Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Filosofia Comunicarii Ilie Parvu
Filosofia Comunicarii Ilie Parvu
FILOSOFIA
COMUNICĂRII
Bucureşti
2000
Copyright Facultatea de Comunicare
şi Relaţii Publice „David Ogilvy" - 2000
http://www.comunicare.snspa.ro
e-mail: info@comunicare.ro
ISBN: 973-99502-6-4
Tipărit în România
5
Cuprins
Introducere.
Comunicarea şi "genurile filosofiei" / 7
Secţiunea I.
Modele teoretice ale comunicării /17
Secţiunea a I-a.
Filosofiile comunicării /121
Bibliografie / 197
7
Motto:
În "cheia comunicării" poate fi citită, de exemplu, logica lui Aristotel sau teoria sa
a ştiinţei. Ultima, expusă în Analitice secunde, a fost interpretată ca o operă paidetică,
pornindu-se de la prima frază a operei Stagiritului (prima frază a lucrărilor de filosofie sau
de ştiinţă oferă, cel mai adsea, tema dominantă sau "cheia interpretării", stilul sau genul în
care se înscriu acestea): "Orice cunoaştere predată sau însuşită pe calea
raţionamentului presupune o cunoştinţă anterioară". Această frază, despre care un logician
al secolului nostru (H. Scholz) scria că ea va trebui rememorată atâta timp cât va exista
ştiinţă şi cunoaştere, instituie orizontul comunicării paidetice în care se vor
constitui şi valida structurile şi condiţiile cunoaşterii, ale teoriei însăşi.
Dialogul, forma supremă a filosofiei sau genul ei literar eminent, a cunoscut
ipostaze sau implicări noi în fiecare "transformare" a filosofiei, de la Platon până la Werner
Heisenberg (cel mai important autor contemporan de "dialoguri platonice"). De la
"Dialogurile" lui Platon vom întâlni, pe firul istoriei devenirii filosofiei,
dialogurile lui Grigore cel Mare, dialogurile scolastice, dialogurile lui Galilei, Spinoza,
Berkeley,până în vremea noastră, "Der Teii und das Ganze",dialogurile lui Heisenberg cu
fizicienii şi filosofii epocii, "Dialogurile lui Whitehead" (reunirea
9
conversaţiilor ilustrului filosof cu oamenii de cultură din America). Forma "dramatică" a
filosofiei exprimă însăşi "drama filosofiei", tensiunea eurilorîn aspiraţia lor către
solidaritatea spiritelor.
"genului filosofic" adoptat atât ca disciplină cât şi ca practică. Noul stil al argumentării
filosofice înscrie "ordinea temeiurilor" în mediul şi constrângerile
comunicării. însuşi argumentul cartezian al existenţei lui Dumnezeu se prezintă nu ca un
simplu silogism, ci mai degrabă ca o "comunicare
argumentativă" a unei experienţe raţionale, ca o istorie "povestită". Scris ca o introducere la
opera sa de fizică, Discursul, operă fondatoare a spiritului european, "veritabil eveniment al
discursivităţii filosofice, s-a autonomizat în raport cu fizica şi chiar în raport cu filosofia,
devenind un monument stilistic" (1). Cum şi-a explicat însuşi Descartes titlul operei sale?
"Dacă scriu în franceză, care este limba ţării mele, mai degrabă decât în latină,
care este limba profesorilor mei, este din cauza faptului că cei care nu se servesc
decât de raţiunea lor naturală vor putea să judece mai bine opiniile mele decât cei
care nu cred decât în cărţile antice" (3).În locul autorităţii scolastice,
Descartes invocă autoritatea comunităţii conduse doar de
11
puterea unei unice raţiuni sau a "luminii naturale", lucrul "cel mai bine distribuit de
Dumnezeu fiinţelor umane". Noua filosofie se instituia şi legitima astfel
într-o discursivitate raţională prin imersiunea ei într-un mediu social care să-i confere
gestului ei instaurator o eficacitate în ordinea simbolică şi instituţională. Structurile logice
şi argumentative se înscriu astfel într-o "scenografie" a operei şi contextului, a schemei
speculative şi a formei de expresie, menită să le confere o valoare operatorie în mediul
constrângerilor inerente comunicării, singurele care, în zorii noului umanism, le puteau
garanta posibilitatea universalităţii. Aşa cum observa J.Derrida, prin însuşi titlul său, opera
lui Descartes atestă intricarea a două niveluri: codul generic al comunicării şi ordinea
metodică a operaţiilor raţionale:
" La discoursivite, c'est aussi une parole itinerante, si bien que 'discours de la
methode' ressemble a une redondance du type 'discours du discours' ou 'methode de
la methode' ... Et ii n'y a pas la un jeu verbal a la surface des choses: ii se trouve que
toute methode est discours, transie du discours, tissee de discours de part en part, et
qu'un discours est un chemin methodique, une demarche reglee" (4).
