CARTOGRAFIA: V.

MARINACHE

INTRODUCERE
Înfiripăm aceste gînduri, iubite drumeţ, în zilele în care prefacerile sociale au adus schimbări
radicale şi în peisajul patriei noastre, în ultimele zile ale unei Cerne încă greu accesibile şi sălbatice.
Povestea Cernei începe din locul în care plaiul domol al Pietrei Iorgovanului şi Paltinei se
îngemănează cu plaiul Oslei, din liniştea Scocului de la Soarbele. Ea se deapănă apoi de-a lungul zecilor
de kilometri de coborîş, cînd sălbatic, cînd liniştit, al Cernei, ca să ia sfîrşit o dată cu vărsarea ei în
Dunăre sau, mai precis, la confluenţa cu Belareca.
Povestea Cernei de mîine însă va fi aceea a văii în care a pătruns civilizaţia, cu furnicarul de
oameni şi maşini, cu firele funicularelor întinse cu măiestrie, cu zumzetul ferăstraielor şi ritmul topoarelor,
şi care va începe de jos, chiar din staţiunea Herculane, unde prea puţini îi bănuiesc comorile de pitoresc.
Cerna îşi va dezvălui frumuseţea unui număr tot mai mare de trecători şi, legată cu drumul de pe Jiul
Romînesc, va constitui o nouă cale spre inima Retezatului, devenind astfel una dintre cele mai minunate
artere rutiere din munţii noştri. Dar asta nu va fi o piedică pentru drumeţii înclinaţi să cunoască bucuria
peregrinărilor prin sihăstria ei plină de farmec. Fiindcă toate formele arhitecturale ale naturii de aici vor
fi păstrate; mai mult chiar, drumul, în mersul său, va deschide noi şi nebănuite perspective.
Gîndul de a aşterne aceste pagini s-a închegat acolo sus, pe înălţimile aspre ale Paltinei, printre
crestele de şisturi şi lespezile presărate în pajişti; acolo unde încîntarea zilelor trăite pe această vale te va
face şi pe tine, iubite drumeţ, să-ţi arunci nostalgic privirea de-a lungul culoarului Cernei, înainte de a o
părăsi. Vei trece poate de aici în lumea de seninări şi iezere a Retezatului, sau, obosit de drum şi de atîtea
imagini, vei alege firul Jiului, spre vale, sau, poate, te vei lăsa călăuzit de poteca lungă ce duce spre
Tismana.
Ori încotro vei porni, spre unul sau altul din locurile ce te cheamă, şi oricît de trist vei fi că
povestea trăită s-a terminat, aruncă-ţi încă o dată privirea înapoi, spre această vale plină de flori şi de
linişte, presărată cu geanţuri şi ciuceve, minunată comoară a patriei tale.
Poate aceste gînduri, poate îmbietorul fir drept, ca de lumină, al Cernei, sau zările larg deschise
m-au îndemnat să aştern impresiile culese din farmecul văii şi al codrilor seculari, al nopţilor în care
adormeam tîrziu, la stîne, în colibe sau în cort, copleşit de splendidele armonii ale naturii, întruchipate
aici în forme atît de originale. În aceste nopţi, ca şi în peregrinările lungi pe vale, am simţit viaţa Cernei în
umbra pădurilor de fag, în chiotele fetelor de pe Gîrdomanul şi în purpuriul scumpiei ce arde, tîrziu în
toamnă, pe stîncile albe ale ciucevelor. Două veri am păstorit pe plaiurile ei, păzind „mioarele zărilor",
culmile ondulate, mai mari sau mai mici, revărsate pînă în zarea Almăjului şi Cîmpia Olteniei.
Fiecare privelişte, fiecare ansamblu geografic are o viaţă — liniştită sau agitată. Există colţuri de
natură ascunse în care peisajul şi viaţa puţinilor oameni păstrează aproape nealterat caracterul lor
original. Un asemenea colţ mai este încă Valea Cernei, o mică lume aparte, cu viaţa şi aspectele ei
particulare.
Cunoscută încă din antichitate, partea inferioară a văii, respectiv în jurul staţiunii Herculane, a
fost străbătută de mii de călători; în amonte de Crucea Ghizelei însă a rămas pînă nu de mult tainică, greu
accesibilă, umblată doar de puţinii localnici, de pescuitorii de păstrăvi şi de numărul restrîns de turişti ce
se încumetau să pornească de-a lungul ei.
Ceea ce dă Cernei un farmec cu totul inedit este abruptul calcaros ce se desfăşoară pe aproape
toată lungimea ei, cînd masiv, cînd îngust ca o creastă, mereu segmentat de ferăstrăul de veacuri al apelor.
Această spinare întinsă, denumită Falia Cernei, se individualizează în variate forme, pe toată lungimea ei.
Iată îngrămădirile imense de calcar ale Domogledului, Şuşcului, Ineleţului sau Vîrfului lui Stan, iată apoi
şirul geanţurilor — botezate astfel de localnici — îngrămădiri de pereţi calcaroşi mai puţin înalţi, dar mai
impresionanţi, datorită apropierii lor de vale; iată, în sfîrşit, şirul ciucevelor de la obîrşia Cernei, o gamă
mereu crescîndă de spinări stîncoase, de la cele mai mici pînă la făptura greoaie a Ciucevei Mari, ce
domină întreaga privelişte a Cernei superioare.
Elementul acesta, mereu prezent, care prin liniile-i verticale, prin dantelarea crestelor, prin albul
înviorător, presărat cu siluetele pinilor şi mulţimea de tufe, imprimă priveliştii o notă aparte, de zvelteţă,
este elementul unic, inedit al Cernei. În lungul văii, variaţia priveliştilor este surprinzătoare, zonele pline
de sălbăticie alternînd cu odihnitoarele poieni înflorite.
 Punctele cele mai interesante şi atractive ca Ruptura Jelerăului, Cheile Prisăcinei şi ale Iuţii,
Bobotul, Corcoaia, Izvoarele Cernei sînt tot atîtea opere ale frămîntatei poveşti a calcarului.
Nici basmele Cernei, cu întreaga atmosferă de mister şi zbucium, nu pot fi concepute fără
existenţa acestei roci, în care abundă gurile negre ale peşterilor, ponoarele şi izbucurile impresionante,
avenele, cheile înguste şi cu eroziuni ciudate, ca cele de la Corcoaia...
Un alt aspect caracteristic care contribuie la originalitatea Cernei este discreta şi pitoreasca
umanizare a întregii văi. Peste tot ea este presărată cu aşezări omeneşti, prea puţine însă cu caracter
permanent. Astfel, deşi plină de silueta simplă a colibelor sau „conacelor", ea rămîne încă pînă la
construirea drumului o vale liniştită şi mai mult pustie vara, fără zvonul obişnuit al văilor locuite.
Datorită acestor elemente, armonia şi variaţia priveliştilor din acest colţ al patriei rămîn unice.
Turismul pe Cerna este relativ tînăr. Dacă ne referim însă la partea inferioară a văii, la
împrejurimile staţiunii Herculane, vom găsi multe şi vechi mărturii scrise. Cităm astfel dintr-o scriere,
datînd din anul 1774, a vechiului istoric al Banatului, italianul Griselini:
„Ţinutul însuşi e o vale lungă şi îngustă, în care rîul Cerna, începînd de la Muntele Morarat
(relatare inexactă, deoarece rîul Cerna nu izvorăşte din Muntele Moraru, n.a.), îşi continuă drumul prin
albia plină de pietre de diferite mărimi şi, umflată cu apele rîului Craiova şi Belareca, se varsă la Orşova
în Dunăre. De partea cealaltă, valea este închisă de munţi prăpăstioşi, mai mult despicaţi perpendicular,
dînd localităţii o înfăţişare groaznică şi melancolică, care însă pentru ochi are şi farmec, mai cu seamă în
timpul frumos de vară, cînd arborii sînt împodobiţi cu plăcuta lor verdeaţă, iar florile şi buruienile umplu
atmosfera cu mirosul lor înviorător."
O dată cu dezvoltarea staţiunii, impresiile scrise despre această regiune sînt din ce în ce mai
numeroase. Iată ce spune un iubitor al acestor meleaguri:
„Valea Cernei e îndeosebi ca un magic caleidoscop. La fiecare cotitură se desfăşoară altă şi altă
privelişte. Ori te adînceşti în tăcerea sumbră a codrului înverzit, ce-şi tremură frunzişul într-un murmur
ademenitor, ori auzi zgomotul săltăreţ al grăitorului pîrîu sau te pierzi în vreo tinerească pădurice de
arbuşti."
„Alteori, petrecem sub prăpăstiile măreţe ale teraselor ascultînd numeroasele căderi de apă,
admirînd romanticele stîncării, unde chipuri răsărite din mormane de pietre deşteaptă puterea nemărginită
a fanteziei. Măreţia solemnă a munţilor întunecoşi îşi împrăştie în văi toată comoara de peisaje, în cadrul
cărora se desfăşoară atîta viaţă: Pe întinsul plai, Pe o gură de rai..."
Încercînd şi noi o prezentare a Cernei, am pornit de jos, de la vărsarea ei în Dunăre. Există atîta
farmec în această vale, încît, pentru a o cunoaşte cu adevărat, trebuie privită independent de alte regiuni.
Dacă drumeţul va veni din Retezat şi va porni pe Cerna în jos, îndestulat de imaginile culese acolo, el va
gusta poate mai puţin farmecul acestei văi. Dacă însă va porni odihnit din Herculane, va putea urmări în
toată bogăţia ei succesiunea de privelişti, culminînd acolo unde Cerna îşi are obîrşia, în golul Sturului.
Acesta este poate temeiul care ne-a făcut să pornim pe vale în sus.
Am încercat apoi să prezentăm, într-o formă cît mai unitară, şi anumite date monografice, pe care
le considerăm necesare pentru o mai deplină cunoaştere a acestor locuri.
Pe Cerna există un singur drum cu mici variante, ceea ce ne-a permis să insistăm asupra acestui
traseu unic. Am îndrăznit în această prezentare a pitorescului Cernei poate mai mult decît se obişnuieşte în
ghidurile turistice, încercînd o interpretare a priveliştilor, fiindcă înţelegerea lor, deşi la îndemîna oricărui
om, prezintă unele dificultăţi. În excursia obişnuită nu avem de obicei timpul necesar unei cercetări
amănunţite a peisajului. Am considerat deci util să atragem atenţia drumeţilor asupra elementelor de
decor mai importante sau a altor particularităţi ale firii.
Socotim util, totodată, să dăm — pe scurt — şi cîteva sfaturi practice pentru drumeţ.
Deocamdată drumeţul, pornind pe Cerna, va trebui să fie destul de bine aprovizionat şi echipat,
deoarece timp de 3—4 zile, pînă va întîlni primele cabane, va resimţi lipsa unor lucruri de imediată
necesitate. Dacă drumeţii sînt înzestraţi cu cort, este cu atît mai bine, deoarece locul de popas şi-l vor fixa
la alegere. Dacă cortul lipseşte, excursia se poate face totuşi în bune condiţii. La descrierea itinerarului s-
a menţionat ca există anumite puncte în care, în mod normal, putem găsi găzduire şi hrană. Pentru orice
eventualitate, drumeţul va trebui să aibă cu el haine călduroase, o pătură, schimburi, alimente consistente.
În drumul pe Cerna — pe porţiunea încă fără şosea — se recomandă o cît mai mare atenţie în urmărirea
potecii. Poteca în general este clară, îndeosebi „patraulele", dar există şi destule ramificaţii, încît
posibilitatea unei abateri nu este exclusă. De aceea în descrierea traseului s-a atras atenţia asupra acestor
puncte.
Este indicat, totodată, ca drumeţii să-şi calculeze bine timpul, astfel ca locurile popasului de
noapte să fie atinse pe lumină, fiindcă pe anumite porţiuni mersul pe întuneric este periculos, mai ales la
trecerile dificile, cu scurgeri de grohotiş, sau acolo unde poteca este mîncată de ape.
Vom evita, de asemenea, căţărarea pe versanţi sau pe crestele stîncoase, pe abrupturi, atunci cînd
nu ne-am propus de la plecare să facem alpinism. Calcarul este puternic fisurat şi puţin stabil.
Pe toată lungimea Cernei, pînă sus chiar în vîrful Pietrei Iorgovanului, este prezentă vipera, în
special cea cu corn, foarte periculoasă. În miezul zilei viperele ies pe poteci, pe stînci şi grohotiş. Trebuie
deci să fim atenţi unde călcăm, iar la eventualele mici escaladări sau treceri prin grohotiş, unde sprijinim
mîna. Pentru cazuri extreme, în care o întîmplare nefericită ar face ca un drumeţ să fie totuşi muşcat,
recomandăm:
— cu o curea, cordon de cauciuc sau sfoară să facem o legătură cît mai strînsă deasupra
locului muşcătura, pentru a întrerupe circulaţia sîngelui;
— cu o lamă tăioasă, arsă la un chibrit sau la altă flacără, să crestăm locul muşcăturii,
storcind cît mai repede posibil sîngele din rană;
— să pornim neîntîrziat spre cel mai apropiat punct de prim-ajutor.
Ar mai fi, /ară îndoială, multe alte recomandări de făcut. Turismul este, însă, o minunată şcoală
care deprinde pe cel care-l practică cu toate greutăţile şi riscurile unui drum prin munţi.
Ţinem să adresăm aici mulţumiri tuturor acelora care, prin cunoştinţele şi prin îndemnul lor cald,
au ajutat la întocmirea acestei lucrări şi sperăm că ea va contribui la cunoaşterea plaiurilor minunate ale
patriei şi va servi ca un îndemn la drumeţie.

PREZENTARE GEOGRAFICO-GEOLOGICĂ A REGIUNII

Valea Cernei — un culoar aproape drept în lungime, unic în ţara noastră prin această desfăşurare
rectilinie — este situată în partea de sud-vest a ţării, respectiv în colţul de sud-vest al marelui complex
muntos Retezat-Godeanu. Acest culoar, continuarea celui al Jiului Romînesc, separă două valuri principale
de cutare din acest complex muntos, două importante linii tectonice: astfel, valul Munţilor Godeanu,
continuat cu Munţii Cernei, rămîne la nord-vest, iar valul Munţilor Mehedinţi la sud-est.
Munţii Godeanu reprezintă un masiv puternic, înalt, cu vîrfuri ce depăşesc 2000 m. Culmea
principală a acestor munţi este constituită din trei mari platforme de eroziune: Borăscu, Gugu şi Godeanu—
Rîu Şes. Spre sud-vest de platforma Rîu Şes masivul se prelungeşte în culmea înaltă Vf. Dobrii, Izvorul,
Boldoveni, Vlaşcu, Arjana, care abia departe, în apropierea Herculanelor, coboară sub 1500 m, în culmea
prelungă a Seseminului, menţinîndu-se în general uniformă. Acest lanţ poartă denumirea de Munţii Cernei.
Platforma Borăscu este impresionantă prin vastitatea, netezimea şi nota sa de linişte.
Urmele glaciaţiilor sînt evidente şi în aceşti munţi. Gheţarii de pe versantul sudic au fost mai
puternici decît de pe cel nordic. Astfel, vechile circuri glaciare le putem urmări la majoritatea obîrşiilor de
pîraie din partea superioară a Cernei: Soarbele (care aparţine, de fapt, bazinului Jiul Romînesc), Feţele
Mănesii, Gîrdomanul, Stîna Mare, Micuşa, Vlăsia, Rădăteasa, Scăriţa, Mocirliu, Godeanu. Unii gheţari
ajungeau la lungimi mari, ca de exemplu cel de la Stîna Mare, ce se întindea pe aproape trei kilometri. În
aceste circuri glaciare se ascund şi cîteva iezere, în general mici, care seacă vara. Cel mai mare este
Zănoaga Soarbelor (există, de fapt, două iezere în valea glaciară a Soarbelor), apoi Zănoaga Scurtelor sub
Vîrful Gîrdomanului, Zănoagele Vlăsiei şi ale Godeanului. Acest aspect relictar al glaciaţiilor este însă
redus şi puţin prezent în aceşti munţi, în comparaţie cu masivul central al Retezatului.
Întreg Masivul Godeanu şi o bună parte din Munţii Cernei sînt alcătuiţi din şisturi cristaline.
Situaţi la altitudini mari, cu imense porţiuni domoale, ei sînt un bogat rezervor de apă, ceea ce favorizează
existenţa unei bogate reţele de izvoare şi văi.
Fig 01
Din culmea prelungă a acestor munţi se desprind o mulţime de culmi secundare, bine
individualizate şi aproape paralele, care coboară pînă în Cerna, separînd între ele bazine hidrografice
distincte, începînd de la obîrşie, culmile cele mai importate se succed astfel:
Culmea Sturului — scurtă şi repede, situată la limita Cernei spre Jiu, respectiv între pîrîul Măneasa
şi pîrîul Soarbele. O prelungire a ei, constituită din calcare, formează culmea despărţitoare, joasă, dintre
Cerna şi Jiu.
Culmea Mănesii — greoaie, domoală şi bogat împădurită, pornind de sub Vf. Paltina, este situată
Între pîrîul Măneasa şi pîrîul Scurtu. Ea se termină liniştit la intrarea Cernişoarei în chei.
Culmea Gîrdomanului — între pîrîul Scurtu şi pîrîul Cărbunelui, de asemenea domoală, lungă şi
puternic cotită. În partea inferioară, pe numeroasele picioare care coboară spre versanţii calcaroşi din jurul
izvoarelor, este mult despădurită şi locuită.
Culmea Bulzului — cuprinsă între pîrîul Cărbunelui şi pîrîul Ivanului, şi ea lungă, domoală şi bine
împădurită, se desprinde din Vîrful Bulzului.
Culmea Balmoşului — cuprinsă între apa Ivanului şi cea a Balmoşului, lungă, împădurită, purtînd
în partea sa inferioară numele de Cracul Ursoiului.
Culmea Mare a Oslei Romîne — cu mai multe culmi secundare, ca nişte picioare, cuprinsă între
pîrîul Naiba şi pîrîul Curmezişa, este o prelungire a vîrfului masiv al Oslei Romîne. Golul alpin înaintează
mult pe aceste culmi la vale. Deasupra aşezării Cerna-sat, această culme poartă denumirea de Buza
Plaiului.
Culmea Gîştii — scurtă şi piezişă, situată între Valea Olanului şi Valea Craiovei. Pe această culme
trecea odinioară graniţa, de-a lungul ei existînd de atunci o potecă bună.
Culmea cuprinsă între Valea Craiovei şi cea a Iaunei se individualizează în vîrful înalt al
Opleşatei (1541 m), situat în apropierea Cernei, cu un gol de munte izolat, ca o poiană mare. Culmile
secundare care coboară din ea, una la gura Văii Craiovei — Culmea Roţii — şi cealaltă la gura Văii Iaunei
— Culmea Stăncii — sînt scurte, destul de repezi şi complet împădurite.
Culmea Vlaşcului — denumită în partea inferioară Culmea Stepăn — este situată între Valea
Iaunei şi cea a Topeniei. Este o culme lungă, cu pantă continuă, pe care trece principala potecă ce leagă
Valea Cernei cu comuna Cornereva.
Culmea Vlaşcului Mic — denumită în partea inferioară Culmea Iuţii — este situată între Văile
Topeniei şi Iuţii. În partea inferioară, dinspre Cerna, a acestei culmi, apare calcarul, în pereţii ei aflîndu-se
Cheile Iuţii şi Piatra Puşcată.
Culmea Mare este cuprinsă între Valea Iuţii şi cea a Prisăcinei, urmată între Valea Prisăcinei şi
Valea Bedinei de Culmea Cerbului, denumită jos Culmea Teiului. În continuare, culmea principală a
Munţilor Cernei se apropie mult de vale, iar culmile secundare, scurte şi abrupte, nu mai prezintă o
importanţă geografică deosebită.
Mulţimea aceasta de culmi — relativ paralele — ce segmentează bazinul Cernei, pe versantul ei
drept în numeroase bazinete, constituie un aspect caracteristic. Privit de la distanţă, el este deosebit de
interesant şi atractiv prin această ondulare continuă a culmilor. Ele sînt totodată şi căi de acces şi de
legătură între Cerna şi golurile alpine învecinate, cu atît mai mult cu cît văile sînt aproape toate sălbatice,
cu porţiuni dificile.
Spre sud şi sud-est de Valea Cernei se întinde culmea Munţilor Mehedinţi, ce porneşte din vîrful
izolat al Oslei Mari şi ţine pînă la Dunăre. Profilul transversal al acestor munţi este în cea mai mare parte
asimetric, prezentînd un versant nordic şi abrupt spre Cerna (N) şi un altul, prelung, spre platforma .getică
şi Podişul Mehedinţilor (S). În mare parte ei sînt alcătuiţi din calcare. Această structurii, asociată cu
caracteristica versantului dinspre Cerna, abrupt, puternic frămîntat şi cu variate forme sculpturale,
determină specificul peisajului geografic al Cernei, începînd cu Vîrful Domogled (1106 m), care se ridică
deasupra staţiunii Herculane, şi pînă departe, în Vîrful lui Stan (1464 m), culmea Munţilor Mehedinţi se
menţine înaltă, cu pereţi abrupţi, cu văi scurte şi sălbatice ca cele ale Jelerăului, Coşiului, Cerbului, Ţesnei,
cu padini liniştite şi împădurite, atîrnate la înălţime deasupra abruptului, ca Şaua Padina, şi cu platouri lungi
şi golaşe de carst.
După Vîrful lui Stan banda calcaroasă se îngustează, rămînînd de-a lungul Cernei ca o fîşie
constituită din creste golaşe, segmente ale faliei calcaroase, datorită ferăstruirii ei de către ape. În spatele
acestei limbi calcaroase se află o zonă de şisturi, care a dat naştere unui relief mai liniştit. Aici se află cele
mai lungi pîraie de pe acest versant: pîrîul Arşasca, Rîmnuţa Mare şi Rîmnuţa Vînătă. După aceste pîraie,
menţinîndu-se la altitudini în jurul a 1000 m, culmea principală se apropie mult de Cerna, împinsă de Valea
Motrului, în care fenomenele de eroziune au fost mai active. Calcarele continuă încă puţin ca o limbă
îngustă, pînă în dreptul Cernei-sat, apoi, în continuare, Culmea Cernei, domoală şi joasă, este formată
numai din şisturi, pînă sus la Oslea. Cu o mică întrerupere, între apa Balmoşului şi cea a Cărbunelui, fîşia
calcaroasă se menţine în imediata apropiere a Cernei, ca nişte creste independente, în mijlocul bazinului
hidrografic.
În această zonă, în care Culmea Cernei este alcătuită din şisturi, calcarele se individualizează mult
mai în sud, în mijlocul bazinului Motru, în impresionantul munte Piatra Mare a Cloşanilor, care, cu
înălţimea lui de 1460 m, domină întreaga regiune. Aparţinînd tot de Culmea Mehedinţilor, spre Oslea, apar
alte culmi şi vîrfuri ca Frumosul, Boul, printre care Valea Motrului desfăşoară o bogată reţea hidrografică.
 Între cele două şiruri de munţi descrişi, Cerna şi-a croit şi adîncit albia pe linia de frîntură a
scoarţei, în vechiul sinclinal. Reţeaua sa hidrografică este bine dezvoltată pe versantul drept, spre munţii
Godeanu şi Cernei. La aceasta a contribuit desigur lungimea acestui versant, cu posibilităţi mari de
acumulare a apei şi cu rezervele de apă existente în acest masiv muntos. Versantul stîng nu este brăzdat
decît de pîraie mici, dintre care unele sînt seci — aceasta datorită configuraţiei acestui versant, precum şi
existenţei calcarului, într-o singură porţiune, aproximativ la mijlocul Cernei, două pîraie mai mari, Arşasca
şi Rîmnuţa Mare, completează reţeaua hidrografică a Cernei.
În această scurtă caracterizare un aspect deosebit de interesant, şi care trebuie menţionat, îl
constituie Izvoarele Cernei. Situate la aproximativ 8 km de limita bazinului — către interior — ele au un
debit deosebit de mare. Apele din porţiunea superioară a bazinului Cernei, respectiv în amonte de izvoare,
sînt colectate de pîrîul Cernişoara, care la confluenţa cu Cerna propriu-zisă, imediat sub izvoare, are un
debit mult mai mic decît acestea. Originea apelor ce izbucnesc la izvoare nu este lămurită încă, de altfel ca
şi întreaga reţea de scurgeri subterane din zona vecină a Munţilor Mehedinţi şi a platformei mehedinţene.
În bazinul Cernişoarei există trei pîraie care apar pe versanţi de şisturi şi se pierd în ponoare, în
momentul cînd ajung la banda calcaroasă: Sturu, Sterminosu şi Ogaşul Sec. Debitul acestor pîraie fiind
relativ mic nu justifică decît parţial debitul mare al izvoarelor. Există astfel presupunerea că o bună parte
din apele izvoarelor sînt provenite din alte bazine hidrografice, probabil din bazinul superior al Jiului şi al
Lăpuşnicului Mare. Şi în această zonă vecină există numeroase ponoare, în care apa se pierde şi circulă pe
căi necunoscute.
Pornind de la izvoare, Cerna primeşte pe dreapta mai mulţi afluenţi: Cărbunelui, Ivanul, Balmoşul,
Olanul, Craiova, Iauna, Topenia, Iuta, Prisăcina, mai mult sau mai puţin paraleli, dintre care se remarcă
printr-un debit mai mare Craiova şi Olanul.
Un alt aspect care trebuie menţionat este existenţa izvoarelor termale, rezultat al structurii
geologice a regiunii.

