ANDREI CRACIUN

Aleea Zorilor (roman într-o

singură frază, neterminat) –
fragment

Fiecare om are dreptul, iar

dreptul acesta este unul divin, și
nici nu poate fi altfel, la o ultimă
frază, nu e obligatoriu ca fraza
aceasta să fie lungă, nici să
semene unui bilet de adio, dar
contează ca ea să fie adevărată,
atât adevăr cât să încapă, totuși,
într-o frază, fie ea și ultima, căci
adevărul, dragii mei, are obiceiul
de a fi capricios, ceea ce nu
înseamnă că el nu există, desigur
că există, și trebuie spus, doar că
el nu poate fi spus într-o poveste,
fiindcă povestea își are adevărul
ei, care nu e totuna cu adevărul
adevărat, fără să fie însă mai
puțin, iar fraza aceasta e dreptul
meu la o poveste, și îl voi folosi
până la capăt, până la punct, eu
am pus multe puncte, eu am fost
ziarist, pe când ziarele obișnuiau
să existe, și noi, tineri cum eram,
nu credeam că ele vor muri, dar
bineînțeles că ele au murit, căci
nu contează ce cred tinerii, ba
dimpotrivă, la ziar ne obligau să
scriem în propoziții scurte, ca să
nu plictisim cititorul, dar cititorul
tot s-a plictisit de noi, așa cum se
plictisesc oamenii în trecerea
timpului, de altfel, deși nu vi s-a
spus niciodată să știți că oamenii
mor fiindcă se plitcisesc să
trăiască, să trăiești poate fi foarte
obositor, mie nu mi-au plăcut
niciodată propozițiile scurte, dar
le foloseam, nu aveam încotro,
nimeni nu avea încotro, și în
apărarea mea nu pot să chem
decât realitatea că mai lăsam,
când și când, câte o pisică,
întotdeauna neagră, să-mi
traverseze propozițiile scurte, să
se îndrepte spre nicăieri, și
pisicile îmi traversau propozițiile
scurte și eu mă mândream că nu
sunt la fel ca toți ceilalți, eu
credeam în pisicile mele negre,
eram gata să mor pentru dreptul
meu de a lăsa pisicile negre să
călătorească prin paginile
ziarelor, dar nimeni nu mi-a
cerut să mor dintr-atât, ziariștii
trăiau în niște hale imense care
se numeau redacții, înjurau mult,
se băteau, se îmbătau, nu
credeau în Dumnezeu, credeau în
dreptate, ziariștii făceau dragoste
fără preludiu, erau grăbiți,
mereau erau grăbiți, ei chiar
trăiau fiecare zi, își dădeau viața
pentru o iluzie, și, constatând că
au trăit pentru o iluzie, mureau
tineri, fiind imediat uitați, dar
acum așa ceva nu se mai
întâmplă, în țara noastră nu mai
există ziare, nu mai există
redacții, era frumos pe atunci,
dar nu vreau să devin unul dintre
bătrânii aceia, îi știți, unul dintre
bătrânii aceia care trăncănesc
despre tinerețea lor pierdută,
despre șarete și cai și iubiri
încărcate de mister, căci
adevărul, capricios cum deja prea
bine îl știm, este că nostalgia e
împotriva adevărului, ea
obișnuiește să șlefuiască
adevărul, în trecut e întotdeauna
mai bine, și de ce să nu fie bine,
de ce să nu avem dreptul acesta
de ne visa viața pe care am trăit-
o, și poate că există și alte feluri
de a ne apropia de sfârșit, dar eu
nu îl cunosc decât pe aceasta, de
a privi înapoi, întotdeauna
înapoi, și de a așeza toate cele
întâmplate, precum și toate cele
neîntâmplate, toate zilele și toate
nopțile trecerii mele pe pământ în
această unică frază pentru care
nu cer să fiu judecat, nici înțeles,
e dreptul meu să o scriu exact
așa cum îmi place, ea ar putea fi
o poezie mai lungă sau ar putea fi
o scrisoare sau ar putea fi chiar o
dare de seamă sau ar putea fi – și
chiar așa și este – o adeverință, o
adeverință că m-am născut, am
copilărit, am fost adolescent și am
dansat, am băut beri în grădini
de vară și am fost la filme de
cinematograf, am fost la
spectacole de teatru și am
ascultat pianiștii plângând,
pianiștii plâng mult în sonatele
lor scrise de bărbați de demult,
bărbați cum nu mai există acum,
pianiștii plâng călătorind prin
fanteziile și nocturnelor acestor
bărbați vechi, bărbați cu peruci, și
mai ales am scris, am scris, am
scris, am fost împotriva granițelor
între cuvintele scrise, am fost
pentru deplina libertate și
