Memoria interna

Unitatea de Memorie (UM) sau memoria internă (principală) este componenta

sistemului de calcul destinată păstrării datelor si instrucţiunile programelor în locaţii
bine definite prin adrese.
Memoria interna este formată dintr-un sistem de circuite integrate alcătuite, în
principal, dintr-un număr mare de celule de memorie, fiecare celulă fiind un circuit
care poate stoca un bit de informaţie (Bit de la BInary digiT = cifra binara = cea mai mică unitate
de informaţie, reprezentabilă într-un calculator si poate lua doar valorile 0 si 1).

O succesiune de 8 biţi se numeste byte sau octet, fiind cea mai mică unitate de date ce poate fi
reprezentată si adresată în memoria unui sistem de
calcul.

În configuraţia unui sistem de calcul, în funcţie de modul în care se realizează accesul la memorie, pot
fi întâlnite simultan două mari tipuri de memorii: memorii ROM si memorii RAM. Un al treilea tip de
memorie interna este memoria cache care este un mecanism de stocare de mare viteză. Poate fi sau
o secţiune rezervată din memoria principală, sau un dispozitiv independent. Memoria cache este
încorporată în arhitectura microprocesorului.

ROM and RAM

ROM
Memoria ROM (Read Only Memory – memorie care poate fi doar citită) – este un tip de
memorie permanenta(informaţia conţinută de acest tip de
memorie nu se pierde la oprirea calculatorului si nu poate fi schimbata de procesor sau utilizator). De
exemplu in ROM se pastreaza instructiuni utlizate de procesor la pornirea computerului.
Este o memorie de tip special, care prin construcţie nu permite programatorilor decât citirea unor
informaţii înscrise aici de constructorul calculatorului prin tehnici speciale.
(PROM (Programable ROM), EPROM (Erasable Programable ROM), EEPROM (Electrically Erasable
Programable ROM).

RAM
Memoria RAM (Random Access Memory) reprezintă un spaţiu temporar de lucru unde se
păstrează datele si programele pe toată durata execuţiei lor. Programele si datele se vor pierde din
memoria RAM, după ce calculatorul va fi închis, deoarece aceasta este volatilă, păstrând informaţia
doar atâta timp cât calculatorul este sub tensiune. În funcţie de circuitele din care sunt implementate
memoriile RAM acestea se clasifică în: memorii statice (SRAM) si memorii dinamice (DRAM).
 Capacitatea de stocare si dimensiunea
fisierelor
Capacitatea de stocare si dimensiunile fisierelor sunt masurate in Bytes sau multiplii lor:

 1 byte - B = 8 biti;

 1 kilobyte – kB = 1024 bytes (2^10 B);

 1 megabyte – MB = 1024 kbytes (2^10 kB);
 1 gigabyte – GB = 1024 Mbytes (2^10 MB);
 1 terrabyte – TB = 1024 Gbytes (2^10 GB);
 1 petabyte – PB = 1024 Tbytes (2^10 TB);
 1 exabyte – EB = 1024 Pbytes (2^10 PB).

Reprezentarea în memorie a datelor

/ informaţiilor si adresarea lor la nivelul
procesorului se realizează la nivel de:

 byte (octet);
 cuvânt de memorie = doi bytes (16 biţi);
 cuvânt dublu = patru bytes (32 de biţi);
 cuvânt cvadruplu = opt bytes (64 biţi);

Exemple de dimensiuni de fisiere

Tabelul de mai jos prezinta dimensiunile tipice ale unor fisiere uzuale utilizate intr-un
computer:
File File size

Photo 3MB

Song 5MB

Film 700MB

timp
Aplicaţii
conversaţia
real pentru
instantanee
Mesagerie în
Sistemele de mesagerie instantanee (desemnate și prin anglicismul chat, pronunțat în română
/ʧet/, însemnând „sporovăială, taifas, discuție”) sunt sisteme care asigură schimbul instantaneu de
mesaje de tip text cu una sau chiar mai multe persoane sau calculatoare deodată, interconectate de
obicei prin intermediul Internetului. Contrar curierului electronic e-mail, acest mijloc de
comunicare afișează mesajele aproape instantaneu, permițând astfel un dialog interactiv (în scris).
Deoarece mesajele de transmis reprezintă puține date, chatul este de obicei gratuit și se practică
intensiv cu viteze mulțumitoare, chiar la depărtări intercontinentale.

Mod de funcționare
Mesageria instantanee necesită un program client care se conectează la un server de mesagerie
instantanee. Spre deosebire de curierul electronic, conversațiile au loc instantaneu (aproape în
timp real, constrângerile temporale nefiind importante în aceste sisteme). Majoritatea serviciilor
moderne oferă și un sistem de informare despre prezență, indicând instantaneu și dacă persoanele
din lista personală de „contacte” sunt conectate la sistem (on-line) și în plus disponibile pentru
chat.
Primele programe de mesagerie instantanee afișau interlocutorului instant fiecare literă tipărită, iar
când anumite caractere erau șterse pentru corectări, și aceasta era vizibil în timp real. La
programele mai moderne destinatarul vede mesajul doar după validarea acestuia.

Majoritatea aplicațiilor de mesagerie instantanee permit adăugarea unui mesaj de tip statut.
Utilizatorii au astfel posibilitatea de a menționa mai exact cauza unei indisponibilități.

Evoluând, programele de chat au integrat funcționalități audio și video, prin utilizarea

suplimentară a unei webcam, dar și alte aplicații.

Istorie
Conceptul de mesagerie instantanee este destul de vechi: sistemele UNIX oferă acest tip de
comunicare sub formă de text de foarte mult timp, prin comanda talk; apoi și pe Windows a
existat un echivalent, prin WinPopUp, aceste două sisteme fiind bazate pe perechea
utilizator/mașină.

Protocolul Internet Relay Chat (IRC) furnizează și acesta, începând cu anul 1988, modalități
simple de discuție între mai mulți participanți. Protocolul Zephyr, creat de către instituția MIT în
același an, reprezintă un ansamblu extrem de simplu de servicii de bază, utilizat în domeniul
universitar american. Aceste două modalități de a conversa în rețea nu reprezintă însă pentru
moment ceea ce numim mesagerie instantanee, întrucât nu se oferă nici gestiune de prezență și
nici autentificare, sau doar una simplă. Mesageria instantanee modernă pentru public a fost oferită
prima dată de către o compania israeliană Mirabilis, prin introducerea sistemului ICQ în 1996.
Una din principalele inovații a constituit-o gestionarea unei liste de așa-numite contacte personale.
În 1998 Mirabilis a fost cumpărată de către grupul AOL Time Warner.

În 1998 este creat protocolul Jabber, care, ca și protocolul QQ, este o clonă chinezească a lui ICQ.
Odată cu succesul lui ICQ, furnizorii de conținuturi web din Internet au dezvoltat și oferit gratuit
publicului numeroase protocoale de comunicare (Yahoo! Messenger în 1998, MSN Messenger în
1999 și Gadu-Gadu în 2000). Avantajul pentru furnizori este crearea unei baze vaste de clienți,
cărora li se pot apoi afișa (în general automat, fără permisiune) diverse reclame, servicii contra
cost etc.

În 2002 numărul utilizatorilor de e-mail-ului și de mesagerie instantanee erau comparabile;

numărul de

Cele mai populare aplicaţii de chat: de la Yahoo până la Facebook Messenger 9 decembrie 2015, 15:38
deEvelina AlbiciDevino fan Salvează în arhivă download pdf print article Messenger şi WhatsApp prezintă
viziunea completă a Facebook. FOTO Răzvan Băltăreţu/Adevărul Cu aplicaţiile actuale de mesagerie
instant comunicarea în timp real cu oricine, cu poze, video şi text a devenit mai uşoară ca niciodată. Şi
acestea sunt cele mai bune şase, de la companii precum Facebook, Yahoo sau Google. Yahoo Messenger
este aplicaţia „veşnică“ de chat. N-am uitat vremea când stăteam cu toţii „pe mess“, tocmai de aceea
această soluţie încă stârneşte nostalgii, chiar şi pentru Yahoo. Pe lângă comunicare şi transfer de date,
noul Yahoo a fost refăcut şi are câteva funcţionalităţi care respectă ”cererile” pieţei. Una dintre acestea
presupune că posibilitatea să îţi retragi mesajele pe care le-ai trimis. În acest fel, acele mesaje vor dispărea
instant de pe dispozitivele tuturor. Pe lângă asta, ai o mulţime de opţiuni care facilitează comunicarea de
grup, devenind o alternativă dedicată pentru mediile corporate. Totuşi, în ciuda eforturilor actuale de a se
menţine pe piaţă, Yahoo Messenger rămâne un serviciu învechit care, indiferent de ce ar mai face, nu va
mai avea niciodată numărul de utilizatori pe care îl avea cândva. Tocmai pe această piaţă a profitat
Facebook Messenger. Fără îndoială este a doua sau a treia printre cele mai populare aplicaţii de acest fel,
datorită uşurinţei ultilizării şi numărului mare de utilizatori pe care îi are Facebook. Mai mult, compania a
forţat şi trecerea către Messenger, prin aplicaţiile pentru iOS şi Android, iar acum sunt câteva sute de
milioane de utilizatori. De asemenea, au fost implementate în acesta aplicaţii terţe şi vor mai urma noutăţi,
cum ar fi transferul de bani. Un alt motiv pentru care Facebook te invită să foloseşti Messenger îl reprezintă
posibilitatea de conversa în grup, transmiterea fără costuri a fotografiilor, clipurilor video şi dispune de o
grămadă de stickere amuzante, idee preluată de la aplicaţiile de chat din China. De anul acesta, Messenger
poate fi folosit doar cu numărul de telefon, fără necesitatea unui cont de Facebook. Tot în portofoliul acestei
companii este şi WhatsApp, aplicaţia supranumită „ucigaşul SMS-ului“. Are circa 600 de milioane de noi
utilizatori lunar şi această aplicaţie de bucură de cel mai mare succes la nivel mondial. Avantajul său este
că e uşor de utilizat, poţi trimite mesaje, fotografii şi videoclipuri rapid, şi nu eşti bombardat cu reclame
enervante la fiecare două secunde. Filosofia „fără reclame“ a fost susţinută de creatorii săi prin necesitatea
plăţii unui abonament lunar. În plus, WhatsApp este mai friendly pentru că în aceasat, de obicei, ai doar
prietenii apropiaţi sau colegii de muncă, ale căror numere de telefon le ai deja în agendă. Teoretic, un
dezavantaj al acesteia este că, după un an de utilizare gratuită, eşti nevoit să plăteşti un abonament de un
dolari pe an. S-ar putea însă ca în timp Facebook să decidă să facă serviciul gratuit.

