Lupta pentru virtute şi har se câştigă prin ispite

1292
POSTAT DE CĂTRE ADMINISTRATOR13 MAI 2016SFATURI DUHOVNICEȘTI
Cu toate că nu sunt de la Dumnezeu, ci de la duhurile necurate, de la lume şi de la om,
Dumnezeu permite ispitele, ele fiindu-ne de folos din mai multe pricini şi anume: ispitele sunt
şcoala smereniei, deoarece pun la încercare puterea, mândria, răbdarea şi neputinţa noastră.
Oricât ar fi de supărătoare , ispitele ne înţelepţesc şi ne învaţă să nu ne trufim, cu virtuţi pe care
nu le avem fără ajutorul dumnezeiescului har.
Lupta pentru virtute şi har se câştigă prin ispite.”Cine fuge de ispite, fuge de virtute” spune Sf.
Isaac Sirul. Nimeni nu ajunge om mare, nu poate să se desăvârşească în virtute dacă nu are
răbdare în ispite. Cu cât se apropie un suflet mai mult de cetatea lui Dumnezeu, cu atât îl
întâmpină ispite mai puternice. Ispite noi (învinse) aduc har mai mult. Dumnezeu nu dă harul
fără ispite. În măsura biruinţei asupra patimilor şi ispitelor, se dă harul. “Ia aminte şi scrie în
inima ta, că iubirea de plăceri şi de odihnă este pricina pentru care Dumnezeu te părăseşte şi
îngăduie să fii ispitit” (Sf. Isaac Sirul). Sf. Macarie cel Mare, desigur din experienţa vieţii sale,
spune că puterea harului de care se învredniceşte sufletul creştinului “se câştigă numai cu luptă
mare, cu răbdare multă şi îndurare, prin ispite şi încercări”.
Ispitele vădesc ce-i în inima omului (Deut. 8:2; 32:31; Iac. 1:3). Ispitele ne cheamă la pocăinţă,
la ispăşirea şi înlăturarea păcatelor. Ispitele sunt toiag de întoarcere la Dumnezeu, pricini de
trezire, îndreptare şi apropiere de Dumnezeu. “Precum părinţii iubitori de fii, întorc pe fii lor,
care fac lucruri nesocotite, cu ameninţări, aşa şi Dumnezeu îngăduie ispitele ca pe un toiag care
întoarce pe cei vrednici de la viclenia diavolului” (Sf. Petru Damaschin). “Necazurile
încercărilor, scrie Sf. Maxim Mărturisitorul, sunt aduse peste unii pentru ştergerea păcatelor
săvârşite, peste alţii pentru ştergerea celor ce le săvârşesc acum, şi iarăşi pentru alţii pentru
oprirea celor ce vor să le facă. Dar afară de acestea, mai sunt şi cele care vin pentru dovedire, ca
de pildă cele venite asupra lui Iov”.
Tot Mărturisitorul înşiră cinci pricini pentru care Dumnezeu îngăduie să fim războiţi de către
dracii ispitelor: “cea dintâi, pentru ca războiţi fiind şi războindu-ne în apărare, să venim la
puterea de a deosebi virtutea şi păcatul. A doua, ca dobândind prin luptă şi durere virtutea, să o
avem sigură şi nestrămutată. A treia, ca înaintând în virtute, să nu ne îngânfăm ci să învăţăm a ne
smeri. A patra, ca după ce am fost ispitiţi de păcat, să-l urâm cu ură desăvârşită. A cincia, care e
mai presus de toate, ca devenind nepătimaşi, să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea celui
ce ne-a ajutat”.
Ispita e un foc curăţitor, un mijloc de încercare a credinţii şi a virtuţii, de îmbunătăţire,
desăvârşire şi mântuire. Fapta bună în mijlocul ispitelor se vădeşte. Răul ajută binele, ispitele şi
suferinţele ajută curăţirea şi desăvârşirea sufletului. Cine caută un bine, mai mare, e atacat şi
împiedicat de o ispită mai mare, spune Fericitul Simeon Metafrastul. Încercările ne vin spre
învăţătură şi spre mântuire. Prin ele suntem pedepsiţi, dar nu omorâţi; învăţaţi, dar nu părăsiţi.
“Nimeni nu învaţă, fără să fie ispitit”, constată Sf. Isaac Sirul. Tot Sf. Isaac spune “Când pui
început îmbunătăţirii, pregăteşte-te de ispite. Întâmpină-le cu îndrăzneală, ca Iov. Dacă nu te
pregăteşti să biruieşti ispitele, depărtează-te de lucrarea virtuţilor”.
<<Toată bucuria să aveţi, fraţii mei, când cădeţi în multe feluri de ispite, scrie Sf. Iacob, ştiind că
încercarea credinţei voastre lucrează răbdare; iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi
desăvârşiţi şi întregi fără niciun fel de lipsă>> (Iac. 1:2-4).
Ispitele sunt exerciţii de întărire în credinţă şi în voinţă, mijloace de formare a caracterului
creştin, la care nu se poate ajunge decât prin sforţări şi lupte <<până la sânge>> (Evr. 12:4).
“Tocmai pentru aceasta stau la mijloc ispitele şi încercările cele multe, supărările şi luptele şi
picăturile de sudoare, constată Sf. Macarie, pentru ca să vădească cine a iubit numai pe Domnul
singur cu adevărat până la moarte cu toată voinţa şi din toată puterea lui”.
Ispitele vădesc şi sporesc în noi iubirea lui Dumnezeu, în braţele căruia aflăm ajutor şi ocrotire.
oricât am fi de buni sau de sfinţi, cu cât se inmulţesc mai mult ispitele, cu atât ne vom simţi mai
aproape de Dumnezeu. cu cât sunt mai grele şi mai îngrozitoare, cu atât frica de primejdia lor ne
face să ne întoarcem şi să ne refugiem sub aripile proniei lui Dumnezeu.
Ispitele sunt prin urmare mijloace de progres duhovnicesc, focuri curăţitoare de suflet, prilejuri
de înălţare şi desăvârşire morală. De aceea toţi oamenii sunt ispitiţi. Cunoscând valoarea morală,
binefăcătoare, a ispitelor, Psalmistul se roagă <<Cercetează-mă, Doamne, şi mă cearcă… >> (Ps.
25:2).
Pentru cei încercaţi în cuptorul ispitelor se păstrează răsplătirile şi cununile, spune Sf. Ioan
Carpatiul. Pentru ei este scris: <<…necazul vostru în bucurie se va întoarce>> (In. 16:22)
Ispitele au deci un rol pronietor şi mântuitor, sub mâna ajutătoare şi ocrotitoare a Bunului
Dumnezeu, care nu ne lasă să fim ispitiţi peste puterile noastre, ci odată cu ispita aduce şi
scăparea din ea, ca să o putem răbda (1 Cor. 10:13). Faptul acesta este foarte important de ştiut,
că ispita nu e peste puterile omului. Dumnezeu permite ispita, dar pe măsura puterilor omeneşti,
în scopul îmbunătăţirii spirituale. Tot Dumnezeu este acela care scapă din ispită pe cei
credincioşi, iar pe cei nelegiuţi îi păstrează, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii (2 Petr. 2:9).
Cu încredinţarea aceasta, că Dumnezeu nu ispiteşte, dar permite ispita pe măsura puterii omului
şi scapă pe cei credincioşi din cursele ei, ne rugăm Cerescului Tată: << Şi nu ne duce – Doamne
– pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău>> (Mt. 6:13).
Pr. Ilarion Felea
Fragment din cartea “Spre Tabor”, vol I
Pe toate le dă Hristos
264
Amintiţi-vă de Prorocul Elisei. A luat cojocul şi a lovit apele râului, dar nu le-a despărţit în două,
precum făcuse Prorocul Ilie, căci tot ceea ce făcea, făcea fără smerenie, din egoism. Apoi, când
s-a smerit şi a văzut că singur nu poate face nimic, a cerut cu smerenie ajutorul Bătrânului său,
Prorocul Ilie, şi a primit har. Apele s-au despărţit şi s-a făcut drum ca să treacă. (Cf. IV Regi 2,
8-15).
Trebuie, fireşte, şi puțină străduinţă, dar smerenia cea mai înaltă nu se dobândeşte numai prin
străduinţe şi luptă. Este roada harului. O spun din experienţă: tot ce am, am de la har. De n-ar
zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc (Psalmi 126, 1). Pe toate le dă Hristos.
Să fim în toate smeriţi: în cuget, în cuvinte, în purtare. Niciodată să nu ne înfăţişăm înaintea lui
Dumnezeu zicând: „Am virtuţi”. Dumnezeu nu are trebuinţă de virtutea noastră. Întotdeauna să
te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca păcătos, însă fără deznădejde, ci „îndrăznind la mila
milostivirii Sale”. Ajunge să aflăm secretul.
Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah
Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, p. 258-259
Să știi să te smerești cu adevărat!
834
- Cum putem dobândi Duhul Sfânt?
- Dacă vreți să dobândiți Duhul Sfânt, vă spun, și acesta e lucrul cel mai important în viața
duhovnicească: să știi să te smerești cu adevărat. Eu i-am spus o smerită smerenie. Cu cât te
smerești mai mult, cu atât ești mai mult hărăzit.
Dar atenție! Niciodată omul nu știe că el este smerit. Dacă spui că ești smerit, te-ai mărginit, ai
rămas numai la o întelegere rațională a lucrurilor. ...
Nu faptele noastre ne mântuiesc, ci ele ne fac vrednice de harul lui Dumnezeu, care este altceva.
Deci din educația pe care și-o face mireanul și călugărul să nu lipsească smerenia. Să nu aibă o
părere de sine. Să se vadă că el este sub toată făptura, să lupte cu pacostea aceasta de părere de
sine, cu mândria asta nenorocită, care a dat atât de lucru cerului - mândria dracilor.
Deci cum să nu mă smeresc, când știu că nu mă mântuiesc din cauza că nu primesc harul lui
Dumnezeu, pentru că sunt mândru? Vedeți foarte mulți oameni de bună credință s-au pocăit de
păcatele făcute, dar nu au scăpat poate de mândrie...
Dacă suporți cu drag învinuirile, vorbele de rău ale altora este simptomul unui început de viață
smerită. Dacă suporți crucea cu drag, nu silit, e simptomul unei autentice smerenii, deci este
Duhul Sfânt în tine.
Parintele Arsenie Papacioc, “O clipa inima mi se facuse cer”, Editura Elena, Constanta, 2012

Dacă nu te poți îndrepta nicidecum, ce să faci?

