Caleidoscop Ionel Pop (2018) - Carte Completa

ALEIDOSC
CALEIDOSCOP
OP
C
Ionel
Ionel Pop
Pop
HONTERUS
CALEIDOSCOP
Ionel Pop
IONEL POP
CALEIDOSCOP
Ionel Pop
Ediție îngrijită de Alexandru Bârsan
Cu un studiu biobibliografic de Gabriel Cheroiu
Sibiu 2018
Călduroase multumiri doamnei Dana Pop pentru acordarea drepturilor de
publicare a manuscriselor și pentru încrederea deplină.
Consultant de specialitate: Ing. Radu V. Mija

Fotografii/Ilustrații: Colecția Alexandru Bârsan, Gabriel Cheroiu,
Sever Lazău, Radu V. Mija, Revista „Carpații”, Revista Vânătorilor
Caleidoscop - 1. Dispozitiv optic cilindric, în interiorul căruia se găsesc mai

multe oglinzi dispuse astfel încât mici piese viu colorate, aflate la capătul
opus celui prin care se privește, să formeze, prin rotirea cilindrului, dife-
rite imagini simetrice; 2. Rubrică într-o publicație periodică, emisiune la
radio sau la televiziune cu un conținut extrem de variat; 3. Fel de fel de
imagini care se perindă necontenit.
2018 © Alexandru Bârsan

Editura Honterus Sibiu
ISBN 978-606-008-010-7
Tehnoredactare și design: Claudiu Popa
Tipărit la Tipografia Honterus Sibiu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

POP, IONEL
Caleidoscop Ionel Pop / Ionel Pop ; ed. îngrij. de Alexandru Bârsan ; cu
un st. biobibliogr. de Gabriel Cheroiu. - Sibiu : Editura Honterus, 2018
ISBN 978-606-008-010-7
I. Bârsan, Alexandru (ed.)
II. Cheroiu, Gabriel (ed.)
821.135.1
Cuprins
Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
Ionel Pop, superlativul absolut în literatura cinegetică română . . . . . 9
Biografia Revistei “Carpații” .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
La Stâna Stănciuleștilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92
Apa neagră . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 128
Făcut .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 144
Cabane .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
Cabana de la Trăznita . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157
Cabana din Creanga-Mare (Sovata) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 171
Coliba de la Creanga-Albă (Joseni-Ciuc) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179
Cabana din Căzile (Munții Sebeșului) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187
Coliba lui Moș-Toma. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 194
Cabana Curpătului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 204
Cabana de pe Muchia Drăgușului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 212

Cuvânt înainte
Am amânat scrierea acestui cuvânt înainte până cu câteva zile înainte
de intrarea cărții la tipar. Îmi era greu să găsesc cuvintele potrivite când tre-
buia să vorbesc despre Ionel Pop, de teamă că, din cauza stângăciei mele, să
nu estompez cumva strălucirea personalității, operei, omului complet și com-
plex care a fost Ionel Pop...
Pe Ionel Pop l-am descoperit târziu, în anul 2007, când am primit din
partea unei cunoștințe cartea “Instantanee din viața animalelor”. Eram stu-
dent. Am citit-o cu o rară plăcere, și cu o aleasă bucurie. De atunci, am înce-
put să caut și alte cărți ale sale, să scormonesc trecutul și să sap după “comori
ascunse” în legătură cu viața și opera lui Ionel Pop. Astfel, am reușit să între-
gesc o firavă colecție de fotografii, scrisori, obiecte personale și... nu în cele din
urmă, o seamă de manuscrise despre care doar citisem că ar exista, nimeni vă-
zându-le aievea ... O mare bucurie am avut descoperind toate acestea, bucuria
și extazul exploratorului care găsește lumi noi și ținuturi virgine. Însă bucuria
nu ar fi deplină dacă nu ar fi și împărtășită...
Așa se face că, după o pauză îndelungată, Ionel Pop este readus în ac-
tualitate printr-o serie de povestiri inedite, cu adevărat fascinante și pline de
savoare cinegetică, preluate din manuscrisele “La hotarul umbrelor...” și “Ge-
nius loci”.
Pe întreg cuprinsul lucrării veți observa că am ales să păstrez regiona-
lismele și arhaismele utilizate de Ionel Pop în textele originale, fapt care confe-
ră lecturii parfumul nostalgic și vetust al unei lumi demult apuse, vrăjindu-ne
precum o amintire dragă din trecut, precum un cufăr cu jucăriile copilăriei...
Veți avea de asemenea prilejul să descoperiți un nou stil literar, cu to-
tul aparte și original pentru Ionel Pop, de o înaltă finețe psihologică și încărcat
de un dramatism veritabil.
Pot spune că sunt un om foarte norocos prin faptul că am avut șansa
și onoarea de a îngriji editarea și tipărirea acestei cărți. Este ceea ce am visat să
fac..., iar acum..., în final..., am și împlinit!
Sibiu, septembrie 2018 Alexandru Bârsan
9
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Ionel Pop la masa de lucru, scriind “Întâlniri cu animale”, Bucuresti, 1965

Glumă fotografică realizată de C. Rosetti-Bălănescu (fotograf)
10
și Al. I. Brătescu-Voinești (artist desenator)
Ionel Pop,
superlativul absolut
în literatura cinegetică română
Suprimarea revistei „Carpaţii“ (1933-1947) a coincis cu sfârşitul unei

epoci. Începea o alta, vindicativă şi pernicioasă, guvernată, cu ostilitate făţişă,
de suspiciune, injustiţie socială, confuzie şi teroare. Într-o Românie amorfă,
căreia i se amputau, treptat şi cu obstinaţie, reperele morale, cei mai mulţi din-
tre boierii culturii naţionale se stinseseră deja ori aveau să fie programatic exi-
laţi „pe veşnicele plaiuri ale vânătorii“. Puţini au rezistat umilinţelor, printre ei
numărându-se şi Ionel Pop, directorul, proprietarul şi sufletul aşezământului
de cultură care au fost „Carpaţii“. Meritul lui incontestabil este de a fi conferit
o nouă dimensiune literaturii noastre de inspiraţie cinegetică, prin exploa-
tarea acestui filon atât în paginile revistei pe care a întemeiat-o şi a condus-o
timp de un deceniu şi jumătate, cât şi în opera sa literară, reprezentată de cele
douăzeci şi două de volume publicate, majoritatea antum. Faptul că – după
o recluziune de cinci ani, aproape septuagenar fiind – a izbutit să se impună,
încă de la debutul în volum (1956), ca scriitor autentic şi să-şi consolideze prin-
tr-o operă impresionantă acest statut, până la moarte, în pragul centenarului,
se explică nu doar prin longevitatea şi vigoarea fizică a omului, ci şi prin sensi-
bilitatea şi extraordinara mobilitate intelectuală a artistului.
IONEL POP s-a născut la Gherla, în ziua de 24 noiembrie 1889, des-

cendent, prin tatăl lui – dr. Ioan Pop, profesor la Seminarul greco-catolic din
Gherla şi, mai apoi, vicar episcopal al Rodnei şi Năsăudului, de baştină din
Poiana Ilvei –, dintr-o familie de grăniceri năsăudeni: „Adeseori, tată, mamă,
patru copii, ne înghesuiam în trăsura cu arcuri şi căluţii de munte ne duceau
spre Poiana Ilvei, la «Bunica din Poiană», Irina din neamul Ureche (Moşul Maf-
tei, ţăranul ştiutor de carte nu mai era între cei vii). (...) Aveam abia treispreze-
11
ce ani când, orfan, soarta m-a îndepărtat pentru totdeauna de acea regiune,
de acei oameni. Şi, totuşi, toată lunga mea viaţă m-am socotit, m-am simţit,
aievea, năsăudean, din adâncul sufletului meu. (...) Poate din grănicerii năsău-
deni am adus în mine o dârzenie în dragostea de neam şi, fără îndoială, marea
mea dragoste pentru munţi şi codri, pentru pământul nostru românesc şi vi-
etăţile din el. Şi poate că de la vechii vânători de zimbri şi de urşi de pe Heniu
mi se trage şi înclinarea spre aventurile vânătoarei... (...) Hotărât lucru, a fost o
vrajă a locului, Genius Loci, care m-a cuprins şi m-a făcut să mă socotesc, până
în ziua de azi, năsăudean“1.
Pe linie maternă, Ionel Pop era de viţă sălăjeană. Mama scriitorului,
Elena, născută Maniu, îşi avea obârşia la Bădăcin: „În Sălaj, lângă Şimleul de
sub Măgură, la câţiva puţini kilometri, se găseşte un sătuc românesc – Bădă-
cinul. (...) Acolo era sâmburele moşioarei ţărăneşti pe care o aveau strămoşii
mei bădăcineni după spiţa
mamei – Manieştii. Hrisoa-
ve medievale înre gistrează
numele satului şi al familiei
Man. Din spiţa noastră direc-
tă recunoaştem pe un Lau-
renţiu Man, care fiind ţăran
şi rămânând ţăran cu opinci
şi şerpar, pentru oarecari fap-
te ostăşeşti a primit diplomă
de nobil de la împăratul Le-
opold II, în 1699. Aşezarea
de la dealul Ţarinei, cu casa
încăpătoare care pe rând şi-a
înmulţit încăperile, cu via ei,
cu pometul, cu nenumărate-
„Mama Elena Pop, Bunica Clara Maniu, Mătușica le dovezi ale mâinilor şi sufle-
Sora Cecilia (Cornelia Maniu), jos - Margareta
tului celor care au trăit acolo,
(cu un ied de căprioară în brațe) și Ionel Pop”
la Dealul Țarinei a fost simbolul unei puterni-
1 Ionel Pop, „ Valiza cu fotografii“, interviu de Sânziana Pop, Almanahul „Luceafărul“, 1985, pp. 128-129
12
ce legături şi tradiţii familiale, în care şi cei răzleţiţi veneau să petreacă măcar

