UTILIZAREA ENERGIEI VALURILOR

În anul 1979 s-a ţinut la Montreal o interesantă conferinţă la

nivelul O.N.U referitoare la energiile lumii. Lucrările au durat 2 săptămâni
şi au participat la ele peste 400 delegaţi din 93 de ţări. Optimismul care s-
a degajat din concluziile acestei întruniri merită să fie subliniat în mod
deosebit. Când întreaga lume trăia spaima zilei de mâine, în ceea ce
priveşte epuizarea rezervelor energetice, iată că un for mondial
competent afirma că potenţialul energetic al planetei este considerabil,
trebuie numai reorientată exploatarea lui.
Au fost analizate soluţii tehnico – economice capabile să conducă
la economisirea surselor epuizabile, dar au fost analizate totodată şi
soluţiile care conduc la valorificarea surselor noi, inepuizabile. Desigur,
condiţiile specifice fiecărei regiuni de pe glob obligă la adoptarea de
soluţii diferite pentru captarea energiei din surse necovenţionale. Nu
trebuie să se aştepte soluţii universal valabile. Nu aşteptarea ci căutarea
permanentă de soluţii trebuie să fie deviza energeticienilor din fiecare
zonă a globului, din fiecare ţară.

MARELE ROL AL MICILOR ENERGII

Aspectul, de altfel aparent, de energie “mică” este dat de gradul

mare de dispersie al unor energii de tipul celor biologice, geotermale, a
valurilor, eoliene sau solare. Cu alte cuvinte, “micile energii” sunt totuşi
mari, dacă reuşim să le privim însumate, concentrate. Răspândirea lor
mare în spaţiu, precum şi micimea purtătorilor – suport, constrâng la o
instrumentare specială, în cazul evaluărilor cantitative. Acest neajuns, ca
şi altele, a condus la nepreferarea lor, atât timp cât natura oferea cu
generozitate energii concentrate sau uşor de concentrate.
Caracterul cvasiinepuizabil pledează pentru aducerea în prim
plan a “energiilor mici” mai ales când “mariile energii” încep să devină
nesigure. Iată un aspect al reorientării, aspect subliniat de conferinţa de
la Montreal şi de congresele XIII şi XIV ale Conferinţei Mondiale a Energiei
ce au avut loc în 1986 la Cannes şi în 1989 la Montreal.
Criza actuală energetică, cu tendinţe de extindere în spaţiu şi
timp, face ca “micilor energii” să li se deschidă imediat drumul spre
marea scenă a vieţii civilizate, deoarece o pauză, fie ea chiar de scurtă
durată, nu poate fi acceptată de beneficiarii civilizaţiei moderne.
Energie, după cum s-a arătat, există, trebuie grăbit doar ritmul
de adaptare a tehnologiei de extracţie, a tehnologiilor de captare –
conversie şi mai ales nu trebuie mers pe un singur sistem de energie. A
apărut de curând o expresie nouă şi anume a rezilienţei sistemelor de
energie, care exprimă rezistenţa la şoc a sistemelor de energie în situaţii
neaşteptate sau de excepţie.
Sectorul energetic al unei ţări este mai rezistent când sunt
posibilităţi multiple de producere a energiei, deci când există în funcţiune
mai multe sisteme de energie şi este mai puţin rezistent (mai slab) atunci
când există un singur mod aplicat de producere al energiei. “Totul
cărbune” sau “totul petrol” s-au dovedit concepţii greşite.
Soluţia de viitor a stabilităţii vieţii cotidiene o reprezintă din punct
de vedere energetic existenţa în paralel a mai multor sisteme de energie.
În trecut, energiile regenerabile au fost folosite o bună bucată de
timp, dar apoiu nu au mai fost preferate în special din cauza densităţii
reduse de energie ce le caracterizează starea brută. În momentul în care
omul a descoperit energii mari, concentrate pe volume mici, le-a preferat
şi şi-a dezvoltat confortul sprijinându-se pe acestea, lăsându-le pe
celelalte în rezervă.
În România au fost întreprinse studii în domeniul captării
energiei solare, a energiei eoliene, a energiei valurilor, a energiei din
biomasă, a energiei apelor geotermale, a energiei cursurilor mici de apă.
Trebuie precizat că prin energie marină se înţelege nu numai
energia valurilor, ci şi a curenţilor marini, a mareelor, precum şi energia
termică a apei. Energia curenţilor ca şi cea a mareelor pentru Marea
Neagră, nu prezintă interes imediat. În ceea ce priveşte energia termică,
deşi cunoscutul oceanolog Jacques – Yves Cousteau o consideră cea mai
interesantă formă de energie marină a viitorului totuşi, pentru Marea
Neagră, diferenţa de temperatură dintre apele de suprafaţă şi cele de
adâncime fiind mai pronunţată doar o perioadă scurtă de an, deocamdată
nici această formă de energie nu prezintă interes.
Pentru noi, energia marină care merită să fie luată în consideraţie
imediat este energia valurilor de vânt.
Deşi problema valorificării energiei valurilor mării a fost deschisă
de mult timp în lume, ea nu a interesat în mod deosebit până acum,
deoarece această energie primară este apreciată ca o rezervă minoră, în
comparaţie cu celelalte. Astăzi multe ţări încearcă să realizeze, iar unele
au şi realizat, hidrocentralele marine, însă în condiţiile specifice valurilor
din mările şi oceanele accesibile lor.

