ÎNTÂLNIREA CU SWAMI YOGAMUKANANDA

In acea perioadă viata mea era influentată de multi factori. O puternică înrâurire avea
rugăciunea bătrânului, pe care o simteam în diverse momente ale zilei sau ale noptii
revărsându-se pasnic peste sufletul meu tulburat, dăruindu-mi o oază de bucurie în
adânca mea durere si o anumită limpezime si liniste în torentul gândurilor. Simteam
mângâierea unei puteri care mă întărea, si dobândeam încetul cu încetul o nădejde care
mă tinea departe de impas si de autodistrugere.

De cealaltă parte, nu contenisem cu vechile mele obiceiuri rele, care cu anii deveniseră
patimi ce-si întinseseră în sufletul meu rădăcini adânci si viguroase. Mă duceau de nas.

încercam să umplu golul din viata mea cu lucruri materiale si cu filosofii, dar acest gol se
mărea, iar agonia se întetea... Creierul depunea eforturi febrile pentru a afla răspunsuri si
solutii. Cărti, multe cărti... Multă lectură, multă reflectie. Filosofii, doctrine, muzică,
tehnică... dar nici un rezultat, nici o dezlegare, nici o iesire.

Bătrânul îmi arăta nenumărate lucruri. Lucruri mari si minunate. Lucruri esentiale si
înăltătoare. Nu-mi vorbea prin cuvinte, ci îmi dăruia trăiri. Atingea sufletul meu cu
sufletul lui, ne lega iubirea sa dulce, arzătoare, si îmi dăruia ochii săi duhovnicesti ca să-i
văd inima, ca să văd în general.

Astfel a început să se destrame treptat norul dens care mă învăluia. Lumea mi se

descoperea într-o tainică adâncime si bogătie. Viata dobândea sens, iar cunoasterea
existentei acestor lucruri era un alt fel de plăcere. O plăcere adevărată care nu se sfârsea,
care devenea tot mai adâncă si mai intensă, care, atunci când se retrăgea, lăsa în urmă
bucurie, iar nu tristete. Aceasta era plăcerea duhovnicească.

De atunci si până astăzi, am păstrat această înclinatie către contemplarea tainei. Norii,
păsările, soarele, copacii, stâncile, animalele, marea, oamenii, întreaga lume mi se
descoperea ca o taină necuprinsă. Iar cea mai mare si mai intimă taină era sinele meu
însusi. Mi se părea atât de minunat si atât de necunoscut... Ce ascundea lumea? Ce
ascundea sufletul? Intuiam că acestea sunt lucrurile esentiale si voiam să le cunosc.

Simteam că toate se află sub un control anume. O putere ascunsă, nevăzută, le stăpânea.
Rebel si anarhist în conceptii cum eram pe atunci, voiam să scap de acest control, de
această putere.

Sufeream si multe alte influente în afară de cele ale bătrânului. Viata mea destrăbălată mă
expunea acestor influente. Interesul meu pentru ocultism, ezoterism, magie „albă“, yoga,
zen, buddhism, s.a.m.d., nu se diminuase. N-aveam deloc un punct de vedere clar asupra
tuturor acestora. Mi se păreau importante, dătătoare de sperantă, capabile la rândul lor să
reveleze posibilitătile vietii adevărate. Făgăduintele erau multe si mari... Le dădeam
crezare.

Desigur, bătrânul mă avertizase:

„Uite, copilul meu, există două puteri în lume: Dumnezeu si Diavolul. Depinde cu cine se
înrudeste cineva. Eu sunt cu Dumnezeu, cu Hristos. Acestia cu cine sunt? Are si Satana
oarecare putere. Face si el oarece minuni. Era arhanghel, si îsi păstrează puterea de
arhanghel, tocmai pentru că Darurile lui Dumnezeu sunt neclintite.