o zi sau două, pentru ca, atingând locuri sfinţite de înaintaşi, să ieie puteri şi
îndemnuri noi ca Anteu, pentru o viaţă cinstită închinată oropsitului neam
românesc al Ardealului. Era acolo, rămas ca prin minune, un butuc de vie
străvechi, de pe vremea lui Teodor Man, pe care l-a cruţat filoxera pustiitoare.
Erau trei meri moşnegi, sădiţi de nu ştim care strămoşi. Doar câte un măr mai
puteau ei scoate, din vlaga lor, în fiecare toamnă. Cuminte ar fi fost să fie tăiaţi
şi înlocuiţi cu cei de vârsta cu folos a celorlalţi. Dar ei erau «din bătrâni», verigă
din lanţul generaţiilor, erau sfinţi! Tot acolo era – poate mai este şi astăzi! – pă-
rul cu pere cesăreşti, în umbra căruia îi plăcea să se aşeze lui Bărnuţ, cu cărţile
lui“2.
Bădăcinul a rămas pentru Ionel Pop un reper biografic salvator în mo-
mentele de cumpănă ale senectuţii, o lungă rădăcină prin care urmaşul arde-
lenilor luminaţi făuritori de istorie se lega de trunchiul neamului său. Într-o
ultimă epistolă adresată lui Dumitru Susan, scriitorul avea să consemneze:
„Mă simt neîncetat un foarte mărunt epigon al înaintaşilor mei din familia
mea. Amintesc dintre ei pe Simion Bărnuţiu, «unchiul cel mare», cum îl nu-
meam în familie, – Iuliu Coroianu, memorandistul, spiritus rector al Comite-
Iuliu Maniu
și Ionel Pop
2 Ionel Pop, „Unirea Transilvaniei a fost floarea sufletului, căldura inimii şi munca braţelor a milioane şi
milioane de români“, interviu de Sânziana Pop, „România literară“ nr. 49 din 1982, p. 4
13
tului Naţional, cu ani de temniţă la Seghedin, – Casiu Maniu, avocatul apără-

tor la Cluj în nenumărate procese de presă, însuşi făcând doi ani de temniţă
ungurească pentru articolele sale, – apoi distins profesor universitar la Cluj –,
Iuliu Maniu, frate al mamei mele şi părinte crescător al meu“3.
Ionel Pop şi-a petrecut copilăria şi a urmat cursurile primare şi gimna-
ziale în oraşul natal, Gherla, în Şimleul Silvaniei şi în Năsăud. După moartea
tatălui său – an în care Ionel Pop era elev în clasa a treia a liceului din Năsăud
-, şi-a continuat studiile la Blaj, susţinându-şi examenul de bacalaureat în anul
1907. Aici, în „Mica Romă“, tutelată, de spiritul exemplar al Câmpiei Libertăţii,
adolescentul Ionel Pop îşi va găsi în persoana lui Iuliu Maniu mentorul şi un
providenţial „părinte crescător“. Istorica urbe de pe Târnave îl va adopta şi
ea, stăpânindu-l „cu farmece ca supra-pământene (...). De când am răsărit din
copilărie şi până am luat aripi de om-bărbat, adecă toţi anii tinereţii, i-am pe-
trecut la Blaj. Am fost marcat pe viaţă de «spiritul Blajului» de atunci (...). Nu se
putea ca «duhul Blajului» să nu fi cucerit pentru totdeauna mintea şi sufletul
puiului de grănicer român, pe care soarta l-a adus aici. El e legat de Blaj cu
toate fibrele sufletului său. Se ştie al Blajului, se ştie şi se spune a fi blăjan... La
o vârstă care l-a trecut peste vanele aspiraţii omeneşti, mai are o dorinţă: ce va
rămâne din el al pământului să fie dat, undeva, ţărânei Blajului“4.
Anilor petrecuţi ca elev (1903-1907) al liceului confesional (greco-ca-
tolic) din Blaj le-a urmat perioada studenţiei la Budapesta, Berlin şi München,
încununată de acordarea titlului de doctor în drept şi economie politică, în
anul 1911, de către Universitatea din Budapesta. În 1915, susţine examenul de
magistrat la Târgu-Mureş, dedicându-se carierei juridice, în Blaj, iar din anul
1920 – în Cluj: „Iuliu Maniu l-a luat imediat pe lângă el pe tânărul avocat, iar
după 1915, când Maniu a fost concentrat şi trimis pe front, Ionel Pop preluă
unele dintre atribuţiunile pe care le avusese unchiul său (Ionel Pop nu fusese
încorporat în armată ca urmare a faptului că – lucru puţin cunoscut – avea un
singur rinichi)“5.
3 Dumitru Susan, „Ionel Pop sau recuperarea timpului trecut“, Deva, 1997, p. 17
5 Dan Munteanu, „Amintiri pe malul Târnavei“, Almanahul „Vânătorul şi Pescarul Român“, 2003, pp.
27-28
14
În anul 1916, Ionel Pop s-a căsă-

torit cu Margareta Hodoş, descenden-
tă a unei familii de ardeleni, care a dat
nume de rezonanţă în istoria şi cultura
Transilvaniei: „Străbunicul ei, Nicolae
Hodoş, a fost preot în Bandul de Câm-
pie, azi judeţul Mureş. Era popă de stil
vechi ardelenesc: îi am o imagine pic-
tată – cu cămaşă scoasă din pantaloni,
cu şerpar pe la mijloc, port ţărănesc.
Cu toate aceste, era om cu şcoală, teo-
logie. Fiul lui, adecă bunicul după tată
al Margaretei, a fost Iosif Hodoş (1829-
1890). Una dintre marile personalităţi
Margareta (Hodoș) Pop,
ale noastre din acele vremuri, Doctor studentă la Geneva
la Universitatea din Pavia (Italia), a fost
reprezentantul românilor la Dieta din Budapesta, apoi prefect al judeţului
Zarand (judeţ înfiinţat de austrieci şi desfiinţat de unguri, fiind un judeţ cu-
rat românesc, cuprinzând judeţe de azi locuite mai ales de moţi. Apoi a fost
unul dintre întemeietorii Academiei Române din Bucureşti, traducător al
ediţiei Academiei a operei lui Cantemir «Descriptio Moldaviae» etc., etc. El a
avut mai mulţi fii: 1) Enea, profesor, folclorist, gazetar la Caransebeş şi apoi la
Sibiu. 2) Alexandru, scriitor (Ion Gorun). 3) Nerva, lingvist, membru al Acade-
miei. 4) Ulpiu, economist, fost primar al unui sector al Bucureştilor. 5) Sabin,
colonel în Armata Română, Piteşti. 6) Iuniu Brut, directorul băncii «Patria»
din Blaj, tatăl Margaretei. Deci Margareta era în linie directă nepoata lui Iosif
Hodoş (în 31 mai din anul acesta, în cadrul unei serbări, a fost dezvelit un bust
al lui Iosif Hodoş, în satul lui natal, Bandul de Câmpie). Iosif Hodoş a avut de
soţie pe fiica lui Simion Balint.
Acesta a fost tribun în revoluţia din 1848, mâna dreaptă a lui Avram
Iancu, a condus efectiv luptele din Munţii Apuseni împotriva armatei ungu
reşti... îmbrăcat fiind în «reverandă» – fiind preot. «Într-o mână cu crucea, în
cealaltă cu sabia» – efectiv! După Revoluţie, până la moarte a fost protopop,
15
greco-catolic (unit, cum sunt şi eu) în România Montană... Figură legendară.

Deci Margareta i-a fost strănepoată. După mamă a fost din familia Vancea, a
marelui mitropolit din Blaj, Ioan Vancea. (...) Margareta a luat bacalaureatul
la Blaj, în 1910, cu maximele note, apoi, după studii la Universitatea din Buda
pesta şi Geneva (Elveţia), diploma de doctor «magna cum laude» la Budapes-
ta. Încă din liceu începe romanul nostru de dragoste. Ne-am căsătorit în 1916.
Am trăit fericiţi între împrejurări bune la Cluj. În 1948 ne-a fost naţionalizată
casa şi am fost izgoniţi să locuim, efectiv, într-un grajd părăsit de la marginea
Clujului. Deposedaţi de tot ce aveam – în mizerie. În 1950 am fost arestat. Mar-
gareta a venit la casa părintească, unde a murit în 1953 în adâncă tristeţe. Eu
n-am ştiut că a murit decât după trei ani, când am fost eliberat“6. Cu alt prilej,
Ionel Pop nota că Margareta Pop a fost prima şi singura româncă doctor în
litere la Universitatea din Budapesta. Teza, tipărită şi susţinută în anul 1915, în
limba maghiară, poartă titlul „Poezia populară românească din zona Blajului“
şi cuprinde, pe lângă studiul propriu-zis, două sute patruzeci de poezii popu-
lare inedite, colectate de autoare.
Alături de soţia sa şi de fiul lor, Ion Pitu Pop (născut în anul 1917), Ionel
Pop a părăsit Blajul în 1920, pentru a se stabili în Cluj. Momentul îi va prile-
jui, mai târziu, scriitorului, o tulburătoare analogie cu subiectul unei stampe
vechi, cumpărate de la un anticar parizian. Imaginea surprindea o trăsură
boierească, ieşind în goană din Piaţa Mare a Clujului, în vreme ce un cuplu
de ţărani, în veşminte populare româneşti, intra pe poarta oraşului: „Omul cu
toiag în mână, amândoi cu desagi în spate. Ei veneau liniştiţi dinspre poarta
pe care se grăbea să iasă rădvanul nemeşesc. Ei veneau, ceilalţi plecau. Era o
stanţă ieşită din imaginaţia unui profet. Aşa am intrat şi eu în Cluj, îndată după
Unire, de-o mână cu scumpa mea soţie Margareta, de cealaltă cu fiul nostru,
în spate cu desagii gândurilor şi voinţei româneşti. Şi apoi, alăturându-ne fur-
nicarului omenesc, poate am dus şi eu un firicel de nisip, nu mai mult, în noul
zid al culturii şi puterii de stat româneşti. (...) Anii bărbăţiei, anii de muncă
adevărată, de viaţă adevărată, anii buni, i-am trăit în Cluj“7.
6 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss, Bucureşti, 17 iulie 1981
16
După cum mărturiseşte

