Fram, Ursul Polar de Cezar Petrescu

Rezumat - Cartea cuprinde 16 capitole

Cap. I: „O reprezentaţie de adio la Circul Struțki în iarna anului 1924"

Pentru ultima dată în acel oraş, Miss Ellian se prezenta în arena circului Struțki, cu cei
12 tigri de Bengal şi apoi dând reprezentaţie şi Fram, Ursul Polar. Pentru spectatori,
totul este o distracţie, care îi ţine cu sufletul la gură. Pentru tigri, e altfel. Ei se
gândesc - după cum spune autorul - la pădurile din care au fost luaţi. Nu le place să
execute comenzile dresoarei cu privirea verzuie şi poruncitoare... Dar nu au încotro.
Trebuie să execute tot, după cum şi dresorii trebuie să dreseze, ca să se îmbogăţească
nu ei, ci „fiara cea mai fioroasă şi mai nesăţioasă din tot circul", adică directorul
circului... Tigrul care trebuie să deschidă botul, pentru ca miss Ellian, dresoarea, să-şi
pună capul în gura lui - pe nume Rajah - visează „o pădure cu frunze late, cu desişuri
nepătrunse, cu liane spânzurate până în pământ", în care dresoarea să fie o simplă
pradă. Dar nu se întâmplă nimic îngrozitor, tigrul nu o muşcă pe dresoare, iar
spectatorii dau drumul ropotelor de aplauze...

Cap. II: „Fram face nazuri"

Pe lângă celelalte numere din spectacolul de circ, trebuia să fie şi rolul lui Fram, Ursul
Polar. El nu avea nevoie de îmblânzitor! Intra pe două labe, saluta, mergea pe bicicletă,
şi câte altele. Singur. El era cel mai iubit. El nu producea spaimă, ca alte numere,
precum tigrii, de exemplu, sau precum echilibriştii, ci destindere, amuzament şi uimire.
Un urs uriaş, dar atât de blând! Care se mulţumea cu aplauzele! Şi iată că tocmai în
seara de adio, Fram nu mai apărea! Spectatorii erau foarte-foarte nemulţumiţi şi
strigau întruna: „Vrem Fram!", iar cei peltici: „Vlem Flam!" Până la urmă, Fram vine pe
scenă, stând gânditor, fără să mai execute nimic. Un bunic din sală îi explică nepoatei
(Lilica) ce se întâmplă cu Fram: „L-a ajuns ceasul când nu mai e bun de nimic. Aşa se
întâmplă cu toţi urşii albi..." Fram şi-a luat rămas bun, apoi, în patru labe, ca un animal
oarecare, a plecat spre cuşca sa. Petruş, un spectator, băieţel, a ascultat explicaţiile
bătrânului, cu tristeţe şi cu milă.

Cap. III: „După ce a plecat circul

Petruş a rămas cu gândul la Fram. E iarnă şi din zăpadă el nu vrea să construiască un om

de zăpadă, ci un urs alb. Iar de sărbători, ar dori drept cadou o carte despre urşii
polari. Alţii, din jurul lui şi din oraş, au uitat de Fram. El însă - vrea să se facă
explorator polar. Fetiţa de la circ, Lilica, a răcit şi se crede miss Ellian în delirul
febrei, numai că dresează doar... pisica. Circul a plecat în altă ţară. Dar Fram nu mai
face parte din reprezentaţie. Doi copii se bat pentru că au pariat pe un briceag că un
urs nemaipomenit va juca...

Cap. IV: „În Arca lui Noe”

Arca e de fapt menajeria circului Stroţki. Cei doi bătăuşi vin să o viziteze, cu părinţii
lor. S-au întâlnit la circ şi... au uitat de incident. Directorul a stabilit un preţ mare
pentru vizitarea menajeriei. Acolo sunt, în cuşti, tot felul de animale, prinse din păduri
sălbatice, cu capcane, de vânători vestiţi, încă de pui. În cuşti stau animalele
nedomesticite, care sunt bune doar să fie văzute, şi atât. Acolo se află acum şi Fram.
Nemişcat, închis cu zăvorul, deşi nu este agresiv. A uitat cum să facă giumbuşlucuri şi a
uitat şi cum e în ţara lui. Măcar, celelalte animale din cuşti ţin minte locurile lor natale.
De aceea, uneori, în noapte, încep să urle, stârnind câinii oraşului. Urlă, că dau de gratii
când se trezesc din visul libertăţii...

Cap. V: „Fram s-a născut departe, în gheţurile polare"

Când visează, Fram e pui de urs mic, luat de eschimoşi şi vândut pentru circ. Încet,
încet, îşi aminteşte de peştera unde s-a născut şi de ursoaică. Cum a văzut prima dată
soarele polar şi cum s-a speriat de el. Cum a călătorit cu mama lui pe un sloi de gheaţă.
Gustul primei morse. Poposirea pe o insulă unde creşteau flori şi rădăcini gustoase...
Iar acolo, acolo...