Citeste mai mult: adev.ro/nz3i53

Modul de infectare cu Virusi, Modalitati de protectie

Programe antivirus referat

Virusi. Programe antivirus

Virusii informatici – sunt, in esenta,microprograme greu de depistat,ascunse in alte programe,care
asteapta un moment favorabil pentru a provoca defectiuni ale sistemului de calcul(blocarea
acestuia,comenzi sau mesaje neasteptate,alte actiuni distructive).

Se poate aprecia ca un virus informatic este un microprogram cu actiune distructiva localizat in

principal in memoria interna,unde astepta un semnal pentru a-si declansa activitatea.

O clasificare riguroasa nu exista inca,dar se poate face tinand seama de anumite criterii.

In forma cea mai generala virusii se impart in:

 Virusi hardware

 Virusi software
 Virusii hardware sunt mai rar intalniti,acestia fiind de regula, livrati o data cu echipamentul.
Majoritatea sunt virusi software,creati de specialisti in informatica foarte abili si buni cunoscatoari ai
sistemelor de calcul,in special al modului cum lucreaza software-ul de baza si cel aplicativ.

Din punct de vedere al capacitatii de multiplicare,virusii se impart in doua categorii:

 Virusi care se reproduc,infecteaza si distrug

 Virusi care nu se reproduc,dar se infiltreaza in sistem si provoaca distrugeri lente,fara sa lase

urme(Worms).

In functie de tipul distrugerilor in sistem se disting:

 Virusi care provoaca distrugerea programului in care sunt inclusi

 Virusi care nu provoaca distrugeri,dar incomedeaza lucrul cu sistemul de calcul; se manifesta prin
incetinirea vitezei de lucru,blocarea tastaturii,reinitializarea aleatorie a sistemului, afisarea unor
mesaje sau imagini nejustificate

 Virusi cu mare putere de distrugere,care provoaca incideante pentru intreg sistemul, cum ar fi:
distrugerea tabelei de alocare a fisierelor de pe hard disk, modificarea continutului directorului
radacina,alterarea integrala si irecuperabila a informatiei existente

Primii virusi atacau programele gazda. De exemplu, “Brain” inlocuia numele volumului dischetei cu al
sau; “Vendredi 13” crestea dimensiunea programelor cu 512 octetil “Data crime” si “Vienna” se
semnau prin respectiv 1168 si 648 octeti.

Primele programe antivirus puteau repera usor acesti invadatori. Creatorii de virusi au reactionat
insa prin adoptarea unor strategii mai performante si au dezvoltat proceduri capabile sa infecteze un
program,fara ca alterarea sa fie prea ostentativa.

Odata introdus pe disc,a doua faza a vietii unui virus este autoprogramarea. Virusii incearca sa
infecteze cat mai multe programe,inainte de a ataca propriu-zis. Pentru a opera cat mai eficient,
virusii isi lasa semnatur in fiecare program infectat,pentru a nu-l contamina inca o data. Pe acest
principiu lucreaza si antivirusii,adica pe reperarea unei intruziuni. Ei analizeaza unitatiile de disc
pentru a cauta semnaturile cunoscute. Aceasta tehnica prezinta insa un defect major: virusul trebuie
indentificat,deci tabela de senaturi trebuie permanent reactualizata.

Virusii au forme de manifestare cat se poate de diverse.Unii se multumesc sa afiseze mesaje de

pace sau sa cante o melodie. Altii perturba lucrul utilizatorului,insa fara consecinte prea dramatice.
De exemplu.” KeyPress” duce la aparitia pe ecran a sirului “AAAAA”,daca se apasa tasta “A”. Cei mai
neplacuti virusi sunt aceia care sunt programati pentru distrugerea datelor: stergeri,formatari de
disc, bruiaj de informatii, modificari in bazele de date,etc.
 Uneori,virusii atacau dupa o lunga perioada de somnolenta. De exemplu,” Golden Gate” nu devine
agresiv decat dupa ce a infectat 500 de programe, “Cyber TechB” nu a actionat, in schimb, decat
pana la 31 decembrie 1993.

Morala: utilizatorul avizat(si patit) trebuie sa aiba grija ca periodic sa ruleze programe antivitus.

In manualul de utilizare al MS-DOS,Microsoft imparte virusii in trei categorii:

 Virusi care infecteaza sistemul de boot

 Virusi care infecteaza fisierele

 Virusi Cal Troian

Ultimii sunt acele programe care aparent au oa numita intrebuintare,dar sunt inzestrati cu proceduri
secundare distructive. Totusi, o clasificare mai amanuntita a virusilor ar arata astfel:

 Armati – o forma mai recenta de virusi,care contin proceduri ce impiedica dezasamblarea si

analiza de catre un antivirus, editorii fiind nevoiti sa-si dubleze eforturile pentru a
dezvolta antidotul (ex:” Whale”)

 Autoencriptori – inglobeaza in corpul lor metode de criptare sofisticate facand detectia destul de
dificila. Din fericire, pot fi descoperiti prin faptul ca incorporeaza o rutina de decriptare( ex:
“Cascade”)

 Camarazi – sunt avantajati de o particularitate a DOS-ului, care executa programele .com

inaintea celor .exe. Acesti virusi se ataseaza de fisierele .exe,apoi le copiaza schimband extensia
in .com. Fisierul original nu se modifica si poate trece de testul antivirusilor avansati. Odata
lansat in executie fisierul respectiv,ceea ce se execua nu este fisierul .com, ci fisierul .exe
infectat. Acest lucru determina propagarea virusilor si la alte aplicatii

 Furisati(stealth) – acesti virusi isi mascheaza prezenta prin deturnarea intreruperilor DOS. Astfel,
comanda dir nu permite observarea faptului ca dimensiunea unui fisier executabil a crescut,deci
este infectat . Exemplu:“512”,”Atheus”,”Brain”, ”Damage”, ”Gremlin”,”Holocaust”,”Telecom”

 Infectie multipla – cu cativa ani in urma virusi erau repartizati in doua grupuri bine separate: cei
care infectau programele si cei care operau asupra sectorului de boot si a tebelelor de partitii.
Virusii cu infectie multipla,mai rcenti, pot contamina ambele tipuri de elemente. Exemplu:
”Authax”,” Crazy Eddie”,”Invader”,” Malaga”,etc

 Polimorfi –sunt cei mai sofisticati dintre cei intalniti pana acum. Un “motor” de mutatii permite
transformarea lor in mii de variante de cod diferite. Exemplu: ”Andre”,” Cheeba”,”Dark
Avenger”,”Phoenix 2000”,” Maltese Fish”,etc
 Virusi ai sectorului de boot si ai tabelelor de partitii –ei infecteaza una si/sau cealalta dintre
aceste zone critice ale dischetei sau hard disk-ului. Infectarea sectorului de boot este
periculoasa,deoarece la pornirea calculatorului codul special MBP(Master Boot Program) de pe
discheta se execuata inainte de DOS. Daca acolo este prezent un virus, s-ar putea sa nu fie
reperabil. Tabelele de partitii contin informatii despre organizare structurii discului,ele neputand
fi contaminate,ci doar stricate. Majoritatea antivirusilor actuali pot detecta o infectie in
MBP,propund,in general, suprimarea MBP-ului si inlocuirea lui cu o forma sanatoasa( de
exemplu cum procedeaza Norton Antivirus). Exemplu:”
Alameda”,”Ashar”,”Bloodie”,”Cannabis”,”Chaos”.

Modul de infectare

Mecanismul de contaminare clasic consta in ramanerea rezidenta in memoria interna a secventei

purtatoare a virusului, ascunsa intr-un program care se executa. Programul modificat prin actiunea
virusului,cu secventa de virus incorporata,este salvat pe discul care a fost lansat, constituind la
randul sau un nou purtator de virus. Virusarea este relativ rapida, avand ca efect infectarea tuturor
programelo lansate in executie,atata timp cat virusul este rezident in memoria interna.

O tehnica mai evoluata de contaminare consta in introducerea secventei de program ce contine

virusul,in urma procesului de instalare a unui produs; in momentul instalarii produsului,acestuia i se
a adauga instructiuni intr-o secventa ce defineste un cod de virus.

Cele mai vulnerabile fisiere sunt fisierele executabile de tip .exe si .com, deoarece acestea contin
programele in forma executabila, care se incarca in memoria interna pentru executie,unde se
localizeaza initial virusul; de asemenea, pentru a patrunde in zonele protejate ale sistemului, virusul
are nevoie de drepturi de acces pe care nu la are, in timp ce programul pe care s-a implantat ii mai
gireaza aceste drepturi,fara ca utilizatorul sa aiba cunostiita de acest lucru.

Modalitati de protectie. Programe antivirus

Odata ajuns in calculator,pentru a-si indeplini in mod eficient scopul,virusul actioneaza in doua
etape. In prima faza de multiplicare,virusul se reproduce doar,marind astfel considerabil potentialul
pentru infectari ulterioare. Din exterior nu se observa nici o activitate evidenta. O parte a codului de
virus testeaza constant daca au fost indeplinite conditiile de declansare(rularea de un numar de ori a
unui program,atingerea unei anumite date de catre ceasul sistemului vineri 13 sau 1 aprilie sunt
alegeri obisnuite, etc). Urmatoarea faza este cea activa,usor de recunoscut dupa actiunile sale tipice:
modificarea imaginii de pe ecran,stergerea unor fisiere sau chiar reformatatrea hard disk-ului.