egalitate a cuvintelor scrise, am
fost pentru reabilitarea clișeelor,
m-am slujit de clișee și o fac în
continuare, căci le iubesc, ele
sunt abuzate și batjocorite și
nimeni nu le ia în serios, deși fără
ele nimic nu s-ar mai putea
spune, am prețuit mai ales
tăcerile, am scris căci mi-a plăcut
să mă pierd printre cuvintele și
virgulele mele, ca un pianist
printre partiturile din concerte de
acum o jumătate de secol sau și
mai mult, ziarele au fost muzica
mea, aveam ritmul meu, și ritmul
meu bătea ca o inimă, ritmul
meu era însăși respirația lumii,
eu trebuia să aflu, repede!,
repede!, totul și să caut în micile
întâmplări înțelesul lucrurilor,
care bineînțeles că nu există, în
fiecare dimineață aflam ce s-a
mai întâmplat prin lume, în
fiecare dimineață căutam
înțelesul care nu există, iar
altădată, vă spun, am privit o
noapte întreagă marea, să privești
o noapte întreagă marea este
copleșitor, iar eu am fost atunci
copleșit, dar nu am fost niciodată
în război, nu mi-au plăcut
războaiele, deși războaielor le
datorez începutul, căci trăiam pe
atunci într-un mic oraș de
provincie, și tot orașul depindea
de fabrica de armament, în
fabrica de armament se făceau cu
mâinile lor arme, iar cu armele
acelea se ucideau alți oameni în
Kinshasa sau poate că în
Brazzaville, cine să mai știe?, dar
nu am auzit niciodată pe nimeni
întrebându-se dacă este bine sau
dacă nu este bine că se întâmplă
așa, și s-a făcut noapte, și s-a
făcut dimineață, și în oraș nu mai
era liniște, tocmai căzuse
dictatorul, începuse libertatea,
dar libertatea era complicată și
oamenii nu știau ce să facă, așa
ceva nu se mai pomenise!, se
întâmplase o revoluție și era bine,
fiindcă aveam să mâncăm multe
portocale, nu s-a tras niciun
singur glonț la noi în oraș, noi nu
am avut eroi, în capitală a murit
fiul unui lăcătuș-mecanic de la
fabrica de armament, un student
la Politehnică, dar babele vorbeau
că murise de beat ce era, că ieșise
băut să strige și el “libertate!
libertate!”, cum se striga în iarna
aceea, și mergea în zig-zag și
striga și un soldat l-a somat să se
oprească la un control de rutină,
câtă rutină încape și într-o
revoluție, și el, de beat ce era, nici
gând să oprească, și a mai băgat
și mâna în palton, ca și cum ar fi
vrut să scoată o armă, iar
soldatul l-a împușcat mortal, căci
el nu avea de unde să știe că
acolo fiul lăcătușului-mecanic,
student la Polithenică, nu ținea
nicio armă, ci o sticlă de tărie,
dar în revoluții nu ai cum să
previi lucrurile astea, în oraș nu
mai era liniște, prea puțini erau
de partea lăcătușului-mecanic,
puțini credeau că fiul său fusese,
într-adevăr, un erou, se spunea
că primise și o decorație post-
mortem, dar nu cunoșteam pe
nimeni care să cunoască pe
cineva care ar fi văzut-o, iar
lăcătușul-mecanic a căzut în
patima alcoolului, a luat calea
restaurantului “Căprioara”,
bărbații, fie ei frezori sau
strungari sau chiar medici, luau
cu toții calea restaurantului
“Căprioara”, atunci când viața își
pierdea sensul, eu aveam șase
ani, dar știam ce înseamnă să
cazi în patima alcoolului, la noi,
pe Aleea Zorilor, mulți bărbați
cădeau în patima aceasta, ei erau
aceia pe care îi aduceau nevestele
beți acasă, îi aduceau
petrecându-i pe drum cu tot felul
de cuvinte urâte pe care noi, copii
cum eram, nu aveam voie să le
folosim, dar bineînțeles că le
foloseam, și săracii oameni căzuți
în patimă nu mai aveau ce să
facă și își pocneau și ei femeile, le
pocneau de le mutau fălcile din
loc, căci așa se spunea, dar noi,
copii fiind, dragilor, nu vedeam
nicio falcă mutată din niciun loc,
vedeam doar cum li se umflau
femeilor ochii, dar existau și
femei mai puternice care se
luptau cu ei, le țineau piept, și nu
o singură dată oamenii căzuți în
patimă abia mai ajungeau pe la
casele lor, de înjurați și loviți ce
erau, altădătă veneau singuri,
mergeau în patru labe, și era vai
și amar de cei de la ultimele etaje,
