Acum câțiva ani de zile toată creştinătatea îşi aducea aminte de scurgerea a

nouă veacuri şi jumătate de la evenimentele din jurul anului 1054 când marea lume a
creştinătăţii se rupe în două, formând ceea ce noi numim astăzi Estul ortodox şi Vestul
catolic. Aceasta nu a fost singura ruptură în sânul creştinismului, ci trupul Lui Hristos a
mai fost încă odată fragmentat în secolul al XVI-le, când din Occidentul catolic s-a rupt
protestantismul.

Acestea sunt cele mai mari dispute, dar nu sunt singurele, în cursul
dezvoltării creştinismului aparând multe alte probleme, legate fie de credinţă, fie de cult,
fie de canonicitate ş.a. De aceea în cele ce urmează, voi încerca, nu într-un mod exhuastiv,
sa vorbesc despre momentul 1054, ci mai degrabă să încerc să aflu ce s-a întâmplat de fapt
atunci, dacă a fost o schismă sau nu, dacă au mai existat astfel de separări în istoria
creştinismului şi care sunt piedicile care ne îndeparteză de a fi aşa cum mărturisim şi în
Crez „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Pentru aceasta este nevoie de o
înţelegere a evoluţiei istorice, din momentul în care s-a pus piatra de temelie a Bisericii cea
una a Lui Hristos şi până la multele biserici şi confesiuni de astăzi. Ar fi de nici un folos să
cercetăm numai momentele de cotitură din istoria Bisericii, şi să nu observăm acel proces
evolutiv care a dus la apariţia acestora, din punct de vedere religios, politic şi nu în ultimul
rând cultural.

Aşa cum în anul 1954 au fost consacrate articole, studii, conferinţe,

congrese, schimburi de experienţă, comemorări, încât presa bisericească a diferitelor
confesiuni a cunoscut un abundent material documentar privitor la problema care continua
să sângereze sufletul creştinătăţii de pretutindeni, tot aşa şi în 2004 teologii din ambele
baricade s-au întâlnit pentru a purta discuţii pe marginea a ceea ce numim astazi marea
schismă. Astfel la colocviul cu participare internaţională organiat de Facultatea de
Teologie Ortodoxă a Universităţii Aurel Vlaicu din Arad, în perioada 17-18 mai 2004, au
participat urmatoarele nume reprezentative ale teologiei din străinătate: Pr. Prof. Dr. Ernst
Chr. Suttner (Austria), Prelat Dr. Albert Rauch (Germania), D-l Alberto Quatrucci (Italia)
şi reprezentanţi ai facultăţilor de teologie din ţară din care amintim: Pr. Prof. Dr. Emanoil
Băbuş, Pr. Lect. Dr.Daniel Benga, Pr. Dr. Mihail Săsăujan şi mulţi alţi filosofi, sociologi,
jurnalişti şi interesaţi de tema abordată.

Între cei care s-au ocupat de această temă amintim: Vartolomeu Anania, Pr.
Lect. Dr. Benga Daniel, Pr.Prof. Bodogae Teodor şi Pr. Prof. Rămureanu Ioan, Pr. Prof.
Branişte Ene, Pr. Prof. Dr. Bria Ioan, Drd. Carebia Adrian, Pr. Căciulă Olimp, Cherciu
Viorel, Farcaşiu Lucian,Pr. Magistr. Gafton Lucian, Gutee Vladimir, Meyendorff Jean, Pr.
Nonea Constantin, Pr. Pletosu Gr., Popescu Adrian, Popescu Mihai, Prof. Popescu Teodor
M., Rudeanu Ioan Octavian, Drd. Rus Constantin, Simon Alexandru, Suttner Ernest
Christoph, Pr.Prof. Şesan Milan P., Pr. Prof. Teodoran Isidor, Zotu şi nu în ultimul rând, ci
chiar printre cei mai de seamă, Arhidiac. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Vedem că această temă a fost mereu în stadiu de cercetare şi foarte mulţi au

fost şi sunt preocupaţi de această temă, mai ales acum când se încearcă o apropiere din
ambele parţi ale creştinismului. Cu toţii cunoaştem că, acea stare de excomunicare
reciprocă a fost anulată acum 42 de ani, prin ridicarea anatemelor într-un context profund
schimbat, în care întreaga creştinătate intra decis într-o nouă eră, era ecumenică, în care să
se depăşească scindările confesionale. Mai mult de cât atât, în anul 1999 Papa Ioan Paul al
II-lea a adus în România mesajul său ecumenic.

Prima fază a izbucnit între patriarhul Fotie (858-867 şi 877-886) şi papa

Nicolae I (858-867). În anul 858 patriarhul de Constantinopol, Ignaţiu, este depus din
treaptă în urma intrigilor de la curte, iar în locul său, guvernul imperial numeşte o persoană
cu o vastă cultură, dar care până atunci fusese un simplu laic, pe nume Fotie. Depus,
Ignaţiu, se adresează papei Nicolae I, care declară invalidă numirea lui Fotie. Nici Fotie nu
rămâne fără replică şi îl roagă pe împărat să convoace un sinod ecumenic, care să curme
cearta. Mihail al III-lea primi propunerea şi convoacă un sinod în 861, la care erau invitaţi
atât patriarhii orientali cât şi papa Nicolae I.

