar alterarea
progresează în adâncime, determinând căderea prematură a fructului, iar în cazuri mai puţin
grave înnegrirea cojii şi a miezului care devine necomestibil. Când boala afectează fructele
mai mari, infecţia se limitează la epicarp.
La puieţi, primele simptome apar la colet sub formă de pete gălbui care cuprind
tulpina ca un inel (Buskova şi Djuraev, 1971).
Combatere: Când sunt condiţii climatice favorabile dezvoltării şi răspândirii bolii sau
unde atacul este grav, se recomandă efectuarea mai multor tratamente în cursul perioadei de
vegetaţie; în condiţii normale trebuie neapărat stropit în momentul de dezvoltare completă a
amenţilor, când polenul se răspândeşte.
Rezultatele cercetărilor au condus la concluzia că producerea de pomi liberi de
bacterioză se obţin numai în cadrul unor măsuri şi anume: pepinierele să fie amplasate în
condiţii de izolare totală faţă de suşele de inocul existente în natură; fructele şi altoaiele
trebuie recoltate numai de la pomi liberi de bacterie.
Anual trebuie să se aplice 4 tratamente cu produse cuprice, dintre care primul va fi
imediat după pornirea în vegetaţie a pomilor.
Pentru alegerea epocii de tratare trebuie să se ţină seama de faptul că deşi bacteria este
prezentă pe pomi tot anul, acesta este vulnerabil numai în timpul formării organelor noi.
Antracnoza nucului
Agentul de dăunare: Gnomonia juglandis (DC.) Trav.
Răspândire: Se găseşte frecvent în plantaţiile de nuc din Europa şi America de Nord.
Semnalată în 1928 la noi în ţară, a devenit una din cele mai păgubitoare boli ale nucului.
Simptome: Boala se manifestă pe frunze, fructe, lăstari.
- 168 -
Pe frunze în a doua jumătate a lunii mai se formează pete aproape circulare, de 1-5
mm diametru, brun-argintiu, apoi brun-cenuşiu, înconjurate de o margine brun-închis. Aceste
pete cresc, confluează ajungând la 2-3 cm diametru, de formă neregulată. Pe faţa inferioară a
frunzelor se formează numeroase punctişoare, brun-negricioase, dispuse în cercuri
concentrice, ce reprezintă fructificaţiile ciupercii (conidii şi conidiofori).
Pe fructele tinere boala apare sub forma unor pete circulare, brun-cenuşiu, cu aspect
ceros, uşor cufundate, cu punctişoare roz-galbene la început, apoi cafenii – negricioase; petele
se formează pe pericarp, care se înnegreşte şi putrezeşte, iar miceliul ajunge la miez care se
brunifică şi capătă un gust neplăcut. În stadiu mai tânăr, sămânţa se atrofiază.
Pe peţiol şi lăstarii tineri apar pete brune, apoi cenuşii, uşor cufundate, cu marginile
negricioase, ovale sau eliptice. Aceste pete în anii ploioşi şi călduroşi evoluează în leziuni
canceroase, iar în final, lăstarii, respectiv ramurile se usucă.
Combatere: Prin măsurile de igienă culturală de distrugere a sursei de infecţie (frunze,
fructe, lăstari, ramuri) şi prin tratamente chimice avertizate pentru bacterioza nucului se
asigură un frunziş sănătos şi o producţie bună de fructe.
7.8.2 Principalii dăunători ai nucului
Răspândire: este răspândită în Banat, Transilvania şi Moldova. Descrierea
dăunătorului şi modul de atac a fost făcută la specia măr.
Viermele nucilor
Agentul de dăunare: Cydia pomonella L.
Cel mai important dăunător; a fost descris la specia măr.
- 169 -
BOLILE ŞI DĂUNĂTORII NUCULUI
Fig. 7.41. Gnomonia juglandis Fig.7.42. Xanthomonas juglandis
Fig. 7. 43. Cydia pomonella (adult; fruct atacat)
7.9. Programe de combaterea bolilor şi dăunătorilor la principalele

