Universitatea “Dunărea de Jos”

Drept constituţional
Lect.univ.dr. Liviu Coman-Kund
Lect.univ.dr. Carmen Coşug

Galaţi – 2013
 2

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă

şi cu Frecvenţă Redusă

Facultatea de Ştiinţe juridice, Sociale şi Politice

Specializarea Drept
Anul de studii I
Forma de învăţământ I.F.R.
2
 3

CUPRINS

CUPRINS ............................................................................................................................................. 3

CAPITOLUL 1:
DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI TEORIA CONSTITUŢIEI ................................................... 5
1.1. DREPTUL CONSTITUŢIONAL ................................................................................................... 6
1.1.1. Definiţia dreptului constituţional ......................................................................................... 6
1.1.2. Izvoarele dreptului constituţional .......................................................................................... 7
1.1.3. Aspecte generale privind raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern român ... 9
1.2. DEFINIŢIA CONSTITUŢIEI ………………………………………………………………....….. 11
1.3. FORMELE CONSTITUŢIEI…………………………………………………………………….... 12
1.4. SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI………………………………………………………………….. 14
1.5. ELABORAREA ŞI ADOPTAREA CONSTITUŢIEI……………………………………………... 16
1.6. MODIFICAREA CONSTITUŢIEI………………………………………………………………… 17
1.7. SUSPENDAREA ŞI ABROGAREA CONSTITUŢIEI…………………………………………… 19
1.8 CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR …………………………………………… 19
1.8.1 Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor ..................................................................... 19
1.8.2. Modalităţile controlului de constituţionalitate a legilor ......................................................... 19
1.9. CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN ROMÂNIA ........................................ 21
1.9.1. Organizarea Curţii Constituţionale a României ....................................................................... 22
1.9.2. Atribuţiile Curţii Constituţionale a României ........................................................................... 22
1.9.3. Procedura controlului constituţionalităţii legilor ..................................................................... 24
1.9.4. Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale ............................................................... 26

CAPITOLUL 2:
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE
POTRIVIT CONSITUŢIEI REVIZUITEI ........................................................................................... 28
2.1. ASPECTE GENERALE ..................................................................................................................... 29
PRINCIPII ALE DREPTURILOR FUNDAMENTALE ........................................................................ 30
2.3. CONŢINUTUL DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE POTRIVIT
CONSTITUŢIEI REVIZUITE .................................................................................................................. 36
2.3.1. Inviolabilităţile ......................................................................................................................... 37
2.3.2. Drepturile social-economice şi culturale ................................................................................. 45
2.3.3. Drepturile şi libertăţile social-politice...................................................................................... 54
2.3.4. Drepturile exclusiv politice...................................................................................................... 60
2.3.5. Drepturile garanţii ................................................................................................................... 62
2.4. ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE............................................................................................. 65
2.5. AVOCATUL POPORULUI.............................................................................................................. 66
2.5.1. Rolul instituţiei Avocatului Poporului...................................................................................... 66
2.5.2. Organizarea instituţiei Avocatului Poporului.......................................................................... 67
2.5.3. Atribuţiile Avocatului Poporului.............................................................................................. 67

3
 4

CAPITOLUL3:
ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII……………………………………………...................... 69
3.1. ELEMENTELE DEFINITORII ALE STATULUI…………………………………………........... 70
3.2. ROLUL ŞI FUNCŢIILE STATULUI……………………………………………………………… 73
3.3. TEORIA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT………………………………………….......…... 74
3.4. FORMA PUTERII DE STAT……………………………………………………………......…….. 77
3.4.1. Structura de stat ....................................................................................................................... 77
3.4.2. Forma de guvernământ ............................................................................................................ 80
3.4.2.1. Democraţia.................................................................................................................... 80
3.4.2.2. Monocraţia……………………………………………………………….................... 84
3.4.2.3. Oligarhia……………………………………………………………………………... 85
3.4.1.4. Formele mixte………………………………………………………………………... 85
3.4.2.5. Forma actuală de guvernământ a României……………………………………….................... 87
3.4.3. Regimul politic......................................................................................................................... 87

CAPITOLUL 4:
ORGANELE FUNDAMENTALE ALE STATULUI……………………………………................. 90
4.1. PARLAMENTUL……………………………………………………………………………......... 91
4.1.1. Structura Parlamentului……………………………………………………………………….......... 91
4.1.2. Organizarea parlamentară…………………………………………………………………….......... 92
4.1.3. Autonomia adunărilor…………………………………………………………………………......... 93
4.1.4. Rolul Parlamentului ……………………………………………………………………...… 93
4.1.5. Statutul parlamentarilor…………………………………………………………………………...... 96
4.1.6. Caracteristicile Parlamentului României, conform Constituţiei ……………………..……….. 96
4.2. ORGANELE EXECUTIVE……………………………………………………………………… 103
4.2.1. Aspecte generale…………………………………………………………………………………...... 103
4.2.2. Organele executive ale României potrivit Constituţiei ………………………………………... 104
4.3. ORGANELE JURISDICŢIONALE……………………………………………………………… 106
4.3.1. Aspecte generale………………………………………………………………………………......... 106
4.3.2. Organele jurisdicţionale din România potrivit reglementărilor actuale…………………….. 108
4.1. RELAŢIILE DINTRE ORGANELE FUNDAMENTALE ALE STATULUI…………………… 109
4.4.1. Aspecte generale……………………………………………………………………........................ 109
4.4.2. Relaţiile dintre organele fundamentale ale statului român………………………………......... 112

CAPITOLUL 5:
DESEMNAREA ORGANELOR REPREZENTATIVE................................................................... 116
5.1. COMPETIŢIA PENTRU PUTERE……………………………………………………………..... 117
5.1.1. Conţinutul competiţiei pentru putere………………………………………………………… 117
5.1.2. Partidele politice……………………………………………………………………………..…........ 117
5.1.3. Mass-media……………………………………………………………………………………........... 119
5.1.4. Grupurile de presiune…………..………………………………………………………......... 120
5.2. SCRUTINUL……………………………………………………………………………………….. 120
5.2.1. Scrutinul majoritar……………………………………………………………………………….…... 121
5.2.2. Reprezentarea proporţională………………………………………………………………….…..... 122
5.3 DESEMNAREA ORGANELOR REPREZENTATIVE ÎN ROMÂNIA………………………….. 124
5.3.1. Funcţiile reprezentative şi modurile de scrutin utilizate………………………………............. 124
5.3.2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români.......................................................................... 126
5.3.2.1. Aspecte generale privind cetăţenia română………………………………………… 126
5.3.2.2. Drepturile exclusiv politice………………………………………………………… 128
5.3.3. Actorii competiţiei pentru putere…………………………………………………………….……. 131

4
 5

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………….............................. 136

CAPITOLUL 1
DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI TEORIA CONSTITUŢIEI
1.1. Dreptul constituţional
1.1.1. Definiţia dreptului constituţional
1.1.2. Izvoarele dreptului constituţional
1.1.3.Aspecte generale privind raporturile dintre dreptul internaţional şi
dreptul intern român
1.2. Definiţia constituţiei
1.3. Formele constituţiei
1.1. Supremaţia constituţiei
1.5. Elaborarea şi adoptarea constituţiei
1.6. Modificarea constituţiei
1.7. Suspendarea şi abrogarea constituţiei
1.8 Controlul constituţionalităţii legilor
1.8.1. Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor
1.8.2. Modalităţile controlului de constituţionalitate a legilor
1.9. Controlul constituţionalităţii legilor în România
1.9.1. Organizarea Curţii Constituţionale a României
1.9.2. Atribuţiile Curţii Constituţionale a României
1.9.3. Procedura controlului constituţionalităţii legilor
1.9.3. Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale

OBIECTIVE
Studierea acestui capitol vă permite:
 Cunoaşterea locului dreptului constituţional în sistemul de drept şi înţelegerea
specificului anumitor categorii juridice generale (normă juridică, raport juridic,
izvor de drept) care se aplică în această materie;
 Înţelegerea noţiunii de constituţie din perspectivă juridică, în concret
cunoaşterea principalele elemente referitoare la adoptarea, modificarea şi
iesirea din vigoare a legii fundamentale
 Înţelegerea consecinţelor pe care legea fundamentală le produce asupra
sistemului normativ statal prin supremaţia pe care o deţine aceasta în ierarhia
actelor normative;
 Însuşirea conceptului de control al constituţionalităţii legilor, şi a organelor
competente în materie în funcţie de modalitatea de control;
 Înţelegerea organizării, funcţionării şi a atribuţiilor Curţii Constituţionale din
5
România.
 6

1.1. Dreptul constituţional

1.1.1. Definiţia dreptului constituţional1
Fenomenul de putere instituţionalizată, caracteristic societăţii organizate statal a determinat o
împărţire tradiţională a dreptului în drept public şi drept privat, încă din antichitate, după criteriul
apartenenţei sau non apartenenţei subiectelor raportului juridic la o autoritate publică, în sensul larg de
deţinător de putere. Dreptul public este dreptul care se aplică autorităţilor publice şi raporturilor dintre
autorităţile publice şi persoanele private, iar Dreptul privat este dreptul care se aplică raporturilor dintre
persoanele private.
Într-o definiţie generală, Dreptul public este ansamblul normelor juridice, care reglementează
constituirea şi funcţionarea autorităţilor publice, precum şi raporturile dintre autorităţile publice şi
persoanele private. Rezultă din această definiţie, că cel puţin unul dintre subiectele raportului de drept
public este o autoritate publică. Acest subiect poartă numele de subiect calificat.
Dreptul public prezintă două caracteristici esenţiale:
I. Dreptul public promovează interesele generale, care constituie scopul necesar al autorităţilor
publice, pe când dreptul privat arbitrează interesele particulare;
II. Dreptul public este, în principiu, un drept al raporturilor de inegalitate, deoarece interesul
general trebuie să predomine asupra interesului particular. Datorită acestei superiorităţi a interesului general
faţă de interesul individual, autorităţile publice dispun de mijloace juridice de constrângere şi de forţa
publică, ceea ce le permite să-şi impună voinţa. În dreptul privat părţile se află pe poziţii de egalitate
juridică, operând iniţiativa individuală şi acordul liber de voinţă.
În procesul de dezvoltare a dreptului, atît dreptul public cît şi dreptul privat s-au divizat, la rîndul lor,
în diverse ramuri de drept, după anumite criterii, dintre care cel mai utilizat este criteriul obiectului sau al
materiei reglementării. Astăzi, este unanim acceptat faptul că, Dreptul constituţional este o importantă
ramură a Dreptului public, existând opinii care consideră dreptul constituţional chiar ramura principală a
dreptului, întrucât prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai importante valori economice, sociale şi
politice2.
Din analiza condiţiilor istorice în care au apărut primele Constituţii scrise, precum şi din conţinutul
acestor Constituţii, rezultă următoarele aspecte:
1. Marii gînditori ai sec.XVIII au conştientizat realitatea că, puterea, pentru a fi acceptată de
societate trebuie să se bazeze pe un sistem de principii fundamentale care să corespundă sistemului de valori
social-politice recunoscut. Astfel, s-a ajuns la o categorie importantă de norme juridice, normele-principii,
care au fost incluse în Declaraţii de drepturi sau în Constituţii, ca fundament pentru întregul sistem statal.
2. Principiile fundamentale trebuiau însă aplicate, garantate şi promovate prin intermediul puterii
organizate statal. Această putere trebuia să fie eficace pentru a-şi putea realiza misiunea, dar în acelasi timp
trebuia să respecte şi să perpetueze sistemul de valori social-politice. De aici, interesul deosebit pentru
organizarea puterii statale, care a dus la crearea normelor cu caracter specific privind instaurarea,
menţinerea şi exerciţiul statal al puterii. Întrucât această categorie de norme are cel puţin aceeaşi importanţă
pentru funcţionarea întregului sistem social ca şi normele-principii, normele cu caracter fundamental privind
instaurarea, menţinerea şi exerciţiul puterii statale au fost incluse, de asemenea, în Constituţii.
3. O experienţă îndelungată a demonstrat că orice putere are tendinţa să abuzeze, astfel încât a apărut
necesitatea protecţiei individului împotriva abuzului de putere. Se ajunge astfel la necesitatea definirii şi
garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. În mod firesc, s-a considerat că acest
deziderat se poate realiza, în modul cel mai eficient, prin norme juridice incluse în Constituţie.
1
Ioan MURARU, Simina TANĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, ediţia a XI-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004, p 15 şi p. 23; Ion DELEANU, Drept constituţional şi instituţii politice - Tratat- vol.I, Ed. "Europa Nova", Bucureşti – 1996
p. 43-58
2
Ioan MURARU, Simina TANĂSESCU, Op. cit., 2004, p. 19
6
 7

Ansamblul acestor norme prezintă o configuraţie proprie şi o permanenţă evidentă, caracteristici ce îl

individualizează în ansamblul normelor de drept public. Se cristalizează astfel obiectul unei ramuri distincte
a dreptului public, ramură care a fost denumită "Drept constituţional".
Putem deci, defini dreptul constituţional, într-un mod mai explicit, după cum urmează: Dreptul
constituţional este ramura dreptului public formată din normele juridice care consfinţec principiile
fundamentale, esenţiale ale regimului social-politic al unei ţări, reglementează relaţiile sociale
fundamentale care se stabilesc în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii,
definesc şi garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor pentru a-i proteja
împotriva tendinţelor de abuz ale puterii.
La modul cel mai general, Dreptul constituţional poate fi definit ca dreptul fundamental ce
reglementează puterile statului

1.1.2. Izvoarele Dreptului constituţional3

În ştiinţa dreptului conceptul de izvor de drept este folosit într-un sens specific, şi anume acela de
formă de exprimare a normei juridice. Este vorba de forma sub care trebuie să se prezinte o regulă de
comportament pentru a fi instituită sau recunoscută ca normă juridică, deci regulă cu un caracter obligatoriu
asigurat, la nevoie, prin constrângere exercitată de forţa publică.
Teoria dreptului recunoaşte trei categorii importante de izvoare de drept:
1. legea, în sensul generic de act juridic normativ al Parlamentului, exprimat în scris şi adoptat după o
anumită procedură;
2. obiceiul juridic sau cutuma, care este regula spontană ce devine obligatorie prin uz îndelungat. Ea poate
fi consfinţită prin actul scris al puterii publice sau recunoscută de autorităţi şi respectată pur şi simplu, fără a
fi formulată ca act juridic scris;
3. practica judiciară sau jurisprudenţa, care reprezintă activitatea de precizare şi dezvoltare a principiilor şi
prevederilor legii sau cutumei, exprimată prin hotărârile judecătoreşti, ca urmare a soluţionării litigiilor
supuse judecăţii.
Cât priveşte Dreptul constituţional, se admite cvasiunanim calitatea de izvor de drept constituţional a
Constituţiei, scrise sau cutumiare, a legii, ca act juridic al Prlamentului şi a tratatelor internaţioale. Este
controversată calitatea de izvor de drept constituţional a Regulamentelor Parlamentului şi a practicii de
contencios constituţional.
Referitor la regimul constituţional din România, există cel puţin două criterii care permit
identificarea izvoarelor dreptului constituţional: autoritatea publică emitentă şi conţinutul normativ. În
principiu, sunt izvoare ale Dreptului constituţional român numai actele normative adoptate de adunările
naţionale reprezentative. În plus, aceste acte normative trebuie să îndeplinească şi condiţia de a conţine
norme care reglementează relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii statale.
În ceea ce priveşte cutuma ca izvor de drept constituţional, constatăm că aceasta lipseşte din actualul
edificiu constituţional românesc. În principiu, nu poate fi exclusă posibilitatea stabilirii unor reguli de drept
constituţional prin practica parlamentară sau prin practica raporturilor dintre autorităţile publice, cum, de
altfel, s-a întâmplat în unele ţări. Este însă nevoie de o perioadă de timp îndelungată de exerciţiu democratic
al puterii statale, pentru ca, eventual, să se ajungă la cutume constituţionale.
Referitor la practica Curţii Constituţionale este posibil ca, în timp, deciziile Curţii să creeze
anumite reguli care vor reprezenta nu numai o clarificare a principiilor sau textelor constituţionale, dar şi o
dezvoltare a acestora, dezvoltare reclamată de evoluţia societăţii, a democraţiei constituţionale.
3
Ioan MURARU, Simina TANĂSESCU, Op. cit., 2001, p. 41-46; Antonie IORGOVAN, Drept constituţinal şi instituţii politice.
Teorie generală, Ed. “Galeriile J. L. Calderon”, Bucureşti, 1994, p. 43-46
7
 8

În acest fel, practica Curţii Constituţionale poate dobîndi calitatea de izvor de drept constituţional
întrucât deciziile interpretative ale Curţii ocupă un loc important în cadrul dreptului constituţional şi un loc
aparte în cadrul izvoarelor acestui drept. În acest sens, unii autori recunosc calitatea de izvor de drept a
acestor decizii, alţii nu. Totuşi, dinamica dreptului face ca aceste decizii să fie respectate şi să se ţină cont de
ele ca posibile izvoare ale dreptului constituţional 4. În plus, după revizuirea Constituţiei art. 147 alin. 4
stabileşte că deciziile Curţii sunt „general obligatorii”.
În evoluţia constituţională a României, cutuma a fost recunoscută ca izvor de drept sub regimul
Constituţiilor din 1866, 1923, 1938. Sub regimul Constituţiilor din 1948, 1952 şi 1965, cutuma era admisă
ca izvor de drept în mod excepţional, când legea o prevedea expres şi în nici un caz în domeniul dreptului
public( ex. clasic, art.600 Cod civil care prevede că înălţimea îngrăditurii dintre două proprietăţi se stabileşte
după regulamentele particulare sau, în lipsa acestora, după obiceiul obştesc).
Constituţia revizuită merge, în principiu, pe aceeaşi linie. Singura prevedere care acceptă cutuma se
referă, de asemenea, la dreptul privat şi o întâlnim la art.44 alin. 7, privind protecţia proprietăţii private:
"Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei
vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului".
Iată de ce, în literatura de specialitate, pentru Dreptul constituţional român, se admit numai izvoarele scrise.
O altă explicaţie a acestei atitudini constă în mentalitatea de a considera izvoarele Dreptului constituţioal ca
manifestări ale voinţei politice supreme a poporului, care trebuie exprimate prin norme scrise, clare şi
5
precise .
În ceea ce priveşte izvoarele scrise ale Dreptului constituţional, autorii noştri sunt unanimi în a
recunoaşte calitatea de izvor de drept constituţional pentru Constituţie şi lege, ca act juridic al
Parlamentului, discuţiile purtându-se, ca de altfel şi în alte ţări, referitor la calitatea de izvor de drept
constituţional a regulamentelor Parlamentului, a hotărârii de Guvern şi a tratatului internaţional.
Să analizăm aceste acte normative, conform Constituţiei revizuite:
1. Regulamentele Parlamentului. Textele constituţionale cu semnificaţie deosebită în această materie sunt:
Art.64 (1) "Organizarea şi funcţionarea fiecărei camere se stabilesc prin regulament propriu..."
Art.65 (1) "Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate şi în şedinţe comune. În
şedinţele comune, lucrările se desfăşoară potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor."
Art. 67 (1) “Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii
membrilor.”
Art. 73 (1) “Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.”
Art.76 (1) "Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul
majoritătii membrilor fiecărei Camere."
Art.146 "Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
(…) c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului...."
Din analiza acestor texte rezultă:
1) Regulamentele Parlamentului stabilesc organizarea şi funcţionarea puterii legislative, care este o
modalitate esenţială a exercitării puterii statale, încadrându-se astfel în definiţia Dreptului constituţional;

4
Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU Drept constituţional şi instituţii politice – Caiet de seminarii, ediţia a II a,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 4
5
În principiu, nu poate fi exclusă posibilitatea stabilirii unor reguli de drept constituţional prin practica parlamentară sau prin
practica raporturilor dintre autorităţile publice, cum, de altfel, s-a întâmplat în unele ţări. Este, însă, nevoie de o perioadă de
timp îndelungată de exerciţiu democratic al puterii statale, pentru ca, eventual, să se ajungă la cutume constituţionale.

8
 9

2) Regulamentele Parlamentului sunt acte de sine stătătoare, distincte de celelalte acte ale
Parlamentului (legi, hotărâri, moţiuni);
3) Regulamentele Parlamentului sunt supuse controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea
Constituţională.
Faţă de aceste argumente, apreciem că suntem în prezenţa unor izvoare de Drept constiţional.
2. Hotărârile de Guvern
Cât priveşte hotărârile de Guvern, subscriem la opinia potrivit căreia acestea nu pot fi reglementări
fundamentale ale relaţiilor sociale din sfera puterii sau care să creeze drepturi şi libertăţi fundamentale ale
persoanei, şi cu atât mai puţin nu pot consfinţi principii fundamentale ale sistemului social-politic.
Potrivit art.108 alin.2 din Constituţie, hotărârile de Guvern se emit "pentru organizarea executării
legilor", ceea ce înseamnă că ele nu pot fi acte normative cu caracter primar, şi cu atât mai puţin cu caracter
fundamental. Or, trebuie să admitem, pornind de la definiţia Dreptului constituţional, că izvoarele de drept
constituţional nu pot fi decât norme care reglementează la modul primar şi fundamental raporturile de putere
sau, după caz, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
Alta este situaţia pentru Ordonanţa Guvernului, având în vedere faptul că, în sistemul nostru
constituţional este admisă delegarea legislativă. Astfel, Ordonanţa intervine în domeniile rezervate legii
ordinare, care pot fi şi de ordin constituţional. Este adevărat că principalele domenii de ordin constituţional
sunt reglementate prin legi organice, dar, teoretic, nu este exclusă reglementarea unor domenii şi prin legi
ordinare. Cu atât mai mult poate fi izvor de drept constituţional Ordonanţa de urgenţă a Guvernului,
6
întrucât ea poate interveni şi în domeniul legii organice .
3. Tratatul internaţional
Textele constituţionale referitoare la tratatele internaţionale sunt:
"Art.11 (1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin
din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare
Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei."
Art.20.(1) “Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la
care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”
Art. 146 „Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
(…) b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale.”
Faţă de aceste dispoziţii constituţionale este evident că tratatul internaţional este izvor de drept
constituţional.
De altfel, Constituţia României nu a făcut altceva decât să se înscrie în concertul constituţional
postbelic, reglementări ca cele menţionate fiind cuprinse şi în alte constituţii europene adoptate după al II-
lea război mondial.
În concluzie, vom reţine că, de principiu, pot fi izvoare ale dreptului constituţional român toate cele
trei categorii de izvoare consacrate de teoria dreptului: a) izvoarele scrise; b) cutuma democraţiei
constituţionale şi c) practica Curţii Constituţionale. La ora actuală, însă, sunt certe şi efective numai
6
Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă,
publicată în M. Of. nr. 22 din 21 ianuarie 1999. Această Ordonanţă de urgenţă a fost adoptată sub presiunea marşului spre
capitală a minerilor din Valea Jiului, conduşi de Miron Cozma.
9
 10

izvoarele scrise. Aceste izvoarele scrise sunt: 1) Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei; 2) legea ca
act juridic al Parlamentului (atât cea organică, cât şi cea ordinară); 3) ordonanţele Guvernului (simple sau de
urgenţă); 4) regulamentele Parlamentului şi 5) tratatul internaţional.

1.1.3. Aspecte generale privind raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul

intern român

Sediul constituţional principal al raporturilor dintre dreptul internaţional şi dreptul intern român este
reprezentat de art. 11 alin. 1 şi 2 din Constituţia revizuită.
Din analiza textelor menţionate rezultă aplicabilitatea articolului 11 exclusiv pentru sursele
convenţionale, adică tratate (internaţionale)7.Aplicabilitatea este una directă în sensul că tratatele se
integrează în ordinea juridică internă, nefiind necesară o altă lege care să reia în cuprinsul său întreg tratatul.
Se adoptă astfel teoria monistă8 care statuează că dreptul internaţional penetrează dreptul intern, astfel încât
dacă se ratifică un tratat, acesta se va integra în ordinea juridică naţională.
Consecinţa este că pe lângă natura lor de izvoare ale Dreptului internaţional, tratatele prin care statul
român este legat din punct de vedere juridic, sunt, în egală măsură, şi izvoare ale dreptului intern român. Din
acest motiv tratatele la care România este parte dau naştere la drepturi şi obligaţii pentru subiectele din
ordinea juridică internă şi pot fi invocate şi aplicate direct de autorităţile naţionale, inclusiv de instanţele
judecătoreşti9.
Cât priveşte modul în care România poate deveni parte la un tatat internaţional, în dezvoltarea
normelor constituţionale a fost adoptată Legea nr. 590/2003 privind tratatele 10 care consacră existenţa
următoarelor tipuri de tratatete internaţionale:
A) tratatele în numele României (la nivel de stat) – încheiate de Preşedintele României şi ratificate,
la care se aderă sau acceptate de Parlament prin lege ori de Guvern prin ordonanţă;
B) tratatele la nivel guvernamental – ratificate la care se aderă sau acceptate de Parlament prin lege
ori de Guvern prin ordonanţă;
C) tratate în formă simplificată încheiate la nivelul Ministerului Afacerilor externe şi al Ministerului
Integrării.
Ca urmare a asimilării tratatelor în dreptul intern, art. 11 alin. 3 prevede că în caz de contrarietate a
unui tratat internaţional cu Constituţia, tratatul va putea fi ratificat numai după revizuirea acesteia, pentru
punerea de acord a normei constituţionale încălcate cu prevederile tratatului. Este consecinţa logică a
principiului supremaţiei Constituţiei înscris în art. 1 alin. 5. Această dispoziţie trebuie corelată cu art. 148 lit.
b conform căreia Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor şi altor acorduri
internaţionale.
Concluzia firească a celor expuse este că tratatele internaţionale au o poziţie infraconstituţională, se
află deci sub Constituţie. Subliniem că este vorba de poziţia tratatelor faţă de dreptul intern în sistemul
naţional de drept, deoarece în planul dreptului internaţional (de ex. în faţa instanţelor internaţionale)
întotdeauna dreptul internaţional are supremaţie, prioritate faţă de normele naţionale (acest principiu este
înscris în Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor).
Cât priveşte forţa juridică a tratatelor, în lipsa unor dispoziţii exprese, urmează a se apela la principii,
şi anume la regula conform căreia tratatul intenţional dobândeşte în dreptul intern, unde este direct aplicabil,
forţa jurică egală cu actul prin care statul şi-a exprimat consimţământul de a deveni parte la tratat. Aşadar, în
concret, în România un tratat internaţioal aplicabil poate avea forţa juridică egală cu a legii (ordonanţei), cu
a unei hotărâri a Guvernului sau cu a unui act administrativ normativ al ministrului11.
7
Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile dintre Dreptul Uniunii Europene şi Dreptul intern român, în lumina dispoziţiilor
constituţionale revizuite, Revista Română de Drept comunitar, nr. 2/2004, p. 36
8
Teoria dualistă dimpotrivă susţine că nu este suficientă legea de ratificare a unui tratat, este necesară o « naţionalizare » a
tratatului printr o lege internă care să reia tratatul internaţional punct cu punct.
9
Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile…,p.37
10
Publicată în M. Of. Nr. 23/12.01.2004
11
Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile…,p.38
10
 11

Distinct de situaţia de drept comun reglementată de art. 11 din Constituţie, sunt vizate expres
raporturile dintre Dreptul internaţional al drepturilor omului şi dreptul naţional român.
Sediul materiei îl reprezintă art. 20 din Constituţie 12. Se poate observa că alin. 1 al art. 20
reglementează raporturile dintre tratatele internaţionale în materia drepturilor omului şi Constituţia
României, în timp ce alin. 2 vizează raporturile acestora cu legile interne. Aşadar, în continuare vom analiza
următoarele chestiuni :
A) Raportul dintre Constituţie şi tratatele internaţionale
B) Raportul dintre legislaţia internă şi tratatele internaţionale ;
A. În ceea ce priveşte forţa juridică a Constituţiei faţă de tratatul internaţional în materia drepturilor
omului, nu se poate da un răspuns general valabil, situaţia fiind diferită, de la caz la caz. Vom identifica
aşadar situaţii de infraconstituţionalitate (situare pe o poziţie inferioară, ca forţă juridică, a tratatului
internaţional faţă de Constituţie), egalitate de forţă juridică şi supraconstituţionalitate a tratatului
internaţional.
1. Situaţia poziţionării tratatului internaţional sub Constituţie se întâlneşte în două ipoteze:
 Când dispoziţiile tratatelor internaţionale sunt restrânse, vagi, imprecise, nedeterminate, iar dispoziţiile
constituţionale sunt clare, precise şi mai favorabile drepturilor omului, nu vom interpreta dispoziţiile
interne (mai favorabile) conform cu dispoziţiile internaţionale (mai puţin favorabile). Acest lucru este
posibil datorită faptului că tratatele internaţionale referitoare la drepturile omului nu conţin decât un
standard minim de garanţie a drepturilor omului pe care statele trebuie să-l respecte, de la care statele
nu pot deroga, dar la care ele pot, la nivel naţional să adauge o protecţie sporită.
 Dacă atât norma internaţională, cât şi norma constituţională sunt clare şi precise, dar sunt
contradictorii, nu mai e nevoie de interpretarea normei interne cu ajutorul normei internaţionale,
deoarece alin. 1 al art. 20 vizează numai acele dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor care au nevoie de interpretare, numai în legătură cu acestea existând obligaţia de
a fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu tratatele internaţionale. Dar dacă norma constituţională
este limpede şi precisă ea va fi aplicată tocmai în virtutea clarităţii sale în mod autonom, fară a se mai
face apel la norma internaţională, aşa încât nu se va mai face aplicarea art. 20 alin. 1.
2. Relativ la a doua situaţie, în cazul identităţii de reglementare între constituţie şi tratatele
internaţionale nu intervine nici un fel de problemă de interpretare. În acest caz spunem că tratatele au
valoare constituţională (se află pe aceeaşi poziţie cu constituţia).
3. Va exista o situaţie de supraconstituţionalitate a tratatului internaţional atunci când norma
constituţională este imprecisă, nedeterminată, generică (de exemplu referirile la “situaţii excepţionale”,
“siguranţă naţională”, “pericol public”) şi, distinct există o normă internaţională clară şi mai favorabilă
pentru drepturile omului.
B. Alin. 2 al art. 20 se referă la neconcordanţa cu o lege, statuând expres principiul forţei
supralegislative a tratatului (tratatul are o forţă juridică superioară legii interne). Legea internă contrară
tratatului internaţional nu este abrogată de tratat, ci ea devine inaplicabilă. Astfel, în cazul încetării aplicării
tratatului internaţional, legea internă redevine activă.13
Concluzionând putem spune că, întotdeauna în caz de conflict între o normă internaţională şi una
naţională în materia drepturilor omului se va aplica norma cea mai favorabilă.

1.2. Definiţia Constituţiei14

În istoria omenirii, începând cu secolul al XVIII-lea, s-a impus CONSTITUŢIA ca lege
fundamentală a unui stat. Constituţia reflectă, în primul rând, noua concepţie despre guvernare care a dus la
12
Art 20 are următoarea redactare : (1)Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este
parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne
conţin dispoziţii mai favorabile.
13
Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 47-49
14
Ioan MURARU, Simina TăNăSESCU, Op. cit., 2001, p. 52-58, Ion DELEANU, Op. cit., p. 258-265.
11
 12

prăbuşirea absolutismului monarhic, concepţie potrivit căreia suveranitatea aparţine naţiunii, iar
reprezentanţii acesteia o pot exercita numai în conformitate cu un sistem strict de reguli, şi în special cu
respectarea libertăţii individuale.
În secolul al XVIII conceptul de "Constituţie" a fost înţeles într-o viziune largă, ce excede
accepţiunea juridică şi anume, ca o realitate politică şi statală ce se identifică cu societatea respectivă.
Aceasta pentru că, în constituţie sunt consacrate, ca manifestare supremă a voinţei naţionale, principiile
fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice, principii derivate din valorile
fundamentale pe care statul trebuie să le apere şi să le promoveze. Iată de ce, adoptarea constituţiei a devenit
un important eveniment politic, social şi juridic în viaţa statelor moderne. Rezultă că, noţiunea de
Constituţie se referă la un fenomen complex, cu faţete filozofice, sociologice, politice şi juridice, fenomen
care a fost denumit constituţionalism.
Cuvântul "constituţie" provine din limba latină, atât de la substantivul constitutio, cât şi de la verbul
constituo,ere, care au mai multe semnificaţii, în speţă însemnând "a orândui", "a aşeza cu temei". În
antichitatea romană, constitutio, sub aspect tehnico-juridic desemna fie o lege (constituţiile imperiale), fie
un complex de legi care reglementau diferite domenii de organizare şi activitate a statului, denumite şi legi
fundamentale.
Cu timpul, începe să fie preferată expresia "constituţie" pentru a desemna legile de organizare a
statului, ca legi fundamentale, apărând la un moment dat, ideea unei singure legi fundamentale. Aceasta idee
se desăvârşeşte în secolul al XVIII-lea (secolul luminilor), când lupta împotriva absolutismului monarhic
face necesară adoptarea unei Carte fundamentale care să fixeze drepturile cetăţenilor şi "regulile jocului"
referitoare la putere. Aceasta va fi Constituţia, care definind regulile fundamentale de funcţionare a statului
şi garantând drepturile fundamentale ale cetăţenilor, apare ca o "barieră" în calea arbitrariului puterii.
Subliniem faptul că întotdeauna o constituţie va avea o încărcatură politică dictată de prezenţa şi
echilibrul unor forţe politice, precum şi de fluctuaţia raporturilor dintre ele.15
Concepţia juridică actuală asupra constituţiei se poate exprima în două sensuri diferite: în sens
material şi în sens formal.
În sens material,(după obiectul, materia reglementării) constituţia este ansamblul normelor
fundamentale care
a) reglementează relaţiile sociale privind constituirea, competenţa şi funcţionarea organelor de stat;
b) consfinţeşte, mai mult sau mai puţin explicit, principiile sistemului social;
c) consacră şi garantează drepturile cetăţenilor, mai mult sau mai puţin detaliat, în funcţie de realităţile
existente în diferitele ţări în momentul adoptării constituţiei, precum şi obligaţiile fundamentale ale
cetăţenilor.
Fcaem precizarea că, urmând structurile moderne, Constituţia României, enunţă materiile ce privesc
drepturile şi libertăţile înaintea altor problematici, fundamentând prin aceasta însemnătatea omului –
cetăţean şi alegător – pe al cărui consimţământ se întemeiază însăşi legitimitatea autorităţilor politice şi a
întregului eşafodaj al puterilor statului16
În sens formal, constituţia este ansamblul reglementărilor, indiferent de obiect:
a) elaborate în scris;
b) de un organ anume constituit (adunarea constituantă);
c) potrivit unei proceduri specifice, de o exigenţă deosebită.
Aceste elemente de ordin formal conferă constituţiei stabilitatea şi forţa juridică supremă.
Utilizarea unilaterală a acestor criterii, conduce la definiţii unilaterale, care nu exprimă suficient de
corect fenomenul. Astfel, singur, criteriul formal exclude posibilitatea existenţei unor norme constituţionale
sau chiar a unor constituţii nescrise, ceea ce contravine realităţii. La rândul său, criteriul material, aplicat
pur şi simplu, nu asigură supremaţia constituţiei asupra legii ordinare.
În concluzie, cumulând cele două criterii, definim constituţia, în sensul contemporan al termenului,
ca fiind actul juridic normativ suprem, exprimat de regulă în formă scrisă, care cuprinde normele ce

15
Victor DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU, Georgeta DUCULESCU, Op.cit., p. 102
16
Ibidem p. 106

12
 13

reglementează relaţiile sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii, act
adoptat, de obicei, printr-o procedură specifică menită să-i confere forţa juridică supremă. Precizăm că,
în ansamblul normelor constituţionale, un loc important îl ocupă normele ce consfinţesc, explicit sau
implicit, principiile fundamentale ale sistemului social şi normele care definesc şi garantează drepturile
şi stabilesc îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.

1.3. Formele Constituţiei17

Constituţiile cuprind reglementări care se pot prezenta sub două forme ce nu se exclud reciproc, şi
anume:
- norme cutumiare, alcătuind împreună o constituţie cutumiară;
- norme codificate într-un document oficial şi solemn, formând constituţia scrisă18.
A. Constituţia cutumiară. Este constituţia nescrisă care se impune prin uzanţe, obiceiuri,
precedente cu privire la constituirea, competenţa şi funcţionarea organelor puterii, inclusiv sub aspectul
raporturilor dintre aceste organe, precum şi dintre ele şi cetăţeni.
În literatura de specialitate există un curent formalist exclusivist care neagă atât "cutuma
constituţională" cât şi "constituţia cutumiară". 19 Realitatea istorică impune însă un alt adevăr. Până în
sec.XVIII, când s-a cristalizat conceptul de constituţie şi s-a impus elaborarea ei în formă scrisă, organizarea
politică a diferitelor state s-a realizat mai mult prin cutume. Este adevărat că acum modelul constituţiei
cutumiare aparţine unei perioade apuse, dar norma constituţională cutumiară continuă să coexiste cu cea
scrisă, îndeplinind o funcţie completivă. Cu alte cuvinte, relaţia dintre dreptul scris şi dreptul cutumiar nu
este una de oponenţă, ci de completare. Cel mai bun exemplu, în acest sens, îl constituie dreptul
constituţional cutumiar englez.
Pentru a fi în prezenţa unei norme constituţionale cutumiare, trebuie îndeplinite câteva condiţii:
a) repetarea constantă, ceea ce înseamnă multiplicarea identică a aceloraşi atitudini, având acelaşi
sens, când sunt întrunite aceleaşi condiţii (repetitio);
b) durata; repetarea aceleeaşi atitudini trebuie să se întindă pe o perioadă de timp relativ îndelungată.
Ex. pentru formarea regimului parlamentar englez a trebuit să treacă un secol şi jumătare.
c) claritatea; aceasta impune ca atitudinile, faptele să nu fie susceptibile de mai multe interpretări sau
de echivocuri;
d) consensul; din punct de vedere subiectiv, atitudinea respectivă trebuie să fie percepută ca legală,
conformă cu o normă juridică, atît de către autorităţi, cît şi de către corpul social (opinio necessitatis).
Constituţia cutumiară este o constituţie flexibilă, în continuă mişcare de adaptare la cerinţele vieţii
sociale, dar, uneori, şi greu de determinat şi de aceea incomodă. În fapt, este greu de păstrat, perioade
îndelungate, sensul originar al cutumei şi este greu, de asemenea, de stabilit când anume o cutumă a căzut în
desuetudine sau când s-a format o nouă cutumă.
În legătură cu normele constituţionale cutumiare, există două reguli cu valoare de principii:
1) Cutuma nu poate modifica sau abroga o normă constituţională scrisă, pentru că dacă am admite o
asemenea situaţie am ajunge la un rezultat absurd: regula constituţională cutumiară se poate forma prin
violarea repetată a constituţiei scrise;
2) Cutuma completează constituţia scrisă şi sprijină interpretarea acesteia, cu condiţia ca rolul
completiv şi interpretativ să se manifeste la modul exigent şi consecvent (altminteri s-ar ajunge la
denaturarea constituţiei scrise)
B. Constituţia scrisă. Aceasta este forma modernă de constituţie şi îşi propune să substituie unor
fapte disparate, uneori fără o coerenţă evidentă, o ordine juridică clară, sistematică, raţională şi, declarat,
voluntară.
17
Ion DELEANU, Op. cit., p. 265-270; Antonie IORGOVAN, Op. cit., p. 57-59.
18
Există Constituţii care se remarcă prin concizie, de ex. Constituţia S.U.A. care are 7 articole şi 27 de amendamente, dar şi
constituţii de dimensiuni impresionante cum este Constituţia Braziliei – 245 articole sau a Indiei – 395 articole. Victor
DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU, Georgeta DUCULESCU, Op.cit., p. 105
19
Atenţie la distincţie dintre noţiunile: "cutumă constituţională" şi "constituţia cutumiară". Prima se constituie într-un stat care
are o constituţie scrisă, pe când cea de-a doua, în lipsa unei constituţii scrise, constituie corpul de norme fundamentale care
guvernează organizarea politică a societăţii.
13
 14

Originile noţiunii moderne de constituţie, ce semnifică o manifestare de voinţă sub formă de act
scris, oficial, sistematic, solemn, relativ rigid, clar şi precis, adoptat de regulă, cu respectarea unui ritual
legislativ distinct, se află în mişcarea constituţionalistă apărută în Franţa secolului XVIII, cu toate că prima
constituţie scrisă a fost Constituţia statului Virginia din 1776. În contextul stării de spirit a Revoluţiei
franceze a apărut evidentă necesitatea înlocuirii cutumelor vagi şi incerte, generatoare de abuz, prin
constituţia scrisă, văzută ca instrument eficient de protecţie în faţa puterii, dar şi ca un important mijloc de
educaţie morală şi politică, prin intermediul căruia individul este ridicat la rangul de cetăţean.
Constituţiile „nescrise” reflectă tradiţii bogate şi o experienţă dintre cele mai notabile, în special de
ordin parlamentar şi a organelor justiţiei, dar ele nu pot să suplinească existenţa unui corp de reguli precise,
reunite într-un sigur document sistematic şi integrator, de natură să ofere prezentarea structurii politice a
ţării în ansamblul său, a drepturilor cetăţeneşti, a modalităţilor şi practicilor prin care se înfăptuiesc
rapoturile dintre puterile statului20.

În concluzie,
- constituţia cutumiară are o flexibilitate care îi permite continua adaptare la realitate, însă, uneori,
este greu de determinat, ceea ce facilitează abuzul;
- constituţia scrisă are incontestabilul avantaj al preciziei şi coerenţei, şi este mai eficace decât cea
cutumiară dacă respectă două condiţii esenţiale: de a exprima cu adevărat voinţa supremă a naţiunii şi de a fi
percepută ca atare; de a urma dinamica socială. În caz contrar, constituţia scrisă devine o ficţiune sau un
anacronism.

1.4. Supremaţia Constituţiei

Principiul supremaţiei constituţiei este una dintre cuceririrle cele mai importante ale dreptului
constituional modern21. În virtutea poziţiei sale din vârful piramidei actelor juridice Constituţia exercită o
influenţă hotărâtoare asupra elaborării şi fundamentării întregului sistem legislativ.
Constituţia revizuită consacră expres principiul supremaţiei în art. 1 alin. 522, generând în acest fel
supralegalitatea constituţională, astfel încât legea exprimă voinţa generală numai cu respectarea normei
constituţionale.În sens larg şi constituţia este o lege, dar nu o lege oarecare.
Alegînd drept criterii: obiectul de reglementare, procedura de adoptare, modificare sau abrogare,
precum şi forţa juridică, vom clasifica legile în trei categorii23:
1. legi constituţionale24,
2. legi organice;
3. legi ordinare.
Precizăm că, această clasificare este proprie sistemului de drept romano-german, caracteristic
Europei continentale. În sistemul de drept anglo-saxon, legile au aceeaşi forţă juridică, chiar dacă sunt de
importanţă diferită.
1)Legile constituţionale.
a) Din punct de vedere al obiectului de reglementare, legile constituţionale se referă la instituirea,
organizarea şi exercitarea puterii. Altfel spus, ele cuprind regulile privind guvernarea (determinarea
autorităţilor învestite cu puterea publică şi a modului lor de desemnare sau constituire, repartizarea şi,

20
Victor DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU, Georgeta DUCULESCU, Drept constituţional comparat – vol. II, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002, p. 102.
21
Victor DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU, Georgeta DUCULESCU, Drept constituţional comparat – vol. II, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002, p. 169
22
Art. 1 alin. 5 are următoarea redactare : “În România, respecarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.”
23
Ion DELEANU, Op. cit., p. 271-273
24
Observaţii terminologice: în sensul de lege supremă, Constituţia şi legea constituţională sunt sinonime.Cei doi termeni pot fi
însă folosiţi şi în sensuri diferite: Constituţia, ca ansamblul, codul normelor constituţionale, iar Legea constituţională, ca lege de
modificare a Constituţiei.
14
 15

implicit, delimitarea competenţelor între aceste autorităţi, stabilirea formelor şi mecanismelor de adoptare a
deciziilor).
Sub acest aspect, constituţia nu fixează doar cadrul şi procedura impuse guvernanţilor, ci determină
şi "breviarul" problemelor care fac obiectul guvernării, adică specifică "materia" guvernării. Pentru a limita
puterea guvernanţilor, constituţia sau legea constituţională consfiinţeşte, implicit sau explicit, principiile
vieţii sociale din ţara respectivă şi cuprinde reglementarea, de principiu sau detaliată, a drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Toate acestea reprezintă expresia culturii, a
sistemului de valori, în ultimă instanţă, pe care se sprijină sistemul politic şi juridic al statului respectiv.
Celelalte legi, chiar dacă reglementează asemenea aspecte, detaliază doar prescripţiile constituţionale şi se
subordonează cu totul acestora.
b) Din punct de vedere formal, legea constituţionlă este supusă, de regulă, altor rigori de adoptare
sau modificare decât legile ordinare. Ea urmează o procedură specială proprie. Acesta este criteriul distinctiv
cel mai uşor de sesizat.
c) Din punct de vedere al forţei juridice, legea constituţională este superioară tuturor celorlalte legi,
ceea ce atrage stricta aliniere a întregului edificiu normativ la ceea ce stabileşte legea constituţională.

2)Legile organice Acestea sunt o categorie intermediară între legile constituţionale şi cele ordinare.
De regulă, ele au ca obiect de reglementare domeniile expres prevăzute de Constituţie (de ex.
sistemul electoral, organizarea justiţiei, organizarea administraţiei publice). Textul Constituţiei precizează
tipurile de legi pe care le poate adopta Parlamentul României în art. 72. Sunt enumerate mai multe relaţii
sociale a căror reglementare trebuie făcută prin lege organică. Acesta nu epuizează însă domeniul rezervat
legii organice.
Printr-o interpretare sistematică a articolelor Constituţiei se pot identifica şi alte domenii în care
legea organică este cea care trebuie să intervină. Pentru identificarea acestora Constituţia utilizează două
procedee :
1. cel direct, de nominalizare în alt text decât cel al art. 72 a relaţiilor sociale a căror reglementare se
realizează prin lege organică, de ex art. 5 alin. 1 relativ la cetăţenie ;
2. interpretare sistematică a mai multor dispoziţii constituţionale – art. 44 alin. 1 relativ la dreptul de
proprietate raportat la art. 72 alin 3 lit. k, regimul juridic al proprietăţii şi moştenirii.
Prin însumarea acestor procedee Constituţia stabileşte un domeniu rezervat legii organice destul de
vast chiar dacă limitat doar la materiile expres enumerate în art. 72 alin. 3, precum şi la alte articlole în care
se prevede expres ca domeniul respectiv este reglementat prin lege organică.25
Procedura lor de adoptare diferă de cea a legilor ordinare, fiind mai pretenţioasă, fără a se situa, însă,
la nivelul de exigenţă al procedurii de adoptare a legilor constituţionale. Legea organică are o forţă juridică
inferioară constituţiei, dar superioară legii ordinare.
3)Legile ordinare Sunt toate celelalte legi adoptate de puterea legiuitoare, în baza prerogativelor sale
deliberative obişnuite.
Analizând cele de mai înainte rezultă următoarele:
a) criteriul material (conţinutul reglementării) se repercutează asupra procedurii de adoptare a legilor, adică
asupra criteriului formal. Relaţiile sociale considerate importante de adunarea constituantă trebuie
reglementate la nivel primar printr-o procedură specială, mai dificilă decât cea utilizată pentru
reglementarea primară a relaţiilor socială apreciate de aceeaşi adunare constituantă drept mai puţin
importante pentru societatea constituită în stat.
b) criteriul clasificării este în consecinţă unul exclusiv subiectiv, care depinde de voinţa adunării
constituante la un moment dat şi care poate fi schimbat de puterea constituantă derivată.26

25
Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 5- 6
26
Elena Simina TĂNĂSESCU, Cronica jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României pe anul 2003 (I), Revista de drept
public, nr. 1/2004, p. 116-117
15
 16

Referitor la forţa juridică a actelor normative în România (Constituţie, legi organice, legi ordinare,
ordonanţe ale guvernului, hotărâri ale guvernului, acte ale administraţiei publice centrale şi locale), facem
următoarea observaţie: pe măsură ce scade sfera destinatarilor, scade proporţional şi forţa juridică.
Atât literatura de specialitate27 cât şi opinia publică percep supremaţia constituţiei ca o axiomă sacră
şi intangibilă. Supremaţia constituţiei înseamnă că aceasta se află în vârful piramidei actelor normative,
poziţie deţinută, din următoarele considerente:
- legitimează puterea;
- conferă autoritate guvernanţilor şi fixează cadrul în care aceştia o pot exercita ;
- determină funcţiile şi atribuţiile ce revin autorităţilor publice;
- dirijează, la modul esenţial, raporturile dintre autorităţile publice, precum şi dintre acestea şi
cetăţeni, consacrând drepturile şi îndatoririle fundamentale;
- indică sensul, scopul activităţii statale, adică valorile sociale (ideologice, politice, economice) pe
care statul se întemeiază şi pe care le serveşte;
- reprezintă fundamentul şi garanţia esenţială a ordinii de drept;
- este, în ultimă instanţă, reperul decisiv pentru aprecierea validităţii tuturor actelor şi faptelor
juridice.

1.5. Elaborarea şi adoptarea Constituţiei28

În legătură cu elaborarea şi adoptarea constituţiei prima problemă care se pune este de a şti cine
este puterea constituantă sau în alţi termeni, de a stabili care este organul îndrituit să elaboreze şi să adopte
constituţia . Practica statelor demonstrează că această putere se poate prezenta în două moduri: Putere
constituantă originară şi putere constituantă instituită sau derivată.
A. Puterea constituantă originară
Puterea constituantă originară este o putere primară, care crează o nouă ordine de drept, ca expresie
a unei noi concepţii filosofice şi politice. Ea este forma de manifestare a puterii constituante atunci:
- cînd apare un stat nou
- cînd se produce o revoluţie care înlătură sistemul existent pentru a-l înlocui cu altul nou.
Constituirea şi manifestarea unei asemenea puteri implică rezolvarea a două probleme de o
complexitate practică deosebită: prima - determinarea titularului puterii constituante originare, şi a doua -
legitimitatea operei sale constituţionale.
I. În legătură cu prima problemă, doctrina apreciază că titularul puterii constituante originare este
conducerea grupului care a creat statul sau care a înfăptuit revoluţia , avînd ca obiectiv , printre altele ,
instituirea unei noi ordini politico-juridice.
II. Legitimitatea operei constituţionale, adică atitudinea corpului social de a recunoaşte şi accepta
constituţia elaborată de cei ce şi-au asumat puterea constituantă originară, este determinată de însuşi faptul
istoric săvîrşit. Cu alte cuvinte, în această situaţie, se transformă un fapt istoric într-o nouă ordine de drept.
B. Puterea constitutantă instituită sau derivată
Este acea putere constituantă a cărei organizare şi funcţionare sunt stabilite printr-o constituţie
preexistentă. O astfel de putere nu va avea posibilitatea de a adopta o nouă constituţie, ci numai de a o
revizui pe cea existentă. Ea este deci o putere condiţionată prin reguli constituţionale prestabilite, atât cu
privire la organizarea şi funcţionarea ei, cât şi cu privire la prerogative.
Analiza elaborării şi adoptării constituţiei se axează pe trei elemente principale:
a) cine are iniţiativa elaborării constituţiei ?
b) cine este puterea constituantă, autoritatea competentă să o elaboreze şi să o adopte ?
c) care modul de adoptare ?
Folosind aceste elemente drept criterii de clasificare, vom identifica trei procedee de elaborare şi
adoptare a constituţiei:
27
Ion DELEANU, Op. cit., p. 273
28
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, p. 64-69, Ion DELEANU, Op. cit., p. 270-271 şi p. 275-277; Antonie
IORGOVAN, Op. cit., p. 64-72..
16
 17

1) Procedeul monocratic;
2) Procedeul democratic;
3) Procedeele mixte.
Procedeul monocratic conduce la aşa-numita constituţie acordată sau Cartă concedată. Aceasta este
o constituţie acordată de monarh, ca stăpân absolut, supuşilor săi. În acest caz iniţiativa şi puterea
constituantă aparţin regelui. Doctrina apreciază că acesta este cel mai rudimentar procedeu de adoptare a
constituţiei şi că aparţine istoriei. Ex. Constituţia franceză acordată de Ludovic al XVIII-lea, în 1811.
Procedeul democratic conduce la aşa-numita constituţie convenţie. În acest caz, iniţiativa aparţine
forţelor politice care întruchipează, la momentul respectiv, ideea de drept şi de justiţie şi este opera unei
adunări reprezentative special constituite, denumită convenţie sau adunare constituantă. Denumirea
"convenţie" exprimă acordul intervenit între membrii societăţii, pentru a-şi desemna reprezentanţii care să
elaboreze şi să adopte constituţia.
În acest caz, avem de-a face cu o adunare reprezentativă supremă, întrucât ea stabileşte competenţele
puterilor statului, inclusiv ale parlamentului. Constituţia convenţie este o invenţie americană. Începând cu
prima constituţie scrisă din 1776 (Constituţia statului Virginia), constituţiile statelor federate americane,
precum şi Constituţia Statelor Unite ale Americii au fost operele convenţiilor.
Constituţia-convenţie a cunoscut perfecţionări succesive, de la apariţia ei şi până în prezent. Astfel,
observându-se la un moment dat că dacă Adunarea constituantă poate hotărî suveran, ea poate intra în
dezacord cu cei care au ales-o, s-a adus corectivul referendumului. Aceasta înseamnă că, după adoptarea ei
de către convenţie, cu majoritate calificată, constituţia este supusă ratificării populare. De regulă, constituţia
intră în vigoare pe data referendumului, evident dacă rezultatul acestuia este favorabil, fără a mai fi necesară
promulgarea de către şeful statului. Exemplu de astfel de constituţie: Constituţia română din 1991, revizuită
în 2003.
În ceea ce priveşte procedeele mixte se disting două categorii:
1) combinaţia monocraţie - democraţia directă;
2) combinaţia monocraţie - democraţie reprezentativă.
1) În primul caz se obţin aşa-numitele constituţii Statut sau plebiscitare. Iniţiativa acestor constituţii
aparţine monarhului, puterea constituantă, de asemenea, însă cu amendamentul acceptării de către popor
prin plebiscit. Puterea monarhului se manifestă şi prin faptul că intrarea în vigoare se face prin sancţiune
regală. Există două diferenţe esenţiale între referendum şi plebiscit, deşi, în materie adoptării constituţiei,
ambele reprezintă o modalitate de consultare a cetăţenilor. În cadrul plebiscitului însă, spre deosebire de
referendum, nu se poate vorbi de o voinţă a reală a întregii naţiunii, deoarece pe de o parte poporul, este
reprezentat printr-un corp electoral restrâns, iar pe de altă parte acest corp electoral este controlat de
monarh, fiind practic pus în situaţia de a accepta voinţa acestuia. Exemplu : Constituţia dictaturii regale din
România, supusă plebiscitului din 24 februarie 1938.
2) Combinaţia monocraţie - democraţie reprezentativă a produs aşa-numitele constituţii pact.
Constituţia pact este rezultatul unui acord dintre rege şi parlament, considerat ca reprezentant al poporului.
De regulă, clauzele acestui pact, care exprimă o diminuare a puterii regale în favoarea parlamentului, au fost
impuse monarhului după anumite mişcări revendicative sau cu ocazia ocupării unui tron vacant. Exemple :
Constituţia Franţei din 1830, când Louis Phillippe d'Orleans este chemat pe tronul vacant, iar acesta acceptă
Charta propusă de Parlament ; Constituţia României din 1866.

1.6. Modificarea Constituţiei29

Fiind un rezultat al evoluţiei istorice, constituţia nu se poate situa în afara istoriei, transformările
istorice determinând, în mod necesar, transformări ale constituţiei. În acelaşi timp, întrucât reprezintă o
reformă profundă, constituţia are nevoie de timp pentru a-şi produce efectele, de unde necesitatea stabilităţii
ei.
O parte dintre constituţionalişti, şi puterile constituante au manifestat preocupări deosebite pentru a
asigura constituţiei o cât mai mare stabilitate în timp. S-a manifestat însă şi concepţia opusă, care apreciază
29
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, p. 69-72, Ion DELEANU, Op. cit., p. 277-278; Antonie IORGOVAN,
Odiseea elaborării Constituţiei, "Editura Uniunii Vatra Românească", Tg.-Mureş, 1998, p. 72-73
17
 18

capacitatea constituţiei de a se adapta la schimbări, ca o necesitatea firească. Rezultatul a fost apariţia unor
constituţii bazate pe concepţii de stabilitate diferite. S-a ajuns astfel, la clasificarea constituţiilor, după
criteriul stabilităţii, în : suple (flexibile) şi rigide.
Iniţial, s-a considerat că supleţea este caracteristică numai constituţiilor cutumiare, constituţiile scrise
fiind rigide prin definiţie.
Fenomenul constituţional a arătat însă că singură, forma de exprimare nu poate caracteriza pe deplin
flexibilitatea constituţiei şi atunci s-a recurs la o departajare bazată pe 3 considerente:
- cine poate avea iniţiativa revizuirii constituţiei;
- cine are dreptul să o modifice;
- care este procedura de revizuire.
S-a convenit că, dacă o constituţie se modifică în acelaşi mod ca şi legile ordinare, atunci ea este
suplă, iar dacă revizuirea se face printr-un procedeu special, diferit, în sensul de mai exigent, decât pentru
legile ordinare, atunci constituţia este rigidă.
O constituţie rigidă este cea care se modifică printr-o procedură mai exigentă decât procedura prin
care se modifică legile obişnuite dintr-un sistem de drept dat – şi nu o constituţie care se modifică mai greu.
O constituţie suplă este cea care se modifică prin aceleaşi proceduri ca şi legile obişnuite din
respectivul sistem de drept.
Ambele prezintă avantaje şi inconveniente. Constituţiile rigide subliniază valoarea şi autoritatea
Constituţiei promovînd un sistem de valori în cadrul căruia o schimbare constituţională trebuie efectuată
întotdeauna în anumite forme. Aceasta are o deosebită importanţă în planul valorilor politice, dar cere timp
şi desfăşurarea mai multor operaţiuni la mai multe nivele. Sistemul constituţiilor flexibile facilitează
revizuirea, dar punând pe picior de egalitate constituţiile cu legile ordinare – diluează semnificaţia
constituţiei, a valorii sale de lege fundamentală.
Procedeele de rigidizare utilizate în textul constituţiilor sunt de două feluri:
A. Interdicţii:
I) dispoziţii care interzic la modul absolut, pentru totdeauna, modificarea anumitor prevederi ale
constituţiei. O asemenea încercare de rigidizare a fost criticată în doctrină considerându-se că valoarea unor
astfel de prevederi este nulă, căci puterea constituantă de astăzi nu are nici o putere limitativă asupra
puterii constituante de mâine.Exemple : Constituţia franceză din 1884 stipula că forma republicană de
guvernământ nu poate face obiectul revizuirii. Aceeaşi prevedere o regăsim şi în Constituţia Română din
1991.
II) dispoziţii care interzic modificarea constituţiei pentru o anumită perioadă de timp prestabilită.
Exemplu : Constituţia franceză de la 1791 interzicea orice propunere de modificare pe timpul primelor două
legislaturi - ceea ce însemna 4 ani; Constituţia americană de la 1787 prevedea că nici o modificare nu putea
fi adusă pe o perioadă de 21 de ani.
III) dispoziţii care interzic modificarea constituţiei în anumite situaţii. Exemplu : Constituţia
franceză din 1946 a stabilit că nici o procedură de revizuire nu poate fi folosită în caz de ocupaţie a ţării de
către forţe străine.
B. Dispoziţii care stabilesc procedura specială de modificare a constituţiei, având în vedere
reglementarea iniţiativei şi a competenţei de modificare a constituţiei. Exemplu : Constituţia franceză din
1958 (în vigoare şi în prezent) prevede la art.89 că iniţiativa revizuirii aparţine Preşedintelui Republicii, la
propunerea primului ministru, precum şi membrilor parlamentului. Propunerea sau proiectul de revizuire
trebuie votat în termeni identici, cu majoritate simplă, atât de Adunarea Naţională cât şi de Senat.
Pentru a vedea relativitatea eficienţei practice a procedeelor de rigidizare, atunci când constituţia nu
este corelată cu realitatea socială, vom prezenta exemplul Constituţiei franceze din 1791. Aceasta prevedea
o procedură de revizuire extrem de complicată care necesita, în cel mai bun caz, 10 ani. În realitate, această
constituţie a durat 10 luni şi jumătare. Continuând exemplificarea, arătăm că, în ciuda procedeelor
complicate de rigidizare utilizate, istoria constituţională a Franţei a consemnat, în perioada 1791-1944, un
număr de 15 constituţii, perioade lipsite de constituţie şi o constituţie care nu a fost aplicată niciodată (cea
din 1793). În acest răstimp, Franţa a cunoscut nu numai o varietate, dar şi o alternanţă de regimuri politice:
monarhie, regimuri dictatoriale, republică.
18
 19

Din cele prezentate, reiese că, rigidizarea formală nu conduce, ea singură, la stabilitate. Esenţiale
rămîn receptarea Constituţiei de către societate şi stabilitatea socială.
În funcţie de realităţile ţării, constituţia va trebui să cuprindă reglementări privind iniţiativa,
competenţa şi procedura de revizuire suficient de exigente, pentru a conferi constituţiei supremaţia asupra
legii ordinare şi stabilitatea necesară pentru inducerea reformei, dar care, în acelaşi timp, să facă posibilă
modificarea constituţiei în situaţiile în care se manifestă schimbări importante sub aspect economic şi
ideologic, cu o amploare semnificativă, sub aspect social.
Constituţia română interzice revizuirea pe durata stării de asediu, a stării de urgenţă sau în timp de
război, printr-o astfel de prevedere constituanta urmărind ca revizuirea constituţiei să se poată face în
condiţii de calm poilitc în ţară, cu excluderea posibilităţii amestecului sau a intevenţiei străine.
În fine Constituţia României stabileşte unele domenii în care nici o iniţiativă de revizuire nu poate fi
acceptată. Astfel, potrivit art. 152 nu pot forma obiectul revizuirii caracterul naţional, independent unitar şi
indivizibil al statului, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei,
pluralismul politic şi limba oficială. Nu pot să fie primite nici iniţiativele care urmăresc suprimarea
drepturilor şi libertăţilor politice sau a garanţiilor lor.Unul din elementele ce nu pot forma obiectul revizuirii
şi anume caracterul suveran ( independent) al statului va ridica unele dificultăţi în procesul de integrare în
Uniunea Europeană, deoarece o astfel de integrare presupune renunţarea (transferul) la anumite prerogative
ale statului în favoarea structurilor de la nivelul Uniunii.

1.7. Suspendarea şi abrogarea Constituţiei30

Istoria omenirii a demonstrat apariţia, în viaţa statelor, a unor perioade de criză gravă, adică de
disfuncţie, de perturbare importantă a funcţionării sistemului social. În aceste situaţii, statul trebuie să facă
faţă unor dificultăţi excepţionale. Pentru a le surmonta, se impune sacrificarea libertăţii, caracteristică stării
de normalitate, sub imperiul necesităţii.
Mai precis, dacă în condiţii normale cerinţele vieţii sociale pot fi şi trebuie soluţionate cu respectarea
tuturor drepturilor constituţionale ale cetăţenilor, în situaţiile de criză gravă a sistemului social, când se pune
problema salvării de la colaps, guvernarea trebuie să poată lua cu eficacitate maximă şi în timp util măsurile
adecvate, ceea ce presupune îngrădirea libertăţilor cetăţeneşti. Rezultă că, pentru surmontarea situaţiilor de
criză gravă este nevoie de o ordine publică ce se caracterizează prin reducerea drepturilor constituţionale şi
prin concentrarea puterii.
Evident, acest mod de guvernare nedemocratic trebuie să fie acceptat de corpul social. Acesta trebuie
să fie animat de voinţa de a menţine regimul statal existent cu preţul unor sacrificii, şi de convingerea că,
acest regim poate fi salvat doar prin utilizarea temporară a unei puteri de comandă.
Iată, deci, în ce termeni se pune problema suspendării constituţiei. Suspendarea constituţiei
semnifică încetarea, pe o perioadă de timp determinată, a efectelor tuturor sau doar a unora dintre
prevederile constituţionale. Indiferent de faptul că unele constituţii permit, altele interzic posibilitatea
suspendării, iar o altă categorie nu conţin prevederi de acest gen, practica a demonstrat că în anumite
perioade de criză, în fapt, suspendarea se produce. Constituţiile se suspendă prin proclamarea stării de
urgenţă, de necesitate, de asediu sau de război, ori prin lovituri de stat sau revoluţii. Precizăm că, nu toate
suspendările de constituţii corespund realmente necesităţii salvării naţionale. Istoria cunoaşte destule cazuri
cînd suspendarea s-a produs doar ca urmare a luptelor pentru acapararea puterii.
În ceea ce priveşte abrogarea constituţiei, aceasta semnifică încetarea definitivă a efectelor unei
constituţii şi se produce prin apariţia unei noi constituţii.

1.8. Controlul constituţionalităţii legilor

1.8.1. Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor31
Pentru ca supremaţia constituţiei să devină realitate, nu este suficient să fie proclamată, ea trebuie şi
garantată. Astfel a apărut necesitatea controlului constituţionalităţii legilor, adică a verificării conformităţii
lor cu constituţia, după o procedură bine definită, şi a sancţionării eventualelor abateri.
30
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, p. 73
31
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, p. 88-91
19
 20

S-a pus însă problema: cine să exercite acest control? O primă posibilitate ar fi ca acest control să fie
exercitat chiar de Parlament. Dar în acest fel se ajunge la confuziunea judecătorului cu partea, ceea ce, în
principiu, exclude, de fapt, controlul. O altă posibilitate ar fi exercitarea controlului de un organ exterior
Parlamentului. Dar, teoretic, este greu de admis, întrucât dă impresia că acest organ s-ar situa deasupra
Parlamentului. Care au fost şi sunt, totuşi, soluţiile practice?
Modalităţile controlului de constituţionalitate a legilor sunt: absenţa oricărui control; controlul
exercitat de opinia publică; controlul prin referendum; controlul exercitat de un organ politic; controlul
jurisdicţional şi controlul printr-un organ unic, special şi specializat.