Delegaţii lui Nicolae ajung cu bine la Constantinopol şi sunt primiţi bine

atât de împărat cât şi de patriarh. Sinodul a numărat 318 participanţi, dar actele sinodului
nu s-au pastrat. Au avut loc două sesiuni iar dezbaterile ne sunt cunoscute din epistolele lui
Nicolae, ale lui Fotie, Ignatie şi din relatările lui Nicetas. Ignatie a fost şi el prezent la
lucrările sinodului, aşa cum a dorit Nicolae I, şi a fost depus într-un mod solemn, însă nici
până astăzi nu ne sunt cunoscute motivele. Cert este că depunerea solemnă a lui Ignatie a
fost aclamată de toţi cei prezenţi, atât de delegaţii patriarhilor din Răsărit cât şi de cei
trimişi de Nicolae I. După ce a fost pronunţată sentinţa de depunere, Pricop, subdiaconul, a
început sa-i ia de la spate paliul şi hainele sfinte, strigând conform formulei de depunere
„nevrednic este”.

Dar papa Nicolae I, înştiinţat de trimisul împăratului Leon, n-a vrut să

consimtă la cele petrecute în sinodul din 861. El a convocat în 863 un sinod ţinut la
Lateran, în care papa a dezaprobat ţinuta trimişilor săi la sinodul din 861, care ar fi
capitulat în faţa situaţiei date şi a excomunicat pe patriarhul Fotie şi tot clerul său,
recunoscând ca adevărat patriarh pe Ignatie, anulând totodată hotărârile sinodului din 861.

Primul pas la schismă l-a făcut deci papa Nicolae I, prin convocarea
sinodului de la Roma din 863 şi prin scrisorile sale trimise ulterior patriarhului Fotie şi
patriarhilor din Orient. Schisma fotiană a fost scurtă, de patru ani (863-867), dar a fost una
dintre cele mai grave, deoarece a pus în acţiune toate forţele separatiste, toate elementele
de discordie.

Decizia lui Nicolae I a fost considerată nevalabilă în Orient şi a fost

ignorată. Mai mult Mihail al III-lea îi răspunde papei cu vehemenţă şi dispreţ, iar în anul
865 Nicolae scrie şi el nu mai puţin dârz împăratului, care nu mai domnea în Roma. Fotie
nu a mai revenit asupra acestei chestiuni până în anul 866 când Nicolae, prin răpirea
Bulgariei dă o nouă lovitură Bisericii de Răsărit şi în special patriarhiei de Consatntinopol.

Se ştie că Bulgarii au fost convertiţi în anul 864 de clericii din

Constantinopol şi au primit irarhie grecească care să completeze convertirea bulgarilor şi
să organizeze biserica lor. Însă adversarii Constantinopolului îi insuflă lui Boris teama că
Grecii vor profita de dependenţa lui bisericească şi-l vor face să depindă de
Constantinopol şi sub raport politic. Astfel, în urma conlucrării agenţilor occidentali, Boris
intră curând în relţie cu Roma şi făcând papei Nicolae 105 întrebări religioase îl roagă să-i
trimită şi episcopi care să păstorească biserica bulgară. Dacă la convertire Boris primise de
la Fotie o epistolă introductivă, tot aşa acum primi una şi de la Nicolae I, în care îi
răspundea la cele 105 întrebări. Tot acum îi trimite şi episcopi care să păstorească biserica
bulgară ca filială a Romei, iar episcopii greci sunt alungaţi cu batjocură la Constantinopol
şi defăimaţi în faţa bulgarilor ca nefiind cu adevărat preoţi pentru că sunt căsătoriţi-lucru
nepermis pentru un preot adevărat.

La anul 866 cînd preoţii greceşti se întorseră din Bulgaria la Constantinopol

şi s-a aflat despre cele făcute de Nicolae şi episcopii săi în Bulgaria, o mare mâhnire
cuprinse pe Greci, iar Fotie a dat imediat contra latinilor o enciclică aspră, în care-i acuza
pe latini că au năvălit ca nişte tâlhari şi au pustiit biserica bulgară şi că pe lângă acesta: 1.
postesc Sâmbata; 2. despart săptâmâna întâi din Paresime de cele1alte posturi, măncând în
ea lapte, brânză şi altele, înbuibându-se în tot chipul, aşa că la ei nici nu începe postul
mare de Luni, ci abia de Mercuri; 3. resping şi dispreţuiesc pe preoţii orientali, care
vieţuiesc în căsătorie legitimă, pe când preoţii lor trăiesc în concubinaj şi desfrânare; 4. nu
recunosc pecetluirea cu Sfântul Mir făcută de preoţi, iar ceea ce este şi mai grav; 5.
interpreteză fals Simbolul de Credinţă, falsificându-1 cu adaose şi învăţând că Duhul
Sfânt purcede nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul, aşadar de la două principii. În enciclica
sa, Fotie invită pe patriarhii, arhiepiscopii şi episcopii orientului la un sinod în
Constantinopol, să ia o hotărâre contra acestor necuviinţe şi cu atât mai curând.