Cap. VI: „Omul, câinele şi puşca"

Pe acea insulă, ursoaica a simţit miros străin, de om şi de câine. Şi-a dat seama că e un
pericol, dar nu cunoştea puterea puştii. Acolo ursoaica a fost împuşcată. Iar puiul mic
şi neştiutor nu înţelegea de ce „dihăniile cu două picioare", adică oamenii, îi taie mama,
căzută la pământ. Apoi a fost dus în satul eschimoşilor. S-a speriat de foc şi s-a
cuibărit pe ce mai rămăsese din ursoaica, mama lui: pe blana ei.

Cap. VII: „Numele tău va fi Fram"

De acolo, ursul s-a trezit pe o corabie. Acolo a învăţat că oamenii pot fi şi buni. Pot să-l
dezmierde şi să-i dea lapte. De fapt, un anume om, marinarul Lars. Era un om care
trecuse prin multe, căruia îi muriseră mama şi logodnica şi care căzuse în patima
băuturii. Acesta l-a botezat pe puiul de urs „Fram", după numele corăbiei renumite cu
care Lars străbătuse ţinuturile polare... De atunci, „Fram" i-a rămas numele (în limba
norvegiană înseamnă „înainte"). El a fost vândut pentru zece sticle de rom şi, curând, a
ajuns la circul Struţki. La circ, a învăţat acrobaţiile şi cum să se poarte cu oamenii, şi
vreme de şapte ani a fost fala circului. Iar acum, a început să tânjească după gheţurile
polare...

Cap. VIII: „Îndărăt spre Oceanul Polar"

Un fost vânător, pasionat de studierea urşilor, îl convinge pe directorul circului să-l
trimită înapoi pe Fram, la pol. Acesta nu ar fi vrut, ca să nu piardă bani, dar s-a gândit
- ca om de afaceri - că poate face reclamă circului cu gestul său caritabil şi că, până la
urmă, tot ar obţine bani de undeva, dintr-o donaţie..., din reprezentaţii în folosul lui
Fram. Că aşa sunt oamenii de afaceri, nu prea fac lucruri gratuite, ci trebuie să obţină
un profit din orice, chiar şi din acte... caritabile.
Astfel că Fram urma să se întoarcă... acasă. Membrii circului şi-au luat rămas bun.
Chiar şi clovnul, August cel prost, îi spune „la revedere" blândului urs.

Cap. IX: „În ostrovul pustiu de la capătul pământului"

Fram a ajuns acasă. Acolo, „sloiurile nu se topeau niciodată deplin. Abia şuroia o vână
subţire de apă pe patul de gheaţă. Abia apărea, de sub nămeţi, muşchiul verde
căptușind stâncile; şi pe alocuri câte o floare firavă, măruntă, chircită, fără parfum."
L-au dus pe o insulă pustie, ca să poată învăţa cu gheţurile şi cu noul lui trai. L-au ferit
de eschimoşi, cu care el ar fi prea prietenos, fiind învăţat cu oamenii. A fost coborât
într-o barcă. Era nerăbdător. I-au lăsat şi nişte provizii, până când avea să înveţe să
vâneze... Cu un ultim salut pentru oameni, Fram dispăru între gheţuri...

Cap. X: „Cea dintâi întâlnire"

Viscol. Neadaptat, Fram a clănţănit de frig. S-a „încălzit" făcând acrobaţii. Era destul
de trist, viaţa la pol era un pic mai grea decât şi-ar fi imaginat. Aici nu-i mai purta
nimeni de grijă. Trebuia să se descurce singur. Se îndreptă, instinctiv, spre ţărm. Văzu
câteva foci. Le pândi şi vru să înşface una, că îi era foame. Dar, amintindu-şi de trupa
de foci de la circul Struţki..., nu mai putu. O vreme îi mai ajungeau proviziile lăsate de
marinari. Dar după aceea? O porni, pe un sloi, spre nord. Nu putu vâna nimic, deşi focile
roiau în jur. Doar o bucată de carne de morsă, găsi, prinsă de un sloi.