1.8.2. Modalităţile controlului de constituţionalitate a legilor32

Absenţa oricărui control. Se bazează pe ideea că instituţionalizarea controlului constituţionalităţii
legilor contravine principiului supremaţiei reprezentanţei naţionale. În acest caz funcţionează prezumţia că
reprezentanţa naţională se caracterizează printr-o responsabilitate care o determină să se autolimiteze la
respectarea constituţiei. Această soluţie se aplică în Belgia, Olanda, Israel, Noua Zeelandă.
Argumentarea absenţei controlului are în vedere considerente politice şi juridice, dintre care
menţionăm:
- legea este expresia voinţei generale, voinţa generală este suverană, iar puterea suverană este prin
definiţie puterea care nu se supune nici unui control;
- întrucât numai parlamentul reprezintă naţiunea, el răspunde exclusiv în faţa poporului pentru
activitatea sa şi nici un alt organ nu poate avea un titlu legitim pentru a infirma voinţa reprezentanţei
naţionale;
- cu prilejul adoptării legilor, parlamentul realizează implicit şi controlul conformităţii lor cu
constituţia, acest control prealabil şi preventiv, făcând de prisos un eventual control posterior şi
sancţionator;
- nimeni nu se poate considera mai competent decât însuşi organul legiuitor pentru a aprecia ce este
sau nu constituţional.
Controlul prin opinia publică. A fost proclamat de Adunarea constituantă franceză din 1791,
spunându-se că atunci când guvernământul violează drepturile poporului, insurecţia este pentru popor nu
numai un drept, ci şi o îndatorire. Rezultă, de aici, că revolta, insurecţia devine sancţiunea
neconstituţionalităţii actelor de guvernare. Acest procedeu a fost calificat ca primitiv, în afara exigenţelor pe
care le implică o constituţie scrisă, întrucât, sancţiunea neconstituţionalităţii ar putea fi mai arbitrară decât
delictul de neconstituţionalitate.
Controlul prin referendum. Apare ca forma de control cea mai democratică. Ea se practică în unele
state ca modalitate de asociere a poporului la procesul legislativ. Dar câteva inconveniente serioase nu pot fi
ignorate:
- consultarea poporului prin referendum se face, mai ales, în considerarea unor semnificaţii şi
implicaţii politice, or neconstituţionalitatea, în sens strict, este o problemă de specialitate juridică, şi ca
atare, este greu de acceptat că soluţia rezultată din referendum va fi indubitabil pertinentă şi corectă, mai
ales atunci când se pun probleme complexe care nu pot fi turnate în tiparul DA sau NU;
- organizarea referendum-ului este laborioasă şi costisitoare, devenind practic imposibilă atunci când
se invocă frecvent situaţii de neconstituţionalitate;
Controlul exercitat printr-un organ politic. Acest sistem a fost propus şi experimentat, cu
rezultate discutabile, în Franţa. El are la bază următoarele idei:
- deşi prin obiectul său, controlul constituţionalităţii legilor este de natură juridică, el vizând
asigurarea conformităţii legilor cu constituţia, are totuşi şi valenţe de control politic, urmârind asigurarea
supremaţiei şi intangibilităţii aşezământului politic şi juridic fundamental al statului;
- dacă legea este expresia manifestării de voinţă a unei adunări reprezentative, atunci controlul
conformităţii legii cu constituţia trebuie să aparţină logic, moral şi politic, tot unui corp reprezentativ.
Controlul exercitat printr-un organ politic rămâne, însă, discutabil sub anumite aspecte, dintre care
menţionăm:
32
Ibidem, p. 92-98; Ion DELEANU, Op. cit., p. 279-311
20
 21

- instituirea unei autorităţi politice, în afara parlamentului, cu drept de control asupra lui, vine în
contradicţie cu rolul reprezentativ al parlamentului;
- controlul constituţionalităţii legilor cuprinde, în esenţa sa, o importantă componentă juridică, astfel
încât el nu poate fi fondat şi desfăşurat din perspectiva unor premise exclusiv politice.
Controlul printr-un organ jurisdicţional. Este considerat, de o mare parte a doctrinei mai eficace
decât controlul politic şi mai potrivit cu natura lucrurilor, din următoarele considerente:
- problema conformităţii unei legi cu constituţia este o problemă prin excelenţă juridică, şi anume de
a stabili dacă organul legiuitor, exercitându-şi prerogativele sale legislative a acţionat sau nu în limitele
competenţei constituţionale, or această operaţiune o pot face cel mai bine, datorită statutului lor, magistraţii;
- procedura jurisdicţională, chiar dacă s-ar abate de la regulile dreptului comun, conferă prin sine
însăşi garanţii suficiente pentru soluţii echitabile (independenţa judecătorilor, şi deci imparţialitatea lor,
contradictorialitatea, obligaţia motivării soluţiei).
Controlul jurisdicţional poate funcţiona în două sisteme:
- concentrat, atunci când competenţa acestuia aparţine numai instanţei supreme
- difuz, atunci când competenţa, în acest domeniu, revine tuturor instanţelor judecătoreşti, indiferent de
gradul lor.
Primul sistem conferă o mai mare autoritate actului de control şi poate viza o lege în ansamblu. Al
doilea sistem se limitează la un litigiu prezent şi actual, precum şi la textul de care depinde judecarea cauzei,
iar deciziile adoptate în cadrul său se bucură numai de o autoritate relativă, producând efecte inter partes,
care pot fi extinse, cel mult, prin modalitatea precedentului judiciar.
Cu toate avantajele lui, acest tip de control nu este scutit de observaţii critice:
- adesea, judecătorii sunt obligaţi sau tentaţi să alunece de la aprecierea juridică a operei legislative,
la aprecierea ei politică;
- procedeul judiciar poate deveni o armă a puterii executive, pentru reglarea unor diferende cu
puterea legiuitoare sau un instrument al puterii judecătoreşti în raporturile ei, uneori tensionate, cu celelalte
două puteri;
- organele judecătoreşti devin, vrând-nevrând, o ramură a puterii legislative sau, ceea ce este şi mai
grav, pot deveni o veritabilă putere de guvernare, o autoritate deasupra tuturor celorlalte;
- puterea judecătorească, alcătuită din persoane care se bucură de inamovibilitate şi independenţă,
poate fi nu numai imparţială, ci şi discreţionară;
- decizia judecătorească, chiar greşită fiind, odată intrată în puterea lucrului judecat, nu poate fi
retractată, ea putând astfel crea şi întreţine o situaţie de confuzie juridică.
Controlul printr-un organ unic, special şi specializat. A apărut între anii 1920-1930 în
Cehoslovacia şi Austria, răspândindu-se după al doilea război mondial aproape în toată Europa. Promotorul
acestui sistem, care a devenit modelul european, a fost Hans Kelsen. Controlul printr-un organ unic, special
şi specializat prezintă, cel puţin, următoarele avantaje:
- degrevează jurisdicţiile de drept comun de competenţa de a verifica, în litigiile dintre particulari,
constituţionalitatea legilor, eliminându-se astfel din domeniul constituţionalităţii practica judiciară
contradictorie ;
- confirmarea conformităţii legii cu constituţia, sau dimpotrivă, infirmarea acesteia este opozabilă
tuturor, producând deci un efect mult mai puternic decât autoritatea lucrului judecat a unei decizii judiciare,
care în principiu produce efecte doar între părţi;
- cadrul strict în care se realizează verificarea constituţionalităţii legii reduce considerabil
insecuritatea juridică.
În concluzie, comparând diferitele sisteme, cu avantajele şi dezavantajele lor, rezultă că, dacă
necesitatea controlul constituţionalităţii legilor apare perfect justificată, modalităţile lui de exercitare rămân
imperfecte şi discutabile. Aceasta nu împiedică, însă, utilizarea lor în practică, fiecare stat adoptând
modalitatea pe care o consideră adecvată.

1.9. Controlul constituţionalităţii legilor în România

21
 22

Prin conţinutul şi poziţia sa constituţia comandă întregului drept. Controlul constituţionalităţii legilor
este o garanţie necesară a traducerii în concret a principiilor şi normelor constituţionale.
Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii legilor unei autorităţi publice
denumite Curtea Constituţională. Această instituţie îşi găseşte reglementarea în art.142-147 din Constituţie,
precum şi în Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale republicată 33.
Dispoziţii privind competenţa Curţii Constituţionale se mai găsesc şi în alte legi, ca de exemplu Legea nr.
124/2000 privind structura personalului Curţii Constituţionale 34 sau Legea nr.370/2004 privind alegerea
Preşedintelui României. O dispoziţie nou introdusă după revizuire 35 încredinţează Curţii Constituţionale
rolul de garant al supremaţiei Constituţiei, ceea ce pune în evidenţă o dată în plus, poziţia supraordonată a
Constituţiei în cadrul ierarhiei sistemului juridic

1.9.1.Organizarea Curţii Constituţionale a României36

Curtea Constituţională a României este formată din 9 judecători numiţi pentru o durată de 9 ani, fără
posibilitatea de prelungire sau reînnoire a mandatului.
Judecătorii sunt numiţi după cum urmează : 3 de către Camera Deputaţilor, 3 de către Senat şi 3 de
către Preşedintele României. Preşedintele Curţii Constituţionale este ales, dintre judecătorii Curţii, de către
aceştia, prin vot secret, pentru o durată de 3 ani. Membrii Curţii Constituţionale se reînnoiesc, la fiecare 3
ani, cu câte o treime, procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile tendinţe politico-
juridice.
Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la funcţia de judecător al Curţii Constituţionale sunt
următoarele:
1. pregătire juridică superioară;
2. înaltă competenţă profesională;
3. o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul superior juridic.
În activitatea lor, judecătorii sunt independenţi în exercitarea mandatului şi inamovibili pe durata
acestuia (imposibilitatea celor ce i-au numit de a-i revoca). Ei nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi
voturile exprimate la adoptarea soluţiilor. De asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi
sau trimişi în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului
sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea Procurorului General de pe lângă înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie.
Trebuie observat că activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai controlul constituţionalităţii
legilor, ci cuprinde şi alte domenii strâns legate de aplicarea şi respectarea Constituţiei.
Având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii Constituţionale, precum şi prevederile
potrivit cărora se realizeză aceste atribuţii, ea poate fi considerată o autoritate politico-juridicţională.
Caracterul politic rezultă din modul de desemnare a membrilor Curţii Constituţionale şi din natura unor
atribuţii, iar caracterul jurisdicţional din independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, din principiile de
organizare şi funcţionare. Caracteristice pentru Curtea Constituţională sunt şi dispoziţiile legale potrivit
cărora aceasta este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România, este independentă faţă de
orice altă autoritate publică, iar competenţa sa nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.

1.9.2 Atribuţiile Curţii Constituţionale37

Art. 146 din Constituţie stabileşte următoarele atribuţii ale Curţii Constituţionale:
I. controlul de constituţionalitate al anumitor acte normative, după cum urmează:

33
Legea nr. 47/1992 a fost republicată în M. Of. Nr. 807 din 3 decmbrie 2010.
34
Publicată în M. Of. Nr. 331 din 17 iulie 2000
35
Art. 142 alin 1 din Constituţie
36
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2004, p. 265-266
37
Ibidem, p. 266-271
22
 23

1. Controlul constituţionalităţii legii, care se poate exercita în două modalităţi: controlul prealabil sau
anterior şi controlul ulterior (posterior).
a) Controlul prealabil (preventiv) se exercită asupra legilor votate de Parlament înaintea promulgării
lor de către Preşedintele României.
b) Controlul ulterior(sancţionator) priveşte legile intrate în vigoare şi se realizează prin procedura
numită "excepţia de neconstituţionalitate".
Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu juridic care permite părţilor aflate într-un proces
la o instanţă judecătorească sau de arbitraj comercial să ceară Curţii Constituţionale, prin instanţa în faţa
căreia se găsesc, să se pronunţe asupra constituţionalităţii textului legal de care depinde judecarea cauzei.
Cu alte cuvinte este un procedeu de apărare, defensiv, în care aştepţi să ţi se aplice legea pentru a o
ataca: se atacă actul de aplicare concretă a legii, cerându-se constatarea faptului că dispoziţia legală pe care
se întemeiază actul de aplicare este neconstituţională şi deci trebuie înlăturată.
Excepţia poate fi invocată numai dacă de ea depinde judecata cauzei, are legătură directă, adică are
relevanţă.
Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. 1, 2 şi 3, potrivit aceluiaşi
articol, alineatul 5, instanţa o respinge printr-o încheiere motivată. Încheierea poate fi atacată numai cu
recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, iar recursul se judecă în
termen de 3 zile.
Acest procedeu are o importanţă deosebită, întrucât permite cetăţenilor accesul, într-o manieră
indirectă, la Curtea Constituţională.
Menţionăm că, potrivit art.29 din Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror neconstituţionalitate a fost stabilită printr-o decizie
anterioară a Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 146 lit. d din Constituţia României revizuită în anul 2003, excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului, cu privire la o lege sau ordonanţă sau a
unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă.
2. Controlul constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale este o atribuţie nouă,
deosebit de importantă, în contextul creşterii numărului şi importanţei acestora. Pentru a putea determina
dacă în cazul acestei atribuţii a Curţii aceasta efectuează un control prealabil sau ulterior trebuie să se facă
trimitere la art. 11 alin. 3 care prevede că, în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte
cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.
Aşadar, controlul conformităţii unui tratat cu Constituţia se va efectua anterior ratificării lui de către
Parlament, astefl încât vom concluziona că în acest caz Curtea exercită un control preventiv.
3. Un alt act supus controlului de constituţionalitate este iniţiativa de revizuire a Constituţiei. În
acest caz se constată o situaţie paradoxală întrucât o iniţiativă de revizuire este prin ea însăşi „contrară”
constituţiei.
Paradoxul însă e doar aparent, pentru că, în acest caz, Curţii Constituţionale îi revine misiunea de a
se pronunţa dacă iniţiativa de revizuire s-a făcut cu respectarea condiţiilor prevăzute de art.150 38 din
Constituţie şi dacă nu depăşeşte limitele revizuirii impuse de art.152 39 din Constituţie. Şi în această situaţie
controlul efectuat de Curtea Constituţională este un control preventiv. Menţionăm că aceasta este singura
situaţie în care Curtea Constituţională se autosesizează.

38
Art. 150 din Constituţie statuează: "(1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea
Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu
drept de vot.
(2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţarii, iar în fiecare din
aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative."
39
Art. 152 din Constituţie prevede:"(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi
indivizibil al satului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul
politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război."
23
 24

1. Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului. Menţionăm că Parlamentul

elaborează şi adoptă 3 regulamente : Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi
Regulamentul şedinţelor comune ale celor două camere, iar controlul constituţionalităţii acestora are un
caracter posterior, sancţionator. În cazul acestui control Curtea poate fi sesizată doar de unul dintre
preşedinţii celor două camere sau de un grup de cel puţin 50 de deputaţi, respectiv 25 senatori.
5. În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, acestea sunt supuse controlului de constituţionalitate
numai pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Acest fapt este datorat naturii juridice a ordonanţei care
este determinată de art.115 din Constituţie, ce reglementeză instituţia "delegării legislative". Potrivit
textului constituţional Guvernul poate fi abilitat, de către Parlament, printr-o lege specială să emită
ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Rezultă că, ordonanţele conţin, de fapt, norme cu
putere de lege. Potrivit art.108 din Constituţie, ordonanţele intră în vigoare dacă îndeplinesc, cumulativ,
următoarele condiţii:
a) sunt semnate de primul ministru;
b) sunt contrasemnate de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare;
c) sunt publicate în Monitorul Oficial al României.
Se remarcă faptul că, ordonanţele intră în vigoare fără a fi promulgate de Preşedintele României. Iată
motivul pentru care ele nu pot face obiectul unui control prealabil de constituţionalitate, ci numai al
controlului posterior, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.
6. Controlul constituţionalităţii iniţiativei legislative populare care este reglementată de art.74
alin.1 şi 2 din Constituţie. Potrivit acestor texte, iniţiativa legislativă se poate exercita de un număr de cel
puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Aceştia trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării,
iar în fiecare dintre acestea sau în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de
semnături în sprijinul iniţiativei.
De asemenea, se prevede că, nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele
fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
Rezultă că iniţiativa legislativă populară trebuie să respecte o serie de reguli constituţionale.
Verificarea respectării acestor constrângeri revine Curţii Constituţionale.
În afara celor menţionate, Curtea Constituţională mai are şi alte atribuţii, şi anume :
II. veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă
rezultatele sufragiului . Această atribuţie constituţională este detaliată prin Legea nr. 370/2004 privind
alegerea Preşedintelui României. Enumerăm exemplificativ câteva dintre activităţile efectuate de Curtea
Constituţională în exercitarea acestei atribuţii: înregistrează câte un exemplar din propunerile de
candidatură, soluţionează contestaţiile împotriva soluţiilor date de către birourile electorale de
circumscripţie, validează sau anulează alegerile, publică rezultatul alegerilor prezidenţiale în presă şi în
Monitorul Oficial.
III. constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul 40 în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului ;
IV. avizează propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Potrivit art. 95 din
Constituţie decizia în acest caz aparţine Parlamentului, dar se cere şi avizul consultativ al Curţii;
V. atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului41 şi de a confirma rezultatele acestuia ;
VI. constatarea neconstituţionalităţii partidelor politice42;
VII. soluţionează conflictele de natură constituţională dintre autorităţile publice;
VIII. alte atribuţii.
40
Potrivit art. 95, 97, 98 din Constituţie, interimatul intervine într-una dintre următoarele situaţii : a) funcţie vacantă (prin
demisie, demitere, imposibilitate definitivă de exercitare a funcţiei, deces); b) suspendarea din funcţie; c) imposibilitate
temporară de exercitare a atribuţiilor.
41
Referendumul se poate organiza: 1. La cererea Preşedintelui României, după consultarea Parlamentului în probeleme de
interes naţional (art. 90 din Constituţie); 2. Pentru demiterea Preşedintelui (art. 95 alin. 3 din Constituţie); 3. Pentru aprobarea
revizuirii constituţiei (art. 151 alin. 3 din Constituţie).
42
Conform art. 40 din Constituţie un partid este neconstituţional atunci când militează împotriva pluralismului politic, a
principiilor statului de drept, a suveranităţii, integrităţii şi indepedenţei statului.
24
 25

1.9.3. Procedura controlului constituţionalităţii legilor43

Pentru realizarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională trebuie să se conformeze unor proceduri
stabilite prin Legea nr.47/1992 republicată privind organizarea şi funcţionarea sa. Potrivit art.14 din această
lege, procedura jurisdicţională se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt
compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale, compatibilitatea fiind hotărâtă exclusiv de
Curte.
Regulile procedurale se referă la sesizarea Curţii Constituţionale, operaţiunile premergătoare
şedinţelor, examinarea cauzelor, deliberarea şi comunicarea actelor Curţii.
Câteva reguli generale trebuie menţionate şi anume:
- sesizarea Curţii Constituţionale se face numai în scris şi motivat;
- plenul Curţii este legal constituit numai dacă sunt prezenţi cel puţin două treimi din numărul
judecătorilor;
- şedinţele Curţii sunt publice, în afară de cazul când din motive întemeiate, preşedintele Curţii sau
completul de judecată hotărăşte şedinţă secretă;
- părţile au acces la lucrările dosarului;
- autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale şi orice alte organizaţii au
obligaţia să comunice Curţii, la cererea acesteia, informaţiile, documentele şi datele pe care le deţin;
- cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru.
În studiul nostru vom face referire în principal la procedura controlului constituţionalităţii legilor, cu
cele două modalităţi ale sale: controlul prealabil şi cel ulterior, întrucât exercitarea aceastei atribuţii a Curţii
Constituţionale are ponderea cea mai însemnată în activitatea de control a Curţii.
a) Procedura în cazul controlului prealabil. Acest control nu se poate exercita din oficiu. Curtea
Constituţională poate începe controlul numai dacă este sesizată de unul dintre subiectele expres prevăzute de
Constituţie. Acestea sunt:
- Preşedintele României;
- preşedinţii celor două camere ale Parlamentului;
- Guvernul;
- Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie;
- Avocatul Poporului;
- cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori.
Menţionăm că există câteva detalii procedurale prin care cei interesaţi iau la cunoştinţă de conţinutul
legii:
- cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie şi Avocatului Poporului;
- cu 2 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare pentru legile adoptate în procedură de urgenţă.
Etapele procedurale sunt următoarele:
Etapa care va declanşa procedura controlului prealabil este sesizarea adresată Curţii de către unul
dintre subiectele de drept enumerate anterior. Potrivit art. 12 (2) din Legea nr. 47/1992 republicată sesizarea
trebuie să fie în formă scrisă şi să fie motivată.
În vederea rezolvării cauzei, Curtea Constituţională are obligaţia de comunicare a sesizării primite
către celelalte autorităţi sau organe care ar fi putut sesiza Curtea. Până la data dezbaterilor, preşedinţii celor
două camere şi Guvernul pot prezenta, în scris, punctul lor de vedere cu privire la dispoziţiile legale care fac
obiectul sesizării. Precizăm că aceste autorităţi publice nu sunt obligate să-şi expună punctul de vedere, au
doar posibilitatea să o facă, judecarea sesizării putându-se efectua şi în lipsa acestuia.
Soluţionarea sesizării se realizează prin dezbaterea sa în plenul Curţii Constituţionale. Dezbaterile se
poartă atât asupra prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident,
nu pot fi disociate.
În urma deliberării, Curtea Constituţională decide, cu votul majorităţii judecătorilor, iar dacă s-a
constatat constituţionalitatea legii, decizia se comunică Preşedintelui României pentru ca procedura de
43
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2004, p. 271-278
25
 26

elaborare a legii să se definitiveze, prin promulgarea de către Preşedinte. Dacă, însă, s-a constatat
neconstituţionalitatea, decizia se comunică atât Preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului, cât şi
primului-ministru, pentru a se deschide procedura de reexaminare a legii pentru punerea acesteia de acord
cu decizia Curţii Constituţionale, Parlamentul fiind obligat la reexaminarea acestei dispoziţii.
Ultima etapă este cea a publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I-a.
b) Procedura în cazul controlului ulterior
Controlul ulterior de constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor se realizează, după cum am arătat,
prin două modalităţi:
1. ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul unui proces aflat pe rolul unei instanţe
judecătoreşti sau de arbitraj comercial;
2. sesizarea directă a Curţii Constituţionale de către Avocatul Poporului cu excepţia de
neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă.
În cazul unui proces aflat în derulare în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial,
excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată de către una dintre părţi, de către instanţă din oficiu sau de
către procuror în cauzele la care participă. Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în
faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de
vedere ale părţilor, pentru susţinerea sau combaterea excepţiei, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi
însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu de instanţă, încheierea trebuie
motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare.
Primind încheierea preşedintele Curţii Constituţionale va desemna pe unul dintre judecători ca
raportor. Acesta va comunica încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituţională preşedinţilor celor
două camere ale Parlamentului şi Guvernului, indicându-le data până la care pot să depună punctul lor de
vedere44.
În continuare, judecătorul raportor este obligat să ia măsurile necesare pentru administrarea probelor
la data judecăţii. Judecata are loc la termenul stabilit, pe baza actelor cuprinse în dosar, cu înştiinţarea
părţilor şi a Ministerului Public. Participarea procurorului la judecată este obligatorie. Părţile pot fi
reprezentate prin avocaţi cu drept de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie.
Completul Curţii va delibera în plen şi va decide cu votul majorităţii judecătorilor pe baza raportului
prezentat de judecătorul raportor, a încheierii de sesizare a Curţii, a punctelor de vedere prezentate de cele
două camere ale Parlamentului şi Guvernului, a probelor administrate şi a susţinerilor părţilor. Deciziile
pronunţate se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Deciziile adoptate pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, se publică în Monitorul
Oficial al României, partea I.
În cazul excepţiei de neconstituţionalitate, ridicată direct de Avocatul Poporului, procedura de
soluţionare este asemănătoare celei prezentate, cu următoarele diferenţe:
- Nu suntem în prezenţa unui proces aflat în derulare în faţa uei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj
comercial, cu toate consecinţele ce decurg de aici;
- Avocatul Poporului îşi exercită această atribuţie din oficiu sau la cererea persoanelor lezate;
- Sesizarea Curţii trebuie motivată şi însoţită de dovezile necesare.

1.9.4. Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale45

Prin Constituţia revizuită s-au conferit efecte juridice speciale deciziilor prin care se constată
neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor, precum şi celor care privesc tratatele sau alte acorduri
internaţionale, întărindu-se în acest fel efectul juridic obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale. O
analiză a efectelor juridice ale actelor Curţii Constituţionale trebuie efectuată avându-se în vedere
modalitatea de control exercitată: control prealabil sau ulterior.
În cazul controlului posterior, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau
ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. Pentru a
stabili clar forţa juridică a deciziilor Curţii în art. 147 alin. 4 din Constituţia revizuită se precizează că
44
Art. 30 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 republicată
45
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2004, p. 279-281
26
 27

acestea sunt „general obligatorii”. În consecinţă, deciziile Curţii Constituţionale prin care se se admit
excepţii de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe, au ca rezultat obligarea Parlamentului sau a
Guvernuluii, după caz, de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Aşadar, dispoziţii declarate neconstituţionale nu sunt scoase din vigoare la data publicării deciziei
Curţii, ci sunt suspendate pentru o perioadă de 45 de zile de la publicarea deciziei, astfel încât încetează să
mai producă efecte juridice. În această perioadă Parlamentul sau Guvernul în vederea evitării producerii
unui vid legislativ poate armoniza prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
În cazul în care nu face acest lucru, la epuizarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei
Curţii prin care se declară anumite dispoziţii neconstituţionale, acestea încetează de a mai fi în vigoare, în
mod definitiv, intrând în fondul pasiv al legislaţiei46.
Din punct de vedere practic acest termen nu are nici o semnificaţie juridică asupra datei la care
dispoziţiile dintr-o lege sau ordonanţă declarate neconstituţionale încetează să mai producă efecte juridice.
Această dată este data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României. Termenul de 45 de zile este un
termen de recomandare pentru legiuitor, care poate corecta neconstituţionalitate dispoziţiei respective, fie
prin modificare acesteia, fie prin renunţarea la ea.
Aceleaşi reglementări sunt valabile şi pentru Regulamentele Parlamentului.
În ceea ce priveşte controlul prealabil asupra legii, decizia de neconstituţionalitate a Curţii atrage
după sine obligaţia constituţională pentru Parlament de reexaminare a legii respective pentru punerea de
acord cu decizia Curţii. S-a eliminat în acest mod orice posibilitate de interpretare discutabilă a deciziilor
Curţii, interpretare ce conducea la situaţii confuze prin care autorităţile publice puteau neglija deciziile
Curţii.
Controlul de constituţionalitate asupra tratatului sau acordului internaţional care are ca rezultat
constatarea neconformităţii cu Constituţia a acestuia atrage după sine imposibilitatea ratificării tratatului.
În fine, în caz de neconstituţionalitate a unui partid politic, efectul deciziei Curţii este radierea
partidului respectiv din registrul privind partidele politice din cadrul Tribunalului Bucureşti.

46
Ioan VIDA, Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti –factor de stabilitate a constituţiei
şia practicii judiciare, Pandectele Române, nr. 3/2004, p. 200-201
27
 28

CAPITOLUL 2
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI INDATORIRILE
FUNDAMENTALE POTRIVIT CONSTITUŢIEI REVIZUITE
2.1. Aspecte generale
2.2. Principii ale drepturilor fundamentale
2.3. Conţinutul drepturilor şi libertăţilor fundamentale potrivit
Constituţiei revizuite
2.3.1. Inviolabilităţile
2.3.2. Drepturile social-economice şi culturale
2.3.3. Drepturile şi libertăţile social-politice
2.3.1. Drepturile exclusiv politice
2.3.5. Drepturile garanţii
2.4. Îndatoririle fundamentale
2.5. Avocatul Poporului
2.5.1. Rolul instituţiei Avocatului Poporului
2.5.2. Organizarea instituţiei Avocatului Poporului
2.5.3. Atribuţiile Avocatului Poporului

OBIECTIVE

Studierea acestui capitol vă permite:

 Cunoaşterea importanţei consacrării drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale în Constituţia României revizuită;
 Înţelegerea noţiunii de drept fundamental din perspectivă juridică;
 Cunoaşterea principiilor care guvernează materia drepturilor, libertăţilor
şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români;
 Cunoaşterea conţinutului concret al drepturilor , libertăţilor şi
îndatoririlor pe care Constituţia României le reglementează, al
sensurilor şi interpretărilor acestora;
 Înţelegerea consecinţelor pe care consacrarea şi garantarea prin legea
fundamentală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale generează
asupra sistemului de garanţii naţionale şi internaţionale a drepturilor
omului;
 Înţelegerea rolului, organizării, funcţionării şi a atribuţiilor instituţiei 28
Avocatului Poporului
 29

2.1. Aspecte generale

Drepturile şi libertăţile omului, cu implicaţiile lor teoretice şi practice, reprezintă un domeniu
important în preocupările fiecărui stat precum şi în ale comunităţii umane internaţionale. Prezentul capitol
este consacrat analizării principiilor, limitelor şi garanţiilor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
individului în România, precum şi prezentării conţinutului concret al acestor drepturi, libertăţi şi îndatoriri,
aşa cum este el prevăzut în Constituţia revizuită.
Nu vom prezenta amplul şi îndelungatul proces de afirmare şi de evoluţie a drepturilor omului,
întrucât acest aspect reprezintă obiectul materiei intitulată Protecţia internaţionala a drepturilor omului.
Pentru a putea distinge drepturile fundamentale de toate celelalte drepturi mai puţin importante ale
individului trebuie să luam în consideraţie următoarele aspecte47:
1. drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind aşadar facultăţi, posibilităţi ale
subiectelor raportului juridic (indivizii) de a acţiona într-un anume fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte
subiecte o atitudine corespunzătoare (abţinerea de la a aduce în vreun fel atingere dreptului sau) şi de a
beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime (intervenţia în caz de nevoie a
forţei coercitive a statului);
2. drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Vom desemna criteriul valoric
drept criteriu prin care să deosebim celelalte drepturi subiective ale individului de drepturile subiective
esenţiale, astfel încât reţinem ca ele trebuie să fie esenţiale pentru viaţa, libertatea şi personalitatea
indivizilor. Nu putem însă face abstracţie de condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi date, astfel
încât un drept subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci fundamental într-o societate dată, într-un anumit
moment, dar îşi poate pierde acest caracter în aceeaşi societate în alt moment sau într-o altă societate.
3. datorită importantei lor drepturile fundamentale sunt înscrise în acte cu forţă juridică supremă
– legile fundamentale. Simpla lor consacrare constituţională nu reprezintă decât o declaraţie de principiu,
astfel încât acestor drepturi li se stabilesc şi garanţii pentru ocrotirea şi exercitarea lor, atât la nivel
normativ, cât şi instituţional.
Înainte de a trece la analiza principiilor ce stau la baza reglementării drepturilor fundamentale
trebuie să analizăm importanţa deosebită a art. 1 alin. 3 care precizează caracteristicile statului legate de
drepturile omului ce se fundamentează, aşa cum prevede expres legea de revizuire „pe tradiţiile democratice
ale poporului român şi pe idealurile Revoluţiei Române din Decembrie 1989.”48
Documentele ce consacră aceste idealuri revoluţionare sunt:
- Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie1989 49 (act
juridic dar şi politic)
- Decretul Lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului
Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale50 .
Aceste două acte normative au avut valoare constituţională la momentul adoptării lor, când ne
amintim că nu mai exista o Constituţie care să reflecte noile realităţi politice din România. Actele ce
cuprindeau principiile revoluţionare cu caracter de program, reprezentând valorile supreme ale statului au
47
Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional si instituţii politice, vol. I, Ed. IX, Ed. All Beck, 2003, p.
134-140
48
Corneliu-Liviu POPESCU, Constituţionalizarea formală, prin revizuirea constituţională, a normelor care consacră valorile
revoluţiei române din decembrie 1989, Revista Dreptul, nr. 1/2005, p.12-24
49
Publicat in M. Of. Nr. 1/22 decembrie1989
50
Publicat in M. Of. Nr. 4/27 decembrie1989
29
 30

fost valabile pana la adoptarea Constituţiei la 21 noiembrie 1991, aprobată de popor prin referendum şi
intrată în vigoare la 8 decembrie 1991. Noua Constituţie abroga expres Constituţia din 1965 şi, în egală
măsura afecta cele două acte normative, astfel:
a) cele care contraveneau Constituţiei erau abrogate expres indirect prin art. 150 „Legile şi toate
celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii.”
b) cele care nu erau supuse abrogării exprese indirecte, îşi pierdeau oricum caracterul constituţional,
păstrând numai o forţă juridică de lege sau egală cu a legii.
Intrarea în vigoare a revizuirii constituţionale din 2003 a produs însă un impact deosebit asupra
normelor juridice, de natură revoluţionară, reafirmând valorile din programul Revoluţiei din decembrie
1989,. Putem considera aşadar că au renăscut din punct de vedere juridic, au reintrat în vigoare atât
Comunicatul către ţară cât şi Decretul –lege 2/1989. Consecinţele concrete ale acestei situaţii de drept sunt
diferite şi pot fi apreciate doar în urma unei analize concrete a idealurilor consacrate de normele
revoluţionare, astfel:
1. Cele mai multe reprezintă soluţii care se regăsesc expres în dispoziţiile constituţionale, de
exemplu, regulile privind sistemul democratic pluralist de guvernare, principiile economice, învăţământul şi
cultura, libertatea presei, libertatea de religie, numărul maxim de două mandate pentru şeful statului, etc.
(pentru acestea nu există nici un efect direct al consacrării lor ca şi idealuri ale Revoluţiei)
2. un element cu adevărat diferit, cuprins într-o normă revoluţionară, dar care nu se regăseşte în
conţinutul propriu-zis al Constituţiei şi nici nu este în contradicţie cu aceasta vizează „respectarea
angajamentelor internaţionale decurgând din acordurile de la Helsinki, din cadrul Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa, actuala Organizaţie cu aceeaşi denumire. Prin această trimitere „în
cascadă” (art. 1 alin. 3 din Constituţia revizuită trimite la preambulul Decretului-lege 2/1989 care la rândul
lui trimite la angajamentele internaţionale din cadrul procesului de la Helsinki, actele juridice şi politice ale
OSCE dobândesc valoare constituţională şi trebuie utilizate de Curtea Constituţională ca norme de referinţa
în controlul de constituţionalitate.
3. Unele norme au fost de unică aplicare – ex. organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie
1990
4. Alte norme vin în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale – ex. oprirea exportului de produse
agroalimentare şi reducerea exportului de produse petroliere, contravin art. 135, conform căruia economia
României este economie de piaţa, bazată pe libera iniţiativă şi pe concurenţă.

2.2. Principii ale drepturilor fundamentale

În România, există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale, ce rezultă fie din Capitolul I al Titlului II al Constituţiei (art. 15-21, fie din
coroborarea acestor articole cu altele (de exemplu interpretarea art. 15 prin referire la art. 1 alin 3), fie din
alte articole, precum art. 53.
Fundamentate pe demnitatea umană şi libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturile şi
libertăţile fundamentale în România au la baza reglementării lor următoarele principii:
1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor(art. 15)
2. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor (art. 16 alin. 1 şi 3, art. 4 alin. 2)
3. Neretroactivitatea legii (art. 15 alin. 2)
4. Principiul legalităţii în conformitate cu care trebuie să fie exerciţiul oricărui drept, libertate sau
obligaţie (art. 16 alin. 2)
5. Accesul liber la justiţie (art. 21)
6. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (art. 53)
7. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenia română şi
domiciliul în ţară (art. 16 alin. 3)
8. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor (art. 17)
9. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică (art. 18)
10. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România

30
 31

1. Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor, cât şi la

titularii acestora. Sub primul aspect, ea exprimă vocaţia omului, a cetăţeanului, pe planul realităţilor juridice
interne ale fiecărei ţări, de a beneficia de toate drepturile şi libertăţile. Sub cel de-al doilea aspect,
universalitatea exprimă ideea că toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi. Desigur,
aceasta este o posibilitate juridică generală şi abstractă, recunoscută de Constituţie fiecărui cetăţean.
Valorificarea concretă şi exerciţiul efectiv al acestor drepturi şi libertăţi sunt de asemenea garantate de
Constituţie, ceea ce nu poate fi interpretat decât în sensul că depinde de fiecare cetăţean, de capacităţile şi
eforturile sale, să le valorifice în condiţiile conferite de ordinea constituţională, cât şi de starea sa socială,
întrucât Constituţia oferă atât şansele, cât şi mijloacele şi garanţiile juridice necesare.51
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este de altfel firesc ca
cetăţeanul să aibă atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate. Articolul 15 din
Constituie exprimă, pe fond, legătura indisolubilă dintre drepturi, libertăţi şi îndatoriri, intercondiţionarea
lor. Intr-o viziune largă îndatoririle devin garanţii ale drepturilor, deoarece pentru a avea trebuie mai întâi să
creezi, să produci, să depui eforturi. Universalitatea, astfel cum este concepută prin art. 15 priveşte
drepturile, libertăţile şi îndatoririle, fără deosebire de faptul reglementării lor prin chiar textul Constituţiei
sau prin alte legi52.
Denumirea marginală a art. 15 („Universalitatea”) nu corespunde însă dispoziţiei pe care el o
cuprinde, căci universalitatea afirmată de ea este negată de aparenta „naţionalizare” a drepturilor şi
libertăţilor, o dată ce textul se referă doar la cetăţeni. Pentru a revela pretenţia de universalitate afirmată de
denumirea articolului, care nu poate fi în nici un caz judecată ca neproducând consecinţe juridice, ea fiind
normativă, dispoziţia art. 15 trebuie să fie pusă în legătură directă cu cea cuprinsă în art. 1 alin. 3, care
afirmă ca valori supreme şi garantate demnitatea omului, libera dezvoltare a personalităţii umane şi
dreptatea şi care scoate aceste valori din sfera cetăţeniei romane, dându-le universalitatea pe care o afirmă,
dar pare să nu o concretizeze art. 15.
Demnitatea omului, libera dezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea devin astfel fundamentul
drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, în calitatea lor de valori supreme pentru statul roman.
Pentru a configura deci universalismul afirmat de denumirea marginala a art. 15 este esenţial să înţelegem
care este conţinutul acestor valori şi care sunt consecinţele normative ale afirmării lor.53
Faptul ca demnitatea54 omului este valoare suprema a statului pune persoana umană în centrul
edificiului statal şi juridic. Demnitatea devine astfel bază a egalităţii, dar o egalitate în libertate, nu o
egalitate ca identitate. Ea se opune astfel atât societăţii de castă, cât şi societăţii de masă. Oamenii sunt egali
în demnitatea lor, indiferent de caracteristicile care ii disting: rasă, naţionalitate, origine etnica, etc. iar orice
act care tinde să degradeze sau să aservească unele fiinţe umane prin aplicarea unor astfel de criterii este un
act care atentează la universalitatea omului, un act care tinde să excludă din rândul genului uman unele
fiinţe care au un drept imprescriptibil de a-i aparţine. Diversitatea, pluralismul sunt astfel intrinseci
umanităţii, iar tratarea oamenilor ca simpli atomi identici ai unei ordini sociale este contrară demnităţii lor,
contrară umanităţii. Demnitatea umană ca valoare supremă a oricărei organizări politice se opune astfel atât
diferenţierii în vederea excluderii, cât şi identităţii asimilaţioniste. Ea prescrie unitatea în diversitate,
conciliind astfel libertatea cu egalitatea55.
51
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Constituţia României
revizuită – comentarii si explicaţii, Colecţia Legi comentate, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004, p. 17
52
Idem
53
Dan Claudiu DĂNIŞOR, Universalitatea drepturilor si libertăţilor fundamentale potrivit Constituţiei României, Revista de
drept public, 2/2004, p.1
54
In sistemul nostru constituţional, demnitatea omului capătă valoare juridica prin dispoziţiile conjugate ale art. 1 alin. 3 si art.
15 alin. 1. Art. 23 alin 1, care afirma ca „libertatea individuala si siguranţa persoanei sunt inviolabile trebuie deci interpretat in
consonanta cu demnitatea umana. Libertatea si siguranţa sunt astfel nu doar inviolabile, ci si egale, egalitatea in libertate
privind toate fiinţele umane si nu doar pe cetăţeni. Demnitatea fiinţei umane este o prerogativa care exclude orice atingere
publica sau privata. Daca libertatea poate fi limitata in numele ordinii sau moralei publice, caracterul just al acestei ordini sau
acestei morale trebuie judecat in raport cu demnitatea umana. Demnitatea joaca aşadar rolul de limita a acţiunii publice de
restrângere a libertăţii. Demnitatea protejează deci individul in raporturile cu grupul.
55
Dan Claudiu DĂNIŞOR, Op. cit., p. 1 Referirea la demnitatea umana impune dreptul la diferenţa ca element intrinsec al
egalităţii, aşa cum si Curtea Constituţional, prin practica sa, a afirmat in mod constant ca” principiul egalităţii nu este sinonim
31
 32

Dacă prin recunoaşterea demnităţii ca valoare suprema a statului roman se reacţionează de fapt faţă
de posibila excludere a unor indivizi sau grupuri din rândul speciei umane sau faţă de posibila degradare sau
aservirea unor fiinţe umane din cauza unor particularităţi, recunoaşterea liberei dezvoltări a personalităţii
umane este o reacţie fată de impunerea de către autoritate a unui sistem de valori oficiale care ar împiedica
individul să-şi construiască liber identitatea. Dreptul la identitate nu este astfel garantat de Constituţie doar
cetăţenilor romani, aparţinând unei minorităţi naţionale, ci tuturor oamenilor.
Consacrarea ca valoare supremă garantată a liberei dezvoltări a personalităţii umane are ca funcţie
principală lărgirea sferei anumitor drepturi şi libertăţi, impunând pe lângă interpretarea teleologică 56, o
interpretare extensivă a dispoziţiilor constituţionale. De asemenea ea are ca efect trecerea libertăţii
individuale din poziţia de libertate printre alte libertăţi, cum o plasează art. 23, în poziţia de dispoziţie
comună în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, chiar de principiu general.
De exemplu, dreptul la integritate psihică este prevăzut de art. 22 alin. 1 din Constituţie alături de
dreptul la viată şi integritate fizica. Conţinutul noţiunii de „integritate psihica” trebuie determinat în funcţie
de valoarea supremă a liberei dezvoltări a personalităţii umane. Protejarea integrităţii psihice nu se referă
doar la interzicerea violenţelor psihice, căci interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane
sau degradante este reglementată distinct, ci şi la interzicerea impunerii unor valori, impunere care are pune
sub semnul întrebării libera dezvoltare a personalităţii umane. Aceasta face ca garantarea integrităţii psihice
să cuprindă un drept al fiecărei persoane de a-şi construi propria identitate, ca şi un drept de a se autodefini
în mod voluntar.
De asemenea dispoziţiile art. 23 alin. 1 care prevăd ca „libertatea individuală şi siguranţa persoanei
sunt inviolabile” trebuie interpretate în scopul de a asigura libera dezvoltare a personalităţii umane. Astfel,
deşi restul articolului se referă la siguranţă, totuşi libertatea este cea care trebuie privilegiată. Sensul ei este
un sens larg, care nu se confunda cu asigurarea libertăţii fizice, îngrădind orice ingerinţa abuzivă a autorităţii
sau altor subiecţi care ar pune sub semnul întrebării libera dezvoltare a personalităţii umane, şi nu doar
procedurile statale ce pot duce la reţinerea, arestarea sau deţinerea persoanei. În ce priveşte aceste din urmă
proceduri, deşi art. 23 se referă la utilizarea lor în condiţiile legii, este evident că legea nu poate stabili orice
şi că, pe lângă limitele impuse direct legiuitorului, art. 23 impune ca limită a legii în această materie
libertatea individuală, ca liberă dezvoltare a personalităţii umane. Astfel măsurile represive nu trebuie să
aibă ca scop sau ca efect distrugerea individului sau izolarea lui pură şi simplă, ci trebuie să permită şi chiar
să contribuie la dezvoltarea lui psihica. Funcţia educativă a masurilor represive are valoare constituţională,
impunând judecătorului alegerea acelei măsuri care contribuie la o mai bună dezvoltare a personalităţii celui
care o suportă57.
Dreptatea ca valoare supremă58 se refera în fapt, la justiţie, dar preferinţa terminologică a autorilor
Constituţiei se justifică prin aceea că termenul „justiţie” ar putea fi interpretat şi în sensul său instituţional,
ceea ce în contextul art. 1 alin. 3 nu ar fi de preferat.
Rolul dreptăţii în cadrul sistemului juridic este de a echilibra interesul individual şi binele comun.
Dreptatea este astfel limita pentru acţiunile individuale excesive, dar şi pentru excesele guvernanţilor fiind
în acelaşi timp un principiu regulator. Dreptatea nu are un conţinut prestabilit, ci unul evolutiv, în funcţie de
contextul istoric concret.
Un exemplu privind modalitatea în care dreptatea reglează relaţia între proprietatea privată şi
sistemul de impozite este prevăzut în art. 56 alin. 2 ” sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea
justă a sarcinilor fiscale”.
2. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor - este prin ea însăşi o egalitate de şanse pe care Constituţia o
acordă tuturor cetăţenilor. Acesta este şi sensul art. 16 alin. 1 care garantează egalitatea în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări 59. Prin conţinutul său alin. 1 se corelează cu art. 4

cu uniformitatea, astfel încât pentru situaţii diferite poate exista un tratament juridic diferit, recunoscându-se un drept la
diferenţa” Decizia nr. 198/17. 10. 2000, publicată in M. Of. Nr. 702/28.12.2000
56
Interpretarea teleologică - presupune interpretarea înţelesului normelor juridice, scopului urmărit de legiuitor la momentul
editării normei respective.
57
Dan Claudiu DĂNIŞOR, Op. cit., p.6-8
58
Idem, p. 8-9
32
 33

alin. 2, care determină criteriile nediscriminării, acestea fiind rasa, naţionalitatea, originea etnica, limba,
religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea sau originea socială.
O completare cu profunde semnificaţii juridice s-a adus cu prilejul revizuirii Constituţiei. Astfel, la
alin. 3 s-a adăugat o teza nouă în sensul căreia statul român garantează egalitatea de şanse dintre femei şi
bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor publice, civile şi militare. Este astfel exprimată, la nivel constituţional
evoluţia aparte a principiului egalităţii. Legiuitorul va trebui să identifice formulele juridice cele mai
potrivite pentru ca acest text să nu rămână o simplă declaraţie60.
3. Neretroactivitatea legii
Constituţia consacră în art. 15 alin. 2 un principiu de drept de incontestabilă tradiţie şi actualitate, şi
anume neretroactivitatea legii. Este fără îndoială recunoscut că o lege o dată adoptată produce şi trebuie să
producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor
de drept, permiţând sau interzicând şi bineînţeles sancţionând atitudinile deviante. Or, este absurd să se
pretindă unui om, în general unui subiect de drept, să răspundă pentru o conduită ce a avut-o anterior intrării
în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va
reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de
drept în vigoare.
Faţă de acest principiu potrivit căruia legea produce efecte juridice numai pentru viitor s-au impus în
practica juridică şi în legislaţie două excepţii:
a) aplicarea legii penale mai blânde şi după revizuire şi a legii contravenţionale mai favorabile,
urmare a depenalizării contravenţiilor. Finalitatea stabilirii unor sancţiuni constă în realizarea scopului lor
preventiv şi represiv, astfel încât dacă pentru fapte sociale mai grave (infracţiuni) este unanim acceptată
derogarea de la principiul neretroactivităţii legii, cu atât mai mult ea trebuie să fie aplicată în cazul unora
mai uşoare (contravenţii).
b) legile interpretative - reprezintă o excepţie având în vedere că interpretarea general obligatorie,
ca orice interpretare de altfel lămureşte doar înţelesul normei interpretate, şi nu adaugă şi nici nu modifică
acest înţeles, ci îl clarifică. Deci prin interpretare se explicitează conţinutul pe care norma interpretată l-a
avut iniţial. De regulă, o asemenea interpretare este de competenţa organului care a emis norma, dar acesta –
mai ales dacă organul este legiuitor – poate adăuga la normă, tocmai în scop de clarificare, anumite reguli
subsidiare, noi; în această ipoteza este necesar însă de distins între ceea ce constituie interpretare – stricto
senso – de ceea ce reprezintă reguli noi, care, chiar dacă au fost consacrate cu scopul de a asigura o mai
riguroasa aplicare a legii, sunt aplicabile numai pentru viitor, lovindu-se de principiul neretroactivităţii.
4. Principiul legalităţii
Art. 16 alin 2 potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege, este un text cu valoare simbolică,
ce asigură păstrarea ordinii de drept. Precizăm că acest principiu este consacrat încă din art. 1 alin. 5
referitor la supremaţia Constituţiei şi obligativitatea legii.
Legalitatea este de esenţa cerinţelor statului de drept, adică a preeminenţei legii în reglementarea
relaţiilor sociale. Principiul este însă reluat şi în Titlul II referitor la drepturi şi îndatoriri fundamentale
pentru a întări principiul egalităţii în drepturi.
5. Accesul liber la justiţie
Justiţia reprezintă una din garanţiile exercitării efective a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Acest rol este motivat de locul şi rolul autorităţilor judecătoreşti, de principiul independenţei judecătorilor.
Prin generalitatea formulării sale art. 21 permite oricărei persoane accesul la justiţie: cetăţean roman, străin
sau apatrid. În al doilea rând el permite accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept sau libertate şi a
oricărui interes legitim.
Reţinem faptul că legea fundamentală şi celelalte legi nu apără şi nu garantează orice interese, ci
numai pe acelea care se întemeiază pe drept. Interesele nelegitime nu pot şi nu trebuie ocrotite, ele fiind
contrare legalităţii şi ordinii de drept. Trebuie însă realizată delimitarea între dreptul la acţiunea în justiţie
59
Ordonanţa Guvernului nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare
publicată în M. Of. nr. 431 din 2 septembrie 2000 şi aprobată prin Legea nr. 48/2002 publicată în M. Of. nr. 69 din 31 ianuarie
2002
60
A si făcut-o de altfel, in Monitorul Oficial, nr. 150/1 martie 2007 a fost republicată Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de
şanse între femei şi bărbaţi
33
 34

consacrat de art. 21 şi obligaţia constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime.

Aşadar accesul liber la justiţie permite depunerea oricărei cereri a cărei rezolvare este de competenţa
autorităţilor judecătoreşti. Caracterul legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate va rezulta numai în urma
judecării litigiului respectiv şi va fi constatat prin hotărâre judecătorească. Folosind exprimarea „interese
legitime” textul nu condiţionează admisibilitatea acţiunii în justiţie, ci obligă justiţia să ocrotească numai
interesele legitime.
6. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
Pentru ca autorităţile publice să-şi poată îndeplini misiunile chiar şi în situaţii excepţionale, dictate
de permanenta schimbare a realităţilor vieţii sociale, politice, economice, fără însă a renunţa la protecţia
juridică a drepturilor omului, art. 53 din Constituţie permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi
libertăţi, dar numai ca excepţie şi numai condiţionat.
Aşadar restrângerea se poate înfăptui numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru:
apărarea securităţii naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii ori moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, a unui dezastru
ori ale unui sinistru deosebit de grav. Aşadar se limitează posibilitatea restrângerii exerciţiului drepturilor
(fără însă a el atinge substanţa) doar la situaţii clar definite, limitativ enumerate şi de o incontestabila
importanţă. Valorile sociale şi umane ocrotite prin art. 53 legitimează restrângerea exerciţiului unor drepturi
individuale.
Există anumite condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea să poată opera:
1. măsura să fie necesară într-o societate democratică
2. trebuie să existe proporţionalitate între măsura luată şi cauza care a determinat-o
3. măsura să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere însăşi existentei dreptului
sau libertăţii.
7. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenia română şi
domiciliul în ţară (art. 16 alin. 3)
Pentru a putea înţelege principiul la care facem referire trebuie să explicăm noţiunile „funcţii
publice” şi „demnităţi publice”. Astfel, se poate observa că misiunea de deputat, senator, şef de stat este
altceva decât o funcţie publică, atât ca mod de ocupare, cât şi ca dimensiune a atribuţiilor, şi mod de
încetare. Pentru dreptul constituţional această delimitare este una de fond pentru că demnitarii nu sunt simpli
funcţionari publici. Demnitatea publică este prin excelenţă o categorie a dreptului constituţional. La fel de
importantă este şi precizarea că funcţia publică la care face referire alin. 3 al art. 16 nu intră în sfera
dreptului comun al funcţiei publice, şi anume dreptul administrativ ci se referă la funcţii publice care
presupun exerciţiul autorităţii statale.
Prin Constituţie sunt instituite două condiţii de maximă generalitate şi importanţă pentru ocuparea
unei funcţii sau demnităţi publice, şi anume: cetăţenia română şi domicilierea pe teritoriul României.
Revizuirea Constituţiei a adus după sine o modificare substanţială a acestui principiu. Astfel, în
vechea redactare a textului se permitea accesul la aceste funcţii doar acelora care aveau numai cetăţenia
română. Faţă de perspectiva integrării României în Uniunea Europeana s-a considerat că nu mai este
justificată această interdicţie în legătură cu cetăţenii români care au şi o altă cetăţenie.
Condiţia de domiciliere pe teritoriul ţării este o condiţie firească, domiciliul fiind, alături de
cetăţenie o garanţie a ataşamentului persoanei faţă de ţara la guvernarea căreia participă ca demnitar sau ca
funcţionar public. Precizăm că art. 16 alin. 3 se referă numai la funcţiile şi demnităţile publice civile sau
militare, însă în ceea ce priveşte ocuparea unor funcţii private, acestea nu sunt condiţionate de prevederile
constituţionale.
8. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor (art. 17)
Cetăţenia română, ca apartenenţă a persoanei fizice la statul român, în virtutea căreia poate fi titular
al drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor prevăzute de constituţie este legătura juridica dintre cetăţean şi stat
care, prin efectele sale determină statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla, atât în interiorul, cât şi în
afara frontierelor. Din aceste considerente cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze la
protecţia autorităţilor române, iar acestea au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia necesară.

34
 35

Modalităţile concrete de acordare a protecţiei trebuie avute în vedere cu luarea în considerare a

normelor şi principiilor dreptului internaţional şi a acordurilor şi convenţiilor existente între state.
Faptul că temporar cetăţeanul român se află în afara frontierelor României nu-l exonerează de
obligaţia de a-şi respecta îndatoririle constituţionale, în afară de cazul în care acestea sunt incompatibile cu
absenţa sa din ţară (de exemplu, simpla absenţă din ţară nu presupune faptul că cetăţeanul român nu mai are
obligaţia de plată a impozitelor pentru imobilul al cărui proprietar este sau obligaţia de întreţinere şi educaţie
a copilului sau minor).
9. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică (art. 18)
Populaţia unui stat cuprinde în afara cetăţenilor, şi străinii şi apatrizii (persoane care nu au nicio
cetăţenie). În reglementarea constituţională a statutului străinilor şi apatrizilor din România se au în vedere
următoarele:
a) au anumite drepturi naturale, imprescriptibile şi inalienabile (la viaţă, demnitate, libertate, etc.)
b) din punct de vedere strict juridic anumite drepturi pot aparţine numai cetăţenilor români pentru ca
numai ei pot şi trebuie să participe la guvernarea statului propriu ( dreptul de vot, de alegere al autorităţilor
la nivel central – şef de stat sau parlamentar; la alegerile pentru desemnarea autorităţilor administraţiei
locale aceasta excepţie nu mai subzistă, întrucât în aceasta situaţie nu se exprimă suveranitatea de stat.). De
asemenea pentru dobândirea şi exercitarea anumitor drepturi se cere ca o condiţie indispensabilă şi calitatea
de cetăţean român (de exemplu ocuparea unei funcţii de magistrat).
c) există alte drepturi subiective, în afara celor naturale care pot aparţine străinilor şi apatrizilor a
căror dobândire şi exercitare legea nu le condiţionează de calitatea de cetăţean român, înţelegând aici toate
drepturile şi libertăţile, afară de cele pentru care se impune calitatea de cetăţean român.
O altă componentă a protecţiei juridice de care se bucură străinii şi apatrizii în România este şi
dreptul de azil. Acesta reprezintă găzduirea şi protecţia pe care statul roman le acorda acestor persoane,
deoarece în statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea
umanităţii, progresului şi păcii. Azilul se acordă numai celor urmăriţi pentru activităţi politice (azil politic)
şi nu pentru fapte de drept comun.
Dreptul de azil însă nu poate fi invocat de o persoană asupra căreia există indicii serioase de a
considera că a comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanităţii.
10. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România (art. 19)
Extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc libertatea individuală şi dreptul
la libera circulaţie. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară raportului de
cetăţenie, care implică obligaţia de protecţie pe care trebuie statul să o exercite cu privire la cetăţenii săi.
Ca urmare a intensificării fenomenului infracţional la nivel european însă, în condiţiile în care
terorismul face tot mai multe victime şi având în vedere dezideratul Uniunii Europene de a crea un spaţiu
european de securitate juridică, legiuitorul constituant român a completat art. 19 cu o excepţie, stabilind că
cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile
legii şi pe bază de reciprocitate.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia s-a
refugiat unul dintre cetăţenii săi să i-l predea. Ea se asigură că autorii unor infracţiuni internaţionale grave
(dar nu numai) nu rămân nesancţionaţi ascunzându-se pe teritoriul altor state. Situaţiile în care extrădarea
este admisibilă nu sunt însă prevăzute sau enumerate în Constituţie, urmând ca autorităţile care se confruntă
cu asemenea probleme să procedeze la o interpretare a normelor constituţiei şi a normelor internaţionale,
respectând însă câteva reguli universal recunoscute de sistemele şi practicile juridice: nu se admite
extrădarea pentru raţiuni politice sau atunci când în ţara respectivă persoana în cauză ar putea fi condamnată
la moarte ori ar exista riscul de a fi supusă torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante: extrădarea se admite în cazuri precum: piraterie aeriană sau maritimă, trafic de femei, de arme
se copii sau de droguri, terorism, etc.
Expulzarea este instituţia juridică în virtutea căreia autorităţile publice dintr-un stat pot să oblige o
persoana (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod forţat, şederii
acestei persoane pe teritoriul sau. Măsura expulzării se ia de regula pentru ocrotirea ordinii de drept, pentru
înlăturarea unei stări de pericol, preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau
35
 36

faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, aşa cum prevede dreptul intern, mai exact
Codul penal.
În dreptul internaţional există anumite reguli în materia expulzării cum ar fi: executarea deciziei de
expulzare să nu fie inutil de brutală, iar expulzatului să i se lase dreptul de a alege statul pe teritoriul căruia
urmează să fie expulzat, adică expulzarea să se facă cu respectarea drepturilor inerente persoanei.
În ceea ce priveşte autoritatea competentă să ia o decizie de expulzare sau de extrădare pe teritoriul
României aceasta este potrivit alineatului final al art. 19 justiţia, întrucât puterea judecătoreasca este chiar
unul din garanţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Nu trebuie omis faptul că cetăţenii români în calitatea lor de cetăţeni europeni se bucură şi de o serie
de alte drepturi conform legislaţiei comunitare, în afară de cele prevăzute în Constituţia României 61Astfel
cetăţenia europeană de care ne bucurăm cu toţii după 1 ianuarie 2007 aduce după sine următoarele:
1. dreptul la liberă circulaţie în interiorul Comunităţii
2. dreptul de vot şi de eligibilitate la alegerile municipale şi europene oricare ar fi locul de rezidenţă
pe teritoriul comunitar şi naţionalitatea sa
3. dreptul la protecţia diplomatică şi consulară din partea oricărui stat membru într-o ţară terţă (în
afara Uniunii Europene) în care ţara din care provine acesta nu este reprezentată
4. dreptul la petiţie la Parlamentul european
5. dreptul de a recurge la un mediator european dacă s-a săvârşit o infracţiune în dezavantajul său, cu
răspunderea administraţiei publice.
Respectarea şi recunoaşterea acestor drepturi sunt roadele unui proces de maturizare care a început la
Roma cu cincizeci de ani în urmă. Cetăţenii europeni au înţeles foarte repede că protejarea drepturilor lor
trebuie să meargă dincolo de aşa-zisele drepturi economice comunitare.

2.3. Conţinutul drepturilor şi libertăţilor fundamentale potrivit Constituţiei

revizuite
Constituţiile moderne urmăresc prin consacrarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale să
stabilească garanţii cât mai eficiente pentru apărarea persoanei umane şi a vieţii ei private, pentru
participarea cetăţenilor la viaţa politică şi pentru dezvoltarea materială şi culturală a cetăţenilor.
Pornind de la această observaţie a fost realizată următoarea clasificare a drepturilor fundamentale:
A. Inviolabilităţile cuprind acele drepturi care au drept obiect ocrotirea persoanei umane şi a vieţii
ei private faţă de orice amestec din afară. Din această categorie fac parte următoarele drepturi: dreptul la
viaţă şi la integritate fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, libera circulaţie,
inviolabilitatea domiciliului şi reşedinţei, secretul corespondenţei şi a celorlalte mijloace de comunicare.
Trăsătura comună a acestor drepturi este că ele pot fi exercitate independent de un raport social, în cadrul
căruia alţi cetăţeni să fie implicaţi într-o atitudine participativă, cu alte cuvinte, ele pot fi exercitate în mod
individual.
B. O a doua categorie de drepturi fundamentale are drept obiect asigurarea dezvoltării materiale sau
culturale a cetăţenilor motiv pentru care acestea sunt cuprinse sub denumirea de drepturi social-economice
şi culturale. Fac parte din această categorie următoarele drepturi: dreptul la învăţătură, accesul la cultură,
dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii,
dreptul la greva, dreptul la proprietatea privată, dreptul de moştenire, libertatea economică, dreptul la un
nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă şi dreptul
persoanelor cu handicap la protecţie specială.
C. Cea de a treia categorie de drepturi fundamentale drepturile social-politice se caracterizează prin
faptul că pot fi exercitate de cetăţeni, la alegerea lor, atât în vederea participării lor la conducerea de stat, cât
şi în scopul asigurării dezvoltării lor materiale sau culturale. În această categorie intră următoarele drepturi:
libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, libertatea cultelor, libertatea întrunirilor,
dreptul de asociere. Aceste drepturi garantează posibilitatea cetăţenilor de a acţiona fără constrângere în
raporturile lor cu alţi cetăţeni în limitele stabilite de lege. Ceea ce este specific pentru unele din aceste
61
Panagiotis GRIGORIOU, Semnificaţia cetăţeniei europene active în contextul comunitar, Revista Română de drept comunitar
nr. 4/2007, p. 21-28
36
 37

drepturi este faptul ca cetăţeanul nu le poate exercita de unul singur, cum este cazul drepturilor grupate în
categoria inviolabilităţilor, ci doar în concurs cu alţi cetăţeni, care în acest mod îşi exercită propriul lor drept
fundamental (spre exemplu, dreptul de asociere). Datorită acestor caracteristici, drepturile din aceasta
categorie sunt denumite şi libertăţi publice.
D. A patra categorie de drepturi fundamentale are ca obiect exclusiv asigurarea participării
cetăţenilor la conducerea statului, cum ar fi: dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative
locale sau naţionale, de a vota în cadrul referendumurilor, etc. şi poarta denumirea de drepturi exclusiv
politice.
E. Drepturile garanţii – reprezintă acea categorie de drepturi care asigură persoanei mijloacele
juridice necesare în cazul încălcării drepturilor sale fundamentale pentru restabilirea ordinii de drept. Din
această categorie fac parte: accesul liber la justiţie, dreptul de petiţionare, dreptul persoanei vătămate de
către o autoritate publică
În analiza drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în lumina Constituţie României vom
recurge şi la trimiteri la normele Convenţiei Europene Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului (în calitatea sa de izvor de drept), deoarece chiar Constituţia, în art. 20
precizează că „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu (…) pactele şi celelalte tratate la care România este parte” (adică, în principal
Convenţia europeană).