Dumnezeu 1-a plăsmuit pe arhanghelul Lucifer si 1-a împodobit cu toate virtutile si cu

multe puteri. Acesta s-a pervertit însă pe sine. Datorită mândriei, a dat o rea întrebuintare
libertătii pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, si a căzut astfel din starea sa ontologică si din
locul său din cer: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer (Luca 10, 18). A căzut
si a devenit Diavol. A căzut, si din lumină a devenit întuneric. A plăsmuit pentru prima
dată răutatea si minciuna. De aceea Hristos îl numeste tatăl minciunii (Ioan 8, 44). înainte
de căderea lui Lucifer nu exista nicăieri în cosmos răutate: Dumnezeu le-a creat pe toate
bune foarte (Fac. 1,31).

Diavolul îi urăste pe oameni pentru că sunt meniti comuniunii cu Dumnezeu în vesnicie.

Acum el se luptă ca să-1 despartă pe om de Dumnezeu cu orice chip, prin minciună,
rătăcire, viclenie, cugete, fapte; să-1 îndepărteze de lumină si să-1 aducă la întuneric,
anume în stăpânirea lui. Există oameni care au intrat în slujba Diavolului. Prin ei
săvârseste Satana diferite false minuni“.

Mai auzisem toate aceste lucruri, dar nu le crezusem. Nici nu le respingeam, nici nu le
acceptam. De această dată ele veneau din partea unui om atât de bun si de blând, încât
mi-era greu să le pun la îndoială. Fusesem martorul atâtor lucruri minunate săvârsite de
el, văzusem la el atâtea puteri, atâtea cunostinte, atâta sfintenie, încât nu puteam să-i
ignor părerea. Ezitam.

Exista, de cealaltă parte, punctul de vedere conform căruia toti suntem una. Toate religiile
conduc la acelasi Dumnezeu. Toate drumurile duc la aceeasi destinatie. Bineînteles,
fiecare se străduieste să facă o reclamă mai mare propriului său „magazin“. Yoghinii
pretindeau că cea mai înaltă cale este yoga si le găseau neajunsuri celorlalti. Masonii
aveau ceva de obiectat despre restul, recomandându-se în fmal pe ei însisi ca fiind mai
întelepti si mai buni. Magii „albi“ sustineau că ei se mulează mai bine pe structura
sufletească a omului apusean si că yoga este pentru orientali. Punctul asupra căruia
păreau toti să ajungă la consens era acela că Biserica este o institutie moartă, stupidă, o
fosilă vrednică de milă care nu posedă cunoastere, putere, viată. în general, însă, îsi
adaptau punctul de vedere în functie de discutie si de circumstantă. Urmăreau cu atentie
ce cămasă ideologică este la modă si o îmbrăcau pe aceea. Desigur, n-am depistat din
primă instantă aceste tertipuri prozelitiste, desi s-ar fi cuvenit să fiu mai vigilent. Eram
însă lipsit de orice viclenie în tot acest tăvălug. Surprinzător, dar asa s-a întâmplat.

Plimbându-mă odată prin pădure, ca să-mi alin durerea si să pun ordine în gândurile
mele, să trag o concluzie după toate cele întâmplate, m-am întins putin la rădăcina unui
pin.

Atunci ceva m-a învăluit brusc si m-a cuprins în întregime. Am pierdut cu desăvârsire
contactul cu lumea exterioară. Nu vedeam, nu auzeam, nu mai simteam nimic din cele ce
se petreceau în pădure. Nu stiu dacă aveam ochii închisi sau deschisi.

Vedeam o singură imagine... o femeie frumoasă cu păr lung si negru, îmbrăcată într-o
haină lungă, cafenie. In locul ochilor avea doi pesti de argint, de mărimea ochelarilor. Era
impresionant de frumoasă. In câteva clipe a dispărut la fel de brusc.

Am continuat să rămân întins si să mă gândesc. Nu mă nelinistisem. Am înteles că era un

mesaj din ashram.

Zilele precedente, spre exemplu, simtisem în timp ce păseam pe bulevardul Tsimiski cum
cineva încerca să inoculeze de la distantă în sufletul meu dorinta de a merge la ashram.
Am atribuit faptul lui Shivamurti, femeia care întemeiase în Grecia ashramul yoghin. Nu
mă supusesem însă acestei provocări, întelegând foarte bine că dorinta îmi fusese
„implantată“ din afară, ceea ce îmi provocase chiar o criză de furie.