629
Trebuie să te judeci, zicând: „Doamne, vreau, dar nu pot. Ajută-mă!”. Nu uitați să-L rugați pe
Domnul, căci scris este: „Cereți și vi se va da, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide!”.
De câte ori n-am cerut în viață ceva de la Domnul, de câte ori n-am plâns pentru ceva! Domnul
nu a uitat nimic; noi am uitat ce am cerut, dar El ține minte totul. Domnului nu-i pare rău de
nimic pentr noi. Ar purea să ne împresoare cu bogății, dar nu acesta este scopul vieții noastre, ci
deschiderea sufletului către bine, curăție și sfințenie. Domnul așteaptă să fim curați, iar când vom
fi așa, atunci va umple sufletul nostru de har, ne va da pace și bucurie.
Aceasta este bogăția de care are nevoie omul și cu ea putem deschide calea către Împărăția
cerurilor.
Din Ambrozie Iurasov – Îndrumar creştin pentru vremurile de azi, vol. 1, Editura Sophia,
Bucureşti, 2008, p. 94-95
Părintele Clement Păunescu: „Păcatul începe cu gândul. Mare grijă
la ce gândim!”
14250
- stareţul Mânăstirii Slănic, Argeş -
Pe părintele Clement Păunescu, stareţul Mânăstirii Slănic din Argeş, l-am văzut prima oară
într-o duminică de vară. A slujit Sfânta Liturghie la Mânăstirea Aninoasa, unde este şi duhovnic,
şi apoi a predicat cu foc. Mi-a plăcut vorba sa limpede şi directă, plină de miez şi de curaj. Mi-a
plăcut şi înfăţişarea sa patriarhală, subliniată de un zâmbet plin de candoare şi bunătate. Am
aflat atunci că părintele are şi o poveste de viaţă neobişnuită: la vârsta de 35 de ani, s-a
călugărit, împreună cu soţia şi fiul lui, care pe atunci era adolescent. Iar iniţiativa pentru acest
pas i-a aparţinut copilului. Atât de mult l-a iubit pe Hristos, încât a vrut să-i slujească numai
Lui. Dar, după câţiva ani, când părinţii erau deja călugăriţi, fiecare în mânăstirea lui, băiatul,
care era frate la Mânăstirea Slănic şi absolvent de Seminar, a decis să se întoarcă în lume.
Astăzi, este un avocat de succes, căsătorit şi tată a patru copii. Părintele Clement nu regretă
pasul făcut. Şi-a aflat pe deplin pacea sufletească în credinţă şi rugăciune, considerând că
Dumnezeu a ales pentru el. Şi tot Dumnezeu l-a ajutat să se rupă de lume, să se spele de
gândurile care îl chemau înapoi, în ea. O biruinţă dobândită prin rugăciune, la care visează
orice om credincios.
"Spaima tot de la minte porneşte"
- Preacuvioase părinte, nimeni nu ştie, asemenea unui călugăr, cu viaţa dedicată pe de-a-ntregul
lui Dumnezeu, ce înseamnă lupta permanentă cu gândurile care stăvilesc drumul spre rugăciunea
curată, adevărată. O oprelişte pe care se luptă să o depăşească toţi oamenii credincioşi...
- Lupta cu gândurile nu o poţi începe fără o clarificare a stării tale sufleteşti, gândurile vin din
neclarul vieţii. Ce vreau? Încotro este drumul meu? Trebuie să crezi, cu adevărat, că singurul
drum este mântuirea, deci câştigarea vieţii veşnice. Apoi, ai nevoie de un duhovnic, care să te
ajute să vezi ce gânduri te încearcă mai abitir. Gândurile care ne potopesc sunt legate de patimile
care ne stăpânesc. De pildă, te chinuie patima beţiei, şi tu îţi zici că te lepezi de ea, dacă mai bei
doar un singur pahar. Este o iluzie. De la un pahar ajunge omul să bea până ce nu mai ştie de el,
fiind cuprins de păcatul beţiei. Păcatul începe cu gândul, aşa că mare grijă la ce gândim! Trebuie
eliminate gândurile care alimentează patima. Dar, nu există o reţetă generală pentru asta. Fiecare
om ajunge să-şi stăpânească pornirile şi gândurile prin alte mijloace. De aceea, esenţiale sunt
sfătuirea permanentă cu duhovnicul şi ascultarea de duhovnic. Dar să nu mergem la duhovnic ca
la psiholog, cu mintea încordată, ca să găsim rezolvări raţionale, ci ca la un mijlocitor pe lângă
Dumnezeu, cu inima deschisă. Iar inima se deschide prin rugăciune. Să fim conştienţi de puterea
rugăciunii!
În legătură cu aceasta, vreau să le dau un sfat credincioşilor: să nu-şi aleagă duhovnicul după
renumele lui, după modă sau după îndemnurile altora. Să meargă la Sfânta Liturghie într-o
biserică, în alta şi în alta, până vor simţi că se află în comuniune cu preotul de la una dintre ele,
că le răspunde la problemele lor, prin predică, fără să-l întrebe. Şi la acela să se oprească, pentru
că numai la acel preot se vor putea mărturisi cu adevărat. De la spovedania totală - până la cel
mai adânc urât din noi - se porneşte vindecarea. Preotul nu este nici procuror, ca să te ches-
tioneze, nici judecător, ca să te pedepsească, ci mijlocitor. El este cel prin care îi vorbeşti, de
fapt, lui Dumnezeu. E un martor şi un om de ajutor duhovnicesc. Precum spune Părintele Rafail
Noica: la spovedanie, preotul trebuie să asculte ce-i spune Duhul, nu să judece după Pidalion. Şi
dacă Duhul îţi spune împărtăşeşte-l, chiar dacă nu ar fi permis după Pidalion, atunci
împărtăşeşte-l. Iar dacă nu auzi nimic dinspre Duh, nu zi nimic, mai cheamă-l o dată pe cre-
dincios. Dacă asculţi de Dumnezeu, nu greşeşti şi eşti cu conştiinţa împăcată.
- Dar nu avem de înfruntat numai gânduri legate de păcate, ci şi gânduri izvorâte din grijile
vieţii de zi cu zi, gânduri pline de spaimă... De acestea cum ne putem păzi?
- Spaima tot de la minte porneşte. Am trecut şi eu printr-o astfel de împrejurare. Conduceam
maşina, pe drumul dinspre Câmpulung Muscel spre Piteşti, şi mă simţeam foarte obosit, după
mai multe zile în care nu dormisem aproape deloc. Aveam o senzaţie de sufocare şi, cum am
probleme cu inima, am intrat în panică. "Acum mor" - mi-am zis. Mi-a fost teamă să nu fac
vreun accident, aşa că am oprit pe dreapta, undeva, şi am început să mă rog, dar nu cu speranţa
că voi fi salvat, ci cu gândul că, dacă e să mor, să o fac creştineşte, căci noi credem că "în ce te
găseşte moartea, în aceea vei fi judecat". Am închis şi ochii şi mă rugam. În cinci minute, m-am
simţit mai bine, iar peste zece minute, nu mai aveam nimic. Şi am înţeles care este leacul:
acceptă că ţi se poate întâmpla orice, dar nu deznădăjdui, că toate de la Dumnezeu sunt, şi Lui
trebuie să I te rogi. Oamenii nu pot trece, de cele mai multe ori, prin încercări grele, pentru că nu
acceptă ce li se întâmplă. Omul contemporan nu acceptă, de exemplu, moartea. Are o iubire de
sine care nu ţine cont de transcendenţă, adică de realitatea că nu suntem doar trup, ci şi suflet, şi
că sufletul e nepieritor.
- Prin urmare, e obligatoriu să ne asumăm orice vine asupra noastră?
- Da, să nu cârtim împotriva lui Dumnezeu şi ne vom apropia de El. Însă astăzi, în general,
oamenii nu prea înţeleg asta. Şi chiar dacă nu dau vina pe Dumnezeu, o dau pe ceilalţi. În viaţa
de familie, de pildă, numai celălalt e de vină, dacă apar greutăţi sau ceva nu merge. În viaţa
duhovnicească, aşteptăm numai de la preoţi, de la ierarhia Bisericii şi de la Hristos să ne rezolve
toate, fără ca noi să facem ceva pentru asta. Fuga noastră de suferinţă şi de responsabilitate şi
dorinţa de a avea o viaţă comodă şi lipsită de griji vin din iubirea de sine, care ne expune
gândurilor rele. Ele ne tulbură, ne neliniştesc. Iar tulburarea aduce boală trupească şi moarte
sufletească. Dacă vrem să câştigăm lupta cu gândurile negre şi să avem pace, trebuie să primim
şi răul care ni se întâmplă pentru păcatele noastre, să nu căutăm să avem dreptate cu tot dinadin-
sul, să iubim cu adevărat pe aproapele nostru, nu doar din gură, să încercăm măcar să punem
surdină iubirii de sine, dacă nu ne putem lepăda de ea...
Bucuria, sănătatea sufletului
- Înainte de a începe acest interviu, îmi spuneaţi că ştiinţa a confirmat un lucru miraculos: 60%
din sănătatea noastră trupească ţine de bucurie. Cu cât reuşim să ne bucurăm mai mult, cu atât
suntem mai sănătoşi fizic şi psihic. O veste bună, dacă am şti şi cum să ajungem la bucurie, tot
mai rară, se pare, în lumea care ne înconjoară, plină de lipsuri şi ameninţări.
- Şi la bucurie, tot prin rugăciune ajungem, dar ea să fie însoţită sau urmată de un gând bun.
De exemplu, te trezeşti dimineaţa şi te gândeşti: sunt viu, sunt sănătos! E un motiv de bucurie,
pentru care nu poţi să nu-i mulţumeşti lui Dumnezeu. Iată cum gândul bun se transformă în rugă-
ciune. Sau conştientizezi ce important este că îi ai alături pe cei dragi: părinţi, soţ, soţie, copii, şi
mulţumeşti pentru aceasta. Ori gândeşte-te ce şansă ai să poţi pune pe masă pâinea cea de toate
zilele, şi mulţumeşte-i lui Dumnezeu. Sau priveşte pe geam şi bucură-te de o zi însorită, de un
copac înflorit ori de zăpada proaspăt căzută. Căci toate sunt de la Dumnezeu, pentru a te bucura
pe tine. Gândind la cele bune şi frumoase pe care le avem sau care ne înconjoară, facem loc
bucuriei şi alungăm gândurile negre. Iar dacă întărim bucuria cu rugăciunea, suntem de-a dreptul
fericiţi. Bucuria înseamnă sănătate sufletească. Acesta este sensul îndemnului repetat al Mân-
tuitorului: "Bucuraţi-vă! Şi pace vouă". Bucuria aduce pace. Liniştea şi veselia inimii sunt
esenţiale pentru viaţa de aici şi de dincolo, pentru mântuire.
- Aţi vorbit până acum despre gândurile care trebuie alungate pentru a ne putea ruga. Credeţi în
forţa lor? Credeţi că prin gând putem schimba realitatea?
- Da, dar atenţie, căci o putem schimba şi în sens pozitiv, şi în sens negativ. În ultima vreme,
gândurile ne sunt induse, cel mai adesea, de cel rău. Acum are la dispoziţie mijloace sofisticate,
ca televizorul şi internetul. După ore întregi de privit la televizor sau de vizionat diferite lucruri
pe internet, mintea omenească macină gândurile altora, gânduri care îi sunt induse din afară, nu
le mai naşte pe ale ei. Prin astfel de mijloace se transmit mesaje subliminale, care împiedică
discernământul... De aceea, părintele Cleopa spunea: "Pe cel care se uită la televizor nu-l
împărtăşesc trei ani". Nu era o pedeapsă, ci o măsură de a-i curăţa mintea celui care vrea să se
îmbunătăţească spiritual. Chiar şi copiii care se uită numai la desene animate sunt afectaţi, pentru
că li se formează mintea într-un anume fel. Sunt studii ştiinţifice care demonstrează aceste
adevăruri.
E recomandabil ca cei mici să nu se uite la televizor decât de la vârste când pot discerne singuri
ce e bine şi ce e rău, şi să nu înceapă să lucreze pe computer decât după 15-16 ani. Bineînţeles că
şi televizorul, şi internetul, pot fi de folos, dar e necesar să căpătăm o anumită maturitate şi să nu
facem abuz de folosirea lor. Mai nou, sunt la mare căutare reţelele sociale pe internet, Facebook-
ul. Oamenii spun că socializează. Bun, socializează cu o lume întreagă, dar uită să mai comunice
cu cei apropiaţi, cu familia lor, soţi, copii, părinţi, prieteni reali. Mai în câştig ar fi să stea de
vorbă cu aceştia. Nu există bucurie mai mare decât să comunici cu prietenii şi familia, faţă către
faţă. Comunicarea pe viu aduce emoţie, bucurie, implică şi sentimentele, sufletul, tot atâtea surse
ale bucuriei despre care vorbeam. În perioada interbelică, în România, erau patru-cinci copii în
familiile de la oraş, şi zece-cincisprezece, până la douăzeci de copii, la sat; acolo să vezi
socializare! Revenind, da, de gândurile noastre depinde ce şi cum trăim. Cu condiţia să fie gân-
duri bune.
Dar pentru a avea gândul cel bun, e nevoie să îndepărtăm sursele de urât şi de rău din viaţa
noastră. Altfel, lupta devine foarte grea şi riscul de a o pierde foarte mare. Părintele Dumitru
Stăniloae spunea: "Nu încerca să schimbi lumea, schimbă-te pe tine, o părticică din lume va de-
veni mai bună şi prin asta va beneficia întreaga omenire". La fel este şi cu gândurile. Gândul meu
bun ajută ca întreaga lume să fie mai bună, iar gândul meu rău face mai rea întreaga lume. Noi
suntem înconjuraţi de o lume nevăzută, o lume a duhurilor, bune şi rele. Duhul rău vine cu un
gând rău la mine, îl primesc şi atunci chiar se petrece răul acela. Deci, ne atragem răul prin gând.
Să respingem orice gând rău: "Nu mi se întâmplă nimic rău, Dumnezeu are grijă de mine, sunt si-
gur de asta". Şi dacă mi se întâmplă, totuşi, să fiu conştient că e un semn de la Dumnezeu că am
greşit ceva. Cea mai bună apărare este tot rugăciunea. Când ne începem ziua, să ne închinăm şi
să cerem lui Dumnezeu, sfinţilor şi îngerului păzitor, să aibă grijă de noi şi astfel să alungăm
orice frică. Dacă ne-am încredinţat viaţa în mâinile Domnului, de ce să ne mai temem? Eu,
personal, sunt absolut convins că omului care se roagă dimineaţa nu i se întâmplă nimic rău.
- Sfinţia voastră aţi avut vreo experienţă directă, în care un gând să fi schimbat realitatea?
- Eu am avut o bunică foarte credincioasă, care ţinea mult la mine şi, după ce m-am căsătorit, mi-
a crescut copilul până la vârsta de cinci ani. Era nelipsită de la biserică şi mereu îmi dădea pilde
din vieţile sfinţilor, din Biblie şi din predicile preoţilor. Copilul a preluat credinţa de la bunica
lui. A crescut în credinţă. Eu, până la 30 de ani, am fost ateu. După revoluţie, într-o seară, am
avut o discuţie cu bunica, în urma căreia mi-a apărut un gând: de ce este atât de senină femeia
aceasta, simplă, săracă, fără mari bucurii de la viaţă? Ce găseşte ea la biserică, de o mulţumeşte
într-atât? M-a pus pe gânduri ce mi-a spus. Era mult mai fericită decât mine. N-avea temeri de
nici un fel. Credinţa îi umpluse viaţa de bucurie. Era în septembrie 1990. A doua zi era duminică
şi m-am dus la biserică, la Curtea de Argeş, la moaştele Sfintei Filofteia. Am stat la toată slujba,
fără să înţeleg nimic. Mă mai dusesem şi altădată, dar plecasem după cinci minute, pentru că mă
plictiseam. Din acea duminică, însă, nu am mai lipsit niciodată de la Sfânta Liturghie. Ceva,
discuţia cu bătrâna, gândurile pe care mi le stârnise, m-a făcut să revin mereu şi mereu şi să
avansez tot mai mult pe drumul credinţei. Totul a pornit de la o întrebare: ce o înseninează pe
bunica? Dumnezeu mi-a ascultat gândul ca pe o rugăciune şi mi-a răspuns. Probabil că a
contat şi că se ruga bunica pentru mine. Din această experienţă proprie, am înţeles că un gând
poate să schimbe o realitate: pe mine, din ateu m-a făcut credincios.