2.3.1. Inviolabilităţile
1. Dreptul la viata şi la integritatea fizicăşi psihică(art.22)
Cele trei drepturi fundamentale sunt reglementate şi garantate într-un conţinut normativ unic art. 22
din Constituţie – dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi dreptul la integritate psihică. Deşi sunt într-o
legătură indisolubilă, ele nu sunt confundabile din punct de vedere juridic.
Constituţiile lumii reglementează nuanţat dreptul la viaţă pentru că el are mai multe accepţiuni.
Într-o accepţiune restrânsă, dreptul la viaţă priveşte viaţă persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o
accepţiune largă viaţă persoanei este privită ca o multitudine de fenomene, fapte, cerinţe şi dorinţe ce se
adaugă, permit şi îmbogăţesc existenţa fizică.62
Articolul 22 se referă la accepţiunea restrânsă a dreptului la viaţă, această soluţie fiind mai eficientă
din punct de vedere juridic. Având în vedere că acest drept fundamental implică în primul rând ca nimeni să
nu poată fi privat de viaţa sa în mod arbitrar, alin. 3 interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrară
drepturilor naturale ale omului. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale
omului, dar este prin natura sa, o cruzime ce rar s-a dovedit dreaptă şi niciodată eficienta. Mai mult, ea
produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare şi că nu
întotdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit.
S-a pus problema dacă interdicţia prevăzută de art. 22 alin. 3 este absolută, astfel încât nici o
excepţie n-ar fi posibilă sau din contră dreptul la viaţă este totuşi un drept relativ 63. România a ratificat
Protocolul nr. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care aboleşte pedeapsa cu moartea, dar
Protocolul se referă la obligaţia statului de a nu aduce atingere dreptului la viaţă, nu şi la situaţiile în care
moartea poate fi provocată de o persoană fizică ce nu exercită atribuţii legale. Legea penală reglementează
legitima apărare care poate cauza moartea şi avortul, însă constituţia nu face referiri la aceste situaţii.
Concluzionăm aşadar că dreptul la viaţă este, în lumina celor menţionate anterior un drept relativ.
Dreptul la integritatea fizică este definit prin chiar alin. 2 al art. 22 – „Nimeni nu poate fi supus
torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”. Respectul integrităţii fizice
obligă în egală măsură atât autorităţile publice cât şi toate celelalte subiecte de drept să nu aducă nici o
atingere integrităţii fizice a persoanei, sub sancţiunea aplicării rigorilor legale. Trebuie menţionat că se poate
recurge la restrângerea exerciţiului acestui drept dar numai în situaţia în care o anumită limitare a integrităţii
fizice a unei persoane este necesară pentru garantarea cel puţin la acelaşi nivel a altor drepturi fundamentale

62
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p. 36-38
63
Doina MICU, Garantarea drepturilor omului în pratica Curţii europene a drepturilor omului şi în Constituţia României, Ed.
All Beck, Bucureşti, 1998, p. 36
37
 38

sau pentru protejarea altor valori deopotrivă importante pentru societatea organizata în stat. Restrângerea se
va realiza în conformitate cu art. 53 din Constituţie, numai prin lege (de exemplu, vaccinarea împotriva unei
epidemii, recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice, efectuarea unei intervenţii chirurgicale
cu acordul pacientului, etc.)
Dreptul la integritatea psihică este ocrotit şi considerat de valoare constituţională deoarece omul
este conceput sub aspect juridic ca un complex de elemente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite.
Practicarea torturii ori a tratamentelor inumane ori degradante reprezintă mutilarea uneia sau alteia dintre
integrităţi, fiind o încălcare a demnităţii omului. Existenţa numeroaselor cazuri de săvârşire a acestor acte
precum şi a variatelor modalităţi de comitere a torturii sau tratamentelor inumane ori degradante au
determinat definirea acestora la nivel internaţional 64, astfel: tortura este un act prin care o durere sau
suferinţă ascuţite, fizice sau mentale, este aplicat în mod deliberat, intenţionat cu scopul de a obţine unele
informaţii ori mărturisiri, de la victimă sau de la o terţă persoană; tratamentul sau pedeapsa inumană
reprezintă tratamentul de natura să provoace în mod voluntar puternice suferinţe mentale ori fizice şi care în
speţă nu se pot justifica; tratamentul ori pedeapsa degradantă este un rău tratament de natura să producă
victimei sentimente de teamă, de îngrijorare, în stare să o umilească în mod grav în faţa altora sau în proprii
săi ochi sau care o determină să acţioneze împotriva voinţei ori a conştiinţei sale.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că practicile instituţionalizate cum ar fi: biciuirea
delincvenţilor, lovirea unei persoane în prezenţa alteia cu scopul de a o umili, aplicarea unei pedepse
corporale în şcoală care induc umilirea sau înjosirea, interogarea prin dezorientare senzorială, extrădarea sau
expulzarea în cazul în care persoana riscă tortura sau tratamentele inumane sau degradante reprezintă
încălcări ale dreptului la integritate fizica şi psihică ale persoanei.
Menţionam însă că aşa cum aprecia şi Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu trebuie identificat
termenul „degradant” cu cel de „dezagreabil” sau „inconfortabil”.
Precizăm că nu se face distincţie dacă aceste procedee sunt aplicate de un agent al autorităţii publice
sau orice altă persoană având o împuternicire oficială sau la instigarea sa sau cu consimţământul său şi
situaţia producerii acestor acte de către orice alt subiect de drept. Formularea din constituţie nu lasă nici un
dubiu cât priveşte obligaţia generală, a tuturor subiectelor de drept de a respecta viaţa, integritatea fizică şi
psihică a persoanei. Este adevărat că autorităţile publice au obligaţii sporite în acest domeniu, dar textul nu
trebuie interpretat ca referindu-se numai la acestea.
Trebuie reţinut că interdicţia cuprinsă în art. 22 alin. 2 din Constituţie are caracter absolut,
neputându-se deroga în nicio situaţie de la respectarea integrităţii fizice şi psihice.
2. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei
Subliniem faptul că art. 23 din Constituţie are un conţinut normativ complex şi relativ minuţios
reglementat faţă de nivelul de generalitate obişnuit în cazul legilor fundamentale. Cele două noţiuni prezente
în titlu nu reprezintă unul şi acelaşi drept şi nici măcar nu formează o categorie juridică unică, deşi sunt
folosite şi trebuie explicate împreună65.
Libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul sau de a se putea mişca şi
comporta liber, de a nu fi ţinută în sclavie sau în orice altă formă de servitute, de a nu fi reţinuta, arestata sau
deţinuta decât în cazurile şi formele expres prevăzute de Constituţie şi legi. Libertatea individuală este
expresia constituţionala a stării naturale umane, omul născându-se liber. Acest drept nu este însă un drept
absolut, cunoaşte aşadar anumite restrângeri în exercitare, prima fiind libera exercitare a drepturilor
celorlalte subiecte de drept. Încălcarea ordinii de drept de către individ îndreptăţeşte autorităţile publice la
intervenţii de tip represiv, ceea ce implică, în funcţie de gravitatea încălcărilor, chiar unele măsuri care
privesc direct libertatea persoanei precum percheziţii, reţineri, arestări.
Noţiunea de siguranţă a persoanei exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana în
situaţiile în care autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi a legilor, iau anumite masuri care privesc
libertatea individuală, garanţii care asigură că aceste măsuri nu sunt ilegale, nu suntem aşadar în faţa unor
acţiuni abuzive sau determinate eventual de raţiuni pur politice. Acest sistem de garanţii permite realizarea

64
Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunţat în repetate rânduri cu privire la definirea acestor termeni.
65
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVA, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p. 40-44
38
 39

represiunii faptelor antisociale sau nelegale, dar în acelaşi timp asigură inocenţilor ocrotirea juridică
necesară66Articolul 23 stabileşte condiţiile în care se pot realiza percheziţii, reţineri şi arestări şi anume:
1. pot fi dispuse numai în cazurile prevăzute de lege - adică în situaţiile, împrejurările în care
autorităţile publice competente pot proceda la percheziţii, reţineri sau arestări
2. cu respectarea procedurii prevăzute de lege
Textul constituţional obliga legiuitorul să stabilească expres şi explicit atât cazurile, cât şi
procedurile.
Percheziţia este o măsură prevăzută de Codul de procedură penală, reglementată în art. 100 astfel
„Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris (…) tăgăduieşte existenţa sau
deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesar, organul
de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii. Percheziţia poate fi
domiciliară sau corporală.” Percheziţia este aşadar o măsura care priveşte direct libertatea individuală şi mai
ales siguranţa persoanei aşa cum sunt ele consacrate de Constituţie, revine însă procedurii penale stabilirea
de reguli, până în detaliu, privind încuviinţarea, timpul, procedura de efectuare a percheziţiilor.
Reţinerea este o măsura procesual penală, preventivă reglementată în detaliu de Codul de procedură
penală (art. 143 şi art. 144) prin care persoana faţă de care există unele indicii că a săvârşit o faptă prevăzută
şi pedepsită de lege, este privată de libertatea sa, de către autorităţile competente, pe o durată limitată. Alin.
3 al art. 23 din Constituţie care prevede că reţinerea nu poate depăşi 24 de ore trebuie interpretat ca fiind
durata maximă, ce nu poate fi depăşită şi nu ca o durată practicată în orice caz de reţinere. (poate dura mai
puţin de 24 de ore în funcţie de operativitatea organelor de anchetă şi de motivele reţinerii în fiecare caz în
parte). Nimic nu împiedică, din punct de vedere juridic, răspunderea autorităţii care a realizat o reţinere până
la limita maximă dacă se dovedeşte că această reţinere a fost abuzivă şi că ea nu era necesară.
Arestarea este o măsură ce atinge grav libertatea individuală, având consecinţe grave asupra
reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale. De aceea arestarea este supusă unor reguli
constituţionale clare şi ferme, dispunerea acestei măsuri fiind de competenţa unor autorităţi care acţionează
numai în ordinul legii, independent şi imparţial, adică a judecătorilor.
Cele două reguli constituţionale aplicabile în privinţa arestării sunt:
1. arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare
2. dispunerea măsurii arestării revine doar judecătorului.
În ceea ce priveşte durata arestării, în situaţia în care această măsură a fost luată, s-a constatat că
durata de 30 de zile este o durată care, de principiu satisface atât cerinţele procesului penal, cât şi cerinţele
respectării libertăţii individuale .Având în vedere aceste realităţi obiective, revizuirea constituţională din
2003 a făcut distincţie, în mod expres, între cele doua faze ale procesului penal, urmărirea şi judecata.
Diferenţele se referă doar la aspectele de detaliu (durata arestării şi ritmicitatea verificării legalităţii acestei
masuri), nu şi la autoritatea competenta să emită mandatul sau la regulile juridice fundamentale de emitere a
acestuia.
Astfel, în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru maxim 30 de zile şi
se poate prelungi cu cel mult 30 de zile de fiecare dată, fără ca durata totală a arestului preventiv să poată
depăşi un termen rezonabil, şi în nici un caz să fie mai mare de 180 de zile. În cursul judecăţii instanţa de
judecată este obligată să verifice periodic şi nu mai târziu de 60 de zile legalitatea şi temeinicia luării
măsurii arestării. Ea are obligaţia să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile
acestei măsuri nu mai există.
În toate situaţiile cel arestat are posibilitatea de a cere liberarea provizorie, sub control judiciar sau
pe cauţiune. Controlul judiciar şi cauţiunea sunt două instituţii de drept procesual penal care garantează că
persoana liberată provizoriu va răspunde tuturor solicitărilor autorităţilor judiciare, solicitări legate de
procesul penal în care este implicată. Liberarea provizorie încearcă să valorifice la maximum prezumţia de
nevinovăţie, dar şi să reducă la minimum riscul unei erori judiciare.
66
CEDO a trebuit sa rezolve in principiu problema deosebirii cazurilor de lipsire de libertate, de cele care presupun limitări
aduse libertăţii. Curtea a apreciat de exemplu ca faptul de a consemna militarii in cazărmi nu constituie o încălcare a libertăţii
individuale pentru ca aceste restricţii nu depăşesc cerinţele impus de un serviciu militar. Normal.” De asemenea internarea intr-
un spital de psihiatrie a unui minor încredinţat părintelui sau la cererea acestuia constituie o limitare legala si justificate a
libertăţii.
39
 40

Următoarele reguli prevăzute de Constituţie sunt comune reţinerii şi arestării preventive:

1. cele două măsuri pot fi dispuse când exista motive legale;
2. persoana are dreptul să cunoască motivele care impun măsuri atât de grave în ceea ce o priveşte,
acest lucru realizându-se prin comunicarea de îndată din partea autorităţilor publice a motivelor reţinerii sau
arestării, în limba pe care o înţelege cel în cauză.
Prezenţa avocatului în etapa procesuală a învinuiri, când deja se conturează culpabilitatea persoanei
este obligatorie, autorităţile publice trebuind să ia masurile necesare pentru asigurarea unui avocat din
oficiu, atunci când nu se realizează prezenţa unui avocat ales. Regula constituţională este foarte clară
nepermiţând nici un subterfugiu juridic, încălcarea ei fiind o gravă încălcare a Constituţiei.
În fine, art. 23 stabileşte două reguli fundamentale, de tradiţie, prezumţia de nevinovăţie şi
principiul legalităţii pedepsei, ultimul dintre ele fiind o reluare şi aprofundare a art. 16 din Constituţie deja
analizat, în cadrul Principiilor fundamentale ale Constituţiei.
Spre deosebire de Convenţia europeană Constituţia României conţine în articole separate prevederea
dreptului la interpret şi a dreptului la recurs care sunt în acelaşi timp garanţii intim legate de libertatea şi
siguranţa persoanei67. Mai mult acestea nu fac parte din capitolul II al Constituţiei pe care îl analizăm
„Drepturile şi libertăţile fundamentale”, ci din capitolul VI intitulat „Autoritatea judecătorească”. Se
înţelege că legiuitorul român nu consideră aceste drepturi fundamentale? Sunt ele fundamentale dar au fost
cuprinse în capitolul menţionat deoarece sunt intim legate de desfăşurarea activităţii judecătoreşti? Având în
vedere prevederile CEDO, jurisprudenţa Curţii Europene, precum şi aplicabilitatea directă a dispoziţiilor
CEDO în dreptul intern român considerăm cele doua noţiuni de mai sus ca fiind drepturi fundamentale ale
individului. Argumentele sunt următoarele:
1. sunt reglementate de legea fundamentală, deci au caracter fundamental indiferent de capitolul în
care sunt prevăzute sau de titlul acestuia;
2. caracterul unitar al drepturilor omului, care presupune corelarea şi interdependenţa lor unele faţă
de celelalte şi intercondiţionarea lor reciprocă;
3. existenţa obligaţiei statului român de respectare a tratatelor internaţionale la care este parte.
3. Dreptul la apărare
Dreptul la apărare este reglementat în art. 24 distinct de libertatea individuală şi siguranţa persoanei,
deşi în strânsă legătură cu acestea deoarece prezintă un egal interes pentru întreaga activitate judiciară, atât
pentru procesele penale, cât şi pentru cele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ, etc.
Dreptul la apărare cunoaşte două accepţiuni:
1. în accepţiunea lato senso, dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor
procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste
învinuirile, se probeze nevinovăţia sa ( în procesele penale) sau să-şi valorifice pretenţiile sau să dovedească
netemeinicia pretenţiilor adversarului (în procesele civile, comerciale, de munca, etc.). Aceasta accepţiune
include şi posibilitatea folosirii avocatului.
2. în accepţiunea stricto senso, dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat.
Alin. 2 al art. 24 prevede că în cursul procesului părţile au dreptul la asistenţă din partea unui avocat,
drept pe care persoana şi-l poate exercita sau nu. Din acest motiv intervine în textul constituţional noţiunea
de avocat ales, în sensul că partea în proces îşi alege ea însăşi avocatul calificat. În cazul proceselor penale
însă în care învinuiţii sau inculpaţii sunt minori sau în care se judecă infracţiuni grave asistenţa din partea
unui avocat este obligatorie, adică legea obligă autoritatea publică competentă să desemneze un avocat care
să apere persoana în cauză.
4. Dreptul la liberă circulaţie
Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a cetăţeanului şi este
reglementat în art. 25 din Constituţie în privinţa ambelor aspecte ce formează conţinutul acestui drept: libera
circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara teritoriului.
Acest drept nu este însă un drept absolut el trebuind să fie exercitat potrivit unor reguli şi cu
îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege. Reglementările legale privind actele de identitate,

67
Doina MICU, Op. cit, p. 53-54
40
 41

paşapoartele sau celelalte documente, regulile privind trecerea frontierelor nu sunt restricţii la libera
circulaţie a persoanelor, ci norme ce conferă un cadru eficient şi civilizat exercitării acestui drept.
Libera circulaţie pe teritoriul României asigură posibilitatea pentru orice cetăţean de a circula
nestânjenit pe teritoriul statului şi de a-şi stabili reşedinţa sau domiciliul în orice localitate. Această
prevedere nu exclude însă respectarea legilor privind domiciliul, reşedinţa, proprietatea, etc.
Libertatea de circulaţie internaţională a persoanei, în lumina recunoaşterii libertăţii de circulaţie în
cadrul Uniunii Europene presupune trei aspecte complementare, dar distincte68:
a) trecerea frontierelor unui stat de către cetăţeni ai altor state pentru vizite de scurtă durată
(indiferent de scop, esenţial fiind că nu se urmăreşte stabilirea pe teritoriul statului respectiv);
b) trecerea frontierelor şi stabilirea într-un alt stat decât cel de cetăţenie. Ambele aspecte intră sub
incidenţa politicii de imigrare a statului respectiv, care sunt un atribut suveran al acestuia. Statul defineşte
condiţiile de intrare, şedere şi ieşire a străinilor în şi din teritoriul său. Reglementările şi practica
internaţională disting între şederea de scurtă durată – de cele mai multe ori în scopuri turistice, fiind însă
posibilă şi desfăşurarea unor activităţi temporare cu caracter lucrativ – şi şederea de lungă durată, adică
stabilirea domiciliului străinului pe teritoriul statului respectiv, care implică în mod cert accesul pe piaţa
forţei de muncă.
c) modul în care străinii aflaţi în mod legal pe teritoriul unui stat beneficiază şi îşi exercită drepturile
civile, economice, sociale şi în anumite cazuri cele politice, în cadrul acelui stat.
Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, aşa cum este ea consacrată de
Constituţie se face referire doar la primele două situaţii prezentate, rămânând ca drepturile concrete de care
se bucură cetăţeanul român stabilit într-un alt stat să fie reglementate, în principal de normele statului
respectiv. Astfel, prin art. 25 se garantează permiterea emigrării unui cetăţean român şi revenirea ulterioară
în ţară.
5. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private
În art. 26 alin. 1 Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi ocroti viaţa intimă,
familială şi privată, recunoscându-se de fapt că orice om are dreptul la propria sa viaţă intimă, familială şi
privată. Cele trei noţiuni utilizate de autorul constituant – viaţă intimă, viaţă familială, viaţă privată – nu
sunt definite în constituţie, întrucât nu este rolul acesteia să dea definiţii. Stabilirea concretă a conţinutului
fiecăreia dintre ele revine autorităţilor care operează cu ele în cazuri şi contexte determinate.
Deşi cele trei noţiuni sunt într-o corelaţie indisolubilă, deşi se explică unele prin altele, ele nu se
confundă totuşi, fapt pentru care au fost menţionate distinct, pentru ca ocrotirea lor să fie, pe cât posibil, din
punct de vere juridic, ireproşabilă. Dacă prin viaţă de familie se înţelege privitor la familie, viaţă intimă şi
privată sunt mai dificil de diferenţiat pentru că viaţa intimă este prin ea însăşi privată69.
Subliniem faptul că, atunci când se pune problema încălcării acestui articol din Constituţie
judecătorul român, în virtutea art. 20 alin. 1 din Constituţie va trebui să interpreteze şi să aplice dispoziţiile
constituţionale privind dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private în concordanţă cu tratatele
internaţionale în materie, deci şi cu Convenţia europeana a drepturilor omului, dar mai ales cu
jurisprudenţa Curţii europene care are valoare de izvor de drept al Dreptului european al drepturilor omului.
Astfel, Curtea europeană a definit dreptul la respectarea vieţii private ca fiind dreptul de a trăi
atât cât vrei la adăpost de privirile celor străini. În plus este cuprins aici şi dreptul de a stabili şi de a
întreţine relaţii cu alte fiinţe umane, cu deosebire în plan afectiv, pentru dezvoltarea şi realizarea propriei
personalităţi.
În ceea ce priveşte expresia „viaţă de familie” Curtea o interpretează ca înglobând cel puţin
raporturile dintre rudele apropiate, care pot avea un rol considerabil, de exemplu cele dintre bunici şi nepoţi.
Deşi relaţiile de sânge sunt invocate pentru stabilirea unei vieţi de familie, acestea sunt considerate,
evaluate, alături de alte elemente de natură financiară sau psihologică.

68
Aurel CIOBANU DORDEA, Unele consideraţii privind libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeana şi implicaţiile
acesteia pentru România, A.U.B. nr. 1/2002, p. 26-34
69
Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p. 186
41
 42

Dreptul persoanei la propria imagine70 intră, de asemenea, în dimensiunile vieţii intime, familiale
şi private, întrucât dreptul la imagine şi respectul intimităţii sunt inseparabile.
Principalul obiectiv al art. 26 este să ferească individul împotriva amestecului arbitrar al puterii
publice, însă acest obiectiv trebuie extrapolat în sensul că acestei obligaţii negative –de abţinere de la orice
amestec a statului i se adaugă obligaţii pozitive inerente unui respect efectiv al vieţii intime, private şi de
familie. Aşadar nici un subiect de drept (om, autoritate, grup) nu poate să se amestece în viata intimă,
familială sau privată a persoanei fără consimţământul acesteia, consimţământ explicit şi liber exprimat.
Astfel, ascultarea, înregistrarea sau transmiterea imaginilor sau vorbelor pronunţate de o persoană,
fără consimţământul acesteia reprezintă o încălcare a dreptului la viata intimă, familială şi privată. De
asemenea, judecătorii au obligaţia de a declara şedinţa de judecată secretă în procesele în care publicitatea
ar afecta aceste valori, fără a se aduce nici un serviciu legii sau justiţiei.
Din perspectiva structurală dispunerea acestui drept pe trei coordonate prezintă atât aspecte pozitive
– sunt evidenţiate cele mai importante subdomenii, ceea ce duce la atenţionare funcţionarului public şi
respectiv, a judecătorului român, care trebuie să interpreteze norma juridică conform structurii şi
conţinutului acesteia, cât şi aspecte negative ce ţin de posibilitatea considerării enumerării ca limitative,
ceea ce apare ca o încorsetare a protecţiei juridice înseşi71.
Trebuie observat faptul că legiuitorul a reglementat simplu şi concis într-un domeniu foarte divers,
care ar fi trebuit să prevadă expres şi problematica protecţiei datelor cu caracter personal, pe care
legiuitorul le-a vizat, dar nu le-a reglementat, pasând această sarcină dificilă judecătorului şi instituţiei
interpretării juridice.
În lumina art. 20 cu ajutorul metodei logice de interpretare, referitor la termenul „neconcordanţe” va
trebui să considerăm ca fiind incluse domeniile nereglementate explicit, precum domeniul datelor personale,
un domeniu nou pentru spaţiul legislativ din România. Conţinutul său priveşte, într-o formă generică,
dreptul persoanei fizice de a-i fi apărate acele caracteristici care conduc la identificarea sa şi obligaţia
corelativă a statului de a adopta măsuri adecvate pentru a asigura o protecţie eficientă. Legiuitorul din
România, în contextul integrării europene şi al armonizării legislaţiei romaneşti cu reglementările europene
şi conştient de faptul că dispoziţiile constituţionale nu asigură decât o reglementare generică, aproape
lacunară, a reacţionat cu o vivacitate şi inspiraţie care dau măsura şi amplitudinea transformărilor din
România, adoptând punctual norme juridice pentru protecţia datelor personale.
În acest scop, a luat fiinţă în România, o autoritate centrală cu atribuţii de control, Autoritatea
Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal 72. Se pune astfel problema protejării
datelor cu caracter personal colectate şi prelucrate în sisteme de evidenţă de tipul birourilor de credite sau în
activitatea desfăşurată de instanţe şi parchete.
Principiile aplicabile în activitatea de prelucrare a datelor personale sunt:
a) prelucrarea cu bună-credinţă,
b) colectarea datelor în scopuri determinate, explicite şi legitime
c) confidenţialitatea prelucrărilor, securitatea prelucrărilor, datele să fie adecvate, pertinente şi
neexcesive prin raportare la scopul în care sunt colectate, etc.
Aliniatul 2 al art. 26 face referire la dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi, şi este cunoscut şi
sub denumirea de dreptul persoanei de a dispune de corpul său, libertatea corporală.

70
Decizia CNA nr. 80/2002 privind protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine
71
Mihail Constantin EREMIA, Protecţia juridică a datelor personale in sistemul juridic al României, AUB, nr. 3/2004,p. 72.
72
Înfiinţată, prin Legea nr. 102/2005, Autoritatea îşi exercită competenţa stabilită în principal de Legea nr. 677/2001, în condiţii
de independenţă faţă de orice autoritate publică sau entitate de drept privat. Prin Legea nr. 677/2001 pentru protecţia
persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date (publicata in M. Of. nr.
790/12.12.2001) a fost transpus acquis-ul reprezentat de Directiva 95/46/EC. Legislaţie relevanta domeniului la care facem
referire în afară de legea menţionată: Legea nr. 676/2001 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii
private in sectorul telecomunicaţiilor, Legea nr. 682/2001 privind ratificarea Convenţiei pentru protejarea persoanelor fata de
prelucrarea automatizata a datelor cu caracter personal adoptata la Strasbourg la 28 ianuarie 1981, Legea 544/2001 privind
liberul acces la informaţiile de interes public, Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate si Legea nr. 504/2002
a audiovizualului.
42
 43

Dreptul persoanei de a dispune liber de corpul cuprinde în conţinutul său dreptul de a folosi
anticoncepţionale, dreptul la avort, transsexualismul, dreptul de a dona organe sau ţesuturi pentru
transplanturi şi inginerie genetică.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi comportă două aspecte73:
1. numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa
2. prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau
bunele moravuri.
În mod firesc dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi comportă limite determinate de protecţia
celorlalţi, a grupului social, când ingerinţa autorităţilor publice este justificată, ca de exemplu: examenul
sănătăţii impus pentru exerciţiul unor activităţi, pentru căsătorie; examene medicale instituite în mediile
şcolare şi studenţeşti pentru depistarea unor maladii contagioase; măsurile medicale pentru combaterea
bolilor venerice sau vaccinările obligatorii.
6. Inviolabilitatea domiciliului
Respectul personalităţii umane implică şi respectul domiciliului său, care cuprinde două aspecte:
inviolabilitatea domiciliului – garantat de art. 27 din Constituţie şi libera alegere, schimbare sau folosire a
domiciliului – a cărui exprimare juridică se regăseşte în articolul privind libera circulaţie.
Inviolabilitatea domiciliului este concepută în strânsă legătură cu respectul vieţii intime şi private,
rămânând însă un drept fundamental de sine stătător. Existenţa lui constituie în acelaşi timp o garanţie cu
privire la respectul vieţii private. Respectarea sau încălcarea lui contribuie la respectarea sau nerespectarea
dreptului la viaţă intimă sau de familie. Acest fapt se datorează atât caracterului unitar al tuturor drepturilor
şi libertăţilor fundamentale, cât şi concepţiei care a stat la fundamentul reglementării juridice a drepturilor
prevăzute de Constituţie.
Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în domiciliul unei persoane fără
consimţământul acesteia.
În dreptul constituţional noţiunea de domiciliu are o accepţiune largă, spre deosebire de dreptul
civil, cuprinzând atât domiciliul în sensul dreptului civil – adică locul unde o persoana fizica îşi are locuinţa
statornică şi principală, cât şi reşedinţa unei persoane fizice. El cuprinde nu numai camera în care doarme,
camerele unde trăieşte persoana, ci şi dependinţele, curtea, gradina, garajul sau orice loc împrejmuit ţinând
de ele.
Noţiunea de domiciliu nu trebuie confundată cu cea de proprietate sau proprietar pentru că în dreptul
public o locuinţă este domiciliu sau reşedinţa persoanei chiar daca aceasta nu este şi proprietarul ei dar o
ocupa în mod legal (camera de hotel, camera închiriată, camera de hotel studenţesc, locuinţa de serviciu,
locuinţa din fondul de protocol) Inviolabilitatea domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul
personalităţii umane decât pe dreptul de proprietate74.
Constituţia stabileşte, printr-o enumerare limitativa situaţiile în care se poate deroga prin lege de la
principiul în sensul căruia nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane
fără învoirea acesteia:
1. executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
2. înlăturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane;
3. apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
4. prevenirea răspândirii unei epidemii.
Acestea sunt situaţii necesare, legale şi excepţionale, întrucât inviolabilitatea domiciliului nu poate
fi una absoluta. Acest drept este unul relativ întrucât nu ar fi just ca protejarea acestui drept să fie mai
presus decât, spre exemplu necesitatea derulării în condiţii optime a cursului justiţiei, sau al descoperirii şi
capturării răufăcătorilor sau mai presus de luarea măsurilor necesare pentru salvarea unei vieţi sau averii
unei persoane, ori apărarea siguranţei naţionale şi a ordinii publice.
Trebuie remarcat faptul că, spre deosebire de celelalte situaţii în care legea ordonă, pentru aplicarea
ei să se pătrundă în locuinţa unei persoane, în situaţia privind înlăturarea unei primejdii privind viata,
integritatea fizica sau bunurile unei persoane deşi nu se ordonă nici nu se sancţionează pătrunderea în
73
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p. 50
74
Ibidem., p.52
43
 44

domiciliul unei persoane fără acceptul unei persoane, fiind de fapt vorba de starea de necesitate. Aceasta
constituie în anumite situaţii, în care sunt puse în pericol valori sociale ocrotite de lege, o cauză de înlăturare
a caracterului penal al faptei care în mod normal ar fi socotită ca ilicită. Aceasta înseamnă excluderea
existentei unei infracţiuni şi a răspunderii penale. Sunt considerate a fi stări de necesitate cutremure de
pământ, inundaţii, incendii şi alte calamitaţi naturale. În asemenea situaţii nu numai autorităţile dar şi
cetăţenii pot pătrunde în locuinţa unei persoane în scopul de a înlătura primejdia privind viata, integritatea
fizica sau bunurile unei persoane.
Având în vedere implicaţiile juridice şi morale ale percheziţiei Constituţia consacra acestora doua
alineate distincte. Principiile constituţionale care guvernează aceasta instituţie juridica sunt:
1. autoritatea competenta să dispună percheziţii este, după revizuirea constituţiei exclusiv
judecătorul;
2. procedura de efectuare a percheziţiei este stabilita de lege, fără ca astfel să se poată aduce atingere
substanţei dreptului;
3. sunt interzise percheziţiile în timpul nopţii, în afara de situaţia flagrantului delict.
Tratamentul juridic al flagrantului delict este ca regula diferit şi, ca atare, în asemenea situaţii,
interesul justiţiei are prioritate. Conţinutul concret al expresiei „în timpul nopţii” este precizat de codul de
procedura penală: înseamnă între orele 6-20, cu menţiunea că percheziţia începută între orele 6-20 poate
continua şi în timpul nopţii. Alte reguli importante prevăzute de acelaşi cod în dezvoltarea textului
constituţional au în vedere instituirea unor obligaţii pentru organului judiciar ce urmează să efectueze
percheziţia: legitimarea acestuia; efectuare percheziţiei în prezenta persoanei de la care se ridica obiecte sau
înscrisuri, iar în lipsa acestuia a unui membru a familiei sau a unui vecin având capacitate de exerciţiu;
limitarea acţiunii organului judiciar la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta
săvârşita, precum şi a obiectelor sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă.
În fine trebuie să reţinem ca articolul 27 din Constituţie se refera doar la percheziţiile domiciliare,
delimitându-se astfel percheziţiile efectuate asupra unei persoane aflata fie la domiciliul său fie la domiciliul
sau reşedinţa altuia cunoscută sub denumirea de percheziţie corporală şi care face obiectul protecţiei
stabilite prin articolul 23 referitoare la libertatea individuală.
7. Secretul corespondentei
Garantarea secretului corespondentei este, în concepţia Constituţiei României o îndatorire a statului
care trebuie să prevină şi să sancţioneze imixtiunile ilegale sau arbitrare săvârşite de autorităţile publice sau
alte subiecte de drept, cu privire la corespondenta şi convorbirile telefonice ale individului. Dreptului
acestuia, care este inviolabil, ii corespunde corelativ obligaţia statului de a-l garanta prin toate mijloacele pe
care le considera potrivite şi concordante cu ordinea juridica europeana.
Acest principiu fundamental urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei de a-şi comunica în
scris, prin telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile şi opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de
alţii, cenzurate sau făcute publice75.
Prin „corespondenta” textul constituţional înţelege scrisori, telegrame, convorbiri telefonice şi alte
mijloace legale de comunicare.
Conţinutului dispoziţiilor art. 28 din Constituţie trebuie interpretat ca interdicţia oricărui subiect de
drept fie el persoana fizica sau autoritate publica de a retine, deschide, citi, distruge, dau publicităţii o
corespondenta ce nu-i e adresata, având obligaţia de a o restitui destinatarului daca din întâmplare a intrat in
posesia ei. De asemenea, nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire telefonica sau de a divulga
conţinutul unei convorbiri telefonice de care a luat cunoştinţă întâmplător.
O situaţie aparte o reprezintă funcţionarii din posta şi telecomunicaţii care prin, natura muncii lor şi
uneori prin natura comunicărilor (cărţi poştale, telegrame) iau cunoştinţă de conţinutul acestor
corespondente. Eu sunt ţinuţi de obligaţia de a păstra secretul, în caz contrar conform statutului lor fiind
sancţionaţi.
Inviolabilitatea secretului corespondentei este un drept relativ, putând să sufere limitări şi ingerinţe
în exercitarea sa, dar numai daca acestea au loc în interesul justiţiei, cu stricta respectare a art. 53 din
constituţie referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
75
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p. 55
44
 45

2.3.2. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale

1. Dreptul la învăţătura76
Dreptul la învăţătura, ca parte a dreptului la educaţie are un specific al regimului juridic rezultând
din îmbinarea libertăţii cu obligaţia. Pentru că dreptul la învăţătură este şi o îndatorire se explică
obligativitatea unor forme de învăţământ (primar, gimnazial).
Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei pentru ca aceasta
să devina, profesional şi civic, capabilă de a avea un rol util în societate.
Constituţia stabileşte, în art. 32 formele organizatorice concrete prin care se realizează dreptul la
învăţătură: învăţământul obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior
şi alte forme de perfecţionare. Enumerarea nu este una limitativă, textul rezumându-se la a menţiona
formele principale, tradiţionale de învăţământ.
Din analiza dispoziţiilor constituţionale rezulta că exista trei categorii de instituţii de învăţământ: de
stat, particulare şi confesionale. Indiferent de categoria din care fac parte toate instituţiile de învăţământ se
înfiinţează şi funcţionează în condiţiile legii. Daca regulile de desfăşurare a activităţii pentru celelalte grade
de învăţământ sunt lăsate strict la latitudinea legiuitorului, pentru învăţământul universitar, fie el de stat sau
particular, Constituţia consfinţeşte un principiu fundamental, şi anume garantarea la nivel constituţional a
autonomiei universitare.
Este indiscutabil că asigurarea dreptului la învăţătura implică obligaţii şi prestaţii materiale din
partea statului, astfel încât Constituţia garantează gratuitatea învăţământului de stat, precum şi posibilitatea
de a beneficia de burse sociale de studii acordate copiilor şi tinerilor care provin din familii defavorizate şi
celor instituţionalizaţi. Este fără îndoială că învăţământul obligatoriu trebuie să fie gratuit, însă gratuitatea
învăţământului superior trebuie interpretată în lumina principiului mai sus amintit al autonomiei
universitare.
O importanta componenta a dreptului la educaţie şi învăţământ este învăţământul religios. În acest
domeniu Constituţia stabileşte doua reguli:
1. privind învăţământul religios organizat de culte ce asigura libertatea învăţământului religios,
potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult, ceea ce transpune în domeniul învăţământului exigentele juridice
ale libertăţii conştiinţei
2. privind învăţământul religios în şcolile de stat pentru care textul prevede ca este organizat şi
garantat de lege, dar astfel încât să nu contravină marilor principii ce rezulta din art. 29 din Constituţie
referitor la libertatea conştiinţei. Astfel Legea învăţământului nr. 84/1995 republicata prevede ca religia este
o disciplina şcolară, dar elevul poate, pe de o parte, cu acordul părintelui sau al tutorelui legal instituit să-şi
aleagă pentru studiu religia şi confesiunea şi, pe de altă parte, la solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui
legal instituit poate să nu frecventeze orele de religie, aceste prevederi dând astfel satisfacţie deplina
libertăţii conştiinţei şi mai ales dreptului părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri,
educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.
Organizarea şi desfăşurarea învăţământului de toate gradele trebuie să se realizeze în limba oficială a
statului, care, potrivit art. 13 este limba română. Constituţia ia însă în considerare şi realitatea ca în
România exista şi cetăţeni romani de alta naţionalitate, precum evrei, maghiari, romi, lipoveni, etc. care au,
potrivit art. 6 al Constituţiei dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale,
lingvistice şi religioase.
Astfel, Constituţia garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învaţă
limba lor materna şi dreptul de a putea fi instruite în aceasta limba.
Mai mult, data fiind o alta realitatea, cea a liberei circulaţii a oamenilor, dar şi a informaţiilor, ce
presupune o pregătire profesionala aparte se permite de asemenea, prin art. 32 al Constituţiei desfăşurarea
învăţământului într-o limbă de circulaţie internaţională, în condiţiile legii.

76
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p 66-70
45
 46

2. Accesul la cultură
Accesul la cultura este un drept fundamental nou introdus după revizuirea constituţiei, fiind un
adevărat drept complementar al dreptului la învăţătura şi împreuna cu acesta, parte integranta a unui drept la
educaţie văzut într-un sens mai larg, de posibilitate neîngrădită şi nediscriminatorie de acces la informaţia cu
caracter educativ şi cultural77.
Cu toate ca textul constituţional utilizează expresia „libertatea persoanei”, în prima parte a
conţinutului accesului la cultura, în realitate suntem în fata unui adevărat drept, întrucât „libertatea
persoanei” este acompaniata de obligaţiile constituţionale ale statului pentru realizarea ei.78
Aşadar, acest drept are un caracter complex şi cuprinde pe de o parte libertatea persoanei de a-şi
dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale (art. 33 alin. 2 din
Constituţie), iar pe de alta parte, o dubla obligaţie a statului pentru realizarea acestei libertăţi: abţinerea de a
aduce vreo atingere posibilităţii oricărei persoane de a accede la valorile culturii naţionale şi universale, dar
şi garantarea să, ceea ce implica un amplu efort la nivel normativ, instituţional şi concret-material, pentru a
asigura păstrarea identităţii spirituale a oricărei persoane.79
Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea, dar şi accesul la valorile culturii nu pot fi
îngrădite în nici un mod, nici măcar prin lege. O asemenea regula constituţională cu caracter absolut este
fireasca având în vedere multitudinea de probleme cu care s-au confruntat naţiunile: revoluţii culturale,
eliminarea unor forme de cultura, etc.
Corelativ libertăţii persoanei sunt reglementate obligaţiile statului: asigurarea păstrării identităţii
spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale,
dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume,
obligaţii ce vor fi aduse la îndeplinire prin legi adoptate de Parlament.
Menţionăm ca o noutate absoluta faptul că statul are obligaţia de a asigura păstrarea identităţii
spirituale şi pentru etnicii majoritari (nu numai pentru minorităţile naţionale), ceea ce în Constituţia
nerevizuita nu se prevedea, o asemenea lipsă neputând să stârnească decât nedumerire şi nemulţumire.
3. Dreptul la ocrotirea sănătăţii
Dreptul la ocrotirea sănătăţii ţine de condiţia umana la nivelul cerinţelor actuale de viaţă,
asigurându-se în acest fel cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea calităţilor sale fizice şi mentale care să-i
permită o reala şi eficienta participare la viata politica, economica, sociala şi culturala.
Justificarea consacrării în constituţie a unui asemenea drept rezida în aceea ca statul trebuie să se
implice în rezolvarea unor aspecte importante precum: scăderea mortalităţii nou-născuţilor şi a mortalităţii
infantile, devotarea sănătoasă a copilului, profilaxie şi tratamentul maladiilor epidemice, profesionale,
crearea de condiţii care să asigure servicii medicale şi un ajutor medical în caz de boala.
Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 34 stabileşte obligaţii clare şi ferme în sarcina statului,
şi anume de a lua masurile ce se impun pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice.
Rămâne însă ca principalele domenii şi aspecte ale domeniului sănătăţii precum organizarea
asistentei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boala, accidente, maternitate şi recuperare,
controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, protecţia consumatorilor, precum şi
alte masuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei, să fie reglementate prin autoritatea
legislativa – Parlamentul drept urmare a obligaţiei impuse prin textul constituţional.
4. Dreptul la mediu sănătos
Dreptul la un mediu înconjurător sănătos a fost introdus ca urmare a revizuirii constituţiei în 2003,
deşi el era menţionat implicit la nivel constituţional şi înainte de revizuire în art. 134 care preciza că „statul
trebuie să asigure (…) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului
ecologic.” Evoluţia realităţilor sociale a demonstrat că este necesară prevederea unor veritabile drepturi

77
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p. 71
78
Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Noile drepturi fundamentale. Accesul la cultura si libertatea economica, AUB nr.
1/2004, p. 32-33
79
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p. 71
46
 47

subiective ale persoanelor în această materie, astfel încât să se ofere posibilitatea unei mai clare definiţii a
tipurilor de acţiune la care este ţinut statul.80
Utilizarea elementului „sănătos” din denumirea acestui drept este justificată de ideea că acest drept
constituie o premisă a realizării altor drepturi fundamentale, şi anume: dreptul la viaţă, la integritate fizică şi
psihică, dreptul la ocrotirea sănătăţii, precum şi existenţa obligaţiei fundamentale a statului de a asigura
refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic şi obligaţia de creare
a condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.81
Daca titlul articolului este dreptul la un mediu sănătos, conţinutul acestuia adaugă şi caracteristica de
„echilibrat ecologic”, întrucât nevoia de protecţie a mediului este nu numai aceea de a proteja sănătatea
omului, ea cere, de asemenea ca omului să-i fie garantată o viaţă demnă de a fi trăită. Preocuparea esenţială
a statului trebuie să fie aceea de a asigura nu numai ca omul să trăiască subzistând cu orice preţ, ci ca el să
îşi poată exercita în mod plenar dreptul său la viaţă. Un drept la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat
aduce o protecţie mai largă decât cea care poate rezulta dintr-un drept doar al protecţiei sănătăţii.82
Trebuie însă reţinut că indiferent cum este denumit un asemenea drept fundamental, drept la mediu
sănătos, curat, decent, de calitate, ecologic echilibrat el trebuie să fie protejat, acesta fiind elementul
esenţial de conţinut şi de terminologie. Noţiunea de protecţie îi asigură acestui drept generalitatea optimă
care să nu îl transforme într-un „drept gigant” şi astfel să existe riscul de a se pierde chiar sensul şi rostul
dreptului examinat.
Însăşi folosirea cuvântului „sănătos” este relativă, pentru că nu se precizează la ce se raportează
mediul înconjurător pentru a fi considerat sănătos. Un exemplu în acest sens îl constituie următorul fapt:
Amazonia nu este considerată un areal sănătos pentru individ, dar este plămânul verde al planetei, esenţial
pentru biosferă şi, deci, sănătos pentru populaţia globului.83
Dreptul la mediu sănătos are un anumit specific faţă de celelalte drepturi fundamentale:
1. caracter pozitiv – statul trebuie, în virtutea caracterului său social să ia măsuri, inclusiv prin
crearea cadrului legislativ pentru exercitarea acestui drept, concretizarea acestei obligaţii făcându-se prin
Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/2005 modificata privind protecţia mediului;84
2. nu este un drept fundamental la un mediu sănătos ideal, care este imposibil de definit, ci la un
mediu înconjurător concret, care trebuie să fie protejat pentru a oferi fiinţei umane şi colectivităţii sănătate,
calitate a vieţii şi siguranţă a traiului;
3. este singurul drept fundamental care necesită existenţa unui element temporal, pentru că acesta
nu este reglementat şi recunoscut numai pentru generaţiile prezente, ci şi pentru cele viitoare;
4. sub aspect procedural trebuie subliniat ca protejarea mediului înconjurător se poate face şi prin
măsuri preventive. Dauna ecologică produsă echivalează cu neconservarea şi neprotejarea mediului
înconjurător, uneori fiind ireversibilă, responsabilizarea pentru impactul ecologic produs uneori nemaiavând
decât un rol educativ, nu reparator. Cu alte cuvinte, în domeniul acestui drept, esenţialul este prevenirea, şi
nu caracterul reparator al răspunderii pentru daune ecologice.
5. necesitatea informării asupra protecţiei mediului şi a participării tuturor, acest drept creând
drepturi şi obligaţii pentru toţi, nu numai pentru stat. Prin urmare indivizii trebuie să fie informaţi, dar
pentru a putea percepe informaţiile ei trebuie să dobândească o anumită educaţie şi, în acelaşi timp trebuie
să aibă dreptul de a participă la luarea deciziilor capabile să exercite o influenţă asupra mediului
înconjurător.
6. calitatea subiecţilor acestui drept fundamental, cu alte cuvinte titularul său este una problematică
întrucât se pune întrebarea dacă dreptul la mediu trebuie considerat ca un drept al persoanei umane,
beneficiar unic privilegiat al conservării naturii ori el înglobează în câmpul său de protecţie întreg mediu -
Drept al individului ori drept al naturii.85
80
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p.73
81
Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Op. cit., p. 47
82
Jean Paul JACQUE, La protection du droit a l environnment au niveau europeen ouregional, U.N.E.S.C.O., 1987, p. 70
83
Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Op. cit., p.48
84
Ordonanţa de urgenţă nr. 195 din 22 decembrie 2005 a fost publicată în M. of. Nr. 1196 din 30 decembrie 2005, cu
modificărileulterioare.
85
M. A. MEKOUAR, Le droit a l environment dans ses raports avec les autres droits de l homme, U.N.E.S.C.O., 1987, p102-103.
47
 48

Titularul unui asemenea drept nu poate fi decât fiinţa umană, întrucât dreptul trebuie recunoscut doar
în funcţie de viaţa umană. Omul trebuie însă considerat ca parte componentă a mediului înconjurător.
Protejând omul este necesar să protejăm mediul înconjurător iar protejarea acestuia din urmă are drept
consecinţă protejarea fiinţei umane86.
Trebuie de asemenea să menţionăm că art. 35 din Constituţie precizează că statul recunoaşte dreptul
la un mediu sănătos tuturor subiectelor individuale de drept, nu numai cetăţenilor români.
7. necesitatea garantării acestui drept atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional având în
vedere consecinţele pe care le pot avea degradările produse mediului înconjurător.
Corelativ dreptului la mediu sănătos sunt stabilite îndatoririle tuturor persoanelor fizice şi juridice de
a proteja şi ameliora mediul înconjurător, conform alin. 3 al art. 35 din Constituţie. Acelaşi alineat aduce în
prim-plan necesitatea acordării unei mai mari atenţii educaţiei în domeniu, care se realizează atât în procesul
de învăţământ, cât şi în familie. În conţinutul dreptului fundamental la mediu sănătos nu figurează însă
răspunderea juridică pentru săvârşirea unei ilegalităţi sau a unor daune ecologice.
Din analiza prevederilor art. 35 alin. 3 ar rezulta că statul nu ar avea îndatoriri, în realitate însă una
dintre cele mai importante obligaţii a acestuia este chiar cea din alin. 2 al aceluiaşi articol şi anume cea de
asigurare a cadrului legislativ pentru exercitarea dreptului fundamental, o alta la fel de importantă, dar
nemenţionată expres de aceasta dată în textul constituţional fiind participarea activă la cooperarea
internaţională în domeniu, ştiut fiind că protecţia mediului înconjurător face obiectul negocierilor politice şi
al documentelor internaţionale cu caracter juridic, chiar dacă de multe ori nu există şi o constrângere însoţită
de sancţiune în caz de nerespectare. Există totuşi în planul dreptului internaţional o serie de principii
aplicabile în această materie cum ar fi: interzicerea poluării sau „poluatorul plăteşte”.
5. Dreptul la munca şi la protecţia sociala a muncii87
Prin articolul 41 Constituţia precizează că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit întrucât, se consideră
că dreptul la muncă este dreptul fiinţei umane de a trăi procurându-şi resursele necesare vieţii prin
munca sa. Într-o asemenea viziune dreptul la muncă este un drept inerent fiinţei umane, natural şi
imprescriptibil.
Dreptul la muncă este un drept complex, el incluzând: libertatea alegerii profesiei, meseriei sau
ocupaţiei; libertatea alegerii locului de muncă; protecţia socială a muncii; retribuţia muncii depuse; dreptul
la negocieri colective; caracterul obligatoriu al convenţiilor colective încheiate ca urmare a acestor
negocieri.
Consacrând libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei şi libertatea alegerii locului de
muncă Constituţia dă fiecărui om posibilitatea de a face anumite alegeri cu privire viata sa profesională,
alegeri determinate de aptitudini, dorinţe, coordonate de ordin economic şi de voinţa celor interesaţi.
Aceasta libertate trebuie însă corelată cu principiul dominant într-o societate funcţională acela al ocupării
locurilor de muncă pe criteriul competenţei.
Protecţia socială a muncii exprimă corelaţia strânsă dintre libertatea oricărei fiinţe umane de a munci
şi necesara intervenţie a statului pentru a face posibil şi realizabil în concret acest lucru.
Componentele dreptului la protecţie socială sunt: securitatea şi igiena muncii; regimul de muncă al
femeilor şi al tinerilor; salariul minim pe economie; repausul săptămânal; concediul de odihnă plătit;
prestarea muncii în condiţii grele; formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, aşa cum prevede
alineatul 2 al articolului 41. Subliniem aşadar că textul constituţional face doar o enumerare exemplificativă,
marcând astfel caracterul său receptiv, deschis spre soluţii venite din partea legiuitorului.
Durata zilei de lucru este în medie de cel mult 8 ore pe zi. O asemenea repartizare a orelor unei zile
răspunde cerinţelor vieţii, sănătăţii şi chiar eficienţei muncii. Limita de 8 ore este limita peste care un
salariat nu poate fi obligat să muncească, însă stabilirea unei durate de muncă mai redusă este legal posibilă.
Desfăşurarea unor activităţi poate însă implica unele prelungiri ale programului de lucru dintr-o zi. Astfel, ar
fi absurd ca un salariat să oprească activitatea la împlinirea celor 8 ore de muncă, de exemplu un pilot care
dirijează un avion de cursă lungă, din acest motiv s-a formulat în constituţie „în medie 8 ore”. Aceasta
implică obligaţia pentru angajator şi pentru salariat de a stabili un program de muncă, în funcţie de natura
86
Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Op. cit , p.52-53
87
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit, p. 85-88
48
 49

muncii care să realizeze regula celor 8 ore, fie la nivelul săptămânii de lucru, fie la nivelul altei perioade
convenite.
Art. 41 alin. 4 reia, în materia muncii un principiu statuat în alte doua articole din Constituţie, 4 şi
16, şi anume egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii, exprimat prin formularea „ la munca egala, femeile
au salariu egal cu bărbaţii”.În fine, art. 41 garantează atât dreptul la negocieri colective în domeniul muncii
şi al protecţiei sociale a muncii, cat şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective de munca.
Trebuie avut în vedere faptul ca dreptul de munca semnifica libertatea de a-şi alege profesia sau
locul de munca, fiind în fapt expresia libertăţii şi personalităţii umane, aşa încât o persoana nu va putea fi
obligata să desfăşoare o munca pe care nu şi-a ales-o, impusă împotriva voinţei sau acceptării libere a
acesteia88. Constituţia interzice expres în art. 42 munca forţată, interdicţia având un caracter absolut,
nefiind admisă nicio derogare în timp de pace sau război. Principiul constituţional al interzicerii muncii
forţate cunoaşte totuşi trei excepţii precizate expres, considerându-se astfel ca nu constituie munca forţată:
1. activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare sau activităţile prestate în locul acestora de cei
care, potrivit legii, nu prestează serviciul militar din motive religioase sau de conştiinţa (de exemplu
îndeplinirea unor obligaţii cu caracter militar precum portul sau folosirea armelor de foc pot fi interzise de
religia pe care o persoana o practica sau de convingerile sale intime, aşa încât persoana va fi scutita de
asemenea obligaţii, dar va presta în locul acestor activităţi, altele.
2. munca unei persoane condamnate, prestat în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de
libertate condiţionată
3. prestaţiile impuse de situaţia creata de calamitaţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte
din obligaţiile civile normale stabilite de lege, întrucât acestea sunt impuse de nevoia de a salva naţiunea,
interesul general primând în mod justificat în astfel de împrejurări..
6. Dreptul la grevă
Greva89 constituie o încetare colectiva şi voluntara a lucrului de către salariaţii unei
întreprinderi, compartiment, sector de activitate, încetare prin care se urmăreşte obţinerea, prin
constrângere, a modificării condiţiilor de muncă şi de viaţă.
Trebuie observat faptul că dreptul la grevă este în strânsă corelaţie cu alte drepturi şi libertăţi,
precum libertatea întrunirilor, dreptul de asociere şi, în principal, cu asocierea în sindicate 90. Potrivit
dispoziţiilor constituţionale (art. 9) sindicatele contribuie la apărarea drepturilor şi promovarea intereselor
profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor, iar greva are drept scop întocmai apărarea intereselor
profesionale, economice şi sociale, aşa cum prevede art. 43 alin. 1 din Constituţie. Sunt aşadar licite numai
grevele care-şi propun şi afirmă asemenea interese şi, de regulă, sunt considerate ilicite grevele cu caracter
politic. De altfel enumerarea prezentă în art. 43 alin. 1 din Constituţie este una limitativă, „interese
profesionale, economice şi sociale”, aşa încât nu rezultă că dreptul la grevă priveşte şi interese politice.
Greva poate fi declanşată numai dacă, în prealabil au fost epuizate fără succes posibilităţile de
soluţionare a conflictului de interese prin procedurile prevăzute de lege91, reprezentând aşadar o soluţie in
extremis prin care patronatul trebuie convins să satisfacă revendicările salariaţilor.
Dreptul la greva nu aparţine fiecărui individ, ci doar acelora care se bucură de calitatea de salariat,
aşa încât nu beneficiază de regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de persoane care nu au
această calitate, chiar dacă aceste manifestări se autointitulează greviste.
Există totuşi anumite categorii de salariaţi, care nu au drept la grevă, precum: procurorii, judecătorii,
personalul Ministerului Apărării şi al instituţiilor şi structurilor din subordinea sau coordonarea acestuia,
personalul angajat de forţele armate străine staţionate pe teritoriul României, personalul militar şi
funcţionarii publici cu statut special din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi din
88
Curtea europeana a drepturilor omului a refuzat cererea unui avocat stagiar care aprecia ca obligaţia de a asigura apărarea
din oficiu fără remunerare sau cu o restituire a cheltuielilor efectuate constituie munca forţata, impusa de barou din oficiu.,
deoarece exigentele impuse accesului la profesia de avocat sunt proporţionale si neexcesive fata de avantajele viitoare, iar ele
au fost liber acceptate de acesta.
89
Grevele pot fi de avertisment, propriu-zise si de solidaritate. Pentru o detaliere a acestora, a se vedea Legea nr. 62/2011 a
Dialogului social, publicata in M. Of. 322 din 10 mai 2011, cu modificările ulterioare.
90
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 91
91
Legea nr 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de munca
49
 50

instituţiile şi structurile din subordinea sau coordonarea acestuia, personalul militar al Serviciului Român de
Informaţii, al Serviciului de Informaţii Externe, al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, precum şi alte
categorii de personal cărora, prin legi organice, li se interzice exercitarea acestui drept.
De asemenea încetarea serviciilor publice precum transporturile, poşta, ordinea publică, sănătatea,
creează neajunsuri prea mari celorlalţi astfel încât grevele în aceste domenii de activitate sunt supuse unor
regimuri juridice speciale, astfel încât să se asigure serviciile esenţiale pentru societate.
Pentru a se evita exercitarea abuzivă a acestui drept s-a prevăzut în alin. 2 al art. 43 din Constituţie
posibilitatea ca prin lege să se poată aduce anumite limitări şi condiţionări acestui drept, cu privire mai ales
la concilierea conflictelor de muncă, declararea, desfăşurarea şi încetarea grevei, etc. Reţinem aşadar că
dreptul la grevă este un drept relativ, şi nu unul absolut.
7. Dreptul de proprietate privată
Dreptul de proprietate este un drept tradiţional, recunoscut indivizilor încă din cele mai vechi
timpuri. Acesta reprezintă dreptul unei persoane de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv
şi absolut, precum şi de a putea transmite altuia dreptul său. Observăm aşadar că dreptul de proprietate
conferă titularului său posesia, folosinţa şi dispoziţia (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi)
asupra bunului proprietate privată.
Dreptul de proprietate privată este un drept:
- exclusiv, deoarece asigură monopolul titularului dreptului de proprietate asupra bunului său şi în
acelaşi timp exclude terţii, inclusiv autorităţile publice, de la exercitarea prerogativelor proprietăţii.
- perpetuu, în sensul că el durează atâta vreme câtă există şi bunul care face obiectul dreptului.
Poate fi titular al acestui drept atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică, inclusiv statul, caz în
care bunurile aparţinând proprietăţii private a statului sunt supuse aceluiaşi regim juridic ca bunurile aflate
în proprietatea oricărei alte persoane. Constituţia revizuită a introdus o noua prevedere referitoare la titularii
dreptului de proprietate, dispoziţie care reflectă noua condiţie a României de stat membru al Uniunii
Europene. Astfel cetăţenii străini şi apatrizi pot dobândi drept de proprietate privată asupra terenurilor numai
în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniune şi din alte tratate internaţionale la care România este
parte, pe bază de reciprocitate, precum şi prin moştenire legală.
Cât priveşte obiectul dreptului de proprietate acesta se poate consta nu numai în bunurile mobile şi
imobile, corporale, ci şi în cele necorporale, cum ar fi dreptul de autor, brevete de invenţii sau mărci, şi
acestea fiind în egală măsură protejate de stat.
Realizarea dreptului de proprietate presupune obligaţia statului de a garanta şi apăra proprietatea
obţinută pe căi licite. De altfel se interzice confiscarea averii dobândite licit, ba mai mult, constituţia
precizează următorul aspect „caracterul licit al dobândirii se prezumă”, aşa încât sarcina probei caracterului
ilicit al unei averi revine celui care afirmă un asemenea lucru. De asemenea bunurile destinate, folosite sau
rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate în condiţiile legii.
Constituţia garantează în art. 44 dreptul de proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului,
însă stabileşte şi anumite limite exprimând dreptul de proprietate ca pe un drept relativ. Astfel există
anumite limite în exercitarea acestui drept, cum ar fi: naţionalizarea, exproprierea şi folosirea subsolului
unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice.
Naţionalizarea reprezintă trecerea silită în proprietatea publică a statului a terenurilor şi
construcţiilor fără plata unei despăgubiri echivalente şi pentru temeiuri de multe ori arbitrare. Constituţia
interzice în art., 44 alin. 4 (alineat nou introdus) doar naţionalizarea şi orice alte măsuri de trecere silită în
proprietatea publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură
(este aşadar o enumerare exemplificativă, nu limitativă), acestea putând constitui temeiuri arbitrare pentru o
astfel de măsură. Trebuie reţinut însă că textul constituţional nu exclude cu desăvârşire naţionalizarea din
rândul modalităţilor de trecere silită as proprietăţii private în proprietate publică, acesta putând fi uneori
singura modalitate de soluţionare a unor probleme interstatale, în condiţii de reciprocitate.
Exproprierea reprezintă trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor şi construcţiilor pentru
cauze de utilitate publică, cu respectarea a două condiţii:
a) să existe o cauză de utilitate publică, stabilită conform legii

50
 51

b) plata unei prealabile şi juste despăgubiri – stabilită de comun acord cu proprietarul, sau în caz de
divergenţă, stabilită în justiţie.
Prin această dublă condiţionare se încearcă asigurarea echilibrului just între interesul colectiv şi cel
individual, ceea ce conduce la stabilirea unei securităţi juridice. Chiar dacă exproprierea reprezintă o
atingere adusă exercitării dreptului de proprietate, ea rămâne singura modalitate acceptată în ţările
democratice de transfer al proprietăţii prin transformarea dreptului de proprietate privată în proprietate
publică.
Pentru folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice pentru lucrări
de interes general statul va acorda proprietarului despăgubiri, stabilite de comun acord cu proprietarul sau,
în cazul lipsei acestuia, în justiţie, pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi
pentru daunele imputabile autorităţii, conform alin. 5 al art. 41.
Dreptul de proprietate creează însă pentru titular şi anumite obligaţii, prevăzute expres în alin. 7 al
art. 44 din Constituţie:respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi,
precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului.
8. Dreptul la moştenire
Dreptul la proprietate presupune în mod firesc şi dreptul de moştenire. În art. 46, Constituţia se
limitează la a statua că dreptul la moştenire este garantat, lăsând enumerarea regulilor şi principiilor
aplicabile în materia succesiunii în seama dreptului civil.
9. Libertatea economică
Libertatea economică este reglementată ca drept fundamental în art. 45 din Constituţie, articol nou-
introdus. O asemenea reglementare este o necesitate într-o ţară cu economie de piaţă, bazată pe libera
iniţiativă aşa cum este economia României. Un asemenea tip de economie atrage după sine o serie de
îndatoriri ale statului (libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie), ceea ce trebuie să atragă, corelativ, reglementarea unui drept
fundamental corespunzător92.
Expresia de libertate economică îşi are sorgintea în lupta micii burghezii pentru câştigarea dreptului
la liber schimb pe plan economic şi apoi în impunerea, pe plan politica principiului libertăţii 93, astăzi
sintagma referindu-se la dreptul persoanei la o activitate economică (activitate cu scop lucrativ), şi
corelativ îndatorirea statului de a-l recunoaşte şi de a crea cadrul legal exercitării sale. Nu este vorba
de orice acces al unei persoane fizice la o activitate economică, ci unul liber, neplanificat, bazat pe libera
iniţiativă şi în condiţiile existenţei unei economii de piaţă.
Acest nou drept este strâns legat de alte drepturi fundamentale, fără de care reglementarea sa nu ar
avea nici un sens. Astfel, s-a arătat că libertatea economică este un corolar firesc al dreptului de proprietate
privată sau, într-o altă viziune premisă indezirabilă a acestuia.94
Libertatea economică se fundamentează pe o serie de premise fără de care nu poate fi reglementată:
- existenţa unei economii de piaţă;
- recunoaşterea liberei iniţiative de a întreprinde;
- garantarea şi ocrotirea proprietăţii publice;
- existenţa unui sistem financiar şi a unui de control financiar;
- respectarea principiului egalităţii;
- necesitatea ca fiecare să aibă dreptul de a utiliza în mod legal, capacităţile şi bunurile sale pentru o
activitate de producţie sau orice altă activitate economică;
- interzicerea monopolului şi a liberei concurenţe.
Libertatea economică nu are un caracter absolut, întrucât ea nu poate aduce atingere valorilor
supreme ocrotite de constituţie, precum: securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii, a sănătăţii
şi a moralei publice, protecţia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
10. Dreptul la un nivel de trai decent

92
Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Op. cit., p 34-36
93
Ştefan ZELETIN, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1925, p.9-60
94
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 96
51
 52

Art. 47 din Constituţie consacra un drept fundamental cetăţenesc receptat mai târziu în catalogul
drepturilor şi libertăţilor umane. Prin conţinutul său, dreptul la un nivel de trai decent, include dreptul
cetăţeanului la condiţii rezonabile de viata care să-i asigure, lui şi familiei, un trai civilizat şi decent. El
cuprinde dreptul la condiţii rezonabile de existenta şi la ameliorarea lor continua; dreptul la hrana,
îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare.
Desigur, traiul decent se realizează în principal prin munca proprie şi a familiei, dar statul trebuie să
contribuie decisiv la ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru a se realiza standardele civilizaţiei. De aceea
Constituţia obligă statul la luarea masurilor de dezvoltare economica şi de protecţie sociala
corespunzătoare95.
Asigurarea unui nivel de trai satisfăcător, mai ales în condiţiile unei economii convulsive şi
tranzitorii, este o aspiraţie, realizabila progresiv, prin masuri de dezvoltare economica şi de protecţie sociala,
iar dreptul la un nivel de „trai decent” este un drept fundamental, nu o simpla problema de politica
economica şi socială.
Dreptul la un nivel de trai decent este în strânsă legătură cu dreptul la securitate sociala, deja
prezentat, aşa cum este el prevăzut în art. 41 relativ la dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii. Dreptul
la securitate socială poate fi examinat din doua perspective:
- stricto senso, acest drept înseamnă securitatea muncii şi a muncitorului, iar în anumite condiţii chiar a
familiei lui; de exemplu, implicarea societăţii în determinarea condiţiilor de munca, de angajare şi
salarizare, asigurarea pentru incapacitate de munca din diverse motive (bătrâneţe, invaliditate, etc.).
- lato senso, consta în asigurarea satisfacerii trebuinţelor ireductibile, a unor condiţii minime de baza, pentru
existenta fiecărui individ, adică asigurarea unui nivel de trai decent.
Statul de drept trebuie să fie însă un stat a asistentei sociale minimale prin activarea societăţii civile
şi a comunităţilor locale în rezolvarea acestor cazuri, care în mod evident, aşa cum s-a constatat de altfel nu
pot fi rezolvate prin represiune penala96.
Complexitatea acestui drept, dificultăţile pe care statul le întâmpină, fac ca efortul acestuia să nu fie
suficient,ceea ce implica o cooperare internaţională, în scopul punerii fiinţelor umane la adăpost de foame
şi de mizerie, îmbunătăţirii metodelor de producţie,de conservare şi de distribuire a produselor alimentare
prin deplina utilizare a cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice, prin difuzarea principiilor de educaţie în ce
priveşte alimentaţia şi prin dezvoltarea sau reforma regimurilor agrare, în aşa fel încât să se asigure cat mai
bine punerea în valoare şi utilizarea resurselor naturale, şi în scopul asigurării unei repartiţii echitabile a
resurselor alimentare mondiale în raport cu nevoile97.
Art. 47 alin. 2 din Constituţie nominalizează anumite domenii intim legate de asigurarea nivelului
de trai decent, în care cetăţenii au anumite drepturi, precum: dreptul la pensie, la concediu de maternitate
plătit,la asistenta medicala în unităţile sanitare de stat,la ajutor de şomaj,şi la alte forme de asigurări
sociale publice sau private, prevăzute de lege.
11. Dreptul la căsătorie
Dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie este diferit şi distinct de dreptul la respectul vieţii
private şi de familie şi determină categorii distincte de obligaţii ale statului. Desigur sunt drepturi
corespondente care se presupun reciproc şi împreună contribuie la întemeierea familiei şi păstrarea ei ca şi
entitate juridică.
Căsătoria este definită ca o modalitate de dobândire a unui statut juridic prin formarea unei
asociaţii (legături) generatoare de solidaritate juridică între un bărbat şi o femeie. Crearea unei astfel
de asociaţii este posibilă chiar şi atunci când coabitarea nu este posibilă, aceasta fiind o alternativă practică
întâlnită în cazul deţinuţilor de exemplu.
Art. 48 din Constituţie garantează căsătoria liber consimţită, în condiţii de egalitate între soţi, ceea
ce reprezintă de fapt o reconfirmare şi la nivelul familiei a principiului constituţional studiat la începutul
acestui capitol privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de sex.

95
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 97-98
96
Astfel, masurile de corecţie penala sau administrativa au fost înlocuite cu masuri de asistenta sociala, in care ar trebui sa fie
implicat nu numai statul, ci si societatea civilă.
97
Acestea sunt dispoziţii care se regăsesc în Pactul internaţional relativ la drepturile economice,sociale si culturale.
52
 53

Se consacră dreptul, dar şi obligaţia constituţională a părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi

instruirea copiilor, fără a se preciza expres că nu trebuie să existe o distincţie în legătură cu naşterea acestei
obligaţii după cum copii rezultă din căsătorie sau din afara ei. Aceasta este însă o interpretare firească, dat
fiind alineatul 3 al aceluiaşi art. 48 care stabileşte „copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei
din căsătorie.”
Procedura privind încheierea, desfacerea şi declararea nulităţii este prevăzută în noul cod civil de la
art. 271 la art. 40498, neexistând decât o regulă cu caracter constituţional în acest sens, în celelalte privinţe
făcându-se doar trimiteri la lege. Regula prevăzută în Constituţie constă în stabilirea unei succesiuni în
celebrarea căsătoriei civile şi a căsătoriei religioase, aşa încât autorităţile religioase vor fi obligate să
constate dacă cei care solicită căsătoria religioasă au realizat mai întâi căsătoria civilă.
12. Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă
Articolul 49, relativ la protecţia copiilor şi a tinerilor este de fapt un drept de sinteză, întrucât o
serie de alte drepturi prevăzute în Titlul II din Constituţie se referă la drepturi care aparţin în principal, sau
în exclusivitate copiilor şi tinerilor, cum ar fi: dreptul la învăţătură, dreptul la muncă, dreptul la întemeierea
unei familii99.
Acest articol este expresia ideii că tinerii reprezintă marele potenţial uman, continuitatea şi viitorul
societăţii umane. Din aceste considerente şi pentru salvgardarea acestui inestimabil potenţial, copii şi tinerii
au dreptul la o protecţia aparte din partea statului, care este astfel obligat să le asigure condiţiile necesare
dezvoltării armonioase a aptitudinilor lor fizice şi intelectuale.
Titularii acestui drept sunt aşadar copiii şi tinerii, însă constituţia nu precizează limitele exacte ale
vârstei până la care beneficiarii acestui drept se pot bucura de acest regim special de protecţie şi asistenţă.
Aceste limitări, necesare mai ales pentru a putea identifica în mod precis categoria tinerilor sunt prevăzute
în legile adoptate în aplicarea acestui articol din Constituţie 100 (de obicei 35 de ani). Există însă şi o serie de
dispoziţii constituţionale care stabilesc anumite limite de vârstă, cum ar fi alin. 4 al aceluiaşi art. 49 care
stabileşte interdicţia angajării ca salariaţi a tinerilor sub vârsta de 15 ani.
Articolul 49 stabileşte de asemenea că statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea
copilului bolnav ori cu handicap. Caracterul deschis al prevederilor constituţionale spre dinamica vieţii şi
exigenţelor acesteia, dar şi al posibilităţilor, mai ales materiale ale statului, este exprimat prin posibilitatea
acordată legii de a stabili şi alte forme de protecţie socială.101
Mai mult, textul constituţional interzice exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar
dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală. În fine, trebuie
observat că se pune în sarcina statului obligaţia de a contribui la asigurarea condiţiilor pentru participarea
liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.
13. Dreptul persoanelor cu handicap la protecţie speciala
Revizuirea Constituţiei din 2003 a introdus o formulare diferită atât la nivelul titlului marginal al
articolului, cât şi în cuprinsul său, peroanele anterior denumite „handicapate” fiind acum desemnate drept
„persoane cu handicap”, într-o terminologie conformă cu ultimele evoluţii ale exprimării juridice la nivel
internaţional.
Pe fond modificările esenţiale aduse acestui drept sunt:
1. se redefineşte politica naţională în acest domeniu prin structurarea ei de acum înainte pe principiul
egalităţii de şanse, principiu anterior prezentat în curs.