însuşi scriitorul ajuns la vârsta
senectuţii, momentul de culme
a întregii sale vieţi l-a constituit
ziua de 1 Decembrie 1918, prece-
dată de o impresionantă eferves-
cenţă patriotică în rândul popu-
laţiei româneşti din Ardeal. La 10
noiembrie, pe Câmpia Libertăţii
ateriza un avion românesc pilotat
de locotenentul Vasile Nicolescu.
Avionul îl aducea de la Bacău la
Blaj pe căpitanul Vasile Precup,
transilvănean de origine, „trimis
de Marele Cartier General Ro-
mân cu un mesaj către Consiliul
Naţional, căruia i se anunţa hotă- Ionel Pop, secretar al Marii Adunări de la
Alba Iulia, 1 Decembrie 1918
rârea armatei române de a trece
Carpaţii. Apariţia avionului a produs o puternică impresie asupra blăjenilor,
care văzând culorile româneşti, au alergat din toate părţile pentru a aclama pe
cei doi soli ai libertăţii. Drept răsplată, locotenentul pilot a primit, oferită de
tânărul avocat Ionel Pop, o bucată de piatră din monumentul ridicat pe Câm-
pia Libertăţii în amintirea revoluţiei de la 1848 – monument pe care anumite
elemente şoviniste îl aruncaseră în aer”8.
În ziua de 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare Naţională de la
Alba-Iulia, pe platou se aflau circa o sută de mii de oameni. În sala cazinou-
lui, erau prezenţi 1.228 de delegaţi. Considerând că Adunarea este „capace a
aduce hotărâri decisive”, în numele comisiei prezidate de Ştefan Ciceo Pop,
în calitate de preşedinte al Marelui Sfat Naţional, a fost propusă şi acceptată
unanim, prin aclamaţii, componenţa prezidiului. Printre cei opt secretari ai
Adunării s-a numărat şi Ionel Pop, care îşi va aminti cu emoţie, peste decenii,
de „marea de oameni în straie de sărbătoare, fremătând sub falduri de stea-
8 Vasile Netea, „O zi din istoria Transilvaniei”, Ed. Ţara Noastră, Bucureşti, 1990, p. 102
17
guri tricolore. (...) Pe estradă, văd figurile conducătorilor neamului românesc

din Transilvania (...). La o parte a estradei, la o masă lungă însemnează faptele
şi vorbele secretarii Adunării. Sunt tineri, calfe pe lângă meşterii cei mari ai
Uniunii. Dintre ei unul singur a rămas împovărat de ani, ca în această zi să îşi
aducă aminte şi să scrie aici, abea văzând slovele printre lacrimi de bucurie şi
de tristeţe. 20 decembrie 1980”9.
În ziua de 2 decembrie 1918, în sala tribunalului din Alba-Iulia s-au
întrunit membrii Marelui Sfat Naţional, pentru a alege biroul Sfatului, Con-
siliul Dirigent şi membrii delegaţiei „ce urma să plece la Bucureşti spre a pre-
zenta regelui Ferdinand şi guvernului hotărârile adunării”10. Printre cei cinci
secretari aleşi în Marele Sfat Naţional – prezidat de George Pop de Băseşti – s-a
numărat şi Ionel Pop.
Nonagenar fiind, scriitorul îşi va aminti cu emoţie şi, totuşi, cu amără-
ciune de acele clipe istorice, cărora nu le-a fost doar martor, ci şi – in medias
res – cronicar implicat în dinamica evenimentelor: „Azi e întâi decembrie,
ziua glorioasă a Unirii, Adunarea din Alba-Iulia. Mă gândesc cu multă duio-
şie la acea zi. Atunci am avut apogeul vieţii mele: Am fost nu numai delegat
Ionel Pop și fiul său, Pitu Pop,

în fața locuinței din Cluj, 1930
Verso - Carte poștală trimisă de Ionel Pop
fiului său, aflat la studii în Franța,
16 VII 1930
9 Ionel Pop, „Din toamna lui 1918”, Almanahul „Vânătorul şi Pescarul Român”, 1993, pp. 6-7
10 Vasile Netea, „O zi din istoria Transilvaniei”, Ed. Ţara Noastră, Bucureşti, 1990, p. 163
18
(deputat) la acea adunare care a votat Unirea, dar am fost învrednicit să fiu
unul dintre secretarii Adunării. Vai! Din câţi eram pe podium ca birou al ace-
lei Adunări, nu mai trăiesc decât eu! toţi câţi au ajuns să trăiască până la «vre-
mile noi» au gustat temniţele româneşti, iar conducătorii ce n-au avut norocul
să moară mai înainte în patul lor, au murit în temniţe, unii stigmatizaţi de o
justiţie românească a fi «trădători de neam»! Mi se încălzeşte inima când mă
gândesc că i-am cunoscut pe toţi, le-am fost învăţăcel în materie de politică pe
vremea ungurească, – şi îmi îngheaţă inima când, în această sfântă zi, aş vrea
să zic o rugăciune cu gândul la mormintele lor şi nu le găsesc, fiind îngropaţi
de temniceri undeva în gunoaiele oraşului, unde se îngroapă criminalii (...)”11.
„Perioada clujeană” a reprezentat treimea fastă a vieţii lui Ionel Pop,
aceea a maturităţii, a manifestării ca avocat de succes, ca om politic şi ca edi-
tor al revistei „Carpaţii”. Pe plan cinegetic, în acest răstimp s-au adunat şi sedi-
mentat trăirile şi impresiile care vor deveni piscuri greu de cucerit în literatu-
ra română de inspiraţie vânătorească.
Sub aspect profesional, cei treizeci de ani petrecuţi la Cluj au consti-
tuit pentru avocatul Ionel Pop o continuă consolidare a reputaţiei de „maes-
tru al barei“. Cabinetul lui din strada Iuliu Maniu nr. 1 era bine cunoscut atât
numeroşilor clienţi, cât şi aspiranţilor la consacrarea în jurisprudenţă, dor-
nici să-şi efectueze în preajmă-i stagiatura. În acelaşi cabinet erau scrise şi arti-
colele politice, şi cele de vânătoare. Tot aici a fost făurită, multă vreme, revista
„Carpaţii“: „(...) eu am făcut o delimitare severă între viaţa mea de avocat şi scri-
itor, şi aceea de familist. Totodeauna am avut biroul de avocat altunde decât
locuinţa. În momentul când încuiam seara biroul, nu mai eram avocat. Nici-
odată n-am primit acasă clienţi, niciodată n-am dus acasă dosare – nu m-am
ocupat acasă cu trebile profesionale. Iar «redacţia» Carpaţilor era masa mea
de scris din birou. Acasă n-am lucrat nici pentru «Carpaţii»12.
Şi pe tărâm politic, Ionel Pop a desfăşurat o activitate fructuoasă, ca
fruntaş al Partidului Naţional Român şi – după fuziunea acestei formaţiuni
politice cu Partidul Ţărănesc, în anul 1926 – al Partidului Naţional Ţărănesc:
„a exercitat ani de zile funcţia de secretar general al Partidului Naţional Ţă-
11 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 1 Decembrie 1981
12 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 22 august 1981
19
rănesc, pentru Transilva-

nia“13. A fost, de asemenea,
în mai multe legislaturi,
deputat în Parlamentul
României, iar în anul 1940
– vicepreşedinte al acestu-
ia. La 10 decembrie 1944,
i-a fost încredinţată, prin
Decret-lege, funcţia de
Cartea de vizită a lui Ionel Pop, în calitate de
Înalt Comisar al Transil-
Înalt Comisar al Transilvaniei Eliberate (1945) vaniei Eliberate, în con-
diţiile preluării de către
autorităţile române a administraţiei acestei vaste părţi a teritoriului naţional,
răpite prin diktatul fascist de la Viena. Misiunea lui a fost foarte dificilă, în con-
diţiile existenţei unei atmosfere confuze în zonă, întreţinute atât de acţiunile
unor grupuri de unguri şi germani înarmaţi rămaşi în spatele frontului, cât şi
de presiunile exercitate de Moscova, în vederea părăsirii de către autorităţile
române a judeţelor pe care deja le administrau: „Eliberarea teritoriului Tran-
silvaniei a început din regiunea Braşovului. Pe atunci, armata duşmană era
lângă Turda şi dincoace de Turda. Primul judeţ care a fost eliberat – şi acesta
pe la 20 septembrie – a fost judeţul Trei Scaune“14.
Doi ani mai târziu, Regele Mihai I a încercat, însă fără succes, să demi-
tă guvernul Petru Groza. Potrivit mărturiilor generalului Aurel Aldea, fost mi
nistru de interne, a fost conceput un plan de protejare a regelui, expus unor
posibile reacţii violente din partea sovieticilor. Problema găsirii unui adăpost
sigur pentru Rege „a fost discutată, în luna aprilie cu Ionel Pop – recomandat
de Maniu – dar nu a fost finalizată, din cauza arestării generalului Aldea, la 27
mai 1946“15. Se convenise asupra adăpostirii Regelui în Munţii Sebeşului „pe
13 Ioan Lup, „Viitorul a început ieri“, interviu de E. Ilie şi G. Cheroiu, „Vânătorul şi Pescarul Român“, nr.
12/1994, p. 5
14 Ionel Pop, „Noi n-am avut niciodată în gând să mergem acolo ca răzbunători“ – şedinţa Guvernului
României, 13 noiembrie 1944 –, „Expres magazin“, nr. 36/1991, p. 13
15 Dr. Alesandru Duţu, Florica Dobre, „Drama generalilor români (1944-1964)“, Ed. Enciclopedică, Bucu-
reşti, 1997, p. 31
20
Valea Frumoasei, probabil tocmai în Casa de la Izvorul de Argint, reşedinţa de