De data aceasta era totusi ceva intens, astfel încât m-am hotărât să merg. Din curiozitate?
Stiu si eu?... Mi-am zis pur si simplu să merg. N-am stat pe gânduri prea mult. Socoteam
că o voi scoate la capăt cumva.

Intr-una din zilele următoare m-am dus. Am urcat cu automobilul până la vila din
Panorama, acolo unde era adăpostit pe atunci ashramul. Ziua era scăldată în soare si
gazonul uscat. în curtea din spate sedea Shivamurti împreună cu o swami (călugărită
yoghină) indiancă. Vizitatoarea străină era brunetă, frumoasă, cu păr scurt. Ceilalti
locatari ai ashramului se preumblau în jurul lor, la o oarecare distantă. Căutau prilejul de
a o cunoaste si de a convorbi cu acea swami indiancă, pe care o considerau foarte
înaintată spiritual.

Datorită multelor mele relatii cu oamenii, stiam să fiu oricând agreabil si plin de umor.
Asa se face că m-am pomenit glumind:

- Te-am căutat în cer si te-am găsit pe pământ.

Indianca s-a aplecat si a întrebat-o pe Shivamurti, în engleză:

- Ce a spus?

I-a explicat... Pe Shivamurti căutam să o aflu când am urcat.

Fată de Shivamurti nu încercam nici simpatii, nici antipatii. O demitizasem din prima
clipă când o văzusem. Descinsesem pe atunci în acelasi ashram, dornic să o întâlnesc.
Toată multimea astepta cu nerăbdare iesirea ei din cameră. Mi se părea putin prostesc
comportamentul lor. Cei mai multi erau tineri. A iesit brusc din cameră, cu un aer extrem
de impozant. Ca o împărăteasă care iesea să fie slăvită de supusi, în vreme ce le împărtea
darurile si bunăvointa ei. Doar că ea era cea care avea mai multă nevoie de admiratia lor.
Mi-a părut un teatru jucat prost. Ea mi-a aruncat o privire piezisă. N-am răspuns cu rolul
admiratorului, precum astepta atât asistenta, cât si ea însăsi. Am schitat o privire fugară si
am continuat să mă ocup cu ciornele mele.

Altă dată mi-au făcut „cinstea“ de a-mi propune să o conduc pe Shivamurti la aeroport cu
autoturismul meu, având astfel „marea ocazie de a fi ajutat de aura marii yoghine“. Am
găsit un pretext si am refuzat. Se juca de-a stăpâna. Era însă urât, ca orice astfel de joc.
Eu nu voiam să o încurajez prin coparticiparea mea. As fi devenit si eu responsabil în
felul acesta.

Trecusem cu o oarecare frecventă pe la ashram, întrucât mă interesau anumite cunostinte

si opinii de-ale lor. La aceasta se rezuma legătura mea cu ashramul si cu conducătoarea
lui.

M-am asezat asadar alături de cele două femei cu destulă degajare, de vreme ce nu eram
angrenat - precum ceilalti - în vreo relatie de tip superior-subaltern, dascăl-ucenic. Am
început discutia, însă în chip ciudat, conversând nu cu Shivamurti, ci cu indianca.
Shivamurti s-a mărginit să traducă atunci când întâmpinam dificultăti cu engleza. Am
discutat mult timp, fapt care a stârnit invidia si curiozitatea celor din jur.

Evident că indianca socotise semnificativ salutul meu. Ne-am spus multe. I-am destăinuit
câteva din lucrurile care mi se întâmplaseră, nedumeririle mele despre cine sunt, despre
ce se întâmplă în lume, despre vedenii si despre alte evenimente neobisnuite legate de
bătrânul Paisie.

- A sosit ceasul să-ti afli gurul tău, mi-a răspuns.

Eu aveam astfel de nedumeriri încă de la 5 ani.

- Cum este cu putintă ca un copil să încerce asemenea nedumeriri? m-am mirat eu.

- Din vietile mele anterioare, a venit răspunsul.