Pe langa fisierele executabile sunt atacate si datele de baza. Desii virusii au nevoie de o gazda
pentru a putea supravietui,modul de coexistenta cu ea este diferit de la un virus la altul. Exista virusi
paraziti care nu altereaza codul gazdei,ci doar se atasaza. Atasarea se poate face la inceputul, la
sfarsitul sau la mijlocul codului gazda, ca o subrutina proprie.
 In contrast cu acetia, altii se inscriu pur si simplu pe o parte din codul gazdei. Acestia sunt deosebit
de periculosi, deoarece fisierul gazda este imposibil de recuperat.

Pentru ca virusul sa se extinda, codul sau trebuie executat fie ca urmare indirecta a invocarii de
catre utilizator a unui program infectat, fie direct, ca facand parte din secventa de initializare.

O speranta in diminuarea pericolului virusilor o constituie realizarea noilor tipuri de programe cu

protectii incluse. Una dintre acestea consta in includerea in program a unei sume de control care
verifica la lansare si blocheaza sistemul daca este infectat. In perspectiva,se pot folosi sisteme
de operare mai putin vulnerabile. Un astfel de sistem de oprerare este UNIX,in care programul
utilizator care poate fi infectat nu are acces la toate resursele sistemului.

Virusii care se inmultesc din ce in ce mai mult, polifereaza datorita urmatorilor factori[s1]:

 Punerea in circulatie prin retele internationale a unei colectii de programe sursa de virusi,
pe baza carora s-au scris mai multe variante de noi virusi

 Aparitia si punerea in circulatie, cu documentatie sursa completa, a unor pachete de

programe specializate pentru generarea de virusi. Doua dintre acestea sunt Man’s VCL
(Nuke) si PC-MPC de la Phalcon/Skim; ambele au fost puse in circulatie in 1992.

 Distribuirea in 1992, via BBS-ului bulgar, a programului MTE - “ masina de produs mutatii”-
conceput de Dark Avenger din Sofia. Acest program este insotit de o documentatie de
utilizare suficient de detaliata si de un virus simplu, didactic. Link-editarea unui virus existent
cu MTE si un generator de numere aleatoare duce la transformarea lui intr-un virus polimorf.
Virusul polimorf are capaciatetea de a-si schimba secventa de instructiuni la fiecare
multiplicare, functia de baza ramanand nealterata,dar devenind practic de nedectat prin
scanare

 Raspandirea BBS-urilor (Bulletin Board System),care permit oricarui utilizator Pc dotat cu un

modem sa transmita programe spre si dinspre un calculator. Un sitem este lipsit de
virusi,daca in memorie nu este rezident sau ascuns nici un virus,iar programele care se
ruleaza sunt curate. In aceasta conceptie, programul antivirus vizeaza atat memoria
calculatoarelor, cat si programele executabile. Cum in practica nu poate fi evitata importarea
de fisiere virusate,metode antivirus cauta sa asigure protectie in anumite cazuri perticulare,si
anume:

 la un prim contact cu un program,in care se recunoaste semnatura virusului,

se foloseste scanarea. Aceasta consta in cautarea in cadrul programelor a
unor secvente sau semnaturi caracateristice virusilor din biblioteca
programului de scanare;
  daca programele sunt deja cunoscute, nefiind la primul contact, se folosesc
sume de control. Aceste sume constituie o semnatura a programului si
orice modificare a lui va duce la o modificare a sumei sale de control;

 in calculator exista o serie de programe care nu se modifica, reprezentand

zestrea se soft a calculatorului, care se protejeaza pur si simplu la scriere.

Scanarea se aplica preventiv la prelucrarea fisierelor din

afara sistemului,deci este utila in faza primara de raspandire a
virusilor. Ea poate fi salvatoare, chiar daca se aplica ulterior (de pe
o discheta sistem curata), in faza activa,deoarece in numeroase
cazuri poate recupera fisierele infectate.

Concluzii:

 aria de actiune; memoria si fisierele de interes;

 protectia se mnifesta la primul contact cu orice fisier;

 permite dezinfectarea;

 nu detecteaza virusi noi. Orice virus nou trebuie introdus in lista de virusi a programului de
scanare;

 timpul de scanare creste odata cu cresterea numarului de virusi cautati si cu numarul de fisiere
protejate;

 exista alarme false, daca semnatura virusului este prea scurta;

 foloseste ca resursa memoria calculatorului;

 opereaza automat (ca un TSR).

Sumele de control sunt calculate cu polinoame CRC si pot detecta

orice schimbare in program,chiar daca aceasta consta numai in
schimbarea ordinii octetilor. Aceasta permite blocarea lansarii in
executie a programelor infectate,chiar de virusi necunoscuti, dar
nu permite recuperarea acestora. Metoda este deosebit de utila in
faza de raspandire a virusilor,orice fisier infectat putand fi
detectat. In faza activa,insa metoda este neputicioasa.

Programele de protectie –programe antivirus- au rolul de a realiza simultan urmatoarele activitati:

  prevenirea contaminarii;

 detectarea virusului;

 eliminarea virusului, cu refacerea contextului initial;

In general, exista doua categorii de programe antivirus:

 programe care verifica fisierele pentru a descoperi texte neadecvate sau sematuri de virusi
recunoscuti;

 programe rezidente in memoria interna, care intercepteaza instructiunile speciale sau cele
care par dubioase.

In categoria programelor de vierificare se include cele de tip SCANxxx,unde prin xxx s-a specificat
numarul asociat unei versiuni, de exemplu: SCAN86, SCAN102, SCAN108, SCAN200.

Aceste programe verifica intai memoria interna si apoi unitatea de disc specifica, afisand pe monitor
eventuali virusi depistati si recunoscuti in versiunea respectiva. Dupa aceasta verificare, utilizatorul
va incerca aliminarea virusului depistat,prin intermediul programelor CLEARxxx, prin specificarea
numelui virusului; de remarcat ca, folosind acest program, nu exista certitudinea curatirii
virusilor,datorita fie a nerecunoasterii acestora, fie a localizarii acestora in locuri care nu pot fi
intotdeauna reperate.

[s1]