98
Noul Cod Civil adoptat prin Legea 287/2009, publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost republicat în M. Of. nr. 409
din 10 iulie 2011.
99
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 101
100
; Legea Nr. 646 din 7 decembrie 2002 privind sprijinul acordat de stat tinerilor din mediul rural, publicată în M. Of. nr. 901
din 12 decembrie 2002 ; Legea nr. 15 din 9 ianuarie 2003 privind sprijinul acordat tinerilor pentru construirea unei locuinţe
proprietate personală modificată şi completată, ultima modificare făcându-se prin Legea nr. 293/2007 publicată în M. Of. nr. 760
din 9 noiembrie 2007
101
Spre exemplu, Legea nr. 16/9 ianuarie 2003 pentru aprobarea OUG NR. 96/2002 privind acordarea de produse lactate şi de
panificaţie pentru elevii din clasele I - IV din învăţământul de stat, publicată în M. Of. nr. 38 din 23 ianuarie 2003, Ordonanţa de
urgenţă nr. 26 din 9 iunie 1997 republicată privind protecţia copilului aflat în dificultate publicată în M. Of., nr. 276 din 24
iulie 1998
53
 54

2. instituirea unei obligaţii pentru stat de a asigura prin promovarea unei legislaţii corespunzătoare şi
prin măsuri concrete de implementare a acestei legislaţii, nu doar condiţiile necesare pentru prevenirea şi
tratarea oricăror forme de handicap, ci şi o politică coerentă de inserţie socială a acestor persoane102.
În acest sens a fost creată Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH), organ de
specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii,
Familie şi Egalităţii de Şanse. Autoritatea coordonează la nivel central activităţile de protecţie şi promovare
a drepturilor persoanelor cu handicap, elaborează politicile, strategiile şi standardele în domeniul promovării
drepturilor persoanelor cu handicap, asigură urmărirea aplicării reglementărilor din domeniul propriu şi
controlul activităţilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap103.

2.3.3. Drepturile şi libertăţile social-politice

1. Libertatea conştiinţei
Noţiunile de „gândire”, „conştiinţă” şi „ credinţe religioase” care apar în prevederile articolului 29
din Constituţie intitulat „Libertatea de conştiinţă” subliniază conţinutul şi largul înţeles atribuit libertăţii de
gândire în general. Conţinutul complex al acestui drept este reflectat şi de prevederile Constituţiei care se
referă practic la trei aspecte:
1. consacrarea şi garantarea libertăţii de conştiinţă,
2. dreptul la educaţia religioasă
3. regimul juridic al cultelor.
1. Aşadar, într-o accepţiune largă „libertatea conştiinţei” este posibilitatea individului de a avea şi
de a exprima public o concepţie a sa despre lume, viaţă, societate, de a împărtăşi sau nu o credinţă
religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă.
Un loc aparte în conţinutul acestei libertăţi îl ocupă libertatea religioasă înscrisă în catalogul
drepturilor omului după îndelungate secole de zbucium presărate cu intoleranţă şi ruguri, cu excomunicări şi
prejudecăţi.104 Subliniem că deşi s-a susţinut că libertatea religioasă include libertatea conştiinţei sau că cele
două sunt libertăţi distincte, teoria larg acceptată astăzi este ca libertatea conştiinţei are o sferă mai largă
cuprinzând şi libertatea religioasă.105
Libertatea conştiinţei este o libertate esenţială, ea comandă existenţa altor libertăţi, cum ar fi
libertatea cuvântului, libertate a presei, libertatea asocierii, pentru că, în fond aceste libertăţi nu sunt decât
mijloace de exprimare a gândurilor, religiei, opiniilor.
Conştiinţa omului nu poate fi şi nu trebuie direcţionată prin mijloace administrative, ci ea trebuie să
fie rezultatul libertăţii acestuia de a gândi şi a-şi exterioriza gândurile sale. Orice constrângere reprezintă o
încălcare a acestui drept natural şi imprescriptibil. În consecinţă art. 29 alin. 1 stabileşte că nimeni nu poate
fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale. De asemenea
statul garantează libertatea conştiinţei atâta timp cât aceasta se manifestă în spirit de toleranţă şi de respect
reciproc.
2. Acest drept presupune alegerea educaţiei copiilor minori sau a celor aflaţi în custodie, de către
părinţi sau persoanele responsabile cărora le revine răspunderea, în conformitate cu convingerile
persoanelor majore. Această prevedere a alin. 6 a art. 29 nu este discordantă cu dreptul fiecăruia de a-şi
alege potrivit propriei convingeri credinţa religioasă, deoarece trebuie luate în considerare mai multe aspecte
cum ar fi: continuitatea spirituală în cadrul familiei, creşterea şi educarea copiilor în spiritul ideilor şi
concepţiilor părinţilor, filiaţia fiind prin ea însăşi o relaţie spirituală, părinţii purtând răspunderea morală,
socială şi deseori juridică pentru faptele şi actele copiilor lor minori.

102
Legislaţia relevantă în domeniu este alcătuită din Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006 privind protecţia şi promovarea
drepturilor persoanelor cu handicap publicată în M. Of. nr. 1006 din 18 decembrie 2006 republicată în M. Of. nr. 1 din 03
ianuarie 2008.
103
Există în acest sens un Plan de acţiune privind implementarea Strategiei naţionale pentru protecţia, integrarea şi incluziunea
socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013, "Şanse egale pentru persoanele cu handicap - către o societate fără
discriminări", adoptat prin Hotărârea nr. 1175 din 29/09/2005, Publicată in M. Of. nr. 919 din 14/10/2005
104
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 57
105
Idem
54
 55

3. O serie de prevederi se referă la cultele religioase. Termenul de cult cunoaşte două accepţiuni:
fie o asociaţie, o organizaţie religioasă, fie ritualul practicat. Organizarea cultelor religioase este liberă, ea
realizându-se prin statutele proprii, elaborate în condiţiile legii106.
În ceea ce priveşte raporturile dintre stat şi culte Constituţia consacră separarea statului de biserică,
garantând autonomia cultelor religioase. Se creează în acelaşi timp pentru stat obligaţia de sprijinire a
cultelor, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi
orfelinate, statul fiind obligat aşadar să aibă un comportament pozitiv activ.
Singura limită pe care o fixează Constituţia cu privire la modalităţile de exercitare a conştiinţei
religioase o constituie actele sau acţiunile de învrăjbire religioasă, pentru a realiza liniştea şi pacea între
cultele religioase.
2. Libertatea de exprimare107
Gândurile, credinţele religioase, creaţiile spirituale de orice fel intra în circuitul juridic numai daca
sunt exteriorizate, comunicate, exprimate, altfel rămân în universul spiritual interior al omului, neputând fi
cunoscute de ceilalţi.108
Definim aşadar libertatea de exprimare ca fiind posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai,
prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public gândurile opiniile,
credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel. Prin formularea „creaţii de orice fel” textul
constituţional reuşeşte să fie cuprinzător, întrucât o nominalizare a tuturor creaţiilor spirituale pe care
fantezia şi mintea iscoditoare a omului le poate imagina şi realiza sunt nemăsurabile şi neprevizibile. De
asemenea mijloacele de exprimare sunt extrem de variate, enumerarea din Constituţie nefiind una
limitativa, ci doar exemplificativa: viu grai, scris, imagini, sunete, alte mijloace de comunicare în public.
Subliniem faptul ca pentru a ne afla pe tărâmul libertăţii de exprimare ca drept fundamental trebuie
ca „exprimarea” să se realizeze în public.
Libertatea de exprimare este strâns legata de libertatea conştiinţei, situându-se în succesiunea, în
continuarea fireasca a libertăţii de conştiinţa, fiind un corolar al acesteia. Mai mult libertatea de exprimare
presupune şi existenta concomitenta a altor doua drepturi fundamentale dreptul la informaţie şi învăţătura.
Fără o informaţie actuala, complexa, la care individul să aibă acces atât prin mijloace moderne, cat şi prin
participarea directa şi garantat la procesul educaţional organizat de stat, libertatea de exprimare şi libertatea
conştiinţei ar fi golite de conţinut şi sens.109
Vom analiza în continuare următoarele aspecte fundamentale ale libertăţii de exprimare:
1. principiul interzicerii cenzurii;
2. limitările aduse libertăţii de exprimare;
3. răspunderea juridica pentru depăşirea limitelor impuse libertăţii de exprimare.
1. Exprimarea libera presupune absenta cenzurii, libertatea de a înfiinţa publicaţii, interzicerea
suprimării publicaţiilor, dar nu exclude spre exemplu regimul autorizărilor cu privire la timpul de emisie.
Prevederea constituţionala prin care se interzice cenzura de orice fel este o prevedere decisiva pentru
libertatea de exprimare. De asemenea suprimarea unei publicaţii ca sancţiune este considerata o sancţiune
exagerata ce vine în conflict cu ideea de respect a libertăţilor umane. Subliniem însă ca suspendarea unei
publicaţii nu este interzisă prin Constituţie ceea ce lasă la latitudinea legiuitorului aceasta decizie, care în
momentul adoptării unei viitoare legi a presei în România (pana în acest moment neexistând una), să
prevadă sau nu printre sancţiuni şi pe aceea de suspendare a unei publicaţii.
O alta prevedere extrem de interesanta este cea referitoare la posibilitatea, ca prin lege să se facă
publica sursa finanţării mijloacelor de comunicare, garanţie practic a acestei libertăţi, dar şi a
responsabilităţii în domeniu.
Facem precizarea ca exista o distincţie între „responsabilitate” şi „răspundere”: răspunderea
intervine atunci când încetează responsabilitatea, adică „ pe tărâmul răului înfăptuit”.. Altfel spus câta vreme
106
Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, publicată în M. Of. nr. 11 din
8 ianuarie 2007
107
Libertatea de exprimare mai este cunoscută si sub denumirile diferitelor aspecte ale sale, libertatea cuvântului sau libertatea
presei. Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit p. 61
108
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 60
109
Doina MICU, Op. cit., p. 108
55
 56

un subiect de drept are o conduita conforma sistemului de valori al societăţii el este responsabil. Când
subiectul de drept deviază de la sistemul de valori instituit de societate el devine răspunzător.
2. Libertatea de exprimare are un caracter autonom care se datorează faptului ca aceasta libertate
individuala este o valoare nesubordonata interesului general sau valorilor determinate de stat la un moment
dat. Absenta caracterului autonom ar duce la negarea pluralismului şi ar crea posibilitatea ingerinţei statului
în actul de creaţie, informare şi exprimare al individului. Caracterul autonom al libertăţii de exprimare nu
exclude însă limitarea exerciţiului acestui drept, în condiţii expres şi concret prevăzute de lege. Libertatea de
exprimare, nefiind absolută, aşa cum este libertatea gândirii, comportă o serie de formalităţi, condiţii,
restricţii sau sancţiuni, în aplicarea acestei libertăţi fiind necesară o mare prudenţă.
Art. 30 alin. 7 din Constituţia României stabileşte ca sunt interzise acele exprimări care urmăresc:
defăimarea tarii şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ura naţionala, rasiala, de clasă sau
religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum şi manifestările
obscene, contrare bunelor moravuri. Aceste restricţii nu fac decât să ocrotească la nivel constituţional
anumite valori fundamentale constitutive pentru statul român, valori de grup, ale statului în sine, dar şi
valori individuale umane, statale, publice. În acest sens trebuie să existe un dialog între stat şi indivizi, o
interacţiune pentru a nu se naşte un dezechilibru între aceste doua subiecte, deoarece în caz contrar însuşi
individul nu va avea protecţia asigurată din partea unui organism statal.
Totuşi nu putem omite faptul ca, în art. 30 alin. 7 la care am făcut referire există trei restricţii în plus
faţă de ceea ce prevede Pactul Internaţional cu privire la Drepturile civile şi politice, tratat ale cărui
prevederi sunt, în virtutea articolelor 11 şi 20 din Constituţie aplicabile în România 110. Cele trei limitări sunt:
defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la ura de clasă şi îndemnul la separatism teritorial. Care este
semnificaţia acestor prevederi suplimentare din Constituţie? Să analizam distinct cele trei limitări, recurgând
la interpretarea per a contrario. Admiţând aşadar posibilitatea de a recurge la incitare la segregaţie rasială se
loveşte deja o anumită categorie de indivizi, violându-se dreptul acestora la egalitate şi nediscriminare. Mai
mult daca admitem incitarea la separatism teritorial se afectează elementul fundamental al statului organizat
politic, al cărui nucleu de forţă este structura teritorială. Restricţia libertăţii de exprimare cu privire la
interzicerea defăimării tarii şi a naţiunii aduce cu sine însă următoarea problema: nu cumva s-ar putea
interpreta de către judecător ca fiind defăimare a tarii şi a naţiunii în sensul constituţional o opinie critica la
adresa autorităţilor, care, pe acesta cale ar fi confundate cu tara şi cu naţiunea? Rămâne deci chestiunea
posibilei interpretări, a posibilei confundări, la nivel de lege sau pe cale de decizie judecătoreasca111.
Concluzionam însă ca trebuie realizat un permanent echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul
de a nu fi răspândite idei rasiste în dispreţul drepturilor celuilalt. Astfel de idei sunt, de altfel, de natură să
perturbe ordinea socială, având în vedere că toleranţa, în special cea rasială constituie o caracteristică
esenţială a societăţii democratice.112
3. Excesele care apar în cazul exercitării libertăţii de exprimare atrag răspunderea mijlocului de
comunicare în public indiferent de faptul ca actul nejustificat şi ilegal se îndreaptă împotriva individului,
persoanelor juridice sau intereselor superioare ale statului.
Alin. 8 stabileşte explicit doua forme ale răspunderii pentru abuzul în exercitarea acestui drept:
răspunderea civilă şi răspunderea penală. Cat priveşte răspunderea civila textul constituţional stabileşte
ca ea revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului
mijlocului de multiplicare, al postului de radio şi de televiziune, în condiţiile legii. Cat priveşte răspunderea
pentru delictele de presă – răspunderea penala ea este cea stabilita de lege.

110
Masă rotundă la CDO, Libertatea de expresie, versus art. 30 paragraful 7 din Constituţia României, Revista Drepturile
Omului, nr. 1/1993, p. 54- 71
111
In acelaşi timp se pune problema daca gestul arderii unui steag in piaţa publica este un act de defăimare interzis prin
Constituţie sau nu este un asemenea act. Daca ne poziţionam pe prima ipoteza atunci vom pedepsi individul care face aceasta
acţiune. Ce se întâmpla insa in situaţia ion care exista manifestaţii cu zeci sau sute de mii de indivizi in care au loc asemenea
acte, de ardere a drapelului? Vor fi pedepsiţi cu toţii? Ar fi imposibil cu siguranţa ca mecanismul coercitiv statului sa funcţioneze
pentru toţi manifestanţii respectivi. Pentru detalii asupra acestei probleme a se vedea Masă rotundă la CDO, Libertatea de
expresie, versus art. 30 paragraful 7 din Constituţia României, Revista Drepturile Omului, nr. 1/1993, p. 54- 71
112
Irina MOROIANU ZLĂTESCU, Un echilibru instabil: libertatea de exprimare şi interdicţia discriminării rasiale, Revista de
drept public, p. 46
56
 57

În cazul mijloacelor de informare, respectarea adevărului în privinţa faptelor şi onestitatea în opinii

şi comentarii devin esenţiale pentru îndeplinirea responsabilă a rolului lor în societate, având în vedere
extraordinara capacitate de influenţare de care dispun.
O menţiune aparte trebuie făcuta cu privire la evoluţia regimului juridic al insultei şi calomniei, ca
delicte de presă în perioada postrevoluţionara.
Pana în vara lui 2006 cele doua acţiuni erau calificate ca infracţiuni, fiind aşadar prevăzute de Codul
penal.
Prin legea nr. 278/2006 care amenda Codul Penal s-au eliminat articolele referitoare la insulta,
calomnie, proba verităţii şi defăimarea tarii sau a naţiunii, scoaterea de sub incidenţa Codului Penal a celor
două delicte de opinie a fost considerată, la vremea respectiva, un gest european113.
În ianuarie 2007 însă Curtea Constituţională a decis drept neconstituţională dezincriminarea
infracţiunilor de insultă şi calomnie114, ce erau prevăzute în art.205-206 Cod penal115. Judecătorii Curţii
consideră că dezincriminarea este de principiu inacceptabilă, argumentând că demnitatea umană este o
valoare fundamentală în societatea românească, recunoscută ca atare de Constituţie - şi, pe cale de
consecinţă, statul trebuie să acorde o protecţie solidă şi eficace acestei valori. Curtea mai adaugă că protecţia
în cadrul dreptului civil este insuficientă, pentru că “dezonoarea este prin natura ei iremediabilă, iar
demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani”. Curtea invocă şi un aşa numit “vid legislativ” creat după
dezincriminarea insultei şi calomniei, pornind de la paragraful 8 al alin. 30 al Constituţiei conform căruia
“Delictele de presă se stabilesc prin lege”. O astfel de lege nu există, spune Curtea, în afara Codului Penal,
aşadar insulta şi calomnia trebuie să fie menţinute ca şi infracţiuni.
Şi totuşi decizia rămâne una controversata, societatea civila manifestându-se vehement împotriva la
momentul adoptării ei. Nu se poate însă face abstracţie de efectele deciziilor Curţii constituţionale,
prevăzute în Constituţie, în sensul în care deciziile sunt obligatorii şi general aplicabile
3. Dreptul la informaţie
Dezvoltarea materiala şi spirituala a omului, exercitarea libertăţilor prevăzute prin Constituţie şi mai
ales a acelora prin care se exprimă gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile de orice fel, implica şi
posibilitatea de a putea recepţiona date şi informaţii privind viata sociala, economica, ştiinţifică şi
culturala116. Astfel orice persoana are dreptul de a solicita, primi şi comunica informaţii şi idei de orice fel,
fără a se tine seama de frontiere, prin orice mijloc de comunicare (oral, scris, tipărit, sub forma de arta,
etc.)117
Dreptul la informaţie are ca scop crearea condiţiilor necesare pentru asigurarea accesului la
documente oficiale, informaţii interne şi internaţionale actuale, asigurarea cunoaşterii mai multor puncte de
vedere contrare, opinii divergente. Garantarea de către stat, prin asumarea obligaţiei de a nu îngrădi accesul
la informaţie asigură pe de o parte participarea individului la conducerea societăţii în cunoştinţă de cauza 118,
iar pe de alta parte este esenţial pentru monitorizarea activităţilor desfăşurate de autorităţi.
În acest sens art. 31 din Constituţie – „Dreptul la informaţie” este cel care da expresie juridică
acestui drept complex şi dinamic, având următoarele dimensiuni principale:

113
Presiunea aşteptatei aderări la Uniunea Europeană s-a făcut simţită - şi şi-a îndeplinit nobilul efect. Acum, ca membri UE, ne
putem permite să ne dăm frâu liber pornirilor noastre justiţiare. Ca politică generală, UE nu poate cere unui stat membru mai
mult decât cere altuia. Astfel, standardele cele mai joase din oricare stat membru devin un fel de “numitor comun” la nivel
comunitar: standardele minimale (cele obligatorii, adică. Cei care susţin incriminarea insultei si calomniei îsi argumentează
poziţia pe ideea ca si alte state democratice precum Franţa şi Italia stabilesc acelaşi regim juridic pentru insulta si calomnie.
Adevărat, însă, Franţa o face printr-o lege datând din 1881 şi pierde, la fel şi Italia – ca şi noi de altfel - procese pe aceasta
temă, în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
114
Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct. 56 din Legea nr.
278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în
M. Of. nr.104 din 12.02.2007.
115
Pentru un punct de vedere contrar incriminării insultei si calomniei a se vedea Renate WEBER, Libertatea de exprimare ca
infracţiune, Revista Drepturile omului, nr. 25/2003, p. 8-17
116
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVA, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 64
117
Manuela STEFĂNESCU, Accesul la informatii, Revista Drepturile omului, nr. 20/2001, p. 31
118
Doina MICU, Op. cit., p.109
57
 58

1. accesul liber la sursele de informare în general, exprimarea alin. 1 al art. 31 fiind „orice
informaţie de interes public”, înţelegând aici informaţii de natura ştiinţifică şi tehnică, culturala, sportivă,
etc., inclusiv posibilitatea persoanei de a recepţiona direct şi în mod normal emisiunile de radio şi
televiziune;
2. dreptul persoanei de a fi informata prompt, corect şi clar cu privire la masurile preconizate şi mai
ales luate de către autorităţile publice – „treburile publice”
3. dreptul persoanei de a fi informata asupra „problemelor de interes personal”119.
Subliniem faptul ca asigurând dreptul la informaţie, Constituţia stabileşte şi obligaţii corelative doar
în sarcina autorităţilor publice, cum ar fi: informarea corecta a cetăţenilor asupra problemelor publice şi
personale; asigurarea prin serviciile publice a dreptului de antenă. Obligaţia statului de a facilita accesul la
informaţii nu se suprapune cu obligaţia juridica a autorităţilor publice de a comunica informaţii de natura
confidenţială, cu caracter judiciar sau care aduc atingere securităţii statului120.
Cât priveşte alin. 4 şi 5 ale art. 31 care fac referire la mijloacele de informare în masă, indiferent
ca sunt publice sau private, dat fiind rolul important al acestora în realizarea dreptului la informaţie,
Constituţia stabileşte o obligaţie comuna pentru acestea, aceea de a informa în mod corect opinia publica.
Aceasta prevedere pune în valoare probabil cel mai mare imperativ care trebuie respectat în materie de
informaţie – corectitudinea, alături de altele precum exactitatea şi onestitatea.
O atenţie deosebita este însă acordata serviciilor publice de radio şi televiziune a căror activitate
este reglementat în mod judicios în alin. 5 al art. 31. Astfel:
a) activitatea acestor serviciile publice de radio şi de televiziune se desfăşoară pe baza principiului
autonomiei;
b) se instituie obligaţia acestora de a garanta dreptul la antena ce revine grupurilor sociale şi politice
importante, obligaţie a cărei executare nu poate fi refuzata pe temeiul autonomiei mai sus-menţionate;
c) se instituie un control parlamentar asupra activităţii lor prin lege organica.
Orice restrângere a exerciţiului acestui drept esenţial la informaţii trebuie să fie justificată aşa cum
este prevăzut în alin. 3 numai de existenta unor prejudicii aduse masurilor de protecţie a tinerilor sau
securităţii naţionale.
4. Libertatea întrunirilor
Libertatea de întrunire este un drept care se exercită în mod colectiv, complementar drepturilor
individuale. Acesta aparţine fiecărui individ, dar se exercită de mai multe persoane împreuna121. Acest drept
nu face parte din categoria drepturilor de solidaritate sau drepturilor cu caracter colectiv, cum ar fi dreptul la
pace şi securitate, apărute ca efect al internaţionalizării drepturilor, spre deosebire de acestea libertatea
întrunirilor rămâne un drept individual care se exercita în mod colectiv de către titularii săi.
Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social-politic care constă în posibilitatea oamenilor
de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi exprima gândurile, opiniile, credinţele. Prin
conţinutul sau, se afla într-o strânsă corelaţie cu libertatea conştiinţei, precum şi cu libertatea de exprimare,
toate trei constituind de fapt, alături de dreptul de asociere care va fi prezentat ulterior categoria drepturilor
social-politice , denumite şi libertăţi de opinie122.
Deşi articolul nu defineşte noţiunea de „întrunire” în doctrina123 s-a cristalizat următoarea
formulare: este o grupare de persoane, organizata, cu caracter temporar, destinata schimbului de idei,
concepţii, opinii. De asemenea, orice întrunire presupune totuşi o legătura între participanţi, un scop
comun, o aspiraţie comuna şi un minim de organizare. Toate aceste trăsături deosebesc întrunirile de
grupările sau aglomerările întâmplătoare de persoane.

119
A se studia in acest sens si Legea 187/1999 privind accesul la propriul dosar si desconsiprarea Securitatii ca politie politica,
publicata in M. Of. nr. 603/9 decembrie 1999 modificata si completata
120
A se vedea in acest sens Legea nr. 182/2002 privind protectia informatiilor clasificate, publicata in M. Of. nr. 248/12 aprilie
2002 completata si modificata
121
Gabriel ANDREESCU, Drepturile colective exercitate individual, Revista Romana a Drepturilor Omului, nr. 13/1996
122
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p 80-81
123
Ibidem., p. 81
58
 59

Întrunirile pot fi de doua categorii: publice şi private, şi întrucât textul constituţional nu distinge între
aceste doua categorii urmează să interpretam ca regulile constituţionale sunt aplicabile oricărui fel de
întrunire.
Dar care sunt aceste reguli de natura constituţională?
1. Întrunirile sunt libere, indiferent de denumirea pe care acestea o poarta, iar textul constituţional,
enumera exemplificativ şi nu limitativ asemenea forme: mitinguri, demonstraţii, procesiuni, existând aşadar
o mare varietate şi diversitate a formelor de întrunire. Eventuala procedura de autorizare a exercitării acestui
drept nu reprezintă o încălcare a caracterului liber al întrunirilor atât timp cat are ca scop asigurarea
caracterului paşnic al acesteia, autorităţile statului neputând să restrângă sau să limiteze libertatea întrunirii
decât în condiţiile art. 53 din Constituţie, menţinut anterior.
2. Întrunirile trebuie să se organizeze şi să se desfăşoare numai în mod paşnic, nefiind relevant
pentru stabilirea caracterului paşnic al acestora faptul ca întrunirea a fost una statica sau a presupus defilarea
publica.
3. se interzice purtarea şi utilizarea oricărui tip de arme la întruniri.
Alte reguli privind organizarea şi desfăşurarea întrunirilor sunt precizate, în completarea textului
constituţional în legislaţia în vigoare, care dezvolta dispoziţiile Constituţiei124.
5. Dreptul de asociere125
Dreptul de asociere trebuie corelat cu celelalte drepturi din categoria libertăţilor de opinie şi anume
libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor, cu care şi prin care conţinutul său se
explică.
Dreptul de asociere, aşa cum este reglementat în art. 40 din Constituţie reprezintă posibilitatea
cetăţenilor romani de a se asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicate, patronate sau
alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni, cu scopul de a participa la viata politica, ştiinţifică, sociala şi
culturala, pentru realizarea unor interese comune.
Subliniem faptul ca art. 40 face referire doar la asociaţiile de drept public, fie ele partide politice,
sindicate, patronate, asociaţii, fundaţii, temeiul lor fiind libertatea de asociere şi nu contractul care este
temeiul societăţilor de drept privat. De asemenea aceste asociaţii nu au scopuri lucrative, nu urmăresc
obţinerea de beneficii, scopul lor fiind exclusiv unul politic, religios, cultural, etc, scopuri care să reflecte
libertatea de gândire şi de exprimare a gândurilor, opiniilor, credinţelor.
Din aceste considerente art. 40 din Constituţie nu poate fi temeiul juridic al creării unor societăţi
comerciale sau al unor alte asociaţii cu caracter lucrativ., acestea avându-şi fundamentul constituţional în art.
45 referitor la libertatea economica.
Diferenţa de natura juridica dintre aceste doua tipuri de asocieri explica şi regimul juridic diferit pe
care ele îl cunosc în privinţa creării şi înregistrării lor126.
Un aspect important este diferenţa care exista între noţiunile de întrunire şi asociere, deşi exista
anumite trăsături comune (ambele sunt grupări de persoane liber consimţite în vederea atingerii unui scop
comun), cea din urma se distinge prin următoarele aspecte:
1. are un caracter durabil
2. este constituita cu scop permanent
3. are o structura care funcţionează pe baza unor reguli create şi acceptate de membrii ei.
În ceea ce priveşte formele de asociere care au ca temei art. 40 din Constituţie cele mai importante,
din acest motiv fiind şi nominalizate în text, sunt partidele politice şi sindicatele. În acest sens art. 40
trebuie corelat cu art. 8 alin. 2 şi art. 9 din Constituţie care face referire la scopurile acestor forme de
asociere – „definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor” pentru partide, respectiv „apărarea

124
Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 republicată privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice publicată în M. Of.
nr. 888 din 29 septembrie 2004
125
Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii publicată în M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000, modificată şi
completată. În plus Legea nr. 195 din 20 aprilie 2001 republicată, Legea voluntariatului, publicată în M. Of. nr. 276 din 25
aprilie 2007; Legea nr. 14 din 9 ianuarie 2003, Legea partidelor politice publicată în M. Of. nr. 25 din 17 ianuarie 2003,
republicată în M. Of. nr. 550 dini 06 august 2012.
126
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit, p. 83
59
 60

drepturilor şi promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor” pentru sindicate,
patronate şi asociaţii profesionale.
Criteriul caracterului liber consimţit al asocierii este în mod deosebit important atunci când ne
referim la forma negativa a dreptului, altfel spus dreptul de a nu se afilia la o asociaţie, sindicat sau partid
politic, cetăţenii nefiind obligaţi şi constrânşi să se afilieze la una dintre formele de asociere menţionate
pentru a-şi păstra de exemplu locul de munca.
Legea fundamentala interzice expres asociaţiile cu caracter secret şi pe cele care, prin scopurile ori
prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a
suveranităţii, a integrităţii sau a independentei României le considera neconstituţionale. Justificarea unei
asemenea dispoziţii este protejarea unor valori politice, juridice şi statale consacrate încă în primul titlu al
Constituţiei. Constatarea şi declararea ca neconstituţională a unei asociaţii este una dintre atribuţiile Curţii
Constituţionale, aşa cum am arătat în capitolul în care a fost prezentata aceasta instituţie.
De asemenea art. 40 conţine o excepţie cu privire la dreptul de asociere în partide politice a unor
categorii determinate de persoane. Legea impune „neutralitatea politica” judecătorilor de la Curtea
Constituţională, Avocatului poporului, magistraţilor, membrilor activi ai armatei, poliţiştilor şi altor categorii
de funcţionari publici determinaţi prin lege organica. Explicaţia unei asemenea interdicţii de aderare la
partide politice consta în aceea ca aceasta ar reprezenta un obstacol în buna exercitate a funcţiilor acestor
categorii de persoane.
Subliniem ca textul constituţional face referire la categoria funcţionarilor publici (unii fiind
nominalizaţi de Constituţie, alţii urmând a fi precizaţi prin lege organica), fapt ce se înscrie în teoria
neutralităţii serviciilor publice existenta în sistemele constituţionale democratice.

2.3.4. Drepturile exclusiv politice

Exista o categorie aparte de drepturi care au în vedere exclusiv aspecte ale participării cetăţenilor la
viata politica a statului, altfel spus participarea la guvernare. Acestea sunt: dreptul de vot, dreptul de a fi ales
şi în anumite limite, dreptul de a fi ales în Parlamentul European.
Întrucât primele doua drepturi urmează a fi tratate în mod detaliat în capitolul referitor la
Desemnarea organelor reprezentative din România, nu facem decât să le menţionam în acest capitol, ca fiind
o categoria aparte de drepturi fundamentale ale cetăţenilor, alături de celelalte categorii deja enumerate.
În ceea ce priveşte însă dreptul de a fi ales în Parlamentul European vom face acum o serie de
precizări127. În primul rând acest drept deşi este un drept electoral nu se încadrează deplin în categoria
drepturilor exclusiv politice în sens tradiţional, deoarece nu presupune o participare la exercitarea
suveranităţii statale, ci reprezintă un proces electoral menit să desemneze un organ reprezentativ la nivel
continental.
În al doilea rând deşi titlul marginal al art. 38 este „dreptul de a fi ales în Parlamentul European”,
făcându-se aşadar referire la un singur drept, în conţinutul propriu-zis al articolului sunt menţionate de fapt
doua drepturi: dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul european. Acestea însă, aşa cum am arătat
implica participarea cetăţenilor romani în cadrul singurei instituii europene reprezentative, aleasă printr-un
proces electoral asemănător celui utilizat pentru desemnarea parlamentului naţional.

127
A se vedea Legea nr.33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, publicata in M. Of.
nr.28 din 16 ianuarie 2007, republicată in M. Of. nr. 627 di 31 august 2013, lege ce transpune Directiva Consiliului nr.
93/109/CE din 6 decembrie 1993 care stabileşte condiţiile de exercitare a dreptului de vot şi de a candida în alegerile pentru
Parlamentul European de către cetăţenii Uniunii Europene care locuiesc într-un stat membru a cărui cetăţenie nu o deţin,
publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 329 din 30/12/1993 şi Actul din 1976 privind alegerea membrilor
Parlamentului European, prin vot universal direct, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 278 din
8/10/1976, cu modificările ulterioare.
60
 61

Aderarea României la Uniunea Europeană în ianuarie 2007 a determinat şi modificarea cadrului

legislativ în materie electorală128. România, în calitate de membră cu drepturi depline a Uniunii Europene
participă la constituirea tuturor organismelor comunitare.
Alegerea membrilor Parlamentului European trebuie să se supună unor reguli prevăzute în
Constituţie şi legea naţională, pe de o parte, şi în reglementările comunitare, pe de altă parte.
Legiuitorul român a optat pentru sistemul scrutinului pe listă, potrivit principiului reprezentării
proporţionale, şi pe bază de candidaturi independente. Legilatia defineste, în completarea art. 38 din
Constitutie o serie de termeni precum129:
- alegător comunitar - orice cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât România, care are
dreptul de a alege în România pentru Parlamentul European, având domiciliul sau reşedinţa în România;
- alegător resortisant - orice cetăţean al României care are dreptul de a alege membri din România în
Parlamentul European;
- persoană eligibilă comunitar - orice cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene care are dreptul de
a fi ales pentru Parlamentul European, având domiciliul sau reşedinţa în România.
Au dreptul de a alege cetăţenii români care au vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor
inclusiv. Nu au drept de vot debilii şi alienaţii mintal puşi sub interdicţie şi persoanele care, în ziua
alegerilor, sunt condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale.
Pentru a fi eligibil în Parlamentul European, cetăţeanul român trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
1. să aibă drept de vot;
2. să fi împlinit vârstă de 23 de ani, inclusiv până în ziua alegerilor.
Condiţiile menţionate mai sus se aplică şi cetăţenilor români care au domiciliul sau reşedinţa în
străinătate şi au drept de vot.
În ceea ce priveşte organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European facem
următoarele precizări:
1. Pentru a fi înregistrate la Biroul Electoral Central, listele de candidaţi propuse de partidele
politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice sau alianţele electorale,
trebuie însoţite de o listă130 cuprinzând cel puţin 200.000 de alegători care susţin candidatura organizaţiei
respective pentru alegerea membrilor din România pentru Parlamentul European.
2. Candidaţii independenţi pot participa la alegeri individual dacă sunt susţinuţi de cel puţin 100.000
de alegători. Nu se admit candidaturi independente pe listele de candidaţi depuse de partidele politice,
alianţele politice sau alianţele electorale.
O analiza comparativă a alegerilor în diferite ţări europene(Austria, Belgia, Danemarca, Franţa,
Germania, Italia, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Spania şi România) 131, fără a
avea pretenţia de a fi exhaustivă releva următoarele concluzii:
1. Reprezentarea proporţională este opţiunea dominantă pentru tipul de scrutin utilizat la nivel
european. Metoda de atribuire este însă puţin diferită de la ţară la ţară, metoda d΄Hondt fiind cea mai
folosită, doar Italia foloseşte metoda resturilor integrale şi a celor mai mari resturi132.
2. Dreptul de a alege în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European aparţine oricărui cetăţean
european resortisant al unui stat membru, altul decât cel de origine. În toate statele membre analizate au
128
Parlamentul European este instituţia comunitară care reprezintă popoarele statelor membre ale Uniunii Europene. Aceste este
o adevărată tribună internaţională, devenind in timp interpretul acţiunilor interne şi externe ale Uniunii, ceea ce permite
participarea deputaţilor şi, prin intermediul lor, a cetăţenilor, la definirea viziunii politice europene. Parlamentul European este
singura instituţie supranaţională ai cărei membri sunt aleşi în mod democratic, prin vot universal direct.
Fiecare stat membru hotărăşte cu privire la modul de desfăşurare a alegerilor, aplicând, însă, aceleaşi reguli democratice:
dreptul de vot de la împlinirea vârstei de 18 ani, egalitatea între sexe şi votul secret.
Alegerile europene respectă deja o serie de reguli comune: votul universal direct, reprezentarea proporţională şi un mandat de
cinci ani care se poate reînnoi Reprezentarea femeilor în Parlamentul European este în continuă creştere. În prezent, aproximativ
o treime din deputaţi sunt femei. A se vedea www.cdep.ro, Sectiunea Centrul educational
129
Art. 5 din Legea nr. 33/2007
130
Modelul listei de susţinători a fost aprobat prin H.G. nr. 77/2007(M. Of. nr.99 din 8 februarie 2007).
131
www.cdep.ro
132
A se vedea prezentarea metodele de atribuire din capitolul privind Desemnarea organelor reprezentative
61
 62

dreptul de a alege cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani. Vârsta minimă pentru eligibilitate este de 18
ani în Danemarca, Spania, Olanda şi Germania, în Austria de 19 ani, în Belgia şi Marea Britanie de 21 de
ani, în Franţa şi România de 23 de ani, iar în Italia de 25 de ani.
3. Referitor la listele de candidaţi, în Austria, Danemarca, Olanda şi Germania doar partidele şi
asociaţiile politice pot prezenta liste de candidaţi, în celelalte state însă, inclusiv în România, se pot prezenta
şi candidaţi independenţi susţinuţi de un anumit număr de alegători.

2.3.5. Drepturile garanţii

1. Accesul liber la justiţie133
Dreptul la justiţie s-a impus ca un principiu absolut indispensabil protecţiei drepturilor omului, fiind
un pilon fundamental de susţinere a protecţiei concrete şi eficace a drepturilor omului, căci controlul
jurisdicţional constituie cea mai puternică garanţie efectivă134.
Accesul liber la justiţie are o dublă natură juridică: drept prin care se garantează exercitarea
efectivă a celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale, fiind aşadar încadrat în categoria drepturilor garanţii,
dar şi principiu care guvernează drepturile şi libertăţile fundamentale, aspect deja prezentat în acest capitol.
Am văzut deja că accesul liber la justiţie în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor, precum şi a
intereselor legitime este garantat de Constituţia României, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui
drept, înţelegând prin aceasta că se interzice adoptarea unor dispoziţii normative care să împiedice protecţia
drepturilor şi intereselor legitime sau care să prevadă anumite atribuţii ale organelor statului de natură să
golească de conţinut dreptul proclamat de art. 21 din Constituţie.
Din aceste considerente ne vom limita la o analiză a alin. 3 şi 4 ale art. 21 din Constituţie privind
dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, precum şi la existenţa unor
jurisdicţii speciale administrative facultative şi gratuite, prevederi nou introduse după revizuirea din 2003.
Textul constituţional nu defineşte sintagma „proces echitabil”, însă există anumite aspecte
identificate de doctrină şi de Curtea Europeană a drepturilor omului care sunt incluse în ideea de „echitate a
procesului” cum ar fi: „egalitatea armelor”, principiu ce semnifică ideea că fiecare parte în proces trebuie să
aibă şanse egale de a-şi prezenta cauza şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de un avantaj substanţial în
faţa adversarului său135, şi chiar termenul rezonabil poate fi interpretat ca fiind o exigenţă a unui proces
echitabil136.
Prin scopul pe care îl urmăreşte, procesul este mijlocul restabilirii dreptului şi a integrităţii lui în
timp util, spulberând cât mai repede cu putinţă drama aşteptărilor şi a incertitudinilor. 137 Procedura trebuie
interpretată nu ca o „armă” la îndemâna autorităţilor sau a uneia dintre părţi, pentru a temporiza
deznodământul, ci ca o „metodă” de organizare şi desfăşurare a unui proces.
Aşadar, termenul rezonabil exprimă realitatea că justiţia nu trebuie realizată cu întârzieri care să
compromită eficienţa şi credibilitatea sa. Criteriul „termenului rezonabil” este o noţiune subiectivă ce
trebuie apreciat în funcţie de circumstanţele cauzei138: complexitatea, noutatea şi adeseori dificultatea
problematicii juridice139, natura cauzei – civilă sau penală, importanţa cauzei 140 comportamentul părţilor141,

133
Merită menţionat şi faptul că România, prin Legea nr. 215/2003, publicată în M. Of. nr. 375 din 2 iunie 2003 a aderat la
Conventia privind facilitarea accesului international la justitie, incheiata la Haga la 25 octombrie 1980
134
Nicolae POPA, Marin VOICU, Dreptul la un proces într-un „timp rezonabil”. Noi coordonate europene privind judecarea
cauzelor într-un termen optim şi previzibil, Revista de drept public, nr. 4/2004, p. 62
135
Doina MICU, Op. cit., p. 76
136
Ion DELEANU, „Termenul rezonabil” – exigenţă a unui proces echitabil. De la un „termen rezonabil” la un „termen optim
şi previzibil”, Revista de drept public, nr. 1/2005, p. 129-130
137
Idem
138
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 34
139
Gradul de complexitate al cauzei se poate referi la complexitatea faptelor ce trebuie elucidate, numărul inculpaţilor şi al
martorilor, necesitatea de a recurge la expertize, dificultăţile inerente oricărei operaţii de reconstituire funciară vizând zeci de
persoane şi acoperind sute de hectare, A se vedea Nicolae POPA, Coordonate europene actuale privind dreptul la un proces într-
un timp „optim” şi „previzibil”, Revista de drept public, nr. 1/2005, p. 111
140
Există anumite cauze care cer autorităţilor să dea dovadă de „o promptitudine specială” într-o serie de materii cum ar fi:
starea şi capacitatea persoanelor, securitatea socială, contenciosul muncii etc.
62
 63

comportamentul autorităţilor publice142, dificultatea probelor, aspectul internaţional al situaţiei, claritatea

regulii de drept aplicabile143.
Mai mult decât atât anumiţi factori obiectivi privind volumul mare al cererilor şi proceselor, calitatea
precară a multor acte normative, instabilitatea legislativă, starea materială a justiţiei, slaba logistică,
constituie tot atâtea elemente negative care determină în numeroase cazuri depăşirea acelui termen rezonabil
stabilit prin textul constituţional. Una dintre soluţiile acestei crize de celeritate o reprezintă constituirea unor
organisme extrajudiciare care preiau unele litigii şi utilizarea mai frecventă a anumitor proceduri speciale,
de exemplu procedura medierii conflictelor, concilierea prealabilă, arbitrajul comercial.
Deşi plângerile care au ca obiect nerespectarea „termenului rezonabil” relevă lungimea şi nu durata
redusă a procedurii sau procedurilor incriminate, totuşi reprezintă o neconformare la exigenţele textului
constituţional şi o grabă exagerată (fără a mai asigura de exemplu timpul necesar pregătirii apărării), la fel
ca şi o lentoare anormală.
Concluzionăm prin sublinierea faptului că celeritatea nu este singurul imperativ al procesului,
calitatea are categoric întâietate. Totuşi, un echilibru între „calitate” şi „celeritate” este necesar şi raţional:
obţinerea „rapidă” a unei hotărâri „injuste” nu face decât să-i multiplice acesteia nefastele urmări; obţinerea
unei hotărâri „juste”, dar după o perioadă de dramatică aşteptare, s-ar putea să nu mai procure nici o
satisfacţie beneficiarului ei.144
Un alt aspect reglementat de art. 21, aşa cum am precizat anterior este referirea la jurisdicţiile
speciale administrative al căror rol este de descongestionare a justiţiei, iar gratuitatea acestora reprezintă
un mijloc de încurajare pentru a se recurge la asemenea proceduri. Sintagma „jurisdicţii speciale
administrative” are în vedere acele activităţi de soluţionare a litigiilor care se desfăşoară în faţa unui organ
administrativ-juridicţional prin emiterea unui act administrativ-juridicţional. Nu intră sub incidenţa acestui
articol de exemplu recursurile prealabile cerute de Legea contenciosului administrativ pentru a putea
introduce o acţiune în justiţie (pentru că acestea nu presupun contradictorialitatea, fiind soluţionate printr-o
procedură necontencioasă) sau concilierile la care sunt obligate părţile în materie comercială.

2. Dreptul la petiţionare
Dreptul de petiţionare reprezintă pe de o parte o modalitate eficienta de rezolvare a unor probleme
personale sau care privesc o colectivitate, însă pe de alta parte este o garanţie juridica generala pentru
celelalte drepturi şi libertăţi, aceasta fiind justificarea pentru încadrarea lui în categoria drepturilor garanţii.
Prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris, ori prin
poştă electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor şi
instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean şi local,
precum şi regiilor autonome145.
Dreptul de petiţionare poate fi exercitat, potrivit Constituţiei atât individual, cât şi de câtre un grup
de cetăţeni sau de către organizaţii legal constituite. Petiţiile cărora li se aplica regimul juridic stabilit de art.
51 din Constituţie vor fi adresate doar autorităţilor publice şi vor fi redactate doar în nume propriu (al
petiţionarului sau al colectivelor pe care organizaţiile petiţionare le reprezintă).

141
Participanţii la proces pot să contribuie la prelungirea procedurii în diverse forme prin : sesizarea iniţială a unei jurisdicţii
necompetente, cereri de amânare, schimbări repetate de avocaţi, formularea de susţineri de noi fapte care au trebuit să fie
verificate şi s-au dovedit inexacte, etc.
142
Autorităţile judiciare pot contribui la prelungirea procesului în diferite moduri: ordonarea de către judecător cu întârziere a
audierii martorilor sau a expertizelor, omiterea conexării unor cauze, deşi interdependente, întârzierea instanţei de a-şi declina
competenţa, de a constata lipsa citării anumitor părţi, întârzierea redactării hotărârii judecătoreşti după pronunţare. Şi celelalte
autorităţi naţionale pot contribui la creşterea duratei proceselor prin crearea unor tulburări politice, supraîncărcarea instanţelor
de judecată.
143
De exemplu dificultăţi în aplicarea unei legi noi şi imprecise, sau probleme de competenţă, sau cu privire la interpretarea unui
tratat internaţional.
144
Ion DELEANU, Op. cit., p.130
145
Art.2 din Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, publicata in M. Of.
nr. 84 din 1 februarie 2002 si aprobata prin Legea nr.233/2002 publicata in M. Of. nr.296/30 aprilie 2002
63
 64

Aşadar petiţiile trebuie semnate şi trebuie să conţină datele de identificare ale petiţionarului,
petiţiile anonime, ilizibile, ori confuze, precum şi cele care au fost deja analizate şi au beneficiat de un
răspuns fiind clasate.
Obligaţia autorităţilor publice, corelativa dreptului la petiţionare este de a examina şi răspunde în
termenul stabilit de lege146, şi anume 30 de zile de la data înregistrării petiţiei la autoritatea sau instituţia
publică competentă, indiferent dacă soluţia este favorabilă sau nefavorabilă. În situaţia în care aspectele
sesizate prin petiţie necesită o cercetare mai amănunţită, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice poate
prelungi termenul cu cel mult 15 zile147.
Scutirea de taxa pentru exercitarea dreptului de petiţionare este o regula constituţională care asigura
acestui drept posibilitatea realizării sale depline.148

3. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

Un alt drept garanţie, aflat de altfel în strânsă legătură cu dreptul la petiţionare este dreptul persoanei
vătămate de o autoritate publică. Acesta este reglementat de art. 52 din Constituţie care constituţie în acelaşi
timp şi temeiul constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările cauzate cetăţenilor
prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime ale acestora.
Răspunderea autorităţilor publice intervine, conform art. 52 din Constituţie atunci când:
1. emit un act administrativ prin care vatămă o persoana, indiferent de autoritatea publica, atât
vreme cat este vorba de un act cu caracter administrativ (nu se includ aici aşadar legea – ca act al
Parlamentului sau hotărârea judecătorească, însă structurile interne ale Parlamentului, precum şi
conducătorii instanţelor judecătoreşti pot emite şi acte administrative care sunt cuprinse în sfera
de aplicare a art. 52);
2. nu soluţionează în termen o cerere a unei persoane, ceea ce nu permite autorităţilor publice ca
pur şi simplu să ignore o asemenea cerere;
3. prin erori judiciare săvârşite în timpul proceselor se produc prejudicii, indiferent de natura
cauzelor în care au fost săvârşite.
Pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul sunt:
1. recunoaşterea dreptului pretins
2. anularea actului
3. repararea pagubei, cu recunoaşterea dreptului sau anularea actului.
În realizarea acestor pretenţii cetăţeanul nu are obligaţia de a proba vinovăţia funcţionarului public
sau autorităţii publice, trebuind doar să justifice dreptul sau şi ca actul emis de către autoritatea publica i-a
produs o vătămare., revenindu-i aşadar sarcina probei doar în ceea ce priveşte legătura cauzala între actul
autorităţii şi paguba(vătămarea) sa.
Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept sunt stabilite prin lege organica potrivit textului
constituţional, legea fiind cea a contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004149.
Art. 52 face de asemenea referire şi la răspunderea profesionala şi juridica a magistraţilor care şi-au
exercitat funcţia cu rea credinţă sau grava neglijenta, răspundere stabilită în subsidiar faţă de răspunderea
asumata de stat.
Consacrarea materiala a drepturilor fundamentale trebuie să fie dublată şi de o latură procedurală,
care să asigure protecţia reală şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, existând în acest sens o
serie de garanţii interne (naţionale) şi internaţionale.
Astfel, între garanţiile prevăzute de Constituţia României se regăsesc trei categorii:
I. Reglementarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în cuprinsul Constituţiei, ca norme
fundamentale ale dreptului pozitiv, constituie o măsură de protecţie a individului în raporturile sale cu
autorităţile publice, cu statul;
II. controlul constituţionalităţii legilor – art. 1 alin. 5 şi art. 146 din Constituţie

146
Art. 8 OG nr. 27/2002
147
Art. 9 OG nr. 27/2002
148
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 105
149
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ a fost publicata in M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004
64
 65

III. dispoziţiile exprese ale Constituţiei prin care se creează un mecanism original de protecţie
speciala a drepturilor omului prin:
a) asumarea obligaţiei de a crea compatibilitatea sistemului juridic romanesc cu cel european în
domeniul drepturilor omului prin aplicarea directa a normelor Convenţiei Europene a drepturilor Omului şi
a celorlalte tratate la care România este parte;
b) interzicerea revizuirii dispoziţiilor constituţionale daca aceasta are ca scop suprimarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora (art. 152 din Constituţie).
Garanţiile internaţionale reglementate de Convenţia europeana constau în mecanismul de protecţie
a drepturilor omului în fata Curţii europene, mecanism ce va fi studiat în cadrul unei discipline autonome -
Protecţia internaţională a drepturilor omului.

2.4. Îndatoririle fundamentale

1. Fidelitatea fata de ţară

Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară este o consecinţă logică a legăturii de cetăţenie şi reprezintă
fundamentul tuturor celorlalte îndatoriri cetăţeneşti prevăzute în Constituţie. Obligaţia de fidelitate faţă de
ţară nu trebuie limitată doar la conţinutul său juridic, ci trebuie avut în vedere şi conţinutul moral ce dă
expresie devotamentului pe care cetăţenii ar trebui să-l manifeste faţă de patria lor150.
Art. 54 din Constituţie nu poate să fie mai limpede formulat: „Fidelitatea faţă de ţară este sacră” –
aducându-se în acest fel în prim-plan legăturile istorice, religioase şi spirituale care coagulează de fapt un
grup de oameni şi teritoriul pe care şi-au întemeiat patria, dându-se astfel expresie ideii de naţiune.
Alineatul 2 face referire la categorii determinate de cetăţeni, întrucât dacă aceasta îndatorire este
firească pentru orice cetăţean, ea capătă valenţe specifice pentru aceia cărora le sunt încredinţate funcţii
publice precum şi pentru militari. Fidelitatea faţă de ţară a acestora este marcată în mod solemn prin
depunerea unui jurământ în forma prevăzută de lege, aşa cum precizează textul constituţional.

2. Apărarea ţării
Îndatorirea de apărare a patriei impune cetăţenilor săi să fie întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta
cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării. Această
îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi şi femei, fără deosebire de origine naţională, religie,
ocupaţie şi pregătire profesională, ea constituind în acelaşi timp un drept al oricărui cetăţean151.
O formă particulară a cestei îndatoriri generale este legată de satisfacerea obligaţiilor militare,
referitor la care textul constituţional după revizuire se rezumă să dispună că urmează a se stabili prin lege
organică toate condiţiile privind îndeplinirea lor. Ne amintim că anterior modificării Constituţiei exista
îndatorirea de a satisface serviciul militar, îndatorire ce aparţinea bărbaţilor cu vârste cuprinse între 20 şi 35
de ani. Dispare aşadar caracterul obligatoriu al satisfacerii stagiului militar, instituindu-se un serviciu militar
bazat pe voluntariat152.
Având în vedere obiectivul pe termen lung pe care România şi l-a propus, acela de a avea o armată
formată din profesionişti, precum şi cel pe termen scurt, de a putea participa activ la diverse alianţe militare
pe plan internaţional, legea de modificare, deşi a menţinut limitele de vârstă pentru încorporarea în armată
(între 20-35 de ani), a adăugat o excepţie de la acest regim juridic, cazul voluntarilor, pentru care prin lege

150
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit, p. 110
151
Ibidem, p. 111
152
A se vedea în acest sens Legea nr. 384 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor voluntari din 10 octombrie 2006 publicată în
M. Of. nr. 868 din 24 octombrie 2006. Principalele avantaje pe care le vor avea tinerii care doresc sa devina soldaţi si gradaţi
voluntari, potrivit legii sunt acum semnarea, la angajare, a unui contract pentru o perioada de până la patru ani, următoarele
contracte putând avea durata de 2-3 ani fiecare, până la limita de vârsta în grad; posibilitatea de a fi selecţionaţi, până la
împlinirea vârstei de 30 de ani, pentru a urma cursul de baza pentru formarea deprinderilor de comanda ale subofiţerilor;
echipament gratuit si hrănire sau compensaţie de hrana; compensaţie lunara pentru chirie în situaţia în care nu au o locuinţă
proprie.
65
 66

organică se stabilesc reguli speciale153 (legea a prevăzut de exemplu o limită de vârstă pentru voluntari
cuprinsă între 18 şi 25 de ani).

3. Contribuţiile financiare
Art. 56 din Constituţie reglementează îndatorirea cetăţenilor de a contribui, prin taxe şi impozite, la
cheltuielile publice. Este o îndatorire firească dacă ţinem seama de prestaţiile în special cui caracter social
pe care statul este obligat să le realizeze în beneficiul cetăţenilor săi.
Deşi formularea din textul constituţional este „cetăţenii au obligaţia…”, este evident că prin această
exprimare nu au fost excluse de la această obligaţie subiectele colective de drept, adică persoanele juridice
care obţin venituri.
Alin. 2 al art. 56 precizează o aplicaţie particulară a principiului egalităţii în materie fiscală:
„Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”, obligaţie al cărui titular
expres nominalizat este legiuitorul. Caracterul just al impunerilor face trimitere la principiul
proporţionalităţii şi la cel al echităţii, deşi formularea este extrem de flexibilă putându-se interpreta atât în
sensul unei repartizări egalitare a obligaţiilor fiscale, pentru a se asigura egalitatea de şanse, cât şi în sensul
realizării justiţiei sociale, care urmăreşte o distribuire a obligaţiilor ce tinde la o egalitate de rezultat.

2.5. Avocatul Poporului154

2.5.1. Rolul instituţiei Avocatului Poporului
Avocatul Poporului este denumirea clasică sub care s-a organizat şi funcţionează în România clasica
instituţie a ombudsmanului. Ombudsmanul este de sorginte suedeză şi s-a răspândit în Europa sub denumiri
diferite: comisar parlamentar, apărătorul poporului, apărătorul public, mediatorul public, avocatul poporului.
Există de asemenea un Ombudsman European care investighează plângerile privind cazuri de
administrare defectuoasă în acţiunea instituţiilor şi organelor Uniunii Europene. Ombudsmanul este complet
independent şi imparţial155.
Mai mult, din septembrie 2005 printr-o hotărâre de Senat a fost creată, la nivelul Universităţii
Bucureşti instituţia Ombudsmanului universitar cu rolul de a consilia, în condiţii de independenţă,
imparţialitate, confidenţialitate pe toţi membrii comunităţii academice care se consideră trataţi incorect156.
În România instituţia Avocatului Poporului a fost creată prin Constituţia din 1991, ca o noutate în
viaţa juridico-statală, dar a fost înfiinţată practic şi a început să funcţioneze după adoptarea legii sale
organice, adică în 1997.
Avocatul Poporului este o instituţie autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate publică,
menita să protejeze cetăţenii de abuzuri din partea autorităţilor administraţiei publice, însă doar pe cale
amiabilă, utilizând medierea şi dialogul. El nu poate însă să ofere asistenta justiţiabililor şi nici să le asigure
reprezentarea în instanţă.
Avocatul Poporului în exercitarea atribuţiilor sale nu se substituie autorităţilor publice şi nu poate fi
supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ, nimeni nu îl poate obliga să se supună instrucţiunilor
sau dispoziţiilor sale. Activitatea să are caracter public, dar la cererea persoanelor lezate în drepturile şi
libertăţile lor sau datorită unor motive întemeiate, poate decide asupra caracterului confidenţial al activităţii
sale.
153
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p. 112
154
A se vedea Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului republicată, publicată în M.
Of. nr. 844 din 15 septembrie 2004
155
Ombudsmanul European nu poate investiga: 1. plângeri împotriva autorităţilor naţionale, regionale sau locale din statele
membre, nici chiar în cazurile în care plângerile se referă la chestiuni privind UE. Exemple de astfel de autorităţi sunt
ministerele, agenţiile de stat şi consiliile locale. 2. activităţile tribunalelor naţionale sau ale ombudsmanilor naţionali.
Ombudsmanul European nu este un organ de apel împotriva deciziilor luate de aceste entităţi. 3. plângerile împotriva societăţilor
comerciale sau a persoanelor fizice.
156
Potrivit Hotărârii Senatului Ombusmanul universitar are următoarele atribuţii şi competenţe: primeşte cererile făcute de
persoanele ale căror drepturi sau libertăţi au fost încălcate în cadrul comunităţii academice şi decide asupra modului de
soluţionare a acestor cereri; acordă audienţe; poate desfăşura investigaţii pentru soluţionarea cererilor cu care este sesizat;
formulează recomandări; ajută toate părţile implicate într-un conflict să identifice posibile soluţii de rezolvare a problemelor,
prin acordarea unor îndrumări de specialitate; colaborează cu factorii de decizie de la nivelul Universităţii.
66
 67

Instituţia Avocatului Poporului îşi exercită atribuţiile, din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în
drepturile şi în libertăţile lor, care poate să fie orice persoană fizică, fără deosebire de cetăţenie, vârstă, sex,
apartenenţă politică sau convingeri religioase.

2.5.2. Organizarea instituţiei Avocatului Poporului

Avocatul Poporului este numit de către Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, pentru un
mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit o singură dată. Avocatul Poporului este ales din rândul personalităţilor
vieţii publice care îndeplinesc condiţiile de numire prevăzute pentru judecătorii de la Curtea Constituţională.
Acesta este asistat de adjuncţi specializaţi pe domenii de activitate, numiţi de către Birourile
permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, la propunerea Avocatului Poporului, cu avizul Comisiilor
juridice ale celor două Camere ale Parlamentului.
Funcţia de Avocat al Poporului este asimilată cu funcţia de ministru, iar funcţia de adjunct al
Avocatului Poporului este asimilată cu funcţia de şef de departament din aparatul Parlamentului.
Instituţia Avocatul Poporului îşi desfăşoară activitatea pe următoarele domenii de specializare:
a) drepturile omului, egalitate de şanse între bărbaţi şi femei, culte religioase şi minorităţi naţionale;
b) drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap;
c) armată, justiţie, poliţie, penitenciare;
d) proprietate, muncă, protecţie socială, impozite şi taxe.
În vederea realizării atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, Avocatul Poporului organizează birouri
teritoriale157 care îşi desfăşoară activitatea pe raza teritorială de competenţă a curţilor de apel.

2.5.3. Atribuţiile Avocatului Poporului

Avocatul Poporului are, potrivit legii, următoarele atribuţii principale158:
1. primeşte şi repartizează cererile făcute de persoanele lezate prin încălcarea drepturilor sau libertăţilor
cetăţeneşti de către autorităţile administraţiei publice şi decide asupra acestor cereri;
2. urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi cere autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei
publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, repunerea în drepturi a
petiţionarului şi repararea pagubelor;
3. formulează puncte de vedere, la cererea Curţii Constituţionale;
1. poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor, înainte de promulgarea
acestora;
5. poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor;
6. reprezintă instituţia Avocatul Poporului în faţa Camerei Deputaţilor, a Senatului şi a celorlalte autorităţi
publice, precum şi în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice.
Sunt supuse petiţionării actele sau faptele administrative ale autorităţilor publice prin care s-au
încălcat drepturile şi libertăţile persoanelor fizice. Sunt asimilate actelor administrative tăcerea
organelor administraţiei publice şi emiterea tardivă a actelor. Este vorba aşadar de acte sau fapte
administrative ce provin de la: administraţia publică centrală (ministere, departamente, etc), prefecţi,
serviciile publice descentralizate din teritoriu ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, administraţia
publica locala (consilii locale, primari, consilii judeţene) precum şi de la funcţionari ai acestor organe159.
Nu fac obiectul activităţii instituţiei Avocatul Poporului şi vor fi respinse fără motivare cererile
privind: actele emise de Camera Deputaţilor, Senat, Parlament;· actele şi faptele deputaţilor şi senatorilor,
Preşedintelui României,Guvernului, Curţii Constituţionale, Preşedintelui Consiliului Legislativ şi autorităţii
judecătoreşti.
Condiţiile pentru primirea şi examinarea cererii160 sunt:

157
În prezent funcţionează cincisprezece birouri teritoriale: Alba Iulia, Bacău, Oradea, Suceava, Braşov, Cluj-Napoca,
Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Târgu Mureş şi Piteşti, Ploieşti, Timişoara, Slobozia.
158
Art. 13 din Legea nr. 35/1997 republicată
159
De exemplu: eliberarea unei autorizaţii sau adeverinţe, a unui permis, etc; efectuarea unei înscrieri, luarea in evidenta sau
recunoaşterea unei calităţi prevăzute de lege; acordarea unor facilităţi si ajutoare prevăzute de lege.
160
Cererea adresată Avocatului Poporului este scutită de taxa de timbru
67
 68

· să fie formulată în scris ( poate fi transmisă prin poştă, inclusiv cea electronică, fax ori poate fi depusă
personal sau prin mandatar161);
· să fie semnată de petiţionar;
· să conţină informaţii complete referitoare la datele de identificare ale persoanei, date despre vătămările
produse, autoritatea administrativă sau funcţionarul public în cauză, dovada întârzierii sau refuzului
administraţiei publice de a soluţiona cererea, potrivit legii, în termenul prevăzut; menţiunea obligatorie dacă
cererea face obiectul unei cauze aflate pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau dacă a format obiectul unei
judecăţi; precizarea autorităţilor publice care au fost sesizate anterior; se anexează orice acte care pot susţine
cererea.
Situaţiile în care cererile nu pot fi luate în considerare sunt:
 nu sunt de competenţa Avocatului Poporului;
 sunt anonime sau făcute în numele altei persoane fără acordul acesteia;
 sunt adresate mai târziu de un an de la data la care încălcările s-au produs ori de la data la care
persoana în cauză a luat cunoştinţă de ele;
 pot fi respinse motivat cererile vădit nefondate.
Modalităţile de lucru în soluţionarea cererilor ale Avocatului Poporului sunt:
- Anchetele –prin care cere autorităţilor administraţiei publice orice informaţii sau documente necesare,
audiază şi ia declaraţii de la conducătorii autorităţilor administraţiei publice şi de la orice funcţionar care
poate da informaţiile necesare soluţionării cererii.
- Recomandările – care nu pot fi supuse controlului parlamentar şi nici controlului judecătoresc. Prin
recomandările emise, Avocatul Poporului prin care solicita organului administrativ ori funcţionarului public
în cauza să înlăture abuzul comis, să repare pagubele produse prin actul sau faptul administrativ ilegal şi să
repună persoana lezata în drepturile sale legitime.
- Rapoarte speciale – în cazul în care Avocatul Poporului constată, cu prilejul cercetărilor întreprinse,
lacune în legislaţie sau cazuri grave de corupţie, ori de nerespectare a legilor ţării, va prezenta un raport,
conţinând cele constatate, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului sau, după caz, primului-
ministru.
- Audienţele – sunt asigurate de personalul de specialitate al instituţiei. De asemenea, cetăţenii pot fi
primiţi în audienţă de către Avocatul Poporului şi de adjuncţii acestuia, în conformitate cu prevederile
legale.
Avocatul Poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, răspundere ce se materializează prin
obligaţia prezentării de rapoarte. Raportul anual este bilanţul activităţii instituţiei care se înaintează celor doi
preşedinţi ai Camerelor Parlamentului şi poate cuprinde pe lângă prezentarea activităţii instituţiei pe anul
respectiv şi recomandări de modificare a legislaţiei sau propuneri de măsuri ce sunt utile în protecţia
drepturilor omului.

CAPITOLUL 3
161
Pentru motive temeinice, la solicitarea petiţionarului, acestuia i se poate încuviinţa să îşi prezinte oral sau prin serviciul
dispecerat cererea, care va fi consemnată de către personalul desemnat în acest scop, pe formulare tip.