specii pomicole
În tabelele 7.1.-7.6. sunt prezentate programele de tratamente pentru combaterea
bolilor şi dăunătorilor la principalele specii pomicole, în funcţie de fenofaze.
- 170 -
Tabelul 7.1
Program de tratamente pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor la specia măr
volum de soluţie 1500 l/ha
Nr. Fenofaza
Patogenul sau/şi dăunătorul Produse de protecţia plantelor recomandate Observaţii
crt. (perioada)
Păduchele din San José, ouă de afide, de Confidor Oil SC 004 conc. 1,5%; Nuprid Oil 004 EC Tratamentul poate fi: preventiv sau curativ.
1. Umflarea mugurilor cotari, etc. conc. 1,5%; Mospilan 20 SG – 0,450 Kg/ha + Toil
0,5%.
Gărgăriţa florilor de măr - A. pomorum Calypso 480 SC conc. 0,02% Dacă este rezervă (”cuişoare”) pe pom.
2. Dezmugurit Făinare - P. leucotricha Bumper 250 EC conc. 0,03%; Shavit 250 EC conc. Numai la soiurile sensibile (Jonathan, Idared)
0,05%; Topas 100 EC conc. 0,02%; Vectra conc. 0,02%
sau un produs pe bază de sulf ( Kumulus 80 S conc.
0,3%; Microthiol sp. conc. 0,3%, etc.)
Focul bacterian - E. amylovora Alcupral 50 PU conc. 0,3%; Champ 77 WG conc. Tratament foarte important, mai ales la soiurile
Rapăn - V. inaequalis 0,3%; Triumf 40 WG conc. 0,3%, Champion 50 WP sensibile.
conc. 0,3%; Kocide 2000 conc. 0,3%; Funguran OH Tratamentele cu produse pe bază de cupru se vor
conc. 0,3%; Oxicupron 50 PU conc. 0,3%; Super administra până la deschiderea primei flori din
3. Înfrunzire
Champ 250 EC conc. 0,3%; Zeamă bordeleză conc. inflorescenţă.
0,5%
Ouă de acarieni Idem Tratament 1 Dacă nu s-a făcut tratamentul de la umflarea
mugurilor.
Focul bacterian - E.amylovora Aliette 80 WG conc. 0,3% Pentru prevenirea infecţiilor în floare cauzate de
bacteria E. amylovora, mai ales dacă intervin
Rapăn - V. inaequalis Chorus 75 WG conc. 0,02%; Score 250 EC conc.
Începutul înfloritului Făinare - P. leucotricha temperaturi ridicate şi ploi frecvente.
4. 0,015%; Clarinet conc. 0,1%; Antineea conc. 0,2%;
Folicur Solo 250 EW conc.0,05%.
Insecte minatoare, defoliatoare, etc. Calypso 480 SC conc. 0,02%; Insegar 25 WP conc. Dacă există rezervă de dăunători.
0,03-0,04%
Rapăn - V. inaequalis Unul din fungicidele recomandate la Tratamentul 4. Dacă plouă şi este presiune mare de infecţie, se
Făinare - P. leucotricha poate asocia şi un fungicid de contact (pe bază de
captan, mancozeb sau folpet), pentru a se asigura o
Începutul scuturării mai bună protecţie.
5.
petalelor Se recomandă alternarea substanţei active
Viespea - H. testudinea, insecte minatoare, Calypso 480 SC 0,02%; Decis 25 WG 0,003%; Fastac Tratament foarte important dacă există rezervă
defoliatoare, etc. 10 EC 0,015%. biologică.
- 171 -
Nr. Fenofaza
crt. (perioada)
Rapăn - V. inaequalis Unul din fungicidele recomandate la Tratamentul 4.
Dacă plouă şi este presiune mare de infecţie, se
Fruct cât: Făinare - P. leucotricha poate asocia şi un fungicid de contact (pe bază de
6.
- bobul de mazăre captan, mancozeb sau folpet), pentru a se asigura o
7. Insecte minatoare, defoliatoare, afide, Calypso 480 SC conc. 0,02%; Rimon 10 EC conc. mai bună protecţie.
- aluna
8. viermele merelor - Cydia pomonella (G1), 0,06%; Coragen conc. 0,01%;; Decis Mega 50 EW Se recomandă alternarea substanţei active.
- nuca
etc. conc. 0,015%; Runner 2F conc. 0,04%;
Rapăn - V.inaequalis Fungicid de contact: Merpan 50 WP conc. 0,2%; Începând cu 15 VI (infecţii secundare).
Folpan 50 WP conc. 0,2%; Captan 80 WDG conc.
0,15%; Antracol 70 WP conc.0,2-0,3%.
Făinare – P. leucotricha Fungicid contra făinării: Kumulus 80 S conc.0,3%; Numai la soiurile sensibile (Jonathan, Idared).
9. Bumper 250 EC conc. 0,03%; Shavit 250 EC conc.
Fruct în creştere
10. 0,05%; Topas 100 EC conc. 0,02%.
(15 iunie-15 iulie)
11. Păduchele din San José - Q. perniciosus PyrinexQuick conc. 0,1%; Reldan 40 EC conc. 0,15%;
(G1), păduchele lânos – Eriosoma Decis 25 WG conc. 0,003%.
lanigerum, viermele merelor - C.
pomonella (G2), etc.
Rapăn - V.inaequalis Idem Tratament 7 Dacă este nevoie (pete de rapăn pe frunze).
Făinare – P. leucotricha Idem Tratament 7 Dacă este cazul (lăstari şi frunze cu făinare).
Păduchele din San José - Q. perniciosus
12. Fruct în creştere (G2), minatoare, viermele merelor - C. Insecticid - vezi Tratament 7 Dacă este rezervă biologică.
13. (august I) pomonella (G2)
Envidor 240 SC conc. 0,04%; Omite 57 EC conc. 0,1%;
Acarieni Talstar 10 EC conc. 0,04%; Torque 550 SC conc. Numai la PED > 3-5 forme mobile /frunză.
0,04%.
Rapăn - V.inaequalis Vezi Tratament 7
Fruct în creştere
Făinare – P. leucotricha Fungicid contra făinării (vezi Tratament 7) Numai la soiurile sensibile.
14. (august II
-septembrie I) Calypso 480 SC conc. 0,02%; Rimon 10 EC conc.
Viermele merelor - C. pomonella (G2) Numai dacă este rezervă biologică.
0,06%; Vantex60 CS conc. 0,008%
Tratamentul reduce pierderile din timpul
15. Fruct mărime normală Boli de depozit Topsin M 70 conc. 0,1%; Systhane forte conc. 0,02%. depozitării fructelor şi rezerva de patogeni din
câmp (infecţii secundare).
Tratament foarte important pentru reducerea
16. Căderea frunzelor Patogeni micotici şi bacterieni Sulfat de cupru sau un alt produs pe bază de cupru.
rezervei biologice de ciuperci fitopatogene.
- 172 -
Tabelul 7.2
Program de tratamente pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor la specia păr
Nr. Fenofaza
crt. (perioada)
Purici meliferi – Psylla spp., acarieni, Confidor Oil SC 004 conc. 1,5; Nuprid Oil 004 EC
Tratament foarte important pentru reducerea
păduchele din San- José – Q. perniciosus, conc. 1,5%; Mospilan 20 SG – 0,450 Kg/ha + Toil
rezervei biologice.
insecte defoliatoare 0,5%.
Alcupral 50 PU conc. 0,3% sau
1. 10-15% din mugurii florali dezmuguriţi
Funguran 50 OH conc. 0,3% sau
Rapăn – V. pirina
Kocide 2000 WP conc. 0,3% sau Tratament obligatoriu.
Focul bacterian – E. amylovora
Champion 50 WP conc. 0,3% sau
Oxicupron 50 PU conc. 0,3%
Rapăn – V. pirina, focul bacterian – E.
Vezi Tratamentul 1. Tratament important.
amylovora, pătările frunzelor
Răsfirarea inflorescenţelor –
2. Purici meliferi - Psylla spp., ţânţăraşul
până la început de înflorire Numai în plantaţiile cu atac foarte mare de purici
frunzelor de păr – Dasyneura pyri, ouă de Vezi Tratamentul 1.
meliferi în anul anterior.
acarieni.
Pentru prevenirea infecţiilor în floare cauzate de
bacteria E. amylovora, mai ales dacă în perioada
3. La înflorit Focul bacterian – E. amylovora Aliette 80 WG conc. 0,3%
înfloritului intervin temperaturi ridicate şi ploi
frecvente.
Rapăn - V. pirina, pătările frunzelor, focul
Vezi Tratamentul 1. Tratament obligatoriu.
bacterian – E. amylovora
4. ~10-15% petale scuturate. Nomolt 15 SC conc. 0,05% sau
Purici meliferi - Psylla spp., ţânţăraşul
Dimilin 25 WP conc. 0,03% sau Tratament „cheie” pentru puricii meliferi – Psylla
frunzelor de păr – Dasyneura pyri, omizi