vânătoare a lui Ionel Pop, de la Oaşa Mică“16.
Vremuri tulburi începeau să-şi facă simţită stăpânirea, pentru multă
vreme, asupra ţării şi oamenilor ei. Ucazuri17 strâmbe vor impune primatul
ignoranţei agresive, în detrimentul respectului faţă de valorile autentice, tra-
diţie şi istorie naţională. Despre cei opt ani (1948-1956) ai calvarului pe care
a fost silit să-l îndure, Ionel Pop va aminti sporadic şi cu elegantă reţinere, în
epistole sau interviuri. Cel mai adesea, va apela la eufemisme: „am fost scos
din rosturile mele“; „sfătuiesc pe cei ce vreau să treacă pragul celui de-al no-
uălea deceniu de viaţă, să facă întocmai ceea ce am făcut eu: să-şi lase locuinţa
confortabilă ce au avut-o şi doi ani să trăiască într-un grajd părăsit de la mar-
ginea oraşului. Şi apoi, vreo cinci ani, să ţie un regim sever: aproape fără nici o
excepţie, în fiecare zi, dimineaţa «turtoi», iar la amiazi şi seara câte un polonic
din celebrul arpacaş“18. Tăria morală şi rezistenţa fizică l-au ajutat să depăşeas-
că mizeria detenţiei: „Este grozavă foametea, dar parcă şi mai grozavă teama
de foamete. (Acesta era chinul cel mai mare din puşcărie – pe care eu, slavă
Domnului, nu l-am avut, nesuferind de generala psihoză a panicei că voi muri
de foame)“19. Un alt mod de a nu cădea pradă deznădejdii şi de a-şi păstra inte-
gritatea mentală în lungii ani de temniţă a fost... oratoria de circumstanţă: „...
în al cincilea an al meu de închisoare, l-am reîntâlnit, la Văcăreşti şi Ghencea,
unde susţinea conferinţe deţinuţilor politici, suferind rigorile detenţiei ală-
turi de valorile politico-morale, intelectuale şi militare ale naţiunii“20.
Pe cât de grea a fost lunga şi degradanta perioadă consumată în în-
chisorile comuniste, pe atât de cumplit a devenit, după eliberarea sa, calvarul
confruntării cu o realitate dezastruoasă: „După ce am fost lipsit de casa mea
din Cluj şi de profesiunea mea de avocat, după ce am suferit fără judecată, m-a
ajuns marea, cea mai mare nenorocire: mi-am pierdut pe scumpa mea soţie –
Margareta –, am rămas la Cluj fără nici un rost, singur cuc, fără mijloace de via-
16 Dumitru Susan, „Ionel Pop sau recuperarea timpului trecut“, Deva, 1997, p. 43
17 ucaz - ordin, ordonanță, decret
18 Ionel Pop, „ Valiza cu fotografii“, interviu de Sânziana Pop, Almanahul „Luceafărul“, 1985, p. 128
19 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss.,Bucureşti, 24 iunie 1982
20 Ioan Lup, „Viitorul a început ieri“, interviu de E. Ilie şi G.Cheroiu, „Vânătorul şi Pescarul Român“, nr.
12/1994, p. 5
21
ţă. Singura soluţie a fost să mă trag la Bucureşti, unde locuia şi unde locuieşte
fiul meu, împreună cu familia lui“21.
În capitală, şi-a avut întâi domiciliul în str. Căderea Bastiliei 19, iar mai
apoi, din anul 1979, în str. Prof. David Emanuel 7. Chiriaş în propria-i casă, şi-a
găsit cu timpul echilibrul necesar supravieţuirii demne, în familia fiului său,
Pitu, şi a fiicei acestuia, Dana. Dincolo de olimpiana detaşare a intelectualului
de rasă, mocneau însă grijile traiului modest: „Noi, eu, Pitu, nepoata mea
Dana cu soţul ei, ne-am asigurat masa de amiazi la cantina Uniunii Scriitorilor.
E foarte monotonă, rareori «delicioasă», însă înseamnă o grijă mai puţin. Dimi-
neaţa şi seara o mai minţim noi, cum putem. Grija mare e cea... financiară“22;
„De ziua întâia de Paşte, am mâncat ca într-o excursie la munte: conserve de
legume. Nici măcar vreo brânză nu am aflat. Un biet cozonac din făină dubi-
oasă a fost piesa de frunte“23.
Nostalgia după vremurile bune de odinioară avea să se accentueze o
dată cu trecerea timpului. Puţinele confidenţe din epistole, rarele întâlniri cu
şi mai puţinii supravieţuitori dintre fruntaşii naţional-ţărănişti – Corneliu Co-
posu, Ioan Lup... –, „monitorizate“ cu concursul unor informatori ai poliţiei
politice comuniste, trădează drama exilatului pe meleaguri şi în vremuri străi-
ne: „(...) am un dor nebun să văd muntele, să văd un molid, să stau la un foc de
sub cetina lui. «Dor neîmplinit...». Încearcă să mă mângâie un plop piramidal
dintr-o curte apropiată, singurul copac pe care îl văd între aste ziduri răci. Îmi
vine în minte un mitropolit al Blajului, marele Inochenţie Micu, de pe la înce-
putul veacului trecut, care a fost surghiunit de stăpânirea ungurească şi şi-a
petrecut amărât zilele de pe urmă în străinătate. Se spune că, an de an, planta
într-un ciubăraş din camera lui câteva fire de porumb, aducându-i necontenit
în minte Ardealul lui cu «mălaiul» tradiţional“24.
Oază de linişte şi de bunăstare, asociată cu armonia traiului într-o
familie mare, respectată, Bădăcinul avea să revină tot mai des în memoria
scriitorului: „(...) pe lângă numele meu obişnuit, Ionel, m-au botezat şi Du-
21 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 24 octombrie 1971
22 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 24 iunie 1982
23 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 1 mai 1981
24 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 7 octombrie 1980
22
mitru. Acest nume de botez e unul adoptat

în familia noastră: Îl avea străbunicul meu de
pe partea mamei, Dumitru Coroian, canonic
la episcopia din Gherla, om însemnat în via-
ţa românească din Ardeal din veacul trecut,
apoi ca al doilea nume unchiul meu, tatăl meu
crescător Iuliu Maniu. Odinioară serbam ziua
de Sf. Dumitru, şi Unchiul Iuliu şi eu, primind
mulţi oaspeţi şi închinând păhărele cu exce-
lentul «vinars» fiert din prune «bistriţe» alese,
la moşioara noastră din Bădăcin“25; „(...) pe vre-
mea aceasta de toamnă ne soseau, la Cluj, de la
moşioara strămoşească de la Bădăcin, lăzile cu
Ionel Pop,
mere pentru iarnă, sacul cu nuci, grămada de văzut de caricaturistul Rezori
gutui. (...) La aşezarea noastră de la Bădăcin, („Revista Vânătorilor” nr. 11/1935)
Bunica, apoi, după moartea ei, Mătuşa Cornelia (călugăriţa Cecilia) făceau,
pentru întreaga familie, din gutui ceea ce numeam noi «caş de gutui» şi mi se
pare că aici se numeşte aşa ceva «peltea». Dar al nostru avea mărimea şi forma
unui caş mic, de cel adevărat. În afară de vacanţele petrecute la aceea moşioa
ră pe când eram copil şi apoi tinerel, de la Cluj adeseori mă repezeam pe o
zi-două cu maşina (150 km), împreună cu Margareta şi fiul nostru Pitu. Adese-
ori şi cu unchiul Iuliu, când se putea scăpa de corvoada lui politică. Acolo era
şi el fericit, scăpat de griji. Toamna, seara, stăteam sub lumina blândă a lampei
din tavan, până târziu, vorbind de toate, numai de politică nu. Şi ciuguleam
ce era în blidele de pe masă, după strângerea celor de la cină: ciorchine de
struguri din cei păstraţi până târziu în iarnă, mere minunate, pere bergamute,
castane ţinute cald sub şerveţel. Într-una dintre vii, la Cornet, se făcea un vi-
nişor uşor, de culoare roz. Se înfrăţea bine cu fructele de alăturea sticlei lui. În
perete era un ceasornic rămas în familie de la un străbun, care la miezul nopţii
cânta o arie din Rigoletto. O ascultam, dar mai rămâneam şi după îndemnul
ei în jurul mesei“26; „La moşioara noastră de la Bădăcin era şi stupină şi, când
petreceam acolo, îmi puneam şi eu coiful şi mânuşile şi trebăluiam. Mai erau