Al doilea gen filosofic al comunicării, Scrisorile, a fost creat tot de Platon. Urmat de
Seneca (Scrisori către Lucilius), Descartes, Pascal (Scrisori provinciale), Spinoza, Leibniz,
Kant, Euler (Scrisori către o prinţesă germană), până la Wittgenstein şi Heidegger, modelul
scrisorilor s-a
12
Deşi a publicat o singură operă filosofică în timpul vieţii lui, Teodiceea, renunţând,
la aflarea veştii morţii lui John Locke, să mai tipărească Noile eseuri asupra intelectului
uman, Leibniz a fost primul filosof care a publicat o parte considerabilă a studiilor lui
filosofice în jurnalele ştiinţifice europene ale epocii, iniţiind stilul "filosofiei
ştiinţifice". Originalitatea şi complexitatea raţionamentelor lui Leibniz îşi află cea mai
înaltă expresie în scrisorile lui către Arnauld şi de Volder. Aici, metafizica lui matură, cu
cele două mari teme ale ei, "labirintul continuului" şi posibilitatea
alegerii libere este cel mai clar formulată. Mai aproape de noi, cel mai important filosof al
Americii, Ch. S. Peirce nu ezita să-şi prezinte schema sa categorială de o noutate
extraordinară dar
13
Nevoia de comunicare este astfel una dintre cauzele diversificării genurilor literare
în filosofie. Căutarea unei "voci personale", care să individualizeze mesajul filosofic
adresat umanităţii, să convingă sau doar să incite la noi experienţe şi
reflecţii este răspunzătoare, în mare măsură, pentru faptul că filosofia este concurată doar
de literatură în privinţa multiplicităţii speciilor ei literare. Nici o altă formă de cultură n-a
cunoscut plasticitatea filosofiei, capacitatea ei de a se diversifica stilistic fără limite.
Artă a ideilor, cum o concepea Paul Valery, filosofia a oferit numeroase paradigme
ale scrierii literare în multe culturi ale lumii, multe
dintre operele filosofice contribuind chiar la constituirea limbilor literare moderne
{Discursul asupra metodei al lui Descartes este exemplul cel mai invocat).
Deşi practica profesională actuală a filosofiei, atrasă de modelul de raţionalitate al
ştiinţei, prezintă "cercetările" filosofice într-o formă "canonică" (studii în reviste de
specialitate), ca şi cum acestea ar avea de transmis "adevăruri filosofice impersonale", ea nu
trebuie să ne înşele asupra intenţiilor prime ale filosofiei, chiar şi în această fază "normală"
a sa: filosofia nu vrea doar să formuleze adevăruri, ea vrea prin aceasta să provoace o
transformare în cel care participă la această "formă de viaţă", să producă o iniţiere pe
calea unei noi atitudini faţă de lume. Filosofia nu pierde astfel nimic din "demnitatea ei
intelectuală", ci mai degrabă îşi potenţează capacităţile: filosofia-
ca-adevăr, colaborând cu filosofia-ca-artă îşi personalizează mesajul, îşi construieşte o "nişă
intelectuală" mai eficace.
14
Filosofii care au avut ceva important de spus oamenilor, care au avut gânduri cu
adevărat noi, au trebuit să şi inventeze noi forme de a le prezenta şi comunica. De aceea
vom întâlni în filosofie atât de numeroase stiluri sau genuri: dialoguri, meditaţii, poeme ale
naturii, scrisori, critici, summae, enciclopedii, testamente, comentarii, cercetări, tratate,
prolegomene, gânduri, mărturisiri, jurnale, schiţe, cărţi obişnuite, pentru a nu vorbi de
nenumărate forme ce nu şi-au găsit încă o identitate generică: Holzwege, Grammatologii,
Istorii naturale, Fenomenologii, Reconstrucţii logice ale lumii, sau ultimele scrieri ale lui
Derrida, pentru nu mai aminti de faptul că textele clasice ale înţelepciunii Chinei antice sunt
alcătuite din fragmente de conversaţie.