Într-adevăr în anul următor 867 se adună la Constantinopol un sinod

numeros, în care au fost respinse abaterile latinilor expuse de Fotie şi au fost condamnate
ca eterodoxe, declarându-l şi pe Nicolae depus şi excomunicat. Hotărîrea acesta a fost apoi
trimisă împăratului Ludovic II (855— 875) prin mijlocirea împăratului Mihail, ca să o
primescă şi el şi să o aducă la îndeplinire. Dar înainte de a ajunge hotărîrea în Apus,
Nicolae I murise şi lui îi urmă în 867 Adrian II (867—872). Enciclica lui Fotie însă aflase
pe Nicolae încă în viaţă şi el o comunică imediat episcopilor franci, care pe atunci erau în
Occident cei mai învăţaţi şi care în mare parte primeau învăţătura despre purcederea
Sfântului Duh de la Tatăl şi de la Fiul, ca să ia cunoştinţă de acesta şi să combată pe greci.
Şi într-adevăr se ridicaseră mai mulţi teologi franci contra grecilor, căutând să răspundă la
imputările ce le făceau grecii, învinovăţind la rîndul lor pe greci de numerose eterodoxii.

În acest moment critic, se întâmplă ca împăratul Mihail al III-lea care îl

proteja pe Fotie să fie detronat, iar în acelaşi an, noul împărat Vasile I să-l demită şi pe
Fotie. Ignatie a fost numit din nou patriarh şi s-a restaurat pacea cu Roma. În anul 869-870
s-a ţinut un alt sinod la Constantinopol, cunoscut sub numele de „Sinodul Anti-Fotian”,
care l-a condamnat şi l-a anatemizat pe Fotie, revocând hotărârile sinodului din 867. La
acest sinod, recunoscut în Apus drept al VIII-lea sinod ecumenic, nu au participat decât 12
episcopi, deşi la celelalte sesiuni numărul era de 103.

La scurt timp după încheierea sinodului Boris trimite la Constantinopol o

delegaţie bulgară ca să întrebe de cine aparţine canonic Biserica bulgară, de Roma sau
Constantinopol? Se pare că acestă schimbare de atitudine din partea ţarului Boris a fost
influienţată de nemulţumirea refuzului Bisericii Romei de a acorda autonomie Bisericii
Bulgare şi de refuzul de a sfinţi pe unul din candidaţii aleşi de Boris pe scaunul
arhiepiscopiei bulgare. Ignatie se pronunţă în favoarea Bisercii Bizantine, cu tot protestul
legaţilor papali, şi la sfatul împăratului Vasile I, Ignatie sfinţeşte pe un anume Iosif ca
arhiepiscop şi încă 10 episcopi. Biserica Bulgară a recunoscut dreptul jurisdicţiei
Patriarhiei de Constantinopol. La auzul acestora Roma declară pe Ignaţiu scos şi
excomunicat, dacă până la un anumit termen nu va retrage din Bulgaria pe arhiepiscopul
grec şi clerul său. Dar înainte de expirarea acestui termen, adică anul 877 sau 878, Ignaţiu
muri fără să fi dat curs ordinului Romei.

Între timp, împăratul îşi dă sema de netemeinicia atitudinii sale faţă de Fotie
şi dispune în 875 ca Fotie să se întoarcă în capitală, unde îi va fi încredinţată instruirea
celor doi fii ai săi. Mai mult, la stăruinţele împăratului s-a făcut şi împăcarea între Fotie şi
Ignatie, dar la 23 octombrie 877, Ignaţiu moare. În locul său este aşezat Fotie, spre bucuria
ierarhiei şi a creştinilor din Orient.

Cea dintâi grijă a noului patriarh a fost convocarea unui sinod care să
revizuiască condamnarea contra sa de sinodul din 869-870. Sinodul va număra 383 de
membri orientali şi trei reprezentanţi din partea noului papă Ioan al VIII-lea, în timpul
căruia Roma şi Constantinopolul intră într-o fază de înţelegere: Paul episcop de Ancora,
Eugen de Ostia şi Cardinalul Petru. Obiectul sinodului era de a stabili pacea în biserica
tulburată de inamicii lui Fotie şi de pretenţiile papei. Legaţii au oferit lui Fotie din partea
lui Ioan al VIII-lea stola, omoforul, tunica şi sandalele, semne ale demnităţii patriarhale.