Regiunea Băilor Herculane şi respectiv Valea Cernei se situează din punct de vedere geologic pe
formaţiile zonei autohtone (cristalinul danubian, după Al. Codarcea), peste care se găsesc roci sedimentare
de vîrstă mezozoică. În alcătuirea Carpaţilor Meridionali cercetătorii au recunoscut un domeniu care a
rămas în loc în timpul mişcărilor gigantice care au condus la formarea munţilor (reprezentat prin acest
autohton danubian) şi un domeniu denumit al „pînzei getice", cuprinzînd roci cristaline şi sedimentare,
încălecate peste unitatea menţionată. Pe planul de încălecare sau şariaj, rocile sedimentare au fost puternic
zdrobite sub greutatea acestei pînze getice. Unitatea autohtonă este la rîndul său încreţită şi cutată într-o
serie de unităţi inferioare, după cum a arătat prof. Al. Codarcea, dintre care o unitate este denumită zona de
Cerna. În alcătuirea ei petrografică se recunosc în acest sector granite — denumite granite de Cerna, peste
care sînt aşternute roci sedimentare depuse în mările trecutului îndepărtat; gresii şi conglomerate din partea
superioară a erei primare (permian) şi depozite din era secundară, gresii din material preponderent granitic,
calcare rezultate din vechii recifi, roci argiloase şi calcaroase de culoare neagră, cunoscute sub denumirea
de straturi de Nadanova. Pe malul stîng al Cernei, şisturile pînzei getice cu metamorfism ridicat formează o
fîşie subţire ce se întinde de la Crucea Ghizelei pînă la jumătatea distanţei dintre Dunăre şi confluenţa cu
Belareca. La sud de staţiunea Herculane se mai întîlnesc depozitele altei unităţi — zona de Arjana —
alcătuite din gresii şi roci argiloase, uneori străpunse de erupţii bazice. De asemenea apar şisturi cristaline
aparţinînd zonei denumite zona de Neamţu (gneisse şi amfibolite). Muntele Godeanu se situează într-un
„mare petic de acoperire" aparţinînd pînzei getice. Valea Cernei, care îşi găseşte originea în el, curge de-a
lungul unei linii de ruptură tectonică profundă, mai întîi pe limita dintre acest petic al Godeanului şi rocile
autohtonului, iar apoi se angajează în marea masă de vechi recifi, acoperită de şisturile negre de Nadanova,
pentru ca în amonte de Băile Herculane să străpungă granitul de Cerna (considerat de unii cercetători ca
formînd un ax anticlinal), la sud de care pătrunde din nou în sedimentele menţionate mai sus şi întîlneşte
Valea Belareca, la nivelul zonei cristalinului de Neamţu, pomenit anterior. Apele termominerale ţîşnesc în
zonele de joncţiune între marea falie a Cernei şi falia secundară, de dimensiuni mai mici, dispuse
transversal peste acestea. Apa rezultată din pătrunderea la adîncime mare a apelor de infiltraţie se încălzeşte
la temperaturi foarte ridicate, datorită gradientului geotermic şi capătă puteri ridicate de dizolvare asupra
substanţelor care alcătuiesc rocile prin care circulă. Ea se ridică apoi prin aceste fisuri, ieşind la suprafaţă în
izvoare fierbinţi, care determină în mare măsură valoarea staţiunii. Existenţa acestor falii a fost dovedită atît
prin studii geologice, cît şi prin cercetări geofizice. Mineralizarea ridicată este impusă de complexul argilos
al straturilor de Nadanova, iar radioactivitatea — de prezenţa granitelor. Din aceste motive, mineralizarea
este maximă în sectorul meridional, scăzînd treptat în izvoarele dinspre nord, în raport invers cu creşterea
emanaţiei radioactive.

FLORA CERNEI

După numeroşi botanişti, care au studiat în special partea inferioară a Văii Cerna, aceasta
alcătuieşte — prin varietatea şi bogăţia florei — una dintre cele mai interesante regiuni botanice din ţara
noastră, ceea ce i-a atras pe drept cuvînt denumirea de „grădină botanică naturală". Ea se datoreşte atît
aşezării sale geografice, la un punct de răspîntie şi interferenţă a diferiţilor curenţi climatici şi a căilor de
migraţiune a anumitor elemente floristice — cu o accentuată influenţă mediteraneană — cît şi substratului
calcaros, cu o morfostructură cu totul originală, care creează, pe o suprafaţă restrînsă, variaţii staţionale
foarte mari. Prezenţa acestei flore este caracteristică nu numai părţii inferioare a văii ci şi înălţimilor
calcaroase din apropierea staţiunii Herculane. Deosebit de interesant este faptul că o mare parte din aceste
elemente termofile urcă pînă sus, la obîrşia Cernei, pe fîşia de calcar ce se menţine paralelă cu valea,
ajungînd pînă în fund, la o apropiere de numai cîţiva kilometri de golul alpin. Aici climatul este total diferit
faţă de cel de la Herculane, fiind sub directa influenţă a climatului montan; totuşi, microstaţiunile de pe
calcare şi protecţia pe care o oferă valea permit menţinerea acestor elemente.
Din punct de vedere fitogeografic, regiunea Băilor Herculane este considerată de Al. Borza ca
făcînd parte din regiunea Europei centrale, provincia dacică, subprovincia Carpaţilor româneşti, districtul
Cerna şi Mehedinţi, iar Traian Săvulescu o încadrează în provincia vest-mediteraneană, cu districtul Cerna.
Întinsele păduri de fag ce ocupă cea mai mare parte a bazinului Cernei, pînă sus la obîrşie, şi în care nu s-au
făcut niciodată exploatări, reprezintă o mare bogăţie economică. Aceste păduri sînt situate pe porţiunile de
teren fertile, cu sol în general profund, pe toţi versanţii laterali ai Cernei, pînă sus la limita inferioară a
golului alpin, mult coborît în lungul veacurilor datorită intensei activităţi pastorale practicate aici; astfel,
molidul, care odinioară ocupa aceste staţiuni înalte, se întîlneşte astăzi foarte rar. Un alt aspect caracteristic
al pădurilor Cernei este proporţia foarte redusă a bradului din cauza îndelungatei lui întrebuinţări la
fabricarea sitei. În aceste păduri se mai întîlnesc destul de frecvent şi specii de amestec, ca frasinul şi
paltinul de munte. Frasinul din Valea Cernei prezintă o mare importanţă, datorită marelui număr de
exemplare cu lemn creţ.
Trecînd prin aceste păduri, ne va impresiona aspectul caracteristic de „păduri virgine". Există în
ele o foarte mare variaţie a exemplarelor, fiind reprezentate toate vîrstele şi dimensiunile. Alături de
minunatele trunchiuri ale fagilor bătrîni apar ochiuri cu numeros seminţiş de fag sau cu suliţele brazilor
tineri. Aceste păduri au mult farmec, fie cînd le străbatem, fie privite de la distanţă, de unde apar ca o masă
verde, aşternută pe ondularea culmilor. Sînt însă şi porţiuni unde ele oferă ochiului un mozaic de forme mai
puţin atrăgătoare. Este vorba de vechile „arsuri" 1 pe care, alături de fagul tînăr, le-au invadat plopul şi
salcia, sau de porţiunile schilodite în trecut prin tăierea „la capre" 2.
Plantele ce însoţesc aceste păduri sînt destul de numeroase. Cele mai caracteristice sînt:
brebenelul-de-munte (Corydalis cava), pochivnicul sau piperul lupului (Asarum europaeum), vinariţa
(Asperula odorata), năprasnica sau priboiul (Geranium robertianum), breiul sau trepădătoarea (Mercurialis
perennis), leurda (Allium ursinum) etc.
În partea inferioară a Cernei, pe versanţii însoriţi, apare arboretele de gorun, cu creşteri în general slabe şi
de o conformaţie necorespunzătoare, datorită faptului că vegetează la înălţime şi pe porţiuni aride, cu
pietriş. Mai jos, în jurul staţiunii Herculane, în amestec cu gorunul, mai apar cerul, cărpiniţa şi carpenul. Pe
stîncăriile abrupte se caţără cu multă îndrăzneală pinul negru banatic, adeseori alături de pinul roşu. Tot
aici, în partea inferioară a văii, pădurile de fag sînt adeseori alcătuite dintr-o varietate de fag cu frunza mare
(Fagus silvatica, varietatea moesiaca), care se instalează obişnuit în locurile mai umede, ridicîndu-se
adeseori şi pe coastele umbrite pînă la altitudini de 400—500 m, precum şi în uriaşele doline de pe
Domogled şi Şuşcu.
Dar adevărata bogăţie floristică a Cernei o formează asociaţiile vegetale de pe stîncăriile
calcaroase. Aceste staţiuni, de o mare variabilitate, de la stînca sau grohotişul gol, pînă la acumulările de
humus de calcar şi rendzinele destul de profunde, cu expoziţii foarte variate, oferă condiţii de dezvoltare
unui uriaş număr de specii.
Referindu-ne la speciile lemnoase, vom întîlni pe stîncile însorite o adevărată bogăţie: frăsiniţă
1
Arsuri — porţiuni de pădure incendiată în trecut.
2
Tăiere „la capre" - o practică de hrănire a caprelor în timpul iernii, prin tăierea crăcilor din arboret pentru
muguri.
(Fraxinus ornus), liliacul sau, în limbaj local, iorgovanul (Syringa vulgaris), scumpia (Cotinus coggyria) şi
multe altele. În părţile superioare, pe locuri mai aşezate şi unde solul prezintă o oarecare profunzime, se
întîlnesc minunatele păduri de alun turcesc (Corylus colurna), de proporţii rar întîlnite. El formează aici
arborete închise, în amestec cu fagul şi alte specii, sau chiar în pîlcuri pure, fiind unul din cele mai
interesante aspecte ale regiunii. Sub acoperişul verde al acestor păduri se află şi o mare bogăţie de specii
ierbacee. Sînt presărate ici şi colo minunate aglice de stîncă (Primula auricula, var. Serrotifollia) sau iarba-
surzilor a lui Rochel (Saxifraga rocheliana) şi numeroase alte specii, dintre care unele endemice.
Asociaţiile ierboase din împrejurimile Băilor Herculane, de la poalele munţilor spre vîrfuri, încep
cu pajiştile şi păşunile ierboase de Festuca valesiaca, trec apoi la fîneţele alcătuite din fitocenozele de
saclină (Chrysopogon gryllus) de Danthonia provincialis, Cynosurus echinatus, Haynaldia vyllosa, Stipa
pennata, apoi către Domogled şi Şuşcu se continuă cu fitocenozele de Stipa pulcherima, Festuca
pauciniana, Poa badenzis şi altele.
Din punct de vedere geografic, încercînd o categorisire a speciilor existente aici, se constată că
unele din ele au imigrat din alte regiuni europene, asiatice etc., iar altele sînt băştinaşe (endemice). Dacă s-
ar încerca o schiţare generală a prefacerii vegetaţiei de pe aceste locuri, se poate spune că după ridicarea din
mare a acestor masive de munţi, în terţiar şi cuaternar, a apărut o vegetaţie de natură tropicală. După aceea
a urmat o vegetaţie subtropicală, care a fost treptat înlocuită de specii euroasiatice, de obîrşie cît mai
nordică, îndeosebi în timpul glaciaţiilor şi al interglaciaţiilor. În timpul ultimei perioade postglaciare, clima
încălzindu-se din nou, au revenit şi unele specii din ţinuturile mai calde ca fagul, alunul turcesc, stejarul,
cărpiniţa, împreună cu mojdreanul, liliacul, scumpia şi multe alte specii rare în ţara noastră, care sălăşluiesc
în văile, pe coastele, pe pragurile şi pe culmile munţilor ce mărginesc Valea Cernei.

FAUNA CERNEI

Prin varietatea, bogăţia şi originalitatea ei, fauna Cernei nu rămîne cu nimic în urma florei. Viaţa
freamătă aici peste tot prin sute şi mii de specii de animale din întunecimea stranie a peşterilor şi pînă la
ţancurile golaşe şi sterpe de calcar; din cele mai firave licăriri de izvoare şi pînă la întunericul codrilor. Şi
pentru faună, ca şi pentru floră, această regiune, cu un climat aparte, reprezintă limita nordică a arealului de
răspîndire a multor specii sau chiar ultimul lor refugiu.
Dintre mamiferele mari, ursul (Ursus arctos) este foarte frecvent în toată regiunea, din apropierea
Herculanelor şi pînă la înălţimile Paltinei. Stînele au foarte mult de suferit de pe urma lor, în fiecare vară
căzîndu-le pradă zeci de oi şi cai din golurile alpine. Ursul este adeseori o adevărată calamitate pentru
micile culturi de porumb din Cerna, motiv pentru care, în perioada coacerii, ele sînt păzite zi şi noapte de
oameni şi cîini sau de sperietorile cele mai ingenioase. Lîngă Ţesna, la Medved, pe muntele ce-i poartă
numele, ursul se plimbă în voie, în special noaptea, în căutarea fructelor de corn, a murelor, lăsîndu-şi
urmele pe toate potecile. Această regiune a Cernei, stîncoasă, cu suficientă hrană vegetală şi animală, este
probabil un bun biotop, în care el se dezvoltă în voie. Peşterile au păstrat mărturii despre existenţa şi în
aceste locuri a strămoşului său, Ursus spelaeus. Efectivul de urşi din Cerna se ridică la cîteva zeci de
exemplare. Pentru om, ursul nu prezintă un pericol, o întîlnire cu el, pe potecă, soldîndu-se doar cu
retragerea grabnică a uneia din părţi. Ursoaica cu pui trebuie însă evitată, deoarece, ca orice mamă, îşi
apără cu dîrzenie puii.
Cerbul (Cervus elaphus), mîndria codrilor noştri, fiinţează doar în cîteva porţiuni din partea
superioară a văii, şi acolo foarte rar, fiind probabil vorba mai mult de migraţiuni temporare. Regiunea
puternic frămîntată, stîncoasă este desigur o piedică în răspîndirea lui aici.
Căprioarele (Capreolus capreolus) în schimb sînt foarte numeroase. Cu gingăşia ei şi eleganţa
pasului, căprioara apare adeseori în cele mai neaşteptate locuri: o întîlneşti sfioasă sorbind unda de cristal a
vreunui izvor sau în lumina vreunei rarişti rupînd cu botul ei umed frăgezimea frunzelor.
Pe seninările Godeanului, Scurtelor sau Vlăsiei întîlnim uneori şi capre negre (Rupicapra
rupicapra), fie că îşi au locul aici, fie că trec culmea ce separă aceste locuri de Retezat.
Mistreţul (Sus scrofa) este şi el foarte frecvent, nesfîrşitul pădurilor virgine de fag oferindu-i, cu
jirul lor, hrană suficientă. Toamna ei vizitează însă cu predilecţie micile petice de porumb sau cartofi ale
localnicilor, făcînd prăpăd.
Rîsul (Felis lynx), deşi rar, se întîlneşte totuşi şi face adeseori pagube mari, atacînd căprioare. Ele
cad pradă şi lupilor (Canis lupus), care, însă, datorită măsurilor de combatere luate, sînt mai rari în ultimul
timp.
 Aproape peste tot sînt frecvente şi celelalte specii de mamifere ce trăiesc în pădurile noastre:
vulpea (Vulpes vulpes), jderul (Martes martes), bursucul (Meles meles), pisica sălbatică (Felis silvestris),
ariciul (Erinaceus europaeus), vidra (Lutra lutra), veveriţa (Sciurus vulgaris) şi altele.
Pe cerul luminos de deasupra Cernei, brăzdat de mii de păsări, putem surprinde zvîcnirile săgetate
ale păsărelelor şi voltele elegante ale zăganului, venit de peste culmi, din Piatra Stănuleţilor, unde
cuibăreşte.
În primăvară, cînd pe plaiurile Cernei totul e în floare, privighetoarea, mierla, cucul, sturzul şi
atîtea altele se întrec în a cînta bucuria luminii.
În toţi pereţii calcaroşi, prin găuri, îşi găsesc ascunziş bufniţa şi cucuveaua, siniştri cîntăreţi ai
nopţii. În singurătatea ciucevelor se aşază deseori gaia sau şorliţa, făcînd pagube la conacele de pe
Gîrdomanul, deoarece nu-şi alege prea mult hrana: se mulţumeşte cu un miel, un căţel sau o pisică.
Dar lumea animală este bine reprezentată aici şi prin numeroase exemplare de reptile. Calcarele,
bine fisurate şi cu proprietatea lor de a menţine căldura, sînt biotopul preferat al şerpilor. Cea mai
periculoasă este vipera cu corn (Vipera amodytes) frecventă peste tot, chiar din gara Herculane şi pînă sus,
în Vîrful Pietrei Iorgovanului. Nu prea lungi, însă groase şi cu capul mare, pe care se află un mic moţ —
cornul — cu desenul în zigzag pe spate — şir de romburi negre sau maro închis, pe fond gri sau gri roşcat
— cu mişcări destul de iuţi, ele provoacă teamă şi repulsie. În zilele calde, în special pe feţele unde
dogoreşte soarele, vipera iese pe stînci, pe grohotiş, în poteci şi nu arareori se urcă şi pe trunchiurile
copacilor. De obicei, cînd este surprinsă, fuge şi se ascunde. Dacă întîlnirea este neaşteptată — caută să se
apere. Uneori, cînd se află pe stînci, în marginea potecii, pe poliţi, iritată, ea atacă chiar. Este însă inexactă
afirmaţia că vipera sare adeseori 1—1,5 m de jos. Forma sa de atac — cabrarea — care constă într-o
zvîcnire bruscă spre duşman sau pradă, înţeparea şi apoi revenirea tot atît de rapidă — a generat probabil
ideea acestui salt al ei. În general, însă, cu un minim de prudenţă, ca nu reprezintă un mare pericol pentru
turist. Deosebit de interesante sînt împerecherile viperelor. În anumite locuri, de obicei pe grohotiş, se
adună zeci de exemplare, care se încolăcesc într-un pachet, un monstru inform şi hidos, cu zeci de capete,
care se rostogoleşte ca un bolovan, în zvîrcoliri, scoţînd şuierături şi sunete ciudate.
Cel mai mare şarpe pe care-l putem întîlni pe aici este şarpele negru (Coluber), ce atinge 2—3 m.
Odinioară au trăit probabil şi exemplare mai mari, a căror amintire a inspirat numeroase legende care au
culminat cu basmul lui Iorgovan.
O altă specie este şarpele sfînt sau Esculap (Tropinopodus tesenotus), care se întîlneşte pe
Domogled, lîngă Herculane. Este o specie destul de mare şi rară. Se spune că el ar fi fost adus de romani,
fiind considerat un şarpe sacru şi protector al sănătăţii. Faptul este confirmat de existenţa acestei specii în
multe alte locuri din Europa, în care au existat cetăţi sau aşezări romane. Prin iarba poienilor, drumeţul
poate întîlni adeseori şarpele de sticlă, cu coada scurtă (Anghis fragilis).
Şopîrlele şi în special guşterul (Lacerta viridis) sînt foarte numeroase şi răspîndite peste tot. După
ploi apar pe poteci, cu mersul lor greoi, salamandrele negre cu pete galbene.
Apele limpezi ale Cernei ascund o bogăţie rară de peşti. Păstrăvul, prezent de la Herculane şi pînă
la cele mai mici izvoare de munte, este una din bogăţiile mult căutate ale văii, ce săgetează cristalul apelor
de munte. Alături de păstrăvi, în jumătatea inferioară a Cernei, în special, se întîlneşte lipanul, tot un
salmonid specific apelor de munte, fără puncte roşii şi cu talia de obicei mai mare decît a păstrăvului.
Carnea acestor peşti este de o frăgezime şi de un gust rar întîlnite în lumea animală, fapt ce a determinat
pescuirea lor deosebit de intensă. De aceea, pescuitul pe Cerna a fost pus sub restricţii, făcîndu-se numai în
anumite zone, şi acolo numai cu autorizaţie.
Pe Valea Cernei lumea insectelor este şi ea nespus de bogată. În orice ungher, cît de tainic, mişună
puzderie de gîngănii. În crăpăturile stîncilor de calcar, ascuns pe sub bolovani, trăieşte scorpionul, întîlnit
aici la limita nordică a aşezării lui; este o specie puţin periculoasă la noi. Cocoţate în arbori, cîntă cicadele
sudice. În atmosfera umedă a pădurilor, în timpul verii, zboară roiuri de muşte columbace, care, după
legendă, s-au născut din sîngele balaurului ucis de Iorgovan.
Ordinul care merită o atenţie deosebită este cel al lepidopterelor sau fluturilor. Prin numărul şi
varietatea speciilor el prezintă o dezvoltare excepţională, mai ales în porţiunea Domogled-Ţesna. Condiţiile
climaterice speciale, microstaţionale, explică existentă a circa l 600 specii de fluturi, care fac din această
regiune una dintre cele mai importante din Europa pentru asemenea studii. Aici se întîlnesc specii foarte
variate după originea lor: alpine, pontice, balcanice, central europene, mediteraneene. Subliniem faptul că
dintre aceste specii numai 135 sînt fluturi de zi, iar restul — de noapte. În întunecimea nopţii, prin pădurile
de alun turcesc ale Domogledului, în cele de fag şi brad ale Jelerăului, sau pe deasupra stîncilor, se încinge
un adevărat dans al aripilor bogat colorate. Zona menţionată este limita nordică pentru cîteva zeci de specii
cu caracter ponticomediteranean, dintre care cele mai reprezentative sînt: Lemonia balcanica,
Coenonympha leander, Xilina merckii, Perarge roxelana. Specii tipic endemice nu există aici, dar multe din
cele descrise au un areal foarte restrîns. O specie caracteristică stîncilor calcaroase, Erebia melas, a fost
descoperită pentru prima dată la Herculane în 1794, şi numai după aceea în Dalmaţia şi alte regiuni
calcaroase.
Ochiul drumeţului ajuns pe potecile Domogledului poate urmări în voie bogăţia de culori şi
nuanţe, presărate atît de măiestru de natură în aripile acestor gingaşe făpturi, de la minusculele
Nepticulidaee, de numai circa 3 mm anvergură, ale căror larve se dezvoltă între membranele frunzelor, şi
pînă la uriaşul ochi de păun de noapte (Saturnia pyri), ale cărui aripi deschise măsoară pînă la 15 cm. De o
sobrietate tipică este specia Limenitis populi, colorată în negru, cu pete albe.
O armonizare foarte reuşită a roşului de diferite nuanţe cu negrul o întîlnim la Arctiidae. Galbenul
vesel, înviorător este culoarea speciei Calias. Verdele este o culoare destul de rară la fluturi, într-o
asemenea mantie frumoasă este îmbrăcat Hiparchus papilionaria, fluture de noapte însă, deci greu de
întîlnit în zbor. Albastrul pur al cerului este cu prisosinţă presărat pe aripile Lycaeniidaelor. Există aici şi
fluturi cu două feţe. Astfel, Argynnis pandora, colorat de obicei cu culori închise pe spate, este pe partea
inferioară o adevărată surpriză, prin purpuriul pronunţat, cu linii argintate, îmbinarea mai multor culori cu
minunate irizări o întîlnim la Apatura iris.
Toţi aceştia sînt fluturi comuni în general, dar întruniţi aici ca varietate şi număr într-o adevărată
risipă de forme şi culori.
Viaţa mai este însă prezentă şi în întunecimea peşterilor. Există numeroase specii animale, în
general nevertebrate, denumite troglobionte, care s-au adaptat acestor condiţii de viaţă cu totul speciale şi
alte specii, troglofile, care caută temporar acest mediu. Studierea acestora începe cu decenii în urmă, o dată
cu modernizarea staţiunii Herculane, Astfel, în 1907, Verhoeff descrie o specie nouă de izopod cavernicol,
Trichoniscus inferus, găsită în Peştera Haiducilor de lîngă staţiune.
Cercetări mai ample se fac între anii 1918—1927 de către întemeietorul speologiei ca ştiinţă, Emil
Racoviţă, împreună cu R. Jeannel, cu ocazia mai multor excursii. Studiile lor se extind în jumătatea
inferioară a Cernei, pînă la Bobot, cercetîndu-se mai multe peşteri: peştera mare de la Soronişte sau peştera
lui Tatarczi; peştera lui Şerban; peştera de sub Şoimul şi altele, majoritatea în apropierea Herculanelor. Din
peştera de la Bobot este citată specia Sophrocheta Reitterii.
Un studiu sistematic al peşterilor şi faunei cavernicole din Cerna se face însă numai de cîţiva ani,
de către un grup de biospeologi ai Institutului de speologie din Bucureşti. În planul de perspectivă al
institutului, cercetările vor continua pînă la studierea completă a bazinului. În prezent a fost studiată zona
ciucevelor de la obîrşia Cernei şi a Cernişoarei, zona Bobotului şi zona Gura Iuţii-Prisăcina, Au fost
descoperite circa 43 peşteri cu lungimi variabile, pînă la 400 m, iar unele din ele, cu minunate formaţiuni
concreţionare şi cu o bogată faună de elemente troglobionte. Printre cele mai frumoase şi interesante sînt
menţionate peşterile de la Sălitrari, un grup de cinci peşteri apropiate, situate în pereţii Cheilor Prisăcinei,
cu lungimi nu prea mari, dar cu formaţiuni concreţionare deosebit de frumoase. Aici a fost descoperită şi
descrisă prima dată o specie endemică de miriapod glomerid cavernicol — Gervaesia orghidanii-
Tăbăcaru. O altă peşteră frumoasă se află în apropierea Cheilor Cernişoarei, peştera de la Frecuş. Ca specii
caracteristice acestor peşteri, unele din ele endemice, se citează încă Trichopolidesmus eremitis,
Polidesmus subscrobatus spelaeorum, Sophrocheta sp.
Numărul speciilor animale ce trăiesc în peşteri este destul de numeros, cu toate vicisitudinile
condiţiilor de viaţă respective.
Atracţia Cernei nu se rezumă aşadar la ceea ce vede ochiul drumeţului în trecere: la pereţi şi
hornuri, păduri şi ape, fluturi şi flori. Ea se continuă şi acolo unde infinitatea de forme s-a născut şi se
păstrează în bezna grea şi umedă a peşterilor, şi, poate mai mult, în surprizele pe care ni le vor aduce
cercetările viitoare, în drumul ascuns şi tainic al Cernei, înainte de izvoare.