Echipamente de stocare - hardware

Început
1. Hard-disk-ul (HDD)
Hard-disk-ul este un dispozitiv de stocare, intrare şi ieşire (este dispozitiv de intrare prin
funcţii ale sistemului de operare şi aplicaţii care trimit date către microprocesor, este şi
dispozitiv de ieşire pentru că stochează date ce pot fi utilizate pe alte dispozitive).
Datele sunt înregistrate pe platane (discuri) metalice, cu suprafaţă magnetică.
Caracteristici generale:
» Capacitatea de înregistrare. Se măsoară în multipli ai Byte-ului (Mb, Gb sau Tb).
De exemplu, un HDD poate avea capacitatea de 500 Gb;
» Viteza de rotaţie, măsurată în numărul de rotaţii pe minut (RPM). De exemplu, un
HDD poate avea 4200rpm, 5400rpm sau 7200rpm.
» Buffer-ul – o memorie rapidă integrată în cadrul HDD-ului, care acţionează ca o
punte de legătură între platanele cu informaţie şi restul computerului, stocând
informaţiile accesate cel mai des. Este recomandat un buffer cât mai mare. De exemplu,
un HDD poate avea buffer de 8 Mb sau 16 Mb.
» Tipul de conectare – ATA/ATAPI (conexiune paralelă, AT Attachment Packet
Interface) sau SATA (Serial ATA, mai rapidă decât precedenta).
Început
2. Carduri de memorie
Compact Flash (CF)
Primul tip de card de memorie apărut după o specificaţie SanDisk. Se menţine încă în
topul preferinţelor fabricanţilor datorită capacităţilor mari şi lipsei problemelor de
compatibilitate apărute cu alte tipuri de carduri. Este construit după standardul PCMCIA –
ATA (adică, din punct de vedere al echipamentului gazdă, se comportă exact ca un hard
disk) şi necesită doar un mic adaptor pasiv pentru a fi conectat la un dispozitiv compatibil
PCMCIA. Există două variante de CF: CF Type 1 şi Type II. Cele două sunt complet
compatibile electric, dar diferă fizic, ele având grosimi diferite: unul de 3,3 mm şi celălalt
de 5 mm – cardurile Type I pot fi folosite atât în echipamentele Type I, cât şi în Type II.
Din cauza dimensiunilor mari, acest tip de card este astăzi destul de rar întâlnit în
dispozitivele cu pretenţii de ultra-portabilitate. Viteza de transfer nominală este notată de
fabricant în multiplu de 150 kb. De exemplu, un card notat cu 600x va avea o viteză de
transfer de 600*150 kb, 90 MB/s viteză, care necesită un cititor de card USB 3.0.
EEPROM (Electrically Erasable Programmable Read-Only Memory)
Un cip de memorie non-volatilă care poate fi programat şi şters electric de mai multe
ori. Există o limită a numărului de reprogramări, dar poate fi citit de oricâte ori.
Controlerele moderne au circuite speciale de egalizare a „uzurii” celulelor prin declararea
zonelor libere la scriere mereu în alte locuri şi mutarea datelor care nu au mai fost şterse
de mult în zone uzate.
Memorie Flash
Tip de memorie EEPROM în care scrierea datelor se face la nivel de bloc de date. în
general, dispozitivele cu scriere/citire byte cu byte sunt considerate EEPROM, iar cele ce
permit scrierea/citirea în bloc, flash.
Memory Stick (MS)
Primul card dezvoltat de Sony pentru produsele sale. Despre acesta se poate spune
doar că producătorul, îl laudă ca fiind „aproximativ de dimensiunile unei lame de gumă
de mestecat”. Mult mai mare fizic decât cardurile SM şi cu aceeaşi limitare la 128 MB,
acest format a supravieţuit doar datorită insistenţei companiei Sony de a-l folosi în
produsele proprii.
Memory Stick Duo
Un card Sony într-un format revizuit, două treimi din lungimea unui MS original.
Versiunea Memory Stick PRO Duo l-a înlocuit definitiv, acesta putând avea capacităţi mai
mari (32 GB) şi viteză de transfer mai bună.
Memory Stick Micro
Tip de card miniatural cunoscut şi sub numele de M2, cu dimensiunile de
15×12,5×1,2 mm. Până în 2009, a fost folosit destul de mult în telefoanele Sony
Ericsson, fiind înlocuit de microSD. Poate avea capacitate de până la 16 GB (teoretic 32
GB). Se poate utiliza împreună cu un adaptor pasiv pentru a fi compatibil cu Memory
Stick PRO sau cu adaptor activ pentru compatibilitate cu formatul SD. Viteza maximă de
transfer este de 20 MB/s.
Memory Stick PRO-HG
Variantă de card Memory Stick PRO la care s-a mai adăugat o interfaţă paralelă de 8
biţi şi s-a crescut frecvenţa de ceas a interfeţei de la 40 la 60 MHz. Cu aceste
îmbunătăţiri, se pot atinge, teoretic, limitările interfeţei USB 2.0, adică 480 Mbps.
Memory Stick XC
Format de card a cărui limitare de capacitate a fost împinsă până la 2 TB, pentru care
se foloseşte sistemul de fişiere exFAT. Are o interfaţă paralelă de 8 biţi de date pentru o
viteză de transfer egală cu cea a interfeţei USB 2.0, adică 60 MB/s.
Microdrive
Card parţial compatibil CF Type II care nu foloseşte pentru stocare un EEPROM, ci un
hard disk în miniatură. Se pierde astfel avantajul rezistenţei la şocuri, dar creşte
capacitatea şi nu apare efectul de obosire a celulelor de memorie. în momentul de faţă,
avantajul capacităţii a dispărut. Există CF-uri cu capacitate egală cu cea a unui
microdrive, chiar la preţuri comparabile.
Nand Flash
Dezvoltat de Toshiba în 1989, formatul are viteze de transfer şi densitate mai mari
decât NOR şi poate fi rescris de până la 1.000.000 de ori. Dezavantajul ar fi interfaţa
secvenţială ce are ca efect timpi de căutare mai mari, care fac tehnologia adecvată doar
pentru dispozitive de stocare. Este folosit în cardurile MMC, SD, Memory Stick şi xD şi
explică de ce aceste formate sunt mult mai încăpătoare chiar dacă au dimensiuni mai
mici decât cele bazate pe NOR flash.
NOR Flash
A fost primul tip de Flash dezvoltat , inventat de Intel în 1988. Are viteze de transfer
şi densitate de date mai mici decât tipul Nand, dar permite adresarea aleatorie a oricărei
locaţii. A fost folosit în cardurile Compact Flash şi SmartMedia. Poate fi rescris de 10.000-
100.000 de ori.
Pen Drive / Flash Drive / Key Drive / Memorie USB
Dispozitiv de stocare externă cu conectare pe USB, bazat pe memoria flash. S-a
impus rapid ca unul dintre cele mai populare medii de transport datorită capacităţii relativ
mari, posibilităţii de rescriere şi rezistenţei mari la medii dificile specifice dispozitivelor
portabile.
Secure Digital (SD)
Formatul care a înlocuit cardul MMC. Este puţin mai gros decât acesta şi permite
criptarea datelor pentru a împiedica piratarea conţinutului. Este cel mai răspândit tip de
card, o mare parte din dispozitivele portabile mai noi având un slot pentru carduri SD
(este compatibil şi cu MMC).
Mini Secure Digital (Mini SD)
Un format asemănător cu SD, dar împachetat într-o formă cu 60% mai mică. Nu s-a
bucurat de foarte mare succes, doar câteva tipuri de telefoane l-au folosit. A fost înlocuit
cu microSD.
SIM Card
Tip de card de memorie dedicat identificării abonaţilor în telefonia mobilă GSM.
Formatul standard este de dimensiunile unui card bancar, dar foarte puţine telefoane l-au
utilizat aşa. De regulă, se foloseşte formatul mini-SIM, care se obţine prin decuparea
formatului standard. Unele telefoane mobile şi tablete folosesc formatul micro-SIM care
necesită încă o decupare, pentru care există cleşti speciali. Principala lui funcţie este de a
permite conectarea controlată în reţeaua GSM, dar are şi funcţii secundare de memorare
a agendei de contacte şi a mesajelor SMS.
SmartMedia (SM)
Cel mai subţire tip de card, a fost foarte mult timp folosit în aparatele foto digitale.
Este construit prin depunerea unui cip flash lipsit de controller pe un suport plastic, fiind
dintre cele mai ieftine carduri ale vremii. Are însă unele probleme de compatibilitate între
generaţiile diferite de controllere. Capacitatea redusă de stocare (maxim 128 MB) a dus
la eliminarea lor treptată de pe piaţă. A fost disponibil în două versiuni, de 3,3V şi de 5V,
diferenţa fizică fiind dată de poziţia colţului decupat.
Transflash
Denumire iniţială a cardurilor de memorie microSD (se foloseşte şi denumirea T-
flash). Este cel mai mic card de memorie (11x15x1 mm). A fost realizat de SanDisk şi
preluat destul de repede de Motorola pentru a fi utilizat în telefoane mobile. Un adaptor îl
poate transforma uşor în card SD.
XD
A fost dezvoltat de Olympus şi FujiFilm ca urmaş al cardului SmartMedia. Este puţin
mai gros decât acesta, dar are mai puţin de jumătate în lungime şi permite densităţi mai
mari de date datorită tehnologiei mai noi utilizate. Nu se mai foloseşte, fiind şi el înlocuit
de către SD. Se mai poate găsi ca mediu de stocare pentru camerele foto mai vechi, cele
noi fiind toate cu SD.
Sursa: carduri de memorie
 Început
3. Unitati optice
Unităţile optice sunt nişte dispozitive care folosesc medii de stocare optice pentru citirea
şi scrierea datelor.
Datele sunt stocate şi citite optic (cu ajutorul unei raze laser).
Dispozitivele de stocare optice sunt CD-urile si DVD-urile. Ele se prezintă ca nişte discuri
din plastic (cu diametrul de 12 cm) pe a căror suprafaţă datele sunt inscripţionate sub
forma de adâncituri (gropite - "pits") microscopice de-a lungul unei piste care se
desfăşoară în spirală. Mediile optice se împart în două categorii după modul de
inscripţionare a datelor şi anume: medii produse prin matriţare (inscripţionare prin
presarea unei matriţe) şi medii produse prin ardere (inscripţionare cu rază laser).
Matriţarea este o metodă industrială ce necesită echipamente speciale şi ca urmare este
folosită în cazul producerii unor cantităţi mari de discuri (de ex. pentru discurile originale
cu jocuri, muzică, etc.). Arderea este o metodă accesibilă oricui şi este folosită în special
pentru producerea de discuri în cantităţi limitate (în general pentru utilizare personală).
1. CD-urile ("Compact Disc"), cu o capacitate de 650 MB, 700 MB sau 800 MB.
2. DVD-urile ("Digital Versatile Disc"), CD-uri o densitate mai mare a adânciturilor si cu
una sau mai straturi ("layer") sau feţe ("side"). DVD-urile clasice sunt monofaţă-
monostrat ("single-sided, single-layer"), cu o capacitate de 4,7 Gb.
Unităţi de citire şi scriere a CD-urilor şi DVD-urilor:
Există atât unităţi de citire (Read Only Memory – ROM), cât şi unităţi care pot citi şi scrie
(Read/Write – RW).
1. CD-ROM: citeşte de pe CD;
2. CD-WR: citeşte şi scrie pe CD;
3. DVD-ROM: citeşte de pe CD şi DVD;
4. Combo: citeşte de pe CD şi DVD şi scrie pe CD;
5. DVD-RW: citeşte şi scrie pe CD şi DVD.
Caracteristici generale:
Tipul unităţii de citire (CD-ROM, DVD-RW, etc.);
» Interfaţa pentru conectare (ATA/ATAPI, SATA);
» Memoria cache (ca buffer la HDD): memorie ce înregistrează o parte din istoricul
căutării pe CD/DVD, redându-l apoi foarte rapid. Cu cât este mai mare, cu atât lucrul cu
un CD/DVD este mai rapid. De exemplu: 2 Mb, 4Mb;
» Viteza de citire şi de scriere: 40X, 52X, etc. (1X = 150 kb/s);

Cum să selectezi cât mai eficient mai multe foldere

sau/și fișiere
Adi Barbu 7 mai 2016

Utilizarea unui calculator presupune interacțiunea frecventă cu fișiere și

foldere, de aceea pentru a putea muta, copia sau șterge rapid multiple
documente sau directoare din sistem trebuie uneori să se cunoască
anumite scurtături și funcții de selectare multiplă în Windows, pentru că în
anumite cazuri prin simpla selectare cu mausul nu se poate realiza
această operația dintr-o dată.

Selectarea rapidă a mai multor fișiere sau/și foldere, indiferent de caz,

constituie un lucru de bază în utilizarea calculatorului, orice utilizator care
folosește frecvent un calculator ar trebui să stie cum se face, și ținând
cont că sunt mai multe modalități prin care se poate efectua selectarea
multiplă, cea mai rapidă este de regulă și cea mai eficientă.

Există mai multe tipuri de selecție care se pot face în Windows, în

continuare vor fi descrise modalitățile prin care acestea pot fi aplicate.

- Anunț sponsorizat -

Selectarea tutoror fișierelor și folderelor

Selectarea totală se poate face sau este făcută uzual cu ajutorul mausului,
însă dacă există un numar mare de fișiere și foldere, selectarea cu masul
devine ineficientă, pentru că va trebui se se realizeze deplasarea în jos
pentru hașurarea de selectare cu mausul a întregului conținut.