Şedinţele au avut loc în noiembrie 879 şi în martie 880, totul decurgând

într-o atmosferă şi „manifestaţie de fraternitate”, chiar proclamând acest sinod ca al VIII-
lea ecumenic. Acum se hotărăşte că trebuie conservat simbolul aşa cum l-a stabilit sinodul
din Niceea şi Constantinopol şi s-au dat trei canoane. Sinodul rosteşte anatema contra
celui ce nu ar recunoaşte pe Fotie patriarh legitim şi s-ar opune deciziilor prezente. Însă
toate acestea au fost făcute cu gândul că, Fotie, drept recunoştinţă, va cere iertare
scaunului Romei şi va recunoaşte autoritatea superioară sau cel puţin va restitui Bulgaria.
Fotie nu şi-a cerut însă, nici iertare, nici nu a recunoscut autoritatea de supremaţie a
Romei şi nici nu a restituit Bulgaria.
 După mai multe încercări, Ioan văzu că s-a înşelat în speranţa lui despre
Bulgaria şi înfuriat, se urcă pe amvonul bisericii sale cu Evanghelia în mână şi declară în
anul 881 că: anulează tot ce s-a făcut la sinodul din 879-880; restabileşte sinodul din anul
869-870; că îl scoate din scaun pe Fotie şi-l excomunică, precum şi că toţi cei hirotoniţi de
Fotie sunt ilegali şi scoşi din preoţie. Succesorii lui Ioan VIII vor călca pe aceleaşi urme.

În Bizanţ, Leon al IV-lea Filosoful, fiul şi urmaşul lui Vasile I, ucenic al lui
Fotie, doreşte să aibă ca patriarh o persoană mai apropiată de vârsta sa şi îl îndeamnă pe
Fotie să se retragă din scaun. Urmează sfatul lui Leon şi la 27 septembrie 886 se retrage
din scaunul patriarhal pentru a se dedica studiului teologiei. Se pare că acest îndemn de
retragere din scaun a venit din partea lui Leon mai mult din cauză că nu putea suferi ca
patriarh pe Fotie, care îi era superior în talente. Leon IV înalţă pe scaunul patriarhal pe
fratele său Ştefan, un om care deşi în primii ani ai adolescenţei, avea o educaţie religioasă
şi era un om pios.

Scaunul Romei nu a fost tocmai mulţumit de alegerea lui Ştefan, pentru că

era hirotonit tot de Fotie şi potrivit Romei, Fotie nu mai avea dreptul de a hirotoni. Deci
sciziunea între Răsărit şi Apus nu a încetat prin scoaterea lui Fotie a doua oară, iar sinodul
din 879-880 care era respectat în Răsărit ca Sinodul VIII Ecumenic, în apus era defăimat
ca pseudo – sinod fotian. Tot aşa sinodul din 869-870, era privit în Apus ca Sinodul VIII
Ecumenic, pe când în Răsărit era anulat.

Patriarhul Ştefan (886-893) ca şi succesorii săi au stat în relaţie amicală cu

Roma.

Deosebirile istorice şi culturale pot conduce uşor la divergenţe teologice,

dar astfel de divergenţe nu trebuie să devină contradicţii şi incompatibilităţi. Au existat
deosebiri şi chiar conflicte violente între Răsărit şi Apus deja din secolul IV, dar în ciuda
tensiunii ce revenea continuu, a existat până în secolul XI o procedură reciproc
recunoscută pentru rezolvarea dificultăţilor: sinodul. Cezaro-papismul efectiv al
împăraţilor caroligieni a reuşit să obţină, favorizat de indiferenţa generală, adoptarea de
către Roma a unei doctrine ce respingea Răsăritul creştin. În orice caz, încă de la începutul
secolului al XI-lea, comunio in sacri fuseseră efectiv ruptă între cele două creştinătăţi.

Disputa dintre Filioque, precum şi alte puncte de dezacord între Orient şi

Occident, ar fi putut fi cu siguranţă diminuate, ca şi atâtea alte dificultăţi anterioare. Însă în
secolul al XI-lea situaţia avea totuşi acestă latură tragică din pricina ignoranţei reciproce.
Răsăritul şi Apusul pierduseră criteriul ecleziologic comun ce le permitea altădată să
aleagă.

Atunci când au încercat să restabilească unirea, conceptiile lor divergente i-

a împiedicat să găsească un limbaj comun, căci dacă pentru unii scaunul Romei era
criteriul unic al adevărului, pentru alţii, Duhul Adevărului odihnea asupra Bisericii şi se
exprima în mod natural prin calea sinodală.

Una dintre aceste încercări de unire a avut loc în 1053-1054, la o dată care a
fost, pe nedrept considerată foarte mult timp ca dată însăşi a schismei. După 1000 de ani de
relativă unitate creştină s-a produs ruptura care va dezbina lumea creştină pentru multă
vreme. Însă trebuie ţinut cont că schisma nu a fost o izbucnire spontană a unor pasiuni
personale de moment, ci ea a fost produsul unei colaborări de elemente însoţitoare, pe
lângă problema centrală teologică. Dar să vedem derularea evenimentelor.