STAŢIUNEA HERCULANE

Acolo unde lanţul Carpaţilor se curmă deasupra apelor tumultuoase ale Dunării, dincolo de care
munţii ce se înalţă spre sud poartă numele de Balcani, Cerna îşi varsă şi ea prinosul apelor sale culese din
înălţimile munţilor Cernei şi ai Mehedinţilor. Aici, la Orşova, unde ea se pierde anonim şi liniştit, Cerna
este o apă obişnuită, care nu atrage de loc atenţia. În goana trenului ce te va duce de aici în susul văii,
ochiul va urmări mai întîi privelişti obişnuite tuturor văilor largi. Ca ceva deosebit, privirea va fi atrasă de
şoseaua însoţită de şirurile duzilor în amestec cu cireşii, care se menţin mereu în apropierea căii ferate;
apoi, pe versanţii din ce în ce mai puternic înclinaţi, împăduriţi în parte, dar cu rănile încă vii ale
eroziunilor, comuna Topleţ, înghesuită între munţi şi apă, îţi atrage de asemenea atenţia, împreună cu stînca
lui Iorgovan, ce se ridică pieptiş pe celălalt versant al apei, cu urmele unui apeduct roman imediat sub ea, în
marginea căii ferate. Trecînd şi de staţia Topleţ, în spatele căreia se profilează Uzinele „Magheru" — cu
hale mari, aliniate într-un frumos ansamblu industrial — la o cotitură a căii ferate ce ocoleşte un mic bot de
stîncă, apare brusc gara Herculane.
Rezonanţa numelui şi poate ţelul imediat al călătoriei tale te va face să priveşti cu atenţie în jurul
tău atunci cînd trenul îşi va încetini goana şi se va opri în gara cu totul originală ca arhitectură, înconjurată
de numeroase pergole înverzite şi inundate în flori. Obişnuit poate să urmăreşti în alte staţiuni siluetele
elegante ale vilelor cufundate în verdeaţă, vei fi surprins că, în afară de gara într-adevăr frumoasă, nu vei
mai vedea aproape nimic aparte. Un mic versant stîncos şi abrupt coboară pînă în faţa gării. În spatele ei,
albia apei şi apoi aceiaşi versanţi, în parte împăduriţi, în parte sterpi, cu care ochiul s-a obişnuit de cînd a
părăsit cîmpia. Dar prin despicătura acestor culmi ce fac loc unei ape vei observa în fund un perete abrupt,
alb, împestriţat pe alocuri de verdeaţă.
În apropierea gării, printre trunchiurile albe, luminoase ale unui pîlc de plopi, dăm de o îmbinare
tainică de ape, împlinită la umbra şi în ascunzişul desişului de sălcii. Aici, Valea Cernei îşi contopeşte apele
de o desăvîrşită limpezime cu cele mai mult miloase ale Văii Belareca. De aici şi pînă la vărsarea în
Dunăre, apele mărite şi întunecate se numesc pe drept cuvînt „Cerna", fără a mai avea însă aproape nimic
din farmecul Cernei propriu-zise.
Şi parcă, cu duioşia unui sentiment de despărţire, abruptul calcaros din zare, alb şi sever, însoţitor
permanent al Cernei, aruncă acestei văi, ce îşi încheie firul poveştii sale, un ultim salut, înainte de a se topi
şi el în ondularea domoală a culmilor învecinate.
În spatele gării, şoseaua, însoţită pe toată lungimea ei de mai bine de 4 km, pînă în staţiune, de
minunaţi trandafiri şi ronduri de flori şi inundată în noapte de feeria neonului, conduce nerăbdarea noului
venit spre antica staţiune a lui Hercule.
Prima privelişte cu care te întîmpină astfel Cerna este enigmatică. O cotitură a văii te face să nu
vezi decît cei doi versanţi împăduriţi în parte, ce cresc în înălţime pe măsură ce înaintezi, şi în fund peretele
alb. Priveliştea nu trădează aproape nimic din minunăţia Cernei. Pe marginea şoselei, case izolate şi lunca
cultivată. Puţin mai sus, barajul unui gater spumegă pentru ultima dată apele Cernei într-o cascadă...
artificială. Încă puţin şi şoseaua coteşte printre casele ce se înşiră tot mai dese de-a lungul ei. Priveliştea se
schimbă. Valea se deschide mai larg şi ochiul parcă bănuieşte ceea ce nu poate vedea de jos: linia sa
dreaptă, unic de dreaptă, pînă sus la izvoare.
În acest ansamblu nou se modifică mult şi elementele de decor, conturîndu-se mai precis. În
dreapta, imediat peste Cerna, s-a înfiripat un sat cu case înghesuite şi o singură stradă — satul Pecinişca. Pe
marginea şoselei se înşiră alte case curate şi scăldate în flori. Deasupra satului, şi tot mai mult în fund,
stîncăriile devin din ce în ce mai impresionante, mai frămîntate, cu abrupturi de sute de metri, peste care,
greoi, liniştit, uşor ondulat, creşte în zare Domogledul. Acest munte, primul mai înalt din culmea Munţilor
Mehedinţi, aşezat aici în bătaia vînturilor calde mediteraneene, este un rai al florilor şi al fluturilor. Pentru
drumeţul care trece prin Herculane, Domogledul trebuie să fie un punct obligatoriu de vizitat, perspectiva
pe care o oferă pînă departe în Munţii Balcani şi peste Cîmpia Olteniei, asociată cu bogăţia florei, a faunei
şi cu farmecul pădurilor de fag şi alun turcesc, fiind numai cîteva din numeroasele lui elemente de atracţie.
Versantul opus devine din ce în ce mai înclinat, pentru a se linişti apoi în platoul Coronini, situat în
dreptul staţiunii. Pe acest versant, ochiul distinge coroanele întinse şi viguroase ale arborilor de cer, gorun,
precum şi tufărişurile dese, închircite şi neprietenoase ale cărpiniţei.
După 3 km de la gară, şoseaua trece peste Cerna. Clădirile sînt aici mai dese şi fac parte din
comuna Herculane. Un mic teren sportiv şi, imediat mai sus, un parc frumos îngrijit, cu un teatru în aer
liber, are un farmec deosebit aici, la picioarele peretelui calcaros. Urmează apoi cîteva case de odihnă, o
şcoală şi clădirea Ocolului silvic cu un părculeţ bogat în specii forestiere interesante. Apoi şoseaua se
strecoară cu greu pe malul strîmt al Cernei, sub versantul înclinat al unei terase ce se prăvăleşte parcă peste
ea, cu năvala cetinei întunecate a brazilor minunat dezvoltaţi aici. Porţiunea aceasta e un „intermezzo" ce te
face mai nerăbdător să vezi staţiunea. Cîteva sute de metri încă şi, după un pavilion mare şi vechi, fosta
„baie a rîioşilor", perspectiva se deschide brusc, cu frumoasa arhitectură a hotelului „Cerna" profilat pe
stîncăriile din spate. De aici începe staţiunea propriu-zisă, care se întinde în amonte pe o distanţă de circa
500 m. Pe această porţiune ambii versanţi ai Cernei sînt înţesaţi de clădirile staţiunii, într-o îmbinare
armonioasă de linii, forme şi culori, iar Cerna se furişează închisă între pereţi înalţi de zidărie. La jumătatea
staţiunii şoseaua trece pe malul drept al Cernei. O clipă de odihnă pe pod ne arată limpezimea şi zbuciumul
apei, încătuşată în strînsoarea zidurilor. Aici ca trece aproape neobservată, toată atenţia fiind îndreptată
asupra frumoasei arhitecturi a staţiunii.
Staţiunea veche începe în amonte cu vechiul pavilion „Carolina" şi sfîrşeşte cu capela catolică.
Aici au fost ridicate şi primele clădiri pentru băi, la restaurarea lor de către austrieci, în secolul al XVIII-
lea. Clădiri vechi, mari şi greoaie, cu linii simple, dînd — pe această porţiune — impresia unei străzi de
oraş. În partea de sus, în faţa capelei, statuia lui Hercule, „patron" al staţiunii, înviorează uşoara monotonie
a acestei străzi, cu vigoarea şi robusteţea sa.
În contrast cu această parte veche este staţiunea nouă, situată în aval de podul amintit şi în care se
vădesc o concepţie arhitecturală modernă şi o preocupare deosebită pentru armonizarea construcţiilor cu
spaţiile verzi şi, în general, cu ansamblul priveliştei înconjurătoare. Grupul clădirilor centrale este alcătuit
din cele două pavilioane, corpul actual al cantinei şi al magazinelor (fostul cazino), cu terasele ce-l însoţesc
şi cu micul parc din faţa lor. Aceasta este partea cea mai frumoasă a staţiunii. Clădiri, proporţionate, cu o
ornamentaţie simplă, cu numeroase terase, cu multă lumină, înconjurate de o vegetaţie bogată, creează o
ambianţă reconfortantă, odihnitoare. Vara, în parc, o puzderie de flori şi palmieri minunaţi încîntă ochiul.
Speciile arborescente sînt numeroase şi variate: silueta graţioasă a mestecenilor se îmbină cu robusteţea
castanilor de pe marginea şoselei, cu zvelteţea cîtorva exemplare izolate de molid, tisă şi a unui exemplar
exotic de Welingtonia (Sequoia giganteia).
Asociată ansamblului arhitectonic amintit este şi clădirea hotelului şi restaurantului „Cerna",
alături de biserica ortodoxă, înconjurate de verdeaţă şi flori.
Staţiunea este mereu proaspătă, mereu alta. În dimineţile pline de limpezime, valea este scăldată în
lumină, contrastînd cu umbrele pereţilor uriaşi. Pe aceiaşi pereţi, în zilele tîrzii ale toamnelor, se aprinde pe
toate poliţele purpuriul sîngerînd al scum-piei, care arde zile întregi, cînd mai viu, cînd mai stins. În nopţile
cu lună, umbrele sînt parcă mai tainice, iar jos, de-a lungul văii, se ţese într-o beteală fină aburul argintiu al
Cernei.
Staţiunea Herculane este un nestemat al Cernei. Datorită ei Cerna a fost cunoscută de veacuri şi tot
datorită ei şi-a mărit valoarea. De aceea considerăm necesar să facem un scurt istoric al staţiunii, cu atît mai
mult cu cît trecutul întregii Cerne este concretizat în cel al Herculanelor; în rest, valea înfundată, sălbatică
şi necunoscută oferă numai file albe în istoria acestei regiuni.
Primele date despre Herculane sînt cele din timpul romanilor, cînd au fost descoperite şi apoi
amenajate izvoarele termale.
Înfiinţarea băilor este comentată de diverşi istorici. Fără îndoială, aceste băi cu mare putere
curativă erau binecunoscute de localnici la pătrunderea romanilor în Dacia. Printre oraşele înfiinţate de
romani — după cucerirea Daciei — este şi Ad Aquas (Mehadia), nume ce i s-a dat datorită apropierii de
izvoarele termale. După unii istorici, înfiinţarea staţiunii este atribuită lui Antonius Pius (105—107 e.n.).
Griselini, pe baza unor inscripţii, o pune pe seama lui Adrian sau a lui Traian. Faptul este îndoielnic,
întrucît nici Dio Cassius şi nici Sparţian, care au scris cronica acestor împăraţi, nu pomenesc de aceste băi.
Ele au fost închinate lui Hercule — la romani toate băile calde fiind puse sub protecţia acestui zeu. O dată
cu amenajarea staţiunii s-au construit şi numeroase altare şi table de jertfă, în care Hercule este glorificat:
Sanctus, Augustus, Invictus, Salutifer. Diferite alte table sînt închinate altor zeităţi ca Hygea, Esculap,
Venus. Două dintre ele au fost ridicate pentru însănătoşirea lui Marcus Aurelius Antonius; alta, pentru soţia
sa Faustina, o a treia — pentru Septimius Severus şi Marcus Antoninus Caracalla. Printre fondatori se
găsesc şi consuli, guvernatori în Dacia, legaţi imperiali şi prefecţi ai legiunilor a XIII-a Gemina,
Antoniniana, Macedonica, strămutate în această provincie.
Băile, vestite în antichitate, atrăgeau în special aristocraţia latină, dar şi bolnavi din cele mai
diferite regiuni: Polonia, Sarmaţia, Macedonia şi din ambele Moesii. Aproape trei sute de ani a dăinuit
staţiunea sub romani. Apoi, în timpul migraţiunii popoarelor, localitatea a fost părăsită şi uitată.
În evul mediu, nobilimea valahă severineană, care îşi avea proprietăţile în împrejurimi, a cunoscut
aceste izvoare, după cum, desigur, şi turcii le-au folosit în timpul dominaţiei lor. Fără îndoială că aceste
izvoare tămăduitoare au fost folosite în scop curativ fără întrerupere şi de localnici, dar din toată această
perioadă, istoria nu aminteşte nimic referitor la aceste băi.
Primele date istorice despre regiunea Severinului sînt cele de la începutul secolului al XIII-lea.
Astfel, printre banii Severinului numiţi de regele Bela al IV-lea al Ungariei se pomeneşte de banul Oslu, în
anul 1240. Se pare că de la acest ban s-ar trage numele de Oslea, dat celor doi munţi din nordul Olteniei,
care mărginesc valea Cernei. Epoca aceasta rămîne însă întunecată şi lipsită de date.
În legătură cu înfiinţarea staţiunii, cele mai preţioase date le oferă primul istoric al Banatului, Fr.
Griselini, în lucrarea sa capitală „Istoria Banatului Timişan", publicată în 1778. Acest istoric de origină
italiană este adus de baronul Brigido, preşedintele administraţiei regionale a Banatului, pentru a întocmi un
studiu asupra acestei provincii, încorporată la Imperiul austriac. El călătoreşte mai mulţi ani prin Banat şi
datele lui privind starea populaţiei, istoria şi economia acestei regiuni sînt deosebit de interesante. Cu
restaurarea staţiunii, din starea în care zăcea de secole, este însărcinat, la ordinul împăratului Carol al III-lea
Caryophillus, contele Hamilton, care, după cum atestă Griselini, vizitînd staţiunea părăsită şi „găsind acest
splendid monument al îndepărtatei antichităţi într-o stare vrednică de plîns", primi, în urma unui raport pe
care îl înainta împăratului, ordinul să-l restaureze. Mai multe statui şi inscripţii au fost dezgropate şi
transportate la Viena, aflîndu-se în prezent în sala de aşteptare a fostei biblioteci imperiale. Cu ocazia
restaurării staţiunii, Hamilton face o dizertaţie asupra descoperirilor făcute, amintind de şapte statui ale lui
Hercule dezgropate aici. Una din ele, din marmură albă, înaltă de două picioare, îl înfăţişează pe Hercule
ţinînd în mîna stîngă pe băiatul Hiles, iar în dreapta măciuca pe capul porcului erimantinic.
În 1755 s-a găsit sarcofagul unei femei. O dată cu statuile amintite au fost descoperite şi o mulţime
de inscripţii, plăci comemorative pe marmură, din a căror interpretare Griselini şi alţi istorici au încercat să
reconstituie epoca respectivă. S-au găsit de asemenea numeroase urme de temple şi monede.
Restaurarea staţiunii, la începutul secolului al XVIII-lea, este un eveniment deosebit de important
din istoria ei. De atunci acţiunea de amenajare şi înfrumuseţare a staţiunii a continuat.
Astăzi, datorită grijii regimului nostru faţă de sănătatea celor ce muncesc, tot mai mulţi oameni ai
muncii vin să se trateze sau să-şi petreacă concediul de odihnă în această frumoasă staţiune de pe malurile
Cernei. Cu fiecare an numărul lor creşte, o dată cu faima băilor tămăduitoare de la Herculane, cu impresiile
şi amintirile de neuitat culese în împrejurimile staţiunii şi pe valea Cernei — la care odinioară cei mai mulţi
dintre ei nu aveau acces.
Staţiunea are o mare însemnătate atît prin proprietăţile curative ale apelor termale radioactive, cît
şi prin climatul său specific, cu caracter de tranziţie de la clima continentală la cea mediteraneană, datorită
influenţei Mării Adriatice. Extremele de temperatură sînt în general îndulcite, iernile fiind blînde, cu
temperatura medie lunară de —1°. Tăria şi frecvenţa vînturilor sînt reduse, ca şi nebulozitatea, soarele
strălucind aici o mare parte din an. Ceaţa este foarte rară, iar cele mai multe precipitaţii cad în lunile
noiembrie şi decembrie.
În general, climatul staţiunii este uşor stimulent; marea ei valoare rezidă însă în izvoarele termale,
care provin, aşa cum am mai arătat, din apele de infiltraţie ce pătrund în profunzime, se încălzesc şi apar
apoi la suprafaţă. Mineralizarea apei se produce în timpul circulaţiei sale subterane, cînd ea spală şi dizolvă
rocile. În staţiune sînt folosite nouă izvoare a căror temperatură variază între 45—55°C. La aproximativ 2
—3 km în amonte de staţiune există şi alte izvoare, dintre care unele cu o temperatură mai ridicată. Astfel,
cele de la punctul denumit „Şapte Izvoare'' sînt amenajate şi folosite în special de localnici.
Pe lîngă proprietăţile amintite mai sus, aceste ape prezintă şi o mare concentraţie de săruri,
majoritatea lor fiind sulfuroase, cloruro-sodice, calcice. Dintre principalele izvoare menţionăm: izvorul
Horea, izvorul Cloşca, izvorul Crişan şi izvorul Dragalina. Staţiunea balneoclimaterică Băile Herculane are
două secţii sanatoriale de profil: secţia de reumatologie şi secţia de neurologie.

