Arthur Rimbaud – Ofelia

Pe valul calm si negru, în care-n somn cad stele,

Ofelia pluteste, ca alb si mare crin,

Pluteste lin, culcata în valuri lungi si grele…

- Din zari de codri zvonuri de vînatoare vin.

De peste un mileniu Ofelia mai trista,

Fantoma alba, trece pe fluviul negru-n veci ;

De peste un mileniu dementa-i blind insista

Si-si murmura romanta în boarea serii reci.

Saruta vîntul sinii si, -n leganari de unde,

Desface în corola mari valuri care-o string;

Se-nclina-nalte trestii spre visatoarea-i frunte

Si-nfiorate salcii pe umerii ei plîng.

Striviti, suspina nuferi în jurul ei o clipa;

Într-un arin ce doarme, trezeste cînd si cînd

Un cuib, din care scapa un freamat scurt de-aripa :

- Un cîntec tainic cade din astri de-aur, blînd.

II

O, palida copila, frumoasa cum e neaua !

Ofelia, murit-ai si-un fluviu te-a tot dus !

- Da, pentru ca din muntii norvegi batînd, de greaua

Si aspra libertate în soapta-un vînt ti-a spus ;

 Ca, ravasindu-ti parul, spre firea-ti visatoare

Un suflu îti aduse tumult asa ciudat ;

Ca-n inima-ti patrunse-al Naturii cîntec care

Se tînguia în arbori si-n nopti era oftat;

Ca glas de suie mare, ce horcaia mareata,

Sfarmase pieptu-ti fraged, prea omenesc si bun;

Ca-ntr-un april un mîndru, pal cavaler în fata

Tacut ti se-asezase-n genunchi, sarman nebun !

Iubire ! Libertate ! O, cer ! Ce vis, sarmana

Nebuna, -n el, ca neaua la foc, tu te-ai topit;

Vedeniile tale, ah, stins-au vorba-ti vana

- Si-albastrii-ti ochi cu spaima au dat de Infinit !

III

Si spune el, Poetul, ca, ce-ai cules odata,

Flori, noaptea, vii sa cauti sub cer de stele plin

Si ca, plutind pe ape, în valri lungi culcata,

Pe-Ofelia vazut-a, ca alb si mare crin.