La începutul lui 1054 încercarea bizantinilor de a trece la ritul bizantin bisericile

iacobite din Antiohia s-a soldat cu incendierea bisericilor ortodoxe din oraş. Cert este că
patriarhul Mihail Kerularios a fost un promotor intransigent al uniformizării şi integrării tuturor
comunităţilor creştine din Imperiu în ritul bizantin, singurul ortodox. În 1052 după trecerea
arhiepiscopului de Bari sub autoritatea papală, Patriarhul Mihail Kerularios a închis toate
bisericile latine din Constantinopol.

Heterodoxia acestor comunităţi era însă nu atât dogmatică, cât rituală, fiind
direct perceptibilă sub forma deviantă a folosirii de azime la celebrarea Euharistiei de către armeni
şi latini. În azime Kerularios a văzut o formă de criptoiudaism inacceptabil, declanşând
împotriva lor un veritabil război teologic prin comandarea unei serii de opuscule împotriva
azimelor şi chiar prin măsuri administrative drastice, cum a fost interzicerea riturilor armean
şi latin şi deci a bisericilor armene şi latine în Constantinopol şi în întreg Imperiul. La originile
schismei din 1054 n-a stat deci voinţa perversă a patriarhului care ar fi inventat artificial
controversa azimelor din antilatinism pentru a se sustrage unei eventuale subordonări a sa papei,
ci o problemă internă a Imperiului: integrarea societăţii ortodoxe prin bizantinizarea riturilor
heterodoxe.

Polemica împotriva azimelor nu a fost una antilatină, ci iniţial antiarmeană, cum

arată tratatele împotriva armenilor scrise la îndemnul patriarhului Kerularios de Nichita
Stithatul, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog (949-1022), monah de la mănăstirea Studiu.
Iniţial, patriarhul a intrat în conflict la Constantinopol şi cu studiţii, oprindu-i pe diaconii lor să
poarte brâuri liturgice şi chiar refuzând să pomenească în Sinodiconul Ortodoxiei numele
Sfântului Teodor Studitul. Ulterior s-a împăcat cu ei, iar reconcilierea a venit se pare în 1052,
când patriarhul a aprobat aducerea moaştelor Sfântului Simeon Noul Teolog în Constantinopol,
iar Nichita s-a angajat polemic în campania împotriva azimelor, iniţial împotriva armenilor şi
ulterior împotriva latinilor.

Aşa cum arată aceste tratate, Nichita era convins că de fapt Roma sustinea punctul
de vedere bizantin în chestiunea azimelor, plecând de la un raţionament eronat: în tradiţia canonică
bizantină Sinoadele Ecumenice V şi VI, care nu promulgaseră canoane, erau asimilate Sinodului
Trullan din 692, care adoptase 102 de canoane, între care şi canonul 11 împotriva gustării
azimelor iudeilor. Întrucât papa Agaton a aprobat Sinodul VI (680-681), bizantinii credeau în
mod eronat că papalitatea acceptase şi canoanele Sinodului Trullan pe care papa refuzase însă să
le primească. Toate aceste detalii au fost puse în lumină în 1978 de remarcabila investigaţie a lui
Mahlon H. Smith III despre patriarhul Kerularios şi controversa azimelor din 1053-1054, cea mai
importantă lucrare despre „Marea Schismă" din ultima jumătate a secolului XX.

Problemele încep să se acutizeze atunci când în vara lui 1053, cardinalul

Humbert a primit de la arhiepiscopul Ioan de Trani, Aqulia, aflat sub jurisdicţia
Constantinopolului, o scrisoare deschisă primită de la arhiepiscopul Leon al Ohridei, pus
chiar de Kerularios să o redacteze. Scrisoarea nu conţinea altceva decât o critică a
azimilor, un iudaism înacceptabil în Biderica creştină, pe motiv că acesta este un simbol al
suferinţei şi al întristării, pe când pâinea dospită un trup viu, un semn al bucuriei şi al
Paştelui lui Iisus. Acestă scrisoare viza pe papă, care era rugat să îndrepte acele practici.
Latinii nu erau acuzaţi de erori docmatice cum ar fi adaosul Filioque, ci de tradiţii liturgice
diferite de cele răsăritene.

La primirea acetei scrisori papa îi ordonă lui Humbert să răspundă în

numele său. Până în toamnă, Humbert, alimentat de spiritul autoritar al papei Nicolae I,
redactează două scrisori polemice: o apologie a azimilor -împotrica calomniilor grecilor-
sub forma unui dialog între un latin şi un constantinopolitan şi o epistolă către Mihail
Kerularios – împotriva nemaiauzitelor obrăznicii şi extraordinarelor trufii ale lui şi ale lui
Leon episcopul Ohridei. Această din urma scriere este o apologie mai dezvoltată a
primatului papal şi infailibilităţii papale. În sprijinul primatului papal aduce ca argument şi
Donaţia lui Constantin, document folosit încă din secolul al VIII-lea pentru pretenţiile
papilor la proprietatea de pământ în Italia. Decretele afirmau supremaţia papei peste toţi
conducătorii ecleziastici ai Bisericii şi deşi probabil nu un papă a creat falsul, mulţi papi s-
au folosit de el în sprijinul pretenţiilor lor la putere în cadrul Bisericii. Această scrisoare
drastică şi cu un limbaj dur nu a fost expediată, probabil din cauza papei care a intervenit.