26 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 26 noiembrie 1981
23
şi coşniţe din cele primitive din care ieşeau roiurile. Era o plăcere, un fel de
vânătoare, să vezi roiul ... roind, apoi agăţat de vreo creangă, – apoi meşteşugul
să îl prinzi în coşniţa pe care ai pregătit-o din vreme, parfumată cu izmă-crea-
ţă“27; „(...) pe vremuri, şi noi aveam vii destul de întinse, la Bădăcin, şi culesul
dura vreo săptămână. Eu făceam ce făceam şi lăsam acasă toate şi împreună
cu Margareta şi Pitu, fiul meu, mergeam la «cules». Erau ca zile de sărbătoare,
şi nu numai pentru noi, ci şi pentru săteni, – cu mâncare, beutură, cântece“28;
„(...) îmi aduc aminte de livezile pe care familia mea le avea din moşi-strămoşi
la Bădăcin, unde rodeau fel de fel de pomi fructiferi. Din ei ne înfruptam toţi
din familie şi nu aveam nevoie, vară-iarnă, să căutăm fructe în piaţă. De acolo
veneau pentru toţi, rând pe rând, după sezon, pachetele, lăzile pline de bună-
tăţi. În familia noastră era un desăvârşit comunism. Nu exista noţiunea de al
meu şi al tău. De acolo ne veneau şi damigenele cu vin vestit şi altele cu vinars
distilat din prune alese cu mare grijă. Dar... s-au dus toate“29. Inevitabila re-
semnare impusă de austeritatea traiului cotidian ia forma retragerii scriitoru-
lui în lumea amintirilor: „Mă gândesc cu duioşie la serile de Crăciun, când şi
la noi veneau colindătorii şi «Craii» şi nu trebuia să pândim la radiouri străine,
doar-doar vom auzi un colind“30; „Tăierea porcului era o zi însemnată în calen-
darul vechi. Şi la noi, în Ardeal, nu era casă ca lumea, care nu tăia de Crăciun
măcar un porc. Aşa era şi la părinţii mei, în copilăria mea, şi am ţinut datina şi
la Cluj, până în 1948, când am fost scos din rosturile mele. În copilăria mea, în
ziua când se tăia porcul copiii nu mergeau la şcoală – era o îngăduinţă tacită,
obişnuită din vechime. Începând de la ceasul de zori, când guiţa porcul cu
cuţitul în gât până ce se aranjau cârnaţii şi celelalte bunătăţi în cămară, noi
eram de faţă numai ochi şi numai dornici de specialele bunătăţi, începând de
la codiţa şi urechea pârjolită până la jumările de porc, rumene, gustoase. La
amiazi nu lipsea ciorba de moare de curechi cu creiere şi un fel de mâncare
din bucăţele de carne de porc. Seara, «pomana porcului», totdeauna cu câţi-
va oaspeţi, rudenii, prieteni. Atunci, primii cârnaţi, caltaboşi, «sângerete». Şi
«voia bună» lichidă care se cuvenea să însoţească asemenea bunătăţi. Cum
27 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 22 august 1981

29 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 22 aprilie 1980
30 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 22 decembrie 1979
24
spun, până în 1948 am respectat acest ceremonial, acest program... Acum, fiul
meu s-a canonit câteva zile până a găsit un cot de cârnat şi un caltaboş, să avem
şi acum... pomana porcului“31.
Dacă ani de libertate, fiinţe şi locuri dragi, avere, drept de a profesa
şi de a vâna au putut să i se răpească, condeiul, în schimb, nu i l-a putut con-
fisca nimeni. De personalitatea lui Ionel Pop, istoria, fie ea şi schimonosită de
oglinzile strâmbe ale „vremurilor noi“, nu a avut putinţa să facă abstracţie. Îşi
clădise deja un nume, prin activitatea politică şi publicistică premergătoare
Unirii de la 1918 şi prin cea interbelică: „(...) nu regret nimic din ceea ce am
făcut, nici chiar greşelile, acestea fiind nelipsite din nici o viaţă omenească.
Regret că n-am îndeplinit unele lucrări, unele fapte pe care le gândeam şi le
plănuiam sau care intrau oarecum în îndatoririle mele. Acum e prea târziu
să umplu aceste lacune. Primele mele încercări de scriitor au apărut într-o
revistă litografiată pe care o scotea în 1905-1907 cercul literar al elevilor din
clasele VII-VIII ale liceului din Blaj. Eram preşedinte al acestui cerc, iar re-
vista apărea în câteva exemplare. Începând din anul 1907, când m-am înscris
la universitate, am scris nenumărate articole, studii, reportaje, în cotidienele
Partidului Naţional: Lupta din Budapesta şi Românul din Arad. După Unire,
am publicat în săptămânalul Unirea din Blaj, am colaborat intens cu articole
politice în ziarul Patria din Cluj şi în ziarul cu pronunţată activitate anticarlis-
tă România nouă din Cluj – Sibiu, al cărui articol de fond, din primul număr,
l-am scris. În 1933, am întemeiat la Cluj-Napoca revista Carpaţii – Vânătoare,
pescuit, chinologie – şi am condus-o până în ianuarie 1948. Carpaţii, apărând
cu regularitate în fiecare lună, timp de 15 ani, şi-a dobândit un real prestigiu
şi un larg cerc de cititori. (...) Realizarea revistei Carpaţii se înscrie între satis-
facţiile mele pe teren publicistic în fruntea tuturor. (...) Toată activitatea mea
gazetărească, până în 1949, a fost fără a primi eu vreun onorar. La Carpaţii,
la început, apoi la România nouă, am băgat şi în buzunar mâna, destul de
adânc şi bucuros. În 1948 a trebuit să mă reciclez ca scriitor profesionist, deci
scriitor şi pentru onorarii. Astfel, am colaborat la mai multe reviste din Bucu-
reşti, Cluj şi Sibiu“32.
31 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 31 decembrie 1980

32 „De vorbă cu Ionel Pop“, interviu de Valentin Borda, Almanahul „Vânătorul şi Pescarul Sportiv“, 1987,
pp. 180-181
25
Ionel Pop, la pescuit de păstrăvi pe Valea Frumoasei
A publicat articole, eseuri, evocări, interviuri în revistele: Viaţa Ro-

mânească, Transilvania, Steaua, Ocrotirea naturii, România pitorească,
România literară, Luceafărul, Vânătorul şi Pescarul Sportiv, Flacăra, Ma-
gazin, Veac nou...
Cei cincizeci de ani de publicistică – incluzând aici şi perioada glori-
oasă a Carpaţilor – îi socotea drept îndeletnicire „de amator, departe de a-mi
aduce vreun folos material. Trăiam din activitatea mea de avocat. S-a întâm-
plat ca, deodată, după război să pierd tot ce am agonisit ca avocat vreo patru-
zeci de ani. Mai mult: n-am putut continua vechea profesie. De azi pe mâine
am ajuns muritor de foame. Trebuia să îmi aleg degrabă o altă profesie din
care să îmi scot pâinea cea de toate zilele. Atunci mi-am adus aminte un dicton
latinesc care zicea cam aşa: «Câinii Dianei şi poeţii lui Apollo fac treabă mai
bună când sunt flămânzi». Poet nu eram, în viaţa mea n-am scris o poezie, dar
aveam oarecare îndemânare în mânuirea condeiului, iar flămând mă găseam
a fi fără nici o îndoială. Şi astfel, cu multă sfială şi cam pe ocolite, m-am furi-
şat pe uşa grădinilor sacre ale lui Apollo. Pesemne, am făcut oarecare «treabă
bună», cât de modestă, şi am avut marea satisfacţie de a fi primit membru al
26
Uniunii Scriitorilor din R.S.R. Şi a apărut al treilea, şi al patrulea şi al... volum.

Şi de pe cartea de vizită am şters cuvântul «avocat» şi, cu multă bucurie, l-am
înlocuit cu «scriitor»33.
Odată cu domolirea idiosincrasiilor34 politice ale „obsedantului dece-
niu“, stigmatul de proscris i s-a estompat. La fel şi atitudinea iniţial rezerva-
tă faţă de el – de înţeles în acele vremuri tulburi – a multor cunoştinţe vechi.
Puţini au fost cei care şi-au depăşit, de la bun început, reticenţele: „După
eliberare, l-am văzut într-o staţie de tramvai. M-am dus la el, l-am salutat. S-a
bucurat şi mi-a mulţumit. Pe atunci, contactul cu un fost «puşcăriaş» putea
avea urmări neplăcute“35. Faptul că diriguitorii de atunci ai obştii vânătorilor
i-au întins mâna l-a ajutat foarte mult. Nu se putea face, totuşi, abstracţie de
faptul că Ionel Pop fusese consilier (1932), apoi, multă vreme (1933-1945), vice-
preşedinte al Uniunii Generale a Vânătorilor din România, că şi-a consolidat
notorietatea editând, timp de cincisprezece ani (1933-1947), „Carpaţii“ şi că
reprezenta el însuşi un imens capital de cultură cinegetică.
Primele articole de după punerea lui în libertate le-a publicat în re-
vista „Vânătorul şi Pescarul Sportiv“. Aici i s-au tipărit, în anul 1956, şase ma-
teriale: „Ursul, animal necunoscut“, „Întâlniri cu lupi“, „Vânat periculos“, „Bu-
cur“, „Evaluarea trofeelor“ şi „Cerbii la glod“, toate semnate cu pseudonime
consacrate de „Carpaţii“ – Corax, I. Venator – sau cu iniţialele numelui. După
amprenta stilului şi conotaţia pseudonimului (I. Oăşanu, adică „de la Oaşa“,
toponim cu semnificaţie afectivă aparte în viaţa scriitorului, după cum vom
arăta mai târziu), şi articolul „La păstrăvi în ape mici“ din „V.P.S.“ nr. 5/1957, îi
aparţine. Tot cu criptonim (I. Venator) aveau să fie semnate primele trei cărţi
scrise de Ionel Pop, de asemenea editate de Asociaţia Generală a Vânătorilor
şi Pescarilor din România: „După focul de armă“, 1956; „Capra neagră“, 1957;
„Vulpea“, 1957. Din anul 1959, a încetat să mai publice în „Vânătorul şi Pescarul
Sportiv“, preocupat de subiecte de mare anvergură. Abia după două decenii,
la insistenţele lui Titus Popovici – redactorul şef, de atunci, al revistei –, va re-
veni în paginile publicaţiei, la care va mai colabora, sporadic, până în 1984.
33 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii“, interviu de Sânziana Pop, Almanahul Estival „Luceafărul“, 1985, p. 177
34 idiosincrasie - reacție de intoleranță sau de sensibilitate a unor indivizi la unele medicamente, alimen-
te, mirosuri etc.
35 Vasile Cotta, apud Vadim Nesterov, „Ionel Pop“, „Vânătorul şi Pescarul Român“, nr. 4/1993, p. 12
27
Pe la sfârşitul anilor 50, a început să participe, ca invitat la şedinţele