Rimon 10 EC conc. 0,075% spp.
defoliatoare, acarieni, etc.
Vertimec 1,8 EC conc. 0,1 - 0,15%
Systhane forte conc. 0,02% sau
Dithane M 45 conc. 0,2% sau
Rapăn - V. pirina, pătările frunzelor Folpan 50 WP conc. 0,2% sau Dacă sunt ploi frecvente.
Captadin 50 WP conc 0,25% sau
5-6. Creşterea fructelor Bravo 500 SC conc. 0,15%
Nurelle D conc. 0,075% sau
Purici meliferi - Psylla spp. viermele
Vantex60 SC conc. 0,1% sau
fructelor (G1), insecte minatoare şi Tratament obligatoriu dacă este rezervă.
Rimon 10 EC conc. 0,075% sau
defoliatoare
Nomolt 15 SC conc. 0,05%.
Rapăn - V. pirina, pătările frunzelor Vezi tratamentele 5-6. Dacă sunt pete pe frunze.
Creşterea fructelor Păduchele din San José – Q. perniciosus PyrinexQuick conc. 0,1% sau
7.
~ 15 iunie (G1), purici meliferi – Psylla spp., ţânţăraşul Reldan 40 EC conc. 0,15% sau Dacă se constatată atac.
frunzelor de păr – Dasyneura pyri , afide Nurelle D conc. 0,075%
- 173 -
Nr. Fenofaza
crt. (perioada)
Rapăn - V. pirina, pătările frunzelor, focul
Vezi tratamentele 5-6. Dacă se constată atac.
bacterian – E. amylovora
Envidor 240 SC conc. 0,04%; Omite 57 EC conc.
Numai la PED > 3-5 forme mobile /frunză.
8. Fructe cu diametrul de ~ 4 cm. Acarieni 0,1%; Talstar 10 EC conc. 0,04%; Torque 550 SC
Dacă există rezervă
conc. 0,04%.
Viermele fructelor (G2), Păd. din San José –
Vezi tratamentul 7 Dacă se constată atac.
Q. perniciosus (G1)
Rapăn - V. pirina, pătările frunzelor Vezi tratamentele 5-6. Numai dacă sunt pete pe frunze.
9 Fructe în creştere
Păduchele din San José – Q. perniciosus
(~ 20 iulie – 10 august) Vezi tratamentul 7 Dacă este rezervă biologică.
(G2), viermele fructelor, insecte defoliatoare
Fructe la dimensiuni normale Pentru reducerea pagubelor cauzate în timpul
10. Boli de depozit Topsin M 70 conc. 0,1%
(tratament prerecoltă) depozitării fructelor (tratament facultativ)
Tratament obligatoriu, la care se adaugă numai
11. Căderea frunzelor Boli de scoarţă şi lemn, rapăn, foc bacterian Sulfat de cupru sau un alt produs pe bază de cupru. dacă este cazul (infestare puternică), un insecticid
împotriva adulţilor hibernanţi de Psylla spp.
- 174 -
Tabelul 7.3
Program de tratamente pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor la specia gutui
Nr. Fenofaza
Patogenul şi/sau dăunătorul Produse de protecţia plantelor recomandate Observaţii
crt (perioada)
Forme hibernante de dăunători Confidor Oil SC 004 conc. 1,5; Nuprid Oil 004 EC conc. 1,5%; Pentru plantaţii cu atac.
1. Umflarea mugurilor (păduchele din San José, acarieni, etc.) Mospilan 20 SG – 0,450 Kg/ha + Toil 0,5%.
Monilioză - Monilia spp., antracnoza, Fungicid cupric: Alcupral 50 PU conc. 0,3%; Champion 50 Tratament foarte important
focul bacterian - E. amylovora WP conc. 0,3%; Kocide 2000 conc. 0,3%; Funguran OH conc.
2. Dezmugurit
0,3%; Oxicupron 50 PU conc. 0,3%; Super Champ conc. 0,2-
0,3%; Zeamă bordeleză conc. 0,5%.
Focul bacterian - E. amylovora Aliette 80 WP conc. 0,3% Tratament important dacă
3. Răsfirarea inflorescenţelor
Monilioză - Monilia spp., antracnoză Fungicid cupric (vezi Tratamentul 2) intervin precipitaţii frecvente.
Monilioză - Monilia spp., antracnoza Rovral 50 WP conc. 0,1 % sau un fungicid cupric (vezi Dacă este umiditate atmosferică
Tratamentul 2) mare.
4-5. Scuturarea petalelor
Focul bacterian - E. amylovora Aliette 80 WP conc. 0,3%
Insecte defoliatoare şi minatoare Decis 25 WG conc. 0,003%, Nurele D 50/500 conc. 0,075% Dacă este rezervă biologică.
Monilioză - Monilia spp., antracnoza Orius 25 EW conc. 0,1%; Systhane 12 E conc. 0,05%; Rovral Dacă este nevoie (precipitaţii
500 SC conc. 0,1%; Score 250 EC conc. 0,02%; frecvente).
6-7. Fructul cât aluna, cât mazărea
Vierme - C. pomonella (G1) Calypso 480 SC conc. 0,02%; Rimon 10 EC conc. 0,06%; Dacă este rezervă (dacă au fost
Decis Mega 50 EW conc. 0,015%; Runner 2F conc. 0,04%. fructe cu viermi anul trecut).
Păduchele din San Jose – Q. Reldan 40 EC conc. 0,15%; PyrinexQuick conc. 0,1%; Decis
8-9. Fruct în creştere Dacă este rezervă biologică.
perniciosus 25 WG conc. 0,003%;
10-11. Fruct în creştere Vierme - C. pomonella (G2) Unul din insecticidele recomandate la tratamentele 6-7. Numai dacă este rezervă.
Tratament important pentru
12. După căderea frunzelor Patogeni micotici şi bacterieni Sulfat de cupru sau un alt produs pe bază de cupru.
reducerea rezervei biologice.
- 175 -
Tabelul 7.4
Program de tratamente pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor la specia prun
Nr.
Fenofaza (perioada) Patogenul şi/sau dăunătorul Produse de protecţia plantelor recomandate Observaţii
crt
Forme hibernante de dăunători (păduchele din San Confidor Oil SC 004 conc. 1,5; Nuprid Oil 004 EC Tratament important pentru livezile cu atac mare în
José, alţi păduchi ţestoşi, acarieni, afide, etc.) conc. 1,5%; Mospilan 20 SG – 0,450 Kg/ha + Toil anul anterior.
1. Umflarea mugurilor
0,5%.
Boli micotice şi bacteriene Fungicid cupric: Alcupral 50 PU conc. 0,3%; Pentru prevenirea infecţiilor primare de monilie,
Champion 50 WP conc. 0,3%; Kocide 2000 conc. pătarea roşie a frunzelor, ciuruire, etc.
Înfoierea corolei 0,3%; Funguran OH conc. 0,3%; Oxicupron 50 PU
2. (până la deschiderea primei conc. 0,3%; Super Champ conc. 0,2-0,3%; Zeamă
flori) bordeleză conc. 0,5%.
Forme hibernante de dăunători Idem Tratament 1 Dacă nu s-a făcut Tratamentul 1.
Monilioze (Monilia spp.) Orius 25 EW conc. 0,1% ; Systhane 12 E conc. Tratament foarte important, mai ales dacă în timpul
Pătarea roşie a frunzelor - Polystigma 0,05% înfloritului intervin perioade ploioase.
rubrum,ciuruirea frunzelor - Stigmina carpophyla sau un fungicid de contact: Rovral 500 SC conc.
Începutul scuturării petalelor 0,1%; Odeon 720 SC conc. 0,15%; Dithane M 45
3.
(10-15% petale scuturate) conc. 0,2%; Merpan 80 WDG conc. 0,15%.
Viespile prunului – Hoplocampa spp., afide, insecte Calypso 480 SC conc. 0,02%; Decis Mega conc. Dacă este rezervă biologică.
defoliatoare, etc. 0,015%; Fastac 10 EC conc. 0,02%; Karate Zeon
conc. 0,015 %.
Viespea sâmburilor de prun - Eurytoma schreineri, Calypso 480 SC conc. 0,02%; Karate Zeon conc. Dacă este rezervă biologică (tratament foarte
4. La 7-10 zile de la Tratamentul 3 defoliatori, afide, etc. 0,015 %; Nurelle D 50/500 conc. 0,075%; Fastac 10 important).
EC conc. 0,015%.
Viermele prunelor – Cydia funebrana (G1), viespea Calypso 480 SC conc. 0,02%; Decis Mega conc. Dacă este rezervă biologică (prune cu viermi anul
sâmburilor de prun - Eurytoma schreineri, afide, 0,015%; Vantex60 CS conc. 0,015%; Insegar 25 WP trecut).
Dezvoltarea fructelor etc. conc. 0,03%.
5-6.
(mai) Patogeni micotici Unul din fungicidele recomandate la Tratamentul 3. Dacă sunt ploi frecvente, obligatoriu se va asocia un
fungicid antimonilic: Rovral 500 SC conc. 0,1% sau
Teldor 500 SC conc. 0,08%.