Cum ne începem dimineţa duhovnicească

2283
Silește-te pe sineți întotdeauna să te trezești devreme și la un ceas anume. Fără o pricină
deosebită, să nu dormi mai mult de șapte ceasuri. Dimineața, de îndată ce te-ai trezit din somn,
înalță cugetul tău către Dumnezeu și te închină cu evlavie, cugetând la Domnul Iisus Hristos,
Care a fost răstignit și a murit pe Cruce pentru a noastră mântuire.
Apoi, fără de zăbavă, ridică-te, îmbracă-te și nu-ți îngădui să te odihnești și să stai întins în pat
vreme îndelungată. Îmbracă-te, ia aminte că te afli în prezența Domnului Dumnezeu și a
îngerului tău păzitor.
După aceasta, grăbește de citește rugăciunile de dimineață. Îngenunchind, roagă-te cu grijă, cu
evlavie, după cuviință, când te afli sub privirea Atotputernicului. Roagă-L să-ți dăruiască nădejde
și dragoste, binecuvântare pentru ziua care începe și puteri să le întâmpini cu suflet bun pe toate
cele pe care va găsi de cuviință să le trimită sau să le îngăduie, și să porți toate poverile,
necazurile, tulburările, nenorocirile, scârbele.
În final, mulțumește Domnului că te-a păzit în noaptea ce a trecut, că ești încă viu și că nu ai
murit în păcatele tale.
Din Arhimandrit Serafim Alexiev, Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox, Editura Predania,
Bucureşti, 2010, p. 68
Cum dobândim sănătatea sufletului?
426
Recunoaşterea şi respingerea cauzelor care ne îndeamnă spre păcat sunt preocupări majore ale
Sfinţilor Părinţi. Spre pildă, Sfântul Ioan Casian ne sfătuieşte să nu ne îndepărtăm de oameni sub
pretextul că însoţirea cu ei ne pricinuieşte căderea în păcat, deoarece „niciodată nu s-ar vătăma
omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a
toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce Singur ştie ranele sufletului cu de-amănuntul, nu
porunceşte să lepădăm petrecerea [timpului] cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi
să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobândeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecând şi
exercitându-ne cu cei virtuoşi”.
„Cel ce urăşte patimile smulge pricinile lor. Iar cel ce se supune pricinilor e războit de patimi,
chiar dacă nu vrea”, arată Sfântul Marcu Ascetul . Dacă ne vom împotrivi cugetării pătimaşe,
„aceasta va slăbi în putere şi nu ne va mai chinui”, ne încredinţează avva Dorotei; şi astfel,
„încet-încet, luptându-ne, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom birui însăşi patima”.
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de
Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 19
Am învățat să mă încredințez lui Dumnezeu…
1820
POSTAT DE CĂTRE ADMINISTRATOR7 OCTOMBRIE 2016SFATURI DUHOVNICEȘTI
Oare de câte ori te-ai întrebat, ca și mine, de ce există nevinovați în închisoare? De ce sunt uciși
sau violați copiii? De ce, oare, atâtea persoane trebuie să trăiască în scaun cu rotile sau ca
legumele? De ce atâta dorință de răzbunare, de violență, de a face rău? Câte întrebări rămân fără
răspuns. Și așa trebuie să fie. Mă ajută mult în aceste momente lipsite de răspunsuri și sper să te
ajute și pe tine să știi că Dumnezeu este prezent și știe orice se întâmplă. Și, în mod misterios, de
neînțeles mie, are grijă.
Alții spun că Dumnezeu nu permite o povară prea grea, cu neputință de purtat. El ne cunoaște pe
fiecare încă din pântecul mamei. Poate ne permite să ducem o suferință mare pentru ca fiecare
dintre noi să scoată din sine ceea ce are mai bun, pentru ca fiecare dintre noi să devină mai bun.
Totuși, fiecare dintre noi decide cum să trăiască și să-și gestioneze propriile suferințe, dureri.
(…) Chiar dacă pare imposibil, am învățat că în moarte există viață. Ba mai mult, viața se naște
din moarte. Nu poate fi altfel.
Apoi, la un moment dat, nu mai poți. De mai multe ori, mi s-a întâmplat să cedez. De alte ori, m-
am aflat în impas. De mai multe ori am crezut că mor. Atunci, în acele situații întunecate și
înfiorătoare, am învățat să mă las dus către Dumnezeu.
Am învățat să-i încredințez lui Dumnezeu durerea mea sfâșietoare. Tot astfel, am învățat să mă
ocup mai puțin de alții. Mi-am cunoscut limitele rezistenței. Astfel, am învățat să-i încredințez
lui Dumnezeu o persoană care greșește. Tot așa, am învățat să-i încredințez lui Dumnezeu o
persoană care suferă enorm. Am învățat să-i încredințez lui Dumnezeu pe dușmanii mei, pe aceia
care îmi fac rău.
Nu mai cred că trebuie să mă apăr cu orice preț.
Nu mai cred că aș putea să controlez totul.
Nu mai cred că orice poate depinde de mine.
Mai ales, am învățat că eu nu-i pot schimba pe ceilalți!
Pot doar să-i iubesc, nu să-i schimb.
Numai Dumnezeu poate să-i schimbe.
De aceea îi încredințez Lui.
Din Valerio Albisetti, Să râdem cu inima – o metodă simplă pentru a trăi mai senin, Editura
Pauline, București, 2004, p.
Mănăstire poate fi şi casa ta, numai să vrei
718