Note
1. D.Maingueneau, Ethos et argumentation philosophique, Le cas du Discours de la
Methode, în Fr. Cossutta (ed), Descartes et Vargumentation philosophique, PUF, Paris,
1996, p. 96.
2. Oeuvres de Descartes, Adam, Tannery (ed), tom I, p.349.
3. Classiqes Garnier, p. 649.
4. J. Derrida, La langue et le discours de la methode, p. 40, în Recherches sur la
philosophie et le langue, nr. 3, Grenoble, 1983.
SECŢIUNEA I
1. CONCEPTUL TEORETIC DE
COMUNICARE. SPECIFICUL
ŞTIINŢELOR INFORMAŢIEI ŞI
COMUNICĂRII
Note
1. D.Maingueneau, Ethos et argumentation
philosophique, Le cas du Discours de la Methode,
în Fr. Cossutta (ed), Descartes et Vargumentation
philosophique, PUF, Paris, 1996, p. 96.
2. Oeuvres de Descartes, Adam, Tannery (ed), tom
I, p.349.
3. Classiqes Garnier, p. 649
4. J. Derrida, La langue et le discours de la
methode, p. 40, în Recherches sur la philosophie et
le langue, nr. 3, Grenoble, 1983
SECŢIUNEA I
1. CONCEPTUL TEORETIC DE
COMUNICARE. SPECIFICUL
ŞTIINŢELOR INFORMAŢIEI ŞI
COMUNICĂRII
Note
V
2. SCHEMA CANONICĂ
A COMUNICĂRII
TEORIA MATEMATICĂ
A COMUNICĂRII
PARADIGMA LINGVISTICĂ:
F. de Saussure şi R. Jakobson
context
Emiţător mesaj Destinatar
contact
cod
referenţială
emotivă poetică conativă
fatică
metalingvistică
Note
1. A.Moles, Preface, în W.Weawer, Cl.Shannon,
Theorie mathematique de la communication,
Retz, Paris, 1975.
2. Idem
3. R. Jakobson, Lingvistică şi poetică, în Probleme
de stilistică, Ed. Ştiinţifică, 1964.
48
Cu ce efect?"
51
Note
1. B. Miege, Gândirea comunicaţională, Ed.
Cartea Româneasca, 1982, p. 28.
2. H. D. Lasswell, Structure et fonction de la
communication dans la societe, în D. Bougnoux
(ed.), Sciences de VInformation et de la
communication, Larousse, 1993, p. 699.
3. Ibidem, p. 702.
4. Ibidem, p. 703.
1. Idem.
2. G.H.Mead, Mind, Seif and society, Univ. of
Chicago Press, 1934, p. 157-158.
3. Ibidem, p. 33.
4. ŞCOALA DE LA PALO ALTO
SAU TEORIA
'NOII COMUNICĂRI'
I. Imposibilitatea de a nu comunica.
(Altfel exprimată, prima axiomă sună: nu putem să
nu comunicăm).
65
Note
1. Apud B. Miege, op. cit., p. 59.
2. Y. Winkin, La nouvelle communication, Paris,
1981, p. 22-26.
3. G. Bateson, La nature de la pensee, Seuil,
Paris, 1977, tom I, p. 21
4. Ibidem, p.29.
77
5. Ibidem, p. 105.
6. Ibidem, p. 110
7. L. Sfez, Critique de la communication, ed. cit.,
p235.
8. Ibidem, p. 236.
9. P.Watzlawick et al., Une logique de la
communication, în D. Bougnoux (ed.), op. cit.,
p. 240.
10. Ibidem,?. 242.
11. Idem.
12. Ibidem, p. 243.
13. ft/rfem, p. 252.
14. Idem.
15. D. Bougnoux, în op. cit., p. 238.
16. G. Bateson, Forme, Substance et Difference, în
Vers une ecologie de l'esprit, tom II, Paris,
Seuil, 1980, p. 219.
5. TEORIA ACŢIUNII COMUNICATIVE
Note
1. J.Habermas, UEspace public, trente ans
apres, Preface a L'Espace public, Ed. 1992, p. 6.
2. Idem.
3. Ch. Bouchindhome. J.Habermas, Morale et
communication, Ed. du Cerf, 1986, p.12.
4. J.Habermas, Der Philosophisches Discurs der
Moderne, Frankfurt, a.m.1985, p. 29.