Același lucu - selectarea totală - se poate face și printr-o scurtătură

de la tastatură, și anume Ctrl + A, care poate fi aplicată inclusiv în
cadrul programelor petru selectarea intregului conținut textual, grafic etc.

Selectarea unei grup compact de fișiere și foldere

Atunci când se dorește selectarea unei serii foarte mari de fișiere și/sau
foldere, pentru a evita folosirea mausului se poate recurge la o altă
scurtătură ce implică atât tastatura cât și mausul.

Selectează prin clic primul fișier sau folder de la care dorești

începerea selectării, derulează în jos fără a ține mausul apăsat
până la ultimul element care să fie inclus în selecție, apasă tasta
SHIFT, apoi dă click pe respectivul element. Tot ce există între primul
și ultimul element alese anterior vor fi selectate.

Aceași procedură poate fi aplicată și pentru selectarea unui fragment de

text sau a mai multor elemente alăturate din cadrul unui program.

Selectarea unui grup neordonat (împrăștiat în multiple locuri) de fișiere

și foldere

Acest tip de selecție, care poate fi observat în cadrul imaginii de mai sus,
reprezentă adesea o dificultate pentru cei care nu stiu scurtătura
corespunzătoare, pentru că va trebui selectat separat fiecare element sau
minigrup din totalul fișierelor dorite de a fi selectate, iar pentru un număr
foarte mare de elemente această operație poate fi un chin.

Cel mai eficient mod de a face acest lucru este următorul: dă clic
(selectează) primul element, apasă și ține apăsată tasta Ctrl, iar
apoi continuă să selectezi toate fișierele dorite, oriunde s-ar afla
ele printre celelalte elemente. Tasta Ctrl poate fi eliberată în timpul
căutării altor elemente care să fie incluse în selecție, important este ca
inainte de a selecta un nou element și de al adăuga în selecția multiplă se
se reapese din tasta Ctrl, altfel selecția va fi pierdută.

Pentru deselectarea din cadrul selecției efectuate trebui să se dea clic din
nou pe elementul respectiv, în timp ce tasta Ctrl este apăsată.

Cum să selectezi multiple fișiere și foldere fără a folosi deloc mausul

Modalitățile de selectare multiplă descrise în articol - cu excepția selectării

totale - implică și folosirea mausului. Însă acestea mai pot fi realizate și
doar prin intermediul tastaturii, fără să fie necesară utilizarea mausului.

Procedeul este același însă în loc de clic din maus va trebui

apăsată tasta spațiu (space), iar pentru deplasarea la elementul
dorit se va folosi tastele de delasare săgeată sus, jos, stânga sau
dreapta. Deci apăsați tasta Alt sau Ctrl, în funcție de caz, deplasați-va la
elementele dorite folosind săgețile și selectați-le individual folosind tasta
spatiu.

Protocolul HTTP
Este un protocol utilizat pentru a transmite informaţii între un program de navigare
Web (browser) şi un server Web, fiind un protocol de tip text.

HTTP permite aducerea pe calculatorul local a unor

documente HTML (Hyper Text Markup Language), fişiere grafice, audio, animaţie
sau video, programe executabile pe server sau un editor de text.

Este softul utilizat de browsere (Internet Explorer , Safari, FireFox … ) pentru

aducerea paginilor web pe calculatorul propriu, fiind protocolul implicit al www.

Există HTTP server (furnizează pagini web) şi HTTP client (cere pagini web)
.Protocoalele nu sunt identice din punctul de vedere al eficienţei, vitezei de lucru,
resurselor utilizate, uşurinţei în instalare, uşurinţei în administrare, etc. Diferenţele
sunt date de tipul reţelei, tipul infrastructurii acesteia, dacă protocolul este routabil sau
nu, de tipul clienţilor din reţea, de tipul de echipamente existent în reţea şi modul cum
este utilizat protocolul.

Protocolul HTTP se caracterizează prin faptul că nu memorează o succesiune a

stărilor prin care trece legătura client-server. Astfel fiecare tranzacţie este
independentă: clientul trimite o cerere, serverul răspunde cu resursa cerută. Pentru
fiecare resursă, există o tranzacţie corespunzătoare.
 Mod de funcţionare :

 Serverul HTTP aşteaptă, pe portul 80, cereri de la clienţi (navigator / browser),

care sunt de fapt adrese ale documentelor dorite.
 Clientul primeşte un document în mod text şi dacă găseşte în el legături către
imagini şi le vrea şi pe acestea le cere. Astfel transferul unei pagini hipertext
constă de fapt în una sau mai multe sesiuni de transfer informaţie de la şi către
serverul HTTP.
 După primirea informaţiilor, browser-ului hotărăşte în ce format acestea vor fi
afişate.

Ce este HTTP?
Hypertext Transfer Protocol (HTTP) este un protocol la nivel de aplicație pentru
distributie, sisteme de colaborare, informare hypermedia. Acesta este fundamentul pentru
comunicații de date pentru World Wide Web (de exemplu: Internet). Din 1990 HTTP este un
protocol generic și apatrid care poate fi utilizat si în alte scopuri extinzand metodele de cerere,
codurile sale de eroare sau antetele.
Practic, HTTP este un protocol de comunicare pe bază de TCP/IP, care este folosit pentru a
furniza date (fișiere HTML, fișiere imagine, rezultatele interogării, etc.) de pe World Wide
Web. Portul implicit este TCP 80, dar alte porturi pot fi folosite. Acesta oferă un mod
standardizat de computere pentru a comunica unul cu altul. Specificatiile HTTP
precizeaza modul în care vor fi construite și trimise la server, si cum serverele răspund la
aceste solicitări.
Caracteristici de baza ale protocolului HTTP
Există trei caracteristici de bază care fac din HTTP un protocol simplu, dar puternic:
o HTTP nu necesită ca un aranjament să fie stabilit între părți, pentru ca mesajul să fie trimis. Clientul
inițiază o cerere HTTP, iar după ce se face o cerere, clientul se deconectează de la server și așteaptă
un răspuns. Serverul procesează cererea restabilește legătura cu clientul și trimite un răspuns înapoi.
o HTTP nu depinde de media: Acest lucru înseamnă, orice tip de date pot fi trimise prin HTTP, atâta
timp cât clientul și serverul știu cum să se ocupe de conținutul de date. Acest lucru este necesar
pentru client, precum și pentru server, pentru a specifica tipul de conținut, folosind tipul adecvat
de MIME.
o HTTP este apatrid: După cum s-a menționat mai sus, HTTP nu necesită ca aranjament sa fie stabilit
inainte ca datele sa fie trimise și acest lucru este un rezultat direct a faptului că HTTP este un
protocol apatrid. Serverul și clientul sunt conștienți unul de celălalt doar în timpul unei cereri.
Ulterior, ambii uita unul la altul. Având în vedere natura protocolului, nici clientul, nici serverul nu pot
reține informații între diferite cereri.

Protocolul HTTP este un protocol de cerere/răspuns bazat pe o arhitectură client/server: în

cazul în care browser-ul web, roboții și motoarele de căutare actioneaza precum clienti ai
HTTP care cer anumite resurse, serverul web raspunde la cereri.

Calculatorul trebuie sa lucreze cu o memorie, pentru ca daca am sta sa citeasca fisierele direct
de pe hard am imbatrani. Memoria RAM este "masa de lucru" a procesorului. Fie ca-i
melodie, poza, sau joc, acestea ruleaza in memoria calculatorului, deci in RAM. Nu pot sa
functioneze direct de pe hard disk! Chiar si aceasta pagina pe care o vezi, e incarcata in RAM
de browser-ul tau. Nu o citesti direct de pe hard disk, dupa cum probabil crezi. Toate
documentele, pozele, melodiile, programele, serviciile pe care le ai deschise, sunt aici, in
RAM, pana cand le inchizi sau pana cand opresti calculatorul, si atunci se sterg inevitabil din
memorie, pentru ca este volatila, adica nu se pastreaza fara curent si "evapora".
La pornire, WIndows-ul urca in RAM serviciile, explorer-ul (folderele, meniul start, bara de
unelte), iconitele, poza de pe desktop si ce programe mai ai la start-up. De aceea iti merge
greu cand ai prea multe, ca nu au loc in memorie, si pentru ca in loc sa se blocheze le pune sa
foloseasca page file.

Capacitatea memoriei RAM se masoara in MB (megabaiti) sau GB (gigabaiti). Cu cat mai

mult, cu atat mai bine. Inseamna ca mai multe date incap si atunci calculatorul functioneaza
mai bine.
Exista placute individuale de 128 MB, 256 MB, 512 MB, 1 GB, 2 GB, 4 GB si 8 GB.

Frecventa

Bineinteles memoria RAM are si o frecventa, o viteza de incarcare si descarcare inpusa de

fabricant, viteza la care sa poata functiona, care se masoara in MHz (megahertzi). 800 MHz,
1066 MHz, 1333 MHz, etc. Aceasta a ajuns chiar si pana la 2000 MHz.

Clasificare

Exista doua tipuri principale de memorie RAM. SRAM (static RAM) si DRAM (Dynamic
RAM).
DRAM inseamna Dynamic RAM, adica memorie dinamica. Sunt practic TOATE placutele de
memorie RAM din ziua de azi.Cum adica memorie dinamica? Adica memoria e reincarcata
de un numar de ori pe secunda ca sa nu se piarda datele din ea. SDRAM inseamna ca se
Sincronizeaza DRAM-ul, adica refresh-ul se face odata cu bus-ul de pe placa de baza. Nu e
tot una SDRAM cu DRAM. SDRAM e copilul lui DRAM.
SRAM inseamna ca datele din memorie persista fara a fi "refresh"-uite (evident, pana la
oprirea calculatorului) dar sunt deosebit de scumpe. Memoriile cache sunt memorii
SRAM. Dupa cum spuneam, memoriile RAM cele mai familiare, placutele pe care le instalezi
tu in calculator, sunt cele DRAM, care sunt pe categoriile astea:

DDR1 - Double Data Rate 1

DDR2 - Double Data Rate 2
DDR3 - Double Data Rate 3
DDR4 - Double Data Rate 4
SDR - Single Data Rate (nu se mai fabrica)

Hai sa le luam pe rand.