Mă chinuiau, de la o vreme, nişte gânduri: îmi tot spuneam că aş putea să mă fac şi eu călugăr şi
să mă dedic în întregime lui Dumnezeu, dar, cum eram deja căsătorit şi aveam şi copii, nu mai
reuşeam să fac nimic bun pentru Dumnezeu. Cu astfel de gânduri (şi cu multe altele) m-am dus
la Bunicuţul. Mi-am spovedit multele păcate, dar fără să zic absolut nimic despre gândurile
acelea. Şi numai ce-l aud că-mi zice:
‒ Hai, lasă, nu mai gândi aşa! Lasă astea, că nu-s de tine! Şi casa ta poate fi o mănăstire, care să
nu difere cu nimic de cea adevărată. Ajunge numai să faci ce-ţi spun. Nu locul face mănăstirea,
ci modul de viaţă. Aşa că du-te, roagă-te şi să ai răbdare în toate!
Pe toate le vedea Părintele, prin Harul lui Dumnezeu, şi venea în întâmpinarea tuturor
gândurilor noastre. Acest lucru te ţinea într-o stare de veghe permanentă cât te aflai lângă el şi te
ocrotea de orice gând rău.
 Din Sfântul Părinte Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p.
254-255
12 vorbe de suflet ale Pr. Iustin Pârvu
1929
* Să-i iubeşti şi să pătimeşti împreună cu cei săraci, ca şi tu să fii miluit de Dumnezeu.
* Să nu-i mustri pe cei care au întristare în inimă, ca să nu fii pedepsit cu acelaşi toiag şi căutănd
pe cineva care să te măngăie, să nu afli pe nimeni!
* Mai bine să fii dispreţuit, decât să dispreţuieşti pe altul. Mai bine să fii nedreptăţit, decât să
nedreptăţeşti.
* Cel care fuge de slava cea deşartă a lumii, unul ca acesta simte în sufletul său slava veacului ce
va să fie.
* Fereşte-te de întâlnirile cele multe şi îngrijeşte-te de sufletul tău, ca să-ţi păstrezi liniştea
sufletească.
* Păzeşte-te de păcatele cele mici, ca să nu cazi în cele mari.
* Îţi este mai de folos să înviezi sufletul tău din patimi, cugetând la cele dumnezeieşti, decât să
înviezi morţi.
* Mai bine să fiii prigonit, decât să prigoneşti; să fii răstignit, decât să răstigneşti; să fii
nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti; să fii clevetit, decât să cleveteşti.
* Dacă iubeşti blândeţea, vei avea pace în sufletul tău. Iar dacă te vei învrednici să dobândeşti
pacea, te vei bucura în orice încercare.
* Dumnezeu rabdă toate neputinţele noastre, însă nu-l suferă pe cel care tot timpul cârteşte, ci îl
pedepseşte ca să-i îndrepte.
* Gura şi inima, care în fiecare încercare Îi mulţumesc lui Dumnezeu, primesc binecuvântarea
Lui şi harul dumnezeiesc.
* Atunci când viaţa ta este după Dumnezeu, să nu te întristezi pentru necazurile şi relele tale
pătimiri, căci Dumnezeu ţi le va ridica într-o bună zi. Să nu te temi nici de moarte, pentru că
Dumnezeu a pregătit bunătăţile cele viitoare ca să te facă mai presus de moarte.
O mare pomană pe care o poate face fiecare
1329
Când faci, mamă, pomelnic pentru ai matale, la Liturghie, pune şi unul sau doi săraci, sau o
văduvă pe care nu are cine o pomeni şi a murit săraca.
Este mare pomană. Asta se cheamă milostenie duhovnicească. Este mai mare decât aceea când îi
dai o haină sau o mâncare omului, că-l ajuţi dincolo, în veşnicie.
Părintele Cleopa Ilie, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Editura Teognost,
Cluj-Napoca, 2004, p. 202
Metaniile înseamnă rugăciune şi ajuta mai mult decât toate
celelalte nevoinţe duhovniceşti
- Nu, pentru că fac... gimnastică duhovnicească.
- Adică?
- Metanii, binecuvântată! Vezi, mirenii au gimnastica suedeză, iar monahii metaniile. Mirenii,
prin gimnastică, îşi fac trupurile sănătoase, iar monahii, prin metanii, îşi fac şi sufletele şi
trupurile şi mai sănătoase. Sărmanii mireni nu ştiu cât ajută metaniile, nu numai la sănătatea
sufletului, ci şi la cea a trupului. Fac bine la încheieturi, înlătura fragilitatea, fac să dispară burţile
nefireşti, împrăştie linişte şi dau nobleţe. Odată cu acestea, metaniile dau omului posibilitatea să
urce la înălţimile duhovniceşti ale virtuţilor, dar şi pe înălţimile munţilor cu multă uşurinţă, fără
să gâfâie.
Metaniile sunt absolut necesare şi pentru cel tânăr, şi pentru cel în vârstă; şi pentru cel care are
război trupesc, şi pentru cel uşurat de acest război. Cel care are o constituţie fizică puternică
trebuie să facă mai multe metanii decât unul bolnăvicios, aşa cum şi o maşină puternică lucrează
mai mult. Metaniile îi ajută mai ales pe tineri ca să-şi supună trupul. De aceea totdeauna le spun
tinerilor:
„Să faceţi cât de multe metanii puteţi, atât pentru voi înşivă, cât şi pentru cei bolnavi sau bătrâni,
care nu mai pot face”.
Metaniile înseamnă rugăciune, dar în acelaşi timp sunt şi asceză şi ajuta mai mult decât toate
celelalte nevoinţe duhovniceşti. În afară de faptul că ne pornesc motorul nostru duhovnicesc
pentru rugăciune, ele aduc şi multe alte bunătăţi. Prima dintre ele este că ne închinăm lui
Dumnezeu şi-I cerem cu smerenie mila Sa. A doua bunătate este că, prin metanii, se smereşte
trupul sălbatic şi se face liniştit şi nepătimaş. Iar a treia este că metaniile ne dăruiesc şi sănătatea
trupească, aducându-i astfel omului îndoită sănătate.
Prin metanii cerem iertare de la Dumnezeu şi ne manifestăm recunoştinţa noastră.
- Gheronda, îmi vine greu să fac metanii, nici nu mi-s dragi.
- Când faci metanii, să te gândeşti că te afli înaintea lui Dumnezeu şi că te închini Lui, şi astfel le
vei iubi.
Metăniile pentru noi înşine sau pentru semenii noştri sunt cea mai importantă rucodelie dintre
toate rucodeliile. Şi este o rucodelie care nu se sfârşeşte niciodată, numai să aibă cineva
mărinimie să lucreze în pocăinţă. Tocmai de aceea se numesc metanii; ne smerim şi cerem iertare
de la Dumnezeu, aşa cum facem şi atunci când îi greşim cuiva: îi facem metanie şi îi spunem
„iartă-mă”. Mult ajuta, atunci când începem să facem metanii, să spunem cu smerenie:
„Greșit-am, Doamne, iartă-mă!”.
- Gheronda, am aflat tămăduire de patimile trupeşti şi sufleteşti. Cum să-mi manifest
recunoştinţa faţă de Dumnezeu?
Ai această recunoştinţă? Dacă o ai cu adevărat, deja s-a manifestat. Cel mai important este să ai
recunoştinţa înlăuntrul tău. De aici încolo o poţi manifesta prin asceza, metanii etc. Iată, acolo, la
Coliba mea, se adună câteodată pisici străine, pe care le hrănesc. Iar seara, când ies afară să iau
însemnările din cutie, sărmanele, nu ştiu cum să-şi manifeste recunoştinţă. Vin şi se alintă la
picioarele mele, aleargă înaintea mea, se caţără în chiparos, coboară, fac tumbe, vin iarăşi la
picioarele mele. Una face într-un fel, cealaltă în alt fel. Oare am eu trebuinţă de aceste
manifestări? Nu, dar este ceva care nesilit ţâşneşte brusc dinăuntrul lor, deşi sunt animale. Vreau
să spun că, pentru om, lucrul cel mai important este să aibă înlăuntrul său recunoştinţă. După
aceea o manifestă în orice chip doreşte.
Când cineva se mişca în spaţiul recunoştinţei, face metăniile din mărinimie, din întraripare, din
dragoste pentru Hristos. Atunci nu simte osteneala, aşa cum nu obosesc copilaşii de nebună
răbufnire a inimii lor, când ţopăie de îndată ce-l văd pe tatăl lor.
- Gheronda, când spun „Doamne Iisuse” cu şiragul de metanii pentru cineva, trebuie s-o fac
însoţită de semnul crucii şi de închinăciune?
- Depinde ce vrei să oferi. Ceea ce are mai multă osteneală, are şi mai multă valoare.
- Gheronda, când spunem „Doamne Iisuse” cu închinăciune, trebuie ca mâna să se atingă de
pământ?
- Nu. Atunci când spunem „Doamne Iisuse” cu închinăciune, ducem mână până la genunchi,
după care ne ridicăm drept. Altceva sunt închinăciunile, pe care le facem când ne închinăm la
icoane sau la „Ceea ce eşti mai cinstită...” etc. Atunci este bine ca, cine poate, să atingă pământul
cu mâna.
- Gheronda, când mă rog cu şiragul de metanii şi fac semnul crucii cu închinăciuni, nu mă pot
aduna.
- Eu mai mult mă adun atunci când fac „Doamne Iisuse” cu semnul crucii şi cu închinăciune.
Până într-atât uit de mine, încât atunci când termin rugăciunea cu şiragul de metanii, mă doare
mâna.
- Gheronda, cum trebuie să fac metăniile?
- Este bine ca metăniile să le faci întregi. Adică după fiecare metanie să te ridici în picioare. În
felul acesta Îi aduci lui Dumnezeu o plecăciune mai mare şi este şi mai odihnitor pentru trup. De
asemenea, când pui mâinile pe pământ, să nu le pui cu palmele deschise, pentru că astfel se pot
vătăma tendoanele, ci să le strângi pumni şi să le sprijini cu partea exterioară. Iar ca să nu faci
bătături la mâini, să faci metăniile pe un covoraş moale.
“Nevoitorul unelteşte chipuri (de nevoinţă)”.
- Gheronda, văd că odată cu trecerea anilor mi se împuţinează puterile şi nu mai pot face multe
metanii.
- Este firesc că, odată cu înaintarea în vârstă, puterile trupeşti să se micşoreze încet-încet.
Continuă-ţi nevoinţă cu mărinimie şi, când nu vei mai putea face metanii, să le înlocuieşti cu
închinăciuni sau cu „Doamne Iisuse”. Nu trebuie să faci toate metăniile odată. Fă la început un
şirag de o sută de „Doamne Iisuse” şi apoi fă cinci metanii. Modul acesta de a le alterna este
odihnitor, dar şi folositor. Dacă vei spune cuiva să facă cincizeci de metanii, îţi va răspunde:
„Aa, cum să fac atât de multe metanii?”. Însă dacă le faci puţin câte puţin, este mult mai uşor.
- Gheronda, zilele acestea m-au durut tare oasele şi mijlocul.
- Dacă vei face câteva metanii, te vor ajuta.
- Şi atunci când mă doare ceva, Gheronda?
- Singură vei afla ce te ajută, încercând câte puţin. Eu, atunci când am probleme cu mijlocul, nu
rânduiesc câte metanii să fac, ci fac până ce se aprinde... lumina roşie. Atunci mă opresc, dar
peste puţin timp mă apuc din nou de metanii, până se aprinde iarăşi lumină roşie. Îmi aduc
aminte că Părintele Tihon , când îmbătrânise şi nu se mai putea ridica atunci când se pleca să
facă metanii, lega o funie groasă de tavan şi se trăgea cu ea ca să se ridice. În felul acesta a
continuat să facă metanii şi să se închine lui Dumnezeu cu evlavie aproape până în ultimele zile
ale vieţii sale.
Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Despre rugăciune”, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2013
Din clipa în care ne întoarcem la Dumnezeu, începe un proces de
tămăduire fundamentală
5584
El ne tămăduieşte sufletul din orice boală dându-i energii noi, luminându–l cu o lumină
neînserată. Experienţa străveche a vieţii în Biserică a dovedit fără greş faptul că pentru
rugăciune, adică pentru Dumnezeu, nici o boală a duhului nu este incurabilă.
Putem să ne naştem în cele mai nefavorabile împrejurări. Putem creşte în medii ignorante, dure şi
chiar criminale, putem să fim atraşi de exemplele de vieţuire generale din jurul nostru. Putem
suferi orice fel de lipsuri, ocări, pierderi. Putem fi diformi din naştere şi putem şti ce înseamnă a
fi dispreţuiţi, răniţi, respinşi.
Tot ceea ce e nenorocire în lumea de astăzi îşi poate lăsa amprenta asupra noastră. Dar, din clipa
în care ne întoarcem la Dumnezeu, din clipa în care ne-am hotărât să urmăm poruncile Lui,
începe un proces de tămăduire fundamentală. Şi nu numai că suntem vindecaţi de rănile sau