68
 69

ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII

3.1. Elementele definitorii ale statului
3.2. Rolul şi funcţiile statului
3.3. Teoria separaţiei puterilor în stat
3.1. Forma puterii de stat
3.1.1. Structura de stat
3.1.2. Forma de guvernământ
3.1.2.1. Democraţia
3.1.2.2. Monocraţia
3.1.2.3. Oligarhia
3.1.2.4. Formele mixte
3.1.2.5. Forma actuală de guvernământ a României
3.1.3. Regimul politic

OBIECTIVE
Studierea acestui capitol vă permite:
 Înţelegerea noţiunii de stat prin raportare la elementele esenţiale
constitutive ale acestuia;

 Cunoaşterea funcţiilor fundamentale ale statului

 Cunoaşterea evoluţiei teoriei separaţiei puterilor în stat şi
înţelegerea conceptelor actuale de echilibru şi colaborare a
puterilor

 Cunoaşterea conceptului de formă de stat cu toate elementele

sale componente, precum şi utilizarea cunoştinţelor dobândite
pentru analizarea formei puterii de stat în cazul României

69
 70

3.1. Elementele definitorii ale statului

Societatea umană poate să existe, să se impună şi să se dezvolte numai în structuri organizate, iar
structura care a rezistat şi rezistă, fiind deocamdată de neînlocuit este STATUL.
În limbaj comun, prin stat se înţelege un ansamblu de instituţii, distincte de cetăţeni, care cuprinde
persoane învestite cu autoritate pentru a exercita guvernarea, în sensul larg al termenului. În realitate,
fenomenul statal este de o complexitate care exclude definiţia simplă. Statul nu poate fi redus doar la
guvernanţi, la cei care exercită puterea politică, ci este în mod necesar, un ansamblu care înglobează atât
guvernanţii cât şi guvernaţii. Dacă nu din alte motive, atunci, cel puţin, pentru motivul evident că fără
guvernaţi, guvernanţii n-ar avea nici un sens.
Această observaţie ne permite o primă definiţie, de maximă generalitate, a statului: statul este o
societate politică, adică o colectivitate umană supusă unei autorităţi sociale comune, sau, altfel spus, o
societate împărţită în guvernanţi şi guvernaţi. Această definiţie nu este, însă, suficientă, pentru că nu
diferenţiază statul de mulţimea celorlalte grupuri sociale care cunosc acelaşi fenomen de autoritate 162. De
aceea, trebuie să căutăm elementele care determină existenţa statului şi care îl diferenţiază faţă de toate
celelalte societăţi politice, îl fac să fie ireductibil la orice alt tip de societate politică.
Reţinem, mai întâi, primele două elemente constitutive ale statului pe care le regăsim la orice
societate politică:
1. factorul uman sau populaţia;
2. existenţa unei autorităţi politice, adică diferenţierea indivizilor în guvernanţi şi guvernaţi;
3. teritoriu.
Simpla observare a realităţii demonstrează că statul nu poate exista dacă nu posedă un teritoriu
propriu pe care să fie situată populaţia asupra căreia îşi exercită autoritatea politică 163. Am găsit astfel, al
treilea element, care condiţionează existenţa statului, şi anume teritoriul164.
În ceea ce priveşte populaţia, acest cuvânt are două înţelesuri. În sens larg, populaţia reprezintă
totalitatea indivizilor care trăiesc pe teritoriul statului respectiv şi sunt supuşi legilor acestuia.
În sens restrâns, populaţia este formată din cetăţenii statului respectiv, adică din totalitatea indivizilor
care au, conform dreptului internaţional şi dreptului intern, relaţii juridice de cetăţenie cu statul respectiv şi
care beneficiază astfel de un statut special, diferit de cel al străinilor şi al apatrizilor165.
Populaţia statului, în sens restrâns este cunoscută sub denumirea de naţiune.
Cu privire la naţiune, în timp s-au formulat două accepţiuni ale termenului, bazate pe două concepţii
fundamental diferite:
I. Concepţia obiectivă consideră că naţiunea este grupul social care are caracteristici comune de
ordin material (origine etnică, limbă) sau moral (religie). Această concepţie are consecinţe politice
importante, întrucât a consacrat principiul naţionalităţilor, în evoluţia fenomenului statal. Potrivit acestui
principiu, fiecare naţiune are dreptul la un stat propriu. Principiul naţionalităţilor, consacrat în sec. XIX, a
justificat, spre exemplu, reunirea Italiei, unirea Principatelor Române şi constituirea, după primul război
mondial, a României Mari, prin divizarea Imperiului Austro-ungar şi Ţarist.
O formă extremă a concepţiei obiective este rasismul, care afirmă că unitatea naţională este dată de
rasă. Rasismul a dat naştere statului rasist, care urmăreşte să aibă ca populaţie o rasă pură.
162
Exemplificativ amintim popoarele migratoare şi Biserica catolică.
163
O situaţie specială o reprezintă statul palestinian, care, deşi proclamat la 15 noiembrie 1988, cu prilejul reuniunii Consiliului
Naţional Palestinian din Alger, ocazie cu care au fost acceptate rezoluţiile 242 si 338 ale Consiliului de Securitate al ONU nu
deţinea la momentul respectiv tocmai o fâşie de pământ pe care autorităţile să-şi exercite funcţiile statale.
164
Pierre PACTET, Institutions politiques. Droit constitutionnel, 8e edition, Ed. Masson, Paris, 1986, p.40-43
165
Cu privire la acest aspect a fost elaborat conceptul de legătură reală dintre individul care reclamă cetăţenia unui stat şi statul
a cărui cetăţenie este reclamată, urmând să se identifice în acest sens alte elemente de fapt care trebuie să însoţească legătura
formală de cetăţenie, cum ar fi domiciliul individului respectiv sau participarea la activităţile sociale şi politice din statul a cărui
cetăţenie o reclamă. În concluzie nu fac parte din populaţia unui stat persoanele cu dublă cetăţenie care nu pot dovedi realitatea
legăturii lor de cetăţenie cu statul respectiv. A se vedea, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Drept constituţional român, Ed.
Hyperion XXI, Bucureşti, 1993, p. 8
70
 71

II. Concepţia subiectivă apreciază că naţiunea nu se bazează pe caracteristicile comune de ordin

material sau religios ale indivizilor, ci pe voinţa comună, pe interesul de a trăi împreună în cadrul aceluiaşi
stat. În această concepţie, naţiunea are la bază o istorie şi o cultură (în sensul de civilizaţie) comune,
apartenenţa la acelaşi sistem de valori, comunitatea de interese într-o diversitate de identităţi. Această teorie
justifică existenţa unor state cu populaţie eterogenă sub aspectul originii etnice, al limbii şi al religiei. Şi
concepţia subiectivă are consecinţe politice importante. Ea consacră dreptul popoarelor care se consideră ca
atare, indiferent de neomogenitatea etnică, lingvistică, religioasă, de a dispune de ele însele. Dar dacă
admitem că naţiunea se bazează, în principal, pe voinţa comună, trebuie să admitem simetric că nu se poate
impune unei colectivităţi, care se consideră naţiune, să rămână integrată unui stat, împotriva voinţei sale.
Subliniem că, ambele concepţii de bază menţionate pot legitima atât constituirea, cât şi
dezmembrarea statelor. De asemenea, precizăm că niciuna dintre cele două concepţii fundamentale nu are,
la modul absolut, corespondent în realitate. Naţiunile actuale prezintă, într-o proporţie sau alta, caracteristici
ale ambelor concepţii.
Mai menţionăm că „naţiunea” este cea care conferă statului caracterul naţional, subliniind în acest
fel originile istorice ale statului. În România, departe de a fi o trăsătură depăşită, caracterul naţional este
consacrat în art. 1 alin.1 din Constituţia revizuită166, având semnificaţia recunoaşterii unei istorii comune, a
unei continuităţi şi a unei comunităţi materiale şi spirituale, fără să se aducă vreun prejudiciu astfel nici unei
persoane care deţine cetăţenia română indiferent de originea ei, de etnie sau de orice alte criterii 167.
Subliniem lipsa de consistenţă a unor critici care susţin că ideea de „stat naţional” ar putea trimite la un stat
„naţionalist” implicând o politică de persecuţie faţă de minorităţi168.
În ceea ce priveşte al doilea element component al statului, diferenţierea indivizilor în guvernanţi şi
guvernaţi, acesta se manifestă prin organizarea politică şi juridică, care reprezintă mecanismele de
guvernare, şi are ca misiune esenţială menţinerea şi perpetuarea populaţiei statului pe teritoriul său sau, cu
alte cuvinte, asigurarea dăinuirii statului.
Caracteristic pentru organizarea politică şi juridică a statului este faptul că, dirijarea
comportamentului social se face prin intermediul legii, prin norme de conduită general obligatorii, a căror
respectare este asigurată, în ultimă instanţă prin utilizarea forţei publice.
Înţelegerea conceptului de organizare politică şi juridică presupune clarificarea noţiunii de
suveranitate a puterii de stat169. Termen polisemantic, suveranitatea desemnează:
a) pe de o parte caracterul suprem al unei puteri deplin independente, adică o trăsătură a puterii de
stat,
b) pe de altă parte se referă la ansamblul competenţelor caracteristice statului, fiind în fapt sinonim
cu însuşi conceptul de putere.170
O problemă de maximă importanţă a organizării politice şi juridice este cea a legitimităţii puterii.
Înţeleasă ca trăsătură definitorie a statului, legitimitatea puterii poate fi definită ca acceptarea interiorizată a
unui anumit tip de constrângere care înlocuieşte utilizarea pură şi simplă a forţei şi, în orice caz, o
justifică171. Cu alte cuvinte referirea la legitimitatea puterii semnifică înţelegerea cauzelor care fac posibilă
dominarea de către unii din membri societăţii a tuturor celorlalţi, în fapt întreaga problematică reducându-se
la justificarea poziţiei pe care o deţin guvernanţii faţă de guvernaţi. Legitimitatea puterii reprezintă aşadar
recunoaşterea de către guvernaţi a aptitudinii de a guverna a celor care îşi asumă acest rol.

166
Constituţia României, în forma sa originară a fost adoptată de Adunarea constituantă şi aprobată de popor prin referendum,
la 8 decembrie 1991 (publicată în M. Of. nr. 233/21.11.1991). Ea a fost ulterior revizuită prin Legea de revizuire a Constituţiei
României nr. 429 din 23.10.2003 (publicată în M. Of. nr. 758 din 29.10.2003) şi aprobată prin referendum naţional.
167
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., vol. II, p. 81; Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan
MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti,
2004, p. 4
168
Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 64
169
Avem în vedere suveranitatea de stat, analizată sub această denumire pentru a fi deosebită de suveranitatea poporului şi
suveranitatea naţională.
170
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., vol. II, p.62
171
Elena Simina TĂNĂSESCU, Ştefan DEACONU, Drept constituţional şi instituţii politice – Caiet de seminarii, ediţia a II a,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 79
71
 72

Pe de altă parte ar fi de dorit ca puterea politică să nu se rezume la dominaţie, alături de aceasta fiind
absolut necesară competenţa, adică aptitudinea de a da soluţii juste problemelor cu care se confruntă
populaţia. De altfel, competenţa este cea care determină adeziunea populaţiei şi face ca în mod natural, fără
recurs la constrângere, comandamentele puterii să fie urmate172.
În privinţa legitimării puterii există două categorii de doctrine principale:
I. Doctrina teocratică sau a dreptului divin, potrivit căreia autoritatea politică este dată de Divinitate.
Cei ce guvernează au o misiune divină, motiv pentru care exercită puterea în mod legitim. Acţionând din
graţie divină, pe de o parte, ei nu pot greşi şi deci nu pot fi traşi la răspundere, iar pe de alta, toţi ceilalţi
membri ai societăţii sunt, din voinţa divină, supuşii lor. Această doctrină a condus la teoria suveranităţii
monarhului, care nu-şi recunoaşte nici un "superior", decât pe Dumnezeu.
II. Doctrina democratică, opusă celei teocratice, consideră că suveranitatea, puterea politică
suverană, aparţine poporului sau naţiunii. Guvernanţii şi guvernaţii sunt unii şi aceeaşi oameni. Astfel,
cetăţeanul este guvernant atunci când exercită puterea politică, şi guvernat atunci când îşi îndeplineşte
obligaţia de a se supune voinţei guvernanţilor. Conducătorii nu sunt altceva decât reprezentanţi ai poporului
şi răspund în faţa lui. Puterea aparţine poporului, iar exerciţiul ei sau o parte a acestui exerciţiu este conferit,
cu titlu precar (adică în anumite condiţii şi pentru o perioadă limitată), reprezentanţilor acestuia.
Între doctrina teocratică şi cea democratică a apărut, în cadrul monarhiei, şi o formulă mixtă redată
prin dictonul vox populi vox dei. În această formulă regele rămâne alesul divinităţii, dar divinitatea se
manifestă, mai mult sau mai puţin, şi mai ales în anumite momente, prin voinţa poporului.
Astăzi conceptul de “putere”, cu referire la stat, cunoaşte diverse exprimări: putere politică, putere
de stat, putere publică173, suveranitate şi altele. Toate acestea au acelaşi gen proxim: capacitatea de a dirija,
de a comanda, pe baza normei juridice, comportamentul social. Diferenţa specifică o constituie reliefarea
anumitor caracteristici ale puterii, avute în vedere în mod special.
Puterea se raportează în mod necesar la un titular, căruia îi sunt recunoscute anumite prerogative.
Poporul deţine în mod originar puterea politică, fiind titularul absolut al acesteia, în timp ce statul exercită
o putere delegată, circumscrisă înfăptuirii unor obiective sociale de interes general, puterea de stat, fiind
titularul exerciţiului puterii încredinţată în mod legitim de popor 174. Puterea politică este în fapt
suveranitatea care aparţine poporului şi care exprimă supremaţia puterii statale în interior şi independenţa ei
în exterior.
Conturarea conceptului de putere politică a fost stimulată de formarea unei conştiinţe sociale a celor
guvernaţi că sunt titularii unei forţe globale şi abstracte, distinctă şi în acelaşi timp superioară puterii la care
sunt supuşi de către guvernanţi. În acest fel poporul s-a situat deasupra statului, deşi fiecare individ
consimte de bună voie sau în mod silit să se supună autorităţii sale.
Între categoria de putere politică şi cea de putere de stat există un raport de la întreg la parte. Aşadar,
puterea de stat este pe de o parte o putere specializată şi încredinţată de popor anumitor organisme sau
autorităţi publice, iar pe de altă parte este o putere derivată şi condiţionată de puterea politică deţinută de
popor.
Pentru a putea diferenţia cât mai clar aceste două concepte prezentăm principalele deosebiri dintre
puterea politică şi puterea de stat:
1. conţinutul puterii politice a poporului este foarte general, pe când conţinutul puterii de stat este extrem de
specializat şi variat;
2. puterea politică este mai puţin sensibilă la procesul de dezvoltare al unei naţiuni, pe când puterea de stat
îşi modifică conţinutul şi mijloacele de exercitare de la o etapă la alta a evoluţiei statului potrivit voinţei
guvernanţilor;
3. puterea politică se raportează la popor în ansamblul său, pe când puterea de stat presupune constituirea
unei clase politice175.

172
Andre HAURIOU, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1972, p. 102
173
Expresia putere publică accentuează caracteristica puterii organizate statal de a acţiona pentru promovarea intereselor
generale ale societăţii în care ea funcţionează.
174
Marian ENACHE, Conceptele de putere politică şi de putere de stat, Revista Dreptul, nr.3/1998, p.17
175
Ibidem, p. 20-21
72
 73

Al treilea element constitutiv al statului, teritoriul propriu delimitează statul şi îi asigură dăinuirea,
deci îi conferă identitate şi stabilitate.
Teritoriul este elementul constitutiv care face ca statul să se deosebească de toate celelalte societăţi
politice. Funcţia teritoriului este aceea de a delimita cadrul geografic în care puterea publică îşi exercită
atribuţiile de putere176, dând astfel măsura întinderii autorităţii statului.
O caracteristică a teritoriului este inalienabilitatea, care înseamnă imposibilitatea de a înstrăina,
ceda, concesiona sau coloniza teritoriul statal în întregul său. Mai mult, apărarea sa este o problemă de
interes naţional. Această prevedere este consacrată şi în art. 3 alin. 1 din Constituţia revizuită a României.
Este important de reţinut că teritoriul unui stat trebuie să fie respectat de celelalte state, pentru că, în
caz contrar, existenţa oricărui stat ar fi periclitată în orice moment.
Din acest motiv s-a ajuns ca respectul integrităţii teritoriale a fiecărui stat să constituie astăzi unul
dintre principiile fundamentale ale Dreptului internaţional public. Până să se ajungă aici, au existat însă
teorii, inacceptabile la ora actuală, care recunoşteau unui stat dreptul de a se extinde în detrimentul altora. În
acest sens menţionăm:
- Teoria frontierelor naturale, care permitea unui stat reclamarea de frontiere corespunzătoare unor
date geografice (cursuri de apă, lanţuri muntoase), pe motiv că acestea constituie garanţii ale integrităţii
teritoriale, în sensul de piedici majore în calea violării frontierelor.
- Teoria spaţiului vital, potrivit căreia, un stat are dreptul la un teritoriu proporţional cu dimensiunea
numerică a populaţiei, pentru a-şi putea asigura resursele necesare existenţei.
În concluzie, trăsăturile definitorii generale ale statului pot fi sintetizate astfel: statul este o societate
politică, adică o societate formată din guvernanţi şi guvernaţi, în sensul de colectivitate umană supusă
unei autorităţi politice comune, constituită pe un teritoriu propriu. Colectivitatea umană a unui stat este
denumită populaţie, fiind constituită din naţiune şi minorităţi naţionale. Guvernarea se realizează printr-
un mecanism tipic, denumit organizare politico-juridică, a cărei caracteristică esenţială este
suveranitatea.

3.2. Rolul şi funcţiile statului

Cu privire la rolul statului există trei concepţii fundamentale:
a) Statul arbitru - Este statul care are rolul de a asigura elaborarea şi respectarea regulilor. Activitatea
sa se limitează la misiunile de bază: legiferarea, menţinerea ordinii publice (poliţia, justiţia), apărarea
naţională şi relaţiile internaţionale. În rest, indivizii se bucură de întreaga libertate de acţiune.
b) Statul intervenţionist - Este statul care reglementează activitatea indivizilor, nu numai pentru
realizarea misiunilor de bază care îi revin, ci şi pentru realizarea unor scopuri de interes social (echitate,
solidaritate, prosperitate economică, protecţie socială, etc.).
c) Statul totalitar - Este statul care are pretenţia de a controla toate aspectele activităţii umane, de la
problemele economice, la cele intelectuale şi morale. El determină până şi doctrina religioasă, morală şi
socială oficiale, şi încearcă să le impună cetăţenilor săi.
Definim funcţie a statului ansamblul de activităţi specializate desfăşurate în vederea realizării unei
misiuni determinate a statului.
Potrivit concepţiei tradiţionale, cristalizată în secole de istorie, din punct de vedere juridic statul are
următoarele funcţii fundamentale:
- funcţia legislativă - edictarea legii;
- funcţia executivă - transpunerea în viaţă a legii;
- funcţia jurisdicţională - soluţionarea litigiilor care apar în procesul de aplicare a legii.
Această concepţie privind funcţiile statului este foarte importantă, întrucât stă la baza organizării
statale a puterii şi a teoriei separaţiei puterilor în stat.
Menţionăm că mai există şi alte clasificări ale funcţiilor statului, care utilizează diverse criterii. Ex.
funcţii interne şi funcţii externe; funcţii sociale, culturale, economice, de apărare, etc.

176
Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 14
73
 74

3.3. Teoria separaţiei puterilor în stat

Puterea statală, în sens juridic, deci capacitatea de a dirija, pe baza normei juridice, comportamentul
social, presupune, în mod necesar, trei categorii de activităţi fundamentale:
- activitatea legislativă: crearea legii;
- activitatea executivă: asigurarea executării legii;
- activitatea jurisdicţională: asigurarea aplicării legii în situaţiile conflictuale.
Remarcăm că, fiecare dintre aceste activităţi necesită "putere statală", în sensul de capacitate de a
impune anumite comportamente, de pe o poziţie supraordonată guvernanţilor:
 prin lege se comandă, la modul general şi impersonal, întreg comportamentul social.
 executarea legii, transpunerea ei în viaţa socială se face prin acte de autoritate care traduc regula
generală în concret.
 hotărârea judecătorească, prin care se aplică legea este şi ea învestită cu putere, fiind obligatorie,
prin coerciţiune statală, pentru părţi.
Desfăşurarea concomitentă a acestor trei activităţi fundamentale realizează puterea statală în
globalitatea ei, adică dirijarea în ansamblu a comportamentului social, prin intermediul unui sistem complex
bazat pe lege. Iată de ce, modul în care sunt organizate activităţile legislativă, executivă şi jurisdicţională,
fiecare dintre acestea presupunând putere, este deosebit de important. Acest mod de organizare determină,
în ultimă instanţă, însăşi natura statului respectiv. În acest context, definim organizarea statală a puterii ca
fiind ansamblul de norme juridice care determină:
- repartiţia puterii statale pe instituţii şi regulile de acces la putere:
- structura instituţiilor, pe verticală şi orizontală;
- relaţiile de guvernare, adică relaţiile din cadrul instituţiilor, dintre instituţii, precum şi dintre
instituţii şi cetăţeni.
Dacă activitatea legislativă, cea executivă şi cea jurisdicţională se concentrează la nivelul unei
singure instituţii, exerciţiul puterii în stat este discreţionar şi va servi intereselor unor grupuri sau persoane.
Dacă, însă, aceste activităţi sunt conferite unor instituţii distincte, care se bucură de o oarecare independenţă
unele faţă de altele, există posibilitatea exercitării puterii într-o stare de echilibru între interesele sociale
generale, interesele de grup şi interesele individuale.
În acelaşi timp autorităţile trebuie să colaboreze între ele pentru a evita ruperea însăşi a puterii
statului, care, prin natura ei, nu poate fi decât unică, chiar dacă se manifestă în modalităţi şi forme diferite177.
O etapă importantă în evoluţia organizării statale a puterii este deschisă de apariţia teoriei separaţiei
puterilor în stat178. În esenţă, teoria separaţiei puterilor instituie contra-puterea pentru evitarea abuzului de
putere.
Această teorie a apărut în Secolul Luminilor (sec.XVIII), ca o reacţie împotriva monarhiei absolute,
în care regele concentrând întreaga putere se considera personificarea statului (Ludovic al XIV-lea - L`Etat
c`est moi).
Teoria separaţiei puterilor în stat a fost enunţată de John Locke (Traité du gouvernement civil, 1690).
Ea este elaborată apoi pe larg şi consacrată de Montesquieu în lucrarea De l`esprit des lois (1748), lucrare
pentru care autorul este considerat părintele teoriei clasice a separaţiei puterilor în stat.
Principiul separaţiei puterilor în stat a fost considerat mijlocul eficace de a slăbi atotputernicia
statului, împărţindu-i atribuţiunile. Pornind de la premisa că există o înclinaţie naturală a omului care deţine
puterea de a abuza de ea, Montesquieu a dezvoltat ideea că „puterea trebuie înfrânată de putere” 179. Pentru a
preveni abuzul, au fost statuate două principii de bază:
 pentru a fi controlabilă, puterea trebuie divizată;
 sistemul de organizare statală a puterii trebuie astfel conceput, încât o putere să poată fi oprită de
alta.

177
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p. 2-3
178
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a- IX-a revăzută şi completată, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 268-275; Ion DELEANU, Op. cit., p. 76-91
179
MONTESQUIEU, Charles Louis de SECONDAT, Despre spiritul legilor, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 194
74
 75

Rezultă că, potrivit teoriei separaţiei puterilor în stat, modul de organizare statală şi de funcţionare a
puterii trebuie să conţină, prin concepţie, garanţii, bazate pe cele două principii enunţate, pentru limitarea
puterii, în vederea asigurării respectării drepturilor cetăţeanului.
În favoarea teoriei separaţiei puterilor în stat au fost aduse următoarele argumente:
- concentrarea legislativului cu executivul conduce la abuz întrucât, în acest caz executivul n-ar mai
fi ţinut să respecte legea, întrucât ar putea să o modifice după propria voinţă;
- concentrarea puterii judecătoreşti cu cea legislativă sau a puterii judecătoreşti cu cea executivă
ar duce, de asemenea, la abuz, întrucât judecătorul s-ar transforma din arbitru imparţial în opresor, dacă ar
avea posibilitatea să modifice legea după bunul plac, sau să execute legea şi tot el să cenzureze executarea
legii, dispunând de forţa publică (de ex. controlul jurisdicţional al actului administrativ: judecătorul emite
actul administrativ şi tot el îi controlează legalitatea, ceea ce, teoretic, este absurd).
Montesquieu a formulat şi câteva reguli privind constituirea şi relaţiile între puterile statului, dintre
care menţionăm:
- corpul legislativ să fie format din două părţi, fiecare având drept de veto, îngrădindu-se astfel
posibilitatea de abuz prin control reciproc (bicameralism politic);
- puterea executivă este mai bine să fie exercitată de o singură persoană întrucât cere acţiuni prompte
şi eficace;
- puterea legislativă nu trebuie să aibă dreptul de a ţine în loc puterea executivă, întrucât aceasta din
urmă trebuie să aibă o activitate continuă, caracteristică imprimată de continuitatea naturală a vieţii sociale;
- pentru a evita blocajul instituţiilor, cele trei puteri sunt nevoite să funcţioneze de comun acord, însă,
fiecare respectând rolul celorlalte.
În practica statală, teoria separaţiei puterilor în stat şi-a găsit o recunoaştere definitivă în experienţa
Revoluţiei franceze care a şi consacrat termenii de putere legislativă, executivă şi judecătorească, dându-le
un înţeles mai apropiat de semnificaţia lor actuală180.
În doctrina Revoluţiei franceze "puterile" erau considerate fracţiuni, porţiuni, ale exerciţiului
suveranităţii naţionale. În concret, atunci când naţiunea îşi instituie reprezentanţii, ea deleagă unora
exerciţiul puterii sale legislative, altora exerciţiul puterii sale executive, iar judecătorilor exerciţiul puterii
sale jurisdicţionale.
Observăm că în locul noţiunii de funcţie s-a preferat noţiunea de putere, în sensul de exerciţiu
delegat al unei părţi a suveranităţii. În această accepţiune accentul cade pe noţiunea de "putere", în sensul de
capacitate de a impune, activitatea specializată care o utilizează fiind considerată neesenţială.
Accepţiunea dată noţiunii de putere în stat atunci când vorbim de separarea puterii, este importantă
deoarece are următoarele consecinţe practice:
I. Dacă separaţia puterii este o delegare de putere, atribuirea exerciţiului unei porţiuni din
suveranitatea naţională globală, atunci fiecare organ de stat trebuie să exercite singur, în totalitate, funcţia
sa, fiind exclusă colaborarea, întrucât, dacă cei ce exercită puterile delegate conlucrează, se ajunge la
concentrarea puterii, la reconstituirea exerciţiului suveranităţii unice, în favoarea lor.
II. Dacă separaţia puterii este înţeleasă ca o repartizare a funcţiilor statului, o încredinţare a unor
misiuni strict determinate şi a mijloacelor necesare pentru îndeplinirea lor, atunci colaborarea între organele
care le exercită este posibilă, întrucât independenţa lor este asigurată de însăşi natura de activităţi
specializate distincte, care se opune tendinţelor de imixtiune, astfel încât, nu va avea ca efect concentrarea
puterii. În această accepţiune, accentul cade pe activitatea specializată, puterea fiind doar mijlocul necesar
pentru desfăşurarea acesteia. Conlucrarea, în această situaţie, ar realiza doar o coordonare a guvernării
menită să elimine incoerenţele, o adaptare la caracterul global al realităţii.
Astăzi, cei mai mulţi constituţionalişti împărtăşesc a doua concepţie considerând că este vorba, de
fapt, nu de o delimitare strictă şi riguroasă, ci de un principiu de echilibru şi colaborare, indispensabil în
epoca modernă pentru a se asigura funcţionalitatea şi eficienţa deplină a tuturor organelor statului181.

180
Marian ENACHE, Câteva consideraţii în legătură cu puterea executivă – concept şi funcţionalitate, Revista Dreptul, nr.
9/1994, p. 4.
181
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit.,2004, p.6
75
 76

Teoria separaţiei puterilor în stat este considerată astăzi depăşită deoarece a apărut într-o perioadă în
care nu se înfiinţaseră încă partidele politice şi când principalele temeri faţă de abuzul de puterea vizau
organele statului.
Apariţia partidelor complică problema. Ele au tendinţa naturală de a-şi subordona instituţiile
statale, pentru a dobândi o putere globală, în scopul de a-şi impune voinţa. Rolul deosebit al partidelor
politice în configurarea instituţiilor juridice şi politice face ca astăzi problema echilibrului să nu se mai pună
doar între legislativ, executiv şi jurisdicţional, ci, mai ales, între o majoritate, formată dintr-un partid sau din
coaliţia care a învins în alegeri şi opoziţie.
Realitatea actuală demonstrează că, de regulă, guvernul aparţine majorităţii parlamentare şi ca atare,
în principiu, parlamentul şi guvernul nu se situeză pe poziţii adverse. În mod firesc vor conlucra, se vor
sprijini reciproc. Această conlucrare nu este, însă simplă şi lineară, nefiind exclusă apariţia unor contradicţii
care pot duce la demisia guvernului sau la dizolvarea parlamentului. La rândul lor, organele jurisdicţionale
depind atât de parlament, cât şi de executiv, într-o măsură mai mare sau mai mică, astfel încă şi acestea pot
fi influenţate de majoritatea politică.
Mai trebuie să amintim puterea presei, în societatea actuală, care complică şi mai mult situaţia. Fără
a fi învestită cu autoritate statală şi fără a fi prinsă în ecuaţia separaţiei-echilibrului puterii în stat, presa
dispune de o capacitate enormă de dirijare a opiniei publice. Din acest motiv, partidele caută să influenţeze
şi presa, încercând să utilizeze, în acest sens, alături de alte mijloace, legislativul, executivul şi
jurisdicţionalul.
În ceea ce priveşte accepţiunea actuală a separaţiei puterilor, din momentul în care s-a acceptat
colaborarea între organele statului nu mai poate fi vorba de o separare propriu-zisă, ci de un echilibru.
Această noţiune desemnează independenţa limitată a autorităţilor statale. Dacă din punct de vedere
funcţional ele trebuie să fie independente, s-a acceptat necesitatea ca ele să depindă unele de altele în ceea
ce priveşte formarea sau desemnarea lor, şi să se controleze reciproc în exercitarea unor atribuţii. Aceasta nu
este, însă, suficient. Este nevoie şi de o opoziţie parlamentară puternică pentru a tempera tendinţele de abuz
ale majorităţii.
Marea forţă a teoriei separaţiei puterilor în stat constă în imensa sa rezonanţă socială, politică şi
morală. Ea a intrat în conştiinţa mulţimilor care au receptat-o ca pe cea mai eficientă reţetă împotriva
despotismului, în favoarea libertăţii şi a democraţiei182.
În România, principiul separaţiei puterilor în stat este proclamat expres în art. 1 alin. 4 al Constituţiei
revizuite183, articol care face referire nu doar la separaţia puterilor, ci şi la necesarul echilibru care trebuie să
se stabilească între acestea. Se consfinţeşte în acest mod drept fundament politic pentru întreaga organizare
şi activitate a statului român, principiul mai sus analizat, dar şi democraţia constituţională184.
Consacrarea expresă a acestui principiu are avantajul pe care întotdeauna o normă expresă îl
prezintă faţă de aceea rezultată din interpretare, anume certitudinea, în mod strict, şi previzibilitatea, în mod
indubitabil185.

182
Ibidem , p.11
183
Principiul neagă opusul său, care este cel al unanimităţii, caracteristic în perioada regimului totalitar când principiul
separaţiei puterilor a fost criticat susţinându-se că de fapt puterea ar fi unică, ar aparţine poporului, şi deci nu ar putea fi
divizată. În realitate ignorarea acestui principiu şi eliminarea sa din practică a favorizat concentrarea puterii în mâinile unor
persoane şi a subordonat întregul sistem al organizării politice dominaţiei unui singur partid, fapt ce a avut drept efect lichidarea
opoziţiei politice şi negarea principiilor democratice ale dreptului constituţional.
184
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit.,2004 p.13. Justificarea utilizării conceptul de democraţie constituţională în
cuprinsul acestui articol este faptul că legiuitorul constituant a avut în vedere autorităţile care nu se pot încadra în nici una din
cele trei puteri clasice, întrucât sunt expresia şi consecinţa colaborării lor, cum este Curtea Constituţională, Avocatul Poporului
sau Curtea de Conturi. A se vedea şi Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina
TĂNĂSESCU, Op.cit., p. 3
185
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p. 3
76
 77

3.4. Forma puterii de stat

Forma puterii de stat sau într-o exprimare simplificată forma de stat186 este o categorie complexă,
având ca elemente componente187:
 structura de stat
 forma de guvernământ
 regimul politic
Structura de stat desemnează organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul. Ea are în vedere
relaţiile de tip întreg-părţi componente ce se constituie în cadrul ansamblului statal.
Forma de guvernământ desemnează modul de organizare, constituire şi funcţionare a organelor
statului, principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea, caracteristicile acestor raporturi, având în
vedere, mai ales, relaţiile dintre organul legiuitor, organele executive şi şeful statului.
Regimul politic este conceptul care desemnează, într-un mod deosebit de sintetic, realitatea
raporturilor guvernanţi - guvernaţi într-un stat, la un moment dat, şi anume aspectul esenţial dacă
guvernaţii sunt sau nu oprimaţi de guvernanţi, având drept criteriu concepţia socialmente recunoscută în
epoca respectivă, despre drepturi şi libertăţi.
Regimurile politice se împart în două mari categorii: democratice şi nedemocratice (autoritare sau
totalitare). Limita dintre acestea nu este întotdeauna uşor de trasat.

3.4.1. Structura de stat

După modul de organizare a puterii de stat, în raport cu teritoriul pe care îl ocupă, distingem statul
unitar (simplu) şi statul federativ (compus)
Pe lângă structurile de stat fundamentale (simplu şi compus), pe parcursul dezvoltării istorice au
apărut asociaţii de state şi ierarhii de state.
Statul unitar este statul format dintr-o singură entitate politico-juridică, având un singur centru de
impulsuri politice şi guvernamentale, ceea ce îi conferă următoarele caracteristici188:
 constituie o singură formaţiune statală;
 are un regim constituţional unic, consacrat printr-o singură constituţie;
 îşi constituie un singur rând de organe de vârf (legislative, executive, judecătoreşti) care exercită
autoritatea de la nivel central, în raport cu întregul teritoriu şi cu întreaga populaţie;
 populaţia are, de regulă, o singură cetăţenie;
 unităţile administrativ-teritoriale constituite în interiorul său sunt dependente de organele centrale,
chiar dacă beneficiază de autonomie, pe care o exercită prin organe proprii, întrucât organele locale
au competenţele stabilite de organele centrale şi funcţionează sub controlul acestora;
 statul unitar este el însuşi şi numai el subiect de drept internaţional public.
Arhitectura unitară a statului nu este determinată de întinderea lui teritorială, nici de densitatea sau
numărul locuitorilor, nici de existenţa unei singure naţionalităţi, şi nici de regimul politic 189. Considerăm că
structura unitară a statului este determinată de un complex de factori obiectivi şi subiectivi, de natură internă
şi externă, care au acţionat în devenirea istorică a statului respectiv.
Deşi statul este unitar, teritoriul său poate fi împărţit în unităţi administrativ teritoriale care au un
caracter eminamente administrativ, neconstituind state în interiorul statului.
Statul unitar nu este incompatibil cu descentralizarea, care semnifică recunoaşterea competenţei de
decizie, în anumite domenii şi între anumite limite, a organelor constituite în diviziunile şi subdiviziunile
teritoriale ale statului (provincii, regiuni, departamente, judeţe, comune).

Cu toate că modalităţile descentralizării sunt diverse, două elemente se regăsesc întotdeauna:

1. autonomia locală

186
Dacă în sens larg, forma de stat desemnează toate cele trei noţiuni descrise mai sus, în sens restrâns, ea vizează doar forma
de guvernământ.
187
Ion DELEANU, Op. cit, p. 130
188
Ibidem, p. 131-132
189
Exemplu: Elveţia este un stat de tip compus, în timp ce China este un stat unitar.
77
 78

2. controlul administrativ asupra autorităţilor teritoriale, cunoscut şi sub numele de "tutelă

administrativă".
Autonomia locală semnifică recunoaşterea, de către puterea centrală, a existenţei unor autorităţi
teritoriale care exercită anumite competenţe de natură administrativă în nume propriu; controlul
administrativ semnifică modalităţile prin care Guvernul controlează activitatea autorităţilor teritoriale.
Raportul dintre autonomia locală şi controlul administrativ, precum şi formele lor de exprimare
conferă statului unitar, de la caz la caz, diverse particularităţi. Aceste particularităţi sunt însă elemente de
gradaţie, de intensitate a procesului descentralizării, care nu afectează natura juridică a statului unitar, dacă
nu se depăşesc anumite limite.
Statul federativ, compus sau unional190 este constituit din două sau mai multe state membre (state
federate) care, în limitele şi condiţiile precizate prin constituţia federaţiei, îşi transferă o parte dintre
atributele suveranităţii în favoarea statului compus, dând astfel naştere unui nou stat, distinct de statele care
îl alcătuiesc. Statele federate îşi păstrează însă identitatea şi cealaltă parte a atributelor lor suverane191.
Cercetând statul federativ vom constata existenţa unei situaţii aparte, în sensul că pe cuprinsul unuia
şi aceluiaşi teritoriu (statul federat) se aplică atât normele statului federal, cât şi normele de drept ale
statului federat respectiv.
În relaţiile dintre statul federativ şi statele federate, întâlnim, de regulă, următoarele elemente
definitorii:
a) În termenii dreptului constituţional
 statul federativ reprezintă o entitate statală cu următoarele caracteristici:
 există o ordine constituţională comună statelor federate, astfel cum aceasta a fost consacrată prin
legea fundamentală a federaţiei;
 există o legislaţie comună statelor federate, emanând de la organele cu competenţă legislativă
constituite la nivelul federaţiei;
 există organe legislative, executive şi jurisdicţionale la nivelul federaţiei;
 populaţia reprezintă un corp unitar, deşi persoanele care o alcătuiesc deţin, de regulă, două
cetăţenii: cetăţenia statului federativ şi cetăţenia unui stat federat (cele două se implică reciproc);
 statul federat prezintă următoarele caracteristici:
 sub rezerva respectării constituţiei federaţiei, fiecare stat federat are o ordine constituţională
proprie, consacrată prin constituţia sa;
 sub rezerva aceleiaşi condiţii, statul federat are o legislaţie proprie, emanând de la organele sale
legislative;
 îşi constituie organe legislative, executive şi jurisdicţionale proprii;
 populaţia statului federat reprezintă o comunitate distinctă, având cetăţenia acestuia, integrată
însă în colectivitatea unificată a statului federativ;
 statul federat este subiect de drept constituţional şi, în anumite limite, poate fi şi subiect de drept
internaţional;
 teritoriul statului federat constituie o parte din teritoriul statului federativ;
 în condiţiile stabilite de constituţia federaţiei, statul federat participă la constituirea
principalelor organe federative, la stabilirea ordinii constituţionale federative şi a legislaţiei
comune.
b) În termenii dreptului internaţional public, statul federativ este subiect distinct de drept
internaţional, acţionând ca atare în relaţiile internaţionale.
Menţionăm că adesea, concilierea intereselor federaţiei cu interesele statelor membre se realizează
cu dificultăţi şi tensiuni. În situaţia unor conflicte între statele federate acestea vor fi soluţionate de către
curţile şi tribunalele federale, şi nu pe cale diplomatică sau prin recurs la organele de jurisdicţie
internaţională192, întrucât raporturile dintre statele membre ale federaţiei sunt raporturi de drept intern.
190
Ion DELEANU, Op. cit, p. 133-135
191
Menţionăm următoarele exemple de state federale: în Europa - Germania, Austria, Belgia, iar în continentul american -
Statele Unite, Canada, Mexic, Brazilia, Argentina.
192
Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p.36
78
 79

Reţinem aşadar că statul compus este format din mai multe entităţi statale reunite într-un stat
suprapus lor şi legate între ele prin raporturi juridice.
Asociaţiile de state193 sunt categorii de relaţii inter-statale, care se deosebesc de federaţii, prin faptul
că nu dau naştere unui nou stat, ci unei uniuni de state, cu regim juridic de organizaţie internaţională.
Aşadar ele sunt forme ale vieţii internaţionale, constituite şi funcţionând pe baza tratatelor internaţionale.
Principalele forme ale asociaţiilor de state sunt: confederaţia, uniunea personală şi uniunea reală.
Confederaţia de state este o asociere relativ durabilă între două sau mai multe state care, păstrându-
şi suveranitatea şi calitatea de subiecte ale dreptului internaţional, convin să-şi creeze unele organe comune
şi să-şi unifice legislaţia în anumite domenii, în vederea rezolvării în comun a unor probleme.
Prin urmare, confederaţia:
 este o uniune de tipul organizaţiilor de drept internaţional;
 se limitează la câteva domenii de interes comun ale statelor confederate, cum ar fi apărarea şi
integrarea economică;
 implică dreptul de secesiune al acestora, sub rezerva respectării clauzelor tratatului de
confederare;
 funcţionează potrivit principiului limitării şi al medierii puterii confederate:
 pe de o parte, puterea acordată confederaţiei este limitată la prevederile exprese ale
tratatului de confederare;
 iar pe de altă parte, actele organelor confederate dobândesc eficacitate prin confirmarea
ulterioară de către organul competent al fiecărui stat confederat.
Confederaţia are acum mai mult un caracter istoric, deoarece cele mai cunoscute confederaţii s-au
transformat ulterior în state federale194.
Uniunea personală reprezintă asocierea a două sau mai multe state, prin existenţa unui şef de stat
comun. şeful de stat comun poate să apară fie ca o consecinţă a legilor de succesiune la tron sau a
combinaţiilor matrimoniale dinastice, fie ca o consecinţă a unor decizii luate de organe naţionale sau de
organizaţii internaţionale, statele uniunii păstrându-şi însă plenitudinea suveranităţii.
Caracteristicile uniunii personale sunt:
 menţinerea independenţei statelor componente;
 nu are drept consecinţă juridică formarea unui nou stat.
Uniunea reală reprezintă o asociere mai strânsă a două sau mai multe state care au nu doar şeful de
stat comun, ci şi unul sau mai multe organe comune. Caracteristicile uniunii reale sunt:
 se creează printr-o manifestare de voinţă a statelor ce convin să desfăşoare anumite activităţi în
comun, manifestare de voinţă care poate rezulta din două legi interne convergente sau dintr-un
tratat internaţional;
 există unul sau mai multe organe comune;
 statele care formează uniunea trebuie să fie vecine;
 lasă neschimbate structurile interne ale statelor componente.
Ierarhiile de state s-au constituit după principiul paternalismului, al dominaţiei unui stat sau a unei
coaliţii de state asupra altui stat, ceea ce afectează, pentru acesta din urmă, exerciţiul suveranităţii. Între
statul dominant, respectiv coaliţia dominantă, şi statul dominat există anumite relaţii de asociere, însă de pe
poziţii de inegalitate. Tipurile de state supuse dominaţiei, cunoscute până în prezent, sunt: statele vasale,
statele protejate, dominioanele britanice, statele sub mandat şi statele sub tutelă internaţională.
Statul vasal. Prin vasalitate se înţelege situaţia juridică a unui stat care, deşi are o structură politico-
juridică şi un teritoriu propriu, dispune de o suveranitate incompletă, datorită faptului că şi-a asumat faţă de
alt stat anumite obligaţii care îi îngrădesc suveranitatea. Obligaţiile statului vasal, impuse acestuia cu
caracter perpetuu, sunt, de regulă, două: de a da asistenţă militară statului căruia îi este vasal în caz de război
şi de a-i plăti anumite contribuţii băneşti. În schimb, statul vasal este protejat şi ajutat de statul al cărui vasal
este.Vasalitatea este caracteristică feudalismului.

193
Ion DELEANU, Op. cit, p. 135-138
194
Se pot aminti următoarele forme de confederaţie: a Statelor Unite ale Americii între 1778 şi 1787, a Germaniei între 1815 şi
1866.
79
 80

Statul protejat (Protectoratul)195 este varianta modernă a statului vasal. Obligaţiile reciproce dintre
statul protejat şi statul protector sunt însă diferite de obligaţiile din cadrul raporturilor de vasalitate şi se
referă, în principal, la domeniile apărării şi relaţiilor internaţionale. Esenţa relaţiilor, în cadrul acestei ierarhii
de state, constă în limitarea suveranităţii statului protejat, în favoarea statului protector.
Dominioanele britanice sunt foste colonii care, la ora actuală, dispun de suveranitate deplină,
devenind subiecte independente de drept internaţional (Canada, Australia, Noua-Zeelandă, Africa de Sud).
După al II-lea război mondial, aceste state au format Commonwealth of Nations (Comunitatea de naţiuni),
fiind în acelaşi timp şi membre ONU.
Teritoriile sub mandat erau fostele colonii germane şi unele dintre fostele provincii ale Imperiului
Otoman a căror administrare şi-a asumat-o Liga Naţiunilor, în perioada interbelică. Aceasta a dat mandat
unora dintre puterile membre, pentru a exercita efectiv administrarea acestor teritorii, sub controlul său.
Statele sub tutelă internaţională . Potrivit Cartei ONU, tutela internaţională se instituie asupra unor
state în scopul sprijinirii evoluţiei lor spre deplina independenţă sau pentru asigurarea stabilităţii şi a
integrităţii lor ori pentru rezolvarea unor conflicte interne, de regulă interetnice sau pentru garantarea
acordurilor convenite. Este, de fapt, forma actuală a "teritoriilor sub mandat". Evident, suveranitatea acestor
state este limitată, întrucât cea mai mare parte a atributelor suverane se exercită de către structuri externe
anume create.
După ce am trecut în revistă structurile de stat apărute de-a lungul istoriei, inclusiv asociaţiile şi
ierarhiile de state, este interesant de analizat în ce categorie se situează România. Răspunsul la această
problemă ni-l dă art.1 alin. 1 din Constituţia actuală a României: "România este stat naţional, suveran şi
independent, unitar şi indivizibil". Din textul constituţional rezultă fără echivoc, în primul rând, că
România nu face parte din nici o asociaţie sau ierarhie de state, iar în al doilea rând, că România este un
stat unitar.

3.4.2. Forma de guvernământ

Noţiunea de „formă de guvernământ” exprimă, în esenţă, modul de organizare şi exercitare a puterii
într-un stat196.
Forma de guvernământ este independentă de structura de stat. Diferite forme de guvernământ se pot
succede în cadrul aceleiaşi structuri de stat, şi invers, aceeaşi formă de guvernământ poate exista în state cu
structuri diferite.
Forma de guvernământ are ca element determinant titularul suveranităţii şi modalităţile în care
aceasta se exercită. Configuraţia formei de guvernământ este caracterizată de raporturile specifice ce se
stabilesc între organul chemat să îndeplinească atribuţiile de şef de stat şi celelalte categorii de organe,
îndeosebi parlamentul şi guvernul. Atunci când examinăm forma de guvernământ, trebuie să identificam
titularul puterii şi să analizăm modul în care ea se exercită.
Urmând o clasificare imaginată încă de Aristotel, principalele forme de guvernământ sunt:
-democraţia;
- monocraţia sau monarhia;
- oligarhia.

3.4.2.1. Democraţia197
În esenţă, democraţia este forma de guvernământ bazată pe ideea fundamentală că suveranitatea
aparţine poporului, cu titlu inalienabil, imprescriptibil şi indivizibil, care o exercită conform principiului
majorităţii. Potrivit acestui principiu, poporul exercită puterea suveran prin corpul său electoral sau, după
caz, prin corpul său referendar. Poporul se înfăţişează astfel ca "putere originară", iar organele constituite de
el pentru a-i exprima şi realiza voinţa sunt "puteri derivate".

195
Un exemplu de relaţii de protectorat este protectoratul Franţei asupra Marocului (1912 - 1956).
196
Ion DELEANU, Op. cit, p. 139-140
197
Ibidem, p. 141-154
80
 81

Democraţia, ca formă de guvernământ, nu se identifică cu regimul politic democratic, pentru că, nu

de puţine ori, puterile derivate au ajuns să acţioneze conform propriilor interese, sfidând interesele
poporului, adică ale titularului puterii originare.
Democraţia, ca formă de guvernământ se divide în democraţie directă, democraţie reprezentativă şi
democraţie semi-directă.
A. Democraţia directă
Este acea formă de guvernare în care poporul se autoguvernează, adică el însuşi legiferează şi
controlează executarea legilor. Ea semnifică aplicarea integrală a ideii de democraţie 198. Democraţia directă,
în sensul strict şi originar al acestui concept nu a existat niciodată şi este puţin probabil să se înfăptuiască
într-un viitor apropiat.
B. Democraţia reprezentativă
În condiţiile geografice şi demografice ale majorităţii statelor contemporane, în locul democraţiei
directe s-a impus democraţia reprezentativă, din raţiuni pragmatice: suveranitatea nu poate fi exercitată
direct de titularul ei - populaţia.
În legătură cu democraţia reprezentativă, s-au conturat două concepţii fundamentale, suveranitatea
populară şi suveranitatea naţională, justificând două sisteme de guvernământ reprezentativ.
Potrivit teoriei suveranităţii naţionale (exprimată în doctrina lui Montesquieu)
naţiunea este o entitate globală, colectivă, cu caracter de continuitate, un ansamblu constituit din generaţiile
trecute, prezente şi viitoare. Puterea aparţine acestei entităţi globale. Generaţiile actuale îşi desemnează
reprezentanţii, aceştia au legitimitatea guvernării, însă misiunea lor este de a guverna în respect faţă de
moştenirea rămasă de la generaţiile trecute şi având în vedere interesele fundamentale ale generaţiilor
viitoare.
Naţiunea în întregul ei deleagă, printr-un mandat colectiv şi general, reprezentanţei naţionale,
constituită prin sufragiu, exerciţiul suveranităţii. Reprezentanţii desemnaţi de naţiune nu traduc pur şi
simplu voinţa alegătorilor, ci creează voinţa generală, acţionând pentru binele public general. În acest caz,
mandatul, cunoscut şi sub denumirea de mandat "de drept public" este general şi liber, prezumând,
totodată, exercitarea lui în conformitate cu voinţa mandantului care este populaţia în ansamblu, nu grupul de
alegători. Acest mandat, calificat de unii autori ca "ultra-reprezentativ" are următoarele consecinţe:
 reprezentanţa naţională, în întregul ei, devine mandatara naţiunii;
 adunarea naţională fiind reprezentanta deplină a naţiunii nu se poate pune problema ratificării
deciziilor ei de către altcineva;
 deputaţii, ca reprezentanţi ai întregii naţiuni, nu pot fi revocaţi de alegătorii lor, nici nu au obligaţia
de a da socoteală în faţa acestora;
 deputatul nu poate primi instrucţiuni din partea grupului care l-a ales, întrucât el trebuie să
acţioneze, conform propriei conştiinţe, pentru promovarea interesului naţional general;
Acest sistem are şi neajunsuri, dintre care menţionăm:
- excluderea oricărei subordonări juridice directe a deputaţilor faţă de alegători:
- posibilitatea şi tendinţa deputatului de a aluneca spre arbitrar şi voluntarism;
- corpul electoral devine doar un instrument de desemnare a deputatului, iar nu unul de voinţă;
- adunarea reprezentativă, considerată ca depozitară exclusivă a suveranităţii naţionale, având
plenipotenţa de a decide în numele naţiunii, se transformă într-un interpret infailibil al voinţei generale;
- înlocuirea voinţei generale cu voinţa partidului sau a formaţiunii căreia deputatul îi aparţine, voinţă
la care el trebuie să se conformeze, mai ales dacă structurile de partid sunt stricte şi au o disciplină severă.

198
Pentru J. J. Rousseau singura formă acceptată de democraţie era echivalentă cu guvernarea directă. El a identificat câteva
condiţii pentru ca un stat să aibă această formă perfectă de guvernământ direct: să fie un stat foarte mic în care poporul să se
adune uşor şi fiecare cetăţean să poată cunoaşte bine pe ceilalţi, să existe o mare simplitate de moravuri şi să fie o mai mare
egalitate în ranguri şi avere, fără de care egalitatea în drepturi şi autoritatea nu ar putea dăinui multă vreme. A se vedea în acest
sens, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p.49

81
 82

Iată câteva motive pentru care sistemul mandatului ultra-reprezentativ, larg acreditat de la sfârşitul
sec.XVIII, până la începutul sec.XX, a trebuit corectat 199, în sensul instituirii unor raporturi de
responsabilitate juridică între aleşi şi alegători.
Teoria suveranităţii populare consideră că puterea este atomizată la nivelul fiecărui individ capabil
existent, care îşi exercită părticica lui de suveranitate, în formele recunoscute de societatea respectivă.
Această teorie pune accentul pe prezent.
Această concepţie îşi are originea în doctrina lui J.J. Rousseau şi porneşte de la concepţia civilistă a
proprietăţii pe cote-părţi indivize şi a mandatului civil. Potrivit acestei concepţii, suveranitatea se împarte în
cote-părţi indivize egale care revin tuturor indivizilor ce alcătuiesc corpul electoral.
Instituţiile reprezentative se constituie pe calea exercitării dreptului cetăţenilor de a le alege, dar cei
aleşi nu sunt reprezentanţi autonomi ai intereselor alegătorilor, ci împuterniciţi în limite stricte, direct legaţi
de alegătorii lor. În aceste condiţii, suveranitatea nu se poate manifesta decât prin voinţa celor ce o deţin,
ceea ce face ca cei aleşi să nu fie decât simpli mandatari ai celor reprezentaţi, care trebuie să exprime voinţa
imperativă a alegătorilor. Suntem în prezenţa aşa numitului mandat imperativ, din care decurg următoarele
consecinţe:
 mandatul nu exprimă propria voinţă, ci voinţa celor care l-au acordat (corpul electoral dintr-o
circumscripţie);
 conduita mandatarului în adunarea deputaţilor nu poate fi alta decât aceea care i-a fost prescrisă
expres de către mandanţi;
 deputatul trebuie să raporteze periodic alegătorilor săi asupra modului cum îşi îndeplineşte
mandatul;
 mandanţii pot retrage oricând mandatul, dacă mandatarul nu a îndeplinit prescripţiile date sau dacă
le-a depăşit.
Din acest sistem rezultă cel puţin două neajunsuri:
- imposibilitatea deputatului de a reprezenta interesele generale, el fiind constrâns să acţioneze în
limitele intereselor unei anumite circumscripţii electorale, ceea ce poate conduce la conflicte între deţinătorii
unor părţi de suveranitate;
- îngrădirea libertăţii de acţiune a deputatului, el fiind cu totul subordonat voinţei alegătorilor săi.
Viciul de fond, originar, al acestei construcţii juridice ingenioase este determinat de faptul că, prin
referire la instituţii esenţialmente de drept civil (proprietatea pe cote-părţi şi contractul de mandat) se
încearcă explicarea unor raporturi de o cu totul altă natură, şi anume raporturile care iau naştere în procesul
exercitării puterii, or între cele două domenii există deosebiri esenţiale.
În România art. 2 al Constituţiei revizuite, nou introdus, consacră aplicarea teoriei suveranităţii
naţionale, ca şi consecinţă a caracterului naţional al statului. De aceea suveranitatea aparţine naţiunii, care o
exercită, însă nu în mod nemijlocit, ca în cadrul democraţiei directe, ci prin intermediul organelor sale
reprezentative.
Cât priveşte caracterul democratic al reprezentativităţii autorităţilor se precizează în acelaşi articol că
ele vor fi constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte. În lipsa unor astfel de alegeri, organele
reprezentative nu ar mai fi ale poporului ci, dimpotrivă, suprapuse lui200.
C. Democraţia semi-directă
Este forma modernă de democraţie. Ea reprezintă un sistem în care coexistă şi se realizează, prin
mijloace tehnice adecvate, atât democraţia reprezentativă cât şi democraţia directă. Astfel, pe lângă organul
legiuitor ales prin sufragiu universal, sunt instituţionalizate mijloace de intervenţie directă a poporului în
procesul legiferării. Astfel de mijloace sunt: iniţiativa populară, veto-ul popular, revocarea mandatului şi
referendumul.
Iniţiativa populară201 este o modalitate de intervenţie a cetăţenilor în procesul legislativ. Ea face
posibilă adoptarea unei legi, la propunerea directă a cetăţenilor. Iniţiativa populară implică fie obligarea
199
Un exemplu de corectiv este posibilitatea revocării, în anumite situaţii, a mandatului.
200
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p.5
201
Pentru exercitarea iniţiativei sunt prevăzute şi restricţii, îndeosebi exigenţa de a exista un număr mare de semnături. Astfel, în
Elveţia sunt necesare 100.000, în Austria 200.000, în Italia 50.000, în statul Ohio 3% din numărul alegătorilor, în România
100.000, în cazul legii şi 500.000 în cazul revizuirii Constituţiei.
82
 83

parlamentului să decidă asupra oportunităţii intervenţiei sale legiuitoare într-un anumit domeniu, fie
obligarea acestuia de a se pronunţa asupra unui proiect de lege deja formulat. Se observă că, în ambele
situaţii, Parlamentul este obligat să ia o decizie, însă nu este obligat să-şi însuşească iniţiativa populară.
Veto-ul popular presupune stabilirea unui termen pentru intrarea legii în vigoare, de la data
adoptării ei. În cadrul acestui termen un număr determinat de cetăţeni, se poate opune validării legii
adoptate, printr-o petiţie colectivă. Urmează o consultare generală a corpului electoral, de rezultatul căreia
depinde menţinerea sau invalidarea legii.
Revocarea mandatului are în vedere mandatul parlamentar şi poate fi individuală sau colectivă.
Revocare individuală are în vedere unul sau mai mulţi parlamentari dintr-o circumscripţie. Revocarea
colectivă se referă la întregul parlament. În aceste situaţii sunt prevăzute proceduri constituţionale care oferă
posibilitatea ca, prin hotărârea corpului electoral dintr-o circumscripţie sau, după caz, a întregului corp
electoral, să se pună capăt, înainte de termen, unuia sau mai multor mandate parlamentare, sau, după caz,
mandatului întregului parlament.
Referendumul este cea mai utilizată formă de manifestare a democraţiei semi-directe. În cazul
referendumului, corpul electoral este convocat la iniţiativa organului legiuitor, a şefului statului, a
guvernului sau a altor subiecte prevăzute de lege, pentru a decide asupra unor probleme de interes general,
cum ar fi: menţinerea sau abrogarea unei legi în vigoare, adoptarea sau modificarea constituţiei, adoptarea
unei anumite conduite într-o anumită chestiune a vieţii internaţionale, perfectarea sau denunţarea unui tratat.
Referendumul poate fi obligatoriu sau facultativ. El este obligatoriu atunci când este prevăzut în mod
imperativ de lege, pentru procedura de adoptare a unui act. Referendumul este facultativ, atunci când
subiecţii, prevăzuţi de lege, pot recurge la el, doar dacă apreciază că este necesar. Referendumul constituie,
în zilele noastre, forma cea mai expresivă de asociere directă a poporului la procesul exercitării
suveranităţii.
În România202 referendumul poate fi naţional sau local.
 Referendumul naţional constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a
voinţei suverane a poporului român cu privire la:
a) revizuirea Constituţiei;
b) demiterea Preşedintelui României;
c) probleme de interes naţional203.
 Referendum local se organizează asupra unor probleme de interes deosebit pentru unităţile
administrativ-teritoriale. Proiectele de lege sau propunerile legislative privind modificarea limitelor
teritoriale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor se înaintează Parlamentului spre adoptare numai după
consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective, prin referendum. În
acest caz organizarea referendumului este obligatorie.
Concluzionând putem spune că:
 iniţiativa legislativă reprezintă participarea populaţiei la formularea legilor;
 revocarea mandatului exprimă o relaţie de dependenţă între ales şi alegător;
 veto-ul popular, o formă de abrogare a legilor;
 referendumul este o formă de exprimare a voinţei poporului cu privire la cele mai importante
probleme ale ţării.

202
În dezvoltarea dispoziţiilor constituţionale a fost adoptată Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului (publicată în M. Of. nr. 84/24 februarie 2000) cu modificările ulterioare
203
Potrivit art. 12 din lege sunt considerate probleme de interes naţional:
A. Adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia de dezvoltare economică şi socială a ţării.
B. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la:
a) regimul general al proprietăţii publice şi private; b) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul
general privind autonomia locală; c) organizarea generală a învăţământului; d) structura sistemului naţional de apărare,
organizarea armatei, participarea forţelor armate la unele operaţiuni internaţionale; e) încheierea, semnarea sau ratificarea
unor acte internaţionale pe durată nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani; f) integrarea României în structurile
europene şi euroatlantice; g) regimul general al cultelor; h) reforma justiţiei şi combaterea corupţiei.
83
 84

3.4.2.2. Monocraţia204
Potrivit originii cuvântului, monocraţia înseamnă puterea unei singure persoane. Această formă de
guvernământ implică, aşadar, concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane. Monocratul este vârful
puterii, celelalte organe ale statului fiind elemente decorative sau simple servicii auxiliare. Potrivit naturii
lor, formele monocraţiei se clasifică în trei mari categorii:
1. monocraţiile clasice;
2. monocraţiile populiste şi cele religioase;
3. dictaturile militare.
1. Monocraţiile clasice evidenţiate, ca atare, de istorie, sunt: monarhia absolută, tirania şi dictatura.
a) Monarhia absolută are ca principii: ereditatea şi subordonarea monarhului faţă de lege, principiu
care o deosebeşte de puterea arbitrară. Pentru regi, însă, subordonarea faţă de lege, se realizează prin propria
voinţă, fără a exista vreo formă de constrângere statală. Din acest motiv, monarhia absolută se poate
transforma în despotism, adică într-un exerciţiu al puterii total subordonat voinţei şi capriciilor despotului.
b) Tirania sau despotismul are ca notă specifică arbitrariul, adică nerespectarea nici unei reguli, în
ceea ce priveşte:
 instaurarea puterii (se utilizează orice mijloace),
 transmiterea ei (desemnarea succesorului se face după bunul plac al tiranului),
 exerciţiul puterii (tiranul exercită puterea în mod discreţionar).
c) Dictatura este, de regulă, un remediu pentru situaţiile de criză, când puterea trebuie să facă faţă
unor dificultăţi excepţionale şi este cunoscută încă din antichitate. Dictatura constă în concentrarea puterii
concomitent cu suspendarea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, sub motivul realizării
eficacităţii în rezolvarea unor situaţii de pericol, de criză. Subliniem că, ea nu este concepută ca o formă de
guvernare în sine, ci ca o metodă de gestiune a situaţiilor de criză, bazată pe eficacitatea conducerii prin
comandă unică. După depăşirea crizei, mai devreme sau mai târziu, dictatura încetează.
Dictatura poate fi prevăzută prin Constituţie, chiar dacă nu i se dă o asemenea titulatură, ci se invocă
"starea de asediu", "starea de necesitate", "starea de urgenţă" sau "starea de război". Rezultă că, dictatura
este justificată de împrejurări excepţionale care impun sacrificarea libertăţii, caracteristică stării normale sub
imperiul necesităţii. Mai precis, dacă în condiţii normale problemele vieţii sociale pot fi şi trebuie
soluţionate cu respectarea libertăţilor individuale, în situaţiile de criză, de ameninţare sau de disfuncţie gravă
a sistemului social, cea mai potrivită metodă de salvare a statului este cea care asigură luarea cu eficacitate
maximă a măsurilor adecvate. Aşa se ajunge la un sistem de guvernare care concentrează puterea şi reduce
drepturile cetăţeneşti la minimul necesar205.
Dacă dictatura, ca formă de organizare a puterii, asigură eficacitatea actului de conducere, gradul de
adecvare a deciziilor şi deci rezultatele obţinute de o asemenea conducere depind, în mare măsură, de
personalitatea dictatorului. Trebuie să atragem atenţia că, uneori, sub masca dictaturii se ascunde o
adevărată tiranie.
2. Monocraţia populistă şi cea religioasă semnifică acea formă de guvernământ în care, pe baza
unui exclusivism ideologic agresiv şi dogmatic, asumat de un partid unic, atotputernic sau de o organizaţie
religioasă fundamentalistă, puterea totalitară se realizează într-un climat de adulare, real sau regizat, de
către masele intoxicate printr-un dogmatism laic sau religios împins la extrem.
Între trăsăturile monocraţiilor populiste sau religioase distingem:
 exclusivismul ideologic cu grave accente extremiste şi intoleranţa;
 concentrarea şi personificarea puterii;
 obstinaţia pentru permanentizarea puterii;
 unicitatea adevăratului organ de guvernare (de regulă o organizaţie politică sau religioasă unică,
cu un lider unic);
 suportul popular real, realizat prin manipularea maselor sau suportul popular regizat, impus prin
teroare;

204
Ion DELEANU, Op. cit, p. 155-158
205
Filosofia dictaturii este exprimată de adagiul latin Salus rei publicae Suprema Lex. Acest adagiu are două sensuri : în sens
propriu înseamnă "Salvarea statului este legea supremă", iar în sens figurat "Servirea interesului public este legea supremă".
84
 85

 omnipotenţa guvernanţilor în toate domeniile vieţii sociale şi chiar ale vieţii personale, intime.
3. Dictatura militară206
Dictatura militară se deosebeşte de celelalte dictaturi, prin faptul că se instituie prin lovitură de stat
realizată de conducerea armatei, de regulă, prin utilizarea forţei armate. Ca orice dictatură, şi dictatura
militara apare în situaţii de criză.
Dictatura militară, din punct de vedere politic, poate fi
 reacţionară (conservatoare);
 revoluţionară (reformistă).
Eticheta sub care se prezintă este de multe ori înşelătoare, ascunzând adevăratul scop, şi anume,
realizarea intereselor unor grupuri oligarhice sau ambiţiilor unei persoane. Şi dictatura militară, ca orice
dictatură trebuie să cedeze, la un moment dat, locul unei guvernări civile.
3.4.2.3. Oligarhia207
Se caracterizează prin exercitarea puterii de către un grup restrâns de persoane 208. Principalele
modele de oligarhie sunt:
a) Guvernământul pluripersonal, care este un guvernământ exercitat de mai multe persoane ce nu
constituie un grup omogen şi nici o categorie socială distinctă. Aceste persoane sunt, adesea, alăturate la
putere de jocul evenimentelor, fie ca urmare a unei înţelegeri survenite între ele, fie pentru a neutraliza
suspiciunile guvernaţilor privind pericolul instaurării unei tiranii. Persoanele respective, fie exercită colectiv
puterea, fie partajează atribuţiile ce decurg din aceasta. Ex.: Triumviratul lui Cezar, Crassus şi Pompei.
b) Aristocraţia209
Aristocraţia reprezintă guvernământul unei categorii sociale privilegiate. Acest guvernământ se
exercită numai de către persoane aparţinând acestei categorii, care are un caracter închis, exclusivist. De
regulă privilegiile acestei categorii se transmit ereditar, ea dobândind astfel caracter de castă. Ex.:
Aristocraţia militară spartană.
c) Plutocraţia cenzitară210
Plutocraţia reprezintă şi ea guvernământul unei minorităţi sociale privilegiate, numai că, de această
dată, minoritatea guvernantă nu este o categorie socială organic constituită, ci o simplă reuniune de
persoane care au în comun faptul că deţin o anumită avere. Plutocraţia cenzitară apare ca urmare a acordării
drepturilor electorale pe criterii de avere.
d) Partidocraţia este forma de guvernământ în care, de fapt, puterea aparţine unor partide politice
deosebit de puternice care controlează instituţiile statului.
3.4.2.4. Formele mixte211
Formele de guvernământ prezentate, identificate conform concepţiei lui Aristotel, reprezintă cele trei
modele teoretice de bază - monocraţia, oligarhia, democraţia. Prin combinarea acestora obţinem formele de
guvernământ mixte.
Deşi diverse, regimurile mixte pot fi clasificate în două mari categorii:
 regimuri mixte prin sistem atunci când sistemul de guvernare este conceput ca o anumită combinaţie
între formele de bază; acestea sunt:
 monarhia limitată
 parlamentarismul dualist
 cezarismul democratic
 regimuri mixte circumstanţiale atunci când avem de-a face cu un amestec al formelor de bază
determinat pur şi simplu de circumstanţe.