DDR1 (sau doar DDR) :
-capacitate: maxim 1GB pe placuta
-viteza de transfer de la 200 MHz pana la maxim 400 MHz
-voltaj: 2,5 V
-numar de pini: 184

DDR2
-capacitate: maxim 4GB pe placuta
-viteza de transfer de la 400 MHz pana la maxim 1066 MHz
-voltaj: 1,8 V
-numar de pini: 240

DDR3
-capacitate: maxim 8GB pe placuta
-viteza de transfer intre 1066 MHz pana la maxim 2133 MHz
-voltaj: 1,5 V
-numar de pini: 240

DDR4
-capacitate: maxim 8GB pe placuta
-viteza de transfer de la 2133 MHz la maxim 3333 MHz
-voltaj: 1,8 V
-numar de pini: 240

SIMM... DIMM... Ce mai sunt si astea?

SIMM (Single Inline Memory Module)

DIMM (Dual Inline Memory Module)

Dati-mi voie sa va explic. Ce sunt SIMM-urile? Inainte de procesorul Pentium 1 pe 64 de biti,

trebuia sa pui neaparat 2 placute, pentru ca doar cu doua se putea acoperi latimea de banda
completa de 64 biti. De exemplu, daca voiai sa ai 64 MB de RAM, trebuia sa pui 2 placute de
32 MB, daca voiai sa ai 32, trebuia sa pui doua de 16, si tot asa, de aceea le si spunea "Single
Inline", adica singure in linie, adica nu erau ele "mandre" ca au latimea de banda cat pentru
doua, ca sa nu pui doua, ci numa una. DIMM-urile sunt, tocmai, duale in linie si atunci e de
ajuns sa pui numai una, si chiar sloturile, nu e neaparat sa fie perechi, se pot fabrica chiar si
numar impar, 3 de exemplu, pentru ca o placuta putea sa faca toata treaba.
De exemplu, memoriile de azi DDR2 sau DDR3 sunt memorii DIMM. Nu are rost sa ne
mai facem griji pentru SIMM-uri, deoarece nu se mai fabrica.

Latenta

Latenta memoriei RAM, este timpul de asteptare de incarcare. Cu cat mai mic, cu atat mai
bine.
Latenta se masoara in nanosecunde (ns).
Memoria RAM e ca un tabel unde punctele de intersectie a liniilor cu coloanele sunt celulele
la care au loc impulsuri electrice (biti, stari de 1 si 0), latenta e timpul de incarcare pe
orizontala si pe verticala (pe rand si pe coloana), CAS (Column Adress Strobe - Adresa
coloanei la care are loc un impuls) si RAS (Row Adress Strobe - Adresa randului la care are
loc un impuls) .
Asta o modalitate de masura indirecta a vitezei memoriei.

Compatibilitate

Cand cumper doua placute de memorie RAM, ar fi bine sa fie de la acelasi producator. Daca
sunt diferite se poate sa existe probleme de compatibilitate.
Pe cat posibil cumpara placute identice, atat la producator, cati si la capacitate si
frecventa. (daca ai placa de baza cu doar doua sloturi si intr-un slot suporta 2 GB iar in altul
doar 1 GB, atunci e ok, nu ai ce face, poti pune aceste placute de capacitati diferite)
Daca pui placute cu frecvente diferite, o sa mearga cu viteza placutei celei mai lente.
De exemplu, daca ai o placuta de 1333 MHz si una de 800 MHz, memoria RAM va fi
accesata la 800 MHz.

Bineinteles, trebuie sa te asiguri ca placa de baza suporta memoria RAM pe care vrei sa o
instalezi.
Nu baga cu forta placuta in slot daca vezi ca nu se potriveste! Daca nu intra, inseamna
ca pur si simplu placa de baza nu suporta acel tip de memorie. Daca se potriveste, o sa
intre ok!

Sfat: Introduceti placutele identice in sloturile de culoare identica pentru performanta

maxima (chestia asta se numeste Dual-Channel, tehnologie care permite combinarea a doua
placute de memorie sa lucre ca una mai buna, combina frecventele si performanta este
dublata). De exemplu, daca sloturile sunt de culoare GALBEN ROSU GALBEN
ROSU introduceti placutele in sloturile galben-galben respectiv rosu-rosu.
Cum functioneaza?
Tot ce vezi pe ecran sunt efectele proceselor incarcate in memorie care fac sa apara aceste
lucruri.
Deci procesorul isi ia datele necesare de pe hard si le pune in memorie.
De exemplu, daca pornesti Winamp-ul, acesta se incarca in RAM si citeste melodia pe
secvente de pe hard. Si dupa cum vezi, procesul a aparut in task manager la "Processes".
Toate procesele pe care le vezi in Task Manager, sunt fisiere incarcate in memorie.
Imagineaza-ti ca memoria RAM e ca un fagure de albina, sau un tabel, o zona cu multe celule.
Fiecare celula este o casuta unde sunt stocati biti. Acestor casute le sunt date adrese. (Adica
nume hexazecimale dupa care se identifica). Procesorul apeleaza la aceste adrese si primeste
datele (sau scrie datele) dintr-o anumita adresa, apoi le proceseaza.Adresele sunt reprezentate
sub forma 0x0AF22.

Greseli comune:

!!! Nu confundati SDR cu SDRAM! Aceste doua denumiri seamana, si de aceea s-a facut o
confuzie foarte de larg raspandita si trebuie sa clarificam cum sta treaba.
SDR Inseamna Single Data Rate, din aceeasi familie cu DDR, dar nu se mai fabrica. Cat
despre denumirea SDRAM, aceasta e defapt denumirea completa a memoriei RAM, fie ca e
SDR, fie ca DDR, care inseamna defapt Synchronous Dynamic Random Access Memory -
memorie dinamica sincronizabila cu acces aleator. Aceasta este denumirea completa. Toate
memoriile din prezent sunt SDRAM !!!

!!! Random Access Memory inseamna memorie cu acces aleator. Dar nu se refera la faptul ca
memoria este accesata la intamplare, ci ca poate fi citita si scrisa la orice adresa, oricand. !!!

!!! Nu se zice "rami", e incorect, pentru ca nu exista o astfel de denumire. Se zice memorie
RAM !!!

!!! Aud pe multi cum zic.. "Mai... "mi-am cumparat 2 giga DDRAM..." Nu exista denumirea
DDRAM! Ce vrea sa zica defapt e DDR, probabil. !!!

Cum arata inauntru memoria RAM?

Ce este memoria RAM?

Este puţin probabil ca cineva care a utilizat un calculator să nu fi aflat deja că acesta are
memorie, chiar şi persoanele care nu utilizează calculatoare ştiu acest lucru. Totuşi ce este
memoria, în afara de ceva care se găseste în orice calculator?

Ei bine, termenul de memorie poate avea semnificatii diferite, dar atunci când vine vorba de
calculatoare prin memorie se intelege mecanism de reţinere a datelor ce pot fi utilizate de
un echipament electronic.
Mai departe, memoria unui calculator poate fi impărţită în două mari categorii:

• memorie internă sau primară

• memorie externă sau secundară

Memoria internă

este zona de memorie care poate fi accesată în mod direct de către microprocesor. Orice
cantitate de date înainte de a putea fi prelucrată de microprocesor trebuie să ajunga mai întâi
prin memoria internă a calculatorului.
Pentru că totul trebuie să ajungă mai întâi în memoria internă dimensiunea şi viteza de lucru a
memoriei RAM influenţează în mod direct performanţele unui calculator. Acesta este unul şi
din motivele pentru care memoria internă este adusă de fiecare dată în discuţie atunci când
trebuie evalute perfomaneţele unui calculator. Memoria internă este alcătuită aproape în
totalitate „memorie RAM”.

Memoria externă

este formată din diferite dispozitive de stocare ce retin informatia pe termen lung. (precum
hard disk-ul)

Circuitul unui pachet de date : hardi disk – > memorie RAM -> microprocesor

In imaginea de mai jos este prezentat rolul memoriei RAM intr-un calculator obisnuit. Sa ne
imaginam ca doriti sa ascultati melodia dvs preferata care stiti ca se afla stocata pe hard disk.
Ce se intampla atunci can faceti dublu click pe fisierul ce contine melodia? In mare hard disk-
ul va transmite baitii ce contin melodia in memoria RAM, acestia vor fi stocati la o anumita
adresa de unde-i va lua in primirie microprocesorul.
 RAM – de la Random Acces Memory
RAM este prescurtarea de la Random Acces Memory – adică memorie cu acces aleator.
Caracteristica de accesare aleatorie face referire la posibilitea de stocare şi accesare a datelor
într-un mod non-secvenţial, ceea ce insemnă ca orice cantitate de date poate fi accesata in
mod direct.
Memoria RAM si calculatoarele personale
Memoria RAM destinata calculatoarelor personale se prezintă sub forma unor module
standardizate ca cel din imaginea de mai jos. Aceste module pot fi achiziționte de la
magazinele locale și montate pe placa de bază a calculatorul in sloturile de memorie ramase
libere. Memoriile RAM sunt niste componente electronice fiabile, neavand parti in miscare
acestea nu se uzeaza in timp unii producatori oferind garantie pe viata.