ei abia se târau și se bâlbâiau și
nimeni nu le întindea o mână de
ajutor, lasă-i să se târască dacă
au băut ca porcii, și lăcătușul-
mecanic a căzut și el în patimă,
cum vă spuneam, nevastă-sa îl
lăsase încă de pe vremea
dictatorului și se mutase cu altul,
unul cu o față de lup la țară, și
lăcătușul-mecanic era singur, și
el noaptea se gândea la fiul său
mort, împușcat mortal fiindcă și-a
lăsat mâna dreaptă să se
strecoare în buzunarul de la
piept al unui palton în timpul
unei revoluții, ceea ce nu se face,
lăcătușul-mecanic bineînțeles că
a înnebunit, el și-a făcut dintr-un
scaun de bucătărie un eșafod, el
s-a spânzurat, era înspre toamnă
deja, l-au înmormântat la
marginea cimitirului, orașul nici
nu avea biserică, lângă cimitir
era doar o capelă, și nu l-au
băgat în capelă pe lăcătușul-
mecanic, și cel mai curios e că
avea un basc pe cap atunci când
l-au băgat în pământ, eu îmi
amintesc toate acestea fiindcă îl
știu de pe vremea dictatorului, de
când era un bărbat înalt care
putea să ducă pe umeri tot cerul,
îl vedeam în fiecare zi când tatăl
meu mă ducea, pe umeri, până la
Petruța, Petruța era femeia pe
care ai mei o plăteau ca să aibă
grijă de mine, și ea chiar avea, noi
doi chiar eram prieteni, și ce dacă
ea avea cu șaizeci de ani mai
mult!, cine spune că nu poți fi
prieten cu cineva dacă între voi
sunt șase decenii nu știe ce
vorbește, dimpotrivă, abia atunci
poate să înceapă o prietenie,
Petruța îmi spunea povești cu
zmei, cum erau poveștile noastre,
dar zmeii ei nu erau ca alți zmei,
erau zmei care cădeau și ei în
patimă, care aveau probleme cu
nevestele lor, zmeoaicele, cu
slujba, cu partidul unic, cu
apartamentele lor de bloc, zmeii
Petruței stăteau tot la bloc, zmeii
Petruței erau așa cum sunt și
oamenii, doar că mai înțelepți, ei
evitau să se lupte, ei cădeau la
pace pur și simplu vorbind, când
ești zmeu e foarte important să
vorbești, Petruța îmi repeta că
zmeii trebuie și ei înțeleși, fiindcă
puțini sunt, de fapt, răi dacă au
de ales, îmi plăceau zmeii aceia,
ei erau eroii mei, dar mai era și
realitatea, și în realitate Petruța
nu suporta să vorbească la
telefon, dacă suna telefonul se
înspăimânta, și atunci mă
înspăimântam și eu, nu știu ce
vești aștepta, și nici când au venit,
ea locuia pe întuneric, ei nu îi
plăcea lumina, ea trăgea
întotdeauna draperiile și se ferea
de soare, eram fericiți amândoi,
făceam totul în mod egal, dacă ea
îmi spunea o poveste, și eu
trebuia să îi spun ei o poveste, ea
a fost primul om căreia i-am spus
povești, Petruța m-a învățat că în
viață trebuie să spui povești, e
foarte important să spui povești,
ca să nu te plictisești niciodată,
noi nu ne plictiseam niciodată, și
chiar dacă noi nu ne plictiseam
timpul trecea, și s-a făcut toamna
în care a trebuit să plec la școală,
și am traversat orașul, tocmai
până în celălalt capăt al orașului,
și nu am mai văzut-o niciodată de
atunci pe Petruța, n-am căutat-o
niciodată, nu m-a căutat
niciodată, totul între noi era
lămurit, urma să ducem în toate
zilele noastre pe pământ
amintirea acestei prietenii,
pentru mine a fost prima
prietenie, și cred că pentru
Petruța a fost ultima, și asta mi
se pare minunat, e exact ca în
poveștile noastre, ce m-a învățat –
puțini sunt, de fapt, răi dacă au
de ales! – mi-a salvat, și nu o
singură dată viața, dar asta e o
cu totul altă istorie, și încă nu am
ajuns acolo, nu am plâns în ziua
în care s-a făcut toamna în care a
trebuie să plec la școală, Petruța
îmi interzicea să plâng, iar eu o
ascultam, plânsul era pentru
fete, nici eu nici ea nu voiam ca
eu să plâng ca o fată, și chiar
dacă mi-a fost foarte dor de
Petruța, și chiar dacă încă îmi
este foarte dor de Petruța, nu
plâng niciodată, deși acum, după
câteva zeci de ani, știu că ea m-ar
ierta, e timpul să vă spun, dragii
mei, că am întâlnit mulți zmei
prin viață, mereu am căutat să îi
înțeleg și să le vorbesc, Petruța a