ÎMPREJURIMILE STAŢIUNII HERCULANE

Atît vizitatorii staţiunii, cît şi drumeţii pot găsi în imediata apropiere a acesteia o adevărată
comoară de privelişti, de locuri de recreere. Deasupra „rupturii termale", cum este denumită de cei din
staţiune falia Cernei, se află o lume aparte, plină de farmec, de rarităţi floristice şi faunistice. Priveliştile
întîlnite aici sînt de o varietate aproape de neînchipuit, de la aspectele cele mai sălbatice ale naturii, cu
abrupturi şi hăuri ameţitoare, la poienile liniştite; de la pădurea deasă, întunecoasă, ce se revarsă pînă în
fundul pîraielor şi pînă la nemărginirea pe care o sorbi din înălţimea vîrfurilor golaşe; în sfîrşit, de la
cîmpurile sterpe şi roase de ape ale carstului, pînă la cele mai bogate păduri de amestec.
Fig 02
A fost atît de darnica natura cu această regiune, cuprinsă între pîrîul Prolazului şi pîrîul Ţesnei,
încît ca poate fi considerată, fără nici o rezervă, ca una din cele mai frumoase din ţară. În prezent există o
mică rezervaţie botanică în jurul Domogledului. Pe măsură ce interesul ştiinţific şi dragostea pentru natură
se vor dezvolta, fără îndoială că şi în această staţiune se va crea un alt parc naţional pentru studiu şi
recreere, acordîndu-i-se atenţia cuvenită.
Poteca principală ce urcă la Domogled porneşte imediat din spatele hotelului Cerna. După ce trece
peste drumul care ocoleşte pe versant staţiunea pentru a-i respecta liniştea, ea începe să se desfăşoare în
serpentine scurte, pe îngrămădirile de coluviuni de la poalele peretelui calcaros. Poteca etalează în faţa
ochilor drumeţului o mare varietate de arbori: carpeni, fagi, goruni, pini, chiar exemplare mari de alun
turcesc, într-o îmbinare foarte neregulată. În apropierea peretelui, pe coastă, încep să se înmulţească
bolovanii albi de calcar, iar pădurea rămîne mai scundă, cu arbori închirciţi şi adeseori cu răni cauzate de
bolovanii ce cad mereu. O dată ajunşi la peretele calcaros, priveliştea se schimbă. Poteca este săpată în
stîncă, furişîndu-se pe mici brîne, şi imaginea peretelui abrupt, pe care se caţără în fiecare crăpătură
neînfricaţii pini, pionieri ai genunilor, o ai aici aproape. Trunchiuri cu solzi şi crăpături întunecate, încărcate
de podoaba coroanei tabulare, veşnic verde, sînt înfipte îndrăzneţ în această clădăţie imensă de stînci. Pinul
negru banatic este o minune a acestor locuri; jos, la picioare, zărim valea plină de vuiet şi staţiunea înţesată
de clădiri; în faţă, culmea lungă şi frămîntată a Seseminului, cu pereţi de stîncă ce răsar din versantul
uniform împădurit, iar în pieptul lui, poienile liniştite de la Coronini. Pe neaşteptate ajungem la Crucea
Albă, de unde priveliştea descrisă poate fi urmărită în voie (timp necesar 1—1½ ore).
În apropiere se află Grota lui Şerban.
De la Crucea Albă, poteca coboară spre pîrîul Jelerăului. Ajunsă în fundul pîrîului sec, ea urcă în
continuare pe firul lui, printre versanţi stîncoşi, în parte împăduriţi, ca nişte chei în miniatură. După circa 15
minute de mers, versanţii devin mai domoli, fiind bine împăduriţi cu fag, iar stîncăriile se pot urmări printre
coroane, în stînga profilîndu-se vîrful sfîrtecat al Şuşcului, iar în dreapta cel al Domogledului. Am ajuns la
Fîntîna Jelerău, cu o apă foarte bună, un punct de popas indicat, deoarece apa lipseşte în general în aceste
locuri. Aici poposesc obişnuit şi locuitorii din comuna Podeni, care trec muntele la Herculane pe această
potecă.
Plecînd de aici, poteca urmăreşte şi mai departe fundul sec şi îngust al pîrîului, cuprins între
versanţi încărcaţi cu podoaba unei păduri frumoase de fag şi brad. După circa 2 km se ajunge la o
confluenţă de pîraie: în stînga continuă poteca ce duce la Podeni, iar în dreapta poteca ce urcă spre
Domogled trece mai întîi prin poiana de la Muşuroaie, pe lîngă vechea cabană. Din spatele ei, poteca urcă
mai întîi prin pădure, apoi prin rarişte şi prin gol, în Vîrful Domogledul Mic. Sînt două vîrfuri relativ
apropiate: Domogledul Mic şi Domogledul Mare.
Perspectiva se deschide larg: spre sud, culmile numeroase şi frămîntate din şirul Munţilor
Mehedinţi, de-a lungul Topolniţei şi Bahnei, pînă dincolo de linia şerpuită a Dunării; spre vest, Munţii
Almăjului şi apoi cei ai Semenicului; spre nord, Culmea Seseminului cu care încep Munţii Cernei, Vîrful
Arjana şi porţiunea mai domoală către Porţile de Fier ale Transilvaniei. Nu mai puţin bogată este
perspectiva spre nord-est, unde se desfăşoară minunea de pitoresc a Văii Cernei; un şanţ adînc şi drept,
înconjurat de pereţi abrupţi, ce se pierde departe în zarea Retezatului. Pe dreapta Cernei (în urcare), aici, în
faţă, culmi şi vîrfuri se întind pînă la pîrîul Ţesna. Între vîrfurile Şuşcului, Hurcului, Coşiului şi Ineleţului
se deschid pîraie cu păduri frumoase: pîraiele Jelerăului, Şaua Padina, Coşiului, Cerbului.
Din Vîrful Domogledului, o altă potecă coboară spre sud, în pîrîul Feregari, care formează apoi
pîrîul Prolazului şi coboară la fabrica de var. Tot aici, aproape, sub Vîrful Domogledului, se întind pădurile,
unice în ţara noastră, de alun turcesc, în amestec cu pinul negru, cu numeros stufăriş de liliac şi mojdrean.
Prin apropiere se află Peştera lui Tatarczi.
Timp necesar: Herculane—Vf. Domogled: 3—4 ore.
O altă potecă, ce urcă pe înălţimile de deasupra faliei, porneşte de la uzina electrică, trece pe sub
funicularul existent în pîrîul Şaua Padina, de unde se continuă peste vîrfurile Şuşcului şi Hurcului.
Şi versantul din stînga al Cernei (în sensul urcuşului) oferă drumeţului interesante obiective
turistice.
Platoul Coronini, care se întinde deasupra Podului Roşu, pare o oază de linişte în mijlocul
frămîntatelor înălţimi ce-l înconjură.
Punctul Ciorici, cu o perspectivă largă asupra staţiunii şi a Cernei, este foarte uşor accesibil din
partea de sus a Herculanelor. Peştera Haiducilor, spre care conduc poteci bine întreţinute, se află de
asemenea foarte aproape de staţiune.
Tot printre împrejurimile staţiunii poate fi considerată şi porţiunea de vale pînă la Şapte Izvoare,
foarte frecventată de vilegiaturişti. Este o zonă de tranziţie în care Cerna începe să-şi dezvăluie frumuseţea.
Trecînd pe lîngă statuia lui Hercule şi capela catolică, drumul se furişează pe sub coroana arborilor ce
asaltează staţiunea în această margine. Priveliştea se schimbă brusc. De la îngrămădirea de vile şi hoteluri
te trezeşti dintr-o dată sub bolta bine închisă a pădurii, cu un zid înalt în stînga, iar în dreapta cu apa Cernei
vioaie. Abia aici începi să o cunoşti: o vezi aproape, cu albia săpată în stînca albicioasă de calcar, cu
mulţime de coturi, de scobituri, cu bolovani uriaşi în calea apei şi cu mici covoare de nisip şi pietriş.
Urmăreşti alternanţa de repezişuri zgomotoase şi înspumate, cu bazinetele liniştite, adînci, dăltuite în trupul
stîncii şi în care alunecă încet undele verzui, negricioase ale apei. În această zonă, bogăţia formelor de
eroziune este mereu prezentă. Prezentă în ansamblul de privelişti este şi ruptura faliei, cu numeroase
ţancuri, etajate într-o gamă nesfîrşită de forme. În faţă, în spate, aceleaşi ruine ale pereţilor, cînd imense,
goale, cînd cu înfăţişarea unor îngrămădiri mai domole, furişate prin coroana arborilor ce le-au asaltat.
Imediat după capelă, la cîteva sute de metri, bolta arborilor se răreşte pentru a face loc ultimului
pavilion al staţiunii: băile Hygea, construcţie veche şi fără o arhitectură deosebită. În apropiere se văd
urmele unui apeduct roman. Trecînd şi de acest pavilion, arborii asaltează din nou drumul. Imediat în stînga
se desprinde poteca ce urcă în serpentine la Peştera Haiducilor.
Puţin mai sus, drumul trece şi el pe acest versant din stînga (cum urcăm). Ceva mai departe se află
un funicular forestier, avîntat spre înălţimi din Şaua Padina, de unde coboară copaci din pădurile căţărate
sus, deasupra semnărilor faliei, în lumina zărilor întinse şi în bătaia vînturilor.
După linia funicularului, la cîteva sute de metri, un alt pod trece pe malul celălalt al apei. Podul
este un minunat punct de perspectivă. Pe fundul stîncos al albiei, apa sare în cascade spumegînde şi fuge în
şuvoaie iuţi tremurînd legănat peste porţiunile mai domoale.
De aici drumul continuă pe versantul din dreapta (cum urcăm), de-a lungul căruia va urca mereu
pînă la Ţesna. Valea se menţine strîmtă şi drumul este săpat adeseori în stîncă, pentru a se păstra la înălţime
deasupra apelor Cernei.
Nu mult mai sus, după o buclă pronunţată a Cernei, apar picioarele ruinate ale unui pod vechi.
După cîţiva paşi, în malul stîncos, sub drum, apare o mică ascunzătoare, mereu aburindă: vestitele Şapte
Izvoare. Puţin mai sus, la circa 200 m, pe celălalt mal şi puţin cunoscute sînt încă 3—4 izvoare, unul dintre
ele cu o temperatură pe care n-o atinge nici un alt izvor termal de la noi din ţară. Un loc plăcut de
reculegere găseşte drumeţul în poiana denumită Porumbul Nou, cu un canton silvic, sau la umbra pîlcului
de castani sălbatici ce ascund un izvor rece, frumos amenajat. Pînă aici, datorită construcţiilor existente şi
vizitatorilor care se plimbă, drumeţul simte apropierea staţiunii. Mai departe, el va intra în lumea liniştită a
Cernei.
 TRASEE TURISTICE
DE LA ŞAPTE IZVOARE LA VALEA ŢESNEI
Distanţa: 9 km. Timp necesar: 2—2l/2 ore.

Lăsînd în urmă cele Şapte Izvoare şi cantonul Porumbul Nou, după circa 15 minute de mers se
ajunge la Crucea Ghizelei. Pînă aici, drumul a urcat mereu, lin, ajungînd la o bună înălţime deasupra văii.
De pe un bot de stîncă, în malul Cernei, cu o rarişte deasupra, ochiul îmbrăţişează întreaga
privelişte. Valea strîmtă, cu versanţii înclinaţi, se pierde departe în unduiri graţioase. Dincolo de Cerna, jos,
în mijlocul unei poieni din lunca văii, se vede o căsuţă albă, curată, înconjurată de pomi şi stupi. Chiar în
spatele ei se înalţă versantul înclinat, cu o pădure de gorun şi fag, cu cîteva rupturi de stînci ce răsar izolate
în -partea lui superioară. Priveliştea e îmbietoare, liniştită, dar în acelaşi timp semeaţă: ochiul de lumină şi
linişte cu casa bătută de soare, înconjurată de o buclă a Cernei cu unde pline de sticliri luminoase şi, în
contrast, versanţii puternic înclinaţi.
Odinioară se înălţa aici o cruce. Dacă a fost pusă în amintirea unei întîmplări triste — aşa cum
spune povestea — sau dacă e vorba numai de obişnuitele cruci pe care localnicii le pun în anumite locuri de
trecere, este greu de precizat. În 19 august 1892, baroneasa Ghisella Malcomes, în trecere prin această
staţiune, ridică o cruce nouă şi mare, încrustînd pe ca cîteva versuri din Byron. De aici denumirea de
Crucea Ghizelei. De-a lungul deceniilor, apa şi vîntul au înnegrit-o, au copt lemnul şi o furtună în miez de
vară (1960) a răsturnat-o. Vizitatorii din staţiune, atraşi de frumuseţea locului, ajung adeseori pînă la acest
punct.
În continuare, drumul se menţine pe versant, mereu sub bolta pădurii de fag şi carpen. La cîteva
sute de metri de Crucea Ghizelei, drumul trece pîrîul Coşiului, ce străbate o frumoasă poiană. Aici e locul
de popas al oltenilor din satele vecine, de peste munte, în drum spre staţiune. Drumul continuă ascuns, la
umbra pădurii, în ocoluri liniştite. Undeva, jos, în stînga, se aude vuietul Cernei, tulburat adeseori de
bîzîitul maşinilor ce aleargă acum pe firul alb al drumului, iar în dreapta se conturează grămada uriaşă de
piatră a Vf. Coşiului.
O cotitură bruscă a drumului ne scoate într-o mică curmătură de unde se deschide o perspectivă
largă. Este Şaua Curila. În amonte, ochiul se opreşte pe cocoaşele culmilor din zare, după ce a urmărit
ondulările Cernei. În dreapta, se înalţă abrupţi, ameninţători, pereţii Ineleţului, cu fisuri vineţii şi guri negre
de peşteri, împînziţi de pini îndrăzneţi. La poale, scurgeri imense de grohotiş, inform, şi apoi padini
liniştite, atîrnate la diferite nivele deasupra Cernei. În stînga, versantul, deşi nu are măreţia peretului drept
al Ineleţului, este totuşi puternic înclinat, impresionant prin rariştile de gorun ciolpănit, cu forme suple,
adeseori bizare, datorită recoltării frunzarelor de către oameni. De aici în sus, Cerna este însoţită de lunci,
adeseori destul de mari, în care oamenii şi-au întemeiat gospodării. La cîteva sute de metri de Şaua Curila,
drumul, menţinîndu-se pe versant, se strecoară printr-o porţiune de poiană invadată de bolovani de calcar.
Aici, sub potecă, sînt cele Şapte Izvoare Reci, cu o rîşnită veche, pe care apa lor o mînă, şi cu cîteva
băltoace împînzite de mătasea-broaştei. Pe marginea drumului, exemplare izolate de fagi şi mulţime de
corni, ce-şi scutură fructele roşcate. Puţin mai departe, drumul coboară lin într-o luncă largă unde se află o
gospodărie ţărănească cu acoperiş din ţiglă. Apoi valea se îngustează iarăşi. Drumul urcă lin, ocoleşte culmi
mărunte, trece peste pîrîiaşe şi abia peste cîţiva kilometri iese din nou în lumina altor lunci, cu alte
gospodării, mai mici, ce se înşiră de-a lungul văii pînă la gura pîrîului Ţesna.
Fig 03
Ţesna este un pîrîu cu o semnificaţie deosebită. Un fir aproape neobservat de jos, mai mult sec, o
scurgere de bolovăniş din spintecătura faliei, a fost pînă acum cîteva decenii în urmă linia de graniţă între
Romînia şi Austro-Ungaria. Pînă aici, în dreptul Ţesnei, graniţa urmărea culmea Munţilor Mehedinţi,
venind din Dunăre, apoi cobora pe albia Ţesnei în Cerna, al cărei fir îl urma în amonte, cîţiva zeci de
kilometri, pînă la gura pîrîului Craiovei. Pîrîul Ţesnei, care de jos abia se observă printre ondulaţiile crestei
calcaroase, este totuşi destul de mare, cu un bazin de recepţie întins, cu chei impresionante şi cu interesante
aspecte floristice. Prin acest bazinet există o potecă ce face legătura cu satele mehedinţene din Valea
Coşuştei (vezi traseul de legătură nr. 1).

CERNA SĂLBATICĂ — DE LA GURA TEŞNEI LA PIATRA PUŞCATĂ

Timp necesar: 3—4 ore.
 Trecînd peste pîrîul Ţesnei, drumul se înfundă din nou în pădure. Multă vreme, pe Cerna în sus,
ochiul va căuta liniştea vreunui petic de loc plan în apropierea apei, dar nu-l va găsi. Malurile coboară
repezi şi înclinate pînă în firul văii, iar drumul şi potecile se caţără pe versanţi, strecurîndu-se printre
rupturile stîncilor sau peste limbile mişcătoare şi aride de grohotiş.
Fig 04
Aici începe zona cea mai sălbatică a Cernei: plină de zbaterea şi neliniştea apei, cu versanţi şi
pereţi ameninţători şi cu cîteva case risipite pe coaste, o zonă de neuitat prin ineditul ei.
Pentru moment, pădurea în care intră drumul, dincolo de Valea Ţesnei, oferă ceva nou şi cu totul
aparte; ea se ridică pe un versant înţesat de imenşi bolovani, stînci uriaşe rupte de veacuri din peretele faliei
Cernei şi rostogoliţi spre vale. Aspectul bizar al acestei păduri, în care trunchiurile fagilor se înalţă parcă
ireal din imensitatea sfărîmăturilor de stîncă, impresionează. Este o privelişte pe care o vom mai întîlni
adeseori pe Cerna în sus.
Totul a rămas aici aproape neschimbat, ca în ziua uriaşei zvîrcoliri a muntelui, cînd au plesnit, în
vuiete năprasnice, umeri şi colţi din făptura gigantică a faliei. Peste ele a crescut pădurea, pentru a ascunde
parcă vestigiile puternicei drame geologice petrecute în aceste locuri cu milenii în urmă. Drumul străbate
această lume tainică, coborînd apoi grăbit spre firul învolburat al apei. Pădurea se întrerupe brusc şi în
stînga drumului apare silueta unui pod. Sub deschiderea lui destul de largă Cerna curge zbuciumată prin
bolovănişul din albie. Podul avea în trecut o importanţă deosebită. De aici, graniţa coborîtă de pe culmea
Munţilor Mehedinţi de-a lungul pîrîului Ţesna continua pe albia Cernei, circa 24 km, în amonte, pînă la
gura pîrîului Craiova. De-a lungul acestei porţiuni au fost croite în trecut poteci de graniţă pentru patrulări,
botezate de localnici „patraule".
Drumul înaintează îndrăzneţ, menţinîndu-se mereu în apropierea firului văii, imitînd parcă mersul
năvalnic al apelor, ferăstruieşte stîncăriile ce-i răsar în cale, străbătînd locuri prin care omul nu se încumeta
să treacă altădată şi îmbogăţind mult unghiurile de perspectivă ale văii.
În mersul său legănat, în curbe, se perindă priveliştile bogate ale acestei zone. Iată-l alunecînd
sfios prin faţa măreţelor chei ale Prisăcinei, spintecînd apoi pereţii înalţi ai Medvedului, trecînd pe deasupra
dornelor scobite în malul pietros, din dreptul Pietrei Uscate, pentru ca puţin mai sus să însoţească apele
învolburate de la gura Iuţii şi să iasă, în sfîrşit, în poienile înflorite de la Zăvoaie.
Să ne oprim puţin în faţa impresionantelor chei ale Prisăcinei. Peretele imens, nesfîrşit, de o
înălţime ameţitoare, se termină sus, profilat pe albastrul cerului. Mişcaţi, privim pe rînd abruptul nesfîrşit
cu rare exemplare de pin sau scumpie, căţărate pe micile poliţe, colţul de stîncă ca un dinte aşezat chiar în
albia Prisăcinei şi vioiciunea apei ce iese, după un drum lung, din întunecimea cheilor, care nu rămîn cu
nimic in urma celor ale Bicazului, deşi lungimea lor nu măsoară decît cîteva sute de metri. În pereţii acestor
chei, aici, la intrare, ca şi pe parcursul lor, ghicim sus, la înălţime, deasupra albiei, numeroase peşteri,
printre care şi peşterile de la Sălitrari, cu interesante fosile şi specii de animale cavernicole.
Puţin mai la vale, spre vărsarea în Cerna, se află o mică moară. O apariţie ciudată în severitatea
acestei privelişti. Aici îşi macină porumbul locuitorii cătunelor din apropiere. Cheile Prisăcinei sînt socotite
printre cele mai impresionante locuri din Valea Cernei.
După gura Iuţii, la numai cîteva sute de metri, se află Piatra Puşcată. În calea vechii poteci a apărut
un perete înalt de calcar, ce coboară drept pînă în vîltoarea apei, barînd orice trecere. Totuşi, omul şi-a
dăltuit potecă în stîncă. Pe aproape treizeci de metri lungime aceasta este săpată în surplombă la 4—6 m
deasupra apei.
Aici se termină zona sălbatică a Cernei. În peretele Cernii sînt săpate numele celor care au dăltuit-
o şi anul execuţiei, 1839. Au trecut deci douăsprezece decenii de la săparea acestei poteci. Ea este parcă un
simbol al basmului Cernei, miniatură a uimitorului tunel în surplombă pe care îl vom întîlni mai sus, la
Corcoaia şi prin care — aşa cum spune legenda — şi-a făcut loc năprasnicul balaur fugărit de Iorgovan.
Anii s-au scurs, balaurii au rămas în graiul vechilor basme, iar urmele lor — imagini din pitorescul Cernei.

CERNA - PIATRA ÎMPUŞCATĂ PÎNĂ LA BOBOT

Timp necesar: 1—2 ore.

După ce am trecut de Piatra Puşcată, priveliştea este din nou alta. Valea se lărgeşte, iar drumul
însoţeşte firul apei îndeaproape. Prin rariştile deschise în pădure se ascund mereu alte case, mărunte, cu
adăposturi improvizate pentru capre. Cerna se zăreşte curgînd domoală, cu rare repezişuri şi cu lunci
liniştite în jur. Unele case sînt locuite, altele pustii. Pe aici Cerna este presărată cu „toaie" verzi şi adînci în
care săgetează numeroşi păstrăvi. Ele alternează cu porţiuni liniştite, cu ape limpezi sau cu scurte vaduri, în
care lumina joacă în zeci de nuanţe.
Fig 05
Aceste lunci, păzite de înălţimea vîrfurilor stîncoase din zare, alcătuiesc parcă o lume aparte, cu
zări închise. Farmecul lor este cu atît mai deplin, cu cît ele urmează acelei zone de zbucium continuu al
versanţilor şi apei. Locul se numeşte „La Zăvoaie".
De pe versantul din stînga coboară un pîrîiaş ceva mai mare, Slătinicul. Sus, pe coaste, la obîrşia
lui, zărim aşezările cătunului Slătinic.
Cele cîteva case de la Zăvoaie sînt înconjurate de pomi fructiferi, rar fiecare gospodar are şi cîţiva
stupi. Roiurile de albine împînzesc cu zborul lor bogăţia de flori a fîneţelor. Aici se poate găsi la nevoie şi
găzduire.
În apropiere de Bobot, versanţii se apropie din nou, cu pereţi abrupţi, individualizaţi în vîrfuri
semeţe, pe malul din dreapta (cum urcăm) pe care localnicii le-au botezat „geanţuri". (În alte regiuni din
Carpaţi ele poartă denumirea de „cleanţuri".)

ZONA „CLEANŢURILOR" — ÎNTRE BOBOT ŞI SCHIT

Distanţă: 8 km. Timp necesar: 1½ —2 ore.