Patogeni micotici Unul din fungicidele de contact recomandate la Dacă este presiune de infecţie (ploi frecvente).
Tratamentul 3.
Păduchele din San José - Q. perniciosus (G1), PyrinexQuick conc. 0,1%; Reldan 40 EC conc. Dacă este rezervă biologică (livezi bătrâne).
Dezvoltarea fructelor afide, etc. 0,15%; Calypso 480 SC conc. 0,02%; Decis Mega
7-8.
(iunie) conc. 0,015%.
Acarieni Omite 57 EC 0,1%; Torque 550 SC conc. 0,04%; PED>3-5 acarieni pe frunză
Demitan 200 SC conc. 0,07%; Envidor 240 SC conc.
0,04%
- 176 -
Nr.
crt
Unul din insecticidele recomandate la Tratamentele
9-10. Fruct în creştere (iulie) Viermele prunelor - C. funebrana (G2) Dacă este rezervă biologică.
5-6.
Păduchele din San José - Q. perniciosus (G2), Unul din insecticidele recomandate la Tratamentele
Dacă este rezervă biologică.
Fructe în pârgă la unele soiuri viermele prunelor - C. funebrana, acarieni, etc. 7-8.
11-12.
(august) Teldor 500 SC conc 0,08% sau unul din fungicidele Pentru prevenirea infecţiilor cu monilioză la soiurile
Monilioze – Monilia spp.)
recomandate la Tratamentul 3. timpurii.
13. Căderea frunzelor Patogeni bacterieni şi micotici Sulfat de cupru sau un alt fungicid cupric. Tratament obligatoriu.
- 177 -
Tabelul 7.5
Program de tratamente pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor la speciile cireş şi vişin
Nr.
crt.
Confidor Oil SC 004 conc. 1,5; Nuprid Oil 004 EC conc. 1,5%; Foarte important pentru livezile bătrâne (cu
1. Umflarea mugurilor Păduchi ţestoşi, ouă de afide, defoliatoare
Mospilan 20 SG – 0,450 Kg/ha + Toil 0,5%. atac).
Fungicid cupric: Alcupral 50 PU conc. 0,3%; Champion 50 WP Tratament foarte important.
conc. 0,3%; Kocide 2000 conc. 0,3%; Funguran OH conc. 0,3%; Tratamentul cu produse cuprice se va
2. Buton alb Patogeni bacterieni şi micotici
Oxicupron 50 PU conc. 0,3%; Super Champ conc. 0,2-0,3%; administra până la deschiderea primei flori
Zeamă bordeleză conc. 0,5%. din inflorescenţă.
Monilioza (Monilia spp.) Rovral 500 SC conc. 0,1%; Folicur Solo 250 EW conc. 0,075% -
Dacă este presiune mare de infecţie
Pătarea roşie a frunzelor - Blumeriella 0,1%; Orius 25 EW conc. 0,1%; Odeon 720 SC conc. 0,15%;
(precipitaţii frecvente)
Începutul scuturării jaapii, ciuruirea frunzelor - Stigmina Score 250 EC conc. 0,02%; Systhane C conc. 0,1%; Systhane
3. Tratament foarte important.
petalelor carpophila Forte conc. 0,02%; Topsin M 70 conc. 0,1%; Bravo 500 SC
conc. 0,15%.
Insecte defoliatoare, afide, etc. Fastac 10 EC conc. 0,015%; Decis Mega conc. 0,015%; Numai dacă este rezervă biologică.
Se recomandă utilizarea altor produse decât
Boli bacteriene şi micotice Unul din fungicidele recomandate la tratamentul 3.
cele folosite la tratamentul anterior, pentru
Creşterea fructelor şi
4. evitarea apariţiei fenomenului de rezistenţă.
lăstarilor
Musca cireşelor - Rhagoletis cerasi, Calypso 480 SC conc. 0,02%; Karate Zeon conc. 0,015%; Laser Dacă este rezervă biologică (fructe cu
afide, minatoare, defoliatoare 240 SC conc. 0,06%; Decis Mega conc. 0,015%. viermi în anul trecut).
Creşterea fructelor Monilioza (Monilia spp.) Teldor 500 SC conc. 0,08%; Rovral 500 SC conc. 0,1% Dacă este cazul.
5. (la 7-8 zile de la Laser 240 SC conc. 0,06%, Decis Mega conc. 0,015%; Karate
Viermele cireşelor - Rhagoletis cerasi Dacă este rezervă biologică.
tratamentul 4) Zeon conc. 0,015%
Topsin M 70 conc. 0,1%; Systhane C conc. 0,1%;
Patogeni micotici şi bacterieni
După recoltarea Systhane Forte conc. 0,02%; Bravo 500 SC conc. 0,15%.
6-7.
fructelor PyrinexQuick conc. 0,1%; Reldan 40 EC conc. 0,15%; Decis
Păduchele din San –José (G1) Dacă este rezervă biologică.
Mega conc. 0,015%.
Patogeni micotici
8-9. În august Unul din produsele recomandate la tratamentele 6-7. Dacă este nevoie.
Păduchele din San -José (G2)
După căderea Tratament foarte important pentru
10. Patogeni micotici şi bacterieni Sulfat de cupru sau un alt produs pe bază de cupru.
frunzelor reducerea inoculului.
- 178 -
Tabelul 7.6
Program de tratamente pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor la speciile cais şi piersic
Nr.
Fenofaza (perioada) Patogenul şi/sau dăunătorul Produse pesticide, recomandate compatibile biologic Observaţii
crt
Păduchi ţestoşi, ouă de acarieni, afide, Confidor Oil SC 004 conc. 1,5; Nuprid Oil 004 EC conc. 1,5%; Tratament important pentru livezi
1. Umflarea mugurilor
defoliatoare, etc. Mospilan 20 SG – 0,450 Kg/ha + Toil 0,5%. bătrâne.
Tratament important pentru ciuruire S.
Fungicid cupric: Alcupral 50 PU conc. 0,3%; Champion 50 WP carpophila şi băşicarea frunzelor T.
conc. 0,3%; Kocide 2000 conc. 0,3%; Funguran OH conc. 0,3%; deformans.
Patogeni bacterieni şi micotici
2. Buton roz Oxicupron 50 PU conc. 0,3%; Super Champ conc. 0,2-0,3%; Zeamă Tratamentul cu produse cuprice se va
bordeleză conc. 0,5%. administra până la deschiderea primei
flori din inflorescenţă.
Forme hibernante de dăunători Idem Tratament 1 Dacă nu s-a făcut tratamentul 1.
Băşicarea frunzelor - Taphrina Systhane C conc. 0,1%; Score 250 EC conc. 0,02%; Bravo 500 SC
deformans, ciuruirea frunzelor - conc. 0,15%; Topsin 500 SC conc. 0,14%; Dithane M45 conc.
Stigmina carpophila, etc. 0,2%; Folpan 50 WP conc. 0,2%; Merpan 80 WDG conc. 0,15%;
La scuturarea Bumper 250 EC conc. 0,03%; Shavit 250 EC conc. 0,05% sau un
3. Făinarea piersicului - Sphaerotheca Numai la soiurile sensibile la făinare
petalelor produs pe bază de sulf (Kumulus 80S conc. 0,3%; Microthiol sp.
pannosa
conc. 0,3%, etc.)
Moliile piersicului şi caisului, vierme, Calypso 480 SC conc. 0,02%; Karate Zeon conc. 0,015%; Fastac 10
afide, defoliatoare, etc. EC conc. 0,02%; Decis 25 EC 0,003%; Insegar 25 WP conc. 0,03%.
Băşicarea frunzelor - Taphrina Numai la piersic, dacă plouă frecvent.
La interval de 7-8 zile deformans Se recomandă alternarea produselor
4.-5. Vezi Tratamentul 3.
de la tratamentul 3 Moliile piersicului şi caisului, vierme, pentru evitarea fenomenului de
afide, defoliatoare, etc. rezistenţă.
Boli micotice Unul din fungicidele recomandate la Tratamentul 3. Dacă este rezervă biologică.
Creşterea fructelor şi
6.-7. Păduchele din San José (G1), PyrinexQuick conc. 0,1%; Reldan 40 EC conc. 0,15%; Decis Mega Numai la soiurile târzii, în livezile
lăstarilor
alţi păduchi ţestoşi conc. 0,015%. bătrâne.
Tratament preventiv pentru diminuarea
8. Înainte de recoltare Monilioza (pe fructe) Teldor 500 SC conc. 0,08%; Rovral 500 SC conc. 0,1%
pierderilor.
După recoltare Păduchele din S-José (G2), alţi păduchi
9. Unul din insecticidele recomandate la Tratamentele 6-7. Dacă este rezervă biologică.
(august) ţestoşi
Tratament foarte important pentru
10. Căderea frunzelor Boli bacteriene şi micotice Sulfat de cupru sau un alt produs pe bază de cupru.
diminuarea rezervei biologice.
- 179 -
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Alford David V., 1984. Fruit pests, Glasgow, Scotland.