Aici ne-am poticnit. M-am gândit la bătrânul, la monahi... Ei socoteau această conceptie
o mare eroare. Nu există vieti anterioare. Potrivit învătăturii ortodoxe, omul are numai
început, nu si sfârsit. Este nemuritor, dar are un început. Din chiar momentul conceperii
sale, se creează o persoană nouă care va exista vesnic. După moarte se distruge trupul, iar
sufletul rămâne constient ca persoană, si asteaptă învierea mortilor, când noi toti ne vom
redobândi înapoi trupurile. Aceste trupuri vor semăna cu trupul lui Iisus cel înviat.
Trupuri proslăvite, vesnice, nestricăcioase, neatinse de boală, foame, sete, somn. Trupuri
care stăpânesc materia si legile ei. Trupuri duhovnicesti. Precum trupul lui Hristos, care
trecea prin usile încuiate, care s-a înăltat la ceruri, care a primit viată prin înviere. Cel
întâi născut din morti S-a făcut Hristos, si Lui îi va urma întreaga omenire, de la primul
om, Adam, până la ultimul. Vom deveni dumnezei prin har, prin puterea lui Dumnezeu si
prin buna noastră intentie. Nu putem dobândi îndumnezeirea prin trufasele eforturi care
se sprijină pe puterile omenesti. îndumnezeirea este darul iubirii lui Dumnezeu, Cel ce nu
S-a rusinat să Se facă asemenea nouă, pentru a redeschide calea pe care omul o închisese.
Este darul lui Hristos, Dumnezeu-Omul, Care ne numeste frati ai Săi: Oricine va face
voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate si soră si mamă (Matei 12, 50).

Si Lucifer a râvnit îndumnezeirea. S-a străduit să ajungă Dumnezeu prin furt si a

devenit... Diavol. Asemenea si Adam în Rai, tot către îndumnezeire năzuia. Dar a voit să
o dobândească fără Dumnezeu, călcând legile lui Dumnezeu, si s-a distrus pe sine. Din
nemuritor a devenit muritor, si a tras în căderea lui însăsi firea omenească. Astfel, firea
umană si-a pierdut slava si puterea, si a ajuns să fie stăpânită de Diavol, de sfatul căruia a
ascultat. M-am gândit la toate acestea într-o fractiune de secundă.

- De ce monahii sustin că voi sunteti cu Diavolul?

am întrebat.

- Acestia nu cunosc, se află într-un plan inferior.

- Nu! Nu! am răspuns. Nu se află într-un plan inferior. Ei cunosc foarte multe lucruri.

Il aveam în minte pe bătrânul Paisie. El luase de mână un paralitic din nastere si îl făcuse
să meargă împrejurul chiliei. Pecetluise cu semnul crucii un bolnav de cancer la piept
(căruia i se extirpaseră trei sferturi din plămâni si doctorii spuneau că va muri în două
săptămâni) si îl făcuse sănătos. Imi dezvăluise amănunte din viata mea pe care eu însumi
le uitasem. Mă înstiintase fără gres despre nenumărate lucruri ce urmau să se întâmple în
viitor. Hrănea ursi din mână. întreaga natură îl asculta. Se întâlnea si convorbea cu sfinti,
cu îngeri, cu Preasfânta Fecioară. Ajungea în locuri extrem de îndepărtate fără să
călătorească, iar în clipa următoare se afla iarăsi la coliba lui. Dar nici măcar toate acestea
la un loc nu mă făceau să strig „Nu!“... Era altceva, mai adânc, mai ascuns: bătrânul era
teofor. îl purta pe Dumnezeu înlăuntrul său. în inima sa, în sufletul său. în jurul său se
revărsa harul lui Dumnezeu, pe care fiecare dintre noi îl percepea la diverse intensităti si
adâncimi. Lui i se aplicau cuvintele lui Hristos: Dacă Mă iubeste cineva, va păzi
cuvântul Meu, si Tatăl meu îl va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el (Ioan 14,
23). Dumnezeu îsi făcuse „locas“ în inima bătrânului. Cel ce rămâne în Mine si Eu în el,
acela aduce roadă multă (Ioan 15, 5). Roadele bătrânului se revărsau asupra miilor de
oameni care îl vizitau. Fiecare povestea apoi, cu recunostintă, propria sa experientă.

Toate aceste lucruri existau înlăuntrul meu, dar nu le aveam limpezi în minte, nici nu le
constientizam ca acum. Ele m-au determinat să strig „Nu!“.