Obişnuiţi cu liniştea luncilor prin care am trecut de la Zăvoaie, pe o distanţă de mai mulţi
kilometri, o dată ajunşi la Bobot vom fi izbiţi de brusca schimbare a priveliştii. Valea se curmă parcă,
gîtuită de o prelungire a Culmii Stepănului. Un colţ uriaş de stîncă, de forma unui dinte, cu un perete
vertical de aproape 100 m înălţime, întretăiat de cîteva poliţe pe care se caţără scumpia, mojdreanul şi
minunatul endemism Minuartia graminifolia; minuscul de la distanţă, dar deosebit de impresionant din
apropiere, acest colţ stă în calea apei, preschimbîndu-i mersul în zbateri spumoase şi bubuitoare. Poteca şi
drumul urcă pe versantul din dreapta (cum urcăm) la o bună înălţime deasupra apei, oferind ochiului toată
măreţia acestei treceri. Peretele vertical, punctat la diferite nivele cu deschideri negre şi misterioase de
peşteri şi cu poliţe mici, pe care înfloresc în fiecare an liliacul şi mojdreanul, străjuieşte vîltorile Cernei ce
se strecoară cu greu printre blocurile imense căzute din înălţimile Bobotului. Peste bolovanii îngrămădiţi în
albie, sub care apa se zbate în „bobote", se află o punte rudimentară, improvizată din cîteva prăjini, a cărei
trecere cere din partea drumeţului puţin curaj. Ea se numeşte „La Perpelece".
Spre toamnă, peretele Bobotului este împurpurat de roşul scumpiei ce se stinge, iar undele Cernei
reflectă parcă mai adînc albastrul pur al cerului. În Valea Arşasca, liniştită şi cu frumoase poieni, se poate
trece uşor din satele de sub munte ale Olteniei, peste culme (vezi traseul de legătură nr. 4). Locul, aşezat la
gura acestei văi, era în trecut un important punct de trecere.
Se spune că o ceată de haiduci şi-ar fi avut ascunzătoarea în peşterile Bobotului. Prădînd odată
prin părţile Severinului, au luat cu ei şi o fată frumoasă pe care au închis-o în această peşteră. După multă
căutare, iscoadele trimise pe urma lor, trecînd prin acest loc, au auzit plînsetul fetei, îngînat de ape, şi cu
multă greutate au salvat-o. Este interesantă asemănarea între această legendă şi basmul lui Iorgovan, care a
salvat şi el o fată, ascunsă de balaur în inima muntelui.
Fig 06
Imediat din sus de Bobot poteca trece pîrîul Arşasca, făcînd o buclă graţioasă. Aici, pe versantul
puternic înclinat al geanţului, se află o casă izolată. Oamenii l-au botezat pe cel care trăieşte în această
singurătate „zodie". În prelungirea Văii Arşasca, pe versantul celălalt, se deschide larg Valea Iaunei, ce-şi
adună apele din Muntele Vlaşcu şi Culmea Opleşata. Ea îşi adaugă prinosul de ape la cîteva sute de metri
mai sus de gura Arşascăi. Valea încinsă şi puternic ramificată este mărginită de culmea lungă a Vlaşcului,
denumită în partea de jos Culmea Stepănului. În amonte de Valea Iaunei se ridică pieptiş Culmea Stăncii, ce
urcă mult, pînă în golul izolat al Opleşatei.
Pe amîndouă aceste culmi se află numeroase poieni, minunate locuri de perspectivă asupra
ansamblului geografic din jur. Se poate urmări cum şirul vîrfurilor înalte din spinarea Munţilor Mehedinţi,
ce au însoţit mereu valea începînd de la Domogled, se termină cu Vîrful lui Stan, vîrf semeţ, ros de ape şi
vînturi, cu scobituri asemănătoare circurilor glaciare. El domină, împreună cu celălalt uriaş ce apare în zare,
Piatra Mare a Cloşanilor, întreagă această parte de nord a Olteniei. Sub el se deschide larg şi liniştit firul
Văii Arşasca, iar dincolo de culme, spre Oltenia, se înfiripă Valea Coşuştei. În dreptul Vîrfului lui Stan, deci
acolo unde culmile înalte se termină, începe seria geanţurilor. Aceste spinări bine individualizate, cu
înălţimi variabile, cu aceeaşi vegetaţie caracteristică stîncăriilor calcaroase, situate de astă dată în
apropierea văii, dau priveliştii o notă nouă, specifică acestei a doua zone sălbatice a Cernei. De-a lungul ei
drumeţul va putea să urmeze numai o potecă, cea din dreapta Cernei (cum urcăm). Dacă însă drumeţul a
urmat de la Zăvoaie în sus patraula cealaltă, el va fi nevoit, aici la Bobot, să urce pe celălalt versant,
alegîndu-şi trecerea dificilă de la „Perpelece", sau să traverseze Cerna direct prin vad. Cînd această patraula
ajunge, după un mic urcuş, în apropierea curmăturii din spatele Bobotului, o potecă mică, aproape
neobservată, se desprinde şi coboară destul de repede versantul plin de pietriş, printre carpeni şi tufe de
alun, pînă deasupra „perpelecelor". Trecerea este destul de dificilă şi periculoasă, astfel că se recomandă
celor cu mai puţin curaj să-şi scoată încălţămintea şi să treacă apa prin vad fie în dreptul ultimei poieni, din
jos de Bobot, fie, în cel mai rău caz, dincolo de curmătura Bobotului, la gura Iaunei. Din curmătura
amintită putem urca uşor fie pe vîrful stîncos, sub care se deschide hăul ameţitor al Bobotului, fie, cu puţină
dificultate, la peşterile din pereţi. Tot de aici se desprinde o potecă ce urcă pe Culmea Stepănului (vezi
traseul de legătură nr. 2).
Acest colţişor al Bobotului merită atenţia unui popas, dacă nu chiar răgazul unei explorări mai
minuţioase a atîtor locuri minunate, adunate aici: poienile de la Făgeţel, Vîrful Opleşata, geanţurile
Ţăranului şi Bobotului, Vîrful lui Stan, geanţul Hermănului şi lumea de basm ascunsă în spatele lui.
Trecînd de Valea Arşasca, poteca noastră se înfundă în pădure. Este aceeaşi pădure instalată pe grohotiş şi
bolovăniş, pe care am cunoscut-o la Ţesna. Prin rariştele ei urmărim cum dintele Bobotului rămîne treptat
în urmă, în timp ce în stînga se ridică tot mai înalt versantul sălbatic şi abrupt al „Feţelor Cernei", măcinat
în trecut de incendii.
Caracteristic acestei noi zone sălbatice este continua alternare a pădurii cu poienile. Poienile de
aici au ceva cu totul aparte. Deşi odihnitoare atît prin lumina lor, cît şi prin perspectiva ce o deschid asupra
geanţurilor şi a firului văii, în jos, ele sînt puternic înclinate, încadrîndu-se astfel în nota generală a
peisajului, plin de dinamism.
Prin poienile pe care le străbatem apar mici colibe ascunse printre bolovanii rostogoliţi parcă acum
din peretele calcaros. Foarte rar vom întîlni însă şi oameni, şi numai în timpul cositului sau la scosul
cartofilor. În general, aceasta este una din cele mai puţin locuite zone de pe Cerna. Valea este sălbatică,
neliniştită, zgomotoasă, formînd cînd vaduri repezi, urmate de „finişuri" spumoase, cînd „toi" adînci şi
întunecoase.
După Valea Arşasca începe geanţul Hermănului, înalt, semeţ, stîncos şi destul de lung. Cele cîteva
sute de metri cu care se ridică deasupra Cernei îl fac să pară de jos, din potecă, impresionant. Din prima
poiană mare în care ieşim, venind de la Arşasca, ochiul îmbrăţişează o bună parte din acest geanţ. În dreptul
acestei poieni, sus, la o înălţime destul de mare, în spintecăturile geanţului, se termină brusc un pîrîiaş cu
apă puţină, care are numai cîteva sute de metri lungime.
Sus, în găvanul lui, este o mică lume de basm, urcată acolo în jarul amurgurilor, uitată de restul
lumii şi smălţuită de flori. Pe peretele geanţului, urcuşul la această vîlcea suspendată este foarte dificil.
Drumeţul poate urca pe urmele unei poteci de capre, făcînd însă şi puţin alpinism. Tot acolo se mai poate
urca din Valea Arşasca, pe o potecă ce se desprinde din vale la circa 1½ km de vărsarea ei în Cerna. Ne-am
pierdut în descrierea acestui loc minunat, pe care în mod obişnuit drumeţul pe Cerna nu-l va vedea, pentru a
atrage atenţia asupra frumuseţilor ce abundă şi în afara traseului principal de pe vale, frumuseţi care vor
prilejui drumeţului adevărate surprize.
Apoi poteca continuă o bună bucată de drum prin pădure — cînd plină — cînd rărită — pentru a
ieşi într-o a doua poiană mai mare, presărată cu aceiaşi bolovani imenşi şi aşezată imediat sub uriaşa
spintecătură pe care au săpat-o apele Rîmnuţei Mari. Cheile Rîmnuţei sînt impresionante în special prin
aspectul lor de ruine. Geanţul Hermănului, pe sub care a trecut poteca pînă aici, se termină la chei, şirul
geanţurilor continuînd însă. El se vede prelung, crenelat, ameninţător, cu pini solitari căţăraţi pe brîne
înguste.
Geanţul următor este acela al Rîmnuţelor, la fel de impresionant ca şi cel precedent. La poalele lui
vom rătăci în continuare — în alternanţa de păduri şi poieni — prin această aspră împărăţie a pietrei.
După un mers bunicel, pe stînga apare un ogaş ce coboară repede din înălţimea Opleşatei. Este
ogaşul Jurca. Ca şi cele pe care le-am trecut neobservate, între care ogaşul Comănenţelor, ogaşul Covercii,
acesta este sălbatic şi cu pante mari şi continue.
Nu mult în amonte de gura ogaşului Jurca, de data aceasta însă pe dreapta, ochiul este atras de un
alt detaliu de decor. Geanţul Rîmnuţelor coboară nehotărît în trepte, ornamentat cu mici turnuri din ce în ce
mai joase; el lasă loc Rîmnuţei Vînate, dincolo de care se ridică dintr-o dată, pieptiş, năprasnic, geanţul
Schitului. La gura Rîmnuţei Vînate se deschide ochiul luminos al unei lunci liniştite, orizontale, strînse
între apele Cernei şi piciorul peretelui uriaş al geanţului. Acesta pare clădit din lespezi şi blocuri aeriene,
sub care abundă aseunzătorile în surplombă.
 După numai cîteva sute de metri urmează poiana de la Gura Mihăicii. Ogaşul Mihăicii se deschide
adînc în versantul din stînga (cum urcăm), printre stînci întunecate de şisturi, pe care se caţără mesteceni
gingaşi, plopi şi rare exemplare de brazi. Dacă drumeţul trece cumva pe aici spre toamnă, din marginea
poienii îl va întîmpina un sunet ciudat. Este bătaia „toacelor" cu care stăpînul conacului îndepărtează urşii
ce vin să-i prade porumbul. Asemenea „toci" sau „boanghele" vom mai întîlni multe pe Cerna în sus. Ele
sînt lucrate cu destulă măiestrie dintr-o roată de moară de mici dimensiuni, acţionată de apă, şi din nişte
ciocănele care lovesc ritmic o scîndură.
În partea de sus a poienii, poteca trece pe lîngă o stîncă uriaşă, sub care omul a făcut adăpost
pentru capre.
Nu departe, poteca străbate o altă poieniţă. Din ea, o potecă mult umblată se desprinde din
patraulă, se strecoară în urcuş prin stîncăriile Geanţului Schitului şi face legătura, peste culme, cu comuna
Obîrşia Cloşani (vezi traseul de legătură nr. 5).
Încă o porţiune scurtă de pădure, cu bolovani imenşi acoperiţi cu un strat gros de muşchi, şi pasul
ne scoate dintr-o dată în lumina şi liniştea Luncii Mari. Aici ia sfîrşit cea de a doua zonă sălbatică a Cernei.

CERNA CU LUNCI LARGI — DE LA SCHIT LA CORCOAIA

Distanţa: 4 km. Timp necesar: 1 oră.

Sînt zeci de kilometri pe care i-a străbătut piciorul de la poalele Ineleţului şi pînă aici, în Lunca
Mare, fără a mai întîlni liniştea unei lunci întinse şi orizontale. Aici, valea se deschide parcă tot mai largă
între peretele geanţului din dreapta şi versantul bine împădurit din stînga. Poiana se desfăşoară larg, cu
cîteva conace în ca şi se continuă încă mult în sus. Apa Cernei, care curge sinuos, atingînd cînd un mal,
cînd celălalt, o taie în trei trupuri, ce par astfel trei lunci distincte. Prima în care intrăm este Lunca Mare;
următoarea, pe celălalt versant, Lunca Schitului şi apoi, ultima, Lunca Mică. Lunca Schitului este străbătută
de apa Craiovei, afluentul cel mai mare al Cernei, ce iese din munţi, împreunîndu-se cu Cerna. Aici, la gura
Craiovei, există un pod care permite trecerea dintr-o parte în alta a Cernei. Plaiul ce porneşte din dreptul
acestui pod este plaiul sau Culmea Gîştii.
Fig 07
În Poiana Schitului se află un canton silvic, unde, în caz de nevoie, drumeţul poate să facă popas
de noapte, în cel mai rău caz în cerdacul cantonului. În viitor, o dată cu începerea exploatărilor forestiere pe
Valea Cernei, în această poiană este proiectată construirea mai multor cabane muncitoreşti.
Peisajul înconjurător este cu totul altul decît cel de pînă aici. Ochiul poate urmări geanţul Schitului
care a rămas mult la vale, apoi geanţul „cel ars", numit şi geanţul Luncii Mari, şi apoi pe cel mai apropiat,
geanţul de la gura Craiovei. Ele sînt mult mai scurte şi segmentate de pîraiele mici şi dese ce coboară acest
versant. La poalele lor, pînă în malul apei, se întinde o pădure deasă de fag, instalată pe grohotiş. Poteca se
menţine mereu pe dreapta văii (cum urcăm), fără a trece, deci, prin Poiana Schitului. Dincolo de podul de la
gura. V. Craiova, ea iese în Lunca Mică, ultima din acest şir, străjuită impresionant de geanţul Luncii Mici.
În stînga, ochiul urmăreşte Culmea Gîştii, ce urcă lin spre gol. Trecînd şi această poiană, poteca străbate
pădurea seculară de pe malul Cernei, pe un traseu lipsit de perspectivă, pînă la gura Olarului. Pe această
porţiune, ea însoţeşte jocul zglobiu al apelor Cernei. După aproape 2 km, la gura Olanului, perspectiva se
deschide din nou. Versanţii se îndepărtează şi lunca apare întinsă în lungul văii, împînzită de mulţimea
arborilor şi a pomilor fructiferi crescuţi peste tot. Presărate neregulat, micuţe, cenuşii şi spoite cu alb, se
văd casele cătunului Cerna-sat pe toate frînturile de terase ale văii. Este prima aşezare de acest fel pe care o
întîlnim pe Cerna.
Aici, între gura Olanului şi Corcoaia, se întinde cea mai mare luncă a Cernei. Cerna şerpuieşte prin
ca cu malurile acoperite de anini sau buchete de frasini ciolpăniţi.
Puţin după deschiderea acestei lunci, ultimul geanţ coboară brusc, curmînd jocul dantelat al
crestelor de calcar. Este prima întrerupere de acest fel a faliei care va reîncepe tot atît de brusc, după circa 2
km, în boldul Corcoaiei. Geanţurile sînt botezate acum „bolduri". În acest interval, lipsit de creasta
calcaroasă, versantul este mai liniştit, întretăiat de numeroase vîlcele şi presărat cu fîneţe. Această porţiune
a „dosului Cernei" pe dreapta (cum urcăm) şi a „feţei Ştefului" pe stînga, cu coastele domole ce coboară din
înălţimea Oslei Romîne, stau faţă în faţă, deschizînd între ele priveliştea acestei lunci largi, în care se află
Cerna-sat.
Cerna-sat este un cătun apărut nu de mult în aceste poieni largi ale Cernei. Unii dintre locuitorii
satelor de pe Motru s-au strămutat aici de-a lungul anilor — începînd de după primul război mondial — în
toate locurile mai aşezate de pe lunci sau din pădure, defrişînd şi creînd aşa-numitele „curaturi".
 În această luncă, aşezările, temporare la început, au luat cu timpul un caracter stabil, alcătuind
astăzi un adevărat cătun ce aparţine de comuna Călugăreni, satul Motru Sec. Tot pe aici trece şi plaiul
pastoral ce urcă sus la Oslea Romînă. El vine din Valea Motrului Sec, pe culmea lungă, denumită Plaiul
Mare, ce se ridică între Valea Caprei şi Valea Dobrotei. Dosul Cernei îl coboară apoi destul de repede, în
cîteva serpentine, chiar în faţa şcolii din Cerna-sat (vezi traseul de legătură nr. 7).
Şcoala, creaţie a regimului democrat-popular, se află într-o casă albă, curată şi a fost înfiinţată în
anul 1955. O altă clădire nouă şi îngrijită este şi cantonul silvic. Există şi o mică cooperativă, unde
drumeţul poate găsi ţigări, chibrituri, zahăr şi alte cîteva articole. În acest cătun se poate face popas de
noapte.
Ocupaţia principală a locuitorilor este creşterea vitelor. În luncile Cernei şi chiar pe coaste se
cultivă puţin porumb şi cartofi, iar în jurul caselor sînt pruni. Peste cîţiva ani doar, în acest cătun unde pînă
nu de mult prea puţini ştiau carte şi unde nu s-au văzut decît cel mult oameni călări, vor alerga zilnic, pe
firul luminos al noului drum, zeci de maşini moderne, încărcate cu bogăţia lemnoasă a munţilor, iar viaţa va
fremăta din plin ca şi în celelalte colţuri ale patriei. Cerna-sat va deveni probabil o importantă aşezare pe
Cerna, un centru forestier şi totodată un punct de răspîntie pentru drumeţi. Două itinerare importante de
drumeţie converg aici, în drumul de pe vale. Este legătura cu Munţii Ţarcului (vezi traseul de legătură nr. 8)
şi legătura amintită cu Valea Motrului.
În partea de sus a cătunului liniştea luncii întinse este curmată de peretele de calcar al boldului
Corcoaiei. Aici, în inima acestui sîmbure calcaros, sînt săpate cheile cu acelaşi nume, de un aspect cu totul
aparte. Nici înălţimea şi nici lungimea lor nu izbesc, încît de la o mică depărtare ochiul nici măcar nu le
bănuieşte. Ceea ce impresionează însă este dăltuirea stîncii de către apele tumultuoase care au săpat un
tunel şerpuit, vechi canal subteran de presiune. Lăţimea dintre pereţi este mai mică de 10 m. În fundul
cheilor apa trece acum lină, fără pic de zgomot, liniştind în verdele întunecat al gîldanelor iureşul sălbatic
de pînă aici. Cîţiva mojdreni şi fagi pitici se caţără pe pereţii cheilor, alături de silueta gingaşă a cîtorva
ramuri de soc roşu, oglindindu-se în apă.
În partea de jos a cheilor, acolo unde ele se termină brusc, apele trec pe sub un podeţ de lemn, apoi
se resfiră pe prundişul curat, în bătaia luminii. Cînd Cerna e mare, ca duce toate punţile din sat şi atunci
podeţul acesta este singura posibilitate de legătură între cele două maluri. Podeţul este un punct de
perspectivă, atît asupra cheilor, cît şi asupra luncii întinse în care se află Cerna-sat.

DE LA CORCOIA LA APA CĂRBUNELUI

Timp necesar: 2½—3 ore.

Trecerea prin cheile Corcoaiei, deşi dificilă, este totuşi posibilă cînd apele sînt mici. Ţinînd „urma
balaurului" din peretele stîng al cheilor, se poate înainta cîteva zeci de metri, după care o scară improvizată
din trunchiul unui arbore cu crăci ne ajută să coborîm pe prundişul albiei, aproape de capătul cheilor, în
amonte. Poteca obişnuită nu trece însă pe aici, ci ocoleşte cheile.
Fig 08
Chiar în dreptul cheilor, pîrîul Naiba, ce vine din stînga, îşi varsă apele în Cerna. Imediat alături,
un ogaş mic coboară în acest pîrîu. Poteca, vechea patraulă, porneşte pe firul acestui ogaş în sus, se caţără
apoi pe o coamă de pămînt rămasă între două ravene, se furişează prin pădure, după care iese brusc într-o
curmătură de unde se deschide o privelişte largă. De aici, ochiul poate urmări întreaga luncă în care se află
Cerna-sat, după cum, privind în amonte, va zări golul alpin al Sturului. Boldul Corcoaiei rămîne la dreapta,
spre sud, cu taina cheilor ascunse în pieptul lui. Trecerea aceasta, peste o prelungire de culme ce ajunge
pînă în vale, este prima dintr-un şir de treceri asemănătoare pe care le vom întîlni de-a lungul potecii, în
dreptul porţiunilor inaccesibile ale văii.
Coborînd spre Cerna, poteca străbate cîteva poieni ce ajung pînă în malul apei. Locul se numeşte
„La Topili". De aici, în sus, poteca intră din nou în pădure, urmărind de aproape malul din stînga (cum
urcăm) pe o distanţă destul de mare.
Pe această porţiune, poteca este însoţită pe aceeaşi parte de o înlănţuire de mici creste calcaroase,
care pe alocuri se ridică peste coroanele fagilor; în cea mai mare parte, însă, ele sînt acoperite în întregime
de frunzişul pădurii. Pe alocuri, poteca traversează mici pîraie ce-şi fac loc printre aceste creste. Un punct
atrage atenţia în lungul acestei zone: este „cheia miniatură" săpată de ogaşul „de la Gaură" — înaltă de
numai cîţiva metri, dar cu interesante sculpturi modelate de ape şi cu cîteva guri mici de peşteră.
Porţiunea care urmează între Topili şi gura Balmoşului se numeşte „La Privalnici".
Apa Balmoşului ne întîmpină în lumina primei poieni care ne iese în cale. Ultimii bolovani de
calcar i-am părăsit cu cîteva sute de metri în urmă. Aproape că nu observăm încă această dispariţie treptată,
atraşi de apele limpezi ale Balmoşului, ce se trag din căldările Godeanului şi ale Oslei Romîne. De aici, o
potecă bună urcă pe Culmea Balmoşului pînă sus în înălţimile golului alpin al Godeanului (vezi traseul de
legătură nr. 9). Poteca noastră trece apa pe un podeţ şi se înfundă din nou într-o pădure deasă de fag, cu
frasini izolaţi. Ea urcă lin o altă prelungire de culme, printr-o lumină firavă, cernută prin frunzişul des.
Vîjîitul Cernei a rămas undeva departe, în dreapta.
Numai cîteva sute de metri încă, şi poteca iese din nou în marginea unei lunci. O pepinieră întinsă
şi albul unei clădiri ne răsar în faţă. Este poiana şi cantonul de la Lunca Largă. Denumirea e oarecum
improprie — lunca fiind mai puţin întinsă decît altele întîlnite pe parcurs. Dar, pentru această zonă a
Cernei, care începînd de la Corcoaia este mereu gîtuită şi fără lunci, ea pare într-adevăr largă. Drumeţul
poate să facă şi aici popas de noapte, la canton. Locul este minunat pentru recreere mai ales, în toiul verii,
cînd lunca este inundată de flori. Versantul de peste Cerna, „Dosul Cernei", este năpădit de o vegetaţie
bogată, o pădure tînără de fag, salcie şi plop.
Poteca părăseşte apoi poiana, intrînd în pădure, imediat pe lîngă canton, într-un urcuş lin. Urmează
o altă trecere peste culme. Atît aici, imediat lîngă canton, cît mai ales după mica curmătură prin care se
strecoară poteca, spre Valea Ivanului, ochiul va fi impresionat de măreţia pădurii.
Urmărind mulţimea coloanelor ce sprijină acoperişul verde, variatele dimensiuni ale arborilor,
invazia vie a seminţişului risipit pretutindeni şi jocul de lumini şi umbre ce se cern prin sita frunzişului,
drumeţul nu va bănui poate că înălţimea fagilor ajunge pe alocuri la 40 m. Mai spre vale, lîngă potecă,
trunchiul unui frasin doborît de bătrîneţe are o grosime ce nu este cu mult mai mică decît înălţimea omului.
Pădurile, această comoară a Cernei, situate în cea mai mare parte pe afluenţii săi, scapă în general ochiului
pe drumul obişnuit al văii, ele neapărînd în toată măreţia lor decît numai în cîteva locuri.
Ceva mai jos, lîngă vale, ne întîmpină o limbă deasă de aniniş, prin care se scurge în multe
sinuozităţi apa Ivanului. Uitîndu-ne atent, putem observa în licăririle cristaline numeroşi păstrăvi. Un
arbore căzut sau poate chiar vadul ne dau putinţa să trecem dincolo de apă, într-o luncă ce se întinde şi pe
malul Văii Ivanului în sus, şi pe malul Cernei, la care coborîm din nou. Cîţiva kilometri de aici în sus
poteca străbate o înlănţuire de lunci largi, de-a lungul cărora întîlnim cînd şi cînd mici colibe, mai mult
părăsite.
Priveliştea ce caracterizează această zonă este cu totul deosebită de cea obişnuită pe alte porţiuni
ale Cernei. În stînga, versantul spintecat mereu de ogaşe se ridică lin, împădurit cu fag. În dreapta se
desfăşoară Dosul Cernei, cu exuberanţa sălciei şi a plopului şi cu rare buchete de fagi bătrîni, presăraţi în
special spre culme. Ambii versanţi nu sînt înalţi, iar aspectul lor este comun oricărei privelişti de munte,
într-adevăr, aici sîntem în zona fără calcare a Cernei, ce se întinde din apa Balmoşului pînă în curmătura
Cărbunelui.
Lipsite de semeţia pereţilor, aceste locuri prezintă un peisaj oarecum monoton; ele preced una
dintre cele mai grandioase şi originale zone ale Cernei, aceea a Ciucevelor.
Malurile Cernei sînt însoţite continuu de o perdea de anini care, puţin mai sus, ocupă întreaga
luncă. Poteca trece printre ei cale de cîteva sute de metri, apoi iese din nou în lumina luncii întinse. Aici
dăm peste o apariţie ciudată: un pod părăsit, cuprins din toate părţile de apele risipite pe mai multe fire în
lungul prundişului. Tot aici se leagă două plaiuri: plaiul Păltineiului, ce vine din jos de pe apa Motrului şi
de la Cloşani, şi plaiul Bulzului, care urcă spre golul alpin al Munţilor Godeanu (vezi traseele de legătură
nr. 10, 11). De aici, cîteva sute de metri în amonte, se mai întind luncile Cernei, gîtuite apoi de ultimele
cline ale culmilor Cărbunelui şi Gîrdomanului, care marchează începutul unei alte zone.

ZONA CIUCEVELOR — DIN APA CĂRBUNELUI LA CHEILE CERNIŞOAREI

Timp necesar: 1½ —2 ore.