206
În secolul nostru, dictatura militară s-a manifestat cu predilecţie în Africa şi America de Sud.
207
Ion DELEANU, Op. cit, p. 158-159
208
Etimologia grecească a cuvântului regăsindu-se în cuvintele oligos = puţin numeros; oligoi = număr restrâns; arkhe =
conducere, comandă.
209
Termenul provine de la grecescul Aristos = excelenţă, nobil;kratos = putere
210
Termenul este o combinaţie a cuvintelor greceşti Plutos = bogăţie; kratos = putere
211
Ion DELEANU, Op. cit, p. 159-161
85
 86

Monarhia sau monocraţia limitată se diferenţiază de cea absolută prin faptul că puterea
monarhului este restrânsă în exerciţiul ei prin existenţa şi a altor organe, având atribuţii proprii şi o
anumită autonomie. Monarhia limitată combină principiul monocratic de guvernământ cu participarea la
guvernare a aristocraţiei ereditare şi a oligarhiei cenzitare, acestea formând cele două camere ale
parlamentului.
Parlamentarismul dualist derivă din monarhia limitată şi se caracterizează prin faptul că şeful
statului îşi păstrează poziţia şi unele atribuţii, dar, în acelaşi timp trebuie să accepte politica de guvernare
ce emană din compoziţia camerelor ("camera superioară" de factură aristocratică şi "camera inferioară" de
factură cenzitară). Într-un astfel de sistem rolul principal revine primului-ministru. Pe de o parte el are
nevoie de încrederea şi sprijinul parlamentului, iar pe de alta, el se sprijină pe prerogativele şefului de stat.
Cezarismul democratic rezultă din combinarea monocraţiei cu democraţia. Cezarul exercită puterea
nu pe baza propriei suveranităţi, ci în numele poporului care l-a învestit cu exerciţiul puterii printr-un
plebiscit212 şi care, din timp în timp, îl aprobă, tot prin plebiscit. În acest sistem rolul oligarhiei, care se
regăseşte în camerele parlamentului, este mult diminuat.
Regimurile mixte circumstanţiale se caracterizează prin faptul că apar datorită împrejurărilor,
fără o voinţă deliberată a autorilor lor şi fără o concepţie doctrinară. De regulă sunt regimuri de tranziţie.
Menţionăm că toate modelele de formă de guvernământ prezentate sunt concepte teoretice, elaborate
de doctrină, rezultat al unor operaţiuni logice de abstractizare, generalizare şi sistematizare a formelor de
organizare şi exercitare a puterii, conform unui criteriu în mare parte numeric, vizând identificarea
titularului sau a titularilor puterii, precum şi a titularilor exerciţiului puterii.
Atragem atenţia că, această clasificare nu este singura posibilă şi nu este ferită de critici. Are, însă,
marele merit de a surprinde anumite trăsături caracteristice generale, în marea diversitate a formelor de
guvernământ, fiind astfel un instrument teoretic util pentru studiul formelor reale de guvernământ.
Dacă observăm concretul istoric, constatăm că statele reale s-au numit, de obicei, imperii, regate sau
republici. Pentru facilitarea expunerii, imperiile şi regatele le vom invoca sub denumirea generică de
monarhii. Cu toate că există o mare varietate de monarhii şi republici, deosebirea esenţială dintre aceste
două forme de guvernământ o regăsim la nivelul şefului statului.
În cazul monarhiilor, şeful statului (monarhul) îşi exercită atribuţiile cu titlu perpetuu, adică le deţine
pe viaţă şi le transmite ereditar. Motivaţia acestui statut este de natură religioasă. Monarhul este alesul, unsul
lui Dumnezeu, calitate în care deţine puterea asupra oamenilor prin graţie divină, considerată singura sursă
legitimă de putere.
În cazul republicii, şeful statului, indiferent de titulatura pe care o poartă, deţine doar un exerciţiu,
mai larg sau mai restrâns, al puterii şi pe acesta cu titlu precar, adică pe o perioadă limitată şi cu respectarea
anumitor condiţii. Concepţia fundamentală care stă la baza republicii este că puterea aparţine poporului care
hotărăşte suveran, cui şi în ce condiţii conferă exerciţiul acestei puteri.
Dacă ne referim la statele moderne213 observăm că şi ele se clasifică în republici şi monarhii.
Monarhia caracteristică epocii moderne este, la începutul secolului, monarhia constituţională,
devenită, după cel de-al doilea război mondial, monarhie parlamentară. Acest tip de monarhie se
caracterizează prin faptul că puterile monarhului sunt limitate prin constituţie, pe care el este ţinut să o
respecte. Iniţial, în monarhia constituţională rolul monarhului era important. În primul rând, având puterea
cu caracter perpetuu, el se situa deasupra partidelor politice, a cetăţenilor şi a dreptului comun. De
asemenea, atribuţiile sale erau largi în raport cu parlamentul. Monarhia parlamentară contemporană,
întâlnită, de exemplu, în Marea Britanie, Belgia, Olanda, Suedia şi Danemarca are doar un caracter
simbolic, ţinând de istoria şi tradiţia acestor ţări. Monarhul îndeplineşte anumite atribuţii de şef de stat, însă
el nu guvernează. El nu poate exercita nici o atribuţie fără contra-semnătura primului-ministru sau a unui
ministru.

212
Plebiscit provine din lat. Plebiscitum care înseamnă decizia plebei, a poporului. Termenul desemnează scrutinul prin care o
persoană aflată la putere solicită un vot de încredere din partea poporului. Le Petit Larousse, Paris - 1993, p.792
213
Ca o ultimă concluzie, în urma prezentării formelor de guvernământ, observăm că, republicile şi monarhiile contemporane
reprezintă, de regulă, combinaţii, în diverse dozaje, ale unor forme de guvernământ identificate potrivit concepţiei lui Aristotel,
dar denumirea sub care se prezintă statele nu corespunde terminologiei utilizate de clasificarea bazată pe concepţia lui Aristotel.
86
 87

În ceea ce priveşte republica, epoca modernă a cunoscut patru tipuri214:

1. Republica parlamentară;
2. Republica prezidenţială;
3. Republica semi-prezidenţială;
1. Republica socialistă marxist-leninistă.
Republica parlamentară se caracterizează prin poziţia superioară a parlamentului faţă de executiv
şi prezintă, în principiu, următoarele trăsături:
- disocierea executivului în guvern şi şef de stat ;
- plenitudinea competenţei parlamentului;
- dreptul parlamentului de a anula anumite acte normative emise de guvern;
- desemnarea şi revocarea executivului de către parlament.
Acest tip de republică se întâlneşte, de exemplu, în Italia.
Republica prezidenţială se caracterizează prin egalitatea poziţiilor parlamentului şi executivului şi
prezintă, în principiu, următoarele trăsături:
- monocefalismul executivului şi caracterul reprezentativ al şefului acestuia, care este şi şeful
statului, ales prin sufragiu universal;
- stricta delimitare a atribuţiilor între puterea legislativă şi cea executivă;
- independenţa dintre legislativ şi executiv;
- dreptul de veto al executivului;
- membrii guvernului răspund numai în faţa şefului statului.
Exemplul clasic de republică prezidenţială îl reprezintă S.U.A.
Republica semi-prezidenţială reprezintă o atenuare a puterii şefului de stat din regimul
prezidenţial şi a apărut din teama ca şeful statului să nu dobândească o poziţie superioară parlamentului.
Prezintă următoarele caracteristici:
- disocierea executivului între guvern şi instituţia şefului de stat;
- atât parlamentul cât şi şeful de stat sunt aleşi prin sufragiu universal;
- atribuţiile şefului de stat sunt limitate;
- învestirea şi revocarea guvernului se face de către parlament.
Exemplu: Franţa.
Republica socialistă marxist-leninistă se caracterizează prin unicitatea puterii în stat, legislativul,
executivul şi jurisdicţionalul îndeplinind funcţiile statului socialist sub deplinul control al partidului unic.
În concluzie, vrem să precizăm că forma de guvernământ trebuie înţeleasă în contextul istoric,
fiecare dintre forme putând fi, la un moment dat cea mai potrivită sau dimpotrivă215.
3.4.2.5. Forma actuală de guvernământ a României
Potrivit Constituţiei revizuite (art. 1 şi 81), România este o republică în care Preşedintele se alege
prin sufragiu universal direct, intrând, sub acest aspect, în categoria republicilor semi-prezidenţiale, cum
este Franţa.
Comparând însă statutul Preşedintelui Republicii Franceze cu statutul Preşedintelui României,
constatăm că puterile acestuia din urmă sunt mai restrânse216. Deşi art.80 din Constituţie pare să confere
Preşedintelui României o poziţie similară cu cea de care se bucură Preşedintele Franţei, potrivit Constituţie
franceze din 1958, articolele următoare ale Constituţiei României din 1991( de la art.84 la 90 şi art.93) îi
diminuează rolul, îndepărtându-se de modelul francez:
 Preşedintele României nu poate legifera prin referendum ocolind Parlamentul, cum poate în anumite
situaţii Preşedintele Franţei.
 altă deosebire importantă constă în faptul că Preşedintele Franţei numeşte şi revocă primul-ministru,
iar la propunerea acestuia pe membrii Guvernului, pe când Preşedintele României nu poate numi
214
Tudor DRĂGANU, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol.II, Ed. "Lumina Lex", Bucureşti,1998, p.
266-287.
215
J.J. Rousseau a considerat că, în general, guvernământul democratic s-ar potrivi mai bine statelor mici, cel aristocratic
statelor mijlocii şi cel monarhic statelor mari. Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 48
216
Tudor DRĂGANU, Op. cit., p. 224-230
87
 88

Primul-ministru şi Guvernul decât pe baza votului de încredere al Parlamentului şi nu poate revoca

Primul-ministru, ci doar pe unii membrii Guvernului, la propunerea Primului-ministru.,
 În Franţa ordonanţele Guvernului sunt semnate de Preşedinte, pe când în România ele sunt semnate
de Primul-ministru şi ministrul de resort.;
 de asemenea, în Franţa, Preşedintele Republicii poate dizolva Adunarea Naţională, după consultarea
preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului şi a Primului-ministru, pe când Preşedintele
României nu poate dizolva Parlamentul decât într-un singur caz, şi anume atunci când refuză votul
de învestitură într-un termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel
puţin două solicitări de învestitură217.
 în fine, Preşedintele Franţei are puteri foarte largi în situaţii de criză, spre deosebire de Preşedintele
României.
Viaţa politică, de după intrarea în vigoare a Constituţiei României din 1991, a demonstrat că rolul
Preşedintelui României nu este lipsit de importanţă, însă nici nu este determinant, mai ales pe plan intern.
De aceea, putem afirma că, în România forma de guvernământ este republica cu un semi-prezidenţialism
atenuat sau parlamentarizat218.

3.4.3. Regimul politic

Regimul politic219 semnifică, la modul general, realitatea guvernării unei ţări, sau, cu alte cuvinte,
realitatea relaţiilor dintre guvernanţi, precum şi a relaţiilor dintre guvernanţi şi guvernaţi.
Regimul politic dintr-un anumit stat este determinat de rezultanta acţiunii forţelor politice, în
principal, a partidelor politice, desfăşurată într-un anumit cadru instituţional şi este condiţionat de anumite
determinări istorice, ideologice şi economice, interne şi internaţionale220.
Regimul politic are în vedere ansamblul relaţiilor existente între elementele ce alcătuiesc sistemul
social-politic, relevând mai ales cui aparţine, la modul real, suveranitatea, cine o exercită, prin ce metode şi
mijloace se înfăptuieşte puterea, şi, nu în ultimul rând, măsura în care sunt consacrate, garantate şi
respectate drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
În zilele noastre, a stabili regimul politic al unui stat înseamnă a determina, în esenţă, dacă guvernaţii
sunt sau nu oprimaţi de guvernanţi, utilizând drept criteriu standardele democraţiei, în sens politic,
recunoscute de comunitatea internaţională.
Potrivit concepţiilor actuale, regimul politic poate fi democratic sau nedemocratic. Bineînţeles, nici
unul dintre ele nu este absolut.
Observăm că, în epoca noastră, conceptul „democraţie" a evoluat, faţă de concepţia aristotelică,
dobândind un înţeles politic în sensul că transcede forma de guvernământ, ataşându-se noţiunii de regim
politic, care are un caracter mult mai complex. În sens sociologic, se consideră că există o democraţie reală
şi autentică atunci când, în societate, cei ce îşi doresc libertatea şi egalitatea îi domină pe cei ce îşi doresc
puterea.
Actualmente, regimul politic democratic (a nu se confunda cu democraţia ca formă de guvernământ)
este considerat regimul în care guvernarea, potrivit standardelor internaţionale, nu oprimă guvernaţii.
Situaţia opusă o reprezintă regimurile nedemocratice. Graniţa dintre regimul democratic şi cel
nedemocratic este relativă şi dinamică, depinzând de evoluţia concepţiilor despre guvernare şi libertate, de
dezvoltarea economică şi socială, precum şi de momentul istoric luat în considerare.
Sintagma „nu oprimă", utilizată pentru definirea regimului democratic, are un caracter general şi de
aceea vag. Precizăm că ea nu desemnează lipsa constrângerii, ci limita de la care îngrădirile la care este

217
Tudor DRĂGANU, Op. cit., p..226-227
218
Antonie IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, vol.II, Ed. "Nemira", Bucureşti-1996, p.384; Mihai
CONSTANTINESCU, Ioan DELEANU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Florin VASILESCU, Ioan VIDA, Constituţia
României comentată şi adnotată,, Regia autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992, p.184
219
Cristian IONESCU, Clasificarea şi analiza tipologică a regimurilor politice contemporane, Revista de drept public nr.1/1995,
p.30-40
220
Pierre PACTET, Op. cit., p.35.
88
 89

supus cetăţeanul devin oprimante, sau situaţia în care datorită disfuncţiilor instituţiilor statului drepturile
legitime ale cetăţenilor nu se pot realiza într-un mod satisfăcător.
Standardele europene actuale impun unui sistem democratic următoarele condiţii fundamentale:
- să fie respectat pluralismul ideologic, politic şi instituţional;
- legitimitatea exerciţiului puterii să fie determinată de caracterul reprezentativ rezultat din alegeri
libere;
- instituţiile democratice să funcţioneze în mod satisfăcător;
- să fie respectate drepturile omului.
Statele reale cunosc o mare diversitate şi complexitate, motiv pentru care determinarea regimului lor
politic, reducerea lor la expresia sintetică de democratice sau nedemocratice este relativ dificilă.
Rezultă că, pentru a putea determina regimul politic, trebuie să realizăm o analiză complexă a
realităţii guvernării din statul respectiv, la un anumit moment, pentru a stabili măsura în care sunt
consacrate, garantate şi respectate drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului.

89
 90

CAPITOLUL 4

ORGANELE FUNDAMENTALE ALE STATULUI

4.1. Parlamentul
4.1.1. Structura Parlamentului
4.1.2. Organizarea parlamentară
4.1.3. Autonomia adunărilor
4.1.4. Rolul Parlamentului
4.1.5. Statutul parlamentarilor
4.1.6.Caracteristicile Parlamentului României, conform Constituţiei
4.2. Organele executive
4.2.1. Aspecte generale.
4.2.2. Organele executive ale României potrivit Constituţiei
4.3. Organele jurisdicţionale
4.3.1. Aspecte generale
4.3.2. Organele jurisdicţionale din România potrivit reglementărilor actuale
4.1. Relaţiile dintre organele fundamentale ale statului
4.1.1. Aspecte generale
4.1.2. Relaţiile dintre organele fundamentale ale statului român
OBIECTIVE

Studierea acestui capitol vă permite:

Înţelegerea rolului, structurii, organizării şi funcţionării

Parlamentului;

Înţelegerea rolului, structurii, organizării şi funcţionării

organelor executive;

Înţelegerea rolului, organizării şi funcţionării organelor

jurisdicţionale, precum şi a principiilor care le guvernează;

Cunoaşterea reglementărilor aplicabile organelor

fundamentale din România, precum şi a cauzelor şi
consecinţelor care stau la baza raporturilor ce se stabilesc
între acestea.

90
 91

Am văzut deja, că celor trei funcţii fundamentale ale statului - legislativă, executivă şi jurisdicţională
- le corespund trei categorii de organe, şi anume: organele legislative, organele executive şi organele
judecătoreşti sau jurisdicţionale.
În epoca actuală, în principiu, funcţia legislativă se exercită de parlament, funcţia executivă de şeful
de stat şi/sau de guvern şi funcţia jurisdicţională de instanţele judecătoreşti. Le vom studia, în continuare, pe
fiecare în parte.

4.1. Parlamentul
Parlamentul221 este instituţia politică şi juridică, formată din membri aleşi, care are ca principală
misiune adoptarea legii. El reprezintă una dintre verigile esenţiale ale înfăptuirii democraţiei, ale statornicirii
unor rânduieli democratice, în măsură să garanteze drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
4.1.1. Structura parlamentului222
Parlamentul poate fi alcătuit dintr-o singură cameră (unicameralism) sau două camere
(bicameralism). Ambele structuri au avantaje şi dezavantaje, adepţi şi adversari.
Unicameralismul este specific statelor unitare. Parlamentul, având o unică adunare, este constituit
prin sufragiu universal, egal, direct şi secret. Existenţa unei singure camere evită prelungirea procesului
legislativ, aşa încât puterea legislativă lucrează cu eficacitate sporită. În plus, sunt reduse considerabil şi
costurile parlamentare. Dezavantajul îl constituie posibilitatea instaurării "despotismului" 223 parlamentar,
întrucât nu există o contraputere de acelaşi rang.
Bicameralismul reprezintă regula în cazul statelor federale, exprimând structura dualistă a acestora.
După justificarea ce a stat la baza instituirii lui, bicameralismul este de trei feluri: bicameralism aristocratic,
bicameralism politic şi bicameralism federal.
a) Bicameralismul aristocratic. Această formulă, utilizată în statele unitare, asociază camerei
inferioare cu caracter reprezentativ, rezultată din sufragiu, o cameră superioară alcătuită pe criterii
aristocratice care este menţinută din respect pentru tradiţie. Ex. Camera Lorzilor în Anglia.
b) Bicameralismul politic este un sistem parlamentar utilizat, de asemenea în statele unitare, cea de-
a doua cameră - Senatul - răspunzând unor concepţii politice care au în vedere stăvilirea abuzului de putere
ce rezultă din "legea numărului", uşor de comis în cazul camerei unice asigurându-se astfel şi mai multă
chibzuinţă în alcătuirea legii. Într-un cuvânt, bicameralismul politic urmăreşte ponderarea procesului
legislativ printr-o divizare a puterii legislative. Ex. Belgia şi Franţa. Există două concepţii, în privinţa
atribuţiilor recunoscute camerei superioare:
I. Bicameralismul egalitar, care înseamnă conferirea de atribuţii relativ egale, camerei superioare, cu
cele ale camerei inferioare, în scopul instituirii unui adevărat parteneriat în procesul legislativ. Ex. Belgia.
II. Bicameralismul inegalitar, care înseamnă stabilirea unor atribuţii mai restrânse pentru camera
superioară, decât cele recunoscute camerei inferioare, care devine astfel predominantă, motivat de faptul că
Senatul reprezintă interesele unor minorităţi, pe când camera inferioară reprezintă interesele naţiunii în
ansamblu. Ex. Franţa.
c) Bicameralismul federal este determinat de structura dualistă a statului şi răspunde necesităţii de a
asigura echilibrul şi armonia între statele federate şi statul unional. În acest sens, existenţa a două camere
satisface două exigenţe indispensabile: reprezentarea uniunii în ansamblu şi reprezentarea statelor membre.
Se apreciază că această dublă reprezentare se poate realiza în mod corespunzător, doar cu respectarea a două
reguli:
 reprezentarea egală a fiecărui stat federat indiferent de mărime;
 acordarea de prerogative similare, în materie legislativă, ambelor camere.
221
Instituţia Parlamentului are origini îndepărtate: Islanda înainte de anul 1000, Sicilia în 1130 şi Anglia în jurul anului 1300
cunoşteau existenţa unor adunări care aveau să constituie, în secolul următor modelul unor Adunări deliberative. Victor
DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU, Georgeta DUCULESCU, Drept constituţional comparat – vol. II, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p. 112.
222
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, p. 464-467; Ion DELEANU, Op. cit., p. 233-236.
223
Pericolul despotismului parlamentului este mai rău ca al unui individ, pentru că, fiind o instituţie colectivă, nu poate fi trasă
la răspundere. Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.167.
91
 92

În concluzie, reţinem faptul că între structura Parlamentului şi structura de stat există o anumită
corelaţie. Dacă în cadrul statelor unitare este posibilă opţiunea pentru un Parlament unicameral sau
bicameral, statul federal presupune obligatoriu existenţa în cadrul Parlamentului a unei a doua camere care
să reprezinte interesele statelor membre.

4.1.2. Organizarea parlamentară224

Pentru a putea funcţiona, adunările parlamentare trebuie să fie organizate, adică să-şi constituie
anumite organe interne şi să-şi stabilească formele în care îşi exercită atribuţiile. Principalele organele
interne care se regăsesc în orice parlament dintr-un sistem pluripartid sunt: Preşedintele adunării, Comisiile
parlamentare şi Grupurile parlamentare.
a) Preşedintele adunării, ales de adunare are următoarele atribuţii principale: conduce dezbaterile,
veghează la respectarea procedurii parlamentare, asigură utilitatea şi demnitatea discuţiilor, reprezintă
camera în relaţiile interne şi externe, înlocuieşte şeful statului în anumite situaţii deosebite.
b) Comisiile parlamentare sunt organe interne de lucru care, de regulă, nu au putere de decizie
proprie, ci transmit un proiect, un raport sau un aviz, camerei care le-a constituit, pentru ca aceasta să
decidă.
Aceste comisii asigură cadrul adecvat pentru dezbaterile preliminare într-un grup restrâns de
parlamentari, care are responsabilităţi speciale în domeniul respectiv asupra problemelor ce vor fi aduse în
faţa adunării. Ceea ce determină aşadar crearea comisiilor este aşadar imposibilitatea unei deliberări cu
celeritate asupra proiectelor de legi de către întreaga adunare (prea numeroasă), fără existenţa unor studii şi
analize prealabile.
Comisiile parlamentare pot fi temporare sau permanente. Cele temporare sunt constituite pentru
examinarea unei probleme date şi îşi încetează activitatea odată cu depunerea raportului. Comisiile
permanente sunt constituite pe durata sesiunii sau chiar a legislaturii. Ele sunt comisii specializate pe
domenii: finanţe, probleme economice, relaţii externe, educaţie, apărare, sănătate, mediu înconjurător etc.
Acolo unde există parlamente bicamerale se constituie şi comisii mixte ale celor două camere. Un exemplu
de asemenea comisie este comisia de mediere.
Comisiile parlamentare au, în principal, următoarele atribuţii:
 întocmesc rapoarte sau avize asupra proiectelor de legi sau asupra altor probleme ce le sunt date în
studiu
 întreprind studii şi analize cu privire la aplicarea celor hotărâte de către parlament
 ascultă periodic informări ale unor conducători ai organelor centrale sau locale ale administraţiei
publice
 analizează petiţiile ce le sunt adresate de către cetăţeni
 exercită, în unele cazuri, dreptul la iniţiativă legislativă în domeniul lor de activitate.
Un regim special au comisiile parlamentare de anchetă sau control. Ele realizează, de regulă,
controale asupra unor chestiuni de interes naţional, anchete electorale, anchete legislative şi anchete politice.
Problema cea mai delicată, în cazul acestor comisii, este aceea de a le preciza natura, limitele competenţelor,
procedeele specifice de acţiune, pentru a le delimita de organele jurisdicţionale sau de alte organe ale
statului. În orice caz, în urma anchetei sau controlului efectuat, aceste comisii nu au dreptul să pronunţe
sancţiuni, nici să se substituie organelor administrative. Ele pot să denunţe faptele constatate şi să comunice
organelor competente, măsurile pe care le consideră legale şi oportune.
c) Grupurile parlamentare. Activitatea partidelor politice în cadrul parlamentului se manifestă prin
formarea grupurilor parlamentare sau a grupurilor politice, alcătuite, de regulă, din parlamentarii care
aparţin aceleaşi formaţiuni sau care subscriu la acelaşi program politic. Grupurile parlamentare asigură
concentrarea diverselor tendinţe politice existente în cadrul parlamentului. Pentru a preveni dispersia
excesivă a acestor tendinţe, care poate avea repercusiuni negative asupra acţiunii parlamentare, în unele ţări
este fixat numărul minim de parlamentari necesar pentru constituirea unui grup225.
224
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, p. 468-487; Ion DELEANU, Op. cit., p. 237-242
225
Spre exemplificare , pentru crearea unui grup parlamentar este nevoie de 1 membru în Norvegia, 2 în Japonia, 3 în Argentina,
10 în Italia, 30 în Franţa, 5 sau 10 în România. Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.170
92
 93

Pentru buna funcţionare a parlamentului nu este suficientă doar constituirea organelor menţionate, ci
este necesară şi stabilirea cadrului de lucru.
Forma de lucru a parlamentului, pe durata legislaturii sale este sesiunea.
În cadrul sesiunii, reunirea efectivă a parlamentului se face în şedinţe, potrivit unui program de lucru
adoptat.
În ceea ce priveşte modul de organizare a sesiunilor, parlamentul însuşi, în baza independenţei sale,
îşi fixează perioadele de exercitare efectivă a funcţiilor ce-i revin. Sesiunile pot fi:
 ordinare, adică, predeterminate pentru perioada fiecărui an
 extraordinare, adică, neprevăzute printr-un program, care se convoacă în situaţii deosebite, la cererea
şefului de stat, a guvernului, a preşedintelui camerei sau a unui anumit număr de deputaţi.
Menţionăm că există şi o altă concepţie cu privire la forma de lucru a parlamentului, şi anume aceea
de a considera parlamentul permanent în funcţiune, fără nici o limită de durată, bineînţeles, pe timpul
mandatului. Dispare astfel distincţia dintre legislatură (mandat) – perioada de timp pentru care este ales
Parlamentul şi sesiune - perioada în care parlamentul se întruneşte în şedinţe. Ex. Danemarca.

4.1.3. Autonomia adunărilor

Pentru ca parlamentul să-şi poată exercita, în condiţii corespunzătoare, misiunea, autonomia
adunărilor este indispensabilă. Cu alte cuvinte principiul autonomiei parlamentare este de esenţa
parlamentarismului garantându-se astfel plenitudinea de acţiune şi de decizie.
Această autonomie adunărilor poate fi examinată sub trei aspecte226: autonomia regulamentară,
autonomia financiară şi autonomia administrativă.
a) Autonomia regulamentară se manifestă, în plan juridic, prin dreptul fiecărei camere de a-şi
adopta propriul regulament de organizare şi funcţionare, respectând prevederile Constituţiei. Regulamentul
poate fi adoptat pe perioadă nedeterminată, pe legislatură sau pentru fiecare sesiune în parte. Modificarea lui
se face, de regulă, după procedura urmată pentru adoptare. Autonomia regulamentară este limitată, de
obicei, printr-un control de constituţionalitate.
b) Autonomia financiară se analizează, de obicei, ca un corolar al independenţei parlamentului,
acesta fixându-şi propriul buget şi controlându-şi execuţia bugetară. Totuşi, bugetul parlamentului trebuie
integrat în bugetul general al statului. Acest lucru se realizează prin procedee diferite: în unele ţări
parlamentului i se recunoaşte un maximum de independenţă în acelaşi sens, în timp ce în altele bugetul
parlamentului este aprobat de executiv sau limita maximă a acestui buget este fixată de către puterea
executivă.
c) Autonomia administrativă semnifică dreptul adunării de a decide ea însăşi, pe de o parte asupra
atribuţiilor administrative ale structurilor principale de conducere (preşedinte, birou permanent, etc.), iar pe
de altă parte asupra aparatului de lucru aparţinând camerei. Serviciile administrative ale adunării nu sunt
subordonate autorităţilor executive. De regulă, funcţionarii parlamentari constituie un corp special, cu statut
propriu, elaborat de adunare sau de organele sale.
4.1.4. Rolul parlamentului227
În literatura de specialitate a fost subliniat faptul că deşi Parlamentul a fost desemnat, în mod
tradiţional prin expresia de putere legiuitoare atribuţiile şi competenţele sale sunt mult mai largi,
propunându-se pentru definirea mai corectă sintagma de „putere deliberativă”. Ca atare puterea legislativă
este doar o componentă a competenţei Parlamentului.228.
Pe lângă aceasta, parlamentele mai exercită, în principal: funcţia de reprezen-tare, funcţia de
constituire a guvernului şi funcţia de control asupra executivului.
a) Funcţia legislativă se realizează prin exercitarea prerogativelor de putere legiuitoare ale
parlamentului, în cadrul procedurii legislative. Cauzele care pot influenţa în plan politic exercitarea funcţiei
legislative a Parlamentului sunt:
 inexistenţa majorităţii necesare pentru adoptarea diferitelor categorii de legi,
226
Ion DELEANU, Op. cit., p. 243-245
227
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, p. 447-463; Ion DELEANU, Op. cit., p. 250-257
228
Ioan MURARU, Mihai CONSTANTINESCU, Drept parlamentar românesc, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1999, p. 119
93
 94

 reorientarea politică prin fenomenul de migraţiune a parlamentarilor de la un grup parlamentar la altul

sau de părăsire a grupului din care fac parte,
 conflictul dintre majoritate şi guvern, prin formarea unor curente ostile, dar nu suficient de puternice
pentru a antrena retragerea încrederii acordate guvernului.
Concluzionând, toate aceste fenomene privesc schimbarea raportului de forţe în cadrul binomului
politic de bază al activităţii parlamentare dintre majoritate şi opoziţie229.
Procedura legislativă implică mai multe etape:
1. Iniţiativa legislativă semnifică dreptul unor subiecte determinate de a depune la parlament
proiecte sau propuneri de legi. În mod corelativ parlamentului îi corespunde obligaţia de a lua proiectele sau
propunerile legislative în dezbatere şi de a se pronunţa asupra lor.
În funcţie de sorgintea ei, iniţiativa legislativă poate aparţine:
- guvernului (poartă denumirea de proiect de lege),
- camerelor parlamentului, comisiilor parlamentului, parlamentarilor şi unui anumit număr de
cetăţeni (sub denumirea de propunere legislativă).
2. Întocmirea unui raport sau aviz asupra proiectului de lege, de către una sau mai multe comisii ale
parlamentului.
3. Dezbaterea proiectului de lege.
4. Votarea, care este actul de cuantificare a voinţei majoritare. Votarea trebuie să fie clară,
neechivocă, ferită de erori sau deformări. Votul 230 este de două tipuri: vot deschis şi vot secret. Votul deschis
se exprimă oral, sau printr-un anumit gest (ridicarea mâinii, ridicarea în picioare, aplauze). Votul secret se
practică, de obicei, cu buletine sau bile. Votul este, de regulă, direct sau personal. Numai pe cale de excepţie
se permite votul prin procură sau prin delegare.
Pentru înţelegerea deplină a acestei etape trebuie cunoscute conceptele de cvorum şi majoritate.
Cvorum-ul reprezintă numărul de parlamentari necesar a fi prezenţi în sală pentru ca lucrările
Parlamentului să se poată desfăşura.
Majoritate reprezintă numărul de parlamentari care trebuie să voteze în favoarea unei legi pentru
ca ea sa fie adoptată. Majoritatea cerută pentru adoptarea unei legi poate fi: simplă (jumătate+1 din
numărul parlamentarilor prezenţi), absolută (jumătate+1 din numărul total de parlamentari) sau calificată
(peste jumătate+1 din numărul total de parlamentari).
5. Acordul camerelor asupra proiectului de lege, atunci când parlamentul este bicameral. Dacă cele
două camere se află pe picior de egalitate, dezacordul care poate surveni între ele trebuie conciliat,
stabilindu-se în acest sens o procedură specială. În cazul bicameralismului inegalitar, predomină voinţa
camerei inferioare. Mai există şi formula bicameralismului egalitar funcţional, care funcţionează la ora
actuală în România, potrivit căreia ultimul cuvânt îl are camera de decizie.
6. Promulgarea legii (care îmbracă în sistemele monarhice forma "sancţiunii regale") şi publicarea
ei sunt formalităţile care determină intrarea în vigoare a legii.
În unele sisteme promulgarea este obligatorie, astfel încât şeful statului nu poate face ineficientă o
lege adoptată de parlament (ex. Austria şi Israel).
În alte sisteme, şeful statului dispune de un drept de veto suspensiv. Astfel, el poate cere adunărilor,
cu prilejul transmiterii unei legi spre promulgare, o nouă deliberare asupra ei. Dacă parlamentul adoptă din
nou legea, fiind suficientă aceeaşi majoritate cu care a adoptat-o prima dată, promulgarea devine obligatorie.
În fine, există sisteme constituţionale care consacră un adevărat drept de veto al şefului statului.
Acesta este un drept caracteristic regimurilor prezidenţiale şi rezultă din separarea puterilor, egalitatea lor şi
controlul reciproc. În acest sistem, dacă şeful statului returnează o lege parlamentului, aceasta nu va intra în
vigoare până când camera către care a fost returnată nu va delibera a doua oară şi nu o va adopta cu o
majoritate calificată, de regulă, imposibil de atins, iar cealaltă cameră nu o va reconfirma cu aceeaşi
majoritate calificată. Astfel, prin veto-ul său, şeful statului anihilează legea, practic, definitiv.

229
Marian ENACHE, Câteva reflecţii privind funcţiile parlamentului, Revista Dreptul, nr. 7/1998, p. 21
230
Există o largă varietate a procedurilor de votare, de exemplu: în Camera Comunelor aşezarea în dreapta sălii înseamnă vot
"pentru", iar în stânga vot "împotrivă", votul mecanic sau electronic sau votul prin aplauze sau aclamaţii.
94
 95

b) Funcţia de reprezentare. Parlamentul beneficiază de forţa unei legitimităţi impresionante,

întrucât el este, ca urmare a alegerii sale directe, reprezentantul întregii populaţii.
Subliniem faptul că, însăşi forţa sistemului parlamentar constă în principiul suveranităţii naţionale,
în ideea că parlamentul reprezintă poporul, iar parlamentarii sunt delegaţii săi. Vorbim astfel de un mandat
reprezentativ231, parlamentarul reprezentând nu „o părticică” din suveranitatea naţiunii, ci însăşi acea
suveranitate. Nu trebuie neglijat rolul deosebit al opoziţiei care este elementul critic instituţionalizat menit
să îngrădească eventualele tendinţe ale majorităţii de a se abate de la reprezentarea corectă a intereselor
naţionale.
c) Funcţia de constituire a guvernului. Constă în faptul că, fie toţi miniştrii trebuie să aparţină
uneia din cele două camere (ex. guvernul britanic), fie că, învestitura guvernului se face de către parlament
(România), fie că, în anumite circumstanţe, una dintre camere, de regulă senatul, trebuie să-şi dea acordul la
numirea unor înalţi funcţionari guvernamentali (ex. S.U.A.).
d) Funcţia de control asupra executivului semnifică supremaţia, preeminenţa, mai mult sau mai
puţin evidentă a parlamentului faţă de executiv şi se realizează atât prin instituţionalizarea responsabilităţii
guvernamentale, cât şi prin alte mijloace. Modalităţile controlului sunt diverse. Le vom menţiona doar pe
cele tipice:
1. Controlul se poate exercita prin rapoarte sau informări periodice din partea guvernului în faţa
parlamentului. Acestea sunt urmate, de regulă, de o dezbatere generală finalizată printr-o moţiune (act de
manifestare a atitudinii parlamentului) aprobativă sau negativă.
2. La iniţiativa parlamentului sau a guvernului, sunt organizate dezbateri de politică generală sau
sectorială, urmate, după caz, de un vot de încredere sau de neîncredere din partea parlamentului, votul de
neîncredere determinând demisia guvernului. În anumite sisteme constituţionale, pentru păstrarea
echilibrului între puteri, guvernul poate, într-o situaţie de divergenţă cu parlamentul, să provoace dizolvarea
acestuia şi să ceară programarea de alegeri anticipate, supunând astfel divergenţa arbitrajului electoratului.
3. Uneori, guvernul solicită aprobarea parlamentului în legătură cu o iniţiativă a sa sau referitor la o
declaraţie de politică generală, ori cu privire la o problemă determinată.
4. Adeseori, constituţia prevede necesitatea autorizării guvernului de către parlament, pentru luarea
anumitor decizii. De exemplu: pentru declararea stării de urgenţă sau de necesitate, în cazul delegării
legislative, pentru declararea stării de război, pentru ratificarea unor tratate internaţionale.
5. Deschiderea procedurii de punere sub acuzare a unui membru al guvernului, a primului ministru
sau a şefului statului.
6. Interpelarea adresată guvernului sau unuia dintre membrii săi. Interpelările sunt, de fapt, explicaţii
cerute de către parlamentari şefului guvernului sau unui ministru, în legătură cu o anumită situaţie sau
atitudine, urmate de o dezbatere asupra opţiunilor sau activităţii executivului, care poate duce la aplicarea
unei sancţiuni politice (moţiune de cenzură).
Moţiunea de cenzură reprezintă o dezbatere asupra politicii de ansamblu a Guvernului şi are drept
scop, din punct de vedere al opoziţiei răsturnarea majorităţilor, adică formarea unui alt guvern pe baza unei
alte majorităţi, iar din punct de vedere al majorităţii fie menţinerea Guvernului în funcţiune, fie formarea
unui alt guvern pe baza aceleiaşi majorităţi.
Sancţiunea juridică a acordului politic dintre majoritate şi guvern se exprimă într-o modalitate
pozitivă, prin confirmarea guvernului şi într-o modalitate negativă, prin demiterea lui.
7. Întrebarea adresată miniştrilor, care constituie un procedeu prin care parlamentul poate obţine
informaţii de la guvern. În funcţie de răspunsul primit, se poate formula o interpelare, care are consecinţele
arătate.
8. Angajarea responsabilităţii politice a guvernului. Aceasta poate avea loc fie la iniţiativa
parlamentului, fie la iniţiativa guvernului, cu privire la un program, o declaraţie ori la votarea unui text.

231
Mandatul reprezentativ este opusul mandatului imperativ. În cazul mandatului reprezentativ deputatul beneficiază de
libertatea de a acţiona în favoarea interesului naţional, potrivit propriilor convingeri, fără a fi legat de voinţa celor care l-au
ales. În cazul mandatului imperativ parlamentarul este obligat să acţioneze, numai într-un anumit mod, pentru a obţine un
rezultat de o anumită natură, în caz contrar alegătorii având posibilitatea de a-i revoca mandatul. Dan CIOBANU, Victor
DUCULESCU, Op.cit., p.133
95
 96

Totdeauna va interveni, după caz, o moţiune de cenzură sau un scrutin de învestitură, adică infirmarea sau
confirmarea guvernului de către parlament.
9. În unele sisteme constituţionale, parlamentul funcţionează şi ca organ de jurisdicţie faţă de anumiţi
membri ai puterii executive, care în exerciţiul atribuţiilor lor au săvârşit fapte contrare intereselor generale
(ex. Brazilia, S.U.A.). O altă soluţie este constituirea, de către parlament, a unui tribunal extraordinar232.
Aşadar, datorită atribuţiilor complexe ale parlamentelor, acestea nu reprezintă doar cele mai largi
foruri democratice naţionale, dar şi laboratoare eficiente de elaborare a legilor, factori de răspundere ai vieţii
publice, elemente de contrapondere faţă de orice tentative de a diminua drepturile democratice şi valorile
statului de drept.
4.1.5. Statutul parlamentarilor233
Puterea excepţională ce revine parlamentelor şi calitatea cu totul aparte a celor care le alcătuiesc au
determinat elaborarea unor statute ce garantează existenţa unui regim special, chemat să le asigure aleşilor
independenţa în exercitarea mandatului parlamentar. Nu este vorba de acordarea unor drepturi excepţionale
sau a unor privilegii particulare, ci de o protecţie a parlamentarilor pentru a putea reprezenta, nestingheriţi,
interesele naţionale.
Fundamentul drepturilor şi prerogativelor parlamentarilor se regăseşte în ipostaza acestora de
reprezentanţi ai poporului. Statutul parlamentarilor cuprinde: imunităţile parlamentare, incompatibilităţile şi
indemnizaţiile.
Imunităţile parlamentare au ca scop protejarea membrilor parlamentului faţă de acţiunile represive
ale forţei publice şi faţă de anumite acţiuni judiciare. Ele sunt garanţii în faţa eventualelor abuzuri din
partea executivului, a organelor admini-strative sau a organelor judecătoreşti. În acest sens, esenţială este
imposibilitatea privării de liberate şi a tragerii la răspundere juridică a parlamentarului pentru actele sau
faptele săvârşite în limitele mandatului său şi cu prilejul exercitării acestuia.
Incompatibilităţile sunt reguli care interzic parlamentarului să exercite, pe durata mandatarului său
o altă funcţie sau ocupaţie, atât în scopul garantării independenţei şi al asigurării disponibilităţii sale, cât şi
pentru a-l feri de tentaţia abuzului şi a corupţiei. Regulile, în această materie, sunt diferite, în funcţie de
sistemul constituţional.
Indemnizaţiile parlamentarilor reprezintă sume de bani pe care aceştia le primesc pe durata
mandatului234. Deşi mandatul parlamentarilor este considerat pretutindeni gratuit şi onorific, practica a creat
un sistem de indemnizare, pentru a compensa veniturile de care este privat parlamentarul pe timpul
exercitării man-datului şi pentru a i se asigura condiţiile materiale necesare îndeplinirii mandatului.
4.1.6. Caracteristicile Parlamentului României
A. Structura Parlamentului României. Constituţia României instituie un parlament bicameral
alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat (art. 61 alin.2). Atât deputaţii cât şi senatorii se aleg prin sufragiu
universal direct, egal şi liber exprimat. Rezultă că ambele camere au aceeaşi legitimitate şi, pe cale de
consecinţă, reiese că în România funcţionează un bicameralism politic egalitar. Legiuitorul constituant a
ales această formulă din dorinţa de a tempera tendinţele autoritare ale parlamentului, de a atenua eventualele
poziţii extremiste ale unei singure camere în aprecierea unor stări de fapt şi în alegerea variantelor
decizionale.235
Revizuirea Constituţiei, din anul 2003, a inaugurat încă un bicameralism egalitar de tip special 236,
numit „bicameralism egalitar funcţional”.
232
Spre exemplu, în Franţa pentru judecarea Preşedintelui Republicii, care poate interveni numai în caz de înaltă trădare, se
formează o Înaltă Curte de Justiţie, compusă dintr-un număr egal de deputaţi şi senatori, aleşi de camerele respective.
233
Ion DELEANU, Op. cit., p. 245-248
234
Indemnizaţiile îmbracă forme variate: diurnă pentru fiecare zi de sesiune, acoperirea cheltuielilor de deplasare, plata unei
indemnizaţii lunare sau anuale, acoperirea cheltuielilor de corespondenţă şi a taxelor telefonice, gratuitatea transportului şi
altele.
235
Mihai CONSTANTINESCU, Ion DELEANU, Antonie IORGOVAN, Ioan VIDA, Alegerile parlamentare şi prezindenţiale,
Regia autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992, p.137
236
Deşi cele două camere se află pe aceeaşi poziţie suntem în prezenţa unui bicameralism clar diferenţiat, cel puţin în materia
competenţelor legislative ale celor două Camere. Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit. , 2004, p.168
96
 97

B. Organizarea Parlamentului României se înscrie în modelul prezentat. Astfel, fiecare cameră

are un preşedinte, ales de adunarea respectivă, pe durata mandatului. De asemenea, fiecare Cameră alege 4
vicepreşedinţi şi 4 secretari. La aceştia se adaugă 4 chestori la Camera Deputaţilor şi 2 chestori la Senat.
Aceştia se aleg la începutul fiecărei sesiuni.
Preşedintele, vicepreşedinţii, secretarii şi chestorii fiecărei camere alcătuiesc Biroul permanent al
acesteia. În general, nu există diferenţe între atribuţiile pe care le îndeplinesc preşedintele, vicepreşedinţii,
secretarii, chestorii şi biroul permanent de la Camera Deputaţilor şi atribuţiile pe care le îndeplinesc
omologii lor de la Senat.
Cele mai importante atribuţii ale Preşedintelui Camerei sunt : convoacă parlamentarii în sesiuni,
conduce lucrările Camerei (acordă cuvântul deputaţilor, moderează discuţiile, stabileşte ordinea votării,
anunţă rezultatul votului), conduce Biroul permanent, reprezintă camera în raporturile cu terţii, atât pe plan
intern cât şi internaţional.
Vicepreşedinţii îndeplinesc, în ordinea stabilită de Biroul permanent, atribuţiile preşedintelui, în caz
de absenţă, precum şi alte sarcini încredinţate de Biroul permanent.
Principalele responsabilităţi ale secretarilor sunt : asigurarea întocmirii proceselor-verbale ale
şedinţelor şi a listei parlamentarilor înscrişi la cuvânt, efectuarea apelului nominal şi consemnarea
rezultatului votului.
Chestorii au atribuţii în rezolvarea problemelor financiare ale Camerei, asigurarea ordinii în sediul
Parlamentului şi gestionarea patrimoniului camerelor.
Biroul permanent are competenţe de natură politică şi competenţe de natură administrativă. Dintre
competenţele de natură politică menţionăm : elaborarea proiectului regulamentului Camerei, organizarea
relaţiilor Camerei cu alte parlamente, propunerea componenţei delegaţiilor pe care le trimite Camera la
diferite organizaţii internaţionale. Cea mai importantă competenţă de natură administrativă este aceea de
conducere a serviciilor Camerei237.
Parlamentul României înfiinţează comisii pentru fiecare Cameră, alcătuite numai din deputaţi,
respectiv numai din senatori, şi comisii comune alcătuite atât din deputaţi cât şi din senatori. Comisiile
parlamentare pot fi permanente sau temporare.
Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente pe domeniile specificate în regulamentul său.
Comisiile temporare aparţin fie unei Camere, fie ambelor. Comisiile temporare care aparţin uneia dintre
Camere sunt comisiile de anchetă şi comisiile speciale. Rolul comisiilor de anchetă a fost deja prezentat. În
ceea ce priveşte comisiile speciale, acestea pot fi constituite pentru avizarea unor iniţiative legislative
complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative de interes deosebit, sau pentru desfăşurarea altor
activităţi specificate în hotărârea de înfiinţare. Comisiile temporare comune în Constituţia nerevizuită au
fost comisiile de mediere.238 Ulterior revizuirii comisiile de mediere mai subzistă numai pentru adoptarea
legilor constituţionale, deci pentru îndeplinirea funcţiei de constituantă derivată.
Trebuie menţionat că, indiferent de felul comisei, aceasta trebuie să reflecte configuraţia politică a
Camerei.
Ca în orice parlament ales într-un sistem pluripartid, şi în Parlamentul României funcţionează
grupuri parlamentare. Acestea se constituie separat pentru fiecare cameră. Constituţia se rezumă doar la
recunoaşterea posibilităţii organizării de grupuri parlamentare, lăsând la latitudinea Camerelor
reglementarea acestora, prin regulamentul propriu. Potrivit regulamentelor celor două camere, pentru
constituirea unui grup parlamentar, în cadrul Camerei Deputaţilor este nevoie de cel puţin 10 aderenţi, iar în
cadrul Senatului este nevoie de cel puţin 5, cu precizarea că aceştia trebuie să fi fost aleşi pe lista aceluiaşi
partid, formaţiune politică, alianţă politică sau alianţă electorală. După constituire, fiecare grup îşi alege
un lider, numit preşedinte şi unul sau mai mulţi locţiitori ai liderului, numiţi vicepreşedinţi.

237
Genoveva VRABIE, Organizarea politico-etatică a României, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Ed.
"Cugetarea", Iaşi - 1996, p.108-111.
238
Acestea se formau dintr-un număr egal de deputaţi şi senatori, atunci când Camerele adoptau un text de lege în termeni
diferiţi. Activitatea lor înceta odată cu depunerea raportului.
97
 98

Atribuţiile grupului parlamentar sunt: propune candidaţii pentru alegerea preşedinţilor celor două
Camere, îşi dă acordul pentru desemnarea membrilor comisiilor parlamentare, poate cere modificarea
ordinii de zi a şedinţelor şi poate prezenta amendamente la proiectele sau propunerile de lege.239
Mandatul celor două camere este de 4 ani. Însă, potrivit art. 63 alin.1, introdus prin Legea de
revizuire, termenul la care mandatul parlamentarilor ar expira se prelungeşte de drept pe perioada stării de
mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă. Procedura legislativă începută şi neterminată în cadrul unui
mandat continuă în mandatul următor.
Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în două sesiuni ordinare anuale simultane şi în sesiuni
extraordinare240. Prima sesiune ordinară începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a
doua sesiune ordinară începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie (art.66, alin.1
din Constituţie). Sesiunile extraordinare pot fi convocate pentru rezolvarea unor probleme care nu suferă
amânare, ele fiind justificate de cerinţa îndeplinirii unor sarcini deosebite sau de producerea unor
evenimente neprevăzute. Durata lor nu este prevăzută de Constituţie, singura limitare fiind cea determinată
de începerea sesiunii ordinare241.
Pe parcursul sesiunii, Camerele lucrează efectiv în şedinţe plenare. Sedinţele pot fi separate, pentru
fiecare Cameră, sau comune. De regulă, şedinţele sunt
publice, însă camerele pot hotărî, în anumite situaţii, şedinte secrete.
În ceea ce priveşte cvorumul, constituţia stabileşte în art. 64 următoarele : Camera Deputaţilor şi
Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor. Constituţia stabileşte majoritatea
necesară pentru adoptarea:
 legilor ordinare – majoritatea membrilor prezenţi – majoritate simplă ;
 legilor organice – majoritatea membrilor fiecărei camere – majoritate absolută
 legilor constituţionale - majoritatea calificată reprezentând votul a cel puţin două treimi din numărul
membrilor fiecărei camere.
C. Autonomia Camerelor Parlamentului.
a) Autonomia regulamentară este limitată doar de Constituţie. Aceasta înseamnă că, cele două
Camere ale Parlamentului îşi stabilesc independent regulile de organizare şi funcţionare, cu respectarea
prevederilor constituţionale, iar împreună elaborează regulamentul şedinţelor comune, întrucât, potrivit
Constituţiei, anumite atribuţii se exercită în şedinţă comună. Potrivit art.146 lit. c din Constituţie,
constituţionalitatea regulamentelor camerelor este asigurată prin controlul exercitat de Curtea
Constituţională, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
b) Autonomia financiară înseamnă, în principiu, capacitatea fiecărei Camere de a-şi stabili propriul
buget şi de a-i controla execuţia, fără ingerinţa celeilalte Camere sau a altui organ al statului. Dar Camerele
nu dispun de surse proprii de venit, depinzând astfel de resursele ce li se alocă din bugetul statului, pentru
alcătuirea căruia iniţiativa aparţine exclusiv Guvernului242 şi a cărui adoptare depinde de acordul ambelor
camere. Practic, autonomia bugetară a camerelor se reduce la faptul că fiecare cameră îşi stabileşte plafonul
resurselor bugetare necesare acoperirii cheltuielilor. Ele nu vor putea fi însă asigurate decât prin bugetul
general al statului, care trebuie votat în şedinţa comună a celor două camere. Aşa fiind, cum în şedinţele
comune ale camerelor, ponderea voturilor deputaţilor este de aproximativ două ori mai mare decât cea a
voturilor senatorilor, autonomia bugetară a Camerei deputaţilor va putea deveni o realitate certă, în timp ce
resursele puse la dispoziţia Senatului vor depinde în bună măsură de votul deputaţilor243.
c) Autonomia administrativă. Pentru a-şi putea desfăşura activitatea, fiecare Cameră trebuie să
dispună de funcţionari administrativi organizaţii în diverse servicii. Parlamentul României dispune de o
autonomie administrativă deplină, întrucât regulamentele celor două Camere prevăd că organigrama

239
Ioan MURARU, Op. cit., p130-131.
240
Subliniem că, pentru organizarea sesiunilor, legiuitorul constituant român a ales soluţia "democratică" ce, spre deosebire de
cea "autoritară" nu lasă la latitudinea executivului organizarea sesiunilor.
241
Genoveva VRABIE, Op.cit., p.123.
242
Art.138 alin.2 din Constituţie
243
Tudor DRĂGANU, Op.cit., p.155-156.
98
 99

serviciilor proprii se aprobă de plenul Camerei, iar statele de funcţii şi regulamentul de funcţionare a
serviciilor se aprobă de Biroul permanent.
Atât la Camera deputaţilor cât şi la Senat serviciile sunt conduse de un secretar general numit de
plenul Camerei respective. Funcţionarilor parlamentari nu li se aplică statutul general al funcţionarilor
publici.244
D. Rolul Parlamentului României
În regimul nostru constituţional Parlamentul are un loc central, de funcţionarea sa depinzând, în
ultimă instanţă, eficienţa întregii activităţi statale şi, implicit, social economice. Parlamentul este o instituţie
centrală a dezvoltării democraţiei245, fiind unicul organ legiuitor246, aceasta rezultând atât din monopolul
elaborării şi adoptării legii, cât şi din abilitarea, în termen limitat a Guvernului de a emite ordonanţe simple,
pe care le supune apoi aprobării sale.
Potrivit prevederilor Constituţiei, rolul Parlamentului României este conceput în concordanţă cu
principiile parlamentarismului european actual, astfel încât pe lângă funcţia legislativă şi cea de control
asupra executivului, consacrate ca esenţiale încă de la începutul secolului247, Parlamentul României mai
exercită funcţia de reprezentare şi funcţia de desemnare a unor autorităţi publice.
a) Funcţia legislativă se exercită în principiu după procedura clasică, ce reclamă parcurgerea
etapelor deja prezentate. Vom prezenta în continuare doar particularităţile procedurii legislative în România.
Prin revizuirea Constituţiei, din anul 2003, pentru optimizarea procesului decizional s-a reformat
procedura legislativă. În noua concepţie se păstrează egalitatea camerelor dar în sensul unei specializări
funcţionale, acestea fiind pe rând Cameră decizională şi Cameră de reflecţie248.
Iniţiativa legislativă a cetăţenilor este definită de art. 74 din Constituţie. Ea trebuie să provină de la
cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, din cel puţin un sfert din judeţele ţării. Nu pot forma obiectul
iniţiativei populare problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Efectul juridic
al exercitării iniţiativei legislative cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi formă este sesizarea
Parlamentului249.Dacă anterior modificării legii fundamentale iniţiatorul putea depune proiectul de lege
(propunerea legislativă) preşedintelui oricăreia dintre cele două camere, Constituţia revizuită stabileşte că
acesta va trebui depus la Camera competentă să îl adopte ca primă Cameră sesizată.
Mecanismul decizional este următorul: prima cameră sesizată este Camera de reflecţie, obligată să
dezbată proiectul de lege sau propunerea legislativă în termen de cel mult 45 de zile, respectiv cel mult 60
de zile pentru legile deosebit de complexe. Legea astfel adoptată se trimite celeilalte camere care va decide
definitiv cu privire la aspectele din lege ce ţin de competenţa sa, trimiţând eventual înapoi Camerei prime
sesizate prevederile din lege cu privire la care a ajuns la o formulare diferită şi pentru care competenţa
decizională revine celeilalte camere. Aceasta din urmă este obligată să se pronunţe în procedură de urgenţă.
Dacă termenele au fost depăşite se consideră că proiectul de lege sau propunerea legislativă a fost adoptată
în forma prezentată de iniţiator.
Competenţa decizională a fost distribuită în aşa fel încât:
 Camera Deputaţilor să aibă rolul de cameră decizională de drept comun;
 Senatul să aibă competenţă de cameră decizională pentru ratificarea tratatelor şi a altor acorduri
internaţionale, precum şi în domeniul unor legi organice care privesc exclusiv organizarea şi funcţionarea
statului.
Revizuirea Constituţiei a eliminat aşadar „naveta legislativă” prin precizarea camerei decizionale
pentru fiecare categorie de legi250.

244
Tudor DRĂGANU, Op.cit., p.154.
245
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p. 120
246
Pentru o opinie uşor diferită în sensul că deasupra Parlamentul este puterea întregului electorat care poate fi consultat prin
referendum în anumite situaţii, şi drept consecinţă Parlamentul nu este unica autoritate legiuitoare a ţării, Dan CIOBANU,
Victor DUCULESCU, Op.cit., p124
247
Constantin DISSESCU, Drept constituţional, Bucureşti - 1915, p.703, apud Cristian IONESCU, Drept constituţional şi
instituţii politice - Sistemul constituţional românesc, vol.II, p.235.
248
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p.135
249
Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.215
250
Ibidem, p.225
99
 100

Constituţia permite Preşedintelui României ca înainte de promulgarea legii să ceară o singură dată
reexaminarea legii (art. 77 alin. 2), după reexaminare promulgarea făcându-se în cel mult 10 zile de la
primirea legii.
Potrivit art. 78 din Constituţie, după promulgare legea se publică în Monitorul Oficial al României şi
intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
b) Funcţia de reprezentare este consacrată expres în art.61 alin.1 din Constituţie:
„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român..."251. Acest fapt are multiple
semnificaţii:
În primul rând, aceasta înseamnă că Parlamentul României trebuie să aibă o componenţă izvorâtă
din manifestarea suveranităţii naţionale, să dea expresie puterii poporului, unicul titular al puterii politice.
Prin urmare, componenţa Parlamentului nu poate fi decât cea rezultată din voinţa manifestată de electorat la
urne.
În al doilea rând, Parlamentul, odată constituit, trebuie să se manifeste ca un exponent al intereselor
politice ale întregului popor, disociindu-se prin mandatul încredinţat de orice înclinare spre protejarea unor
interese personale, particulare, locale sau de grup, care ar intra în contradicţie cu cele generale, ale societăţii.
În al treilea rând, Parlamentul nu este doar unul din organele reprezentative ale poporului român, ci
este chiar organul său reprezentativ suprem, ceea ce este de natură să justifice nu atât o preeminenţă a
acestei instituţii în raport cu celelalte autorităţi statale, cât mai ales prerogativele de control care îi sunt puse
la dispoziţie, prin Constituţie, în raport cu Preşedintele României, Guvernul sau alte autorităţi publice, în
vederea asigurării echilibrului puterilor252.
c) Funcţia de desemnare a unor autorităţi publice. Precizăm, de la început, că prin
"desemnare" înţelegem învestire, alegere sau numire253. Ca regulă, această funcţie se exercită de
şedinţa comună a celor două Camere. Există însă şi atribuţii de desemnare a unor autorităţi publice
care se exercită de o singură cameră.
Principalele atribuţii de desemnare, exercitate de Camerele Parlamentului în şedinţă comună
sunt:
- învestitura Guvernului (art. 103 din Constituţie) - cea mai importantă atribuţie;
- numirea Directorilor Serviciilor de Informaţii (art. 65, lit. h din Constituţie);
- numirea avocatului poporului (art. 65, lit. i din Constituţie);
- numirea membrilor Curţii de Conturi (art.140, alin.4 din Constituţie);
- alegerea Preşedintelui şi a preşedinţilor de secţii ai Consiliului legislativ (art.7 alin.2 din Legea
nr.73/1993 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului legislativ republicată254).
Atribuţiile de desemnare care se exercită de o singură cameră sunt :
- numirea a 3 judecători la Curtea Constituţională de către Senat (art.142 alin.3 din Constituţie)
- numirea a 3 judecători la Curtea Constituţională de către Adunarea Deputaţilor (art.142 alin.3 din
Constituţie)
- numirea a doi reprezentanţi ai societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii de către Senat (art.
133 al. 2, lit.b din Constituţie).
d) Funcţia de control asupra executivului este la fel de importantă ca şi funcţia legislativă.
Sintetic255, procedurile de control parlamentar sunt :
a) încuviinţarea de către forul legislativ a măsurilor excepţionale luate de şeful statului, potrivit art.92
alin.2 din Constituţie. În această categorie de proceduri se include, de asemenea, şi dezbaterea mesajului
prezidenţial prin care se aduc la cunoştinţa Parlamentului măsurile luate de preşedintele României pentru
respingerea agresiunii împotriva ţării ;
b) acordarea şi retragerea încrederii acordate Guvernului ;
251
În literatura de specialitate s-a susţinut că de fapt sunt reprezentaţi numai cetăţenii români cu drept de vot care participă la
alegerea sa, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 124
252
Mihai CONSTANTINESCU, Ion DELEANU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Florin VASILESCU, Ioan VIDA,
Op.cit., p.127,128.
253
Cristian IONESCU, Drept constituţional …., p. 266.
254
Legea nr. 73/1993 a fost republicată în M. Of. nr. 1122/29 noiembrie 2004
255
Cristian IONESCU, Drept constituţional …, p.251.
100
 101

c) întrebările şi interpelările ;
d) anchetele parlamentare ;
e) angajarea răspunderii guvernului asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui
proiect de lege ;
f) suspendarea din funcţie a Preşedintelui României ;
g) punerea sub acuzare a Preşedintelui României ;
h) solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Referitor la îmbinarea funcţiei legislative şi a celei de control, deosebit de semnificative sunt
procedurile mixte, legislative şi de control parlamentar în acelaşi timp, şi anume:
 legiferarea prin intermediul ordonanţei Guvernului - Parlamentul abilitează guvernul să
reglementeze într-un anumit domeniu ce face parte din sfera legii ordinare
 angajarea răspunderii guvernului pentru un proiect de lege - Guvernul prezintă un proiect de lege
care, ca urmare a angajării răspunderii sale se consideră adoptat dacă o moţiune de cenzură nu a fost
iniţiată în următoarele trei zile şi aprobată potrivit legii
În cazul primei proceduri mixte a controlului parlamentar al executivului, latura legislativă
absoarbe pe cea politică deoarece prima etapă a legii de abilitare depinde de obiectivul politic urmărit, care
circumscrie însăşi împuternicirea acordată, iar a doua etapă a legii de aprobare sau respingere a ordonanţei
depinde de modul de realizare a abilitării acordate, deci de controlul îndeplinirii legii de abilitare.
În cazul celei de-a doua proceduri latura politică a controlului parlamentar absoarbe pe aceea
legislativă, întrucât prin efectul angajării răspunderii guvernului se produce o deplasare de la dezbaterea
proiectului prezentat spre disputa politică şi spre necesitatea unor negocieri politice, ceea ce reprezintă o
consecinţă a faptului că miza în această situaţia nu o constituie proiectul de lege, ci însăşi rămânerea sau nu
în funcţiune a Guvernului256.
Instituţia angajării răspunderii Guvernului intervine pe fondul unui conflict politic între Guvern şi
majoritatea parlamentară reprezentând un joc politic în forţă al Guvernului, o provocare a Parlamentului de
către Guvern, joc din care Guvernul poate ieşi fie înfrânt, în cazul adoptării unei moţiuni de cenzură, fie
victorios, prin refortificarea încrederii în Guvern a Parlamentului şi a electoratului, în situaţia nedepunerii
sau respingerii moţiunii de cenzură257.
E. Statutul parlamentarilor în România
Vom examina statutul parlamentarilor români sub cele trei aspecte esenţiale pentru îndeplinirea
mandatului lor de reprezentanţi ai poporului, şi anume: imunităţile, incompatibilităţile şi indemnizaţiile.
Imunitatea parlamentară, reglementată de Constituţia actuală a României, constă în două categorii
de garanţii excepţionale de care se bucură parlamentarii, prin derogare de la principiul egalităţii cetăţenilor
în faţa legii şi a justiţiei, şi anume: inviolabilitatea şi iresponsabilitatea juridică 258. Imunitatea defineşte
practic dreptul democratic al parlamentarilor la liberă exprimare în exercitarea atribuţiilor lor259.
Inviolabilitatea, reglementată de art.72 alin.2 din Constituţia revizuită este garanţia specială
acordată parlamentarilor de a nu putea fi reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată penală260,
decât cu încuviinţarea camerei din care fac parte şi după ascultarea lor261.
Faţă de reglementarea inviolabilităţii se impun câteva observaţii. În primul rând, ea funcţionează
numai pe durata mandatului: când acesta a încetat, regulile dreptului comun devin pe deplin aplicabile262. În
al doilea rând, inviolabilitatea nu este absolută: ea poate fi ridicată printr-o hotărâre a Camerei din care face
parte parlamentarul în două situaţii:
1. când urmărirea şi trimiterea în judecată penală se fac doar de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, iar competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
256
Marian ENACHE, Câteva reflecţii…, p. 23
257
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p.216
258
Tudor DRĂGANU, Op. cit., p.216
259
Corneliu TURIANU, Imunitatea în dreptul român, Revista Dreptul, nr. 2/2003, p.110-112.
260
Trebuie precizat faptul că inviolabilitatea a fost restrânsă prin revizuirea Constituţiei doar la domeniul penal, fiind eliminate
din cuprinsul protecţiei juridice aspectele referitoare la răspunderea contravenţională.
261
Tudor DRĂGANU, Op. cit., p.217
262
Ibidem, p.217
101
 102

2. când e vorba de o infracţiune flagrantă. În acerastă situaţie deputatul sau senatorul poate fi reţinut
şi supus percheziţiei, ministrul justiţiei fiind obligat să informeze neîntârziat pe preşedintele adunării
asupra reţinerii sau percheziţiei. Evident, Camera poate hotărî meţinerea sau revocarea măsurii. Dacă
iviolabilitatea unui parlamentar a fost ridicată, el va fi judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Concluzionând, se poate spune că inviolabilitatea parlamentară nu suprimă în nici un caz represiunea
penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării
judecătoreşti263.
Iresponsabilitatea juridică a Parlamentarilor este reglementată în art.72 alin.1 din Constituţie, care
prevede că deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului.
Spre deosebire de inviolabilitate care protejează parlamentarii numai în materie penală şi numai pe
durata mandatului, iresponsabilitatea juridică operează şi în cazul răspunderii civile, nu numai pe durata
mandatului, ci şi după încetarea lui.
şi iresponsabilitatea juridică este limitată, întrucât se referă doar la faptele şi actele săvârşite în
exerciţiul mandatului. Aceste reguli ocrotesc parlamentarii împotriva unor abuzuri, unor urmăriri judiciare
nejustificate, arbitrare, declanşate de executiv sau de adversarii politici.
Pentru faptele şi actele săvârşite ca simplu particular, parlamentarul nu se bucură de protecţie. De
aceea, eventualele insulte sau calomnii proferate de la tribuna Parlamentului nu pot fi considerate ca
săvârşite în exerciţiul mandatului de deputat sau senator264 şi pot atrage răspunderea juridică.
Aşadar, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale.
Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea
mandatului încredinţat în mod democratic de către alegători.
Incompatibilităţile parlamentarilor români sunt stabilite de art. 71 din Constituţie. Primul alineat al
acestui articol dispune: "Nimeni nu poate fi în acelaşi timp deputat şi senator". Acest text este neechivoc.
Dacă aceeaşi persoană este aleasă atât deputat cât şi senator, trebuie să renunţe la unul dintre mandate.
Cel de-al doilea alineat al articolului menţionat declară incompatibil mandatul de deputat sau senator
cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului, întrucât
aceştia sunt învestiţi de Parlament.
Aşadar, în sistemul nostru constituţional este permis cumulul mandatului parlamentar cu cel
guvernametal.
Cât priveşte regula, care interzice cumulul mandatului parlamentar cu exercitarea oricărei funcţii
publice de autoritate, deşi Constituţia nu defineşte "funcţia publică de autoritate", Legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice
şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei 265 reglementează această chestiune, făcând o
enumerare amplă a funcţiilor considerate incompatibile cu calitatea de deputat sau senator.
În doctrină, anterior apariţiei legii mai sus-menţionate, prevederea constituţională amintită a stârnit
controverse, opinia dominantă266 considerând funcţii publice de autoritate, acele funcţii publice care conferă
titularului capacitatea legală de a emite acte unilaterale obligatorii.
Indemnizaţiile parlamentarilor români sunt prevăzute de art.73 alin.3 lit. c din Constituţie, care este
o normă de trimitere la lege. Practic, după cum arată I.Deleanu 267, parlamentarii români beneficiază de
indemnizaţii principale, indemnizaţii secundare şi de indemnizaţii pentru activitatea desfăşurată în
circumscripţia electorală în care au fost aleşi.
Indemnizaţiile principale sunt o sumă fixă lunară, diurna pentru perioada în care parlamentarul este
prezent la lucrările în plen sau în comisii, costul cazării, pe perioada sesiunilor, pentru cel ce nu domiciliază
în Bucureşti.