Amzăr Valentina, Sumedrea Mihaela, 2005, Combaterea bolilor şi dăunătorilor mărului,
broşura ANCA-MAPDR-BM, programul 'Impact Rapid', 20 p.
Amzăr Valentina, Antonia Ivascu, 2003, Ghid de identificare al principalelor boli şi
dăunători la speciile pomicole, Bucureşti, Editura MEDRO, 200p., ISBN 973-8487-02-
1.
Branişte N., Drăgoi D., 1999, Ghidul pomicultorului. Cultura speciilor pomicole, a arbuştilor
fructiferi si a căpşunului, Editura Paralela 45, Piteşti, 140 p.,ISBN 973-9433-78-2.
Branişte N., şi colab., 1999, Catalog de soiuri şi material săditor. Editura CERES, Bucureşti.
Bunea A., 1999. Pomicultura. Ed. Univ. din Oradea.
Cepoiu N., 1974. Stabilirea unor indici biologici pentru normarea încărcăturii optime de rod
la măr. Teză de doctorat, IANB. Bucureşti.
Cepoiu N., 1992. Priorităţi de cercetare pomicolă pentru mileniul III, Horticultura nr. 2.
Cepoiu N., 1994. Înfiinţarea unei plantaţii pomicole. Ed. Ceres, Bucureşti.
Cepoiu N., Monica Murvai, 1992. Pomicultura – Lucrări practice, IANB Bucureşti.
Cordova D., Benner E.A., Sacher M.D., Rauh J.J., Sopa J.S., Lahm G.P., Selby TP;
Stevenson T.M., Flexner L., Gutteridge S., Rhoades D.F., Wu L., Smith R.M., Tao
Y., 2006. Anthranilic diamides: A new class of insecticides with a novel mode of action,
ryanodine receptor activation. Pesticide Biochemistry and Physiology, 84, 196-214A.
Courtecuisse, R. and Duhem, B. 1994, Guide des champignons de France et d'Europe,
Delachauxet Niestlé ISBN 2-603-00953-2, also available in English.,
Cotorobai M., 1977. Comportarea unor soiuri de măr în sistemul de cultură cu desime foarte
mare a pomilor. Lucrări ştiinţifice ICPP Piteşti, vol. IV.
Cotorobai M., 1985. Metodă de tăiere a ramurilor din coroana pomilor roditori. Brevet de
invenţie R.S.R. nr. 88331 OSIM Bucureşti.
Curl, EA, and Truelove EA, 1982. The Rhizosphere: Relation to pathogen behavour and root
disease. Plant Disease, 66:624-630. 28.
Drăgănescu E., 1998. Pomicultură. Ed. MIRTON, Timişoara.
- 180 -
Drosu Sonica, Teodorescu Georgeta, şi colab. 2007, Studies on the attract and kill method
to control the codling moth (Cydia pomonella) in Romanian apple orchards, European
Society for New Methods in Agricultural Research,xXXVII ESNA Annual Meeting,
JINR Dubna, Russia Book of abstracts ISBN 5-9530-0159-2,
Drosu Sonica, Teodorescu Georgeta, şi colab. 2007, Date preliminare privind folosirea
feromonului speciei Cydia pomonella L., (viermele merelor) în combatere prin metoda
"attract and kill", Sesiunea Anuală de Comunicări Ştiinţifice 80 de ani de la înfiinţarea
ICAR 25, ASAS Bucureşti Aprilie 2007, p.7,
Drosu Sonica, 2001, Monitorizarea populaţiilor de microlepidoptere dăunătoare din livezi cu
ajutorul capcanelor cu feromoni, Sesiunea Ştiinţifică Anuală, Tehnologii în Protecţia
Plantelor. Alinierea la cerinţele europene şi mondiale, ICDPP Bucureşti Băneasa, 19
Aprilie 2001,
Gronning, E. K., D. M. Borchert, D. G. Pfeiffer, C. M. Felland, J. F. Walgenbach, L. A.
Hull and J. C. Killian. 2000, Effect of specific and generic pheromone blends on
captures in pheromone traps by four leafroller species in mid-Atlantic apple orchards. J.
Econ. Entomol. 93: 157-164;
Hampson C. R. et. al., 1987. Varing density with constant rectangularity: effects on apple
tree performance and yield in tree training systems. Acta Hort. 2.
Hatman M., Bobeş I., Lazăr Al., Gheorghieş C., Severin V., Tuşa C., Popescu I., Vonica
I., 1989, Fitopatologie, EDP, Bucuresti, 468p. Cap. 13. Bolile pomilor şi arbuştilor
fructiferi.
Isac Il., şi colab., 2001. Pomicultura României – Fundamentarea strategiei de dezvoltare, Ed.
Pământul, Piteşti.
Lespinasse J. M., 1988. A new training system: the Solen. Symposium on high density
plantings. Arta Hort. 243.
Lespinasse J. M., F. Delort, 1992. Le point sur le Solen. Fruits et Legumes, nr. 103.
Masseron A.L. Roche, 1994. Conduite de pommier en Tesa. La qualite du scion. L' arb.
Fruitiere, nr. 476.
Meland M. and O. Havland, 1997. High density planting system in „Summerred” apples in
northern climate. Acta Hort. 65.
Mika A. and E. Piskor, 1997. Growthand cropping of dwarf Jonagold apple trees planted at
density ranged from 2,000 to 10,000 per ha and trained as slender spindle, super spindle
and „V” system. Acta hort. 451, vol. 2.
- 181 -
Marin N. Fl.-Cr., 2007, Tratamentele fitosanitare în pomicultură. Necesitatea adaptării