Apa Cărbunelui se varsă în Cerna într-o porţiune în care aceasta este gîtuită — după cum am mai
arătat — de culmile Cărbunelui şi Gîrdomanului, ce se alungesc mult în pieptul versantului stîng. Aceste
strîmtori, care nu au aproape nimic din măreţia cheilor calcaroase, se întind pe cîteva sute de metri. Ele sînt
săpate în întunecatele depozite de şisturi ce se văd urcînd în spinări goloaşe — arse — pe Dosul Cernei.
Pentru a le ocoli, poteca se îndepărtează pe o mică porţiune de Cerna, săltînd peste cele două prelungiri ale
culmilor amintite. Urcuşul peste prima prelungire, cea a Cărbunelui, este uşor. Cîţiva paşi doar şi se ajunge
în culmea de la patraulă. Dacă ne vom opri aici pentru a ne odihni o clipă sau pentru a privi Valea Cernei în
jos, pînă la Curmătura Ivanului, cu lunca ei largă şi plină de anini, vom observa poate cîţiva bolovani de
calcar ieşiţi din pămîntul roşcat în care e săpată poteca. Cu totul firav, deocamdată, calcarul pe care l-am
părăsit la gura Balmoşului îşi face din nou apariţia, marcînd începutul unei noi zone calcaroase, ce se
întruchipează în alte forme, cu alt farmec, întregind astfel comoara de privelişti a Cernei. Valea Cărbunelui
este unul din afluenţii mari ai Cernei; ea se deschide în partea de jos într-o luncă neobişnuit de largă şi de
bogată în privelişti. Vîrful Micuşa se înalţă avîntat spre cer; în stînga se vede adîncitura unei văi sălbatice
— pîrîul Vlăsia, dincolo de care se conturează Culmea Rădătesei, mai domoală, mai prelungită în golul
alpin.
Fig 09
Pe cît de impunătoare apare Micuşa, pe atît de liniştit este piciorul domol şi larg al Gîrdomanului,
aici, chiar în apropiere, peste apa Cărbunelui. Impresionează mulţimea conacelor, aşezate cochet printre
rariştile de fagi şi frasini, ce împestriţează întregul versant. Sînt conacele de la Scundari. Pe lungul
Cărbunelui, mai în fund, se conturează siluetele altor conace. Aceasta este zona cea mai. intens locuită,
după Cerna-sat, din partea superioară a Cernei.
Aşezarea conacelor, întotdeauna bine gîndită, micile gospodării ce se văd în jur, adevăratul munte
— cu golul alpin la numai un pas — toate acestea te umplu de curiozitate, de dorinţa vie de a cunoaşte
farmecul vieţii celor ce sălăşluiesc prin aceste locuri. Şi într-adevăr, aşezările din Gîrdomanul şi de la
Izvoarele Cernei au un farmec aparte. Plaiul Gîrdomanului, unul din cele mai domoale din acest ţinut, face
legătura cu Retezatul prin Curmătura Galbenei (vezi traseul de legătură nr. 12).
Dar să lăsăm pentru moment taina acestor locuri şi aşezări omeneşti şi să urmăm mai departe firul
potecii jucăuşe ce trece peste punte apa Cărbunelui. Poteca străbate o limbă de pădure, pe malul unui pîrîiaş
ce izvorăşte puternic, la numai cîteva zeci de metri depărtare. Puţin urcuş şi din nou ieşim în lumina unei
poieni largi aşezate pe o terasă a văii. Ocolim pe aproape un conac, apoi poteca începe să urce domol, în
cîteva serpentine, prin fîneaţa plină de podoaba florilor de vară sau tunsă de firul coaselor după luna lui
august. Pe măsură ce urcăm, perspectiva se lărgeşte, iar detaliile priveliştei descrise mai înainte se
conturează tot mai mult. Acelaşi vîrf semeţ al Micuşei, cu pîraiele Vlăsiei şi Rădătesei, ce-şi au obîrşia în
golul alpin, alcătuiesc minunatul tablou ce ne apare în faţă. Peste puţin, poteca intră din nou în pădure,
trecînd peste lespezile bizare, modelate în mulţime de forme, ale calcarului, ce alcătuieşte aici o spinare
măruntă. Urmează apoi o poiană cu multă ferigă înaltă, în care, dacă n-ar fi poteca, ar trebui să înotăm; pe
neaşteptate, ajungem în culme, unde urcuşul ia sfîrşit.
Te vei aşeza şi tu, desigur, jos, în marea de flori; vei lăsa rucsacul din spate, vei uita truda
nesfîrşitelor treceri de pe o culme pe alta, începute de la Corcoaia, şi vei îmbrăţişa cu privirea — de aici de
sus — inedita măreţie a acestei vaste - zone a „ciucevelor".
Noianul de creste calcaroase, numite, în graiul localnicilor, „ciuceve", se înşiruie în linie, de-a
lungul văii, pînă în fund, unde culminează cu Ciuceava Mare. Valea Cernei se lărgeşte puţin, formînd la
poalele lor un şir de lunci. În dreapta se înalţă Dosul Cernei, cu aceleaşi urme de „arsuri", cicatrizate în
parte. În spatele ciucevelor, spinarea grea a Gîrdomanului urcă domol spre gol, împreună cu o serie de
culmi mărunte, mult despădurite şi presărate cu conace. În fund, golurile Sturului şi ale Oslei se proptesc pe
orizont. În aval, peisajul este lipsit de vioiciunea crestelor de calcar, valea fiind însoţită de versanţi mai
mult sau mai puţin domoli, împăduriţi. Ceea ce impresionează, totuşi, este succesiunea uniformă a culmilor
din dreapta Cernei (spre vale), între afluenţii ei principali.
De aici, poteca coboară grăbită spre vale. Puţin umblată, ca se furişează pe lîngă un conac căţărat
aici, pe un bot de munte, face cîteva cotituri şi după ce depăşeşte în întregime prima dintre ciuceve —
ciuceava lui Ilie Drăgan — ajunge în albia Cernei. Această privelişte se împlineşte în faţă cu decorul rar al
luncilor Cernei întinse pînă la poalele ciucevelor. După cîteva sute de metri întîlnim primele conace de pe
lunci, aşezate în jurul Ogaşului Cald. Dar, iată, am depăşit şi cea de a doua ciuceavă, a lui Alampie, după
care urmează cea a Văcăriei. Curînd ajungem la un pod, important punct de trecere peste Cerna. Aici,
poteca ce vine din Cloşani trece apa, după ce a coborît în serpentine Dosul Cernei. Pe versantul celălalt, un
vechi plai foarte umblat urcă pe spinarea Gîrdomanului pînă sus în golul de munte (vezi traseul de legătură
nr. 12).
La numai cîteva sute de metri în amonte de acest pod sînt izvoarele Cernei. La ruptura dintre
următoarele două ciuceve, cea a Văcăriei şi cea a Chicerii, în gura cheilor mici şi scurte ce se formează aici
dintr-o îngrămădire haotică de grohotiş, căzut din măcinarea ciucevelor, apare Cerna, scurgîndu-se prin zeci
de guri, la baza grohotişului. Numai cînd ajungem lîngă izvoare auzim dintr-o dată vuietul apelor care,
descătuşate din întuneric, coboară învolburate. Ochiul caută inutil izvorul principal, fiindcă sînt zeci şi zeci
de fire, printre sute de bolovani, din care se împlinesc aceste ape tumultuoase. Primele unde se avîntă
grăbite peste rîndurile de bolovani clădiţi unii peste alţii. Aci, unde apa ţîşneşte atît de vioi, şi încă o sută de
metri mai la vale, pînă la împreunarea cu Cernişoara, bolovanii din albie sînt acoperiţi aproape în întregime
cu muşchi deşi, alungiţi şi verzui-negricioşi, formînd un minunat contrast cu apele înspumate şi albe. Cîţiva
fagi bătrîni, cu braţele împrăştiate, ascund în umbra lor această ciudată înfiripare de ape.
Deasupra izvoarelor, ogaşul ce vine dinspre ciuceva este aproape sec; doar uneori se mai prelinge
prin el o vinişoară de apă. La cîteva zeci de metri în aval se află o moară ce foloseşte doar o mică parte din
apele acestor izvoare. Dar, lucru ciudat, moara nu are morar. Ea aparţine tuturor locuitorilor de pe aceste
coclauri, care-şi aduc din cînd în cînd, pe cai, încărcătura de boabe spre a o macină. Puţin mai jos de moară
e o punte, apoi, la cîţiva paşi, îmbinarea cu Cernişoara. Apele izvoarelor sînt mai mari decît cele ale
Cernişoarei şi parcă cu firi diferite. În timp ce undele Cernişoarei curg lin, izvoarele se prăvălesc năvalnic,
spumoase şi reci. Aici, la confluenţa lor, ia fiinţă cu adevărat Cerna.
Pentru drumeţ, aceste izvoare puternice, tainele ce învăluie obîrşia Cernei, precum şi minunata
perspectivă a locurilor, fac din Izvoarele Cernei un punct de atracţie deosebit.
În legătură cu aceste izvoare, un vechi basm spune că odinioară apele ieşeau spumegînd dintr-o
peşteră adîncă, în care, pe vremuri, cînd pe Cerna era pustietate şi nu umblau oameni, se aciuase un haiduc,
pe nume Mihu. Aici îşi avea el bogăţiile bine păstrate în întunericul peşterii. Odată a avut un oaspete de
seamă, un voievod, pe care l-a poftit în. peşteră, l-a aşezat pe un scaun de argint şi l-a servit numai în vase
de aur. Peştera era închisă cu o poartă grea din lemn de tisă, bine ferecată.
Povestea mai spune că, mult după aceea, ciucevele au ars. Brazii ce învăluiau muntele într-o
mantie verde s-au prăvălit la vale, ducînd cu ei stîncării imense, care au astupat gura peşterii, a cărei taină a
rămas de atunci nedezlegată.
Depăşind şi acest minumat loc de pe Cerna, poteca duce pe mai bine de 2 km prin lunci destul de
largi, presărate cu conace. În partea de sus, unde se află mai multe conace, locul se numeşte Urzicari. Aici
lunca se îngustează treptat, iar Cernişoara coteşte şi intră în chei. Între izvoare şi chei se află două ciuceve
— a Chicerii şi a Frasinului — despărţite prin Ogaşul Rău. Dincolo de chei şirul lor continuă, prima fiind
Ciuceava Neagră. Zona tipică a ciucevelor se isprăveşte însă aici.
Ele rămîn formele caracteristice, îndrăzneţe şi pline de avînt ale Cernei, cetăţi în ruină, siluete
ireale parcă prin verticalitatea lor, atît de contrastantă aici, în vecinătatea luncii întinse şi smălţuite cu flori.
Imenşii lor pereţi de calcar ne-au urmărit un timp de-a lungul văii, au dispărut apoi deodată, pentru ca apoi
să reapară aici; primele două, mărunte, ascunse parcă prin coroanele fagilor ce le asaltează, celelalte din ce
în ce mai înalte, mai pronunţate, culminînd, în amonte de chei, cu Ciuceava Mare, care domină întinsul,
constituind parcă un ultim şi puternic accent de final al simfoniei de forme a Cernei.
Mai încîntă aici conacele care împestriţează mereu fîneţele, punţile, moara, ce fac să nu te simţi
stingher, chiar dacă vor fi pustii, atunci cînd vei trece pe lîngă ele. Dacă mai adăugăm la toate acestea
coloritul misterios pe care îl dau mulţimea fisurilor şi a gurilor de peşteri, jocul crestelor crenelate, rîurile
de grohotiş şi taina apelor ascunse ce izbucnesc biruitoare la lumină, vom reuşi să înţelegem măreţia
izvoarelor Cernei, fără îndoială, una din cele mai originale şi frumoase frînturi din lungul văii.
Se spune — şi semnele o confirmă — că aceşti munţi, cu toate luncile, erau odinioară complet
împăduriţi. Bradul şi pinul care vegetează satisfăcător şi în condiţii staţionale mai grele, păstrîndu-se şi azi
pe alocuri în dosul ciucevelor, înnegreau odinioară cu cetina lor bogată lanţul ciucevelor. Apoi, pădurile au
ars. Au ars atunci cînd oameni s-au înmulţit prin aceste locuri, cînd nevoile vieţii i-au obligat să defrişeze,
pentru a face lumină în tenebrele ce domneau aici. Desigur că aceste vremuri se situează cu cîteva zeci sau
sute de ani în urmă; nu atît de mult însă pentru ca poveştile bătrînilor să nu vorbească de această stranie
schimbare a peisajului Cernei.
Pe aici, pe unde azi e lumină, larg, poiană deschisă şi conace paşnice, se întindea odinioară
pădurea neagră, tainică, joc de umbre şi lumini, amestec de brad şi fag. Cetina brazilor se apleca graţios
pînă în tremurul apei. Perspectiva largă pe care o ai astăzi de De ciuceve, chiar de pe vale, era inexistentă.
Populaţia, încă restrînsă, nu simţea nevoia să pătrundă în aceste locuri inospitaliere, decît numai
prin păstorit în golurile de munte şi pentru vînătoare. Incursiunile obişnuite ale localnicilor şi ale poterelor
nu se îndepărtau mult de aşezările existente pe atunci, aşa încît aceste locuri puteau fi folosite de cei pentru
care întunecimea codrilor era mediul cel mai potrivit. Astfel, aproape fiecare loc de pe Cerna îşi are o
poveste a sa cu haiduci.
Peste tot, în acele timpuri sau chiar în altele mai îndepărtate, trebuie căutate izvoarele minunatului
basm al lui Iorgovan, legat atît de strîns de plaiurile Cernei. Dar veacurile au trecut grăbite. Ciucevele au
ars, iar peştera de la Izvoarele Cernei s-a astupat cu scurgere de grohotiş.
La începutul secolului al XVIII-lea, plaiul Cloşanilor — respectiv satele din jurul acestei aşezări
— ia o importanţă socială şi economică destul de mare, datorită liniştii şi siguranţei relative pe care o dădea
apropierea muntelui. Tudor Vladimirescu — vătaful de plai al Cloşanilor — înfăptuieşte partajul de
proprietate muntenească a diferitelor, comune, cuprinzînd şi partea superioară a Văii Cerna. Ca urmare,
viaţa economică ia avînt, se înmulţesc vitele şi omul pătrunde în Cerna împins de viaţa pastorală. Specific
acestei regiuni de munte, cu stîncării calcaroase pe care vegetează mai mult tufărişuri, este creşterea caprei.
Satele Cloşani, Sohodol, Izvarna erau printre cele mai bogate în capre. Ele trăiesc însă pe seama pădurii.
Astfel a început măcinarea principalei podoabe a Cernei — vegetaţia forestieră.
Crescătorii de capre aveau putinţa să ducă o viaţă stabilă, fără a fi obligaţi la pendularea
transhumantă a crescătorilor de oi. Vara, hrana caprelor se afla din abundenţă în pădure; după căderea
frunzelor, ele se puteau hrăni îndestulător cu frunzele încă existente pînă la căderea zăpezii, după care
mugurii şi coaja arborilor doborîţi special le ofereau suficientă hrană. Ciobanul îşi asigura hrana de la capre
şi locuia în colibe improvizate în apropierea „gărînelor", cum sînt numite porţiunile de pădure decimată,
doborîtă în timpul zăpezilor mari, de la o înălţime de 1,5—2 m; în ele, după mult timp, lăstarii ce dau din
trunchiurile mutilate o refac, dar noua pădure este scîlciată, cu trunchiuri chinuite, noduroase, înfurcite şi
pline de muşchi. Pe aceste trunchiuri sulinarii ce se dezvoltă sînt adeseori destul de frumoşi. Refacerea
pădurilor cere însă zeci de ani, astfel că gărînele trebuiau mutate an de an, ocupînd peste tot porţiunile de
versant cu înclinare mai dulce. Unele gărîne, curăţite şi arse, au creat goluri, care cu timpul s-au extins:
ochiuri de lumină, de perspectivă, în împărăţia aceasta a tăcerii şi întunericului. În aceste goluri create pe
suprafeţe mai mari, pe potecile de acces binecunoscute acum, au început să fie aduse periodic şi vitele mari,
intensificîndu-se astfel viaţa pastorală în Cerna. Abia mult mai tîrziu, la începutul veacului nostru, populaţia
înmulţindu-se, s-a simţit nevoia unei expansiuni teritoriale. Astfel, poienile pastorale au devenit treptat
terenuri de cultură şi de şedere temporară. Poienile au început să se înmulţească, împînzite peste tot cu
conace, ca de pildă cele din plaiul Gîrdomanului.
Să revenim însă la începuturile vieţii pastorale din Cerna. Dacă vom încerca să ne imaginăm figura
aspră a acestor sihastri, căprari, ce nu coborau ani întregi în comună, vom simţi poate ceva din libertatea
deplină a vulturilor sau a sălbăticiunilor codrului. Oamenii aceştia, care au dispărut numai cu cîteva decenii
în urmă, se confundau total cu pădurea şi cu tainele ei. Permanenta vieţuire în pădurea lipsită de orizont, în
zilele însorite sau întunecate, adeseori năclăite în ceaţă, în nopţi de cavernă sau argintate de lună, cu geruri
cumplite sau trăsnete năprasnice, teama de fiarele pădurii, de zgomotele ei neînţelese, toate acestea au
creat, desigur, fondul sufletesc al acestor fiinţe ciudate, au generat superstiţia, personaje supranaturale, cu
care omul îşi confunda mereu viaţa. Prin acest aspect, „căprarii" se deosebeau mult de ciobanii din goluri,
care trăiesc permanent în lumină şi în scalda zărilor.
În ciuceva se ascundeau — cum arată legendele — balauri uriaşi, în stare să mănînce vite, să facă
rău şi trebuia să te lupţi mereu cu ei. Noaptea, prin bezna de nepătruns, zmeii şi zmeoaicele se strecurau
printre ciuceve, prinzînd înfăţişare omenească. În rezonanţa pereţilor imenşi, unde se adăposteau deseori
„căprarii", în peşterile de la Fîrlău sau din celelalte ciuceve, chicotele zmeilor sau cîntecele zmeoaicelor
răsunau ameninţător sau, poate, uneori, pline de duioşie şi chemări.
Aceasta era lumea' sufletească în care trăiau permanent aceşti oameni, feriţi de zbuciumul vieţii de
jos, de frica poterelor sau a schimbărilor de domnii.
Azi, priveliştea s-a schimbat cu totul pe Cerna. În locul întunecimii de altădată e peste tot lumină,
perspectivă, iar vechii „căprari" au rămas în umbra trecutului.
Cer iertare, iubite cititor, dacă cumva am abuzat prea mult de răbdarea ta, prin prea multe
amănunte şi interpretări. Am considerat însă că toate acestea sînt necesare pentru a cunoaşte şi înţelege cu
adevărat nu numai tabloul rece al Cernei, ci şi sufletul ei cald, vibrînd de taine.
Vei vedea aici păduri adeseori sfîrtecate, cu forme bizare, semănînd parcă... cu mături fioroase de
vrăjitoare, cu trunchiuri mici, chinuite, gheboase. Te vei mira mult şi vei pleca poate nelămurit dacă nu te
vei gîndi la gărînele căprarilor de altădată şi la incendiile repetate ce au mistuit pădurea. Focul a mistuit şi
comoara de cetină a ciucevelor, lăsîndu-le golaşe şi albe, în lumina soarelui. Apele mari, adunate din ploi
torenţiale, au găsit luncile complet dezgolite, luîndu-le în cîteva zile sau ore de sodom, toată podoaba
teraselor liniştite şi smălţuite în flori. Solul adus şi format de secole pe aceste lunci, pe care odinioară
rădăcinile arborilor îl apărau cu străşnicie, apa l-a spălat cu uşurinţă. Azi, din păcate, urmele acestui potop
care a denudat în mare parte lunca Cernei, lăsînd numai neliniştea bolovănişurilor primelor aluviuni, se
întind ca nişte cicatrice, ce supără adeseori ochii.
Astăzi în lungul ciucevelor înfloreşte gingaş liliacul primăvara, la un pas de golul alpin, iar
toamna, scumpia ia culori de foc. Jneapănul umple micile poliţi cu cetinele lui scunde şi mereu verzui.
Mojdreanul şi mesteacănul se caţără prin toate rupturile stîncilor. În spatele lor, pe picioarele Gîrdomanului
ce se înşiră printre cele patru ogaşe, se află în total vreo 40 de conace, alcătuind aşezarea cea mai mare din
partea superioară a Cernei. Conacele nu sînt locuite permanent, însă acest interval este destul de mic şi
anume, în toiul verii cînd nu a început încă coasa şi oile sînt sus în munte. Dar şi atunci vom găsi mereu
oameni veniţi la praşila porumbului sau cîte un bătrîn ce stă permanent aici. În restul timpului este plin de
oameni, un adevărat sat în apropierea golului alpin, pe feţele pline de soare şi călduroase ale Gîrdomanului.
Etapa cam lungă ce ne aşteaptă pînă la alte obiective sau taina acestor locuri ne îndeamnă să facem
şi aici popas de noapte, fie într-un cort, pe malul Cernei, fie în tinda vreunui conac; sau poate vom urca la
vreuna din aşezările de pe faţa Gîrdomanului, pe una din poteci, căutînd în liniştea înserării întinsul zărilor
albastre. Oriunde te vei hotărî să dormi, seara te va învălui cu mirosul fînului copt şi cu aroma poveştilor ce
ţi le imaginezi, aievea, printre pereţii ciucevelor.
Înserarea vine şi, tîrziu în noapte, de după Culmea Cernei se ridică luna tot mai sus, poleind
ciucevele în argintiu. Le urmăreşti liniile frînte într-un joc capricios, umbre aruncate printre pete luminoase.
Tîrziu, vei adormi în legănarea gîndurilor şi în tremurul lunii ce se reflectă în undele clipocinde ale Cernei.
Undeva, aproape sau departe, izvoarele Cernei vuiesc în liniştea întinsurilor, rupînd-o.
În zori, cînd pe culmile înalte se vor aprinde cele dintîi lumini ale răsăritului, vom părăsi şi noi
aceste locuri; imaginea lor ne va însoţi însă şi nu o vom uita niciodată.

CERNIŞOARA — DIN CHEI LA VĂRSAREA MĂNES1I

Timp necesar: 1 oră.

Cheile Cernişoarei poartă acest nume fără a avea însă aproape nimic din măreţia unor adevărate
chei. O trecere scurtă de cîteva sute de metri — printre două ciuceve — cu pereţi abrupţi, în parte
împăduriţi, şi cu îngrămădiri bogate de bolovăniş pe albie.
Fig 10
Pe o mică porţiune, într-adevăr îngustă, poteca se furişează printre bolovanii uriaşi, într-un mers
sinuos. O gură de peşteră se deschide chiar la intrarea în chei. Este o peşteră mică, întortocheată şi scundă.
Şi aici, însă, ca în mai toate peşterile din această zonă superioară a Cernei, au fost găsite specii animale
interesante.
La ieşirea din chei te întîmpină o mică poieniţă. Aici este şi confluenţa Cernişoarei cu pîrîul
Scurtu, între care se termină Culmea Mănesii, domoală şi bine împădurită. Adeseori, pe această culme
coboară sau urcă grupuri de turişti (vezi traseul de legătură nr. 13). Poteca cea mai completă, mai bogată în
privelişti şi mai directă spre Retezat merge încă cîţiva kilometri în amonte, urcînd apoi pe Culmea Sturului
în golul alpin. De aici, din poieniţă, se poate observa bine în zare acest gol al Sturului. Deşi ne aflăm pe
vale, putem urmări în afară de golul amintit şi cele două ciuceve ce urmează: Ciuceava Neagră şi Ciuceava
Mare. Poteca duce în continuare pe vale. Ea străbate mai multe poieni, în care feriga a năpădit peste tot.
Apoi ea este complet lipsită de perspectivă. Pădurea coboară pînă la firul apei, bine închisă, devenind de la
un timp aproape obositoare. Porţiunea aceasta în care întunecimea pădurii, fundul de vale şi curgerea apei
ne dau o uşoară nelinişte, nu măsoară însă decît 3—4 km. Poteca mîncată pe alocuri de ape nu are un mers
regulat, ea trecînd de mai multe ori peste apă într-o parte sau alta. Aproape neobservată apare confluenţa
dintre Cernişoara şi pîrîul Mănesii, punct de unde începem urcuşul, părăsind apele limpezi, pe care le-am
privit zile de-a rîndul, în trecere pe Cerna. Urmele unui marcaj ce vine de la Izvoarele Cernei ne vor indica
drumul.