Ajunse pe o altă insulă, plină de urme de animale. Se luă după urmele de urs polar. În
sfârşit, o întâlnire cu unul de-ai lui. Numai că Fram nu ştie regulile. Un urs e stăpân pe
teritoriul lui şi nu tolerează un alt mascul. Ursul străin sări la bătaie. Fram îi dădu mai
multe lecţii, folosind acrobaţiile de circ. Ursul acela nu văzuse în viaţa lui salturi
mortale, nu ştia de pus piedică... Era doar mânios cum nu se poate. Văzând că nu
reuşeşte să-l muşte, să-l zgârâie, să-l sperie pe Fram, ursul o luă la goană.
Fram era prea ciudat pentru el. Iar Fram... care căutase doar un prieten - rămase trist
în urma lui. De altfel, şi alte vietăţi fugeau de el, considerându-l duşman. Vulpi albe,
păsări... Iar el era un urs obişnuit să fie mângâiat de oameni, să vorbească şi cu el
cineva... Dar tot răul e şi spre bine. Fram a găsit cum să mănânce (restaurant fără
abonament şi fără plată) - când ursul polar cel morocănos prindea o morsă, era de ajuns
să apară Fram şi să-l sperie, că morsa vânată gata rămânea a lui.

Cap. XI: „Bufonul Oceanului Polar"

Treptat, Fram a învăţat să-şi facă adăpost de viscol. „Era şi el un fel de Robinson
Crusoe al urşilor albi, fără să ştie, descurcându-se din nevoie cu priceperea şi
chibzuinţa lui de animal." Mai rău a fost că acel urs care-i asigura hrana, pe care Fram
l-a poreclit „Căpăţânosul", s-a săturat să vâneze pentru altul şi a plecat de pe insulă, pe
un sloi plutitor. Flămând, Fram întâlni o ursoaică şi doi pui. Încercă să fie prietenos, în
stilul lui de circar. S-a ales cu o muşcătură la labă. Tot aşa, a întâlnit şi alţi urşi, care
se speriau să vadă unul de-al lor cum face salturi mortale, paşi de vals, echilibru în cap
şi mers în labele dinainte. Îndată, cei întâlniţi îşi abandonau hrana şi fugeau. „Ceva
tainic şi rău, neînţeles, îl despărţea de urşii sălbatici ai polului." Aşa, Fram tot
călătorea pe sloiuri, dar peste tot aceeaşi poveste. Duşmănie şi frică din partea urşilor
albi. Şi aşa a venit noaptea polară, care ţine câteva luni.

Cap. XII: „Prietenii lui Fram din oraşele de departe nu l-au uitat"

În special Petruş nu l-a uitat pe Fram. El s-a împrietenit cu fetiţa de la circ şi a

împrumutat cărţi despre urşii polari, de la bunicul ei. A citit atâtea, încât a ajuns
expert. Seara, după lecţii, citeşte la lampă. Şi reciteşte. Are şi două hărţi, deasupra
mesei de lucru. Una cu Oceanul Îngheţat de Nord, alta cu Oceanul Îngheţat de la Polul
Sud.
Hotărât, Petruş e pasionat! Ceea ce citeşte, el îşi şi imaginează, trăieşte, vede aievea.
Însemnările exploratorului Nansen îl absorb de tot. Citeşte cărţi despre voinţa omului
de a înfrunta vitregiile naturii, de a stăpâni necunoscutul. Despre lupta cu urşi polari,
cu viscolul, cu foamea, cu depărtarea de civilizaţie.

Apoi, întâlnirea cu o altă expediţie şi drumul spre casă (Norvegia), unde ajunsese
corabia Fram... După ce citeşte, Petruş povesteşte prietenilor aventurile despre care a
citit şi se joacă şi ei, construind un urs polar din zăpadă. Orice carte nouă apare
despre urşii albi şi expediţiile polare, Petruş o citeşte şi o reciteşte... A devenit mai
serios, mai responsabil, mai apreciat în familie şi între prieteni.

Cap. XIII: „Fram şi-a găsit un prieten mic în noaptea polară"

Aşa cum înainte tânjea după întoarcerea la pol, acum Fram se chinuieşte cu gândul la
oameni. Disperat de viscol şi singurătate, el merge în neştire pe banchize. Ceilalţi urşi
par a fi dispărut. Deodată, îi iese în cale un pui de urs. E singur. Ursoaica, mama lui, a
fost ucisă în lupta cu un alt urs polar. Iar puiul a scăpat, fugind, doar cu o rană. Puiul de
urs l-a dus pe Fram la locul cu pricina, să vadă, să înţeleagă... E orfan.