- Nu există Dumnezeu si Diavolul. Ne aflăm dincolo de bine si de rău. Ce este răul? Ce

este păcatul? a stăruit ea.

- Când rănesti, îndurerezi, constrângi, ucizi pe vreun om sau pe tine însuti, acesta este
păcat, am răspuns.

Discutia s-a oprit la acest dezacord. Ne-am ridicat si ne-am despărtit. Eu am intrat în
vorbă cu niste cunoscuti de-ai mei. Rămăsesem la un moment dat singur, când s-a
apropiat de mine iarăsi indianca, pe numele său Yogamukananda.

- Tu cu cine esti? m-a întrebat direct.

- Eu sunt dincolo de bine si de rău, i-am răspuns ironic.

A devenit foarte serioasă.

- Dacă ar exista numai Dumnezeu si Diavolul, tu cu cine ai merge? m-a întrebat,

privindu-mă intens.

- Călugării spun că voi sunteti cu Diavolul! am zis.

- So, what? (Si, ce?) a răspuns ea.

Raportat la context, răspunsul este echivoc. Poate însemna „Si ce dacă zic asta
călugării?“, sau „Si ce dacă suntem cu Diavolul?“. Insă modul de adresare nu sugera o
simplă întrebare, ci se voia o invitatie si o provocare în acelasi timp. O recunoastere si un
îndemn la întovărăsire. Exista de altfel si o atractie erotică între noi (să o pun oare pe
seama Tantreil).

„Uite, suntem cu Diavolul si petrecem bine! Smecheria noastră! Vino si tu! Ce este, ce s-a
întâmplat? De ce ti-e frică?“

Acesta a fost mesajul de ansamblu pe care l-am primit eu prin canale non-verbale. Din
pozitia trupului, din privire, din timbrul vocii, din simtirea sufletului.

Nu stiu în ce mod anume, dar lucra deja asupra sufletului meu. Un val de dorintă a năvălit
pustiitor asupra mea si mă provoca, mă împingea să răspund: „Sunt cu Diavolul“.

Am fost socat, m-am pierdut cu firea din pricina acestei năvăliri neasteptate. încercam cu
disperare să-mi păstrez echilibrul ratiunii sub acest val al dorintei care era aproape să mă
înghită. în acelasi timp, trăiam o experientă absolut inedită pe care mă străduiam să o
înteleg, să aflu ce mi se întâmpla de fapt. Exista si o imensă uimire fată de manifestarea
acestei puteri a ei. „Deci, are ceva puteri!“, m-am gândit. „Trebuie să fiu atent cu ea“. Se
întâmplau multe lucruri simultan, brusc. Sedea în fata mea si mă privea cu maximă
concentrare. Devenise toată o privire.

Am reusit să-mi stăpânesc această pornire iratională a sufletului, să nu cedez si să spun

ceea ce aveam cu adevărat în minte.

- Sunt cu Dumnezeu, am răspuns.

Voiam să continui, dar fata i s-a întunecat instantaneu. Era mânie? Amenintare? Ură? N-
am apucat să disting, căci s-a schimbat brusc si a plecat fără să spună un cuvânt. De
atunci n-am mai văzut-o...
Ceea ce as fi spus în continuare, dacă n-ar fi plecat atât de intempestiv, era „But I like
rebels, all my life I was a rebel“ („Dar îmi plac rebelii, toată viata am fost un rebel“).

Socotesc că această frază descrie întru totul starea mea din acea vreme, si aici se află
explicatia faptului că am continuat să mă preocup de aceste lucruri si am făcut călătoria
în India.

Mai târziu am aflat si alte detalii despre Yogamukananda. Fusese de la o vârstă foarte
fragedă discipolă a unui mare guru. A călătorit în întreaga lume, cutreierând din ashram în
ashram, tinând conferinte si lectii despre yoga. O socoteau foarte înaintată. Era dintre
discipolii apropiati ai lui Satyananda. Se bucura de aceeasi faimă si în ashramul central al
miscării, din Mongyr (India), după cum aveam să mă conving personal câteva luni mai
târziu, când am mers acolo. A sustinut conferinte si diverse cursuri si în Grecia.