Când cele două Biserici, Răsăriteană şi Apuseană, s-au despărţit formal în

urma încidentului de la 1054, ele erau erau aşa cum am văzut mai de mult diferenţiate şi
pregătite, ca să poată construi ceea ce au rămas atunci, două creştinătăţi deosebite prin
orientarea religioasă şi politică, prin naţionalitatea, caracterul şi cultura popoarelor, două
confesiuni creştine cu organizare, cult, practici şi credinţe diferenţiate.

Cele două biserici au mers în perioada secolelor VIII-XIII de la înstrăinare

la schismă. Cu toate că raporturile dintre creştinii răsăriteni şi apuseni începură să se
răcească încă înainte de 1054, totuşi dezbinarea reală s-a făcut simţită mult mai târziu, mai
ales în timpul şi în urma cruciadelor. La jumătatea secolului al IX-lea Răsăsritul şi Apusul
comunicau şi formau încă o singură Biserică, cu toată înstrăinarea şi concepţiile diferite
existente. Însăşi actele de excomunicare de la 16 şi respectiv 20 iulie 1054 nu au fost
receptate de contemporani ca o schismă definitivă între cele două biserici surori.

Toţi marii istorici sunt de acord că devastarea şi cucerirea

Constantinopolului în anul 1204 de către cruciaţii latini, reprezintă punctul final al
înstrăinării dintre Apus şi Răsărit. Mai mult, ortodocşii răsăriteni au respins toate
încercările de unire de mai târziu, izolându-se astfel de Occident. În istoria Bizanţului
epoca Paleologilor se dovedeşte pentru aceste încercări de unire de un interes deosebit,
având în vedere numeroasele contacte iniţiate de bizantini, negocierile care le-au purtat cu
latinii şi rezultatele care sunt dintre cele mai diferite.

Cum am spus, numeroase au fost încercările de unire, dar dintre acestea voi
încerca să prezint doar două, primele, pentru a nu mă îndepărta de la subiectul propus.
Prima încercare de acest fel este în legătură cu ajutorul pe care îl cere Mihail VII Ducas în
anul 1073, papei Grigorie VII împotriva turcilor. Pentru a accepta, împăratul îi propune în
schimbul ajutorului armat unirea bisericilor. Papa Grigorie primi bucuros apelul grec,
gândind că ajutând pe greci politic, îi va supune bisericeşte, aducându-i la ceea ce el
numea credinţa Sfântului Petru. Din scrisorile papei reiese că el privea lucrurile prin
prisma primatului papal incontestabil, căruia grecii şi ceilalţi orientali trebuiau să-i
recunoască autoritatea supremă şi dreptul papilor de ai învăţa credinţa adevărată.
Rezultatele nu au fost favorabile, tentativele deschise prin patriarhul Dominic de Grado nu
reuşesc,iar Grigorie VII încetează a mai face apeluri de ajutorare grecilor, devenind din
campion al marii cauze creştine, instrumentul politicii antibizantine normade.

Tentative de unire, cerute de la Constantinopol, se încearcă şi în timpul

împăratului Alexios I Comenul şi al papei Urban al II-lea, urmărindu-se unirea cel puţin a
grecilor din sudul Italiei cu Roma. Pentru aceasta s-a convocat în 1098 un sinod la Bari cu
participare de ambele părţi, unde problema principală a fost adaosul Filioque, dar bine-
nţeles că nu s-a ajuns la nici un rezultat, cu toate că acei greci din sudul Italiei s-au unit din
cauza situaţiei foarte grele, unire care nu a implicat însă întreaga ortodoxie. Au mai fost şi
alte încercări de unire a lui Alexios I, dar s-au lăsăt cu eşec.