263
Corneliu TURIANU , Op.cit., p.111
264
Tudor DRĂGANU, Op. cit., p.220,221.
265
După publicarea în M. Of. nr. 279/21.04.2003, legea a suferit multiple modificări şi completări.
266
Tudor DRĂGANU, Op. cit., p.221,222.
267
Ion DELEANU, Op. cit. vol.II, p.240.
102
 103

În sfera indemnizaţiilor secundare se înscriu: diurnele de deplasare, gratuitatea transportului feroviar,

auto, naval şi pe liniile aeriene interne, rambursarea taxelor de poştă şi telecomunicaţii interne.
În fine, pentru desfăşurarea activităţii în circumscripţia electorală, parlamentarul beneficiază de o
sumă forfetară egală cu indemnizaţia lunară, din care trebuie să suporte cheltuielile biroului său parlamentar.

4.2. Organele executive

4.2.1. Aspecte generale
În sensul general al termenului, executivul sau puterea executivă asigură executarea legii. Funcţia de
asigurare a executării legii înglobează astăzi activităţi diverse cum sunt: exercitarea funcţiei de şef al
statului, coordonarea acţiunii administraţiei publice pentru punerea în aplicare a legii, desfăşurarea unor
acţiuni directe de aplicare sau de organizare a aplicării legii, exercitarea unor atribuţii care privesc
impulsionarea procesului legislativ, conducerea generală a statului, în sens larg, conform legii. Organele
statale care realizează activităţile menţionate sunt organele executive.
Spre deosebire de Parlament, care este un organ reprezentativ, întrucât este învestit cu exerciţiul
puterii direct de naţiune, executivul exercită o putere derivată de la organele reprezentative, cu excepţia
unor organe alese ale administraţiei publice locale (primari, consilii locale, consilii judeţene).
Cu toate acestea, astăzi, se poate considera că organele executive, departe de a fi asimilate sensului
etimologic originar – elemente secundare şi subordonate legislativului – reprezintă elementul motor şi
dinamic al întregului sistem politic268.
Executivul nu trebuie confundat cu administraţia de stat, primul fiind, prin excelenţă, un organ
politic, în timp ce administraţia numai în modelul american dobândeşte relief politic, în celelalte sisteme
politice funcţionarul de stat care exercită administraţia de stat fiind beneficiarul unui statut de stabilitate în
funcţie, şi, prin aceasta, un factor de opoziţie în raport cu structurile politice ale executivului269.
Puterea executivă se caracterizează prin relaţii ierarhice. Unul dintre subiecţi are drept de comandă,
iar celălalt obligaţia de supunere.
Realizând o inventariere a atribuţiilor puterii executive, enumerăm270:
 definirea politicii generale a ţării;
 elaborarea proiectelor de legi necesare înfăptuirii acestei politici;
 adoptarea actelor normative şi individuale necesare aplicării legilor;
 luarea deciziilor necesare funcţionării serviciilor publice;
 adoptarea unor măsuri de executare materială în domeniul ordinii publice;
 dispunerea teritorială a forţelor armate şi a celor de poliţie;
 conducerea relaţiilor internaţionale.
Executivul cuprinde, în mod tradiţional, două categorii de organe: şeful statului şi guvernul.
Ţinând seama de structura executivului, se poate face distincţie între executivul monocratic (monist)
şi executivul dualist271.
Executivul monocratic(monist)
Regimul executivului monocratic sau monist reprezintă o reminiscenţă a antichităţii imperiale şi a
absolutismului monarhic, adaptată la regulile constituţionale actuale. Executivul monocratic se
caracterizează prin deţinerea funcţiei executive de către o singură entitate statală. Aceasta poate purta, de
regulă, denumirea de rege sau preşedinte. Menţionăm că, în decursul istoriei, executivul monocratic a
înregistrat şi forme colegiale, care presupun exercitarea atribuţiilor executive în mod colectiv de către două
sau mai multe persoane, egale în drepturi.
În sistemele politice bazate pe monocraţia executivului, problemele se prezintă în mod diferit, după
cum şeful statului este monarh sau preşedinte de republică. În forma sa clasică, monocraţia monarhică se

268
Pierre PACTET, Op.cit., p. 115
269
Idem.
270
Jacques CADART, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel, vol.I, Ed. "Economica", Paris-1990, p.342, apud Ioan
VIDA, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. "R.A.Monitorul Oficial", Bucureşti-1994, p.29.
271
Ion DELEANU, Op. cit., vol. II, p. 331
103
 104

caracteriza printr-o preponderenţă, mai mult sau mai puţin formală, a şefului statului - monarhul - care
exercita concomitent puterea executivă şi o parte din puterea legislativă.
Monocraţia prezidenţială este cea mai rigidă expresie contemporană a separaţiei puterilor în stat. În
aceste regimuri, executivul este condus de preşedintele statului, acesta fiind şeful guvernului şi având
responsabilitatea executării legii, fiind, totodată, independent de parlament (ex.SUA).
Executivul dualist
Reprezintă modelul de executiv caracteristic, în primul rând, regimurilor parlamentare, în cadrul
cărora funcţia executivă este disociată şi încredinţată în parte unei persoane, şeful statului, cealaltă revenind
guvernului, ca organ colegial, fiecare exercitându-şi atribuţiile într-un mod mai mult sau mai puţin autonom.
În acest sistem, şeful de stat este desemnat de parlament sau ales direct prin vot universal, iar
guvernul are în frunte un premier sau prim-ministru, considerat, uneori şi şeful executivului.
Atunci când şeful statului este desemnat de parlament, această funcţie este influenţată de poziţia
partidelor politice din componenţa parlamentului. Funcţia de şef al guvernului este, la rândul ei, influenţată
de majoritatea parlamentară.
Executivul dualist comportă nuanţări de la stat la stat, şi chiar în cadrul aceluiaşi stat, în funcţie de
situaţia concretă a raporturilor dintre partidele politice.

4.2.2.Organele executive ale României potrivit actualei Constituţii

După cum am arătat deja, forma de guvernământ a României este republica de tip semi-prezidenţial
atenuat sau parlamentarizat. Prin urmare, avem un executiv dualist, format din :
 Preşedinte ales prin sufragiu universal direct, dar cu puteri limitate;
 Guvern.
Această organizare bicefală a executivului în România face ca autoritatea publică unipersonală -
Preşedintele României - să exercite funcţia de şef al statului, în schimb, organul colegial - Guvernul - să
poarte întreaga răspundere în faţa Parlamentului pentru exercitarea funcţiei executive, în condiţiile unei
democraţii parlamentare272. În acest demers, Guvernul are ca suport acţional administraţia publică, asupra
căreia exercită funcţia de conducere generală273.
Aşadar, Preşedintele României este şeful statului, calitate care se revendică din prerogativa de a
reprezenta statul român şi de a fi garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a
ţării274.
Este important de menţionat că alegerea directă de către popor a Preşedintelui nu-i conferă acestuia
puteri sporite, conţinutul şi întinderea atribuţiilor acestuia nedepăşind sfera de prerogative ale unui şef de
stat din regimurile parlamentare275. Astfel, Preşedintele României nu numeşte, ci doar desemnează un
candidat pentru funcţia de prim-ministru, şi numai în urma votului de încredere acordat de parlament poate
numi guvernul care este răspunzător politic numai în faţa parlamentului.
O problemă interesantă legată de instituţia prezindenţială din România este determinată de textul art.
84 alin.1 din Constituţie :"În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui
partid…", care exprimă voinţa legiuitorului constituant român de a avea un Preşedinte neutru faţă de
partidele politice276.
În practică, această dispoziţie face ca Preşedintele ales să renunţe la calitatea de membru de partid şi
eventual la funcţia pe care a deţinut-o în cadrul acestuia; însă ruptura de doctrina partidului care l-a susţinut
în alegeri este însă una artificială.

272
Ioan VIDA, Op.cit., p.37. A se vedea şi Antonie IORGOVAN, Op.cit., p.53 şi următoarele.
273
Marian ENACHE, Câteva consideraţii…, p.3
274
Ion DELEANU, Op.cit., p.206
275
Marian ENACHE, Câteva consideraţii …, p.3
276
Antonie IORGOVAN, Odiseea elaborării Constituţiei, "Editura Uniunii Vatra Românească", Tg.-Mureş - 1998, p.230. În
perioada scursă de la intrarea în vigoare a Constituţiei şi până în prezent, realitatea a demonstrat că finalitatea constituţională
de a avea un preşedinte independent politic nu s-a realizat. La expirarea mandatului, Iliescu a redevenit liderul partidului care
l-a propulsat în funcţia de Preşedinte al României şi care l-a susţinut pentru obţinerea unui nou mandat, iar Constantinescu a
încercat să facă la fel.
104
 105

La fel de interesantă şi controversată este şi ipoteza inversă, a preşedintelui în funcţiune care

intenţionează să candideze pe listele unui partid pentru un mandat de deputat sau senator. Este adevărat că
prin revizuirea Constituţiei mandatul Preşedintelui s-a prelungit de la 4 la 5 ani, astfel încât o situaţie în care
alegerile parlamentare să se suprapună peste cele prezidenţiale mai poate fi întâlnită o dată la 20 de ani.
Cu toate acestea, Curtea Constituţională s-a pronunţat deja în legătură cu această chestiune prin
Decizia nr. 339 din 17 septembrie 2004277. Curtea constată, pe de o parte că normele constituţionale nu îl
privează pe Preşedintele României de dreptul electoral de a fi ales, iar pe de altă parte că neutralitatea
politică a mandatului prezidenţial nu este afectată de candidatura acestuia pe listele unui partid politic,
alianţe politice ori alianţe electorale.
Această neutralitate este necesară pentru îndeplinirea corectă a atribuţiilor ce revin Preşedintelui
potrivit Constituţiei, dintre care menţionăm exemplificativ:
 reprezentarea statului român ;
 garantarea independenţei naţionale, a unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării ;
 asigurarea respectării Constituţiei şi a bunei funcţionări a autorităţilor publice;
 medierea între puterile statului, precum şi între stat şi societate ;
 numirea magistraţilor.
Referitor la cea de a doua componentă a executivului dualist din România, şi anume Guvernul,
statutul acestuia este determinat, în primul rând, de textele constituţionale care reglementează: rolul şi
structura, învestitura, incompatibilităţile, încetarea funcţiei de membru al Guvernului, atribuţiile primului-
ministru, actele Guvernului, răspunderea membrilor acestuia şi încetarea mandatului. Nu trebuie, însă
ignorate nici celelalte texte constituţionale referitoare la Guvern, cum sunt cele referitoare la raporturile sale
cu Parlamentul sau cele care, reglementând atribuţiile Preşedintelui României, au în vedere şi raporturile
dintre Preşedinte şi Guvern278.
În ceea ce priveşte structura, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi
prin lege organică279 (art.102 alin.3 din Constituţie). El funcţionează ca autoritate colegială, în cadrul căreia
primul-ministru are puteri exorbitante280. De asemenea, există mai multe prevederi constituţionale care
conferă primului-ministru o autoritate de sine stătătoare.
Astfel, pe lângă alte atribuţii proprii, primul-ministru intră în relaţii directe cu Preşedintele,
Parlamentul şi Curtea Constituţională. Din acest motiv, el este în măsură să influenţeze atât politica statului,
cât şi deliberările din cadrul Guvernului281.
Este necesară punerea în evidenţă a un element esenţial al regimului juridic al Guvernului, şi anume
deplina sa responsabilitate în faţa Parlamentului. Astfel, rolul Guvernului constă, de fapt, în realizarea
programului său de guvernare acceptat de Parlament. Acordarea încrederii Guvernului şi acceptarea
programului său de guvernare au drept consecinţă obligativitatea realizării « programului » de către Guvern.
Răspunderea pentru îndeplinirea lui îi aparţine exclusiv. Parlamentul, prin votul acordat, şi-a exprimat
încrederea în acest program, încredere pe care oricând o poate retrage prin adoptarea unei moţiuni de
cenzură, dacă motivele pentru care ea a fost acordată la învestitură au dispărut ulterior. Astfel, Guvernul
apare ca organ « dependent » de Parlament, el fiind o adevărată « putere » numai dacă este sprijinit de o
largă majoritate parlamentară282.
Printre atribuţiile Guvernului este şi cea cuprinsă în art. 102, şi anume, faptul că guvernul asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării, deşi în realitate el este cel care stabileşte această politică şi o
expune spre aprobare parlamentului.

277
Publicată în M.Of. nr. 887 din 29 septembrie 2004.
278
Genoveva VRABIE, Op.cit., p.282,283.
279
Este vorba de Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în M.
Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001, cu modificările ulterioare.
280
În conformitate cu prevederile art. 27 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor, hotărârile se adoptă prin consens, iar dacă nu se realizează consensul, hotărăşte primul-ministru.
281
Ioan VIDA, Op.cit. p.74.
282
Ibidem, p.285.
105
 106

4.3. Organele jurisdicţionale

4.3.1. Aspecte generale
Organele jurisdicţionale sunt autorităţile publice care aplică legea în cazul litigiilor. Această
categorie de organe este cunoscută sub terminologii diferite: instanţe judecătoreşti, putere judecătorească,
putere jurisdicţională, autoritate jurisdicţională. Însă, indiferent de denumire, este vorba întotdeauna de
organele care înfăptuiesc justiţia, prin justiţie înţelegându-se activitatea de soluţionare a proceselor civile,
administrative, comerciale, penale, de muncă etc., aplicarea de sancţiuni şi restabilirea drepturilor şi
intereselor legitime încălcate. Termenul "justiţie" desemnează, totodată, şi sistemul organelor judecătoreşti.
Competenţa instanţelor judecătoreşti este stabilită prin constituţie şi legi283.
În limbaj obişnuit, "justiţie" se traduce prin a face dreptate. Dacă la început justiţia se ocupa numai
cu soluţionarea proceselor şi cu reprimarea persoanelor care produc pagube şi suferinţe altora, prin
încălcarea normelor de drept, ulterior, ea şi-a îmbogăţit conţinutul ajungând să cenzureze chiar exerciţiul
puterii, în sensul exercitării controlului asupra modului cum guvernanţii respectă dreptul. Astfel, s-a ajuns la
principiul legalităţii în activitatea organelor statului284.
Statul de drept, care presupune ca puterea să respecte prima legea, este de neconceput fără justiţie.
Lipsa unei justiţii veritabile face imposibil primatul dreptului, or acolo unde dreptul nu primează se
instalează arbitrariul şi nedreptatea. Statul de drept semnifică subordonarea statului faţă de drept 285 sau
limitarea puterii prin drept286.
Puterea jurisdicţională trebuie să fie independentă şi imparţială, accesibilă şi eficace, întrucât numai
în aceste circumstanţe cetăţeanul va percepe justiţia ca pe o instituţie care îl apără, atunci când drepturile şi
interesele sale legitime sunt încălcate.
O practică îndelungată a demonstrat că judecătorii, pentru a aplica legea la cazurile concrete ce le
sunt supuse spre rezolvare, trebuie mai întâi să stabilească starea de fapt, apoi trebuie să interpreteze legile,
cutumele sau contractele ce sunt invocate, pentru a le înţelege conţinutul, urmează încadrarea în drept a
stării de fapt, şi în final se dă verdictul, exprimat prin hotărârea judecătorească. Prin aceasta se constată
drepturi şi obligaţii pentru subiectele de drept participante în proces, se aplică sancţiuni, se stabilesc
despăgubiri, se dau ordine de executare, atât părţilor în proces, cât şi autorităţilor publice.
Ansamblul hotărârilor judecătoreşti formează jurisprudenţa sau practica judecătorească. Prin aceasta
se limpezesc, uneori, textele legale obscure, ambigue sau lacunare şi chiar se completează. În aceste
condiţii, este important de ştiut până unde pot merge judecătorii cu completarea lacunelor legii, pentru că
rolul justiţiei este să aplice dreptul, nu să-l creeze. Dacă justiţia ajunge, totuşi, să creeze drept, cum se
întâmplă în unele sisteme constituţionale, trebuie stabilită limita la care judecătorul este obligat să se
oprească pentru a nu se substitui parlamentului.
Pentru ca justiţia să-şi poată îndeplini misiunea, ea cunoaşte o anumită organizare şi anumite
principii. Organizarea justiţiei se face pe grade de jurisdicţie. Aceste grade de jurisdicţie permit, în
principiu, atât soluţionarea în fond a litigiilor, cât şi posibilitatea de recurs, ca mijloc de îndreptare a erorilor,
de reevaluare a probelor şi situaţiilor. Se consideră că, cele mai multe garanţii le oferă organizarea justiţiei
pe 3 grade de jurisdicţie: fond, apel, recurs. Dezavantajul este durata mai lungă a proceselor.
Pentru a-şi putea îndeplini misiunea, justiţia trebuie să respecte anumite principii287, rezultate dintr-o
experienţă îndelungată. Acestea sunt288 :
1. Principiul legalităţii
Atunci când se referă însăşi la justiţie, acest principiu prezintă două aspecte principale:
 legalitatea instanţelor judecătoreşti - înseamnă că pot îndeplini activităţi jurisdicţionale numai acele
autorităţi statale cărora constituţia şi legile le recunosc această capacitate. De asemenea, instanţele
283
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, p. 585, 586.
284
Idem
285
Jaques GICQUEL, Droit constitutionnel et institutions politiques, 10 ed, Montchrestien, Paris,1993, p. 3
286
Claude EMERI, L‘Etat de droit dans les systemes polyarchiques europeens, în Revue francaise de droit constitutionnel, 1992,
nr. 9, p. 29
287
Potrivit prof .Ion Deleanu, prin "principii" se înţeleg regulile esenţiale care stau la baza organizării justiţiei, în scopul
realizării funcţiei ce îi revine. Ioan DELEANU, Op.cit., vol.II, p.361
288
Ioan MURARU, Op.cit., p.223-227.
106
 107

judecătoreşti pot rezolva litigii numai în limita competenţei conferite de lege. În fine, procedura de
rezolvare a litigiilor poate fi numai cea stabilită de lege.
 legalitatea infracţiunilor şi pedepselor – înseamnă că nu există infracţiune dacă nu este prevăzută de
lege şi nu există pedeapsă dacă nu este prevăzută de lege.
2. Justiţia este unică şi egală pentru toţi
Este un principiu care valorifică în domeniul justiţiei, principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor. În
sinteză, acest principiu cere ca toţi cetăţenii să fie judecaţi de aceleaşi instanţe, în situaţii similare.
Unicitatea şi egalitatea justiţiei interzice existenţa unor tribunale excepţionale, indiferent de denumire,
precum şi existenţa unor privilegii în administrarea justiţiei. De asemenea, acest principiu presupune
folosirea în speţe similare a aceloraşi reguli procedurale şi acordarea drepturilor procesuale, în mod egal
tuturor participanţilor la proces.
3. Dreptul la apărare
Acesta este şi unul dintre drepturile fundamentale ale omului şi constă în faptul că orice parte în
proces trebuie să aibă posibilitatea de a-şi apăra poziţia şi de a beneficia de avocat.
4. Prezumţia de nevinovăţie
Este principiul potrivit căruia orice persoană este considerată nevinovată atâta timp cât împotriva sa
nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare. Prezumţia de nevinovăţie este una dintre cele mai
puternice garanţii ale demnităţii şi libertăţii umane.
5. Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii
Potrivit acestui principiu, în activitatea sa, judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale. Ca
atare, în rezolvarea litigiilor, judecătorul nu poate cere sau primi nici un fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii,
sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o dea. În acest context, un interes
aparte îl prezintă statutul judecătorilor.
Prima problemă, privind statutul judecătorilor, o constituie recrutarea acestora. Recrutarea trebuie să
garanteze independenţa şi competenţa profesională a judecătorilor, ştiut fiind că administrarea justiţiei este o
activitate calificată.
În unele state judecătorii sunt aleşi prin vot universal la fel ca deputaţii. Ex. În S.U.A., la nivelul
statelor federate. În acest sistem, judecătorii trebuie să se alieze cu partidele politice, cu toate dezavantajele
ce decurg de aici.
Un alt sistem, mai potrivit, credem noi, este recrutarea judecătorilor prin concurs, deci pe criteriul
competenţei profesionale. Punctul nevralgic al acestui sistem îl constituie componenţa comisiilor de
concurs. Pentru a se ajunge la rezultatele dorite, comisiile de concurs trebuie să fie compuse din persoane a
căror competenţă profesională, onestitate şi imparţialitate să nu poată fi puse la îndoială şi care să
beneficieze de un mare grad de independenţă în desemnarea câştigătorilor concursului, cum ar fi
universitarii şi magistraţii de mare prestigiu. Problema de ordin tehnic a acestui sistem o constituie alegerea
modalităţilor de organizare şi desfăşurare a concursurilor şi criteriile de evaluare a candidaţilor.
Se remarcă, deci, că judecătorii dobândesc exerciţiul puterii judiciare, în funcţie de sistem, fie prin
vot, fie pe baza unui concurs profesional. Totdeauna, însă, puterea judiciară se exercită în numele legii.
O importanţă deosebită, pentru statutul judecătorului, o are inamovibilitatea, întrucât este considerată
o garanţie solidă a independenţei acestuia. Inamovibilitatea face ca judecătorul să nu poată fi nici revocat,
nici retrogradat, nici transferat şi nici avansat fără consimţământul său. Fac excepţie cazurile de abateri
grave, care, însă, pot fi stabilite şi sancţionate numai de către o autoritate specială din cadrul corpului
magistraţilor, după o procedură riguroasă.
În ceea ce priveşte avansarea magistraţilor în profesie, menţionăm că, pentru asigurarea
independenţei judecătorilor faţă de cel ce are puterea de avansare, s-au impus două reguli:
I. Avansarea să fie numai de competenţa corpului magistraţilor;
II. Numărul treptelor (gradelor) profesionale să fie limitat, şi la fel, să fie limitate consecinţele
avansării, în scopul de a face cât mai puţine diferenţieri în carieră, pentru a se înlătura eventualele
condiţionări imorale din cariera judecătorilor.
Tot în legătură cu independenţa judecătorilor se pune şi problema controlului hotărârilor
judecătoreşti, întrucât se ştie că, de regulă, controlatul depinde de controlor. Pentru a evita această
107
 108

dependenţă, hotărârile judecătoreşti pot fi controlate numai de alte instanţe judecătoreşti, şi numai după
proceduri jurisdicţionale.
Respectarea principiilor prezentate poate crea independenţa justiţiei în faţa legislativului şi a
executivului.

4.3.2. Organele jurisdicţionale din România, potrivit reglementărilor actuale

Constituţia României cuprinde mai multe texte care exprimă preocuparea legiuitorului constituant
român pentru garantarea principiilor care stau la baza justiţiei. Astfel, principiul legalităţii este consacrat
de următoarele texte constituţionale :
 art.23 alin. 12, potrivit căruia nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decît în condiţiile şi
în temeiul legii;
 art.73 alin.3, lit.h şi l, conform cărora se stabilesc prin lege organică, pe de o parte, infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora, iar pe de alta, organizarea şi funcţionarea instanţelor
judecătoreşti ;
 art.124 alin.1, care prevede că justiţia se înfăptuieşte în numele legii;
 art.126 alin.2, potrivit căruia competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege.
Din textele menţionate rezultă fără echivoc garantarea principiului legalităţii, sub cele două aspecte
ale sale, legalitatea instanţelor judecătoreşti şi legalitatea infracţiunilor şi pedepselor.
Principiul unicităţii şi egalităţii justiţiei este expres prevăzut în:
 art.124 alin.2 din Constituţie care afirmă : "Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi",
 art.126 alin.5 din Constituţie, care interzice înfiinţarea de instanţe extraordinare.
Dreptul la apărare, un alt principiu al justiţiei, este consacrat constituţional prin art.24, potrivit
căruia dreptul la apărare este garantat, şi în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un
avocat, ales sau numit din oficiu.
Principiul prezumţiei de nevinovăţie este clar exprimat de art.23 alin.11 din Constituţie :"Până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată."
În fine, independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, este consemnată ad literam în
art. 124 alin.3 din Constituţie, iar art.125 alin.1 dispune că judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt
inamovibili, potrivit legii.
În ceea ce priveşte organizarea judecătorească, potrivit art.125 alin.1 din Constituţie, "justiţia se
realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege".
De aici rezultă că, stabilirea instanţelor judecătoreşti inferioare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţe
aparţine domeniului legii, mai precis a legii organice, dacă avem în vedere şi prevederile art. 73 alin.3, lit.l
din Constituţie.
Legea organică cea mai semnificativă ce reglementează această materie este Legea nr. 304/2004
republicată privind organizarea judiciară republicată289. Instanţele judecătoreşti sunt integrate într-un sistem
care le ordonează într-o "triplă ierarhizare"290. Aceasta înseamnă că, hotărârea primei instanţe poate fi
atacată cu apel în faţa unei instanţe superioare, iar apoi cu recurs la o instanţă de casare, pentru a se garanta
astfel o judecată corectă.
Faptul că existenţa a trei grade de jurisdicţie (judecata în primă instanţă, în apel şi în recurs)
reprezintă dreptul comun în ţara noastră, nu exclude posibilitatea ca legiuitorul să opteze, din anumite
considerente, pentru gradul dublu de jurisdicţie, în anumite domenii. Astfel, urmărind celeritatea soluţionării
litigiilor, în materia contenciosului administrativ, legiuitorul a optat pentru dubla ierarhizare a instanţelor.
În România justiţia se înfăptuieşte prin instanţele judecătoreşti. Acestea sunt: Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, Curţile de Apel, Tribunalele, Tribunalele specializate, Instanţele militare (tribunalele militare;
Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti; Curtea Militară de Apel Bucureşti) şi judecătoriile291.

289
Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară a fost republicată în M. Of. nr. 827/13.09. 2005 şi a suferit
multiple modificări ulterioare.
290
Tudor DRĂGANU, Op.cit., p.354,355.
291
Art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 republicată
108
 109

În cadrul Curţilor de apel şi a Tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate
pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi
fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul
cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii292.
Aşadar, instanţele judecătoreşti sunt reprezentarea în concret a puterii judecătoreşti. Trebuie însă
făcută o distincţie între puterea judecătorească şi autoritatea judecătorească, cea din urmă fiind compusă din
Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, Ministerul public şi Consiliul Superior
al Magistraturii293. Nu toate aceste organisme se integrează în puterea judecătorească, ci doar instanţele
judecătoreşti294.
În concluzie, denumirea de autoritate judecătorească nu se identifică cu cea de putere judecătorească
deoarece o excede ca sferă295.

4.4. Relaţiile dintre organele fundamentale ale statului

4.4.1. Aspecte generale
O realitate complexă, care demonstrează relativitatea separaţiei şi independenţei puterilor statului, o
constituie relaţiile ce se stabilesc între organele fundamentale. Vom prezenta o scurtă analiză a relaţiilor
dintre justiţie şi celelalte organe ale statului, precum şi o scurtă analiză a relaţiilor dintre legislativ şi
executiv.
A. Raporturile dintre justiţie şi celelalte organe fundamentale ale statului296
În ceea ce priveşte relaţiile justiţiei cu legislativul şi cu executivul, este important ca acestea să nu
afecteze independenţa judecătorului.
Raporturile justiţiei cu parlamentul sunt determinate, în primul rând, de faptul că, organizarea şi
funcţionarea instanţelor judecătoreşti se reglementează prin lege. Deci parlamentul este cel ce stabileşte
organele judecătoreşti, competenţa lor şi procedura după care vor judeca. În continuare, tot parlamentul este
cel care stabileşte, prin lege, infracţiunile şi pedepsele. Este evident că toate acestea nu afectează puterea
judecătorului de a decide independent în cauza care îi este supusă judecăţii, cu singura restricţie, de altfel
firească, de a se supune legii.
Justiţia, la rândul ei, poate interveni în activitatea legislativă, în statele în care controlul
constituţionalităţii legilor este de competenţa instanţelor judecătoreşti.
Raporturi ale justiţiei cu executivul apar în situaţia în care numirea şi avansarea magistraţilor este de
competenţa unor organe executive, cum ar fi şeful statului. Aceasta dă o dependenţă a judecătorilor faţă de
executiv, care poate fi contracarată prin consacrarea reală a criteriului competenţei şi probităţii profesionale,
atât pentru numire cât şi pentru avansări.
De asemenea, raporturi între justiţie şi executiv, apar atunci când judecătorii pot controla legalitatea
actelor puterii executive. Bineînţeles, ei vor putea să judece corect, doar atunci când au suficiente garanţii
pentru a fi feriţi de presiunile executivului.
B. Raporturile dintre legislativ şi executiv297
Examinarea raporturilor legislativ-executiv o vom face sub 3 aspecte: rolul legislativului în formarea
executivului, raporturile legislativ-executiv care apar în procesul de guvernare şi compatibilitatea
exerciţiului concomitent al unui mandat parlamentar şi a unei funcţii executive.
1. Rolul legislativului în formarea executivului
Pretutindeni, parlamentul deţine anumite competenţe privind formarea executivului. Aceste
competenţe diferă de la un sistem constituţional la altul şi depind de forma de guvernământ şi de structura
executivului. Ele se referă la desemnarea şefului statului, şi la desemnarea şefului de guvern şi a membrilor
guvernului.

292
Idem, art. 35 şi 36
293
Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 187
294
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.
295
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p.216
296
Ioan MURARU, Op.cit., p.228,229.
297
Ioan MURARU, Op.cit., p.194-202.
109
 110

a) Desemnarea şefului statului

Rolul parlamentului în desemnarea şefului de stat diferă în funcţie de forma de guvernământ. În
cazul monarhiei, intervenţia parlamentului este rară, funcţia de şef al statului transmiţându-se ereditar. În
republica prezidenţială, şeful statului este ales prin vot universal, ceea ce face ca rolul parlamentului să fie
nesemnificativ. El se reduce doar la solemnitatea depunerii jurământului, în momentul preluării funcţiei.
În republica parlamentară, însă, şeful statului este ales de parlament, ceea ce face ca rolul acestuia să fie
decisiv.
b) Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor guvernului.
Şi în acest domeniu situaţiile sunt diferite de la ţară la ţară. Cu toate acestea, distincţia între şeful şi
membrii guvernului este evidentă pretutindeni, şeful guvernului având un regim juridic distinct. Şeful
guvernului este desemnat pe criterii politice şi el alcătuieşte lista membrilor guvernului.
În regimurile prezidenţiale (ex.S.U.A.), preşedintele cumulează funcţiile de şef de stat şi şef al
guvernului. În unele regimuri prezidenţiale (ex.Finlanda) numirea miniştrilor este de competenţa şefului
statului, în timp ce în altele (ex.S.U.A.) ea se realizează de către şeful statului, cu acordul camerei
superioare a parlamentului. O situaţie asemănătoare, în sensul că, rolul parlamentului în desemnarea şefului
guvernului este redus, o întâlnim şi la unele monarhii, cum este în Kuweit. Acolo, emirul desemnează
primul-ministru, după consultarea Adunării Naţionale, a preşedintelui şi ex-preşedintelui acestei adunări,
precum şi a unui număr de personalităţi marcante. Decretul prin care emirul desemnează primul-ministru nu
este supus aprobării parlamentului. Tot emirul desemnează şi membrii guvernului, fără ca parlamentul să se
poată opune.
În regimurile semiprezidenţiale de tipul Franţei, şeful statului numeşte şeful guvernului, şi, la
propunerea acestuia pe ceilalţi membri ai guvernului, fără a fi necesar un vot de încredere al parlamentului.
În regimurile parlamentare se pot identifica mai multe situaţii:
I. Într-o primă situaţie, şeful de guvern se alege de către parlament. O dată ales, acesta propune
membrii guvernului, care sunt, de asemenea, aleşi de parlament. Ex. În R.F.Germania, Cancelarul este ales
de Dietă la propunerea Preşedintelui federaţiei. Ceilalţi membrii ai guvernului se numesc şi se revocă de
Dietă, la propunerea Cancelarului.
II. Într-o a doua situaţie (ex. Anglia), şeful partidului majoritar în camera inferioară este invitat de
şeful de stat să formeze guvernul. Practic, aici şeful de stat proclamă oficial rezultatul votului şi calitatea de
şef al executivului a liderului partidului care a câştigat majoritatea mandatelor parlamentare. Se poate
afirma că în acest sistem şeful guvernului este ales prin vot universal indirect.
III. O a treia situaţie, ilustrată de Italia, are în vedere dificultatea obţinerii unei majorităţi
parlamentare, datorită numărului mare de partide. În acest caz, un rol important în desemnarea guvernului
revine şefului de stat. Acesta însărcinează cu formarea guvernului un membru al parlamentului considerat a
avea şanse reale pentru a obţine învestitura parlamentară. Dacă reuşeşte, devine prim-ministru. Cât priveşte
membrii guvernului, aceştia sunt desemnaţi de partidul lor, pe baza acordurilor între partidele membre ale
coaliţiei guvernamentale.
2. Raporturile legislativ-executiv ce apar în procesul de guvernare
În procesul de guvernare, rolul determinant în adoptarea şi aplicarea hotărârilor politice majore
revine legislativului şi executivului. Participarea lor la actul guvernării este complexă şi nuanţată, astfel
încât, uneori, este dificil de identificat cât reprezintă în guvernare intervenţia legislativului şi cât cea a
executivului298. Pentru orientare, vom evidenţia câteva modalităţi prin care cele două puteri se influenţează
reciproc.
a. Intervenţia legislativului în activitatea executivului se realizează prin intermediul mai multor
mecanisme, şi anume :
I) Parlamentul adoptă legea pe care executivul trebuie să o aducă la îndeplinire.
II) Parlamentul aprobă programul executivului. În cele mai multe sisteme constituţionale guvernul
acţionează pe baza unui program de guvernare. Acest program trebuie aprobat de parlament. Respingerea,
de către parlament, a programului de guvernare, conduce, de regulă, la neînvestirea sau la demisia
guvernului.
298
Ioan MURARU, Op.cit.,p.198.
110
 111

III) Parlamentul aprobă delegarea legislativă. De regulă, constituţiile permit ca, în anumite condiţii,
guvernul să poată fi abilitat să emită norme juridice în domenii rezervate legii. Această abilitare se acordă de
parlament, care şi controlează modul în care a fost exercitată delegarea legislativă.
IV) Parlamentul controlează activitatea guvernului. Modalităţile prin care parlamentul controlează
activitatea executivului au fost deja prezentate. Trebuie însă subliniat că, eficacitatea acestui control depinde
de majoritatea de care guvernul dispune în adunări. Experienţa a demonstrat că sunt rare cazurile în care un
guvern a fost constrâns să demisioneze pentru că responsabilitatea sa a fost pusă în discuţie de către
parlament. Crizele ministeriale survin nu din cauza votului de neîncredere al parlamentului, exercitat ca
modalitate de control, ci datorită deciziilor luate de statele majore ale partidelor politice (neînţelegerile din
cadrul coaliţiei guvernamentale). Totuşi, chiar şi atunci când guvernul dispune de o majoritate confortabilă
în Parlament, procedurile de control parlamentar constituie un instrument important la îndemâna opoziţiei
pentru a pune în mişcare presa şi a sensibiliza opinia publică.
b. Intervenţia executivului în activitatea legislativului
Aceasta, se manifestă, îndeosebi, prin intermediul iniţiativei legislative, al promulgării legilor şi al
dizolvării parlamentului.
I) Iniţiativa legislativă. În toate sistemele constituţionale, printre subiectele dreptului la iniţiativă
legislativă, se numără şi Guvernul, care, de fapt, este cel mai activ299.
II) Promulgarea legilor. Promulgarea legii este ultima etapă a procesului legislativ, şi aparţine, de
regulă, şefului statului. Cu toate că, promulgarea presupune semnarea legii ca ultimă formalitate pentru
publicare, ea nu se reduce la atât. Deşi promulgarea este obligatorie, ca principiu, în unele sisteme
constituţionale şeful statului are posibilitatea de a cere o nouă deliberare sau exercitarea controlului prealabil
de constituţionalitate, ceea ce constituie un veto suspensiv. În anumite ţări, cum este cazul S.U.A. şeful
statului dispune de un drept de veto care are ca efect practic blocarea definitivă a legii.
III) Dizolvarea parlamentului. Există o serie de ţări ale căror constituţii permit dizolvarea
parlamentului de către şeful statului. Ex. Belgia, Grecia, Danemarca, Franţa etc. Dizolvarea parlamentului
intervine atunci când se ajunge la un conflict ireconciliabil între parlament şi guvern, de regulă, ca urmare a
destrămării coaliţiei guvernamentale. Dizolvarea parlamentului are ca scop tranşarea conflictului prin votul
electoratului.
c. Compatibilitatea exerciţiului concomitent a unui mandat parlamentar şi a unei funcţii în
guvern.
În această privinţă, practica statelor evidenţiază 3 soluţii de principiu.
1. Sunt sisteme constituţionale în care exerciţiul unei funcţii ministeriale este incompatibil cu exerciţiul unui
mandat parlamentar (ex. Franţa). În acest caz, dacă un parlamentar doreşte să ocupe o funcţie în guvern, el
trebuie să demisioneze din parlament. Raţiunea acestui sistem este asigurarea separaţiei puterilor.
2. Al doilea sistem permite cumularea mandatului de parlamentar cu funcţia ministerială, acceptându-se
colaborarea între parlament şi guvern (ex. Belgia).
3. Al treilea sistem condiţionează funcţia ministerială de existenţa calităţii de parlamentar urmărind o
colaborare strânsă între parlament şi guvern (ex. Anglia).
Toate aceste sisteme, care se bazează pe viziuni diferite asupra separaţiei-echilibrului puterilor în stat
au avantajele şi dezavantajele lor. Ceea ce contează este ca soluţia aleasă să corespundă culturii politice din
ţara respectivă.

4.4.2. Relaţiile dintre organele fundamentale ale statului român

A. Raporturile dintre justiţie şi legislativ
I. În principal, intervenţia parlamentului în domeniul justiţiei se înfăptuieşte, potrivit schemei clasice,
prin legile care reglementează acest domeniu:
 Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară republicată reglementează organizarea şi
funcţionarea instanţelor judecătoreşti, stabileşte condiţiile pentru numirea şi revocarea magistraţilor,
drepturile, îndatoririle şi răspunderea acestora.
299
Astfel, potrivit statisticilor, în regimurile unde guvernul este responsabil în faţa adunărilor parlamentare, aproximativ 90% din
legile adoptate sunt de origine guvernamentală, Ioan MURARU, Op.cit.,p.200
111
 112

 Infracţiunile şi pedepsele sunt stabilite prin Codul penal,

 Procedura judiciară este reglementată prin Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală.
Este evident faptul că nu se afectează în nici un fel dreptul judecătorului de a decide independent în
cauza ce-i este supusă judecăţii. Legea elaborată de Parlament creează condiţiile unei reale independenţe300.
II. O intervenţie aparte a Parlamentului în domeniul justiţiei o constituie numirea unor membri în
Consiliul Superior al Magistraturii301, care reprezintă garantul independenţei justiţiei.
Astfel, potrivit art.133 din Constituţie, din totalul de 19 membri câţi alcătuiesc Consiliul Superior al
Magistraturii, 14 membri aleşi de adunările generale ale magistraţilor sunt validaţi de Senat, care va şi numi
2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului.
De altfel, Consiliul Superior al Magistraturii are atribuţii deosebit de importante pentru buna
desfăşurare a justiţiei, propunând Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a
procurorilor, cu excepţia celor stagiari302. Totodată, acest organism îndeplineşte rolul de instanţă de judecată
în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor303. În cazul în care se constată că
sesizarea privind abaterea disciplinară a magistratului este întemeiată, se aplică una dintre sancţiunile
disciplinare prevăzute de lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite şi cu circumstanţele
personale ale acestuia.
III. În sistemul nostru constituţional, justiţia nu poate interveni în activitatea legislativă, deoarece
controlul constituţionalităţii legilor este încredinţat unui organ special şi specializat - Curtea Constituţională
- situat în afara autorităţii judecătoreşti.
B. Raporturile dintre justiţie şi executiv
a) Intervenţia executivului în domeniul justiţiei. Ingerinţele executivului în materia justiţiei au fost,
până la revizuirea Constituţiei, după părerea noastră, exagerate. Din acest motiv a fost nevoie de intervenţia
constituantului, care prin modificările aduse constituţiei, a redus semnificativ imixtiunile executivului în
acest domeniu.
Principala intervenţie a executivului în domeniul justiţiei este numirea magistraţilor de către
Preşedintele României.
Până la revizuirea Constituţiei, preşedintele şi ceilalţi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie304 erau
numiţi de Preşedintele României, pe o perioadă de 6 ani, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii, dar la recomandarea ministrului justiţiei, care făcea parte din guvern, deci din puterea
executivă. Rezultă astfel cu claritate rolul determinant pe care îl avea executivul prin ambele sale organe
componente – preşedinte şi guvern - în numirea magistraţilor.
Potrivit noilor reglementări305 membrii consiliului de conducere al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
– format din preşedinte, vicepreşedinte şi preşedinţii de secţii - sunt numiţi de către Preşedintele României,
la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, dintre judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care
au funcţionat la această instanţă cel puţin 2 ani, fără să mai existe vreo ingerinţă a guvernului în acest sens.
În ceea ce priveşte admiterea în magistratură a judecătorilor şi procurorilor, acesta se face prin
concurs, pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a bunei reputaţii306.
Dacă potrivit dispoziţiilor legislative anterioare revizuirii Constituţiei regulamentul de organizare şi
desfăşurare a examenului se aproba de către ministrul justiţiei, rolul semnificativ al executivului
manifestându-se astfel şi în selecţionarea viitorilor magistraţi, noile dispoziţii în materie elimină integral
intervenţia executivului. Se acordă în acest fel Institutului Naţional al Magistraturii şi Consiliului Superior
al Magistraturii competenţă deplină în materia admiterii în profesia de magistrat, admitere care se face cu
300
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.292
301
Legea care reglementează activitatea Consiliului Superior al Magistraturii este Legea nr. 317 din 1 iulie 2004, republicată în
M. Of. nr. 827/13 septembrie 2005 cu modificările ulterioare.
302
Art. 35 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
303
Idem, art. 44
304
Denumirea anterioară revizuirii Constituţiei a actualei Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie a cărei organizare este reglementată
prin Legea nr.304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară
305
Art. 53 alin. 1 din Legea nr. 303 privind statutul magistraţilor republicată ( M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005)cu
modificările ulterioare.
306
Idem, art. 12
112
 113

respectarea principiilor transparenţei şi egalităţii, exclusiv pe bază de concurs, potrivit regulamentului

adoptat de Institutul Naţional al Magistraturii şi aprobat prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii.
Mai mult, şi iniţiativa cu privire la cariera judecătorilor aparţinea executivului, astfel încât
promovarea, delegarea, detaşarea şi suspendarea din funcţie a judecătorilor, precum şi încetarea funcţiei
acestora se făcea la propunerea ministrului justiţiei. În urma modificărilor aduse statutului magistratului,
astăzi, promovarea judecătorilor şi procurorilor se face numai prin concurs organizat la nivel naţional, în
limita posturilor vacante, de către Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al
Magistraturii. Şi celelalte aspecte menţionate privind cariera magistratului sunt reglementate de Consiliul
Superior al Magistraturii, autoritate centrală în materie, a cărui poziţie în sistemul judecătoresc a cunoscut în
acest fel o consolidare semnificativă ca urmare a revizuirii constituţiei, care-i acordă rolul de “garant al
independenţei justiţiei”307.
Consiliul Superior al Magistraturii este şi instanţă disciplinară pentru judecători şi procurori, în cazul
în care aceştia comit abateri disciplinare 308. În consecinţă, acţiunea privind răspunderea disciplinară a
magistraţilor nu se mai exefcită de către ministrul justiţiei, aşa cum prevedeau vechile reglementări în
materie.
b) Intervenţia justiţiei în activitatea executivului. Statul de drept nu poate fi conceput dacă actele
emise de puterea executivă nu sunt supuse controlului jurisdicţional, deoarece numai aşa puterea executivă
poate fi obligată să respecte legea. Rezultă că, intervenţia justiţiei în activitatea executivului constă în
controlul legalităţii actelor administrative, la sesizarea celor interesaţi.
Temeiul constituţional al intervenţiei justiţiei în activitatea executivului se regăseşte în textul art.52,
care prevede că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen a unei cereri, este îndreptăţită să obţină
recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
Este adevărat că, textul constituţional lasă la latitudinea legii organice stabilirea modalităţilor de
exercitare a acestui drept, fără a nominaliza justiţia. Dar Legea nr.554/2004309 privind contenciosul
administrativ, dă aceste litigii în competenţa instanţelor judecătoreşti. Soluţionând speţa, acestea pot anula,
total sau în parte, actul respectiv sau să oblige autoritatea administrativă să emită un anumit act.
O problema importantă, în acest domeniu, soluţionată actualmente a fost aceea a numeroaselor
excepţii, stabilite la art.2 din vechea lege a contenciosului administrativ 310, de la regula controlului
judecătoresc. Noua lege a limitat excepţiile şi le-a circumscris cu mai mare precizie, pentru ca justiţia să
devină un garant eficace al statului de drept.
Astfel, art. 5 din noua lege prevede că nu pot fi atacate în contencios administrativ următoarele acte:
actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; actele de
comandament cu caracter militar; actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se
prevede prin lege organică o altă procedură judiciară şi actele emise în situaţii excepţionale ce privesc
apărarea şi securitatea naţională, restabilirea ordinii publice, război, asediu, stare de urgenţă, acte adoptate
pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor, cu excepţia cazului în care
aceste acte au fost adopta

te utilizând un exces de putere.

C. Raporturile dintre legislativ şi executiv
a) Intervenţia legislativului în activitatea executivului
şi în cazul României, cel mai important mijloc de intervenţie a Parlamentului în activitatea
executivului este legea, care este determinantă pentru executiv, sub două aspecte:
 pe de o parte, prin lege se reglementează însăşi organizarea şi funcţionarea executivului,

307
Art. 133 alin. 1 din Constituţie
308
Art. 134 alin. 1 din Constituţie
309
Publicată în M. Of. nr. 1154/7 decembrie 2004, cu modificările ulterioare.
310
Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, publicată în M. Of. nr. 122/8 noiembrie 1990.
113
 114

 iar pe de alta, aducerea la îndeplinire a legii este chiar raţiunea de existenţă a executivului.
În sistemul constituţional român, Preşedintele Republicii este ales prin vot universal direct, astfel
încât, Parlamentul nu are nici o influenţă în desemnarea lui. Rolul Parlamentului se reduce, în acest caz, la
cel de cadru în care Preşedintele depune jurământul.
În ceea ce priveşte Guvernul situaţia este diferită. Acesta este numit de Preşedinte, dar numai în baza
votului de încredere acordat de Parlament, asupra listei Guvernului şi a programului de guvernare. Rezultă
că, în numirea Guvernului rolul Parlamentului este semnificativ.
O altă modalitate de intervenţie a Parlamentului în activitatea executivului se manifestă în cazul
demiterii Preşedintelui României. Astfel, potrivit art.95 din Constituţie, în cazul săvârşirii unor fapte grave
prin care se încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de
Camera deputaţilor şi Senat în şedinţă comună, cu votul majorităţii parlamentarilor, după consultarea Curţii
Constituţionale. Dacă propunerea de suspendare este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un
referendum pentru demiterea Preşedintelui.
În ceea ce priveşte activitatea Guvernului, posibilităţile de intervenţie a Parlamentului sunt mai largi,
întrucât Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului pentru realizarea programului de guvernare
aprobat. În acest sens, Parlamentul României poate utiliza toate instrumentele de control prezentate anterior,
mergând până la demiterea Guvernului. Până în prezent, însă, în România nici un guvern nu a fost demis ca
urmare a aprobării unei moţiuni de cenzură.
Delegarea legislativă este, în principiu, o altă modalitate de intervenţie a legislativului în activitatea
executivului, deoarece, în mod normal, Parlamentul este cel ce abilitează guvernul să emită ordonanţe în
domenii rezervate legii, şi tot el controlează modul în care a fost utilizată această abilitare. În România însă,
delegarea legislativă a devenit mai mult un mijloc de intervenţie a Guvernului în activitatea Parlamentului,
prin utilizarea frecventă a ordonanţelor de urgenţă, care nu se emit în baza unei legi de abilitare. De aceea,
ne vom ocupa de acest fenomen în cadrul subdiviziunii privind intervenţia executivului în activitatea
legislativului.
b) Intervenţia executivului în activitatea legislativului
I. În acest domeniu, un prim aspect vizează dizolvarea Parlamentului. În această privinţă, prevederile
Constituţiei sunt deosebit de restrictive. Astfel, Preşedintele României nu poate dizolva Parlamentul decât
într-un singur caz, şi anume atunci când acesta refuză votul de învestitură a Guvernului, într-un termen de
60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.311
II. O altă formă de intervenţie a executivului în activitatea Parlamentului o reprezintă iniţiativa
legislativă. Sub acest aspect, România se încadrează în curentul european, în sensul că majoritatea
covârşitoare a legilor adoptate sunt de origine guvernamentală.
III. Un fenomen aparte, privind intervenţia Guvernului în activitatea legislativă, îl constituie, în
România, după cum am mai arătat, utilizarea ordonanţelor de urgenţă. Singura reglementare în acestă
materie se regăseşte în art.115 din Constituţie. Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii
extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul lor.
Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera
competentă a Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu în
termen de 5 zile de la depunerea sa.
O problemă deosebit de importantă legată de ordonanţele de urgenţă se referă la înţelesul sintagmei
"situaţii excepţionale" care, aşa cum era, prevăzut în Constituţie înainte de revizuire, justifica instituirea unei
stări de asediu sau de urgenţă, conferindu-i astfel legitimitate. În noua concepţie situaţia exraordinară constă
într-o stare de urgenţă în reglementarea unui aspect ce nu comportă în nici un fel amânarea.
În legătură cu această problemă, Curtea Constituţională a adus câteva precizări. Astfel, Curtea a
arătat că justificarea „cazului excepţional” se bazează „pe necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii
care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea unei soluţii imediate, în vederea evitării
unei grave atingeri aduse interesului public”312. „Cazul excepţional are un caracter obiectiv, în sensul că

311
Art. 89 din Constituţie.
312
A se vedea Decizia nr.65/1995 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr.129/1995.
114
 115

existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să acţioneze
prompt pentru apărarea unui interes public, pe calea ordonanţei de urgenţă”313.
Într-un asemenea context este greu de susţinut că toată mulţimea de ordonanţe de urgenţă a fost
emisă în cazuri excepţionale, şi se poate ridica problema unei uzurpări de către executiv a funcţiei
legislative, pe fondul unei pasivităţi a Parlamentului.
Dincolo de conotaţiile politice ale fenomenului, stricta considerare a implicaţiilor tehnico-juridice,
ne arată că utilizarea excesivă a ordonanţelor de urgenţă, ca de altfel a tuturor ordonanţelor, determină o
instabilitate pronunţată a raporturilor juridice314. Astfel, ordonanţa de urgenţă produce efecte de la data
publicării, evident sub condiţia de a fi fost depusă spre dezbatere în procedură de urgenţă la Parlament. Dar
ea trebuie aprobată ulterior de organul legislativ. Cu această ocazie, de regulă, Parlamentul operează
modificări care vor produce efecte o dată cu publicarea legii de aprobare a ordonanţei. Dacă mai adăugăm şi
faptul că există ordonanţe de urgenţă care modifică alte ordonanţe de urgenţă, rezultă că suntem în prezenţa
unor succesiuni de dispoziţii normative, adoptate la date diferite în aceeaşi materie, ceea ce inevitabil
generează confuzii şi insecuritate juridică.
IV. O ultimă formă de intervenţie a executivului în activitatea legislativă o constituie promulgarea
legii. În această privinţă, Preşedintele României dispune de un drept de veto suspensiv. Astfel, potrivit art.77
din Constituţie, înainte de promulgare, Preşedintele României poate cere, o singură dată, Parlamentului,
reexaminarea legii, sau poate declanşa controlul prealabil de constituţionalitate. În acest fel, el poate
împiedica pentru o perioadă intrarea în vigoare a legii. Dacă Parlamentul adoptă legea care a fost supusă
reexaminării, în aceeaşi formă şi cu aceeaşi majoritate, sau, dacă s-a confirmat constituţionalitatea legii de
către Curtea Constituţională, Preşedintel României este obligat să o promulge.
V. În fine, menţionăm că, sistemul nostru constituţional admite cumulul mandatului parlamentar cu
exerciţiul unei funcţii guvernamentale (membru al Guvernului).

CAPITOLUL 5

DESEMNAREA ORGANELOR REPREZENTATIVE

5.1. Competiţia pentru putere

5.1.1. Conţinutul competiţiei pentru putere
313
A se vedea Decizia nr.83/1998 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr.211/1995.
314
Dana APOSTOL TOFAN, Consideraţii în legătură cu regimul juridic aplicabil ordonanţelor Guvernului, Revista "Dreptul",
nr.4/1998, p.36-40.
115
 116

5.1.2. Partidele politice

5.1.3. Mass-media
5.1.4. Grupurile de presiune

5.2. Scrutinul
5.2.1. Scrutinul majoritar
5.2.2. Reprezentarea proporţională

5.3. Desemnarea organelor reprezentative în România

5.3.1. Funcţiile reprezentative şi modurile de scrutin utilizate
5.3.2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români
5.2.2.1.Aspecte generale privind cetăţenia română
5.2.2.2.Drepturile exclusiv politice
5.3.3. Actorii competiţiei pentru putere

OBIECTIVE

Studierea acestui capitol vă permite:

Cunoaşterea conţinutului competiţiei pentru putere şi a diferitelor

roluri pe care le au actorii participanţi la acesta;

Înţelegerea mecanismelor de funcţionare a sistemelor electorale,

precum şi a consecinţelor pe care le are opţiunea pentru unul sau
altul dintre acestea;

Învăţarea operării cu diferite procedee şi metode de atribuire a

mandatelor;

Însuşirea unor cunoştinţe privind funcţiile reprezentative în

România.

După cum am arătat, atunci când am tratat forma de guvernământ, una dintre formele de democraţie
larg utilizată este democraţia reprezentativă. În acest sistem, poporul sau naţiunea - ca titular al suveranităţii
- încredinţează exerciţiul puterii reprezentanţilor săi care vor fi deţinătorii unui mandat reprezentativ,
bucurându-se astfel de un mare grad de autonomie.
Problema care se pune, în această situaţie, este modalitatea de desemnare a reprezentanţilor
poporului sau în termeni de drept constituţional, modalitatea de instaurare a puterii.
Este unanim admis că soluţia acestei probleme trebuie să respecte axioma: reprezentanţii se stabilesc
prin voinţa cetăţenilor. Aceasta înseamnă că trebuie realizată o cuantificare a opţiunilor guvernaţilor, în
privinţa candidaţilor la mandatele de reprezentanţi. Ajungem astfel la alegeri, care nu sunt altceva decât
procesul de desemnare a guvernanţilor de către guvernaţi, proces care cuprinde două etape principale:
competiţia pentru putere şi scrutinul.
116
 117

5.1. Competiţia pentru putere

5.1.1. Conţinutul competiţiei pentru putere

Competiţia pentru putere apare datorită faptului că, de obicei, există mai mulţi pretendenţi la putere
decât numărul de mandate. În această situaţie, este cât se poate de firesc să se organizeze o întrecere ai cărei
câştigători vor dobândi mandatele. Deci, competiţia pentru putere este întrecerea între candidaţi, care are
ca miză mandatele eligibile. Momentul culminant al competiţiei pentru putere îl constituie campania
electorală, în cadrul căreia candidaţii desfăşoară un complex de activităţi având ca scop atragerea voturilor
electoratului.
Literatura occidentală examinează, de regulă, două categorii de actori, cu roluri diferite, ai
competiţiei pentru putere315:
a) Partidele politice, care sunt concurenţii propriu-zişi;
b) Mass-media şi grupurile de presiune, care reprezintă principalele mijloace de influenţare a opiniei
publice, mijloace indispensabile în lumea contemporană, pentru câştigarea competiţiei electorale.

5.1.2. Partidele politice316

Partidul politic este o asociaţie care se deosebeşte de toate celelalte prin faptul că are un scop politic,
adică urmăreşte cucerirea puterii politice. O dată puterea dobândită, partidul politic încearcă să impună
doctrina, ideologia sa, ca doctrină de guvernare, impunere bazată, în cazul cel mai onest, pe convingerea
membrilor săi că în acest fel se va realiza binele ţării.
În accepţiunea tradiţională, partidul politic, reprezentând o anumită concepţie despre lume şi
societate, se consideră, atâta timp cât nu este la putere, un intermediar între popor şi guvernanţi. Când a
cucerit puterea, partidul politic devine deţinătorul puterii de guvernare, sau, cu alte cuvinte conducătorul
legitim al politicii naţionale.
Pentru a ne afla în prezenţa unui partid politic trebuie îndeplinite cumulativ trei condiţii317:
1. Libera asociere. Partidul este rezultatul exercitării libere de către cetăţeni a dreptului de asociere.
Prin asociere, cetăţenii devin membri ai partidului, adică formează sfera aderenţilor. În afară de aceasta mai
există sfera simpatizanţilor, care cuprinde cetăţenii ce nu aderă la partid dar îi împărtăşesc, mai mult sau mai
puţin, ideile, votându-l, eventual, la alegeri.
2. Asociaţia trebuie să fie formată numai din cetăţeni ai statului respectiv. Numeroase constituţii se
pronunţă în acest sens, pornind de la concepţia că de politica unui stat sunt îndreptăţiţi a se ocupa numai
cetăţenii acelui stat, întrucât numai soarta lor este legată direct de soarta acelui stat.
3. Precizarea expresă a scopului politic al asociaţiei. Aceasta este necesară, pentru că partidul are un
statut specific, şi societatea trebuie să se asigure că el respectă cadrul general, prevăzut de regulă în
constituţie, în care trebuie să-şi desfăşoare activitatea.
Partidul nu este de conceput fără o conducere şi o disciplină. În unele ţări disciplina este atât de
severă, încât pierderea calităţii de membru de partid atrage, de drept şi pierderea calităţii de parlamentar.
Interesantă este chestiunea împărţirii partidelor politice în partide de dreapta şi partide de stânga,
toate având aceeaşi vocaţie – vocaţia guvernării (câştigarea alegerilor şi participarea la guvernare). În
perioada actuală se constată o tot mai mare tendinţă de dispariţie a diferenţelor între programele partidelor
de stânga şi ale celor de dreapta, reţinem însă câteva din ideile care constituie baza ideologică a partidelor şi
formaţiunilor politice. Partidele de stânga:
 pun accent pe dezvoltarea societăţii în ansamblu, fără de care dezvoltarea individuală ar fi posibilă
într-o măsură mai mică, dat fiind că în cadrul unui grup mai mare poţi realiza mai mult şi cu mult
mai bine decât în mod individual;
 susţin rolul statului în economie şi dezvoltarea economică a tuturor claselor sociale;
315
Pierre PACTET, Op. cit., p.128
316
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2001, p. 292-304; Tudor DRĂGANU, Op.cit., vol. II, p.45-50; Ion
DELEANU, Op. Cit., p. 207-218; Pierre PACTET, Op. Cit., p.128-133
317
O enumerare diferită a elementelor care conferă unui partid personalitate juridică este: organizare de sine stătătoare,
patrimoniu, acţiune în vederea realizării unui scop politic. Cristian IONESCU Drept constituţional…, p. 391
117
 118

 sprijină investitorii mici şi mijlocii şi investiţiile acestora, deoarece se consideră că numai prin
crearea unei clase de mijloc puternice se poate realiza o creştere economică puternică.
În timp ce partidele de dreapta:
 pun accentul pe individ, pe primatul individual în faţa societăţii, fiind de părere că într-o societate
individul face mai mult şi mai bine pentru sine şi împreună contribuie la dezvoltarea socială mult
mai mult decât ar face-o societatea în ansamblul ei pentru fiecare dintre cetăţenii ei;
 susţin dezvoltarea unui mediu concurenţial şi a unei economii de piaţă durabile, susţin rolul scăzut
al statului în privinţa dezvoltării economice prin crearea unei economii private puternice318.
Deşi partidele sunt multifuncţionale, câteva dintre funcţiile acestora sunt definitorii:
1. constituind un grup intermediar între popor şi putere, ele contribuie la cristalizarea voinţei generale
şi la valorizarea acesteia ca impuls faţă de putere;
2. ele tind la realizarea funcţiei de conducere a societăţii, prin cucerirea puterii şi transformarea
programelor politice în programe de guvernământ;
3. contribuie la informarea şi educaţia politică a cetăţenilor, precum şi la formularea exigenţelor şi
aprecierilor acestora faţă de putere.
Una dintre cele mai delicate probleme ale democraţiilor moderne este problema finanţării partidelor
politice.
Pentru susţinerea partidului şi a politicii sale cheltuielile sunt enorme, iar sursele tradiţionale de
venituri - cotizaţiile membrilor - sunt de departe insuficiente. Aşa se explică de ce partidele au ajuns să-şi
organizeze diferite activităţi lucrative satelit, unele devenind adevărate trusturi economico-financiare sau să
recurgă la practici cvasi-delictuale ori în mod deliberat ilegale, pentru a dobândi fonduri319.
La aceste practici se adaugă finanţarea din exterior, mascată în cele mai diverse moduri:
- una din formulele ideale este fundaţia cu scopuri culturale sau religioase, care ascunde, în fapt, o
structură a unui partid.
- de asemenea, se practică finanţarea din exterior a unor organizaţii neguvernamentale (ligi,
asociaţii) care se comportă, nu în puţine cazuri, în perioadele de criză sau schimbări structurale, ca adevărate
"batalioane de asalt" ale unor partide sau alianţe politice.
- o altă formulă o reprezintă finanţarea unor sindicate care, formal, afirmă că nu fac politică, dar în
realitate mobilizează mase mari de oameni la mitinguri şi demonstraţii cu caracter evident politic.
Iată motivele pentru care, în majoritatea democraţiilor occidentale, există o preocupare majoră pentru
elaborarea unei legislaţii destinată moralizării finanţării partidelor politice şi, mai ales, a exercitării unui
control asupra acesteia, astfel încât să dispară caracterul ocult şi cel ilicit. În acest sens se practică 3
modalităţi de bază :
1) este permis ca partidele să primească donaţii din partea persoanelor juridice sau fizice (care
beneficiază astfel de anumite avantaje fiscale)cu condiţia ca donaţia să facă obiectul unei declaraţii publice.
2) bugetul partidelor politice trebuie să fie dat publicităţii, cu indicarea surselor de finanţare.
3) averea personală a membrilor marcanţi face obiectul unui control.
În afară acestor modalităţi de bază se folosesc şi diferite combinaţii ale lor. Totuşi, "corupţia pentru
partid" se manifestă în numeroase ţări democratice. Acest fenomen a determinat un puternic curent de opinie
pentru instituirea unui dublu control asupra chestiunilor financiare ale partidelor politice, atât din partea
organelor statului, cât şi a opiniei publice, indiferent de modalităţile tehnice de control utilizate. Evident că,
într-o asemenea concepţie, presa joacă un rol determinant, motiv pentru care trebuie ferită ea însăşi de
corupţie.

318
Elena Simina TĂNĂSESCU, Ştefan DEACONU Op.cit., p. 64-65
319
Astfel, în unele ţări, partidele controlează afacerile întreprinderilor sau, prin intermediul membrilor de partid plasaţi în
serviciile publice, al demnitarilor (inclusiv membrii guvernului) obţin profituri din comenzile lansate pentru satisfacerea
necesităţilor serviciilor publice sau din concesionarea bunurilor publice.
118
 119

5.1.3.Mass-media320
Mijloacele moderne de comunicare în masă au o importanţă excepţională în competiţia pentru
putere, întrucât asigură legătura partidelor cu electoratul. Toţi autorii recunosc că la ora actuală televiziunea
şi radioul joacă rolul primordial, de unde existenţa în fiecare ţară a unui control asupra acestora şi, pe cale
de consecinţă, a unui statut legal al mijloacelor audio-vizuale.
În legătură cu audio-vizualul, problema cea mai dificilă este asigurarea unui acces egal al partidelor
la mijloacele audio-vizuale, fără privilegii pentru partidele de la putere sau pentru cele care sunt susţinute de
grupurile financiare ce controlează mijloacele T.V. sau radio.
Problema este dificilă şi datorită naturii ei contradictorii. Pe de o parte, regimurile pluraliste sunt de
neconceput fără libertatea audio-vizualului, ceea ce reprezintă nu numai o condiţie, dar şi o garanţie a
democraţiei, implicând, fireşte, acţiunea agenţilor privaţi, guvernaţi de regulile economiei de piaţă. Pe de
altă parte, iniţiativa privată şi libertatea audio-vizualului trebuie să respecte egalitatea de tratament a
partidelor politice, ceea ce reclamă o îngrădire a acestora printr-un control din partea autorităţilor publice.
Rezolvarea acestui paradox al democraţiei contemporane cunoaşte, în practică, 3 variante de
soluţionare:
1) Instituirea unui monopol al statului pentru administrarea undelor şi înfiinţarea de staţii posturilor
radio-tv, pluralismul fiind garantat prin instituţii independente sau de parlament. Finanţarea acestor posturi
se asigură atât din surse publice, cât şi din surse private.
2) Menţinerea monopolului de stat asupra administrării undelor, acceptându-se însă coexistenţa
posturilor radio-tv publice, finanţate în principal de la buget, cu posturilor radio-tv private, finanţate din
surse proprii. "Regulile jucului" sunt fixate fie de parlament, fie de organisme independente, care eliberează
autorizaţiile de emisie şi exercită un control al programelor, prin intermediul caietului de sarcini, sau prin
alte mijloace.
3) Acordarea unei totale încrederi iniţiativei private, reglementându-se de către stat doar aspectele de
ordin tehnic privind folosirea undelor.
Cât priveşte presa scrisă, deşi în toate democraţiile occidentale se vorbeşte de libertatea acesteia, în
realitate presa este numai formal liberă, pentru că ea suportă o triplă dependenţă:
1. Faţă de grupurile financiare care o susţin şi, pe cale de consecinţă, o dirijează (Cine plăteşte
comandă).
2. Faţă de interesele comerciale ale firmelor pentru care face reclamă.
3. Faţă de agenţiile de presă care aparţin fie unor grupuri private, care fac o anumită politică, fie
guvernului.
Dincolo de aceste aspecte, în democraţiile contemporane s-a ridicat problema regimului juridic al
ziaristului, precum şi al întreprinderii de presă. În unele ţări există reguli foarte precise, excelând din acest
punct de vedere Germania şi Franţa. În alte ţări nu există o reglementare specială, dar, s-au stabilit în timp
reguli clare de ordin deontologic şi etic, exemplul tipic în acest sens fiind S.U.A.
România, după cum se ştie, nu are o nouă lege a presei, opiniile fiind încă împărţite dacă este
necesară sau nu.

5.1.1.Grupurile de presiune321
Grupul de presiune poate fi definit ca o organizaţie constituită pentru a apăra interesele unei
anumite categorii sociale, exercitând presiuni asupra autorităţilor şi opiniei publice pentru a obţine
satisfacerea acestor interese. În această viziune, grupul de presiune trebuie să îndeplinească cumulativ trei
condiţii:
1) Să reprezinte o asociere a unor persoane pentru apărarea unor interese comune, materiale sau
morale;
2) Să aibă o organizare permanentă şi stabilă;
3) Presiunea exercitată să nu urmărească dobândirea puterii politice pentru sine.