Comisiei Monumentelor Naturii a Academiei R.S.R., a cărei revistă i-a tipărit
o seamă de articole şi sinteze de ţinută academică, de la „Cerbul carpatin,
monument al naturii“36, până la ampla evocare a lui M. Sadoveanu ca vână-
tor, pescar şi iubitor al naturii37. Studiile publicate aici reprezintă adevărate
modele de erudiţie şi, totodată, de autentică artă scriitoricească. O singu-
ră inadvertenţă – reproşabilă doar ca lipsă de informare a autorului asupra
reglementărilor privind vânătoarea, la vremea aceea – l-a expus unei şarje...
comandate38. Reacţia a fost de-
clanşată de articolul: „Ocrotirea
râsului“39, unde Ionel Pop afirma
că acest animal este în România
„monument al naturii“, fără a şti
că Decretul 76/1953 îi anulase
lynxului „titlul de nobleţe“...
În anul 1961, a realizat, pen-
tru Studioul cinematografic „Al.
Coperta cărții “După Coperta cărții “Capra Sahia“, comentariul şi scenariul
focul de armă”, 1956 neagră”, 1957
filmelor documentare „Ursul car-
patin, viaţa lui“ şi „Viaţa cerbului
carpatin“. Ambele – exemplare
ca mod de prelucrare artistică
a informaţiei ştiinţifice – denotă
statornica preocupare a scriito-
rului privind etologia animalelor
sălbatice şi ocrotirea vânatului.
Deloc întâmplător, numele lui
Ionel Pop va apărea în compania
celor ale biologilor de profesie,
Coperta cărții “Vulpea”, 1957 consacraţi, din România, în im-
36 „Ocrotirea Naturii“ nr. 3, 1958

37 „Ocrotirea Naturii“ nr. 1, 1981
38 M. Georgescu, „Cine ştie câştigă?“, „Vânătorul şi Pescarul Sportiv“ nr. 2, 1961, p. 19
39 „Ocrotirea Naturii“ nr. 5, anul 1960 p. 120
28
Conferința Comisiei Monumentelor Naturii, Sinaia, 17 septembrie 1960

(în prim-plan, pe rândul întâi, Ionel Pop și Nicolae Săulescu)
presionantul dicţionar al lui George D. Vasiliu: Ionel Pop „este înainte de toate
un etolog. Marele merit al lui P. constă în pasiunea lui nu atât pentru vână-
toare, ci pentru studierea comportamentului animalelor de interes cinegetic.
(...) Originalitatea stilului, simţul ager al observaţiei, îmbinarea descrierii unor
momente de viaţă animală cu adevărul ştiinţific, l-au situat pe P. în rândul ma-
rilor prozatori ai literaturii noastre dedicate lumii animale terestre. Orice car-
te scrisă de P. te îndeamnă să iubeşti natura şi s-o respecţi“40.
Martor la distrugerea sistematică a naturii, în numele unui pragmatism
ignorant şi agresiv, Ionel Pop se destăinuia adesea, revoltat: „Mult mă doare şi
pe mine când văd cum se nimicesc frumuseţile şi splendorile naturii noastre
sub pasul brutal al «civilizaţiei». Eu socot a fi criminali inginerii agronomi şi
silvici, care se reped cu inovaţii, fără să se gândească la ceea ce distrug şi nu
pot reface ceea ce e mai de preţ decât câteva sute de kg sau tone de grâu. «Civi-
40 George D. Vasiliu, „Biologi din România“, Ed. Ion Borcea, Bacău, 2001, pp. 513-514
29
lizarea», aşa cum o concep şi o execută ai noştri, e un Moloh41, care înaintează

cu încălţări de uriaş, distrugând la fiecare pas. Ce crimă cu «chimizarea», care
omoară harnicii grădinari gratuiţi ce au asigurat belşug în ţarine şi în păduri,
– ce otrăvitori ai oamenilor sunt cei ce răspândesc blăstămatele pulberi, al că-
ror gust îl simţim în cartofi, şi care acumulează în noi, prin lapte, prin carne,
prin peşte, prin pâine, germeni de boală. Ce crimă cu secarea bălţilor care dă-
deau bogăţie de peşte şi făceau raiuri pentru păsăretul de apă. Unde e Balta
Greaca? Aud că, după doi ani de plug, a ieşit apa şi acum nu ai nici peşte şi nici
porumb cum trebuie. Ce s-a ales din Balta Brăilei? Aud că domnii agricultori
cu şcoli înalte şi cu idei «moderne» au de gând să atace şi Delta. Ca să aibă câte-
va hectare de loc arabil în plus, au stârpit de pe Bărăgan şi ultima tufă de spini,
de măcieşi, care mai dădeau scut vânatului mic“42.
Falimentul multor asemenea întreprinderi utilitariste ale vremii avea
să confirme, nu peste multă vreme, justeţea constatărilor şi previziunilor –
pentru unii, fataliste – ale lui Ionel Pop. Astăzi, se poate evalua cu greu gravi-
tatea prejudiciilor aduse naturii în ansamblul ei, într-o jumătate de secol de
masive defrişări, desecări şi de ineptă poluare a mediului: „E lucru constatat
că prepeliţele scad vertiginos, se apropie de dispariţie. De asemenea, scăde-
rea catastrofală a păsă-
relelor insectivore, ca şi
a celor granivore... Cau-
za: otrăvirea hranei lor.
Ca şi alte rezultate ale
«înaintării» agriculturii,
aplicarea insecticidelor,
a pesticidelor, fac pră-
păd în fauna noastră, şi
nu numai în păsări... Ne
otrăvesc şi pe noi, alătu-
rea cu poluarea aerului
Coperta cărții „Întâlniri cu animale“, 1960 şi a apei (...). Vorbeşti cu
41 moloh - simbol al cruzimii, al lăcomiei, al rapacității; persoană, colectivitate cu astfel de însușiri

42 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 14 ianuarie 1980
30
simpatie despre guguştiuci. Şi mie îmi sunt

tare dragi. Aduc viaţă, culoare, în aridita-
tea oraşelor. Şi sunt prieteni ai omului, au
încredere în om, alăturea de rândunelele
cu cuib sub streaşină, alăturea de barza cu
cuib pe spinarea casei. Iată că omul a răs-
plătit cum se cuvine încrederea guguştiu-
cului. Cei ce cârmuiesc vânătoarea au in-
trodus între păsările «vânat» şi guguştiucii!
Un vânător modern mi se lăuda cu numă-
rul mare de guguştiuci pe care i-a împuş-
cat toamna trecută, când aceştia ieşiseră să
mănânce din floarea-soarelui. Oameni fără
cap şi fără suflet“43.
În anul 1959 i-a apărut prima carte Coperta cărții
semnată cu numele propriu – „Din fauna “Din fauna noastră”, 1959
noastră“, Ed. Ştiinţifică –, epuizată în scurt timp din librării. La fel de bine pri-
mite de către cititori aveau să fie şi următoarele lucrări: „Întâlniri cu anima-
le“, Ed. Ştiinţifică, 1960, două ediţii, tradusă în limba franceză de Yves Augier
(timp de 27 de ani, profesor la Universitatea din Cluj), sub titlul „Recontres
avec les bêtes“, Ed. Delachaux et Nestlé, Neuchatel, Elveţia, 1973; „Hoinăreli
prin natură“, în colaborare cu Demostene Botez, Ed. Tineretului, 1961, trei
ediţii, tradusă în germană şi rusă; „Instantanee din viaţa animalelor“, Ed. Şti-
inţifică, 1963, două ediţii; „Paşi prin lumea păsărilor“, Ed. Tineretului, 1965,
două ediţii; „Vânătorul şi natura“, Ed. Ştiinţifică, 1969; „Întâlniri neaşteptate“,
Ed. Ion Creangă, 1970, tradusă în limba germană; „Mamifere din România“,
două volume, în colaborare cu Vasile Homei, Ed. Ştiinţifică, 1971; „De la urs
la pănţăruş“, Ed. Ion Creangă, 1972, tradusă în limbile rusă (1973) şi germa-
nă (1976); „Îmi aduc aminte“, Ed. Dacia, 1972; „Vânători, oameni şi câini“, Ed.
Eminescu, 1972; „Poieniţa ielelor“, Ed. Albatros, 1974; „O palmă de râu“, Ed.
Eminescu, 1978; „Un ochi râde, altul plânge“, Ed. Sport-Turism, 1981; „Priviri
în atelierul naturii“, Ed. Ion Creangă, 1982; „Văpaia“, Ed. Eminescu, 1984. Pos-
43 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 14 mai 1981
31
tum, au apărut: „Inima pădurii“, Ed. Albatros, 1986; „Povestiri vânătoreşti“,

Ed. Ion Creangă, 1986; „Etica vânătorească“, supliment al revistei „Diana“, Ti-
mişoara, 1995.
Potrivit lui Valentin Borda, Paul Decei şi George D. Vasiliu, în urma lui
Ionel Pop au rămas o serie de manuscrise, în diferite stadii de elaborare: „La
hotarul umbrelor...“, „Genius Loci“, „Din toamna lui 1918“, „Bătrânii noştri“, o
amplă monografie a mistreţului, „Răpitoarele noastre, vânarea lor“, „Îngrijirea
apelor cu salmonide“ şi traducerile în limba română ale cărţilor „Frate Nico-
lae“ de Emil Witting, „Jocul de dragoste al animalelor“ de W.P. Pikraft şi „Lup-
ta pentru viaţă în lumea animalelor“ de Raymond Ditmars. Valentin Borda,
aminteşte44 şi de manuscrisele „Ion Gota“ şi „Probleme de etică vânătorească“.
Ambele au fost publicate postum, cel dintâi intitulat „Inima pădurii“ (1986),
iar al doilea sub titlul „Etica vânătorească“ (1995). Adăugăm, ca pe o curiozita-
te, atribuirea lui Ionel Pop a paternităţii unui „Manual elementar de pescuit
sportiv“, 228 p., Ed. Tineretului, 1956 (fără indicarea autorului), de către G.D.
Vasiliu45. Chiar admiţând că scriitorul, pe atunci recent eliberat din închisoa-
re, ar fi acceptat, pentru supravieţuire, condiţia anonimatului în tipărirea unei
cărţi, ne este greu să-i descoperim printre pasiuni pe aceea pentru pescuit, cu
excepţia celui în ape de munte. Or, manualul în discuţie tratează îndeosebi
probleme de tehnică a pescuitului sportiv în ape colinare şi de şes...
Coperțile cărții “Hoinăreli prin natură”, în toate cele trei ediții: 1961, 1965, 1972
44 în „Publicistul şi scriitorul Ionel Pop“, Almanahul „Vânătorul şi Pescarul Sportiv“ 1986, p. 192
45 George D. Vasiliu, „Biologi din România“, Ed. Ion Borcea, Bacău, 2001, p. 514
32
Coperta cărții Coperta cărții