volumelor de soluţie şi a dozelor produselor fitosanitare la volumul total al coroanei
pomilor fructiferi. Revista Hortinform, 161 (1) p 35-40;
Mizutani J. 1999. Selected allelochemicals. Critical Reviews in Plant Sciences 18, 653-671.
Mutafa I., Mihaela Sumedrea, 2000 – Acarianul roşu al pomilor, Sănătatea plantelor nr. 4,
p. 37.
Negrilă A., şi colab., 1982. Pomicultură. Ed. Ceres, Bucureşti.
Oprean Ioan, 2006, Feromonii insectelor. Capcanele cu feromoni-Instructiuni de folosire,
Institutul de Cercetare Dezvoltare Raluca Ripan, Cluj-Napoca;
Parnia P. Gh. Mladin, I. Duţu Şt. Wagner, 1992. Producerea, păstrarea şi valorificarea
materialului săditor pomicol şi dendrologic. Ed. Ceres, Bucureşti.
Perju T., 1995, Entomologia Agricolă, Vol. 1, ISBN 973-40-0312-7, Editura Ceres, Bucureşti
300 p., Cap. 6 Dăunătorii plantaţiilor de pomi, arbuşti fructiferi şi combaterea lor
integrată.
Popescu M. Miliţiu I., Cireaşă V., Godeanu I., Cepoiu N., Drobotă Gh., Ropan G. ,
Parnia P., 1992. Pomicultură (Generală şi specială), Ed. Did. şi Ped. R. A. , Bucureşti.
Puiu Şt., Şorop Gr., Miclăuş V., Drăgan T., 1983 – Pedologie. Ed. Didactică şi Pedagogică
Bucureşti.
Severin V., Iliescu H.C., 2006, Bolile bacteriene ale plantelor, Editura Geea, 324 p., ISBN
(10) 973-7982-17-17, ISBN (13) 978-973-7982-17-9;Smith I. M., Dunez J., Lelliott R.
A., Phillips D. H., Archer S. A. 1988. European handbook of plant diseases.
BlackwellScientific Publications.
Soon Won Lee*, Dong Hyuk Lee, Kyung hee Choi, and Dong A Kim, 2005, Management
of Major Pests and Development of IPMon Apple Orchards in Korea, Apple Experiment
Station, National Horticultural Institute, Gunwi 716-812, Korea.
Sumedrea D. , 1995. Forma de coroană ”Tesa” pentru „plantaţiile pieton”. Mapa
documentară. ICPP Piteşti – Mărăcineni, nr. 39.
Sumedrea D. , 1996. Un nou mod de formare a coroanei Solen. Buletin ştiinţific ICPP Piteşti
– Mărăcineni, nr. 41.
Sumedrea D., Il. Isac, Mariana Negoiţă, 2001. Unele aspecte ale influenţei aparatului foliar
asupra proceselor de creştere şi fructificare la măr. Lucrări ştiinţifice ICPP Piteşti-
Mărăcineni, vol.xX.
Sumedrea D., 2001. Cercetări privind intensivizarea culturii soiurilor de măr cu rezistenţă
genetică la boli. Teză de doctorat, USAMV, Bucureşti.
- 182 -
Sumedrea D., Mihaela Sumedrea, 2002. Reducing trees vigour by various agrotehnical
methods. Scientifical research, USAMV a Banatului Timişoara, seria a VI – a, Ed.
AGROPRINT, Timişoara.
Sumedrea D., Mihaela Sumedrea, 2003 – Pomicultură; Ed. Academiei de Înalte Studii
Militare Bucureşti; 218 pagini; ISBN 973-663-004-8.
Sumedrea Mihaela, 2004 – Acarienii pomilor, arbuştilor fructiferi şi căpşunului. Sănătatea
Plantelor nr. 71, p.44.
Sumedrea Mihaela, 2004 – Unele insecte dăunătoare mărului şi părului. Sănătatea Plantelor
nr. 72, p.44-45.
Sumedrea Dorin şi colab., 2004 - Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor de prun cireş, vişin,
coacăz negru şi căpşun. Ed. TIP NASTE Piteşti, 239 pagini, ISBN 973-86449-3-3.
Sumedrea Dorin, 2005 – Cercetări privind intensivizarea soiurilor de măr cu rezistenţă
genetică la rapăn, Ed. INVEL – Multimedia, Bucureşti, 182 pagini, ISBN 973-7753-
21-6.
Sumedrea D., Coman M. Duţu I., Teodorescu Georgeta, Mladin Paulina, Mazilu Cr.,
Sumedrea Mihaela, Chiţu E., Marin Fl. Cr., Diaconu Cosmina, Petrescu Silvia,
Ancu Irina 2006 - Tehnologii privind obţinerea materialului săditor pomicol organic,
Ed. INVEL – Multimedia, Bucureşti, 69 pagini, ISBN 973-7753-35-6.
Teodorescu Georgeta, Sumedrea Mihaela, Fl.-Cr. MARIN, 2006, -"Synanthedon
myopaeformis Borkh apple clearwing moth a real danger for apple and pear orchards",
Proceedings of IXCongress of European Society of Agronomy, Warsaw, September
2006;
Teodorescu Georgeta, Isac Maria, Amzăr Valentina, Sumedrea Mihaela, Bădescu
Cristina, Şarpe Catiţa, Zdermţan Monica, Frăsin Loredana Beatrice, Vlăduţu
Alina Mihaela, Mutafa I., Marin Fl.Cr., Olteanu A., 2004, -“Managementul
combaterii integrate a principalilor paraziţi care cauzează declinul părului în
România”, Editura Tiparg, Piteşti, ISBN 973-7734-98-X, 61 p.
Teodorescu Georgeta, Roman T., Sumedrea Mihaela, 2003. Entomologie Horticola:
Dăunători specifici si metode de combatere, Editura Ceres, Bucuresti 375 p.
Teodorescu G., Trandafirescu M., Cardei E., Man I., Frasin L. 2003, Phytosanitary
protection of fruit production ecosystems, TIPARG Editure, ISBN 973-8029-79-1,- in
Romanian;
- 183 -
Teodorescu Georgeta, M. Isac, V. Amzăr, M. Sumedrea, C. Bădescu – 2003 – Rezultate