patimile noastre, dar chiar şi înfăţişarea noastră exterioară se poate schimba. Acest lucru s-a
întâmplat adeseori la Sfântul Munte. Soseau oameni zdrobiţi şi reduşi la o stare jalnică de mulţi
ani de vieţuire depravată, însă, după o scurtă perioadă de adâncă pocăinţă, feţele lor deveneau
plăcute la vedere, vocile lor se schimbau, se mişcau diferit şi duhul strălucea luminos înăuntrul
lor.
Extras din Arhim. Sofronie Saharov, Rugăciunea, experiența Vieții Veșnice, Editura Pelerinul, p.
59-60
SFANTUL PAISIE DE LA NEAMT (15 nov.) SI INCEPUTUL POSTULUI
NASTERII DOMNULUI: “Postul moderat si cumpatat este baza si
capul tuturor virtutilor”
Sculându-te de la masă, trebuie să fii puţin flămând, ca trupul să fie
supus sufletului, să fie capabil de muncă şi să fie simţitor la activităţi
înţelepte şi atunci patimile trupeşti vor fi biruite. Postul nu poate nimici
patimile trupeşti în aşa măsură cum le nimiceşte hrana săracă. Unii postesc un
timp anumit, iar apoi se dedau la mâncăruri plăcute, căci mulţi încep
postul şi alte nevoinţe grele peste puterile lor, iar apoi slăbesc din
cauza necumpătării şi încep să caute mâncăruri gustoase şi odihnă
pentru întărirea trupului. A proceda astfel înseamnă să creezi ceva, iar
apoi să distrugi,întrucât trupul din cauza lipsurilor din vremea postului
este împins către plăceri şi mângâieri, iar plăcerile stârnesc patimi. Iar
dacă cineva consumă puţină hrană în fiecare zi, atunci el capătă un mare folos.
Însă cantitatea hranei trebuie să fie numai în măsura cât să-ţi întăreşti
puterile. Un asemenea om poate săvârşi orice lucru duhovnicesc. Nevoinţa
cumpătată nu are preţ. Căci unii dintre nevoitori întrebuinţau hrana cu
măsură şi aveau măsură în toate – în nevoinţe, în necesităţile
trupeşti, în obiectele de cult şi orice lucru îl foloseau la timpul său şi după un
anumit statut cumpătat. De aceea Sfinţii Părinţi nu recomandă să începi un
post peste puteri, ca să nu ajungi la slăbiciune. Ia-ţi drept regulă să
mănânci în fiecare zi, astfel te poţi mai lesne abţine; iar dacă cineva posteşte
mai mult, atunci cum te poţi abţine de la ghiftuire şi îmbuibare? Nicicum. Un
astfel de început necumpătat are loc ori din cauza trufiei, ori din cauza
nechibzuinţei; iar abţinerea este una din virtuţi care contribuie la înfrânarea
trupului.
Foamea şi setea sunt date omului pentru curăţirea trupului, apărarea
lui de la gândurile rele şi patimile de curvie; iar mâncând puţin în
fiecare zi este o cale spre desăvârşire, după cum spun unii. Nicidecum nu
se va înjosi moraliceşte şi nu-şi va dăuna sufletului acela care mănâncă zilnic la
o oră anumită, pe aceştia îi laudă Sfântul Teodor Studitul în învăţătura la cinci
zile din prima săptămână a Postului Mare, aducând drept confirmare cuvintele
Sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu şi ale Domnului Însuşi. Aşa trebuie să
procedăm şi noi. Domnul a îndurat post îndelungat, de asemenea Moise şi
Ilie, dar o singură dată. Şi alţii câteodată, cerând câte ceva de la
Creator, posteau un anumit timp, dar în conformitate cu legile naturii şi
cu învăţătura Sfintei Scripturi. Din faptele sfinţilor, din viaţa Mântuitorului
nostru şi din pravilele vieţilor celor care au trăit cuvios se vede cât de frumos şi
de folos este să fii pregătit şi să te afli în nevoinţă, muncă şi răbdare; însă nu
trebuie să te istoveşti peste măsură cu un post necumpătat şi să faci
trupul neputincios. Dacă trupul se înfierbântă în timpul tinereţii, atunci
trebuie să te abţii de la multe; dar dacă trupul este neputincios, trebuie
să primeşti hrană îndeajuns fără a te uita la alţi asceţi. Uită-te şi
chibzuieşte după puterile tale, cât poţi duce; propria conştiinţă este
măsura şi învăţătorul intern pentru fiecare. Este cu neputinţă ca toţi să
aibă aceeaşi nevoinţă; fiindcă unii sunt puternici, iar alţii neputincioşi;
unii sunt ca fierul, alţii ca arama, iar alţii ca ceara. (…)
Postul moderat şi cumpătat este baza şi capul tuturor virtuţilor. Cum
lupţi cu leul şi cu groaznicul şarpe, aşa trebuie să lupţi cu duşmanul în neputinţa
trupească şi sărăcia sufletească. Dacă cineva vrea să aibă mintea trează de
la gânduri murdare, trebuie să-şi cureţe trupul prin post. Este cu
neputinţă să fii preot fără a ţine post. Postul este necesar ca şi
aerul. Postul, pătrunzând în suflet, omoară păcatul din adâncul lui”.
Astazi este praznicul marelui nostru parinte, al Sfantului Cuvios Paisie
Velicicovski (de la Neamt), el insusi fiind un implinitor la cele mai inalte
masuri al poruncii desprinsa din pilda Samarineanului milostiv si intemeietor al
unei intregi randuieli si traditii – astazi abandonate spre rusinea si osanda
noastra – a vietii de obste intemeiata mai presus de toate pe legea
iubirii. Este chipul staretului ideal, despre care se spune ca
“pentru fiecare simţea durere. Iar pe fiii săi duhovniceşti îi îmbrăţişa
mai mult decât pe sufletul său. Pe tot omul ce venea la dânsul, pentru
milă sufletească sau trupească, nu-l întorcea în deşert”.
N MIERCUREA PRIMEI SĂPTĂMÂNI A POSTULUI MARE
Să mulţumim Domnului, Care ne-a învrednicit să mai trăim până la Sfântul Post
şi să mai începem alergarea mântuitoarei pregătiri pentru primirea Sfintei
Impărtăşanii! Dar, fraţilor, să ne îngrijim şi a ne folosi de această milă a
lui Dumnezeu asa cum trebuie, încât ea să ne slujească spre mântuire,
iar nu spre osândire.
Scopul postirii noastre e pregătirea pentru împărtăşirea fără de osândă,
pentru primirea Sfintelor lui Hristos Taine, spre primirea Domnului
Insuşi, care grăieşte: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne
întru Mine, si Eu întru el”. Dat fiind că Domnul e Curat, iar noi suntem
necuraţi, impărtăşirii cu Sfintele şi Preacuratele lui Hristos Taine îi
premerg la noi curatirea constiinţei şi primirea desăvârşitei iertări prin
Taina Pocăinţei. Cu cel curat negreşit că va avea împărtăşire Hristos
Mântuitorul. El este iubitor de impartăşire, caută El însuşi împărtăşirea
cu noi; şi dacă nu are împărtăşire cu noi, pricina e necurăţia
noastră. Aşadar, în ce ne priveşte, lucrul de căpetenie este curăţirea conştiinţei
şi dobândirea iertării desăvârşite prin Taina Pocăintei. Tocmai spre aceasta ne
întoarcem acum toată grija.
Se va curaţi în conştiinţa sa şi va primi iertarea desăvârşită cel care se
va pocăi aşa cum se cuvine. Se pune acum întrebarea: Cine se pocăieşte
aşa cum se cuvine? Cel care îşi dă seama de păcatele sale şi totodată şi
le recunoaşte fără fatarnicie; recunoscându-şi-le, se străpunge şi
plânge pentru ele. — iar strapungandu-se şi plângând, ia hotărârea
nestrămutată de a nu Il mai jigni pe Dumnezeu cu păcatele sale; şi, în
cele din urmă, având aceste dispoziţii sufleteşti, mărturiseşte cu smerenie
toate păcatele sale înaintea duhovnicului, pentru a primi dezlegare de
ele şi a se înfăţişa la paharul Domnului îndreptăţit şi curat înaintea
ochilor lui Dumnezeu.
Toate acestea vă sunt cunoscute si le-ati mai savârsit nu o dată, asa încât nu e
nevoie să vă vorbesc despre ele decât pentru a vă aduce aminte că în pofida
desei străbateri a acestei căi ea rămâne aceeaşi, alta nu este; si dacă cineva
s-ar apuca să născocească una nouă, s-ar osteni degeaba.
Deci îngrijiţi-vă din nou să vă cunoaşteţi păcatele şi să vi le recunoaşteti. A-ţi
cunoaşte păcatele înseamnă a spune: „Am săvârşit cutare şi cutare
păcat”, iar a ţi le recunoaşte înseamnă a te osândi pe tine însuţi pentru
ele, zicând: „Sunt vinovat”, neîngăduindu-ţi nici un fel de îndreptăţiri şi
dezvinovăţiri. „Am păcătuit, sunt vinovat”: aceste două spuse trebuie rostite
mai înainte de orice şi trebuie rostite cu sinceritate.
Uitaţi-vă în ce şi cum aţi păcătuit. Nu cred că este greu să faceţi
asta. Poruncile sunt cunoscute, conştiinţă aveţi: porunca arată ce
trebuia să facem iar conştiinţa mărturiseşte dacă am făcut sau
nu. Patima pe care se cuvenea s-o biruim şi păcatele cu care Il necăjim cel mai
mult pe Domnul nu pot sa se ascundă de luarea noastră aminte: ele stau pe
primul plan şi ne înghesuia conştiinţa fară a putea fi alungate. Aceasta este,
după cuvântul Domnului, nici măcar andrea, ci bârnă în ochi. Iată, asupra lor
puneţi toată asprirea cercetării şi osândirii de sine: fiindcă este viclenie
în inima noastră păcătoasa, viclenie potrivit căreia ea este gata să se
judece cu asprime în toate privinţele afară de boala sa morală
principală – în vreme ce orice altceva afară de păcatele principale sunt
moralmente nişte nimicuri. Şi reiese că, dacă nu luăm aminte cu asprime,
suntem în stare numai să strecuram ţânţarul şi să înghiţim camila în
vasul nostru cel lăuntric. Tocmai această nedreptate să o îndrepte fiecare în
sine mai înainte de toate, adică să-şi cunoască patima principală şi
păcatele sale principale, şi să se osândească pentru ele fără să îşi
îngăduie nici un fel de îndreptăţiri. Iar după ce faci asta, nu ai decât să te
întorci şi spre celelalte pacate, de însemnătatea a doua, care faţă de cele dintâi
pot fi numite mici, săvarsite rar, fără voie, întâmplătoare. Pentru aceasta,
cercetează cele zece porunci şi Fericirile, şi vezi: ce poruncă ai încălcat
şi ce virtuţi sunt neîndestulătoare in inima ta? Intr-o oglindă curată, când
te uiţi în ea cu ochii deschişi şi neacoperiţi, se văd şi cele mai mici bubuliţe de
pe faţă: la fel se vădesc şi toate păcatele noastre în cuvintele, faptele şi
gândurile noastre atunci când ne punem conştiinţa să se privească în oglinda
poruncilor lui Dumnezeu, care sunt arătate în cuvântul lui Dumnezeu. Rămâne
doar să adăugăm la aceasta osândirea de sine, recunoaşterea vinovăţiei noastre
– şi asta va veni atunci când vom lepada orice îndreptăţire de sine prin orice
pretext, când nu ne vom mai dezvinovaţi nici prin temperament, nici prin
împrejurări, nici prin natura serviciului nostru şi a relaţiilor cu ceilalţi, nici prin
distrageri, nici prin neştiinţă: într-un cuvânt, prin nimic; când vom face în aşa
fel ca îndată ce ne-am băgat de seama păcatul să spunem cu sinceritate: „Sunt
vinovat! Sunt vinovat, nu am nici un răspuns înaintea lui Dumnezeu!”
După ce ne-am recunoscut păcatele, trebuie să plângem pentru ele, să
ne străpungem pentru că le-am făcut. Cel ce a spus cu sinceritate: „Sunt
vinovat” nu e departe de a spune: „De ce am făcut toate astea?”, de a-i părea
rău pentru păcate, de a se ruşina, de a se îndurera înaintea Domnului, de a se
înfricoşa de judecata Lui şi de necazul care îl aşteaptă pe cel ce va rămâne
neîndreptaţit intru păcatele sale! Totuşi, aceasta cere să îţi dai osteneală, silinţă
cu tine însuţi — fiindcă este o împietrire a inimii potrivit căreia, chiar
recunoscându-şi păcatul şi neavând cu ce să se dezvinovăţească pentru
el, omul spune: „Şi ce dacă?”
Iată că trebuie să apucăm de mânerul meditaţiei ciocanul zdrobitoarelor
adevăruri dumnezeieşti şi să lovim cu el inima împietrită până ce se va inmuia,
se va frânge şi va suspina. Adu-ţi aminte de negrăitele mile ale lui Dumnezeu
arătate faţă de tine în zidire, în purtarea de grijă şi, mai presus de toate, în