5. J.Habermas, Theorie de l'agir
communicationel, tome 2, Fayard, Paris, 1987,
p. 163-164.
6. J.Habermas, Droit et Democraţie, Gallimard,
Paris, 1997, pil.
7. Ibidem, p.251.
6. CRITICA ECONOMIEI POLITICE
A SEMNULUI
Note
1. J. Baudrillard, Pour une critique de
Veconomie politique du signe, Gallimard, Paris,
1972, p. 201.
100
2.Ibidem, p. 220.
3.Ibidem, p. 220-221.
4.Ibidem, p. 222.
5.Mew.
6.Ibidem, p. 216.
7. DE LA 'CALEA IDEILOR'
LA 'CALEA CUVINTELOR';
TEORIA CONVERSAŢIEI
Note
1. Vezi J.-M. Besnier, Pour une communication
sans concept, Reseaux, nr. 46-47, 1991, în D.
Bougnoux (ed.), op. cit., p. 87-88
1. Apust, J.-M. Besnier, op. cit, p. 90
2. R. Harre, Mind as a Social Formation, în J.
Margolis, Relativism and the Human Sciences,
M. Nijhoff, Dordrecht, 1986, p. 91
2. Ibidem, p.94
8. MODELUL DIALOGAL AL
COMUNICĂRII
Note
* * *
118
1. COMUNICAREA - EXPERIENŢĂ
FONDATOARE A FILOSOFIEI
CONTEMPORANE
Note
***
Note
1. Apud G. H. Von Wright, Die analytische
Philosophie. Eine historisch - kritische Betrachtung,
în G. Meggle, U. Wessels (Arsg.), Analyomen I.
Perspectives in Analitical Philosophy, W. De
Gruyter, Berlin, 1993, p6
2. Ibidem, p. 7
3. Ibidem, p. 4
4. D. Davidson, The Method of Truth in
Metaphysics, în voi. Truth and Interpretation,
Clarendon Press, Oxford, 1984, p. 201
4. PERSPECTIVA PRAGMATISTĂ ÎN
FILOSOFIA LIMBAJULUI
ŞI A COMUNICĂRII
semn
Note
1. Ch. S. Peirce, Collected Papers, ( ed. By Ch.
Harthshorne, P. Weiss), Harvard U.P., 1931, voi. V,
p. 316
2. Idem
3. Idem, p. 283
4. Ibidem, p. 311
5. Ibidem, p. 354
6. K. O. Apel, Transformation der Philosophie,
Bând II, Das A priori der
Kommunikationsgemeinschaft, Suhrkamp. Frankfurt
A. M., 1973, p. 429
7. Fr. Jacques, L'Espace logique de
l'interlocution, P. U. F., Paris, 1985, p. 390
8. Ibidem, p. 396
164
Note
1. Ch. S. Peirce, Collected Papers, ( ed. By Ch.
Harthshorne, P. Weiss), Harvard U.P., 1931, voi. V,
p. 316
2. Idem
3. Idem, p. 283
4. Ibidem, p. 311
5. ibidem, p. 354
6. K. O. Apel, Transformation der Philosophie,
Bând II, Das A priori der
Kommunikationsgemeinschaft, Suhrkamp. Frankfurt
A. M., 1973, p. 429
7. Fr. Jacques, L'Espace logique de
l'interlocution, P. U. R, Paris, 1985, p. 390
8. Ibidem, p. 396
5. FENOMENOLOGIA COMUNICĂRII
Note
1. G.-F. Duportaie, Phenomenologie de la
communication, Ellipses, Paris, 1999, p. 27
2. Idem
3. Ed. Husserl, Phenomenologie der
Mittteilungsgemeinschaft, Husserliana XV, M.
Nijhoff, Den Haag, 1973, p. 473
4. Ibidem, p. 475
5. Ibidem, p. 477
6. Ibidem, p. 478
7. Ibidem, p. 479
8. Idem
9. Idem
10. M. Merleau - Ponty, The Prose ofthe World,
1973, p. 135
11. Idem
12. Ibidem, p. 136
13. Idem
14. Idem
15. Ibidem, p. 139
16. Idem
17. Ibidem, p. 140
18. Ibidem, p. 146
19. J. Kelly, A Philosophy of Communication,
London, 1981, p. 13
6. DE LA FILOSOFIA COMUNICĂRII LA
IDEEA UNEI FILOSOFII ÎNTEMEIATE
PE COMUNICARE
Note
BIBLIOGRAFIE