Schisma şi-a arătat consecinţele în însăşi modul de interpretare al căderii

Constantinopolului în anul 1453: căderea constantinopolului în mâinile turcilor părea în
ochii latinilor ca pedeapsa lui Dumnezeu împotriva ortodocşilor, vinovaţi în opinia lor de
provocarea schismei; antiunionistul Ghenadie Scholarios profeţea în 1452 iminenta cădere
a Constantinopolului datorită unirii cu latinii, apreciind victoria turcilor ca victoria voită de
Dumnezeu, asupra influenţei latinilor; stareţul Filotei de Pskov din Rusia, considera că
Bizanţul a picat sub turci din cauza unirii grecilor cu latinii, punând prin aceasta bazele
teoriei despre a treia Romă şi ultima- Moscova, ca adevărata purtătoare a adevărului
ortodox. La începutul reformei se mai ştia foarte puţine lucruri despre schismaticii greci de
sub stăpânirea turcească. Ruptura dintre greci şi latini părea la începutul secolului al XVI-
lea definitivă şi irevocabilă. Doar reforma lui Luther din biserica Occidentului a fost cea
care a redirecţionat creştinismul catolic către începuturile sale orientale, iar astfel spre
biserica greacă. Şi Luther dar şi alţi reformatori s-au folosit de învăţătura şi practică
ortodoxă pentru a respinge multe din învâţăturile Romei neexistente în ortodoxie, dar prin
urmarea bunului plac personal, s-au îndepărtat şi de acesta din urmă, croindu-şi un drum
propriu diferit de catolicism dar şi de ortodoxie.

După cum am văzut în cele prezentate mai sus, cele două biserici surori nu
au ajuns la un compromis, deşi anatemele de la 1054 au fost doar acte personale ale unor
lideri biseiceşti şi nu au fost cauza directă a ruperii comuniunii între Biserica Oientală şi
cea Occidentală. Totuşi ele au devenit simbolul şi rezultatul normal al diferenţelor
dogmatice şi liturgice care au dus la separaţia între Apus şi Răsărit. Cu toate acestea, după
aproape un mileniu de despărţire şi ură reciprocă, a venit rândul ca iubirea s-ă triumfe şi să
se restabilească comuniunea deplină între cele două biserici. Acest moment a venit după
911 ani de tristeţe, prin anularea în data de 7 decembrie 1956 a anatemelor din 1054.

Pe data de 11 octombrie 1962 s-au deschis lucrările Conciliului II Vatican,

la care au participat şi observatori ortodocşi şi unde înainte de încheiere, 7 decembrie
1965, a fost citită declaraţia comună a papei Paul al VI-lea şi a patriarhului Athenagoras de
ridicare a anatemelor de excomunicare reciprocă din 1054.

Trebuie precizat că prin acest act, nu s-a restabilit comuniunea deplină între
cele două biserici, fiindcă ele nu au putut anula automat diferenţele mai vechi şi mai noi
dintre ele. Au fost anulate doar acuzaţiile neîntemeiate, nu şi divergenţele separatoare
întemeiate care separă şi astăzi cele două biserici. Prin desfiinţarea anatemelor s-a trecut
canonic vorbind de la starea de schismă definitivă, simbolizată de momentul 1054, la cea
de situaţie schismatică provizorie, care permite în condiţii de respect şi iubire reciprocă,
rediscutarea şi clarificarea în comun, pe căile dialogului teologic şi al sinodalităţii, a
tuturor diferenţelor care încă separă şi care sunt încă un obstacol în calea refacerii
comuniunii depline existente în timpul primului mileniu creştin.

Potrivit Drd. Filip Albu, apropierea celor două biserici a fost provocată şi
de urmările celor două conflagraţii mondiale, de întemeierea organismelor mondiale şi
europene de conducere. După trecerea evului mediu, socotit întunecat, şi apariţia şi
dezvoltarea statelor naţionale democrate, datorită dezvoltării ştiinţelor umaniste, cultura
vremurilor moderne a adus cu ea dorinţa oamenilor de unitate politică-crearea
organizaţiilor internaţionale: ONU, NATO sau UE. Acestă unitate presupune cunoaşterea
celuilalt, a limbii, istoriei şi civilizaţiei lui. În acest climat apare dorinţa creştinilor de
diferite confesiuni, de a se întâlni şi de a căuta căi de apropiere.

În ceea ce priveşte tema scindării creştinătăţii, denumită cu titlul ştiinţific

de Marea Schismă, putem concluziona următoarele:

1. Problema Marii Schisme este una destul de spinoasă care a suscitat

numeroase discuţii şi controverse de-a lungul mileniului trecut şi nu numai. Mai mult decât
atât, Mişcarea Ecumenică, de refacere a cămăşii sfâşiate a lui Hristos, aduce şi mai mult în
discuţie această temă pentru o soluţionare irenică a acesteia.

2. În cadrul Bisericii Ortodoxe Române au fost numeroşi teologi care în

câmpul lor de cercetare au alocat un spaţiu destul de însemnat şi problemei diviziunii
Bisericii. Stadiul cercetarilor este destul de avansat şi de o calitate excepţională, fapt
dovedit de numeroasele prezenţe ale delegaţiei române la conferinţele ecumenice, precum
şi de istorica vizită a Papei Ioan Paul al-II-lea în România.

3. Cu toate că se afirma în trecut că momentul de sciziune între Biserica

Apusului şi Biserica Răsăriteană l-a constituit momentul 1054, studii recente, ale unor
teologi de ambele confesiuni, demonstrează foarte argumentat că de fapt evenimentul de la
începutul mileniului al doilea nu reprezintă decât o urmare firească a unui mileniu anterior
care a accentuat şi a condus inevitabil la ceea ce numim Marea Schismă.