răscumpărare, precum şi de nerecunoştinţa ta; adu-ţi aminte de desăvârşirea
firii tale, pe care tu ai înjosit-o; adu-ţi aminte de soarta cea amară pe care
o meriţi şi care, poate, nici nu e departe de tine; adu-ţi aminte de tihna
dinainte şi de împovărarea de acum a duhului; adu-ţi aminte de câte ori
ai zis: „N-o să mai fac! N-o să mai fac!”, însă tot ai păcătuit, chiar mai
mult şi mai cu încăpăţânare decât înainte;adu-ţi aminte că nimeni nu
te-a silit, ci singur, după năravul tău cel rău, ai păcătuit şi L-ai jignit în
faţă pe Dumnezeu, Care vede toate – şi mâna cu care El voia să te
oprească I-ai dat-o la o parte. Adu-ţi aminte de moarte, de judecată, de iad;
adu-ţi aminte şi toate celelalte prin care ai nădejde să frângi inima ta
încăpăţânată. Nelinişteşte-o în tot chipul, stârneşte-o şi pune-o în mişcare. La
aceste cugetări adaugă rugăciunea către Domnul, ca El, Stăpân fiind al tuturor,
să-ţi dea stăpânire peste inima ta şi, intrând ca focul, să topească
încăpăţânarea inimii tale şi să te izbăvească de nesimţirea cea
împietrită.Intrebuinţează toate mijloacele legiuite ca să ajungi a
suspina din inimă, fiindcă aceasta este rădăcina pocăinţei. Suspinării îi
premerge cunoaşterea păcatelor şi îi urmează hotărârea de a nu mai
păcătui. Dar ceea ce premerge e nefolositor şi ceea ce urmează nu ai de ce s-
aştepţi dacă nu există această verigă ce le leagă: întristarea din inimă
pentru păcate. Doar întristarea care este după Dumnezeu lucrează
pocăinţă […] (hotărâre neclintită de a nu mai păcătui) spre mântuire (II Cor. 7,
10). Ce pocăinţă este cea din care lipsesc întristarea, îndurerarea şi
frângerea inimii?
In urma îndurerării inimii pentru păcate vine şi hotărârea de a le
părăsi, de a nu-L mai jigni cu ele pe Domnul, dându-ne în acelaşi timp pierzării
pe noi inşine. Iar după ea urmează mărturisirea cât se poate de sinceră a
păcatelor şi dezlegarea desăvârşit lucrătoare de ele. Şi astfel se
săvârşeşte pocăinţa cu adevărat mântuitoare.
Dăruieşte-ne, Doamne, tuturor să ne învrednicim în zilele de fată de acest dar al
Tău! Altminteri, ce folos dacă vom sta fără simţire, cu plictiseală sau
imprăştiere la slujbă, supărându-ne că ţine aşa de mult; dacă vremea
când nu sunt slujbe o vom petrece în moţăiala şi nelucrare, iar apoi vom rosti
răceală: „Am păcătuit” când ne întreabă duhovnicul dacă am făcut
cutare a cutare păcat, fără să ne gândim câtuşi de puţin că scopul
nostru de căpetenie trebuie să fie desăvârşita îndreptare a vieţii?! Ce
folos? Asta va însemna ca împlinim un obicei, nu că ne pregătim de
împărtăşire în chip mântuitor.
Vegheaţi, deci, fiindcă umbletul vostru este cu primejdie – mai ales în
aceste zile, când vrăjmaşul, neispitindu-ne cu păcate, se străduieşte în chip
viclean sa facă nefolositoare mijloacele dăruite nouă de către harul lui
Dumnezeu spre curăţirea nostră de păcate, şi prin aceasta sâ-şi prelungească
stăpânirea asupra noastră. Amin!
Sfaturi practice în Biserică: Intrarea în Postul Mare
Postul cel Mare începe odată cu Vecernia împreunată cu Pavecerniţa din
seara Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai. După săvârşirea acestor două
slujbe, începe deplina postire de bucate împletită cu postirea cea
duhovnicească.
Slujba Vecerniei din seara acestei duminici îmbracă la început o formă
luminoasă, de praznic, pentru ca în partea a doua a ei să ia înfăţişarea unei
"tristeţi strălucitoare", care va fi de fapt întreaga atmosferă din Postul cel
Mare.
Prochimenul cel mare al slujbei acestei Vecernii glăsuieşte: "Să nu întorci faţa
ta de la sluga Ta; Când mă necăjesc degrab mă auzi, ia aminte spre sufletul
meu şi-l mântuieşte pe el" (Triod). Tâlcuind sensul cuvintelor acestui
prochimen, trebuie să spunem că, fiind în Biserică, stăm în faţa lui Dumnezeu,
în faţa slavei Împărăţiei Sale. Trebuie să realizăm că aparţinem acestei slave,
că viaţa noastră nu poate avea un alt ţel. Trebuie de asemenea să
conştientizăm faptul că suntem exilaţi din acest "pământ al făgăduinţei" din
pricina păcatelor noastre, fiind învăluiţi în întunericul şi tristeţea păcatului. În
cele din urmă ne vom da seama că numai Dumnezeu ne poate ajuta şi sprijini
în această durere. Aceasta este de fapt starea sufletească a creştinului la
începutul Postului Mare, ca rob al păcatului.
La sfârşitul Pavecerniţei Mari din seara acestei duminici, preotul vine în faţa
adunării credincioşilor, cerându-şi cuvenita iertare. Se obişnuieşte ca acum, la
începutul postului, fiecare credincios să treacă prin faţa preotului, după slujba
Pavecerniţei, închinându-se şi sărutându-i mâna dreaptă, în semn de
împăcare. Preotul se închină şi el de fiecare dată. Credincioşii continuă mai
apoi între ei această rânduială a iertării. Se creează astfel în Biserică o
ambianţă în acelaşi timp tumultuoasă şi emoţionantă, cântându-se în acest
timp irmoasele Canonului Paştilor, arătându-se prin aceasta încă de acum, de
la începutul postului, faptul că finalitatea sa stă în gustarea bucuriei Paştilor
sau a Învierii. Originea acestei rânduieli a iertării se găseşte în Palestina
unde, după mărturiile Sfântului Sofronie al Ierusalimului, la începutul Postului
Mare monahii se adunau în Biserică pentru a primi iertarea şi binecuvântarea
stareţului lor şi a se împăca unii cu alţii, îmbrăţişându-se înainte de a pleca
singuri în deşert până la Duminica Stâlpărilor sau a Floriilor.
Acest obicei al iertării, transmis şi păstrat până în zilele noastre, este o
aplicare a pericopei din Evanghelia Sfântului Luca, citită la Sfânta Liturghie
din această duminică: "Căci dacă iertaţi oamenilor păcatele lor, şi Tatăl vostru
cel din ceruri vă va ierta vouă păcatele voastre; iar dacă nu veţi ierta
oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre" (Mt. 6,
15). În Grecia, de pildă, până astăzi se obişnuieşte ca la începutul Postului
Mare să-ţi suni cunoscuţii, cerându-le iertare şi dorindu-le post uşor. Lupta
duhovnicească a Postului Mare n-ar avea nici o valoare dacă
n-ar fi anticipată de iertarea semenilor, după cuvântul Sfintei Evanghelii:
"Dacă aducându-ţi darul tău la altar, îţi aduci aminte că fratele tău are ceva
împotriva ta, lasă darul tău înaintea altarului şi du-te de te împacă mai întâi cu
fratele tău, după care venind adu darul tău" (Mt. 5, 23).
Să ne fie îndemn de vieţuire pentru întreaga perioadă a postului care va urma
cuvintele imnului liturgic: "Vremea Postului să o începem cu bucurie,
supunându-ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul,
să ne curăţim trupul. Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima,
desfătându-ne cu virtuţile duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne
învrednicim toţi a vedea preacinstită patima lui Hristos Dumnezeu şi Sfintele
Paşti, duhovniceşte bucurându-ne" (Triod).
Unii nu postesc deloc, altii postesc o saptamana sau cateva zile, iar altii, o saptamana la
inceput si o saptamana la sfarsit. Fiecare isi va lua plata dupa ostenelile sale. Dar cei care
postesc, adeseori se mai si incurca in intelegerea postului. Unii postesc ajunand mai ales
vinerea – si e foarte bine. Pentru ca postul si ajunarea dau bun prilej organelor noastre
celor dinlauntru sa se repare – aceasta “uzina” care suntem noi insine si care merge asa, ca
un automat: de pilda, nu ne dam seama cand se transforma painea in energie. Si cand
postim, se bucura tot launtrul nostru, ne spune “mersi”, pentru ca se reface aievea. Asadar,
cine tine post cu regularitate isi face el insusi foarte mult bine.
Este la cate unii aceasta panica: “Daca nu mananc, mor, ametesc!” Nu-i adevarat. Postul
armonizeaza si invioreaza tot launtrul nostru. Postul crestin, supravegheat si tinut cu
intelepciune, este recomandat de sfintii Parinti, iar unii din ei aveau studii de medicina inalta
si ei urmareau sa ne faca noua bine, nu sa ne chinuiasca. Asa ca toate au fost randuite cu
foarte multa luciditate si pricepere.
Postul trebuie sa fie luminat, consimtit de buna voie, nu cu ciuda, ci sa fie ca o bucurie. Nu
un post cu ciuda sau tinut de frica, pentru ca atunci stomacul resimte postul ca o mare
suferinta, iar mintea culege numai matraguna si numai rautati. Dumnezeu nu vrea un astfel
de post. Este un post netrebnic, cu adevarat, atunci cand posteste aceasta aparatura fizica,
iar sufletul se revolta. Nu asa! Dumnezeu vrea ca totul sa fie global, armonios; sa posteasca
si trupul, dar sa posteasca si sufletul, si atunci e postul cu adevarat binefacator. Sa se
bucure si cele dinlauntru si sa nu se revolte gura si limba ca le-am pus la post. Sfantul
Timotei, ucenicul sfantului apostol Pavel, nu stia cum sa se chinuiasca mai mult, ca sa-si
stapaneasca patimile. Manca numai paine, apa si fructe – nu numai in post, ci tot timpul – si
slabise foarte rau. Sfantul Pavel, care stia suferinta lui, ii scrie sa bea si putin vin, nu numai
apa, din pricina deselor sale slabiri. Desigur, sfantul Pavel ii scria putine cuvinte, insa
Timotei intelegea foarte mult din ele, din aceste cuvinte putine. Sunt in biblioteci carti mari,
volume groase, cu foarte multe pagini si pe masura ce le parcurgi, te atrag intorsaturile de
fraze, cuvintele frumoase, dar cand strangi in mana, vezi cum curge tot, nu ramai cu nimic -
adica ai foarte putin folos din aceasta literatura profana. Sfanta Scriptura insa este
intelepciunea cea mai inalta si deseori, un singur loc, un singur cuvant din Biblie ne poate
lumina pe deplin. Sunt mari sfinti care au urmat un singur cuvant din Biblie: “Vinde tot ce ai
si urmeaza-mi Mie” – sfantul Antonie cel Mare, de pilda, sau sfanta Paraschiva. Le-a ramas
in minte si in inima un text sau o frantura de text din sfanta Scriptura si acest text a “ars” in
inima lor, ca unjaratec, toata viata – si pe acesta l-au urmat si s-au mantuit. In epistola sa
catre Timotei, sfantul Pavel scrie cuvinte de o gingasie rara. Ce poate fi mai dragastos decat
faptul ca sfantul Pavel, care era asa de prins cu atatea treburi, se ingrijeste de sanatatea
ucenicului sau? Si ii scrie cu multa delicatete si curatie launtrica. Timotei era bolnavicios din
firea sa si isi stricase stomacul si sfantul Pavel ii scrie: “Nu bea numai apa” – asta inseamna
ca pana atunci bause cu adevarat numai apa. Altadata spune: “Eu am trimis la voi pe
Timotei, iubitul si credinciosul meu fiu” – aceste cuvinte arata vredniciile lui Timotei. Si
Timotei n-ar fi fost asa vrednic, daca ar fi fost robit de trup; dar el, tanar cum era, in chilia
lui, intiparea in sine toate faptele bune pe care le facea sfantul Pavel. Desi era foarte tanar,
purta acelasi jug cu sfantul Pavel. “Nimeni sa nu-l dispretuiasca pe Timotei, caci el urmeaza
Legea Domnului, ca si mine; si ca un tata cu fiul sau, asa impreuna cu mine a slujit el” –
spune sfantul Pavel. Timotei insa continua sa posteasca inainte, cu toata asprimea. Si nu
facea ca aceia care, dupa ce postesc, incep sa zica: “Ce sa mai postesc de-acum? Mi-am
omorat trupul si l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce sa mai postesc?” Timotei nu zicea