avut desigur dreptate, zmeilor
trebuie să le vorbești ca unor
oameni, asta e foarte important,
așa am făcut și nu am fost ucis la
nicio răscruce, niciun buzdugan
nu mi-a zdrobit țeasta, cu Petruța
înălțam zmee la cer și le priveam
zburând, ea tăcea, eu tăceam, nu
ne plăcea să irosim cuvintele, să
nu irosești cuvintele, o să ai
nevoie de ele!, îmi spunea, iar eu
o ascultam, nu iroseam cuvintele,
aveam nevoie de ele, la amiază
trebuia să dorm ca să prind
puteri, dar nici nu dormeam, nici
puteri nu prindeam, eram mic,
eram cel mai mic, dar tot Petruța
mi-a spus că asta nu are nicio
importanță, și Petruța era mică,
deși era bătrână, timpul așadar
nu creștea oamenii decât pentru
o vreme, uneori o durea inima, eu
întrebam ce înseamnă să te doar
inima, Petruța era de părere că
toate poverile unui om i se adună
în inimă și e greu să le ducă, iar
atunci inima te doare, o să mă
doară și pe mine inima?,
întrebam, și Petruța îmi spunea
adevărul, ei nu îi plăcea să mintă
dacă nu era neapărat nevoie, da,
o să te doară, îmi spunea, o să fie
ca și cum ți-ar da cineva foc pe
dinăuntru, o să te ardă, apoi o să
treacă, niciun foc nu durează, și
pe zmei îi doare inima?,
întrebam, și Petruța zâmbea și eu
înțelegeam din zâmbetul ei că
bineînțeles că și pe ei îi doare
inima, orașul nostru era plin de
zmei pe care îi durea inima, care
cădeau în patimă și aveau
probleme cu femeile, cu slujba, și
chiar dacă fusese o revoluție și
căzuse dictatorul, și partidul unic
nu mai era, ei continuau să aibă
probleme, începuse libertatea,
urma să avem de toate, mai ales
frigidere, toți oamenii mari voiau
frigidere, le fusese foarte foame
sub dictator, așa spuneau, și
acum voiau frigidere să țină în ele
multă mâncare, să nu le mai fie
niciodată foame, dar libertatea
nu era bună, fiindcă frigiderele
nu ajungeau pentru toți, iar cei
care nu prindeau un frigider în
înjurau pe Costică-Bec, de la
magazinul de frigidere, care deja
se privatizase, adică pusese curul
pe magazin, cum spuneau
bărbații de pe alee, unul e de
părere că într-o zi lui Costică-Bec
ar fi bine să i se bage un bec în
cur, că nu îi mai ajungea atâta
democrație, chiar și fratele lui,
Mitică, era de părere că, da, lui
Costică-Bec ar fi bine să i se bage
un bec în cur, uite, de-aia nu e
bună democrația asta!, spuneau
femeile de pe alee, că, uită-te, au
început să se certe cum se ceartă
chiorii frații între ei, că unul se
îmbogățește și unul nu se
îmbogățește, și unde o să se
ajungă așa?, cine știa unde o să
se ajungă?, pe mine nu mă
interesa, dar așa ziceau femeile
de pe alee, apoi intrau în
bucătăriile din apartamentele
lor, apartamentele erau mici,
prima pe dreapta era bucătăria,
apoi urma baia, apoi sufrageria și
la sfârșit un dormitor din care
ieșeai într-un balconaș,
apartamentele lor aveau holuri
scurte în care se afla o debara,
toate debaralele erau pline,
femeile locuiau însă mai mult în
bucătărie, dacă intrai în
apartamentele lor le vedeai
numai din spate, muncind,
spălând, curățând cartofi, toți
mâncam în fiecare zi cartofi, erau
mulți cartofi și toți trebuiau
curățați, și așa treceau zilele și se
făcea duminică și femeile de pe
alee nu mergeau la biserică, nu
aveau la ce biserică să meargă,
cele mai multe stăteau întinse în
patul din dormitor și dormeau
amiaza întreagă, se odihneau și
ele, săracele, unele plângeau,
fiindcă nu aveau cum să nu
plângă când li se întorceau
bărbații acasă în halul acela și le
înjurau și le trimiteau la mamele
lor de curve!, căzuse dictatorul
dar oamenii de pe alee tot nu
știau să fie fericiți, ei nici măcar
nu se mai iubeau, doar că se
obișnuiseră să trăiască așa, unii
cu alții, aveam șase ani și mi s-a
părut că oamenii de pe alee au
început să se miște mai repede,
ca și cum cineva i-ar fi învârtit
așa cum învârți un titirez, se
mișcau tot mai repede, dar se
învârteau pe loc, pe alee, unde să
se ducă?, osteniți se prăbușeau,
zilele treceau (…)