4. În demersul de analizare a rupturii produse în sânul creştinismului,

putem studia problema prin idenificarea unor schisme din Biserică până în timpul lui Fotie,
iar o altă etapă ar constitui-o perioada de la Fotie şi până la neplăcutul eveniment din 1054.
Prin urmare, aşa cum am precizat şi mai sus momentul Marii Schisme nu este altceva decât
urmarea firească a câtorva sute de ani de certuri şi separaţii, favorizate uneori politic,
cultural şi religios în special.

5. O primă dispută în cadrul Bisericii a constituit-o cearta pascală cu

privire la data şi modul serbării Paştelui, dispută care l-a implicat atat pe episcopul
Policarp al Smirnei, dar şi pe episcopul Anicet. Între cei doi nu se gaseste nici o soluţie, iar
conflictul reapare între episcopul Victor şi Policrat al Efesului. Rezultatul va fi o
excomunicare din partea episcopului Victor care anterior fusese condamnat în cadrul unui
sinod.

6. Calupul de schisme şi certuri va continua cu disputa din timpul lui Ipolit

care v-a intra într-un aprig conflict cu episcopul roman Calixt. Cu toate că episcopul Calixt
moare în 222 schisma continuă şi sub succesorii Urban şi Ponţian. O altă schismă de care
istoria bisericească aminteşte este cea condamnata la Sinodul I Ecumenic şi anume a lui
Novaţian. Paralel cu această schismă o întâlnim şi pe cea a lui Ciprian şi Novat, pentru că
mai târziu problemele să continuie cu disputa baptismală, adică botezarea ereticilor.
 7. Distanţarea dintre Răsărit şi Apus s-a realizat şi pe fundalul ereziilor ce
au bântuit cele doua parţi, mai ales în cazul în care numeroşi episcopi care ocupau scaune
în diferite eparhii erau partizanii şi protectorii ereticilor condamnaţi de diferite Sinoade
Ecumenice şi nu numai. Sunt cunoscute disputele provocate de hotărârile sinodului de la
Calcedon.

8. O foarte mare eroare săvârşită de către Biserica de la Roma a fost

introducerea unor învăţături greşite care nu au făcut decât să mărească tensiunile din sânul
creştinismului: adosul Filioque, folosirea azimei în cult, săvârşirea deodată a mai multor
Liturghii, muzica în cult, statuietele, Taina Botezului printr-o singură scufundare, postul
duminica şi altele.

9. Mulţi cercetători admit faptul că în timpul lui Fotie au loc primele faze
care vor duce la declanşarea Schismei de la 1054. Prima fază a izbucnit între Fotie şi
Nicolae I, care nu este de accord cu numirea acestuia ca episcop al Constantinopolului. Au
loc mai multe sinoade care îl confirmă pe Fotie în funcţie, iar Nicolae la rândul sau îl va
excomunica pe Fotie. Un alt moment de tensiune îl constiuie şi încreştinarea bulgarilor
care a produs alte disensiuni. Acestea au fost principalele momente din primul mileniu
crestin care parcă au prefigurat evenimentele ce aveau sa urmeze.

10. Ceea ce observăm este că o serie de conflicte a marcat Răsăritul şi

Apusul înca din secolul al IV-lea, au existat o serie de contradicţii şi incompatibilităţi dar
care au fost mai mereu soluţionate pritr-o procedură recunoscută ca eficientă şi anume,
sinodul. Cea mai importantă cauză a schismei o constituie ignoranţa reciprocă, ceea ce i-a
impiedicat să găsească un limbaj comun de apropiere, iar momentul 1054 nu reprezintă
altceva decât izbucnirea unor pasiuni personale de moment, precum şi alte cauze care au
însoţit atitudinile: cauze politice, religioase şi culturale.

11. Dezbinarea celor doua Biserici avea să se facă simţită mult mai târziu, şi
anume, odată cu apariţia cruciadelor. Cruciada a IV-a cu momentul 1204, aşa cum s-a
subliniat reprezintă momentul final al înstrăinării Răsăritului de Apus, caci ruptura de la
16 iulie 1054 nu a fost receptată de contemporani ca schismă definitivă între cele două
biserici surori. Ulterior au existat numeroase tentative de unire însa au fost soldate
esecului.
 12. Roadele Mişcării Ecumenice s-a aratat în secolul XX, mai precis în data
de 7 Decembrie 1965 când a fost citită declaraţia comună a papei Paul al VI-lea şi a
patriarhului Atenagoras, de ridicare a anatemelor reciproce de excomunicare de la 1054.

Aşadar un pas deosebit de important pe drumul de apropiere dintre cele

două Biserici surori a fost facut. Urmează ca printr-o atitudine înţeleaptă şi smerită de
partea ambelor părţi să se caute maniera cea mai bună de refacere a cămăşii sfâşiate a
Domnului Iisus Hristos.