URCUŞUL STURULUI ŞI CURMĂTURA SOARBELOR

Partea de jos a culmii pe care începem urcuşul este împădurită. Pentru moment ochiul este
surprins de înfăţişarea acestei păduri tăiate în trecut „la capre", cu trunchiuri scorburoase şi de forme bizare.
Pe măsură ce urcăm, la început destul de pieptiş, printre rariştile care se succed tot mai des, în partea sudică
încep să se contureze siluetele celor două ciuceve, mai mult golaşe şi foarte prăpăstioase: Ciuceava Mare şi
Ciuceava Sturului. Imaginea lor este un nou element de decor ce atrage atenţia. Culmea este presărată de
poieni, mai numeroase în partea superioară, unde urcuşul devine mai uşor şi ne scoate în golul alpin, la
marginea pădurii, lîngă stîna Sturul. Vom poposi aici, imediat lîngă stînă, la izvoarele reci şi cristaline ce
ţîşnesc din pajiştea alpină.
La cîteva sute de metri în spate se conturează un mic vîrf cu o îngrămădire de lespezi. Aşezat
deasupra curmăturii de la Soarbele, el oferă una din cele mai cuprinzătoare perspective.
De lîngă stîna Sturul, o potecă puţin umblată duce de-a coasta la liziera pădurii pînă la Curmătura
Soarbele şi apoi la stîna Soarbelor, de unde drumeţul îşi ia cu adevărat rămas bun de la Cerna. Liziera
pădurii este puternic zdrenţuită, păşunată, cu arbori în formă de steag, cu tufe mici de jep, de ienupăr, de
afin, cu covor de Bruckentalia, presărat cu campanule şi înţesat cu părul-porcului.
De aici se poate urmări zona ciucevelor de sus. Ciuceava Neagră, de deasupra Cheilor Cernişoarei,
apare ca o frîntură de munte tăiată de ape; apoi Ciuceava Mare, ca un bulz neregulat, masiv, cea mai
impunătoare dintre toate. Imediat în faţă, mică şi stearpă, este Ciuceava Sturului. Peste ea, mai către stînga,
Ciuceava Sârbii, lungă, zimţată, presărată cu molizi şi pini. Printre ele bănuim trecerea prin chei a
Cernişoarei. În spatele acestor ciuceve se desfăşoară pîraiele Sterminosului, pe piciorul lung al Turcinesei,
care se prelungeşte ca o coadă din trupul alungit al Oslei, formînd fundalul priveliştei în această parte. Sub
Oslea şi numeroasele ei picioare de plai se înfiripă Valea Jiului Romînesc. Dincolo de spinarea Turcinesei
se schiţează ca o umbră culmea domoală a Muntelui Frumosul, iar mai sus, spre apus, în spatele culmii
liniştite a Cernei, la obîrşiile Motrului, se ridică impetuos Piatra Mare a Cloşanilor.
Privirea ne este atrasă apoi de culoarul lung şi drept al Cernei. În stînga văii se desfăşoară Dosul
Cernei, scurt, uniform şi abia departe mai frămîntat, către Vîrful lui Stan şi cele următoare, pînă la
Domogled. În dreapta văii se alungeşte cununa Munţilor Godeanu şi apoi a Munţilor Cernei. Din ea se
destramă prelungi, cuprinse între afluenţii Cernei, culmile Mănesii, Gîrdomanului, Micuşei, Bulzului, Oslei
Romîne, Opleşatei, iar în spatele acesteia, abia bănuite — Culmea Stepănului şi Cracul Mare. Aceste culmi
se succed în nouă planuri de profunzime, dintre care şapte bine distincte, pînă la Opleşata. În spate, spre
nord-est, priveliştea se schimbă total ca tonalitate. În locul culmilor prelungi şi depănate de pe Cerna apar
îngrămădirile masive şi sălbatice de la obîrşia Jiului şi din Retezatul Mic: Vîrful Stănuleţi, Piatra
Iorgovanului, Albele, Piule, Pleşa; peste tot ne apare albul, pătat de negrul jepilor şi sfîrtecat în cleanţuri. În
faţă distingem valea glaciară a Soarbelor şi apoi Valea Jiului Romînesc, pînă departe spre Cîmpul-lui-Neag.
Priveliştea, nespus de bogată, pare un îndemn, o chemare la alte colindări peste întinsul munţilor. Un alt
punct cu perspectivă largă întîlnim şi în Opleşata; de acolo însă peisajul este mai frămîntat, iar detaliile lui
se definesc mai greu. Aici, în ţinutul cosaşilor ascunşi prin ierburi, putem urmări întreg firul Cernei, pe care
îl zărim tremurînd prin poienile înflorite din vale.
O potecă mult umblată porneşte de lîngă stîna Sturului, prin pădure, întîi în apa Sturului şi apoi în
liniştea poienilor de la Scoc. Aici, pîraiele sînt seci. Ele nu au nici forma tipică de pîraie şi nici vreo urmă
de albie nu trădează curgerea apelor pe aici. Ele au mai mult aspectul unor pajişti minunate, ce se alungesc
mult; totuşi ele constituie, în totalitatea lor, o reţea hidrografică. Apele ce se scurg de pe versanţi sînt
înghiţite de sorburile dolinelor ce se zăresc peste tot în aceste poieni. Puţin după intrarea în aceste văi seci,
urmele unei doline, recent create, cu rana pămîntului crud, ne răsar înainte. Pîlnia dolinei este plină cu apă
ce se păstrează datorită impermeabilităţii solului. Locul se numeşte Lacul Reţei. De aici poteca urmează
scocul spre vale, apoi, la prima întîlnire cu un alt scoc, la poalele ciucevei Sxărbii, o ia în stînga. După ce
trece cîteva sute de metri pe sub cetinile joase ale molizilor ce se întîlnesc tot mai des aici, ea iese din nou
în poiană, în curmătura de la Scocul Soarbelor, pe cumpăna de ape între Cerna şi Jiu. Spre Jiu, poiana
continuă încă mult în jos, pînă cînd întîlneşte — venind din stînga — Valea Seaca a Soarbelor. Adăpostul
— cantonul silvic de la Cîmpuşel (Casa Cîmpuşel) — se află la numai 30—40 minute de mers în jos, pe
vale. În continuare, pe Valea Jiului în jos se poate ajunge la Cîmpul-lui-Neag (vezi traseul de legătură nr.
14). Urcînd pe Valea Soarbelor, după circa o oră de mers, se ajunge la stîna din Soarbele, către care duce şi
poteca descrisă anterior, din golul Sturului. Legătura cea mai uşoară cu Masivul Retezat pleacă de la
această stînă, prin Curmătura Paltinei.
Lîngă poiana de la Scocul Soarbelor, la cîţiva paşi numai, se află stîna şi golul alpin al Şărbii.
Poteca ce duce la Tismana porneşte de aici, urcînd în cîteva serpentine pînă la punctul denumit „La Suliţi",
imediat sub Oslea.

DIN CERNIŞOARA LA SCOC, PRINTRE CIUCEVE

Alături de poteca cea mai directă şi mai uşoară, pe care am descris-o anterior, prin care se ajunge
din Cernişoara la cumpăna văilor Cerna şi Jiu, respectiv la Scocul Soarbelor, există şi o variantă, pe cît de
frumoasă, pe atît de dificilă. Este traseul ce trece prin cheile mari dintre ciuceve. Pe anumite porţiuni acesta
necesită oarecare cunoştinţe de alpinism şi mult curaj.
La confluenţa Cernişoarei cu pîrîul Măneasa, acolo de unde poteca descrisă urcă pe Culmea
Sturului, vom ţine albia din dreapta, care la început are foarte puţină apă şi apoi devine complet seacă. La
numai cîteva sute de metri pîrîul coteşte mult în dreapta; în prelungire se deschide albia unui pîrîiaş.
De la acest punct de confluenţă începe Ciuceava Sturului. Cernişoara, seacă de aici în sus pe o
bună porţiune, se furişează, în continuare, prin cheile sălbatice şi prăpăstioase dintre aceasta şi Ciuceava
Mare. Albia văii este acoperită cu bolovani de toate mărimile, adeseori cu scobituri făcute de apă, şi de mici
covoraşe cu depuneri de pietriş şi nisip; ici-colo apare cîte un mic ochi de apă şi, peste tot, siluetele fagilor
şi frasinilor ce s-au instalat pe puţinul pămînt din fundul văii. În stînga, Ciuceava Sturului se înalţă în pereţi
de un alb obositor, fisuraţi neregulat, pe care spînzură deasupra abisului rare exemplare de pin, avînd la
poale scurgeri imense de grohotiş. Printre bolovani, o mare bogăţie de plante, specifice acestor locuri.
Dintr-un punct pe albie începe să apară apa, întîi puţină, apoi tot mai multă. Aici sînt sorburile nevăzute, în
care se pierde pîrîul Sterminosul, singurul tributar ale cărui ape dispar aici, pentru a ieşi, probabil, la
Izvoarele Cernei.
După o distanţă de aproximativ l km, în stînga se formează o altă albie seacă. Firul principal, pe
care curge apa, coteşte în dreapta şi după puţin iese din chei, devenind un pîrîu tipic de munte, cu multe
pîrîiaşe secundare. De aici, puţin mai sus şi pe dreapta, o potecă iese în spatele Ciucevei Mari, de unde se
poate urca uşor pe aceasta. Aici, sus, în despicătura celor două creste ale Ciucevei, la circa 50 m sub
cleanţul principal, putem, la nevoie, să instalăm cortul. Să nu uităm, însă, că apa lipseşte aici.
Drumeţul hotărît să întreprindă acest drum, nu va urma pîrîul Sterminosului, ci va urca prin chei,
pe albia seacă ce se desprinde în stînga, despre care am vorbit mai sus. De aici şi pînă în poienile Scocului
trecerea este impresionantă, dar plină de greutăţi. De ambele părţi pereţii sînt mai drepţi şi mai apropiaţi,
încît pe alocuri de-abia se mai observă cerul. La Sărcineri este trecerea cea mai dificilă. Un prag înalt, o
săritoare de mai mulţi metri, a cărei escaladare nu se poate face decît cu greutate. Trecînd de acest obstacol,
cheile continuă ca şi pînă aici; nu departe, ajungem la confluenţa albiei Sturului (în stînga) cu cea a
Scocului (în dreapta), ambele puţin pronunţate şi seci. Urcînd pe albia sau ogaşul din dreapta, ajungem
după circa 600—700 m în poienile de la Scoc. Dat fiind dificultăţile acestui traseu, nu-l recomandăm decît
ca o variantă la itinerarul principal şi numai acelora care au o oarecare pregătire alpină.

BASMUL CERNEI1

Vraja munţilor, a stîncilor aspre, a apelor şi a pădurilor întunecoase, cu viaţa ce pulsează în ele, au
rodit în imaginaţia generaţiilor de oameni cele mai minunate basme şi legende. În ele apar deseori caractere
tari şi drepte, figuri de baladă sau de epopee. Iorgovan este rodul Cernei. Şi parcă în nici o altă baladă
romînească eroul nu se identifică atît de puternic cu natura însăşi. El creşte semeţ, ca un perete, şi curat ca
albul pietrei de calcar, din liniştea plaiurilor Cernei.
Începutul a fost miracolul izvoarelor calde. Acolo, sub ţancurile Domogledului, ţîşnesc din pămînt
izvoare ce dau sănătate şi putere oamenilor. În apele acelea s-au scăldat un om şi un şarpe. Omul, un
copilandru: Iorgovan, singurul fecior al mocanului ce stăpînea turmele de pe plaiurile Cernei. În amurgul
unei zile de veac, ajuns la cele şapte izvoare fierbinţi, se scaldă în ele şi, drept urmare, după o singură
scaldă:

Crescu Iorgovan
Cum altu-n-tr-un an,
Ţapăn şi vîrtos,
Zdravăn şi vînos,

Zglobior la minte,
Dar plin de virtute,
Cu spetele late,
Cu chica pe spate.

Şarpele, un pui de năpîrcă, se scaldă şi el în aceste izvoare făcătoare de minuni, şi după fiecare
scaldă într-unul din cele şapte izvoare, îi crescu cîte un cap şi se îngroşă, făcîndu-se astfel un balaur uriaş,
cu şapte capete, fiecare cu un corn în frunte şi în vîrful fiecărui corn cu cîte o piatră nestemată. Balaurul
începu să facă prăpăd, mîncînd cu nemiluita tot ce întîlnea în cale. Întîi puţin, apoi din ce în ce mai mult.
Un bou pe Muntele Boul, o turmă întreagă cu ciobani o sorbi în Valea Soarbele. Pe plaiurile Munţilor
Cernei, unde păşteau turmele tatălui lui Iorgovan, se întinse astfel jalea şi pustiul.
În acel timp, în această minunată vale, trei fete au pornit pe Cerna în sus, neştiind de prăpădul de
aici:

1
Prelucrare după Iorgovan, de C. S. Nicolaescu-Plopşor.
 Trei mîndre surori
Ca şi nişte flori
În luna lui mai
Codru ca un rai

Şi mergeau tăcute
Pe picior de munte
Prin cleanţuri mărunte
De vînturi bătute.

Plimbîndu-se, cîntînd, zburdînd de bucuria vieţii în aceste locuri înflorite, spre seară au obosit şi
au poposit. În faptul înserării, în lumina ştearsă a amurgului, în oglinda unei dorne din care îşi astîmpărau
setea, cele două surori mai mari şi-au dat seama că sora lor mai mică

Cu cosiţa deasă,
Cu sprînceană trasă
Şi geana sumeasă
Pica de frumoasă.

Le-ntrecea pe toate.
Strălucea în noapte
Luceafăr de zori,
Floarea florilor.

Atunci cele două surori mai mari s-au sfătuit şi, pe cînd cea mică dormea, au lăsat-o singură şi au
fugit, ca să nu mai ştie de ea.
Trezindu-se şi văzîndu-se singură, fata a început să rătăcească prin locurile acelea necunoscute. În
liniştea codrului îşi striga mereu surorile, dar nimeni nu-i răspundea, nici glasul păsărelelor, nici şopotul
izvoarelor. În largul unei poieni s-a oprit şi a început să-şi plîngă soarta, plină de alean:

Mi se plîngea florilor
De dorul surorilor
Şi se vaită brazilor
De dragostea fraţilor,
Şi se jelea fagilor
De dragul părinţilor.

De departe, din ţancurile în care hălăduia, balaurul o auzi şi se duse spre poiană să o mănînce. La
vederea lui, fata fugi disperată în pădure, rugîndu-se soarelui s-o scape de urgie. Făcîndu-i-se milă, soarele
o transformă într-o ciută şi astfel ca fugi ca vîntul şi ca gîndul. Balaurul flămînd, căutînd-o mereu, dete
peste surorile ei care se rătăciseră şi ele prin întunecimea codrilor şi le înghiţi dintr-o sorbitură. Prin
împărăţia aceasta a balaurului, de mult timp nici un voinic nu mai avea curajul să treacă. Singur Iorgovan,
viteazul novăcean, se încumeta prin aceste locuri, călare pe un buiestru ce mînca jar, înarmat cu un paloş
măiestrit făcut, într-o dimineaţă se sculă grăbit, după un vis în care văzuse aievea cum trei fete se rătăciseră
în pustiul balaurului şi le pîndea primejdia morţii, îşi încalecă buiestru, îşi luă paloşul, ogarii, şoimii şi
porni:

Prin munţii cu stînci,

Prăpăstii adînci,
Prin-nalţii de munţi,
Prin codrii cărunţi,

Prin codru-nverzit
Bun de voinicit
Să nu vie-acasă
Fără de mireasă.
 Cîntînd de trezea codrul din somnul veacurilor, îşi îndemna mereu calul:

Hai negrule, hai,

Să suim în plai
La gura de rai,
La fata de crai.

La sfîrşit de codru des, la poala muntelui sur şi pleşuv, Iorgovan poposi. Se odihni, mînca şi apoi
porni din nou la vînătoare. Undeva, într-o strînsură de munţi, dete peste balaur, înfuriat, se luă la luptă cu el
şi Iorgovan reuşi să-i reteze unul după altul şase capete. În timpul luptei, balaurul se zvîrcoli prin stîncile
Corcoaiei şi prin alte locuri, căutînd scăpare, dar Iorgovan îl înturna mereu spre obîrşie, pînă ce îl lăsă cu un
singur cap. Întrebîndu-l de fetele de crai pe care le căuta, balaurul îi răspunse că le-a dat în seama zmeilor
din peşterile Cernei.
Dărîmat de atîtea lovituri, balaurul se propti în vîrful cozii şi se aruncă în înălţime, de unde culese
în furia lui toţi luminătorii cerului şi îi trimise în fundul pămîntului, în vîrtopul zmeilor. Pămîntul se
întunecă astfel dintr-o dată în întregime. Mirat, Iorgovan se îndreptă apoi spre vîrful unui munte, unde se
vedea sticlind o lumină şi unde bănuia că s-a încolăcit balaurul. Îl nimeri cu cîteva săgeţi în ochi, apoi îi
reteză şi ultimul cap şi, în furia lui, reteză cu paloşul şi vîrful muntelui ce de atunci se numeşte Retezat.
Astfel a fost sfîrşitul balaurului. Veninul lui a curs şi a otrăvit acel loc, rămînînd numai piatră seacă, iar din
sîngele lui se înfiripă lacul Bucura. Capetele balaurului, duse de apele Cernei la vale, au ajuns pînă la
Dunăre, unde din otrava lor s-a prăsit în întunecimea peşterilor de pe Dunăre, roi de muşte otrăvitoare ce
omoară vitele.
Iorgovan a pornit apoi prin întunecimea de păcură şi cu multă greutate a găsit tainiţele zmeilor,
unde erau închişi toţi luminătorii. Vîrtopul din inima munţilor de piatră era păzit de un păianjen. Cu
ajutorul lui a coborît pînă în adîncuri, unde a răpus toţi zmeii procleţi. A scos apoi din fundul pămîntului
lumina şi viaţa plaiurilor Cernei, ascunse acolo de balaur. S-a făcut din nou lumină pe plaiurile Cernei şi
soarele lucea plin de căldură dătătoare de viaţă. Acolo a găsit şi pe două din fetele pe care le căuta, dar, spre
supărarea lui, n-a găsit-o pe cea mai mică şi mai frumoasă.
Pornit-a astfel Iorgovan trist mai departe, în căutarea celei mai frumoase fete, prin care îşi căuta
împlinirea. Nimeni nu ştia să-i dea un sfat. Într-o zi, însă, poposind într-un plai înflorit, lîngă un izvor
limpede, zări un cerb tretior, cu sora lui căprioara, despre care un cioban îi povestise că a văzut-o cu ochii
înlăcrimaţi. La rugămintea lui Iorgovan o turturea îi spuse atunci că

Ceasta căprioară
La fugă uşoară
Nu e căprioară
Ci dalbă fecioară.

Pentru a afla adevărul, Iorgovan se făcu că o vînează, dar săgeta pe la urechile ei. Căprioara îi
strigă atunci:

Arcul nu-ncorda,
Nu mă săgeta,
Şoimi nu deslăţi,
Ogari n-asmuţi,
Că nu-s căprioară,
Ci dalbă fecioară,

şi se prefăcu din nou în fată:

Zîna zînelor,
Floarea florilor.

Cu toţii au îngenuncheat — la această minune — la picioarele fetei, cu lacrimi în ochi, bucuroşi de

împlinirea unui vis. Era aşa cum o visase Iorgovan:
 Cu cosiţa deasă,
Cu sprînceană trasă
Şi geana sumeasă
Pica de frumoasă.

Frumoasă-ntre toate
Strălucea în noapte
Luceafăr de zori,
Floarea florilor
Chip de fată mare
Răsărit de soare.

Împreună cu mireasa lui, Iorgovan o porni apoi pe Cerna în jos. Peste tot viaţa se înfiripa din nou
după urgia balaurului. În luna lui florar, cînd codrul e ca raiul de frumos, alaiul coborînd pe plaiurile
Cernei, în vale, creştea mereu, pînă a ajuns la apele calde. Aici s-a încins apoi o nuntă mare, ca-n poveşti, la
care a luat parte alături de nuntaşi întreaga natură: flori, negrăitoare.
Şi astfel, basmul sfîrşeşte tot acolo unde începe: la minunea izvoarelor calde. Basmul a colindat
neobosit întregul plai înmiresmat al Cernei. A colindat codrii plini de taine, poienile scăldate în lumină şi
flori, cheile stîncoase cu urma balaurului, carsturile sterpe sau „locurile pustiite de balaur", vîrfurile Oslei,
Retezatului, Valea Soarbele, care toate şi-au găsit izvor în graiul basmului, şi s-a întors învingător şi bogat
aici în vatra izvoarelor.
Bogata imaginaţie a oamenilor a creat zeci de variante ale acestui basm, dar în toate figura
voinicească a lui Iorgovan dă viaţă şi lumină unei lumi întunecate şi cuprinse de dezastre.
Astfel, în toată povestea de imagini a Cernei, Iorgovan este parcă mereu prezent, ca un suflet
zbuciumat ce dă viaţă pînă şi celei mai seci pietre din vad.

TRASEE DE LEGĂTURA ÎNTRE CERNA ŞI ÎMPREJURIMI

În lungul Cernei, circulaţia se limita în trecut la porţiunea dintre Herculane şi Ţesna, pe vechiul
drum. În rest, legătura dintre locuitorii acestei regiuni se făcea mai mult peste culmile ce separă Valea
Cernei de comunele apropiate. Această circulaţie restrînsă, impusă mai ales de starea anumitor porţiuni ale
Cernei, au imprimat un caracter aparte vieţii sociale de aici, favorizînd în acelaşi timp crearea unei reţele
dese de poteci spre regiunile învecinate.
Alte poteci, în special în partea superioară a văii, urmau plaiurile munţilor, ducînd la stîne sau în
zonele pastorale de pe întinsul golurilor alpine. În tot lungul Cernei drumeţul va găsi, astfel, destule
posibilităţi pentru a trece în regiunile învecinate, pline şi ele de pitoresc, regiuni pe care le înfăţişăm mai
jos.
În sudul şi sud-estul Cernei un interes deosebit îl prezintă carstul mehedinţean — o regiune
caracteristică, denumită carst de platformă, situat la obîrşiile văilor Motru, Coşuştea, Topolniţa. Această
regiune formează un podiş, aşezat între Munţii Mehedinţi şi depresiunea olteană, cu un relief caracteristic,
cu o reţea hidrografică complexă, cu numeroase doline, avene şi văi oarbe şi cu cîmpuri întregi de lapiezuri,
denumite local „cornete". Dintre cele mai interesante obiective turistice de aici, amintim: Podul natural de
la Ponoare şi Zătonul, o polje tipică, situată în imediata apropiere, ambele la o distanţă de numai 6—7 km
de localitatea Baia de Aramă. Ele sînt accesibile pe potecile ce trec prin Izverna sau prin Obîrşia Cloşani
(traseele l, 4). Un alt obiectiv îl prezintă Piatra Mare a Cloşanilor (traseele 7, 11), în pieptul căreia se
ascund interesantele peşteri de la Cloşani — unde se află şi singurul laborator de speologie din ţară —
accesibile prin potecile ce trec din Cerna în Motru, începînd din Cerna-sat.
La est de Valea Motrului, localitatea Tismana şi împrejurimile ei — cu izbucurile de la Izvarna etc.
— prezintă un deosebit interes ştiinţific şi turistic.
De la Obîrşia Cernei se poate trece peste Muntele Oslea în Munţii Vîlcanului unde, după un drum
lung (traseul 16), drumeţul poate întîlni regiuni splendide, cu aspecte montante tipice, sau zonele carstice ca
Valea şi Cheile Sohodolului, izvoarele de la Runcu, cîmpul de lapiezuri de pe Vîrful Pleştioara sau
interesanta vale a Gropului.
Valea Jiului, care începe imediat de la Scocul Soarbelor, oferă de asemenea o regiune plină de
frumoase obiective turistice.
Spre nord şi nord-vest de Cerna, munţii Godeanu, Ţarcu, Muntele Mic (traseele 8, 9) reprezintă
obiective interesante pentru zona mijlocie a văii, iar întreaga lume alpină a Retezatului (traseele 12, 13) —
pentru zona superioară.
Din această scurtă prezentare reiese că în vecinătatea Cernei există numeroase şi importante
obiective care ridică valoarea itinerarelor turistice în această regiune.
Vom prezenta în continuare cîteva dintre cele mai importante poteci de legătură spre aceste
obiective turistice. Nu vom aminti însă nici de potecile din jurul Herculanelor, descrise la un capitol
anterior, nici de zecile de poteci de interes pur local, ce fac legătura cu cătunele împrăştiate prin Valea
Cernei.

1. PE PÎRÎUL ŢESNEI LA IZVERNA

Poteca porneşte de lîngă Podul Ţesnei şi urcă întîi pe aglomerarea de bolovăniş de mari
dimensiuni de la poalele versantului calcaros, ce se află în apropiere de ieşirea pîrîului Ţesna din stîncă.
Această aglomerare este bine fixată, avînd chiar pădurea instalată pe ea. După ce o străbate în toată lăţimea,
poteca intră în cheile destul de impresionante pe care le-a dăltuit pîrîul în pieptul faliei. Pereţi ameninţători,
rupturi şi, peste tot, stîncă albă şi stearpă — ici şi colo cu pini izolaţi. Trecînd de chei, poteca intră în
bazinul Ţesnei, aproape fără apă, de unde se desparte o potecă ce duce în comuna Izverna şi una în comuna
Costeşti, prin apropierea Vîrfului Ciolanului. În tot bazinul Ţesnei aspectul reliefului este acelaşi, cu văi
înguste, seci, cu versanţi calcaroşi, adeseori carst gol, fără vegetaţie, cu numeroase doline.
Trecînd cumpăna apelor, poteca coboară prin cîteva poieni în comuna Izverna, trecînd întîi prin
satele Giurgiani, Stoieni.
Timp necesar: Podul Ţesnei—Izverna: 4—5 ore.

2. PE CULMEA VLAŞCU-STEPAN LA CORNEREVA

Aşezările din Cerna ce încep de la Slătinic, Zăvoaie, Culmea Stepăn aparţin de marea comună de
munte, Cornereva. Poteca ce face legătura între aceste aşezări şi comună trece culmea Munţilor Cernei,
peste Vîrful Vlaşcu Mare, la aproape 1600 m înălţime. Este o potecă bună, practicabilă cu calul, mult
umblată în tot timpul anului, întrucît face legătura şi cu Baia de Aramă, prin poteca vecină de pe Valea
Arşasca.
Poteca porneşte de la Bobot, urcă lin pe Culmea Stepăn, printre aşezările de aici, apoi din ce în ce
mai repede în partea superioară a culmii, unde ca se numeşte Culmea Vlaşcului. La ieşirea în gol urmează
un urcuş pieptiş de cîteva sute de metri, pînă sus în culmea munţilor, de unde ochiul poate îmbrăţişa o
regiune foarte întinsă de munţi. În continuare, ca coboară lung, cînd întins, cînd pieptiş, pînă la cătunul
Frăsincea, la cca. 5—6 km de centrul comunei Cornereva.
Timp necesar: Bobot—Vîrful Vlaşcu cca. 4—5 ore. Vîrful Vlaşcu—comuna Cornereva cca. 4—5
ore.