Cap. XIV: „Fram se leapădă singur de micul său prieten"

Apoi Fram a luat-o pe urmele ursului ucigaş. Să-i dea o lecţie. L-a găsit uşor. L-a păcălit
cu fentele lui, i-a pus piedică, l-a izbit du dinţii de gheaţă, până l-a lăsat la pământ. Nu
l-a omorât, doar l-a buimăcit. Puiul de urs primise şi un nume: Zgăibărici. El avea
mirosul mai bun decât al lui Fram, care se alterase la menajeria circului. De aceea, el l-
a condus pe Fram la „depozitul" ursului bătut: două morse îngheţate. Acolo au poposit
cei doi, în adăpost, până a trecut noaptea polară. S-au mai întâlnit cu ursul ucigaş al
ursoaicei, care slăbise, pentru că Fram îi fărâmase câţiva dinţi şi el nu mai era la fel de
puternic ca înainte. Fram i-a redat locul din adăpost şi hrana. Apoi a plecat mai
departe, cu puiul de urs, care mai crescuse. Numai că după un timp, puiul a zbughit-o
îndărăt şi l-a muşcat pe ursul acela de gât. Ca să-şi răzbune mama.
Apoi Fram şi-a reluat meşteşugul de a goni urşii albi cu giumbuşlucuri, servindu-le
hrana vânată. Numai că puiul de urs avea alte instincte. El înşfăcă un pui de focă,
reuşind să-l vâneze. Într-o zi, Fram îşi găsi micul prieten exersând giumbuşlucurile
sale. Atunci Fram l-a scuturat bine şi s-a hotărât să-l părăsească. Era de ajuns un
bufon polar. Zgăibărici trebuia să fie un urs normal. Aşa că Fram s-a suit pe un sloi de
gheaţă şi s-a depărtat, fără să privească în urmă, la zbuciumul puiului.

Cap. XV: „Nanuc"

Fram se simte un urs fără noimă. Pluteşte fără ţintă, neaşteptând nimic bun, decât
insule pustii. Şi totuşi, sloiul lui s-a oprit într-un loc unde pescuia un copil de eschimos.
Fram s-a străduit să-l atragă cu tot ce ştia de la circ, dar copilul era îngrozit.
Eschimosul nu putea să creadă că Fram nu îl omoară, ci îl mângâie cu laba. E un urs
vrăjit! Copilul crede cu tărie că e aşa, pentru că în poveştile eschimoşilor sunt urşi
vrăjiţi, care nu fac rău oamenilor!

De aceea, îi arată jucăriile lui ascunse în zăpadă. Sunt arme de jucărie. Crescând, el va
deveni un vânător vestit. Eschimosul ar vrea ca Fram să le prefacă în arme mari,
adevărate. Doar e un urs vrăjit! Păcat că nu vorbeşte!

Dezamăgit de neputinţa lui Fram de a-i preface jucăriile, eschimosul vrea să-l
săgeteze, să se laude în neamul lui că a ucis un urs polar. Ar fi privit ca un adevărat
vânător! Dar Fram a prins săgeţile din zbor. Apoi l-a scuturat pe Nanuc, micul
eschimos, i-a rupt armele şi a plecat iarăși pe sloiul lui. Nici între eschimoşi nu era locul
lui. Nimeni nu a crezut vreodată povestea lui Nanuc despre ursul vrăjit.
Cap. XVI: „Sfârşitul"

Otto şi Egon, doi vânători polari, au pierdut câinii şi săniile, când o banchiză de gheaţă
s-a despicat. Au rămas în viaţă, dar fără provizii, fără arme, la o distanţă de 48 ore de
coliba lor. Erau dintre cei ce fuseseră pe vaporul care-l adusese pe Fram la pol. Numai
că pe drum i-a prins furtuna de zăpadă şi au îngheţat. Nu se mai puteau mişca. În
starea aceea i-a găsit Fram. I-a recunoscut după miros. La început n-a înţeles ce e cu
ei. Apoi şi-a dat seama. I-a încălzit el, cu blana lui. Până i-a dezghețat. După care i-a
dus la adăpostul lui, unde avea carne de focă. De acolo, vânătorii s-au întors, cu Fram,
la coliba lor. Urma să vină corabia care îi duce în ţările lor.

Fram s-a suit singur în barcă, dorind să fie luat şi el. Şi l-au luat! Era singurul loc unde
se mai simţea, bietul de el, acasă...
Impresii de lectură:

Cartea mi-a plăcut foarte mult, şi pentru text, şi pentru ilustraţii. Atunci când Fram
s-a despărţit de oameni, nu ştiu ce cuvinte măiestrite a folosit autorul, că am plâns
puţin...

Şi m-am gândit la urşii polari, despre care am citit că sunt pe cale de dispariţie..., din
cauza încălzirii globale care le topeşte gheţurile. Ei nu mai au pe ce să trăiască.

M-am mai gândit la animalele de circ, care sunt luate din mediul lor natural şi
îmblânzite, ce-i drept, pentru a fi însă distracţia oamenilor. Oare ele sunt cu adevărat
fericite între gratii?

Şi, în fine, m-am gândit cum ar fi dacă Fram nu ar fi urs, ci un om, forţat să se mute
din locul în care s-a născut, în altul. Cred că nu s-ar simţi bine. Iar dacă ar reveni acasă
după mult timp, iar nu ar recunoaşte locurile, ar fi totul schimbat.

Ei, pe lume suferă şi oameni, şi animale.