320
Pierre PACTET, Op. cit., p.133-135.
321
Tudor DRĂGANU, Op.cit., vol. II, p.57-60; Ion DELEANU, Op. cit., p. 218-221; Pierre PACTET, Op. cit., p.135-136
119
 120

Grupurile de presiune sunt inerente unei societăţi democratice, în care se dezvoltă o mare varietate
de structuri neguvernamentale, constituite în virtutea libertăţii de asociere, ca urmare a recunoaşterii
diversităţii de interese. Aceste grupuri exercită presiuni atât asupra parlamentului şi guvernului, cât şi asupra
autorităţilor locale. Un loc aparte îl reprezintă presiunile ce se fac asupra corpului social, în cadrul
campaniilor electorale, pentru atragerea de voturi în favoarea unei anumite formaţiuni politice.
Trebuie să subliniem că dreptul public occidental face o distincţie netă între partidul politic şi grupul
de presiune, care rămâne o organizaţie fără caracter politic, sub aspect formal-juridic. De asemenea, dreptul
public occidental nu admite crearea de carteluri sau antante între partide politice, înregistrate ca atare, cu
toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate, şi grupuri de presiune.
Grupurile de presiune se pot clasifica, în trei categorii:
1. Grupuri de interese profesionale (aici sunt incluse şi sindicatele);
2. Grupuri ideologice (ex. grupurile confesionale)
3. Grupuri de influenţă bazate pe prestigiu (ex. societăţile ştiinţifice).
Realitatea este, însă, mult mai complexă. Nu trebuie să omitem "partea nevăzută a icebergului" şi
anume influenţa deosebită pe care o exercită asupra diferiţilor factori de putere structurile informale, oculte,
secrete. Acestea se află de multe ori în spatele mişcărilor de stradă, a grevelor "spontane", a remanierilor
guvernamentale, a loviturilor de stat şi conflictelor militare.
Revenind la mijloacele de acţiune ale grupurilor de presiune legale, menţionăm că autorii de drept
public, le grupează în trei mari categorii:
1. Mijloace de acţiune directă asupra puterii: intervenţii directe la parlamentari, miniştri, înalţi
funcţionari, etc.;
2. Mijloace de presiune asupra partidelor, menite a le determina să integreze promovarea intereselor
grupului în programul lor politic;
3. Mijloace de acţiune asupra opiniei publice: publicaţii, manifestaţii.
Din cele prezentate rezultă că, grupurile de presiune au un rol important, atât în cadrul competiţiei
pentru putere, cât şi în procesul de exercitare a puterii.

5.2. Scrutinul322
Scrutinul este etapa în care se stabileşte rezultatul competiţiei pentru putere, momentul când voinţa
electoratului se exprimă, prin intermediul unor mijloace tehnice adecvate.
Modul de scrutin a preocupat şi preocupă oamenii politici, întrucât el influenţează rezultatul
alegerilor(nu este neutru), motiv pentru care, fiecare partid politic încearcă să determine şi să impună modul
de scrutin care i se pare mai avantajos.
Aşadar, modul de scrutin, care nu este altceva decât procesul de exprimare şi de evaluare a voinţei
colective prin intermediul votului, trebuie să opereze selecţii şi aproximări, pentru a putea pune în evidenţă
componenta comună unui număr semnificativ de opţiuni individuale, ceea ce inevitabil influenţează
rezultatul alegerilor.
După modul de distribuire a mandatelor există două moduri de scrutin:
- sistemul majoritar
- sistemul reprezentării proporţionale
După modul de propunere a candidaturilor există:
- Scrutin uninominal sau plurinominal– cu un tur de scrutin sau două;
- Scrutin de listă – cu un tur sau două de scrutin.

5.2.1. Scrutinul majoritar

Este procedeul potrivit căruia este declarat ales candidatul care obţine cel mai mare număr de
voturi. Pornind de la acest principiu sunt posibile 2 variante, şi anume, scrutinul majoritar uninominal şi
scrutinul majoritar plurinominal. În primul caz, miza alegerilor este un singur mandat, iar în al doilea, mai
multe mandate. Atât scrutinul uninominal cât şi scrutinul plurinominal poate avea un tur sau două.

322
Ion DELEANU, Op. cit., p. 224-232
120
 121

În cazul scrutinului majoritar uninominal cu un singur tur este ales candidatul care obţine cele mai
multe voturi, indiferent dacă întruneşte sau nu majoritatea sufragiilor (majoritate relativă)
EXEMPLU :
cantidatul A obţine 14 voturi
candidatul B obţine 15 voturi
candidatul C obţine 16 voturi
candidatul D obţine 17 voturi
candidatul E obţine 18 voturi
candidatul F obţine 20 voturi
Total voturi exprimate: 100
Candidatul ales este F. Se observă imediat că acesta nu beneficiază decât de 20% din opţiuni, ceea ce
pune sub semnul întrebării reprezentativitatea sa, având în vedere că 80% din electorat nu l-a votat.
Pentru a corecta acest dezavantaj s-a conceput sistemul potrivit căruia este declarat ales la primul tur
candidatul care îndeplineşte cumulativ două condiţii:
I. a obţinut cel mai mare număr de voturi în raport cu ceilalţi candidaţi;
II. a obţinut cel puţin jumătate plus unu din numărul voturilor exprimate(majoritate absolută).
Dacă la primul tur, nici unul dintre candidaţi nu îndeplineşte a doua condiţie, se organizează un al
doilea tur de scrutin la care sunt admişi numai primii doi candidaţi clasaţi în ordinea descrescătoare a
voturilor obţinute (candidaţii F şi E din exemplul nostru). În al doilea tur de scrutin este declarat ales
candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi, ceea ce implică realizarea unei majorităţi de cel puţin
jumătate+1 din numărul voturilor exprimate. Ca o situaţie de excepţie se poate ajunge la balotaj, când ambii
candidaţi au acelaşi număr de voturi. În acest caz, se organizează un nou tur de scrutin.
Revenind la exemplul nostru şi presupunând că cei doi candidaţi admişi pentru turul 2 îşi menţin
alegătorii iniţiali ( F - 20 voturi şi E - 18 voturi), alegătorii care au optat iniţial pentru candidaţii A, B, C şi D
(în număr de 62) sunt puşi să aleagă în turul 2 între candidaţii E şi F. O parte dintre ei, cei intransigenţi, nu
se vor prezenta la vot. Ceilalţi sunt puşi în situaţia de a alege candidatul care li se pare mai puţin
neconvenabil. Deci, dacă în primul tur alegătorul votează pentru candidatul preferat, în cel de-al doilea,
mulţi alegători vor vota pentru candidatul care li se pare mai puţin rău, dintre cei doi rămaşi în cursă. Adică,
alegătorul votează în aşa fel încât să elimine candidatul pe care îl consideră de neacceptat. Această situaţie
se exprimă prin formula: "Dacă la primul tur alegi, la al doilea elimini". Menţionăm că de regulă între turul
1 şi 2 de scrutin se poartă negocieri între partidele politice în vederea constituirii de alianţe pentru susţinerea
candidaţilor rămaşi în cursă.
Avantajele323 acestui sistem sunt:
1. asigură cea mai strânsă legătură între cel ales şi alegător, acesta din urmă fiind cel care înainte de
alegere face o analiză a capacităţii celui care candidează desemnându-l sau nu ca reprezentant în cadrul
Parlamentului;
2. este un sistem simplu şi presupune o înţelegere mai bună a procesului electoral din partea cetăţenilor,
întrucât fiecare circumscripţie electorală desemnează un singur reprezentant, iar toate operaţiunile de
alegere se desfăşoară la nivelul circumscripţiei.
3. la nivel naţional se asigură o majoritate parlamentară stabilă în contextul în care există un sistem
bipartid, ceea ce facilitează guvernarea;
4. cel ales îşi poate susţine mai uşor ideile şi programul său lansat în campania electorală, el nemaiavând în
acest caz de luptat şi cu ideile celor din partid care, în cazul scrutinului de listă l-au inclus pe lista aleşilor
impunându-i o anumită linie pe care el trebuie să o respecte;
5. este un mijloc de combatere a absenteismului electoral.
Dezavantajele324sunt următoarele:
1. nu corespunde pluralismului politic – în cazul existenţei mai multor partide scrutinul uninominal ar putea
duce la situaţia în care în Parlament să ajungă membrii mai multor partide şi să nu se poată ajunge la o

323
Elena Simina TĂNĂSESCU, Ştefan DEACONU, Op. cit., p. 87-89
324
Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 87-89
121
 122

înţelegere cu privire la programul de guvernare. Mai mult, Parlamentul ar fi lipsit de o majoritate

parlamentară care să impună un program de guvernare viabil.
2. se micşorează caracterul politic al Parlamentului – Parlamentul astfel format devenind mai mult un corp
de elite (locale sau regionale).În acest caz este mai puţin importantă pentru alegător opţiunea politică a
candidatului, primând personalitatea şi chiar carisma acestuia.
3. lipsa de reprezentare a minorităţilor, care pot fi uneori importante. Însă, dacă miza electorală este o
funcţie unică, nu se poate proceda altfel.
4. implică cheltuieli mai mari din partea candidaţilor pentru susţinerea campaniei electorale
5. se pierd voturi ca urmare a aplicării acestui sistem, întrucât iese învingător cel care a obţinut cele mai
multe voturi. În exemplul dat candidatul F va câştiga cu un total de 20 %, deşi cei care nu l-au votat au fost
în proporţie de 80%. Acesta este cel mai mare dezavantaj al scrutinului uninominal.

5.2.2. Reprezentarea proporţională

Pentru eliminarea deficienţelor scrutinului majoritar s-a imaginat soluţia reprezentării proporţionale.
Aceasta are la bază ideea exprimată încă de Aristotel, că fiecare grupare de opinie trebuie să aibă asigurată
reprezentarea, proporţional cu forţa numerică. Astfel, adunarea celor aleşi trebuie să reprezinte la scară
redusă varietatea societăţii în ansamblu.
Potrivit acestui sistem mandatele parlamentare se împart candidaţilor proporţional cu voturile
obţinute în alegeri, astfel încât există un raport direct proporţional între mandatele parlamentare obţinute de
fiecare partid politic în parte şi votul pe care electoratul le-a dat acestor partide. Marele pericol care
pândeşte acest sistem este că, în cazul unei societăţi divizate într-un mare număr de opţiuni politice
reprezentarea tuturor acestora poate face ţara neguvernabilă.
Reprezentarea proporţională utilizează liste de candidaţi stabilite de partidele politice. Regula în
cadrul acestei modalităţi de scrutin o constituie listele blocate, alegătorul neputând face nici un fel de
modificări în listele electorale propuse de partide. Din acest motiv, se votează partide politice, nu persoane.
Există însă două cazuri aparte:
 votul preferenţial – permite alegătorului să modifice lista candidaţilor propuşi de partide prin
schimbarea ordinii numelor de pe listă. Această modalitate face posibilă exprimarea opţiunii
electoratului cu privire la persoanele din partidul cu care votează;
 panaşajul – dă posibilitatea alegătorului să voteze o listă care a conceput-o singur prin
înscrierea în acea listă a unor nume luate de pe mai multe liste cu candidaţi depuse de diverse
formaţiuni politice. Are dezavantajul de a fi o modalitate complicată din punct de vedere tehnic, însă
în acest mod vor fi desemnate acele persoane dorite de alegător.
Cea mai importantă problemă a acestui mod de scrutin este cea a atribuirii mandatelor între liste.
Această problemă admite mai multe soluţii. Astfel, există: reprezentarea proporţională integrală şi
reprezentarea proporţională aproximativă.
În cazul reprezentării proporţionale integrale se stabileşte un coeficient electoral, care este câtul
dintre numărul total de voturi valabil exprimate şi numărul mandatelor de atribuit.
De exemplu, dacă sunt 5.000.000 de voturi exprimate şi 500 de mandate de atribuit, coeficientul
electoral este 10.000. În continuare, se împarte numărul de voturi obţinute de fiecare listă la coeficientul
electoral şi se obţine numărul de mandate ce se atribuie fiecărei liste. Inconvenientul acestei metode constă
în faptul că rezultatul împărţirii presupune resturi, care pot fi mari, şi care sunt neglijate din calcul. În acest
fel, rămâne un număr de mandate neatribuite, impunându-se o nouă repartizare, şi aici apar dificultăţile şi
nuanţările. O formulă este aceea că, partidul cu cele mai multe mandate le ia şi pe cele neatribuite.
Pentru a lua în calcul şi resturile care rămân în urma împărţirii la coeficientul electoral a numărului
de voturi obţinute de fiecare partid, se utilizează repartizarea proporţională aproximativă.
Din multitudinea de formule de calcul ce pot fi folosite în cadrul acestui sistem, le vom prezenta
numai pe cele două devenite clasice: metoda resturilor (celor mai mari resturi) şi metoda Hondt.
Să presupunem că într-o circumscripţie în care se acordă 5 mandate avem 200.000 de voturi valabil
exprimate, repartizate între 4 liste depuse, după cum urmează:
- partidul A - 86.000
122
 123

- partidul B - 56.000
- partidul C - 38.000
- partidul D - 20.000
Atribuirea celor 5 mandate, conform metodei resturilor se face astfel:
- se determină coeficientul electoral:
nr.voturi exprimate/ nr.mandate = 200.000 : 5 = 40.000
- se împarte numărul de voturi obţinute de fiecare listă la acest coeficient
partidul A = 86.000 : 40.000 = 2 mandate, rest 6.000
partidul B = 56.000 : 40.000 = 1 mandat, rest 16.000
partidul C = 38.000 : 40.000 = 0, rest 38.000
partidul D = 20.000 : 40.000 = 0, rest 20.000
Au fost atribuite 3 din cele 5 mandate.
Se ordonează, în ordine descrescătoare, resturile:
partidul C - 38.000
partidul D - 20.000
partidul B - 16.000
partidul A - 6.000
Cele două mandate rămase se acordă unul partidului C şi celălalt partidului D.
Deci în final, atribuirea mandatelor este următoarea:
partidul A - 2 mandate
partidul B - 1 mandat
partidul C - 1 mandat
partidul D - 1 mandat
Luând acelaşi exemplu, dar aplicând metoda Hondt, numărul de voturi obţinute de fiecare listă se
împarte succesiv la 1, 2, 3, 4, 5 (5 fiind numărul de mandate pentru circumscripţia respectivă):
partidul A - 86.000 43.000 28.666 21.500 17.200
partidul B - 56.000 28.000 18.666 11.000 11.200
partidul C - 38.000 19.000 12.666 9.500 7.600
partidul D - 20.000 10.000 6.666 5.000 1.000
Se iau în ordine descrescătoare primele 5 numere din tabelul obţinut:
86.000
56.000
43.000
38.000
28.666
Numărul 28.666 se numeşte repartitor, întrucât numărul de mandate atribuite fiecărei liste se obţine
împărţind prin el numărul de voturi obţinut de lista respectivă. Vom avea:
partidul A - 86.000 : 28.666 = 3 mandate
partidul B - 56.000 : 28.666 = 1 mandat
partidul C - 38.000 : 28.666 = 1 mandat
partidul D - 20.000 : 28.666 = 0
Rezultatul scrutinului, obţinut prin cele două metode, se prezintă astfel:
Prin metoda resturilor Prin metoda Hondt
partidul A - 2 mandate partidul A - 3 mandate
partidul B - 1 mandat partidul B - 1 mandat
partidul C - 1 mandat partidul C - 1 mandat
partidul D - 1 mandat partidul D - 0
Se remarcă uşor că metoda Hondt favorizează partidul cel mai puternic. Astfel, dacă împărţim
numărul de voturi obţinute de fiecare partid la numărul de mandate atribuite, rezultă că partidului A, care a
obţinut 3 mandate, îi revin 28.666 voturi/mandat, în timp ce partidului B îi revin 56.000 voturi pentru un

123
 124

mandat de aceeaşi valoare. Disproporţia este evidentă, ceea ce demonstrează elocvent că modul de scrutin
nu este neutru.
Sistemul reprezentării proporţionale prezintă următoarele avantaje325:
1. parlamentul format reprezintă destul de fidel şi exact cetăţenii;
2. avantajează multipartidismul şi asigură reprezentarea în parlament a tuturor opiniilor,şi opţiunilor
în raport cu forţa lor în electorat;
3. permite şi implică anumite condiţionări legate de realizarea pragului electoral, avantajând astfel
partidele ale căror programe sunt mai larg receptate de electorat şi nu personalităţile marcante din
partide;
4. desfăşurându-se într-un singur tur, evită aranjamentele şi speculaţiile politice determinate de un al
doilea tur.
Dezavantajele326 sunt următoarele:
1. presupune ruperea legăturii dintre ales şi alegător
2. este greu de înţeles de către alegător din cauza dificultăţilor calculelor matematice utilizate.
3. permite şi reprezentarea partidelor mai mici.
Menţionăm că, modurile de scrutin prezentate sunt modelele tipice. În realitate, de cele mai multe
ori, se folosesc diverse combinaţii ale acestora. Evident, partidul de la putere va legifera modul de scrutin
care i se pare mai avantajos.

5.3. Desemnarea organelor reprezentative în România

Pentru o bună înţelegere a procesului complex de desemnare a organelor reprezentative în România,
apreciem că acesta trebuie abordat sub următoarele aspecte şi în următoarea ordine : funcţiile reprezentative
potrivit Constituţiei revizuite şi modurile de scrutin utilizate ; drepturile electorale ale cetăţenilor români ;
regimul partidelor politice în România, rolul presei şi a grupurilor de presiune în competiţia pentru putere.

5.3.1. Funcţiile reprezentative şi modurile de scrutin utilizate

Funcţiile reprezentative se pot clasifica, după nivelul la care se exercită, în funcţii de nivel naţional,
funcţii de nivel judeţean şi funcţii de nivel local. Potrivit Constituţiei revizuite durata mandatului
reprezentativ este de 4 ani pentru Camera Deputaţilor şi Senat, şi de 5 ani pentru Preşedintele României.
Mandatul reprezentativ poate fi reînoit fără restricţii, cu excepţia mandatului de Preşedinte al României care
poate fi reînoit o singură dată.
I. Funcţiile reprezentative fundamentale de nivel naţional327 sunt :
 Preşedinte al României
 senator
 deputat
Potrivit art.81 din Constituţie Preşedintele României se alege prin scrutin majoritar uninominal cu
două tururi. Este ales în primul tur candidatul care obţine majoritatea voturilor alegătorilor înscrişi
în liste. Dacă nici unul dintre candidaţi nu întruneşte această majoritate se organizează, după două
săptămâni, (potrivit art. 26 din Legea nr. 370/2004 privind alegerea Preşedintelui României 328) un al doilea
tur de scrutin, la care participă primii doi clasaţi în primul tur. Este ales candidatul care obţine cel mai mare
număr de voturi.
Conform art. 5 din Legea nr. 35/2008 prin care s-a abrogat Legea nr. 373/2004 pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi Senatului, deputaţii şi senatorii se aleg în colegii uninominale, prin scrutin
uninominal, potrivit principiului reprezentării proporţionale. Aceste colegii uninominale se constituie în
cadrul fiecăreia din cele 43 de circumscripţii electorale (constituite al nivelul fiecărui judeţ, o circumscripţie
în municipiul Bucureşti şi o circumscripţie separată pentru românii cu domiciliul în afara României).
325
Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 94-95
326
Ibidem
327
Funcţiile de preşedinte al unei Camere sau de membru al biroului permanent al unei Camere pot fi considerate şi ele
reprezentative, dar au un caracter derivat.
328
Publicată în M. Of. nr. 887/29 septembrie 2004, republicată în în M. Of. nr.650/12 septembrie 2011 .
124
 125

Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte, ca principiu, în raport cu populaţia ţării, norma de

reprezentare fiind de un deputat la 70.000 de locuitori şi un senator la 160.000 de locuitori conform art. 5
alin. 2, 3 din lege.
Atribuirea mandatelor se face avându-se în vedere numai partidele, alianţele politice şi alianţele
electorale care îndeplinesc pragul electoral, în mod distinct pentru Camera Deputaţilor şi Senat şi anume
5%, şi din organizaţiile cetăţenilor minoritari reprezentaţi în Cosiliul Minorităţilor Naţionale
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 35/2008 pragul electoral reprezintă numărul minim de voturi valabil
exprimate pentru reprezentarea parlamentară, exprimat în procente după cum urmează:
a) 5% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară, pentru partidele politice, alianţele politice şi
alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor minoritari;
b) în cazul alianţelor politice şi al alianţelor electorale, la pragul de 5 %se adaugă pentru al doilea
partid membru al alianţei politice 3% şi, începând cu al treilea partid, câte un singur procent (1%) din
voturile valabil exprimate pe întreaga ţară, dar nu mai mult de 10% din aceste voturi.
Repartizarea şi atribuirea mandatelor de deputat şi de senator se fac în două etape: la nivelul fiecărei
circumscripţii electorale(judeţ) şi la nivel de ţară (art. 48 alin. 5 din lege). La nivel de circumscripţie, se
atribuie mandatele pe competitor electoral ,utilizându-se reprezentarea proporţională integrală.
În cazul candidaţilor independenţi, se atribuie fiecăruia câte un mandat, dacă a obţinut majoritatea
voturilor valabil exprimate în colegiul uninominal în care a candidat.. Voturile neutilizate (resturile) obţinute
de competitorii electoralii, mandatele care n-au putut fi atribuite la nivel de circumscripţie se comunică la
Biroul Electoral Central pentru a fi repartizate centralizat.
Repartizarea centralizată constă în însumarea voturilor neutilizate şi a celor inferioare coeficientului
electoral al circumscripţiei electorale din toate circumscripţiile electorale pentru fiecare partid, formaţiune
politice sau alianţe, mandatele rămase fiind atribuite după metoda Hondt. În continuare, alocarea
mandatelor pe circumscripţii electorale se face după un algoritm care caută ca mandatele obţinute de partide,
alianţe politice sau alianţe electorale, să fie atribuite în ordinea partidelor politice,alianţelor electorale din
lista ordonată pe tară. Dar acest procedeu poate să nu dea rezultate şi atunci se recurge la acordul partidelor,
sau în lipsa unui acord, la tragere la sorţi condorm art. 48 alin. 7 lit. c) din lege.
II. Funcţiile reprezentative de nivel judeţean sunt :
 consilier judeţean (membru al Consiliului judeţean)
 Preşedinte al Consiliului judeţean
 vicepreşedinte al Consiliului judeţean
Potrivit art.10 din Legea nr.67/2004, modificată, pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale329, pentru alegerea consiliilor judeţene fiecare judeţ constituie o circumscripţie electorală. Alegerile se
fac pe bază de scrutin de listă şi de candidaturi independente, potrivit principiului reprezentării
proporţionale, potrivit art. 1 alin. 3 din lege.
Numărul de consilieri judeţeni din fiecare judeţ se stabileşte prin ordin al prefectului în raport cu
populaţia judeţului respectiv, potrivit Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001. 330 Alegerile sunt
valabile indiferent de numărul alegătorilor care au participat la vot, potrivit art. 95 din Legea nr. 67/2004.
Repartizarea mandatelor candidaţilor de pe liste se face după metoda resturilor. În cazul candidaţilor
independenţi, se atribuie fiecăruia câte un mandat, dacă a obţinut un număr de voturi cel puţin egal cu
coeficientul electoral. şedintele şi vicepreşedintele Consiliului judeţean se alege, în mod indirect, prin
intermediul consilierilor judeţeni, dintre aceştia, utlizându-se scrutinul majoritar uninominal, respectiv
plurinominal.

329
Publicată în M. Of. nr. 271/29.03.2004, cu modificările ulterioare.
330
Conform art.102 din Legea administraţiei publice locale nr.215/2001 publicată în M. Of. Nr. 204 din 23.04.2001, judeţele cu
până la 350.000 de locuitori au 31 de consilieri, judeţele între 350.001 şi 500.000 au 33 de consilieri, judeţele între 500.001 şi
650.000 au 35 de consilieri, judeţele cu peste 650.000 au 37 de consilieri.
125
 126

Preşedintele consiliului judeţean se alege prin vot direct pe circumscripţii electorale prin scrutin
uninominal potrivit noilor reglementări (art. 1 alin. (4) din lege. Potrivit art. 97 1 alin (1) şi (2) din
lege, este declarat ales preşedinte al consiliului judeţean candidatul care a întrunit cel mai mare
număr de voturi valabil exprimate în primul tur. Doar în caz de balotaj se va organiza un al doilea
tur de scrutin, la care vor participa numai candidaţii care se află în această situaţie.
III. Funcţiile reprezentative de nivel local sunt :
 consilier local(membru al Consiliului local)
 primar
 viceprimar
Consilierii locali şi primarul se aleg prin vot direct, iar viceprimarul prin vot indirect, prin
intermediul consilierilor locali. Potrivit art.10 alin.1 din Legea nr.67/2004 privind alegerile locale, pentru
alegerea consiliilor locale şi a primarilor, fiecare comună, oraş şi municipiu constituie o circumscripţie
electorală.
Numărul de consilieri locali din fiecare circumscripţie se stabileşte prin ordin al prefectului( ca şi în
cazul consilierilor judeţeni) în raport cu populaţia circumscripţiei respective(raportată de Institutul Naţional
de Statistică şi Studii Economice la data de 1 ianuarie a anului în curs) şi este cuprins între 9 şi 31 de
consilieri locali. Alegerile de consilieri se fac pe bază de scrutin de listă şi de candidaturi independente,
potrivit principiului reprezentării proporţionale. Alegerile sunt valabile în aceleaşi condiţii de participare la
vot, ca şi alegerile pentru funcţiile reprezentative de la nivel de judeţ.
Repartizarea mandatelor candidaţilor de pe liste se face după metoda resturilor. În cazul candidaţilor
independenţi, se atribuie fiecăruia câte un mandat, dacă a obţinut un număr de voturi cel puţin egal cu
coeficientul electoral.
Primarul se alege prin scrutin majoritar uninominal cu două tururi, potrivit art. 1 alin. 4 coroborat cu
art. 97 alin. 2 din Legea nr. 67/2004 este declarat primar candidatul care a obţinut majoritatea voturilor
valabil exprimate. Dacă nici unul dintre candidaţi nu a obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate se
organiizează un al doilea tur de scrutin în termen de două săptămâni. Este declarat primar candidatul care a
obţinut cel mai mare număr de voturi. Viceprimarul se alege dintre consilierii locali, de către aceştia, prin
scrutin majoritar, cu majoritate absolută.

5.3.2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români

5.3.2.1.Aspecte generale privind cetăţenia română
Noţiunea de cetăţenie desemnează statutul juridic specific persoanelor care au calitatea de cetăţeni ai
unui stat. Cetăţenia română este calitatea persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-
economice, politice şi juridice dintre aceasta şi statul român, care îi conferă titulatura tuturor drepturilor şi
îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi legile României.331
Noţiunea de cetăţenie are două accepţiuni:
 instituţie juridică – adică totalitatea regulilor de drept ce au ca obiect de reglementare modul
de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei;
 statut juridic – situaţie rezultată din raporturile juridice statornicite între o persoană fizică şi
stat, exprimând apartenenţa acestuia la statul al cărui cetăţean este.
În prima accepţie, cetăţenia constituie o categorie legată de dreptul obiectiv, pe când în ce-a de-a
doua, ea se axează în jurul ideii de subiect de drept.
Un concept important legat de noţiunea de cetăţenie este naţionalitatea care reprezintă atributul
persoanei de a aparţine unui grup ce se delimitează de altele prin unitatea de limbă, cultură, obiceiuri,
religie, etnie, etc.
Din acest punct de vedere nu trebuie confundat conceptul de naţionalitate cu cel de naţiune, aceasta
din urmă reprezentând un element de bază al statului alături de suveranitate şi teritoriu. O naţiune este
alcătuită din persoane ce pot fi de diferite naţionalităţi dar care au o istorie comună trăită pe un teritoriu
comun332.
331
Ioan MURARU, Op. cit., p.166-168.
332
Elena Simina Tănăsescu, Stefan Deaconu, Op. cit., 2002, p. 5- 6
126
 127

Normele privitoare la cetăţenie se găsesc în Constituţie şi în Legea cetăţeniei române(Legea

nr.21/1991 republicată333). Analiza acestor norme permite formularea unor principii care stau la baza
cetăţeniei române:
1. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi legi. Astfel,
drepturile care pot fi exercitate numai de cetăţenii români sunt:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative la nivel central;
b) dreptul neîngrădit de a domicilia pe teritoriul României şi de a se deplasa nestânjenit pe acest
teritoriu;
c) dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România;
d) dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate.
2. Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin constituţie şi legile ţării.
Obligaţiile334 ce revin exclusiv cetăţenilor români sunt:
a) obligaţia de fidelitate faţă de ţară;
b) îndatorirea de apărare a patriei.
3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine
etnică, limbă, religie, sex, apartenenţă politică, de avere sau origine socială şi indiferent de modul în care au
dobândit cetăţenia.
4. Căsătoria nu produce nici un efect asupra cetăţeniei soţilor.
5. Schimbarea cetăţeniei unuia din soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei române a celuilalt
soţ.
Referitor la dobândirea cetăţeniei române, legea prescrie următoarele modalităţi:
1) Dobândirea cetăţeniei române prin naştere – modul originar de dobândire:
a) copiii născuţi pe teritoriul românesc din părinţi cetăţeni români sunt cetăţeni români.
b) copiii născuţi pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean
român;
c) copiii născuţi în străinătate dacă ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenia română.
Copilul găsit pe teritoriul statului român este cetăţean român, dacă nici unul dintre părinţi nu este
cunoscut.
2) Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere. Prin acest mod, persoana care a pierdut cetăţenia
română o redobândeşte ca efect al repatrierii. Cererile de repatriere se depun la Ministerul Justiţiei, iar
aprobarea acestora revine Guvernului.
3) Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie.
Cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie prin adopţie, dacă
adoptatorii sunt cetăţeni români, iar adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani.
În cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetăţean român, cetăţenia adoptatului minor va fi
hotărâtă, de comun acord, de către adoptatori. În situaţia în care adoptatorii nu cad de acord, instanţa
judecătorească competentă să încuviinţeze adopţia va decide asupra cetăţeniei minorului, ţinând seama de
interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimţământul acestuia.
4) Dobândirea cetăţeniei române la cerere în condiţiile cerute de lege.
Pierderea cetăţeniei române se produce în următoarele situaţii:
1) Retragerea cetăţeniei române, care apare ca o sancţiune. Precizăm că potrivit art.5(2) din
Constituţie, cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere.
2) Aprobarea renunţării la cetăţenia română pentru motive temeince, care se deosebeşte de retragere,
fiind un mod amiabil de rezolvare a problemei statutului juridic al persoanei, cetăţean român, care de
exemplu, doreşte să se stabilească în străinătate şi să obţină cetăţenia unui alt stat.

5.3.2.2. Drepturile exclusiv politice

333
Legea a fost republicată în M. Of. Nr. 98/6.03.2000. Şi după republicare legea a suferit modificări şi completări.
334
Constituţia revizuită lasă în seama legii organice condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare. De reţinut că nu mai
există obligaţia constituţională de a satisface serviciul militar.
127
 128

Drepturile electorale, clasificate de doctrină în categoria drepturilor exclusiv politice, sunt: dreptul de
vot şi dreptul de a fi ales.
Dreptul de vot este un drept fundamental, întrucât prin intermediul lui cetăţenii participă în mod
direct la guvernare335.
Dreptul de vot îi are ca titulari doar pe cetăţenii români(art.36 alin.1 din Constituţie), numai aceştia
putând să participe nemijlocit la exercitarea puterii statale şi la desemnarea autorităţilor reprezentative ale
statului. Precizăm că, deşi s-a făcut posibilă exercitarea dreptului de a alege şi de către cetăţenii Uniunii
Europene, rezidenţi în România, exerciţiul dreptului lor se limitează doar la alegerile pentru desemnarea
autorităţilor adminiăaţiei publice locale, alegeri prin care nu se exprimă suvernitatea de stat336.
Potrivit Constituţiei actuale, dreptul de vot este universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Universalitatea votului înseamnă că toţi cetăţenii români se bucură de dreptul de vot, fără
discriminări de avere, pregătire şcolară, naţionalitate, rasă, sex sau profesiune337. Singurele restricţii ţin de o
anumită vârstă minimă, de aptitudinea intelectuală şi de aptitudinea morală338. Vârsta legală pentru a putea
vota este de 18 ani împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv. La această vârstă, persoana capătă capacitatea
electorală care este un aspect al capacităţii de drept constituţional. Aptitudinea intelectuală, reglementată de
art.36 din Constituţie, constă în condiţia minimă ca cetăţeanul să nu fie debil sau alienat mintal pus sub
interdicţie.În acest mod se realizează o dublă protecţie, atât a persoanelor în cauză, cât şi a întregii societăţi,
actul votării implicând responsabilitatea alegerii făcute339. Aptitudinea morală exclude de la vot categoria
„nedemnilor”, adică persoanele condamnate la pierderea drepturilor electorale printr-o hotărâre
judecătorească definitivă.
Egalitatea votului semnifică faptul că fiecare alegător dispune de un singur vot pentru fiecare
alegere la care participă, iar voturile au aceeaşi valoare340.
Caracterul direct al votului înseamnă că alegătorii îşi votează personal reprezentanţii, fără nici un
intermediar. În România se mai practică însă şi votul indirect, pentru desemnarea unor autorităţi locale
(preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene şi viceprimarii). În acest sistem, cetăţenii votează direct un
„colegiu elector”, iar acesta desemnează, tot prin vot, persoana care va fi învestită într-o anumită funcţie
publică eligibilă.
Votul este secret atunci când este organizat în aşa fel încât nimeni să nu poată cunoaşte opţiunea
exprimată de alegător.341 Raţiunea votului secret este protejarea alegătorului de orice presiuni care i-ar putea
denatura opţiunea.
Votul liber exprimat este expresia concepţiei potrivit căreia votul este un drept subiectiv. Aceasta
înseamnă nu numai că alegătorul poate vota pentru cine doreşte, ci şi faptul că el are libertatea de a participa
sau nu la vot. Menţionăm că a existat şi există încă şi votul obligator. La noi în ţară votul obligator era
prevăzut de Constituţia din 1923 şi de Legea electorală din 1926. şi în prezent se practică votul obligator în
unele ţări. Exemple : Belgia, Grecia, Brazilia, Australia şi Venezuela. La baza votului obligator stă ideea că
electoratul nu este numai un drept, ci şi o îndatorire. Alegătorul are nu numai dreptul ci şi obligaţia de a
exprima voinţa naţiunii, pentru că altfel, în situaţia absenteismului masiv, democraţia rămâne o simplă
teorie, în fapt funcţionând o oligarhie.
În această concepţie, alegătorul exercită o funcţie socială pe care este dator să o îndeplinească. În
condiţiile actuale, când se manifestă un absenteism important de la vot, în numeroase ţări, opţiunea pentru
votul obligator poate să pară tentantă. În realitate, acesată soluţie este greu de pus în practică, deoarece
implică stabilirea unor sancţiuni care să poată fi aplicate unui număr mare de cetăţeni. Dacă sancţiunea este
blândă, ea nu-şi va atinge scopul ; dacă sancţiunea este drastică, dat fiind numărul mare al celor sancţionaţi,
ea va genera mari nemulţumiri sau chiar dezordini sociale. De altfel, cetăţeanul care nu vrea să-şi

335
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p.74
336
Ibidem, p. 75
337
Ibidem, p.241.
338
Ibidem, p.22.
339
Ibidem, p. 75
340
Tudor DRĂGANU, Op.cit., vol. II, p.23.
341
Ibidem, p.29.
128
 129

desemneze un reprezentat şi este obligat să se prezinte la vot, poate foarte bine, în condiţiile votului secret,
să voteze împotriva tutror candidaţilor sau să-şi anuleze votul neexprimând nici o opţiune.342
Dreptul de a fi ales (eligibilitatea) presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:
I. În primul rând, o condiţie generală, existenţa dreptului de vot.
II. Având în vedere că exerciţiul unei funcţii reprezentative implică o mare responsabilitate,
deoarece presupune decizii importante privind interesele publice, eligibilitatea este supusă unor condiţii
suplimentare.
1. O primă asemenea condiţie, cerută pentru toate funcţiile eligibile, este aceea ca persoana: să aibă
cetăţenia română şi domiciliul în ţară ( art.16 alin. 3 din Constituţie). Este interesant de observat că s-a
renunţat la condiţia referitoare la exclusivitatea cetăţeniei române, existentă în Constituţie înainte de
revizuire, avându-se în vedere perspectiva aderării României la Uniunea Europeană. Prin urmare şi cetăţenii
care au dublă cetăţenie pot fi aleşi în cadrul autorităţilor publice reprezentative române.Condiţia de
domiciliere pe teritoriul ţării este o condiţie firească fiind o garanţie a ataşamentului persoanei faţă de ţara la
guvernarea căreia participă ca demnitar sau funcţionar public.
2. O a doua condiţie are în vedere vârsta cerută de lege pentru a putea fi ales, care diferă în funcţie
de mandat. Asfel, pentru a fi ales în Camera Deputaţilor, în consiliile locale sau judeţene, sau în funcţia de
primar, vârsta candidatului trebuie să fie de cel puţin 23 de ani împliniţi ( art.16 şi 37 din Constituţie).
Pentru a fi ales în Senat vârsta cerută este de cel puţin 33 de ani împliniţi, iar pentru funcţia de Preşedinte al
României vârsta necesară este de cel puţin 35 de ani împliniţi.
O completare cu profunde implicaţii juridice s-a adus cu prilejul revizuirii articolului 16 la alin. 3
teza a doua prin care statul român garantează egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei pentru ocuparea
acestor funcţii şi demnităţi.
Alineatul 4 al aceluiaşi articol stabileşte că în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană,
cetăţenii Uniunii care îndeplinesc condiţiile legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile
administraţiei publice locale, aceasta fiind una dintre modificările de esenţă ale constituţiei revizuite. În
acelaşi spirit, şi cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European potrivit art. 38
nou introdus. Acesta este un alt drept electoral care nu se încadrează însă în categoria celor exclusiv politice
în sens tradiţional, deoarece nu implică o participare la exercitarea suveranităţii de stat, ci un proces
electoral menit să desemneze un organ reprezentativ la nivel continental.
III. În afara acestor condiţii cu caracter general, legislaţia română prevede şi câteva restricţii
specifice.
1. O primă categorie de restricţii are în vedere candidaţii la organele centrale : Preşedintele
României, Camera Deputaţilor şi Senatul.
a) Astfel, potrivit art.81 alin.4 din Constituţie, "Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de
Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive." La
aceasta, se adaugă condiţia prevăzută de art.4 al.2 din Legea nr.370/2004 pentru alegerea
Preşedintelui României, care prevede că nu pot fi primite decât candidaturile susţinute de cel
puţin 200.000 de alegători.
b) În ceea ce priveşte Camera Deputaţilor şi Senatul , art. 29 din Legea nr. 35/2008 prevede că un
candidat poate reprezenta un singur competitor electoral (partid, alinaţă, etc,), într-un singur
colegiu uninominal.
2. A doua categorie de restricţii vizează funcţiile reprezentative locale.
Astfel, pentru funcţiile de consilier judeţean, consilier local, preşedinte al consiliului judeţean şi
primar pot candida doar persoanele care au domiciliul pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale în care
urmează să fie alese( art.4 alin.2 din Legea nr.67/2004 privind alegerile locale), ceea ce implică faptul că o
persoană poate candida numai pentru un singur consiliu local, numai pentru o singură funcţie de primar şi
numai pentru un singur consiliu judeţean şi un singur post de preşedinte al consiliului judeţean(art.6 alin.5
din aceeaşi lege).

342
. Tudor DRĂGANU, Op.cit., vol. II, p, 30-32.
129
 130

IV. La toate condiţiile menţionate se adaugă incompatibilităţile opozabile actului de

candidatură343, sau într-o formulare mai succintă, incompatibilităţile la candidatură.
Prin incompatibilitate la candidatură se înţelege interdicţia prevăzută de Constituţie sau de lege ca o
persoană care deţine o anumită funcţie publică sau practică o anumită îndeletnicire să-şi depună
candidatura pentru o funcţie reprezentativă344.
A. Incompatibilitatea opozabilă candidaturii cu caracter general care se aplică pentru toate funcţiile
reprezentative, indiferent de nivel, se referă, potrivit art.40 alin.3 din Constituţie, la persoanele cărora le este
interzisă asocierea în partide politice. Nu pot face patre din partide politice:
- judecătorii Curţii Constituţionale
- avocaţii poporului
- magistraţii
- membrii activi ai armatei
- poliţiştii
- alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică
B. Mai există şi o incompatibilitate specială, prevăzută de art.29 pct. 16 din Legea nr. 35/2008 pentru
alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, potrivit căreia, prefecţii, subprefecţii şi conducătorii serviciilor
publice ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi guvernamentale deconcentrate într-o unitate administrativ
teritorială nu pot candida individual în circumscripţia electorală constituită în unit tatea administrativă
teritorială în care îşi exercită sau şi-au exercitat funcţiile în ultimele 60 de zile anterioare datei alegerilor.
V. În afară de incompatibilitatea la candidatură, mai există o incompatibilitate care se referă la
cumulul unei funcţii eligibile cu alte funcţii, îndeletniciri sau calităţi.
Diferenţa dintre cele două incompatibilităţi constă în faptul că incompatibilitatea de cumul permite
să candideze persoanei ce deţine o funcţie, are o ocupaţie sau o calitate incompatibilă cu mandatul
reprezentativ, însă, dacă este aleasă trebuie să renunţe la funcţia, îndeletnicirea sau calitatea incompatibilă
pentru a putea dobândi exerciţiul mandatului reprezentativ, în timp ce incompatibilităţile la candidatură
interzic unei persoane care ocupă o anumită funcţie publică să-şi depună candidatura pentru o funcţie
reprezentativă.
Incompatibilităţile de cumul diferă în funcţie de mandatul reprezentativ:
 în timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate
îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată( art.84 alin.1 din Constituţie).
 Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice
de autoritate cu excepţia celei de membru al Guvernului.
 La nivel local345, calitatea de consilier local este incompatibilă cu cea de consilier judeţean.
Candiatul declarat ales în ambele calităţi este obligat să opteze pentru una dintre ele, în
termen de 10 zile de la data ultimei validări(art.102 din Legea nr.67/2004 privind alegerile
locale).

5.3.3. Actorii competiţiei pentru putere

şi în cazul României întâlnim cele două categorii de actori ai competiţiei pentru putere specifice
democraţiilor occidentale, şi anume : partidele politice, care sunt principalii concurenţi ; mass-media şi
grupurile de presiune, ca mijloace de influenţare a electoratului.
Partidele politice sunt principalii competitori, dar nu singurii, deoarece legislaţia română admite şi
candidaţi independenţi.
343
Tudor DRĂGANU, Op.cit., vol. II, p.36.
344
Ibidem
345
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (M. Of. Nr. 279/21.04.2003) stabileşte prin art. 81 şi 82 o
listă detaliată de incompatibilităţi. În acest sens menţionăm că atât calitatea de consilier local, cât şi cea de consilier judeţean
sunt incompatibile cu: funcţia de prefect sau de subprefect; calitatea de funcţionar în aparatul propriu al consiliilor comunale,
orăşeneşti şi judeţene respective şi al prefecturilor, precum şi de conducător al unei regii autonome de interes local sau
judeţean sau al unui serviciu public de specialitate al consiliului local sau judeţean; funcţia de primar; calitatea de deputat,
senator, consilier al Preşedintelui României sau membru al Guvernului.
130
 131

În afara condiţiilor comune de eligibilitate, aceştia trebuie să fie susţinuţi de un anumit număr de
alegători, după cum urmează :
- pentru funcţia de Preşedinte al României - 200.000 ;
- pentru un mandat de deputat sau de senator – minim 4% din numărul total al alegătorilor înscrişi în
listele electorale permanente din colegiul uninominal în care candidează, dar nu mai puţin de 2000 de
alegători pentru Camera Deputaţilor şi 4000 de alegători pentru Senat, conform art. 30 alin. 1 din Legea nr.
35/2008 ;
- pentru un mandat de consilier judeţean sau local - 1% din numărul de alegători împărţit la numărul
de consilieri din circumscripţia respectivă, dar nu mai puţin de 50 ;
- pentru funcţia de primar - 2% din numărul alegătorilor din cirumscripţie, dar nu mai puţin de 200 în
cazul comunelor, 300 în cazul oraşelor, 1000 pentru municipii şi sectoarele din Bucureşti şi 5000 pentru
municipiul Bucureşti.
Practica politică de după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 a demonstrat că şansele
candidaţilor independenţi sunt minime, obţinerea vreunui mandat de către aceştia fiind cu totul excepţională.
În ceea ce priveşte regimul partidelor politice în România, anul 1990 a marcat o trecere abruptă de la
sistemul monopartid la pluralismul politic. Dacă până în decembrie 1989, potrivit Constituţiei din 1965,
exista un singur partid politic, Partidul Comunist Român, Decretul-Lege nr.8 din 31 decembrie 1989 privind
înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice asigură libertatea constituirii acestora, sub rezerva
îndeplinirii unor condiţii minime : prezentarea statutului de organizare şi funcţionare şi a programului
politic, declararea sediului şi a mijloacelor financiare, dovada existenţei a cel puţin 251 de aderenţi.
Sub aspect politic, s-au impus un minimum de restricţii, şi anume : scopurile partidelor politice
trebuiau să se întemeieze pe respectul suveranităţii, independenţei şi integrităţii naţionale şi al democraţiei ;
se interzicea constituirea partidelor fasciste şi a celor care propagă concepţii contrare ordinii de stat şi de
drept. Rezultatul acestei reglementări permisive a fost "hiperpluralismul politic"346, ajungându-se în anul
1993 la nu mai puţin de 159 de partide şi formaţiuni politice347.
Pentru combaterea acestui fenomen, dar şi pentru precizarea regimului juridic al partidelor politice, a
fost adoptată Legea nr. 27/1996 privind partidele politice348. Aceasta stabilea restricţii rezonabile pentru
înfiinţarea partidelor politice. Astfel, potrivit art. 17 alin. 2 din această lege, pentru constituirea unui partid
politic era necesar un număr de cel puţin 10.000 membrii fondatori, domiciliaţi în cel puţin 15 dintre
judeţele ţării, dar nu mai puţin de 300 în fiecare din aceste judeţe. Partidul trebuia să aibă un statut şi un
program politic propriu.
În prezent, regimul partidelor politice este reglementat de Legea nr.14/2003 privind partidele
politice349. În conformitate cu art. 1 din lege, partidele politice sunt asociaţii cu caracter politic ale
cetăţenilor români cu drept de vot.
În ceea ce priveşte scopul, prin activitatea lor, partidele politice promovează valorile şi interesele
naţionale, precum şi pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă cu candidaţi în
alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice şi stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri potrivit
legii350.
Potrivit art.19 alin.3 din legea menţionată, pentru constituirea unui partid politic este necesar un
număr de cel puţin 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 dintre judeţele ţării, dar nu mai
puţin de 700 în fiecare judeţ. Partidul trebuie să aibă un statut şi un program politic propriu351.
Un partid politic îşi încetează activitatea prin:
a) dizolvare prin hotărâre pronunţată de Curtea Constituţională urmată de radierea din registrul de evidenţă
al partidelor politice (pentru încălcarea art. 37 alin (2)şi (4) din Constituţie);
b) dizolvare prin hotărâre pronunţată de Tribunalul Bucureşti;
346
Tudor DRĂGANU, Op.cit., vol. II , p.50-51.
347
Idem
348
Publicată în M. Of. al României nr. 87 din 29 aprilie 1996, modificată prin OUG nr. 20/2008 publicată în M. Of. al României
nr. 177 din 7.03.2008.
349
Publicată în M. Of. al României nr. 25 din 17 ianuarie 2003, republicată în în M. Of. nr. 550/06 august 2012
350
Legea nr.14/2003 privind partidele politice, art.2.
351
Ibidem, art.9.
131
 132

c) autodizolvare hotărâtă de organele abilitate prin statut;

d) reorganizare.
Conform art.3 alin.2 şi 3 din Legea nr.14/2003, sunt interzise:
1.partidele politice care prin statutul, programele, propaganda de idei ori prin alte activităţi, încalcă
prevederile art.30 alin.(7)352, art.37 alin.(2)353 sau alin.(4)354 din Constituţie.
2.partidele politice afiliate la organizaţii din străinătate, dacă această afiliere încalcă valorile
prevăzute la alin. 1 ale cărui dispoziţii sunt imperative355.
Partidelor politice le este interzisă organizarea de activităţi militare sau paramilitare.
Precizăm că, un cetăţean român nu poate face parte în acelaşi timp din două sau mai multe partide
politice.
Referitor la finanţarea partidelor politice, s-a considerat a fi necesară adoptarea unei legi distincte,
Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale 356. Aceasta
conţine reglementări riguroase, în scopul moralizării acesteia.
Astfel, sunt stabilite limitativ următoarele surse357 de finanţare ale partidelor politice:
 cotizaţii ale membrilor - suma totală a cotizaţiilor plătite într-un an de o persoană nu poate depăşi 48 de
salarii de bază minime brute pe ţară358.Salariul de bază minim brut pe ţară luat ca referinţă este cel existent
la data de 1 ianuarie a anului respectiv.
 donaţii şi legate - Donaţiile primite de un partid politic într-un an nu pot depăşi 0,025% din veniturile
bugetului de stat pe anul respectiv, cu excepţia anului în care au loc alegeri parlamentare, când plafonul
este dublu.
Donaţia primită de la o persoană fizică nu poate depăşi într-un an 200 de salarii brute minime brute pe
ţară, iar donaţia primită de la o persoană juridică nu poate depăşi într-un an 500 de asemenea salarii.
Persoanele juridice sunt obligate ca la data efectuării donaţiei să aibă achitate integral toate datoriile faţă de
bugetul de stat şi de bugetul asigurărilor sociale de stat.
Partidele care primesc donaţii trebuie să verifice şi să înregistreze identitatea donatorului. La
solicitarea acestuia, identitatea sa poate să rămână confidenţială, dar nu şi pentru donaţiile mai mari de 10
salarii de bază brute minime pe ţară.
Suma totală primită de un partid politic ca donaţii confidenţiale nu poate depăşi 0,006% din veniturile
prevăzute în bugetul de stat în anul respectiv. Lista donatorilor cu sume mai mari decât 10 salarii minime pe
ţară, precum şi suma totală a donaţiilor confidenţale trebuie publicată în Monitorul Oficial, Partea a –III-a
până la 31 martie a anului următor.
Sunt interzise:
 acceptarea sub orice formă, directă sau indirectă de către partidele politice a donaţiilor de
bunuri materiale sau sume de bani, ori prestarea de servicii gratuite făcute cu scopul evident de
a obţine un avantaj economic sau politic.
 donaţiile sau serviciile prestate cu titlu gratuit de la o autoritate sau instituţie publică, de la o
regie autonomă, de la o companie naţională, societate comercială sau societate bancară cu
capital integral sau majoritar de stat;
 donaţiile în bani din parte unui sindicat sau din partea unui cult religios.
 donaţiile din partea altor state ori a organizaţiilor din străinătate, precum şi din partea
persoanelor fizice şi juridice străine sunt interzise. Fac excepţie donaţiile constând în bunuri
352
Textul constituţional interzice defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de
clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene,
contrare bunelor moravuri.
353
Textul respectiv declară neconstituţionale partidele care prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României.
354
Acest text interzice asociaţiile cu caracter secret.
355
Legea partidelor politice nr.14/2003, art. 3 alin. 3. Alin. 1 al acestui articol statuează că pot funcţiona ca partide politice
numai asociaţiile cu caracter politic, constituite potrivit legii, şi care militează pentru respectarea suveranităţii naţionale, a
independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei constituţionale.
356
Legea nr. 334/2006 a fost republicată în M. Of. nr. 510 din 22 iulie 2010.
357
Legea nr. 334/2006 , art.3 alin. 1
358
Ibidem , art.4, alin.3
132
 133

materiale necesare activităţii politice, dar care nu sunt materiale electorale de propagandă,
primite de la organizaţii internaţionale la care partidul respectiv este afiliat sau de la partide ori
formaţiuni politice cu care este în relaţii de colaborare politică.
 venituri provenite din activităţi proprii359 - Partidele politice nu pot desfăşura activităţi specifice
societăţilor comerciale. Fac excepţie :
 editarea şi difuzarea publicaţiilor ori altor materiale de propagandă şi cultură politică proprii ;
 organizarea de întruniri şi seminarii cu tematică politică, economică sau socială;
 acţiunile culturale, sportive şi distractive ;
 serviciile interne ;
 închirierea spaţiilor proprii pentru conferinţe şi acţiuni social-culturale ;
 înstrăinarea bunurilor din patrimoniu, dar numai după cel puţin 10 ani de la înregistrarea în
patrimoniu
 subvenţii de la bugetul de stat, potrivit legii se varsă în contul fiecărui partid politic prin bugetul
Autorităţii electorale permanente360. În ceea ce priveşte subvenţiile anuale de la bugetul de stat, acestea se
acordă potrivit unor criterii şi în cuantumuri stabilite în mod detaliat şi exact de lege. De asemenea,
destinaţiile subvenţiilor sunt riguros regelementate.
În ceea ce priveşte finanţarea campaniilor electorale sediul materiei este tot Legea nr. 334/2006.
Astfel se prevede că partidele care participă la campania electorală pot primi, prin lege specială, o subvenţie
de la bugetul de stat.
Aceeaşi lege specială stabileşte şi categoriile de cheltuieli pentru campania electorală care pot fi
finanţate din această subvenţie. Subvenţiile primite după deschiderea campaniei electorale de la persoane
fizice şi juridice din ţară pot fi folosite numai dacă au fost, în prealabil, declarate Autorităţii Electorale
Premanentede către mandatarul financiar.
Este interzisă subvenţionarea campaniei electorale, în mod direct sau indirect, de către persoane
fizice sau juridice din străinătate, precum şi de către o autoritate publică, instituţie publică, regie autonomă,
companie naţională, societate comercială sau societate bancară cu capital integral sau majoritar de stat, de
către un sindicat, o asociaţie sau o fundaţie.
Controlul respectării reglementărilor legale privind finanţarea partidelor politice se face de către
Autoritatea Electorală permanentă . Controlul privind subvenţiile de stat se efectuează simultan şi de către
Curtea de Conturi. Încălcarea acestor prevederi se sancţionează contravenţional sau penal, după caz, iar
sumele ce au contsituit obiectul contravenţiei se varsă la bugetul de stat pe baza hotărârii Autorităţii
Electorale Permanente361.
Din cele prezentate, rezultă că prevederile legii române cu privire la finanţarea partidelor politice
sunt foarte stricte. Faptul că la noi nu a izbucnit nici un scandal legat de finanţarea partidelor politice
înseamnă, fie că partidele noastre respectă cu scrupulozitate legea, fie că, din diferite motive, finanţarea
partidelor nu a fost riguros controlată, iar abaterile fie nu au fost sancţionate, fie nu au fost făcute publice.
După cum am arătat, şi în România, cea de-a doua categorie de actori ai competiţiei pentru putere, şi
anume actorii de influenţă, sunt mass-media şi grupurile de presiune. Mass-media joacă un rol deosebit
pentru influenţarea electoratului, mai ales în cadrul campaniei electorale. Cel mai mare impact asupra
opiniei publice îl au mijloacele audio-vizuale. Înfiinţarea şi funcţionarea posturilor de radio şi televiziune
sunt reglementate prin Legea audiovizualului nr.504/2002362.
Potrivit art.43 din această lege, în România coexistă posturile audiovizuale publice pentru care
cetăţenii sunt obligaţi să plătească taxe de abonament, cu cele private. Posturile publice sunt persoane
juridice de drept public, iar posturile private sunt societăţi comerciale.
Controlul activităţii din domeniul audiovizualului se realizează de Consiliul Naţional al
Audiovizualului (C. N. A.), autoritate publică autonomă aflată sub controlul Parlamentului. C. N. A . este

359
Legea nr.33 4/2006, art. 12.
360
Ibidem, art.18 alin.1.
361
Ibidem, art. 41
362
Legea audiovizualului a fost publicată în M. Of. Nr. 534/22.07.2002. După publicare a suferit multiple modificări.
133
 134

alcătuit din 11 membri, numiţi pentru un mandat de 6 ani, după cum urmează: 2 de preşedintele României; 3
de Camera Deputaţilor; 3 de Senat; 3 de Guvernul României.
Membrii Consiliului sunt garanţi ai interesului public în domeniul audiovizualului şi nu reprezintă
autoritatea care i-a numit. Ei nu pot face parte din partide sau formaţiuni politice şi sunt incompatibili cu
orice alte funcţii publice sau private, cu excepţia celor de cadre didactice în învăţământul superior.
C.N.A. eliberează licenţele audiovizuale, care au în vedere conţinutul emisiunilor, acordă autorizaţii
de retransmisie audiovizuală, care se referă la condiţiile tehnice de emisie şi adoptă decizii de autorizare
audiovizuală.
În cazul constatării încălcării prevederilor acestei legi C.N.A. poate aplica sancţiuni după cum
urmează: amendă, reducerea cu până la jumătate a termenului de valabilitate a licenţei audiovizuale sau
retragerea licenţei audiovizuale.
Răspunderea pentru conţinutul serviciilor de programe difuzate revine radiodifuzorului,realizatorului
sau autorului, după caz.
Referitor la campaniile electorale, există reglemetări speciale, în vederea asigurării accesului egal al
competitorilor la propaganda audiovizuală. La rândul ei, Legea nr.35/2008 privind alegerea Camerei
Deputaţilor şi a Senatului prevede la art.38 că partidele, alianţele politice şi alianţele electorale reprezentate
în parlament, precum şi candidaţii independenţi care fac parte din parlament, au acces gratuit(subvenţionat
de la bugetul de stat) la serviciile publice de radio şi televiziune în condiţiile prevăzute de lege.
Celelalte partide şi formaţiuni politice şi ceilalţi candidaţi independenţi vor avea acces la aceste
servicii, pe baza unor tarife unice.
În ceea ce priveşte presa scrisă, după abrogarea legii nr. 3/1974 nu a fost adoptată o lege nouă,
astfel încât presa se bucură de o deosebită libertate, în baza art. 30 din Constituţie care reglementează
libertate de exrimare. Aceasta este una din cele mai vechi libertăţi cetăţeneşti, de tradiţie, cunoscută şi sub
denumirea de libertatea cuvântului sau libertatea presei.
Potrivit textului constituţional, libertatea de exprimare prin presă este inviolabilă, iar cenzura de
orice fel este interzisă. De asemenea este interzisă suprimarea publicaţiilor. Libertatea presei implică şi
libertatea de a înfiinţa publicaţii. Acestea sunt prevederi constituţionale decisive pentru libertatea de
exprimare.
Existenţa unor coordonate juridice în cadrul cărora trebuie să se exercite libertatea de exprimare
implică şi răspunderea juridică pentru depăşirea acestor limite, aşadar pentru abuzul în exercitarea acestei
libertăţi.
Restricţiile în domeniu presei sunt aceleaşi ca şi în domeniul audiovizualului. Faptele prin care se
încalcă aceste restricţii sunt calificate ca infracţiuni în Codul penal (calomnia, defăimarea ţării sau a
naţiunii, propaganda naţionalist-şovină) şi pot face obiectul unor procese penale, şi atunci când sunt comise
prin presă. Totodată, funcţionează şi răspunderea civilă pentru prejudicii aduse prin presă, care se poate
stabili în sarcina editorului, autorului şi a proprietarului mijlocului de multiplicare, după caz.
Ultima categorie de actori de influenţă ai competiţiei pentru putere o constituie grupurile de
presiune. După cum remarcă prof. Tudor Drăganu 363, în ţara noastră s-au format, după 1989, numeroase şi
diverse grupuri de presiune, pe care le clasifică, după cum urmează :
1. Grupuri de presiune care urmăresc scopuri de interes obştesc(interes public), cum sunt : ligile
antialcoolice, atidrog, împotriva fumatului sau pentru apărarea drepturilor omului ; fundaţiile şi
asociaţiile culturale, caritabile şi cele pentru protecţia drepturilor copilului. Aceste grupuri de presiune
trebuie privite însă cu prudenţă, pentru că, uneori, urmăresc în realitate alte scopuri decât scopul
declarat. Ex. : scandalurile privind adopţiile internaţionale.
2. Grupuri de presiune cu caracter exclusiv politic, formate însă în afara structurilor organizatorice ale
partidelor politice. Menţionăm în acest sens : "Alianţa Poporului", "Asociaţia 21 decembrie", "Asociaţia
16-21 decembrie", "Grupul independent pentru democraţie", "Grupul pentru dialog social", etc. Impactul
acestor grupuri asupra vieţii publice este greu de evaluat, însă ele au militat activ pentru influenţarea atât
a instituţiilor publice şi a partidelor politice, cât şi a opiniei publice.

363
Tudor DRĂGANU, Op.cit., vol. II p.58-59.
134
 135

3. Grupurile de presiune cu caracter profesional, cultural sau chiar religios constituite în primul rând
pentru promovarea intereselor materiale sau de altă natură a membrilor lor. Atunci când mobilizează un
număr mare de oameni, aceste grupuri posedă un potenţial important de intervenţie asupra organelor de
stat şi a partidelor politice. Asemenea grupuri de presiune sunt : sindicatele, asociaţiile pensionarilor, ale
veteranilor de război, ale foştilor deţinuţi politici, etc. Este interesant de observat că unele dintre aceste
grupuri s-au transformat în partide politice. A apărut, astfel, Partidul pensionarilor care a prezentat, la
alegerile din 1996, chiar şi un candidat pentru funcţia de Preşedinte al României.
Un loc aparte, printre grupurile de presiune din România, ocupă, fără îndoială, sindicatele, unele
dintre acestea ajungând foarte puternice. Constituite în vederea apărării şi promovării intereselor materiale,
profesionale şi sociale ale membrilor lor, sindicatele s-au angajat uneori şi în lupta politică, ajungând chiar
să încheie diferite convenţii cu Guvernul, să dialogheze cu Preşedintele şi cu Parlamentul României.
Putem concluziona că, în cadrul competiţiei pentru putere din România rolul grupurilor de presiune,
în special al sindicatelor, este important. Aceasta, şi datorită faptului că legea 364 permite asocierea partidelor
politice cu formaţiuni nepartinice, legal constituite, cu scopul promovării unor obiective comune.

BIBLIOGRAFIE

1. Tratate, cursuri, monografii

1. CADART Jacques, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel, vol.I, Ed. "Economica",

Paris,1990
2. CIOBANU Dan, DUCULESCU Victor, Drept constituţional român, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti,
1993
3. CONSTANTINESCU Mihai, DELEANU Ioan, IORGOVAN Antonie, MURARU Ioan,
VASILESCU Florin, VIDA Ioan, Constituţia României comentată şi adnotată, Regia autonomă
"Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992
364
Art.32 din Legea nr.14/2003 privind partidele politice
135
 136

4. CONSTANTINESCU Mihai, DELEANU Ion, IORGOVAN Antonie, VIDA Ioan, Alegerile

parlamentare şi prezindenţiale, Regia autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992
5. CONSTANTINESCU Mihai, IORGOVAN Antonie, MURARU Ioan, TĂNĂSESCU Elena
Simina, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004
6. DELEANU Ion, Drept constituţional şi instituţii politice - Tratat- vol.I, Ed. "Europa Nova",
Bucureşti,1996
7. DRĂGANU Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol.II, Ed. "Lumina
Lex", Bucureşti,1998
8. DUCULESCU Victor, CĂLINOIU Constanţa, DUCULESCU Georgeta, Drept constituţional
comparat – vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
9. GICQUEL Jaques, Droit constitutionnel et institutions politiques, 10 ed, Montchrestien, Paris,1993
10. HAURIOU Andre, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1972
11. IONESCU Cristian, Drept constituţional şi instituţii politice - Sistemul constituţional românesc,
vol.II
12. IORGOVAN Antonie, Odiseea elaborării Constituţiei, "Editura Uniunii Vatra Românească", Tg.-
Mureş, 1998
13. IORGOVAN Antonie, Drept constituţional şi instituşii politice. Teorie generală, Ed. „ Galeriile J.
L. Calderon”, Bucureşti, 1994
14. IORGOVAN Antonie, Tratat de drept administrativ, vol.II, Ed. "Nemira", Bucureşti,1996
15. MONTESQUIEU, Charles Louis de SECONDAT, Despre spiritul legilor, vol. I, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1964
16. MURARU Ioan, CONSTANTINESCU Mihai, Drept parlamentar românesc, Editura ACTAMI,
Bucureşti, 1999
17. MURARU Ioan, Drept constituţional şi instituţii politice,vol.II, Ed. Actami, Bucureşti,1995
18. MURARU Ioan, TĂNĂSESCU Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a – IX-a
revăzută şi completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
19. MURARU Ioan, TĂNĂSESCU Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. 2, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2004
20. PACTET Pierre, Institutions politiques Droit constitutionnel, 8e édition, Ed."Masson", Paris,1986
21. TĂNĂSESCU Elena Simina, DEACONU Ştefan, Drept constituţional şi instituţii politice – Caiet
de seminarii, ediţia a II a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002
22. VIDA Ioan, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. "R.A.Monitorul Oficial", Bucureşti,
1994
23. VRABIE Genoveva, Organizarea politico-etatică a României, Drept constituţional şi instituţii
politice, vol.II, Ed. "Cugetarea", Iaşi,1996

2. Studii şi articole în literatura de specialitate

136
 137

1. APOSTOL -TOFAN Dana, Consideraţii în legătură cu regimul juridic aplicabil ordonanţelor

Guvernului, în revista "Dreptul", nr.4/1998
2. DELEANU Ion, ENACHE Marian – Premisele şi mecanismele statului de drept, Dreptul, nr.
12/1993
3. EMERI Claude, L‘Etat de droit dans les systemes polyarchiques europeens, în Revue francaise de
droit constitutionnel, 1992, nr. 9
4. ENACHE Marian,Conceptele de putere politică şi de putere de stat, Revista Dreptul, nr.3/1998
5. ENACHE Marian, Câteva consideraţii în legătură cu puterea executivă – concept şi
funcţionalitate, Revista Dreptul, nr. 9/1994
6. ENACHE Marian, Câteva reflecţii privind funcţiile parlamentului, Revista Dreptul nr. 7/1998
7. IONESCU Cristian, Clasificarea şi analiza tipologică a regimurilor politice contemporane, Revista
de drept public nr.1/1995
8. MIHAI Lucian, Revizuire neconstituţională a Constituţiei?, Revista Română de Drepturile Omului
nr. 27/2003
9. POPESCU Corneliu Liviu, Raporturile dintre Dreptul Uniunii Europene şi Dreptul intern român,
în lumina dsipoziţiilor constituţionale revizuite, Revista Română de Drept comunitar, nr. 2/2004
10. POPESCU Corneliu-Liviu, Neconstituţionalitatea multiplă a modificării legilor electorale
naţionale prin două ordonanţede urgenţă, Revista Română de drepturile omului, nr. 28/2004
11. POPESCU Corneliu-Liviu, Notă la Decizia Curţii Constituţionale nr. 339 din 17 septembrie 2004
asupra sesizării de neconstituţionalitate a prevedeilor art. 5 alin. 7 din Legea pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului, Revista Română de Drepturile Omului, nr. 28/2004
12. TĂNĂSESCU Elena Simina, Cronica jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României pe anul
2003 (I), Revista de drept public, nr. 1/2004
13. TURIANU Corneliu, Imunitatea în dreptul român, Revista Dreptul, nr. 2/2003
14. VIDA Ioan, Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti –factor
de stabilitate a constituţiei şia practicii judiciare, Pandectele Române, nr. 3/2004

137