Orice calculator personal care functioneaza are montat cel putin o un modul de memorie
RAM. Atunci cand calculatorul functioneaza si nu vedeti nici un modul de memorie RAM
instalat nu sunteti martorul unui fenomen paranormal – memoria RAM este acolo, de data
aceasta se prezinta sub forma unor chipuri de memorie lipite direct pe placa de baza a
calculatorului. Memoria RAM care vine direct lipita pe placa de baza nu este ceva comun
calculatoarelor personale de tip desktop, in schimb unele calculatoare portabile sunt echipate
din fabrica cu memorie RAM direct pe placa de baza pentru a se salva din spatiu.

Ce trebuie stiut despre memoria RAM?

 Memoria RAM este locul în care ajung datele înainte de a fi prelucrate de microprocesor – această
memorie este spaţiul de lucru al calculatorului.
 Pentru că totul trece prin memoria RAM, capacitatea de stocare a memoriei RAM şi rapiditatea
acesteia influenţează în mod direct performanţele calculatorului.
 Orice software este conceput să funcţioneze în prezenţa unei anumite cantităţi minime de memorie
RAM. Dacă într-un calculator nu se găseşte minimul de memorie RAM cerut de un program – acesta
va refuza să pornească sau va funcţiona necorespunzător.
 O cantitate insuficientă de memorie RAM poate afecta serios performanţele calculatorului pe
ansamblu.
 Mai multă memorie RAM înseamnă performanţe mai bune ale calculatorului, sau cel puţin, aşa văd
lucrurile o bună parte dintre utilizatorii de calculatoare personale. Nu încercaţi să vă opuneţi acestei
 păreri generale chiar in unele cazuri dubland cantitatea de memeorie nu se va observa practic nicio
diferenta.
De ce totul trebuie să treacă prin memoria RAM?
Iată, care ar fi o parte din variantele posibile:

• Există o înţelegere secretă între producătorii de memorie RAM şi producătorii de

calculatoare, astfel încât să fiţi nevoit să cumpăraţi şi memorie RAM odată cu calculatorul.

• Calculatoarele s-au obişnuit cu memoria RAM, de ce să se schimbe lucrurile acum.

• Memoria RAM are o viteză de lucru foarte mare în comparaţie cu restul dispozitivelor de
stocare

Acordaţi-vă un punct dacă aţi ales a treia variantă, într-adevăr, memoria RAM este mult mai
rapidă decât alte dispozitive de stocare.

Memoria RAM poate furniza date cu rapiditate microrprocesorului datorită faptului că este o
componentă 100% electronică şi nu „beneficiază” de părţi în miscare precum majoritatea
dispozitivelor de stocare obişnuite.
Dacă în prezent un hard disk obişnuit poate funiza microprocesorului aproximativ 100 de
MB/s de date pe secundă, memoria RAM poate furniza date şi la viteze de peste 9000 MB/s în
cazul tehnologiei DDR3.

Tipuri de memorie RAM care ne intereseaza

Memoriile RAM actuale se încadrează în tehnologia de tip SDRAM acronim ce provine de
la synchronous dynamic random access memory.Fără a intra în detalii tehnice să vedem care
sunt tipurile de memorie care prezintă interes pentru noi, în funcţie de vechimea calculatorului
de acasă. Trebuie mentionat ca desi toate tipurile de memorii de mai jos folosesc tehnologia
SDRAM – in vorbirea curenta prin memorii SDRAM se face referire la memoriile mai vechi
caractestice sfarsitului anilor ’90, iar pentru celelalte tipuri de memorii foloseste doar
denumirea scurta: DDR, DDR2 sau DDR3 fara SDRAM.
 SDR-SDRAM – Single Data Rate SDRAM – acest tip de memorie a facut cariera începând cu
mijlocul anilor ’90 şi până în anii 2002 când încă se mai puteau achiziţiona calculatoare personale noi
echipate cu sloturi de memorie SD-RAM. Chiar daca calculatoarele personale au abandonat acest
standard , chipurile de memorie de tip SDRAM incă se fabrică pentru a echipa diferite dispozitive
electronice unde viteza de lucru a memoriei interne nu prezintă importanţă. De exemplu multimedia
player portabil sau un CD-Player este echipat cu un chip de memorie SDRAM
 DDR SDRAM – Double Data Rate SDRAM sau DDR1 – primele memorii DDR au făcut echipă cu
generaţia calculatoarelor de peste 1Ghz, acest prag fiind atins pentru calculatoarele destinate
publicului larg în anul 1999. Prima placa de bază cu suport DDR a fost disponibilă în toamna anului
2000. Pe piaţa calculatoarelor personale memoriile DDR au coexistat cu cele SDR, tranziţia către
acest standard fiind încheiată abia când pe piaţa calculatoarelor personale nu sau mai găsit plăci de
bază compatibile cu memoriile SD-RAM.
 DDR2 SDRAM- Acest standard a devenit disponibil pentru utilizatori la jumătatea anului 2003.
Momentan sunt cele mai comune tipuri de memorie în rândul calculatoarelor personale.
 DDR3 SDRAM- deşi anunţate încă din 2005 primele plăci de bază cu suport pentru acest tip de
memorie au apărut în vara anului 2007. În prezent reprezintă cea mai performantă soluţie iar costurile
de achizitie sunt apropiate de cele pentru generatia anterioara -DDR2.
 DRDRAM sau Direct Rambus DRAM sau este un tip de memorie RAM mai putin popular in randul
calculatoarelor personale. Acest tip de memorie a intrat pe piata PC-urilor personale in 1999 avand ca
sustinator principal producatorul de microprocesoare american Intel. Datorita costurilor mai mari de
productie acest tip de memorie nu s-a impus pe piata. Tehnologia dezvoltata de firma RAMBUS si-a
gasit totusi utilitatea in special in randul consolelor cum ar fi Nintendo 64 sau Sony Playstation 2 si 3.
Incompatibilitati
Trebuie stiut ca fiecare generaţie de memorie RAM se deosebeste electric şi fizic faţă de
generaţia anterioară. În practică aceasta înseamnă că nu putem folosi simultan doua tipuri de
memorii RAM din generatii diferite, de exemplu SD-RAM împreuna cu DDR-RAM sau
DDR2 împreuna cu DDR3. De asemenea, nu vom putea întroduce un modul de memorie
DDR2 într-un slot de memorie DDR datorită existenţei unui element de protecţie cunoscut şi
sub denumirea de „cheie”.

Cheia reprezintă o cavitate la baza modului de memorie poziţionată diferit de la o generaţie la

alta care permite introducerea unui modul de memorie doar în poziţia corectă şi doar într-un
slot de memorie compatibil.

ECC vs NON-ECC
Tot la capitolul incompatibilitati trebuie sa amintim si de memoriile ECC. Aceastea se
deosebesc de memoriile obisnuite prin accea ca suporta un mecanism de corectie a erorilor –
error-correcting code. Acest tip de memorii echipeaza in mod special serverele iar pretul per
megabait este sensibil mai mare. Pentru utilizatorii obisnuiti achizitia de memorii ECC mai
scumpe nu prezinta foarte mult interes motiv pentru care placile de baza obisnuite (destinate
in special calculatoarelor ieftine) nu suporta acest tip de memorii.
Mai trebuie mentionat si faptul ca acest tip de memorii nu pot functiona alaturi de o memorie
obisnuita non-ECC.
DIMM vs SO-DIMM
Memoria RAM destinata calculatoarelor personale de tip desktop este in acest moment in
format DIMM (dual in-line memory module). Acest format a inceput sa inlocuiasca cu succes
formatul SIMM (single in line memory module) odata cu aparitia calculatoarelor echipate cu
procesoare Pentium. Memoriile in format DIMM indiferent ca sunt de tip SDR, DDR, DDR 2
sau DDR 3 au aceeasi lungime de 13.35 CM.
Memoriile in format SO-DIMM ( Small Outline – DIMM) sunt destinate calculatoarelor
portabile si au dimensiunile reduse cu aproape 50%. Pentru a reduce consumul de energie,
factor critic în economia unui sistem portabil, memoriile SO-DIMM ruleaza in general la
frecvente mai scazute fata memoriile folosite pentru desktop-uri.

Cata memorie RAM am eu?

In mod traditional capacitatea memoriei RAM este afisata la pornirea calculatorului.
Capacitatea memoriei este exprimata in general în kilobaiti, de exemplu in imaginea de mai
jos 2096064K indica 2 gigabaiti de ram.
 Putem verifica capacitatea memoriei RAM si din Windows. Pentru aceasta trebuie sa accesam
dialogul System properties. Cel mai simplu mod de a accesa dialogul System properies este de
a face un clic drepta pe iconita My Computer dupa care selectam Properties. (si mai simplu
este daca retinem ca acelasi lucru obinem si prin combinatia de taste Windows + Pause)

Memoria RAM si capacitatea maxima

Capacitatea maxima a emoriei RAM dintr-un calculator este limitata de urmatorii factori:

 capacitatea maxima adresabila suportata de chipsetul placii de baza

 tipul procesorului folosit 32/64 bit
 arhitectura sistemului de operare
 si in sfarsit numarul de sloturi de memorie ram cu care este echipata placa de baza (in general variaza
intre 2 si 6 sloturi)
Un calculator personal echipat cu hardware si software de ultima generatie poate avea la
dispozitie si pina la 48GB de RAM.

Un calculator obisnuit ce ruleaza un sistem de operare pe 32 bit precum Windows XP sau

Windows Vista poate accesa 4GB RAM (3,2 GB in practica).

Calculatoarele mai vechi pot adresa fie maxim 128/256/512MB RAM (gama Pentium,
K5/K6) fie 1024 MB (1GB) sau mai mult incepand cu generatia Pentium II.

Memoria RAM şi viteza

Fiecare tip de memorie RAM este caracterizat de e o viteză de lucru sau lăţime de bandă care
este direct proporţională cu cantitatea teoretică de date care poate fi transferată între
microprocesor şi memorie. Cantitatea de date care poate fi manipulată la nivel teoretic face
parte din cartea de vizită a oricarei memorii. Asadar un modul PC2100 are o viteză teoretică
de lucru de 2100MB/s pe când un modul PC6400 de 6400MB/s (6,4GB/s).