preliminare privind managementul combaterii principalilor paraziţi la special păr
Simpozion Agral USAMV Bucureşti (157-164)
Teodorescu Georgeta, 2000, Prognoza şi avertizarea bolilor şi dăunătorilor plantelor de
cultură. Ed. TIPARG, ISBN 973-8029-16-3
Teodorescu Georgeta, Trandafirescu M., 2002, Codling moth control (Cydia pomonella L.)
using friendly pesticides –xXVIth International Horticultura Congress, Toronto (572);
Teodorescu Georgeta, Trandafirescu M. – 2001 – Combaterea viermelui merelor Cydia
pomonella L. prin mijloace biologice – Proplant – Chimia şi protecţia plantelor –
prezent şi perspective (249-258).
Teodorescu Georgeta, Albertina Şerboiu, N. Minoiu, A. Maxim, 1999 - Rezultate privind
utilizarea unor mijloace mai puţin poluante în combaterea bolilor şi dăunătorilor la
măr. Simpozionul Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice 3-4 iunie (261-271),
***2007, INDEXFUNGORUM http://www.speciesfungorum.org
***ACCESS, Penetrarea accelerata a tehnologiilor, la scara redusa, de utilizare a biomasei si
a energiei solare. Contract ISPE nr. EIE/05/048/SI2.420191, Work package 3:
Sistematizarea potenţialului de biomasă şi perspective de dezvoltare.
***2010, Cum funcţionează insecticidele, Curierul Bayer, n.1, p. 13-15.
***www.rac-f.org traducere in revista STANDARDIZAREA iunie 2006 pg.27-29 Proiect
- 184 -
View publication stats