asa, ci cu cat erau mai mari meritele sale, cu atat mai mult se nevoia; si aceasta, desigur, a
invatat tot de la sfantul Pavel. Va atrag atentia asupra unui cuvant. Sfantul Pavel nu-i scrie:
“bea vin”, ci “putin vin”, adica numai cat e de trebuinta pentru a alunga boala trupului, si nu
pentru a ingadui boala sufletului, nici pentru a intarata patimile. Caci vinul, frati crestini,
sfarseste energia organismului. Vinul e lasat de Dumnezeu sa-l intrebuintam cu masura, nu
oricum. Betivul e un mort viu, are cerul cu desavarsire inchis. Betivii nu pot mosteni
imparatia cerurilor, sfantul Pavel ne spune asta. Frati crestini, din cele spuse in seara
aceasta, as vrea sa ramaneti macar cu doua ganduri si anume: un post cumpatat; si dupa
un post aspru, sa mancati putin. Unii postesc toata ziua, ajuneaza, si seara mananca cat ar
fi mancat toata ziua si apoi toata noaptea le e rau. Este si un cuvant in popor: “Craciunul
satulului, Pastele fudulului” – adica acum se taie bietii porci si mancam si ne imbuibam cu
toate dupa post, mancam pentru tot postul cu un fel de razbunare si ne vatamam trupul
(…). E nevoie de post cu adevarat, frati crestini. Dar un post aspru se impleteste cu
rugaciunea si cu meditatia, si mai ales sa-ti posteasca si gura in timpul postului. Sunt
oameni care fac din aceasta ravna a postului un ideal. Si ferice, cu adevarat, de cei ce merg
pe aceasta cale frumoasa si cu adevarat vrednica, calea postului! Numai sa fie dusa cu
statornicie si rabdare, pentru ca este o cale spinoasa, frati crestini, si totdeauna veti avea
de suferit pe aceasta cale. Si sfintii au suferit foarte mult, toti, fara nici o exceptie. Iar daca
cineva ajunge la varful faptelor bune si apoi se ademeneste si cade, caderea lui e mare,
pentru ca ii tulbura pe toti. Sfantul Timotei stia ca are nevoie de un frau pentru tineretea lui
– caci tineretea aceasta de multe ori se preface intr-un fel de flacara si cuprinde totul in jur.
De aceea, sfantul Timotei se ingradea din toate partile, ca sa stinga aceasta flacara a
pacatului. Si el nu parasea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era
la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau in alta parte, oriunde era invatatorul sau, sfantul
apostol Pavel. Toti matii sfinti au fost bolnavi, frati crestini. Incepand de la sfantul Pavel,
care avea mereu nevoie de sfantul Luca, sau sfantul Ioan Gura de Aur care vomita mereu si
nu putea manca niciodata cu altcineva la masa, din pricina acestei slabiciuni… sfantul
Nicolae care avea picioarele ranite si umflate, de la minele de plumb din Asia Mica, unde a
fost deportat… Toti sfintii, fara exceptie, au primit suferinta in trupul lor, ca pe un ghimpe
care ii ajuta sa fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte
mare bucurie aceste suferinte. Iisus insusi a suit acest drum al suferintei, a calatorit pe
drumul Crucii si picioarele Lui au netezit asprimea caii, au facut-o mai lesnicioasa celor ce
vor merge dupa El. Tineti seama de toate acestea, frati crestini. Luati-va in serios propria
viata, pentru ca o data ii este dat omului sa traiasca si dupa moarte vine judecata – spune
sfantul Pavel. Daca noi vorbim numai despre aceste lucruri si le laudam cu gura, dar nu le
facem, e ca si cum am vedea in vitrina unui magazin o mancare foarte buna, dar nu o
putem lua, pentru ca este un geam intre noi. Asa este si cu aceasta ne-aplecare spre
poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Sa facem, frati crestini. Dumnezeu sa ne ajute sa
facem, si negresit, ne vom bucura de roadele si sporul cel duhovnicesc. Amin. Postul e
inainte de toate, infranare, frati crestini. Pentru ca daca nu mananci de dulce, dar mananci
de post mai mult decat trebuie si mananci si o mancare foarte bine gatita, acela nu mai este
post. Noi astazi nici nu mai bagam in seama poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest
dispret grozav fata de poruncile Lui, fara indoiala ca vom fi aspru judecati. Noi, cei de azi,
ne-am obraznicit, suntem “evoluati”… In post conteaza foarte mult sa va iertati unul pe
altul. Postul n-are nici o valoare cand ai necaz pe cineva si nu te poti impaca cu el. Poti sa
mori de foame, nu are nici un rost postul tau, pana cand nu te impaci cu celalalt. Dar nu
asa, o impacare de politete, ci iertare din inima. Nu asa, ca “da, eu n-am nimic cu nimeni”.
Asta nu e iertare. Sa va iertati unul pe altul din toata inima, numai atunci postul va fi cu
adevarat de folos. Unii nu-si vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor…
Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit si
dincolo ii asteapta acest foc cumplit al constiintei vinovate. Nu va temeti de post. Postul nu
e lasat sa omoare omul, ci sa potoleasca patimile din noi. Daca esti bolnav si postesti, de
cele mai multe ori te vindeci prin post. Si dimpotriva, daca mananci prea bine, poti fi oricat
de sanatos, indata te distrugi. Si apoi sa nu uitati ca postul nu inseamna numai post de
mancare, ci sa te abtii de la tot ceea ce simti ca nu-ti este de folos: de la o placere
vinovata, de la un roman nepotrivit. In comunitatile in care traim, cand pleaca unul afara,
toti ceilalti tabara pe el si ii spun toate greselile si uita ca, oricat de rau ar fi cineva, are si
niste lucruri bune. Dar se uita acest amanunt si se spun numai cele rele. Si gresim osandind
pe altul, si spurcam postul nostru cu acest pacat, si ne adunam pacate grele in fata lui
Dumnezeu. Pentru ca atunci cand judeci pe altul, intri cu obraznicie in drepturile lui
Dumnezeu, El e judecatorul. “Cine esti tu, sa judeci sluga straina?” Ce folos ca nu mananci
carne, dar mananci cinstea fratelui tau? Sau dai averea la saraci, dar tu esti plin de ura? Sa
avem grija, asa cum v-am spus, sa postim si cu limba, frati crestini. Noi avem gura, cu care
facem foarte multe greseli de neiertat. Sfantul Iacov spune asa: “Cine-si pazeste limba si nu
spune lucruri gresite, acela e barbat desavarsit”. Mare e razboiul purtat de limba – limba
aceasta cu care vorbesc si eu acum. Si apoi nu uitati ca vom da seama de orice cuvant
desert – asa ne avertizeaza Mantuitorul. E cumplit: vom fi pusi in fata cu toate cuvintele
noastre. De aceea spun sfintii Parinti ca limba are doua garduri in fata, ca s-o poti stapani:
dintii si buzele. Cand spune prostii, musc-o in asa fel incat sa curga sange. Pedepseste-ti
limba, ca sa scapi tu de pedeapsa cea vesnica. Ar trebui sa ne controlam fiecare cuvant pe
care-l spunem, pentru ca fiecare are rostul lui in viata noastra sau in viata altora. Nu-ti
invinui numai limba, ca si cum ea ar merge fara cap si fara minte… S-o strunim noi, sa-i
poruncim noi ce sa spuna, nu sa ne scuzam ca “am scapat din vedere ceea ce am spus”, nu
dati vina numai pe limba. Inca o data, nu uitati ca postul este si al gurii. Sunt vorbe de aur,
vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitati indemnul:. ”Cuvantul vostru
sa fie dres, cu sare.. .”. Asa ca aveti grija la capitolul “barfa”. La noi, asa se procedeaza.
Cand lipseste cineva din birou, chiar pentru o clipa, in urma e anulat cu totul de ceilalti, nu
mai e bun decat de scuipat cand se intoarce… Sa nu fie, frati crestini. Marile calatorii sunt
intotdeauna cele interioare. Pentru ca in calatoriile exterioare, in timpul nostru, sunt foarte
multe inlesniri – de pilda putem merge foarte comod si putem parcurge drumuri mari intr-
un interval de timp foarte scurt. Sunt insa calatorii interioare in care avem de luptat cu noi
insine, asa cum, de pilda, in Athos, ca sa mergi de la o manastire la alta, te strecori pe niste
cararui si cararuile astea [au] de o parte si de alta niste arbusti mici, cu foarte multi spini –
si daca mai si ploua, pe de o parte te uda ploaia sau roua, iar pe de alta parte te zgarie
spinii care te intampina pe toate cararuile acestea inguste. La Athos nu prea calatorim, insa
calatorim cu totii pe o cale foarte ingusta, plina de spini, cu piedici de tot felul. Sa ne
gandim cate piedici avem cand vrem sa facem o fapta buna, cate targuieli nu facem noi cu
noi insine, cand vrem sa facem o milostenie: cat ii dam? Mai putin, ca avem si noi nevoie…
Sau cat trebuie sa ne luptam ca sa ne stapanim de la niste patimi! Cat de greu ne vine sa
ne hotaram la aceasta calatorie, fara sa stam pe loc, ci sa mergem numai inainte! De aceea
spun ca marile calatorii sunt cele interioare – mai ales aceste targuieli cu noi insine, pentru
fapta cea buna. Aceasta randuiala a postului este tot o calatorie pentru fiecare din noi, un
timp de lupta cu noi insine. Pentru ca cea mai cumplita lupta este cu noi insine, nu cu altii,
frati crestini. Noi pe altul il biruim repede sau il inlaturam, mai ales daca suntem mai voinici
– il desfiintam repede pe dusmanul nostru, insa cu noi insine suntem tare delicati, ne este
tare mila de noi si gasim toate argumentele ca sa ne crutam pe noi insine. Postul este lasat
ca o arena in care trebuie sa ne luptam cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu rautatea din
noi – si e foarte greu sa te biruiesti pe tine insuti. Si intr-o asemenea calatorie launtrica, ne
este absolut de trebuinta o fapta buna care, daca o implinim, este egala cu eliberarea
noastra launtrica: adica sa ne iertam unii pe altii. Pentru ca in aceasta calatorie spre inviere,
avem noi insine nevoie de multa iertare de la Dumnezeu. Si daca nu iertam, nici noua nu ni
se iarta si vai de sufletul nostru! Ne merg toate impotriva, chiar daca ni se pare ca mergem
pe drumulcel bun; vai de sufletul nostru, daca nu ne iarta si pe noi Dumnezeu! Cand stii ca
seful tau e suparat pe tine si urmeaza sa te sanctioneze, te temi si cauti sa faci tot ce poti,
ca sa te ierte si sa te pui bine cu el. Dar marele Stapan al universului, cand il stim suparat
pe noi, la cine putem mijloci sa ne ierte? Iar conditia iertarii Lui, e sa iertam si noi. Este
conditia pe care acest mare Stapan o pune pentru fiecare dintre noi: “iertati si vi se iarta”;
“nu iertati, nu vi se iarta”. Aceasta este problema iertarii – foarte grea de multe ori, dar si
foarte luminoasa, pentru ca ea ne ajuta la sporul cel duhovnicesc si “ne pune bine” cu acest
mare si bun Stapan al universului intreg. Ierti – ti se iarta. Orice truda pentru luminare si
mantuire presupune aceasta conditie a pacii interioare. Caci asta inseamna iertarea: pacea
ta. Si nici nu se poate face rugaciune cu ciuda. Cand te chinuie gandul ca celalalt ti-a facut
rau, n-ai liniste in suflet si nu te poti ruga. Praful acesta care ustura si doare, stergeti-l de
pe suflet si aruncati-l la caini… iertati, fratilor, ca sa puteti veni aici la rugaciune cu inima
deschisa si sa va intoarceti acasa cu pace in suflet. Si nu asteptati sa va ceara celalalt
iertare. Nu, incepeti prin a cere dumneavoastra iertare, pentru ca este imposibil ca, oricat ar
fi si celalalt de vinovat, sa nu aveti si dumneavoastra o vina cat de mica… e imposibil…

Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni

pe malul lacului
Cu rugăciune îmi curățesc vederea credinței mele, ca nu cumva să Te piardă
în ceață, o, Steaua mea Preastrălucitoare.

”Ce folos are rugăciunea ta la Dumnezeu?”, întreabă negricioșii lucrători ai

pământului.

Vorbiți corect, fii ai pământului. Ce folos are telescopul marinarului îndreptat

către STeaua Nordului, când ea se vede și fără telescop? Dar nu mă întrebați
pe mine, fiindcă voi știți deja ce folos are un telescop pentru marinar.
 Rugăciunea este necesară pentru mineca nu cumva să pierd din vedere
Steaua purtătoare de mântuire, dar Steaua nu are trebuință de să tot vegheze
spre a nu mă pierde.

Ce s-ar întâmpla cu vederea mea lăuntrică dacă m-aș opri din rugăciune?

Nu sunt soldații pământului antrenați mereu și cu atenție spre a putea vedea

țintele de la distanță?

Nu sunt țesătorii de mătase pregătiți mereu spre a recunoaște cele mai fine
fibre?

Cum să nu-mi pregătesc eu vederea credinței melespre a vedea singura

mea comoară cât mai limpede cu putință?

Prins în capcana unei țesături de iluzii, de-abia am aflat o cale de scăpare;

oare ați voi să scap acest prilej?

Luați aminte, tovarăși ai mei de călătorie, că vederea lui Dumnezeu nu e un

lucru de neglijat. Voi care jertfiți averi pentru a vedea splendoarea tropicelor
sau aureola boreală, trebuie să vă rugați cu râvnă spre a-L vedea pe Cel
pentru care splendoarea tropicelor este nimica toată, iar aureola boreală o
lumânare de seu.

Atunci când îți dai chiar viața toată spre a-L vedea pe El, de-abia ai plătit un
bănuț. Totuși el este mărinimos și plin de bunătate și nu dorește nimic mai
mult de la voi decât aceasta.

Voi care vă antrenați trupurile, care în fiecare dimineață nu uitați să vă

antrenați brațele și picioarele, capul și gâtul, sunteți voi cu adevărat ființe
contemplative – voi, care sunteți precum luptătorii samurai?

Sunteți voi cu adevărat ființe contemplative, dacă voi susțineți faptul că

credința voastră în Dumnezeu va deveni și rămâne clarvăzătoare fără
pregătire? Toate stelele Cerului, care au văzut experiența părinților voștri, îmi
dau mărturie asupra faptului că credința voastră va orbi, dacă într-adevăr ea a
început vreodată să vadă cumva. Și în locul unei binecuvântări pierdute, va
rămâne doar o vedere ipocrită, doar cu numele.
 Țineți-vă ochii acoperiți doar trei zile și apoi veți descoperi că lumina soarelui
îi vatămă. Rupe legătura cu Dumnezeu doar trei ceasuri și vei vedea cât de
dureros este să privești din nou la lumina Sa.

Mă întrebi: cât durează rugăciunea mea? Puteți să mă înțelegeți că ea

durează mai mult decât zilele mele? Fiindcă cu rugăciunea mea eu trebuie să
vă pregătesc și credința voastră și să-i deschid ochii și să-i arăt cum să vadă
și pe cine să vadă. Cu adevărat eu îmi umplu și zilele mele și pe ale voastre
cu rugăciune.

Eu neîncetat îmi tămâiez credința cu rugăciunea, ca nu cumva mirosurile

lumii s-o orbească.

Neîncetat chem în ajutor toate sferele cerești să mă susțină în rugăciunea

mea pentru a dobândi o veșnică stare de rugăciune, ca și eu să mă
învrednicesc să admir acea Slavă și Frumusețe, care este larg deschisă
privirii lor.

O, tovarășii mei de călătorie, cât de măreață este vederea credinței! Vă jur,

dacă ați cunoaște măcar în parte măreția ei, rugăciunea voastră nu s-ar mai
opri și nici sfârși vreodată.

Cum să petrecem o zi după voia Domnului?

2415
Dimineața, când încă dormim, lângă noi stă un înger și un diavol. Aceștia așteaptă să vadă cui
vom sluji în acea zi. Ziua trebuie începută astfel: să ne închinăm cu semnul crucii imediat ce ne-
am trezit și să sărim repede din pat, pentru ca lenea să rămână sub plapumă. Să mergem într-un
colț sfânt, să facem trei metanii și să zicem: „Doamne, îți mulțumesc pentru noaptea care a
trecut, binecuvântează și ziua care vine pentru a o petrece în rugăciune, fapte bune și păzesște-
mă de orice dușman văzut și nevăzut”.
Și îndată după aceasta să zicem rugăciunea lui Iisus. După ce ne-am spălat și ne-am îmbrăcat, să
mergem în ciolțișorul nostru sfânt, pentru ca nimic să nu ne distragă, și să citim un capitol din
Evanghelie. Să ne gândim apoi ce faptă bună putem face în acea zi pentr aproapele nostru.
Dacă e timpul să mergem la serviciu, să ne rugăm înainte de a deschide ușa casei cu rugăciunea
lui Sfântul Ioan Gură de Aur: „Mă lepăd te tine, satană, de toată trufia ta și de slujba pentru tine
și mă închin Ție, Hristoase, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”.
Apoi să ne facem semnul sfintei cruci și, ieșind din casă, fără a fi observați, să însemnăm drumul
cu semnul crucii. Pe drum și oricând de altfel, trebuie să spunem Rugăciunea lui Iisus și
„Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te…”. Dacă nu avem serviciu, înainte a găti vom
stropi produsele alimentare cu apă sfințită, iar aragazul să-l aprindem cu lumânarea de la candelă.
Astfel și mâncare ne va fi de folos și nu spre pierzare atât trupește, cât și sufletește, mai ales dacă
vom rosti în gând Rugăciunea lui Iisus.
Ambrozie Iurasov – Îndrumar creştin pentru vremurile de azi, vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti,
2008, p. 92-93