3. PE CULMEA STANCII LA OPLEŞATA ŞI APOI LA CORNEREVA

O altă variantă de legătură între Bobot şi Cornereva, mai lungă şi mai grea, trece prin golul
Opleşatei. Ea oferă însă drumeţului o panoramă neasemuit de frumoasă, pe care o poate cuprinde cu
privirea din vîrful izolat al Opleşatei.
Pornind de la gura Iaunei, poteca urcă pieptiş pe Culmea Stăncii, pe o porţiune destul de lungă şi
grea. Pe la jumătatea versantului ea se linişteşte puţin, întîlnind poienile de pe această culme, la Făgeţel.
Trecînd mai departe, ea urcă din nou pieptiş, depăşeşte cîteva porţiuni dificile, pînă atinge altitudinea de
cca. 1400 m. Pe ultima porţiune, înaine de golul Opleşatei, culmea este liniştită.
Din golul alpin, izolat ca o insulă, al Opleşatei, poteca continuă pe culmea întinsă şi total
împădurită a Prisloapelor, ce separă bazinul Iaunei de cel al Craiovei, pînă în golul larg al Munţilor Cernei.
Din gol se poate trece în partea cealaltă a munţilor şi întîlni aceeaşi potecă ce coboară în Frăsincea şi
Cornereva, sau se poate continua drumul pe culmea Munţilor Cernei, spre Vîrful Godeanu.
Timp necesar: gura Iaunei—Opleşata 3—5 ore, Opleşata—Cornereva 6—7 ore.

4. PE VALEA ARŞASCA LA OBÎRŞIA—CLOŞANI ŞI BAIA DE ARAMA

 O veche potecă importantă de acces venea în trecut din comuna Obîrşia, prin Valea Arşasca, la
Bobot. Ea este şi astăzi una din cele mai umblate poteci, fiind destul de uşoară. Poteca porneşte de la Bobot
întîi pe firul apei Arşasca, apoi la o bifurcaţie principală a văii urcă pe versant, străbate numeroase şi
frumoase poieni şi ajunge pe cumpăna apelor, în punctul numit Mazdroni. De aici se poate coborî fie la
Izverna, fie la Obîrşia. Prin satul Godeanu, cocoţat, pe coaste, printre „cornete" aride, se ajunge foarte
repede în comuna Obîrşia, de unde se poate continua drumul la Baia de Aramă.
Timp necesar: Bobot—Mazdroni—Obîrşia 4—5 ore, Obîrşia—Baia de Aramă 3—4 ore.

5. PESTE GEANŢUL SCHITULUI ŞI RÎMNUŢE, LA OBÎRŞIA

Tot la Obîrşia se poate ajunge pe o altă potecă, ce porneşte ceva mai jos de Lunca Mare, de sub
geanţul Schitului şi urmăreşte culmea prelungă şi domoală dintre pîraiele Rîmnuţelor şi Valea Motrului. La
început urcă pieptiş, în serpentine, pe sub bolta pădurii ce s-a instalat pe stîncăria de calcar a geanţului şi
apoi se linişteşte brusc, imediat în spatele crestei geanţului. În continuare urcă lin în numeroase cotituri,
ochiul putînd urmări în voie priveliştea din spate a şirului de geanţuri, precum şi bazinele Rîmnuţelor,
despădurite puternic şi cu numeroase colibe.
Din acest drum se poate coborî uşor şi la Furca Caprei, în bazinul Motrului sec. Drumul principal
coboară la comuna Obîrşia.
Timp necesar: geanţul Schitului—Obîrşia 4—5 ore.

6. DIN LUNCA SCHITULUI ÎN GOLUL MUNŢILOR CERNEI, PE PLAIUL GÎŞTII

Pe vechea potecă de graniţă, destul de rău întreţinută, se poate ajunge din lunca Schitului,
respectiv de la gura Văii Craiovei, sus în golul alpin al Munţilor Cernei, la Dobre-Vîrf sau la Vîrful Cailor.
De aici se poate coborî imediat în Valea Hîdegului sau, continuînd drumul pe culme spre nord-est, se poate
ajunge la Vîrful Godeanu. Este un traseu în general mai puţin indicat, deoarece se părăseşte Valea Cernei,
într-un punct unde ea nu şi-a dezvăluit cele mai multe frumuseţi şi obligă la un drum de culme lung,
obositor, pînă la alte obiective turistice.
Timp necesar: gura Craiovei—Dobre-Vîrf 5—7 ore.

7. DIN CERNA-SAT LA CLOŞANI, PE PLAIUL MARE

Unul dintre cele mai umblate drumuri-poteci, care duce din Cerna în Valea Motrului, porneşte din
dreptul şcolii din Cerna-sat. După un urcuş de cîteva sute de metri, de-a lungul unor serpentine pline de
farmec, perspectiva se deschide largă, cu îngrămădirea Oslei Romîne drept în faţă, cu Valea Cernei ce se
alungeşte mult în ambele părţi şi cu lunca largă în care casele din Cerna-sat îţi apar ca nişte miniaturi,
aşternîndu-se la picioare. Poteca urcă pînă sus în culmea apelor, în Dealul Cernei, de unde coboară lung,
întins printre case presărate pe culmi, pe aşa-numitul Plaiul Mare. Ea coboară în Valea Motrului la Faţa
Plaiului — cum este numit punctul de confluenţă al Văii Caprei cu cea a Dobrotei, care formează Motrul
Sec. De aici şi pînă la Cloşani sau în comuna Călugăreni, de care aparţine aceasta, există un drum de maşini
pe vale sau calea ferată forestieră. Din comuna Călugăreni se poate ajunge la Baia de Aramă fie pe drum,
fie pe o potecă mai scurtă, în cca. 1½—2 ore. De asemenea, din Călugăreni există legătură zilnică cu
autobuzul la Tg. Jiu.
Timp necesar; Cerna-sat — comuna Călugăreni 5—7 ore, Călugăreni — Baia de Aramă cca. 8
km., Călugăreni — Tg. Jiu cca. 2½ ore cu autobuzul.

8. DIN CERNA-SAT ÎN MUNŢII CERNEI—GODEANU, PESTE OSLEA ROMÎNĂ

Tot din Cerna-sat o potecă de vite mult umblată urcă în golul Munţilor Cernei. Ea urcă întîi la
cîteva stînci aşezate la liziera pădurii sub Vîrful Oslea Romînă, de unde se poate continua drumul, în
culmea principală a munţilor, între Vîrful Godeanu şi Vîrful Izvoru. Imediat dincolo de culme se află
izvoarele Rîului Şes, afluent al Rîului Mare din Retezat, care se încovoaie într-un mers unduios, într-o
veche platformă de eroziune.
De aici se poate trece cu uşurinţă spre Ţarcu sau se poate continua pe culmea principală, peste
Vîrful Godeanu, în Retezat. Poteca merge mult pe gol, mereu cu o perspectivă întinsă, şi este poate cel mai
indicat traseu de legătură între Valea Cernei şi Munţii Ţarcului.
Timp necesar: Cerna-sat — culmea Munţilor Cernei 4—5 ore.,
— în continuare pînă la Vîrful Ţarcului cca. 4—6 ore.
— în continuare pînă la cabana Gura Apei prin Curmătura Scăriţei şi Valea Branului cca. 5—7
ore.

9. PE CULMEA BALMOŞULUI LA VÎRFUL GODEANU

Un alt „plai" de vite urcă de la gura Balmoşului în golul Muntelui Godeanu, urmărind îndeaproape
Culmea Balmoşului. Este o potecă cu o singură porţiune mai grea, la începutul ei, apoi cu un mers întins,
dar lipsită aproape complet de perspectivă, pînă la ieşirea ei în golul alpin. Legături posibile — aceleaşi ca
la traseul anterior.
Timp necesar: Valea Cernei — Vîrful Godeanu 4—6 ore.

10. PE CULMEA BULZULUI, ÎN GOLUL MUNŢILOR GODEANU

Pe culmea mult alungită şi domoală a Bulzului urcă o altă potecă mult umblată. Ea porneşte din
Cerna puţin mai jos de vărsarea Cărbunelui, făcînd în acest loc legătura cu poteca următoare pe care o vom
descrie, ce duce la Cloşani, pe plaiul Păltineiului.
La început, urcuşul în serpentine este ceva mai iute, domolindu-se însă mult de îndată ce ajunge pe
culmea principală a Bulzului.
Această culme lungă şi bine individualizată, cuprinsă între apa Rădătesei şi a Ivanului, se termină
domol în golul alpin cu acelaşi nume. Puţin după terminarea pădurii, pe drumeţ îl întîmpină o surpriză
plăcută — sînt aşa-numitele „biserici ale Bulzului", nişte stînci de cîteva zeci de metri, ţîşnite ireal, parcă,
din mijlocul pajiştei. Perspectiva este largă, îmbrăţişînd o bună parte a Văii Cernei, precum şi culmile ce o
despart de Oltenia. Poteca iese în culmea principală a Munţilor Godeanu la Vîrful Bulzu, unde întîlneşte
vechea potecă de graniţă, între Vîrful Bulzu şi vîrful imediat vecin, spre vest — Vîrful Murariu — se află
Curmătura Scăriţei, crenelată ca zidurile unei cetăţi, de unde se desprinde o potecă de legătură ce duce, la
început, pe apa Branului, apoi prin golul Branului, la cabana Gura Apei.
Timp necesar: Cerna — Vîrful Bulzul 4—6 ore.
— în continuare prin Curmătura Scăriţei la cabana Gura Apei 4—5 ore.
— în continuare la cabana Buta, peste Vîrful Micuşa, Vîrful Paltina, Piatra Iorgovanului 6—8
ore.

11. SPRE CLOŞANI, PESTE CULMEA CERNEI

Legătura din partea superioară a Cernei cu Valea Motrului Mare şi respectiv cu satul Cloşani şi
comuna Călugăreni se face prin trei poteci, din care mai circulate sînt două. Prima şi cea mai de jos
porneşte din acelaşi punct cu plaiul Bulzului, descris anterior. Urcă în serpentine repezi cele cîteva sute de
metri ale Dosului Cernei, apoi, pe o potecă lungă, în apropierea Culmei Păltineiului, ajunge la vărsarea
pîrîului Scărişoara în Valea Motrului. De aici mai departe se poate urma ori drumul existent, ori calea ferată
forestieră.
A doua potecă porneşte puţin mai jos de Izvoarele Cernei, de la un pod vechi, urcă de asemenea
Dosul Cernei, după care coboară în pîrîul Mileanului, un alt afluent al Motrului.
Cea de a treia porneşte puţin mai sus de Izvoarele Cernei şi, din Culmea Cernei, urmăreşte
îndeaproape Culmea Mileanului.
Cele trei poteci, pornind din diferite puncte ale Cernei, ajung în Valea Motrului tot în puncte
diferite. Pe Valea Motrului spre vale se pot întîlni şi mijloace ocazionale de transport — maşini sau chiar
trenul forestier.
Timpul necesar pentru toate cele trei poteci din Cerna în Valea Motrului, la confluenţa cu pîrîul
Scărişoara: 2—3 ore de mers; în continuare pînă la Cloşani cca. 10 km, apoi pînă la comuna Călugăreni
încă 2—3 km.

12. PE CULMEA GÎRDOMANULUI SPRE RETEZAT

Pornind de la acelaşi pod, din apropierea Izvoarelor Cernei — amintit înainte — o potecă se
strecoară prin ruptura dintre două ciuceve apropiate şi apoi urcă în ocoluri pe Culmea Gîrdomanului,
presărată peste tot cu conace.
Urmînd îndeaproape Culmea Gîrdomanului, poteca ajunge în golul alpin, apoi sus la înălţimea
culmii principale a Munţilor Godeanu, în Curmătura Galbenei. De aici se despart multe poteci. Pe Valea
Galbenei, ce începe imediat dincolo de curmătură, se poate ajunge la Lunca Berhina, de pe apa
Lăpuşnicului Mare. Peste platourile întinse ale Munţilor Borăscu se poate coborî la cabana Gura Apei
direct. Pe culmea principală peste Vîrful Paltina şi Piatra Iorgovanului se poate ajunge la cabana Buta.
Timp necesar: Valea Cernei (izvoare) — Curmătura Galbenei 3½—5 ore.
— în continuare pînă la Lunca Berhina 2 ore.
— în continuare la cabana Gura Apei peste Muntele Borăscu 4—5 ore.
— în continuare pînă la cabana Buta 5—6 ore.

13. PE CULMEA MĂNESII LA VÎRFUL PALTINA

Imediat la ieşirea din Cheile Cernişoarei începe Culmea Mănesii. O potecă puţin umblată, mereu
sub bolta pădurii, îl poate scoate pe drumeţ la stîna Măneasa, de unde se poate urca direct Vîrful Paltina.
Acest vîrf este în apropierea Curmăturii Galbenei şi traseele posibile sînt descrise la punctul anterior.
Timp necesar: Cheile Cernişoarei — Vîrful Paltina 3—4 ore.

14. DIN SCOCUL SOARBELOR LA CÎMPUŞEL ŞI CÎMPUL-LUI-NEAG

Din poienile frumoase de la Scoc, coborînd mereu pe lîngă firul Văii Jiului, ce se înfiripă abia
ceva mai jos, se ajunge în mai puţin de o oră la brigada silvică de la Cîmpuşel, unde, la nevoie, se poate
găsi găzduire. În continuare, pînă la Cîmpul-lui-Neag, mai sînt cca. 14—15 km.

15. DIN SCOCUL SOARBELOR LA TISMANA

Drumul lung ce face legătura cu Tismana, o veche potecă, porneşte din acelaşi punct de despărţire
a apelor, din Scocul Soarbelor. La cîteva sute de metri doar este golul alpin cu stîna din Sârba, în imediata
vecinătate. Poteca urcă în serpentine pînă în punctul La Suliţi — pe un picior al Oslei Mari. De acolo
drumul, foarte bun, coboară întins pe sub vîrfurile Boul, Frumosul, Cărpinei, pînă în comuna Tismana.. O
variantă trece întîi pe la schitul Cioclovina, apoi. coboară la mănăstirea Tismana.
Timp necesar: Scocul Soarbelor — Tismana 10—12 ore.

16. PESTE MUNTELE OSLEA ÎN MUNŢII VÎLCANULUI

Pentru a continua drumeţia în Munţii Vîlcanului va trebui să urcăm Muntele Oslea şi apoi, din
capătul de nord-est al muntelui, de la coada Oslei, să coborîm pe culmea domoală a Nedeiului, ce face
legătura cu Muntele Arcanul. În jurul Muntelui Arcanul se află mai multe stîne, unde putem fi găzduiţi. De
aici se despart numeroase poteci. Un drum vechi, practicabil şi cu carul, coboară în Valea Jiului, la Cîmpul-
lui-Neag, pe Culmea Rostoveanului. În partea cealaltă a munţilor, spre Oltenia, el coboară în comuna Bîlta.
Trecînd peste Mociovoale se poate coborî în interesanta vale a Gropului şi apoi în cea a Sohodolului, cu
ieşirea din munţi la comuna Runcu. Peste tot întîlnim locuri minunate, cu privelişti mereu altele, pline de
originalitate.
Timp necesar: Scocul Soarbelor — Muntele Arcanul 7—9 ore.

17. PE VALEA SOARBELOR SPRE RETEZAT

Acolo unde se termină lumea Cernei, stîna din Soarbele este parcă locul cel mai indicat pentru
popas. Aşezată în frumoasa vale glaciară a Soarbelor, cu o minunată perspectivă asupra muntelui Oslea, ca
este şi punctul de plecare cel mai indicat spre Retezat. La cca. 1—1½ ore de aici se ajunge la cea mai joasă
curmătură, ce face trecerea spre Retezat — Curmătura Paltinei. De aici, pe sub ţancurile Stănuleţilor în care
cuibăreşte zăganul, se poate ajunge cu multă uşurinţă la apa Lăpuşnicului Mare. Sau, de-a lungul Culmii
Retezatului calcaros, la cabana Buta, de unde drumul poate fi continuat prin Custura Păpuşii - vîrful Păpuşa
— Vîrful Peleaga — Curmătura Bucurii, spre lacul Bucura, Vf. Retezat sau cabana Pietrile. Acest traseu
este unul din cele mai frumoase şi indicate atunci cînd se urmăreşte trecerea de la Obîrşia Cernei în Retezat.
 Timp necesar: Stîna Soarbelor — Curmătura Paltinei 1—1½ ore.
— în continuare spre cabana Gura Apei, coborînd în apa Lăpuşnicului 3—4 ore.
— în continuare la cabana Buta 3—4 ore.
Potecile descrise, deşi nemarcate, pot fi urmate cu destula uşurinţă de cei obişnuiţi cît de puţin cu
orientarea în munţi. Timpul necesar indicat este orientativ şi stabilit pentru un mers obişnuit, neobositor şi
cu popasurile necesare.
Aceste fire ale potecilor descrise leagă minunata lume a Cernei de zonele învecinate, în care ea se
înglobează ca un nestemat.
 GLOSAR
Abrupt Perete stîncos, faţa de munte foarte înclinată sau verticală. Exemplu, abruptul Bucegilor.
Alpin în general, tot ce se referă la munţii înalţi: regiune alpină, gol alpin.
Aven Deschidere verticală, de diferite adîncimi, în regiuni calcaroase.
Bolboros Izbucniri puternice de apă, care fac un zgomot asemănător unei bolborosiri.
Bold Creastă sau vîrf calcaros — denumire dată în jurul aşezării Cerna-sat.
Carst Regiune calcaroasă în Dalmaţia. Denumirea s-a extins, dîndu-se astăzi tuturor regiunilor calcaroase
cu formaţiuni specifice, cu versanţi goi, săraci in sol şi vegetaţie.
Ciolpanii Arbore cu crăcile tăiate de la diferite înălţimi, ca hrană pentru vite.
Ciuceavă Creastă calcaroasă, de obicei cu o formă alungită. Denumire specifică din zona superioară a
Cernei.
Cleanţ Identic colţ.
Clădărie îngrămădire haotică de stînci.
Colţ Vîrf stîncos, piramidă de stînci.
Conac Clădire primitivă, locuită temporar, departe de aşezările stabile, folosită pentru creşterea vitelor,
identic cu colibă, sălaş. Denumire specifică din raionul Baia de Aramă.
Curătură Suprafaţa defrişată pentru fîneţe.
Curmătură Şa care întrerupe continuitatea unui munte şi care serveşte de trecătoare.
Dolină Scufundătură de teren sub formă de pîlnie în regiune calcaroasă, rezultată din prăbuşire de peşteri.
Escaladă Căţărătură într-o zonă stîncoasă.
Falie Formaţiune geologică constînd dintr-o ruptură de straturi, ce prezintă obişnuit forme de teren
accidentate.
Finiş Apele de munte prezintă o succesiune de forme de curgere, de obicei grupate: repezişul sau cascada,
apoi toaia sau bulboana unde apa şi-a adîncit ogaş, apoi finişul (denumire locală) unde apele se resfiră mai
liniştit pe prundiş.
Fisură Crăpătură îngustă într-un perete stîncos, care serveşte uneori la căţărătură.
Geanţ Creastă calcaroasă cu diferite forme şi numeroase abrupturi. Denumire dată în zona mijlocie a
Cernei.
Gîldan Porţiune dintr-o apă curgătoare în care apa curge lin şi albia prezintă o adîncitură, de obicei săpată
în stîncă.
Glaciar Ceea ce ţine de gheţari: circ glaciar, privelişte glaciară.
Gol de munte Regiune situată deasupra zonei forestiere şi acoperită cu păşuni alpine, tufărişuri de jnepeni
sau cu stîncării.
Grohotiş Masă de pietre, sfărîmături de stînci adunate în fundul văilor, vîlcelelor sau pe coastele înclinate.
Uneori porneşte la vale ca şi avalanşele.
Grotă Adîncitură, peşteră într-un perete stîncos.
Hău Prăpastie, adînc.
Horn Spaţiu de diferite lărgimi, adîncimi şi de o înclinaţie pronunţată, între doi pereţi stîncoşi.
Iezer Lac de munte, tău, „ochi de mare".
Izbuc Izvor foarte puternic, cu debit mare de apă.
Poliţă Pridvor de-a lungul unui perete stîncos, pe care de obicei se instalează vegetaţia. Sinonim cu brînă.
Polje Luncă în amonte de un ponor, în regiuni calcaroase inundate în perioadele de ploi abundente.
Ponor Loc în care se pierd apele unui pîrîu, pentru a ieşi în altă parte, în regiuni calcaroase.
Plai Picior de munte uşor înclinat, acoperit cu păşuni şi care se prelungeşte pînă în zona pădurilor; potecă,
drum de munte.
Patraulă Potecă construită la graniţele de munte pentru patrulare. Denumire locală.
Platformă de eroziune Suprafaţă aproape plană, situată la mare altitudine; se mai numeşte şi podiş.
Scumpie Arbust ce creşte adeseori pe stîncării calcaroase (Cotinus coggygria), ale cărui frunze devin intens
roşii, în diferite nuanţe, toamna, înainte de cădere.
Seninări Zone stîncoase, de pe care se deschide de obicei o perspectivă largă.
Sodom Ploaie torenţială urmată de viituri (denumire locală).
Şiţă Şindrilă.
Tainiţă Ascunzătoare, loc ascuns, puţin umblat.
Toaie Adîncitură în albia unei ape, ce urmează de obicei unui repeziş.
Ţanc Vîrf stîncos în formă de piramidă sau trunchi de con etc.
Variantă Drum diferit de cel obişnuit şi care vizează acelaşi obiectiv.
Vîrtop Deschidere verticală (aven) continuată de o peşteră. Denumire locală.
Zănoagă Circ glaciar în care se află un iezer.
Zăgan Specie de vultur.

CUPRINS
Introducere
Prezentare geografico-geologică a regiunii .
Flora Cernei
Fauna Cernei
Staţiunea Herculane
împrejurimile staţiunii Herculane
Trasee turistice
De la Şapte Izvoare la Valea Ţesnei
Cerna sălbatică — de la Gura Ţesnei la Piatra
Puşcată
Cerna împoienită pînă la Bobot
Zona „Geanturilor"—între Bobot şi Schit .
Cerna cu lunci largi — de la Schit la Corcoaia .
De la Corcoaia la Apa Cărbunelui
Zona Ciucevelor — din Apa Cărbunelui la Cheile Cernişoarei
Cernişoara — din Chei la vărsarea Mănesii
Urcuşul Sturului şi Curmătura Soarbelor
Din Cernişoara la scoc, printre Ciuceve
Basmul Cernei
Trasee de legătură între Cerna şi împrejurimi .

1. Pe pîrîul Ţesnei la Izverna

2. Pe Culmea Vlaşcu-Stepăn la Cornereva
3. Pe culmea Stăncii la Opleşata şi apoi la Cornereva
4. Pe valea Arşasca la Obîrşia — Cloşani şi Baia de Aramă
5. Peste geanţul Schitului şi Rîmnuţe, la Obîrşia
6. Din lunca Schitului în golul Munţilor Cernei, pe Plaiul Gîştii
7. Din Cerna-sat la Cloşani, pe Plaiul Mare
8. Din Cerna-sat în Munţii Cernei — Godeanu, peste Oslea Română
9. Pe Culmea Balmoşului la Vîrful Godeanu
10. Pe Culmea Buzăului în golul Munţilor Godeanu
11. Spre Cloşani, peste Culmea Cernei
12. Pe Culmea Gîrdomanului spre Retezat
13. Pe Culmea Mănesii la Vîrful Paltina
14. Din Scocul Soarbelor la Cîmpuşel şi Cîmpul-lui-Neag
15. Din Scocul Soarbelor la Tismana
16. Peste Muntele Oslea în Munţii Vîlcanului
17. Pe Valea Soarbelor spre Retezat

Redactor responsabil: GH. DEREVENCU Tehnoredactor: NESTOR PANAITIDE

Dat la cules 19.12.1964. Bun de tipar 26.03.1965. Apărut 1965. Comanda nr. 615.
Tiraj 8000 + 120 2x. legate vinilin. Hîrtie scris II A. 80 g/m2 70x92/32. Coli editoriale 5,80.
Coli tipar 4,32, l hartă ofset. T nr. 1873111964. C. Z. pentru bibliotecile mici 796 R.
Tiparul executat sub comanda nr. 2642 la întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918"
str. Grigore Alexandrescu 93—95. Bucureşti — R.P.R

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/
Titlu obtinut prin bunavointa dlui Babei Sergiu