Pom I Cultura Practica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pom I Cultura Practica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See

Book · August 2011

Dorin Ioan Sumedrea

The user has requested enhancement of the downloaded file.

CAPITOLUL I – Morfologia pomilor şi arbuştilor fructiferi

CAPITOLUL II – Pepiniera pomicolă

2.8.2.3. Altoirea sub scoarţă terminală

CAPITOLUL III – Înfiinţarea plantaţiilor pomicole

CAPITOLUL IV – Ramurile de rod la speciile pomicole de climat temperat

CAPITOLUL V – Tăierile de formare a coroanelor

CAPITOLUL VI – Tăierile de producţie

CAPITOLUL VII – Combaterea bolilor şi dăunătorilor la principalele specii

Fig. 1.1. Elementele componente ale tulpinii

Fig. 1.2. Clasificarea ramurilor anuale după poziţie

Ramurile terminale (de prelungire) se formează dintr-un mugure terminal şi asigură în

Fig. 1.3. Mugure vegetativ

După organele pe care le generează, mugurii sunt: vegetativi, floriferi şi micşti.

Fig. 1.5. Modul de inserţie a mugurilor laterali pe ramură

Fig. 1.6. Forme de frunze

La zmeur şi mur, ceea ce se consumă este o polidrupă, o asociaţie de drupeole, prinse

Fig. 1.7. Tipuri de fructe

1.3. Recunoaşterea speciilor pomicole cultivate după caracterele

Forma Ramurile Ramurile

Solitari, ovosferici, sferici

Mici, ascuţiţi, cu solzi cenuşii - Bacă de culoare roşie, grupate

Pseudobace (se formează prin

Pe tulpina de 2 ani prezintă Polidrupă de culoare roşie sau

2.1. Factorii în funcţie de care se amplasează pepiniera

2.2. Sectoarele pepinierei

Plantaţiile mamă producătoare de ramuri altoi se înfiinţează izolat de alte livezi, la

2.3. Pregătirea terenului în pepiniere

Sola Anii şi cultura

Sola Anii şi cultura

2.4. Producerea portaltoilor generativi

2.4.1. Recoltarea fructelor şi extragerea seminţelor sau sâmburilor

2.4.2. Scurtă prezentare a caracterelor de recunoaştere a seminţelor şi sâmburilor

2.4.3. Stratificarea seminţelor şi sâmburilor de portaltoi

Pentru germinaţie (încolţire) şi deci pentru a răsări seminţele şi sâmburii au nevoie de

2.4.4. Semănatul seminţelor şi sâmburilor de portaltoi în şcoala de puieţi

2.4.5. Scosul, sortarea şi stratificarea puieţilor

După un an de vegetaţie în şcoala de puieţi, aceştia se scot spre a fi plantaţi şi altoiţi în

Scosul puieţilor se execută manual pe suprafeţe mici şi mecanizat pe suprafeţe mari.

2.5. Producerea portaltoilor vegetativi

2.5.1. Producerea portaltoilor vegetativi prin marcotaj

Marcotajul este o lucrarea specială care se bazează pe activarea mugurilor adventivi ai

2.5.1.1. Marcotajul vertical

Marcotajul vertical se practică cu succes la tipurile de portaltoi vegetativi ai mărului:

După încheierea recoltării marcotelor, butucul plantei mamă se muşuroieşte,

Fig. 2.3. Marcotajul vertical

Fig. 2.4 Marcotieră - marcotaj vertical

2.5.1.2. Marcotaj orizontal

Fig. 2.6. Fasonarea marcotelor

Fig. 2.7 Orizontalizarea şi dispunerea marcotelor în bilon

2.5.2.. Producerea portaltoilor vegetativi prin metoda butăşirii

2.5.2.1. Butăşirea în uscat

Fig. 2.8. Tipuri de butaşi

2.5.2.2. Butăşirea în verde

Butăşirea în verde este o metodă de înmulţire rapidă a portaltoilor vegetativi de măr,

După plantare, dacă este cazul, se declanşează sistemul de încălzire şi de producere a

2.6. Înmulţirea in vitro a portaltoilor

Etapa 0: Pregătirea plantelor sursă de explante

Etapa I: Iniţierea culturii in vitro de meristeme

- imersia ţesuturilor într-o soluţie antiseptică (hipoclorit de sodiu sau calciu), la