“Instantanee din viața animalelor”, 1964, “Instantanee din viața animalelor”, 1968,
ediția a I-a ediția a II-a
Deşi autor de succes, cu fiecare carte mai cunoscut şi mai apreciat de

către cititori, Ionel Pop nu avea cum să ocolească „furcile caudine“ ale cenzu-
rii oficializate în sistemul editorial românesc al vremii. Chiar dacă subiectul
lucrărilor lui nu era unul care să lase loc interpretărilor subversive şi nici nu
contravenea mult invocatei morale socialiste, culturnicii semnalau cu scru-
pulozitate orice umbră de atentat, fie şi ca „mesaj subliminal“, la ceea ce era
considerat pe atunci drept tabu ideologic: „Fiecare carte are un «Redactor»
sau «Lector», care de fapt are rolul foarte onorabil de cenzor. Se întâmplă, rar,
ca acest Cerber să fie un om de litere, civilizat şi... cu spinare. În cele mai multe
cazuri sunt funcţionari cu puţină cultură şi mai ales îngroziţi ca nu cumva să
le scape ceva ce «superiorii» ar socoti că ar fi trebuit eliminat. Iar aceşti paznici
se socotesc mai presus de autori, de la care aşteaptă numai capete plecate în
faţa prea competentelor lor sentinţe. În afară de eliminarea sau – ce e şi mai
rău – schimbarea unor texte care domnului cu creion roşu i se par inadmisi
33
bile din punct de vedere politic, ei se îm-

piedică la expresiile şi cuvintele pe care
le taxează «mistice», deci inadmisibile. Iar
aici fac nişte acrobaţii. Iată, îmi vin în minte
unele, – aleg. Într-o bucată a mea, literară,
scriam referitor la data când oile munteni-
lor noştri merg la munte şi la cea la care de
obicei coboară, că suirea e la «Sfinţii Con-
stantin şi Elena», iar coborârea la «Sfântă
Mărie Mare». Mi-au şters-o şi a trebuit să
duc mare război cu încăpăţânatul, ca să-i
arăt că aceste date sunt aşa consfinţite în
limbajul şi călindarul oierilor despre care
vorbeam şi că ar fi ca nuca în perete dacă
Coperta cărții ar urma hotărârea Cerberului de a le înlo-
„Întâlniri neașteptate”, 1970
cui cu date luate din călindar. Apoi, tot cu
oierii mei, alt înţelept a dat să-mi şteargă nişte versuri dintr-o poezie oierească:
«Foaie veştedă de nuc. / Se duc oile, se duc / Şi se duc şi nu mai vin / Pân’ la
Sfântul Constantin. / Şi se duc şi nu vin iară / Pân’ la dalba primăvară...» Apoi,
în alt loc, vorbind despre florile de primăvară, aminteam şi de «Floarea-Paşte-
lui» (Anemone nemorosa). A sărit ca ars. «Nu se admite a se pomeni de Paşti!»
I-am deschis cărţile lui Panţu, a lui Borza, a lui Prodan, băgându-i în ochi că
această plantă aşa se numeşte «de când lumea» în graiul românesc“46. Avata-
rurile unui manuscris, chiar de incontestabilă valoare şi semnat de un scriitor
consacrat, presupuneau îndelungate şi obositoare confruntări ale autorului
cu circumspecţia exacerbată a funcţionarilor din edituri: „Autorului îi e dat
azi să guste plăcerea contactului cu editurile, plăcere pe care nu o poate evita.
Cum e, cum nu e – nu ştiu –, dar până ajungi să vezi scoasă la librării o carte,
treci prin o mulţime de porţi, cu paznici care parcă n-au alt gând decât să te
necăjească. (...) Paznicii de pe la diferitele porţi sunt straşnici, fac ce vreau,
bietul autor nu are decât să se supună cu resemnare şi... să aştepte, sau apoi
la altă poartă să primească hotărârile de modificare, fără a crâcni, – sub sanc-
ţiunea respingerii lucrării. Nu mai vorbesc despre cenzura... care nu există...,
46 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 23 septembrie 1979
34
dar care, din locuri neştiute şi de neapro-

piat, dă sentinţe fără apel“47. Principial,
Ionel Pop a exclus orice metodă de capta-
tio benevolentiae: „(...) în cei 40 de ani de
practică avocaţială, apoi în contactul meu
cu editurile, nici o singură dată nu m-am
înjosit să mituiesc“48. Satisfacţia apariţiei
unei noi cărţi şi, mai ales, a epuizării ei ra-
pide din librării reprezenta o providenţi-
ală răsplată sufletească pentru „paradisul
pierdut“ şi pentru umilinţele îndurate de
venerabilul scriitor. O primea cu mândrie
reţinută, după cum, cu aceeaşi lipsă de
exaltare, cântărea şi entuziasmul criticilor
Coperta cărții
literari: „S-a potrivit că tocmai în vremea „Pași prin lumea păsărilor”, (1965)
aceasta a apărut cărţulia cu «Un ochi râde,
altul plânge», ca un dar. (...) Ca de obicei, am trimis un exemplar şi lui Şerban
Cioculescu, vechi cunoscut, academicianul, critic literar. În telegrama cu care
mă felicita de ziua naşterii, a adăugit: «Am citit cu încântare cartea nouă. Stop.
Bucata cu moartea jderului e o capodoperă a literaturii cinegetice.» Am reci-
tit acea bucată (reprodusă) şi mie nu mi se pare atât de extraordinară“49. Însă
redutabilul critic nu exagera. El avea să descopere noi confirmări ale judecăţii
de valoare exprimate anterior cu privire la opera literară a lui Ionel Pop, în
afară de care, de la Mihail Sadoveanu încoace, „nimeni nu a reuşit să îmbine
arta povestirii cinegetice cu vibraţia simţirii, într-o formă proprie“50.
3
Dacă pentru M. Sadoveanu descoperirea Văii Frumoasei a fost rodul
neaşteptat şi fericit al unei inadvertenţe literar-cinegetice, pentru Ioan Al.
Brătescu-Voineşti – prilejul de a-şi încerca, în două rânduri, ca oaspete, ageri-

48 ibidem
50 Şerban Cioculescu, „Literatura cinegetică“, „România literară“ nr. 38/1969, p. 12
35
Mihail Sadoveanu cu gotcanul vânat M. Sadoveanu și Pavel Janosi,

în bătaia de la Pârâul Lacului , la ierunci, pe muntele Gotu,
Oasa, 15-18 Aprilie 1936 Valea Frumoasei, 1936
mea de „muscar” la păstrăvi şi lipani, iar pentru Constantin Rosetti-Bălănescu

– refugiul sezonier din rigorile cazone în sălbăticia muntelui şi în compania
camarazilor de vânătoare şi pescuit, pentru Ionel Pop acest tărâm a reprezen-
tat, timp de un sfert de secol, nu numai „sălaş, odihnă şi încântare”, ci şi un pro-
videnţial izvor de inspiraţie artistică. Întreaga lui operă avea să se clădească
pe observaţiile, întâmplările şi trăirile zilelor petrecute pe Valea Frumoasei,
păstrate în memorie sau printre însemnări. Acestea îi vor deveni un preţios
aliat literar în anii senectuţii, când, departe de Braniştea Domnului, va izbuti
să recompună din cuvinte magia unui paradis fatalmente pierdut.
Despre istoria cinegetică recentă a zonei a scris Paul Janosi51, al cărui
nume unguresc „s-a legat de el, după pornirile din tinereţea lui, pe când se
trudea să-şi ieie diploma de inginer silvic la Academia din Selmecbanya, azi
Semniţ, din Cehoslovacia. Până atunci era Janusek, ca şi părinţii şi strămo-
şii lui slovaci. (...) Inginer silvic tânăr, a ajuns în Sebeş, aici şi-a făcut cariera,
51 „Pavel-baci” sau „Pali-baci”, în evocările lui M. Sadoveanu ale Văii Frumoasei n.n.
36
până a intrat pe poarta pensio-

narilor”52. Interesele imperiale
l-au repartizat aici la începutul
secolului: „Trăiesc de mai mult
de 30 de ani în regiunea Sebeşu-
lui”53, în 1931 devenind titular al
subinspectoratului de plasă Se-
beş – Alba. Din anul 1893 „drep-
tul de vânătoare a fost arendat
contelui Samuil Teleki; (...) de
la 1 Noembrie 1922, de la care
dată arendează d-nul Dr. Iero-
nim Stoichiţia dreptul de vână-
toare pe acest teren, a început o
nouă epocă în viaţa cerbului din Casa de la „Izvorul-de-argint”, 1942
munţii Sebeşului, epoca de refa-
cere calitativă ”54. Doi ani mai târziu, pe Valea Sebeşului avea să i se alăture lui
Ieronim Stoichiţia şi Ionel Pop: „S-a întâmplat că după ce, până în ziua eliberă-
rii din 1918, vastul bazin al Frumoasei (împrejmuit de munţii Cindrelul, Vârful
lui Pătru, Şurianu şi Fata) a fost terenul de vânătoare al grofului Samuil Teleki,
devenit celebru prin expediţiile lui africane, în 1922 să fie arendat de avocatul
sibian, şi el mare vânător de cerbi şi urşi, Ieronim Stoichiţia. După câţiva ani
am intrat şi eu ca tovarăş în dreptul de acolo, am clădit împreună o căsuţă, am
pus legea protecţiei sălbăticiunilor. Pe rând, eu am ridicat o casă încăpătoare,
«Casa de la Izvorul de argint», fratele lui Ieronim, doctorul Iosif, «Casa cu soa-
re». Apoi a păşit pentru prima dată Sadoveanu pe Valea Frumoasei, invitat şi
călăuzit de mine, să împuşte un cocoş de munte. A îndrăgit locul şi şi-a ridicat
casa lui, de la «Bradul Strâmb». Din teren de vânătoare s-a făcut, în aceeaşi
măsură, un loc de odihnă pentru familiile şi prietenii noştri. (...) Sadoveanu
i-a dat nume «Braniştea Domnului», adică un loc ales şi ocrotit de Dumnezeu,
52 Ionel Pop, „Îmi aduc aminte”, pp. 257-258