Memoriile SDR SDRAM au o viteză cuprinsă între 66Mhz şi 133Mhz în mod standard.
(PC66 = 66 MHz, PC100 = 100 MHz, PC133 = 133 MHz)
Atunci când vine vorba de memorii DDR, de orice tip, trebuie să ştim că specificaţiile ne sunt
prezentate la o valoare dublă (DDR = double data rate)datorită modului de lucru al acestor
tip de memorii. Totuşi nu toate operaţiile care sunt efectuate de memoria RAM sunt la viteză
dublă motiv pentru care uneori, spre deruta noastră, se face referire şi la viteza nominală adică
înjumatăţită.
DDR SDRAM (DDR DDR2 SDRAM SDRAM DDR3 SDRAM SDRAM DIMM

* PC2-3200 = 400 MHz

* PC2-4200 = 533 MHz
* PC2-5300 = 667 MHz
* PC1600 = 200 MHz * PC2-6400 = 800 MHz
* PC2100 = 266 MHz * PC2-8000 = 1000 MHz
* PC2700 = 333 MHz * PC2-8500 = 1066 MHz
* PC3200 = 400 MHz * PC2-9600 = 1200 MHz
* PC3-6400 = 800
* PC3-8500 = 1066
* PC3-10600 = 1333
* PC3-12800 = 1600

Pagini: Pagină1,Pagină2,Pagină3

Protocolul TCP/IP
Definiţia protocolului TCP/IP

TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol) este cel mai utilizat protocol folosit
în reţelele locale cât şi pe Internet datorită disponibilităţii şi flexibilităţi lui având cel mai
mare grad de corecţie al erorilor.
TCP/IP permite comunicarea între calculatoarele din întreaga lume indiferent de sistemul de
operare instalat.

Istoric

În anii 1960, guvernul SUA finanţează proiectarea şi dezvoltarea procotolului TCP/IP.

Ministerul Apărării Naţionale al SUA dorea un protocol de reţea care sa meargă indiferent de
condiţiile de pe reţea. Atât timp cât conexiunea fizică între calculatoare este funcţională şi
conexiunea logică a lor să fie funcţională, chiar dacă alte calculatoare din reţea se opresc
brusc.
Era nevoie de o arhitectură flexibilă, mergând de la transferul de fişiere până la transmiterea
vorbirii în timp real.
Crearea acestui protocol a rezolvat multe probleme dificile din acea vreme, astfel devenind
modelul standard pe care Internetul se bazează.
La început el a fost folosit pentru reţelele militare, apoi a fost furnizat şi agenţiilor
guvernamentale, universităţilor ca la urmă să poată fi folosit de publicul larg.

Cum funcţionează…

Protocolul TCP/IP este compus din patru niveluri: Aplicaţie, Transport, Reţea şi Acces la
reţea.
Modelul TCP/IP este asemănător cu modelul OSI (Open Systems Interconnection).
Atentie: A nu se confunda numele nivelurilor TCP/IP cu numele nivelurile din OSI.

Nivelul Aplicaţie

Nivelul Aplicaţie se ocupă cu protocoalele de nivel înalt, codificarea, şi controlul dialogului,

împachetarea datelor şi trimiterea lor la următoarele niveluri.
El comasează nivelurile Aplicaţie, Prezentare şi Sesiune din modelul OSI

Nivelul Aplicaţie conţine următoarele protocoale de nivel înalt:

 Transfer de fişiere: TFTP, FTP şi NFS

 E-mail: SMTP
 Remote: telnet, rlogin
 Managementul de reţele: SNMP
 Managementul de nume: DNS
 HTTP

Nivelul Transport
Nivelul Transport asigură conexiunea logică dintre calculatorul sursă şi calculatorul
destinaţie, fluxul de date şi corecţia erorilor.

Nivelul transport include protocoale TCP şi UDP.

TCP (Trasmission Control Protocol) este un protocol orientat pe conexiune care permite ca un
flux de octeţi trimişi de la un calculator să ajungă fără erori pe orice alt calculator din Internet.
Dacă pe calculatorul destinaţie un pachet ajunge cu erori, TCP cere retrimiterea acelui
pachet.
TCP fragmentează fluxul de octeţi în mesaje discrete şi pasează fiecare mesaj nivelului
Reţea.
TCP tratează totodată controlul fluxului pentru a se asigura că, calculatorul sursă nu inundă
calculatorul destinaţie cu mai multe pachete decât poate acesta să prelucreze.
Toate aceste lucruri sunt realizate prin utilizarea secvenţelor de număr, sliding windows şi
acknowledgments.
UDP (User Datagram Protocol) este un protocol nesigur, destinat pentru aplicaţii care trebuie
să interogheze rapid, fară retrimiterea pachetelor eronate.

UDP este folosit in aplicaţiile de transmisii video sau audio şi aplicaţii client-server.
Exemple de aplicaţii care folosesc procolul UDP:

 DNS (DOMAIN NAME SERVER)

 TFTP (TRIVIAL FILE TRANSFER PROTOCOL)
 IPTV (TV prin Internet)
 VOIP (Telefonie prin Internet)

Nivelul Reţea

Scopul nivelul reţea este de a găsi cel mai optim traseu prin care poate trimite pachetele.
Nivelul reţea corespunde cu acelaşi nivel reţea din modelul OSI.

Protocoalele care lucrează la nivelul Reţea din modelul TCP/IP sunt:

  IP (Internet Protocol)
 ICMP (Internet Control Message Protocol)
 ARP (Address Resolution Protocol)
 RARP (Reverse Address Resolution Protocol)

IP caută cea mai bună cale de a trimite pachetele.

ICMP oferă capabilităţi de control şi în schimbul de mesaje.
ARP determină adresa MAC pentru adresele IP
RARP determină adresa IP pentru o adresă MAC cunoscută.
Problemele majore se referă la dirijarea pachetelor şi evitarea congestiei în reţea. De aceea
este rezonabil să presupunem că nivelul Reţea din TCP/IP funcţionează asemănător cu nivelul
reţea din OSI.

Nivelul Acces la Reţea

Nivelul Acces la Reţea se ocupă cu toate problemele legate de transmiterea efectivă a unui
pachet IP pe o legătură fizică, incluzând şi aspectele legate de tehnologii şi de medii de
transmisie, adică nivelurile OSI Legătură de date şi Fizic.

Drivere, modemuri, plăci de reţea, şi alte componente se găsesc în nivelul Acces la reţea.
Nivelul de acces la reţea defineşte procedurile folosite pentru interogarea cu echipamentele de
reţea şi de acces la mediu de transmisie. Protocolul standard, cum ar fi Serial Line Internet
Protocol (SLIP) şi punct-la-punct Protocol (PPP) trebuie să asigure accesul la reţea prin
intermediul unui modem de conectare. Multe protocoale sunt necesare pentru a determina
elementele de hardware şi software, precum şi specificaţiile de transmitere la acest nivel.

Cum se formează un pachet TCP/IP

O simplă comparaţie între modelul OSI şi modelul TCP/IP

Asemănări:

 Ambele au niveluri
 Ambele au niveluri de aplicare, chiar dacă acestea includ servicii diferite

Deosebiri:

 TCP/IP combină din modelul OSI nivelurile aplicaţie, prezentare şi de sesiune în propriul nivel
numit Aplicaţie.
 TCP/IP combină din modelul OSI nivelurile Legatură Date şi Fizic în propriul său nivel numit
Acces la reţea.
 TCP/IP pare simplu pentru că are mai puţine niveluri.
 În cazul în care TCP/IP nivelul Transport utilizează UDP, acesta nu oferă încredere livrării de
pachete. Nivelul transport din modelul OSI oferă încredere.

Internetul a fost dezvoltat pe baza standardelor de protocoale TCP/IP. TCP/IP a câştigat

credibilitate din cauza protocoalelor.
Modelul OSI nu este folosit în construcţia de reţele, el este folosit ca un ghid, cu scopul de a-i
ajuta pe elevi să înţeleagă procesul de comunicare.

Procesorul (Central Processing Unit, CPU) este componenta

care coordonează și controlează întreaga activitate a calculatorului.

El se mai numește și „creierul” calculatorului.

Procesorul este un set de circuite integrate într-o pastilă de siliciu

(cip), în interiorul căruia se găsesc sute de mii de circuite electronice. El se
montează pe placa de bază prin intermediul unor piciorușe conductoare
numite pini.

Componentele microprocesorului

1. Unitatea aritmetică şi logică -efectuează operaţiile aritmetice şi

logice.
 2. Unitatea de comandă şi control - preia programele din memorie, le
lansează în execuţie, analizează fiecare instrucţiune şi dă comenzi de
executare a instrucţiunilor unităţii aritmetico-logice.

Caracteristicile microprocesorului:
–setul de instrucţiuni care pot fi executate (procesoarele pot fi cu
instrucţiuni complexe(Complex Instruction Set Computer, CISC)
sau reduse (Reduced Instruction Set Computer, RISC);
Procesoarele funcţionează sub controlul unor programe. Programele sunt
alcătuite din instrucţiuni pentru microprocesor. Fiecare instrucţiune este o
succesiune de 0 şi 1. Mulţimea instrucţiunilor care pot fi executate de
procesor se numeşte limbajul microprocesorului.
–lăţimea de bandă (numărul de biţi procesaţi într-o singură instrucţiune),
–frecvenţa (ciclul de ceas, tactul) măsurată în Hz (1 hertz înseamnă un
impuls pe secundă). Microprocesorul nu lucrează haotic, ci sincronizat sub
controlul unor impulsuri electrice, transmise la intervale egale de timp, de
ceasul sistemului.
Performanțele procesorului sunt mai bune cu cât valorile caracteristicilor:
lățimea de bandă și frecvența sunt mai mari.
De exemplu, un procesor pe 32 de biţi care lucrează la 50MHz este mai
puternic decât unul de 16 biţi care lucrează la 25MHz.