Dintre soluţiile practice de captare a energiei valurilor cunoscute

la ora actuală pe plan mondial, 7 ar prezenta interes pentru România:
Soluţia franceză, reţinută în 1956 la a patra sesiune a “Zilelor
Hidraulicii” din Franţa şi în studiul de oportunitate din România din 1975,
soluţie brevetată încă din anul 1940 de M. Gianoni şi R. Giry, pusă în
aplicare în două amplasamente Sidi Ferruch şi Pointe Pascade, Lângă
Alger numită şi soluţia diedrului, constă în recepţionarea unui volum de
apă acţionat de valuri, într-o construcţie hidrotehnică cu radier curb
înclinat, construcţie ce se opune direcţiei de înaintare a frontului de val.
Soluţia germană, brevetată în anul 1974 de Harald Kayser
constă în transmiterea energiei dată de un volum mare de valuri de
presiune joasă, unui volum mic de lichid auxiliar, căruia astfel poate să i
se ridice mult presiunea, favorizând stocarea acestui lichid în
acumulatoare hidraulice sau în bazine construite la cote superioare.
Energia înmagazinată astfel e capabilă să acţioneze turbine Pelton de
dimensiuni reduse, care la rândul lor pot tura generatorii electrici
corespunzători.
 Ridicarea presiunii se realizează printr-un sistem de două
pistoane de dimensiuni diferite: unul de diametru mare, acţionat de
valuri şi unul de diametru mic, solidar cu primul, destinat să pompeze
lichidul auxiliar. Sistemul alcătuit dintr-un piston cu diametrul de 100 cm
şi alutl de 20 cm, amplifică presiunea de 25 ori.
Soluţia engleză, prezentată în 1975 de dr. Stephan Salter
constă în amenajarea unor pultitoare din beton şi oţel, cu captatori care
ar funcţiona ca adevărate spărgătoare de valuri. Instalaţia comportă vane
mobile, având came de formă circulară în partea posterioară şi curbă
alungită, în partea anterioară. Sub acţiunea valurilor, cama se mişcă fără să
deplaseze lichidul din spatele ei, realizând astfel o captare eficientă a
energiei.
Soluţia japoneză brevetată în anul 1965 de Yoshio Masuda,
pusă în aplicare în Marea Japoniei, numită şi soluţia pistonului lichid,
constă dintr-un ponton greu prin mijlocul căruia străbate o conductă în
care apa mişcată de valuri, va acţiona ca un piston, comprimând şi
aspirând aerul de deasupra ei. Aerul pus în mişcare de pistonul lichid
antrenează rotorul unei turbine, care actionează mai departe generatorul
electric. Sistemul de supape, ca şi aparatul director, impune curentului
de aer condiţii optime de valorificare.
Soluţia preconizată de căpitanul comandor
Constantinescu Claps în anul 1939 (brevetată ca invenţie) constă în
ridicarea apei la cote superioare nivelului mediu al mării, de unde putea fi
valorificată energetic. Ridicarea apei se făcea cu ajutorul unei pompe
acţionată indirect de valuri. Mai precis valurile, în nişte incinte fixate pe
un dig, pistonau aerul de deasupra apei. La rândul său aerul astfel pus în
mişcare acţiona corpul unei pompe, de concepţie proprie care funcţiona
cu pernă de ulei. Acest ansamblu acţiona în final pompa de apă, o pompă
clasică cu piston care ridica apa în rezervorul ce alimenta turbina la care
era cuplat generatorul electric.
O altă soluţie românească preconiza comprimarea aerului
sub nişte pâlnii cu ajutorul diferenţei de nivel dintre plin şi gol al fiecărui
val.
Instalaţia se compunea din doi stâlpi pe care erau montate, la
înălţimi determinate, pâlniile. Primele pâlnii sunt în legătură cu atmosfera
printr-o conductă prevăzută cu supapă care permite intrarea aerului sub
pâlnie, dar nu mai permite ieşirea. Pâlniile sunt racordate de la un stâlp
la altul prin conducte.
O altă soluţie românească încearcă transformarea directă a
energiei valurilor în energie electrică. Doi plutitori simetrici, solidari,
balansând pe apa agitată de valuri, prin balans semicircular variază un
flux magnetic inductor, realizând astfel o tensiune electromotoare
indusă.
Tot o soluţie românească preconizează preluarea prin plutitor
a mişcării unui front compact de val si transmiterea acestei
mişcări unui generator electric liniar. Curentul electric obţinut este
un curent alternativcu frecvenţe neregulate, bun totuşi de a fi folosit sub
forma in care este produs de generatorul liniar în instalaţii bazate pe
efectul Joule şi în general în instalaţii ce nu reclamă un curent electric cu
caracteristici constante. Prin prelucrare acest current poate fi folosit şi în
alte instalaţii.
O soluţie românească foloseşte drept captator o elice unisens
cu pale autoreglabile. Valul aşează singur palele în poziţie favorabilă
rotirii elicei. Fie că valul acţionează asupra palelor de sus în jos sau de jos
în sus, elicea se învârte în acelaşi sens. Mişcarea de rotaţie a elicei este
transmisă printr-un ax unui multiplicator de turaţie care la rândul său
acţionează generatorul electric.
O altă soluţie românească ce a reţinut atenţia a fost cea a
captatorului cu plutitor “agăţat”. Echipamentul electric din cadrul
acestei soluţii este alcătuit din generatori electrici rotativi
obişnuiţi.Instalaţia include şi un regulator automat care rezolvă problema
atenuării neregularităţilor mişcării provocate de valuri în lanţul cinematic.
În sfârşit o ultimă soluţie românească, soluţie căreia i se acordă
atenţie este cea a turbinei cu rotor orizontal în carcasă.