53 Pavel Janosi, „Cerbii noştri”, în „Carpaţii” nr. 9/1935, p. 197
54 ibidem
37
Paznicul de vânătoare Rudi Cernota la Oașa Mică
şi a scris că acolo e «Raiul»55. Braconierii nu îndrăzneau să dijmuiască sălbă-

ticiunile terenului, pentru că „D-nii Dr. Ieronim Stoichiţia şi Dr. Ionel Pop,
arendaşii dreptului de pescuit în partea superioară a râului, au 10 paznici an-
gajaţi pentru paza vânatului şi a peştelui”56. Aceşti slujbaşi oneşti şi pasionaţi
se vor regăsi în scrierile lui Ionel Pop şi M. Sadoveanu, la cel din urmă cu nume
adesea literarizate. În realitate, ei s-au numit Rudi Cernota, Lois Budin, Toma
Orăşanu, Ilie Draşoveanu, Ion Căta, Ion Făţan, Traian Munteanu, Ghibescu,
Constantin Dănilă, Ştefan Ilie, Albert Pittini...
Pe Valea Frumoasei au vânat, dar mai ales au pescuit sau doar au cu-
treierat ca simpli drumeţi împrejurimile Braniştii nume de seamă ale vremii,
prieteni ai lui Ionel Pop, mulţi dintre ei şi colaboratori ai „Carpaţilor”. Dintre
scriitori, în afară de M. Sadoveanu, care s-a şi împământenit la Oaşa, aici a ur-
cat şi Ioan Al. Brătescu-Voineşti: „Cu undiţa. Era marele maestru al undiţari-
lor. Pescuitul la păstrăvi, cu musca artificială, l-a dus la perfecţiunea unei arte,
56 Paul Janosi, „Pescuitul pe râul Sebeş”, în „Carpaţii” nr. 3/1939, p. 71
38
În centrul grupului: I Al. Bratescu-Voinești, Pavel Ianoși, Ieronim Stoichiția, Ionel Pop.
neîntrecută nici de habotnicii englezi. Poate că nu îl interesa câţi peşti prinde,

ci cum îi prinde, cu ce fineţe a uneltelor, cu ce perfecţiune a acţiunii. Totuşi,
tolba lui era bogată. (...) Am mai pescuit, mai des, cu Al. Brătescu-Voineşti, în...
sala de şedinţe a parlamentului din Dealul Mitropoliei. El era secretar general
al parlamentului, eu am fost mulţi ani deputat. În câte o şedinţă plictisitoare,
Al. Brătescu-Voineşti cobora între deputaţi, se aşeza lângă mine şi... vorbeam
despre pescuit. Întorceam pe toate laturile arta păstrăvitului, veneau amin-
tiri, proiecte de viitor, excursii... Pescuiam”57...
Ion Agârbiceanu a publicat în „Carpaţii” multe din povestirile pe care
le va aduna, în anul 1959, într-un volum: „File din cartea naturii”. Şi el a fost
un apropiat şi un tovarăş de „excursii cinegetice” al lui Ionel Pop, „deşi el, fi-
ind preot, nu purta puşcă şi nu vâna ucigând. Dar a moştenit de la tatăl său,
ţăran din Cenadea de lângă Blaj, pasiunea vânătorească, dragostea de natură,
plăcerea aventurilor vânătoreşti. Astfel, mai ales în vacanţele petrecute de
39
amândoi la Băile Sovata, foarte des mă însoţea în excursiile mele prin terenul
de vânătoare”58. Acolo era un alt rai al sălbăticiunilor, pe care l-au întemeiat
câţiva camarazi, printre care şi Ionel Pop, arendând dreptul de vânătoare în
„munţii comunelor Joseni, din Ciuc, Praid din Mureş, munţi întinşi, învecinaţi
cu ai Sovatei. Aici era principalul nostru teren de cerbi, de urşi, cu vânat mult
şi ales. Dinspre Praid, sub muntele Bogdan, îl aveam paznic pe Lazăr Gagyi,
la Joseni, la casa de pe culmea muntelui Bucin, lângă şosea, pe Ion Ducu, ve-
nit la noi din Novacii Gorjului, şi pe Constantin Dumitraş, venit de pe Valea
Drăganului”59. Din anul 1920, cei cinci (apoi opt) asociaţi nu şi-au îngăduit să
tragă aici, timp de un deceniu, nici un foc de puşcă. Roadele uriaşelor cheltu-
ieli aveau să se vadă mai târziu, în bogăţia faunistică a pădurilor şi apelor din
zona protejată. Pe aceste meleaguri şi-a împuşcat M. Sadoveanu primul său
cerb, la invitaţia lui „Ionel Nemo”. Călăuză le-a fost „Ghergheli-baci”, meşter
în prinderea păstrăvilor cu mâna şi în coacerea lor în spuză, înfăşaţi în foi de
brustur. Expediţia va deveni literatură în povestirea „Vechime” din volumul
omonim: „De la căsuţa unde ne făcusem sălaş, auzeam tumultul acesta al iu-
birii periodice, pe care Dumnezeu a pus-o în toată zidirea sa, umplând depăr-
tări, apropiindu-se ca un tunet melodios”60.
Un alt teren de vânătoare, dar numai „la mărunţiş”, frecventat de Io-
nel Pop şi de câţiva camarazi din Cluj, se afla la hotarul Cojocnei, cu păduricile
Leghia, Poperdea, Tufa lui Bereţki, Iuiul de Câmpie. Din grupul vânătorilor
făceau parte academicianul Silviu Dragomir, Yves Augier, profesor de litera-
tură franceză la Universitatea din Cluj şi care, după peste un sfert de secol,
„ca limbă şi suflet a devenit mai român ca neaoşii români”61, savantul elveţian
Alfred Pierre Chapuis, „mâna dreaptă a lui Emil Racoviţă, subdirector al Insti-
tutului de speologie din Cluj”62, alte notabilităţi ale urbei.
La capre negre, Ionel Pop urca în căldarea Sâmbetei de Sus, în munţii
Făgăraşului, unde îl avea ca paznic de vânătoare pe Oanea Boantă din Vişti-
şoara, cu cabana sub coama Drăguşului.
58 ibidem
59 ibidem, p. 178
60 M. Sadoveanu, „Vechime”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1940, p. 7
62 ibidem
40
Dar, dintre toate locu-

rile în care dobândise „dreptul
puştii”, cea mai dragă i-a fost
tot Valea Frumoasei, evocată,
fie şi numai prin câte un crâm-
pei de aducere-aminte, în ma-
joritatea cărţilor sale. Acolo
„am pus suflet, dragoste mul-
tă”63, acolo a clădit „vilă, bise-
ricuţă, trei cabane mici, chel-
tuind peste două milioane de
lei (pe atunci aveam!)”64. Acolo
i-a cedat cu mărinimie lui M.
Sadoveanu o parte din teren,
a supravegheat ridicarea Casei
de la Bradu Strâmb, pentru
Casa de la „Bradu-Strâmb”, 1942
a-i oferi după aceea, simbolic,
proprietarului cheia, la terminarea lucrărilor. Lui M. Sadoveanu, Braniştea
Domnului i-a fost nu numai agreabil popas de vacanţă, ci şi refugiu providen-
ţial în „vremurile de bejenie” din primăvara anului 1937 şi de la începutul verii
lui 1944. Bombele lansate atunci, în aprilie, de aviaţia anglo-americană asupra
Bucureştilor, au avariat şi locuinţa – din strada Witting 12 – a scriitorului, silin-
du-l să se adăpostească o vreme la Pucioasa, „apoi, de acolo, la casa de la Bradu
Strâmb”65.
Tot la Oaşa Mică aveau să se pripăşească, aproape de mijlocul secolu-
lui trecut, o seamă de fruntaşi ai Partidului Naţional Ţărănesc: în afară de Io-
nel Pop şi de fraţii Stoichiţia, erau vânaţi „d-rul Răchiţan, căpitanul Vlădescu,
prinţul Ghica, Puiu Măcelaru. Securitatea, informată de căpitanul Vlădescu
(!), a făcut o descindere la Oaşa pentru a-i aresta şi a le confisca armele, dar un
prieten al prinţului Ghica i-a avertizat cu o zi înainte şi aceştia au fugit, prin
Valea Cibanului, pe la Căzile, spre Sibiu. Mai târziu au fost cu toţii arestaţi,
63 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., 14 ianuarie 1980

64 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., 7 octombrie 1981
65 M. Sadoveanu, „Istorisiri din Ardeal”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. XXX
41
Ieronim Stoichiția, C. Rosetti-Bălănescu, Paul Janosi, M. Sadoveanu, Pitu Pop,

Mihai Popovici (fost ministru), av. Ion Răchițan, av. A. Murat și,
jos, Sandu Stoichiția - Valea Frumoasei, 18 Aprilie 1936
cu excepţia lui Ieronim Stoichiţia (...) care, într-un moment de slăbiciune, se

va da învins şi va recurge la o capsulă de stricnină, menită altădată lupilor din
Golul Oaşei”66. La Prigoana, în luncile cu nume predestinat, „Raiul” începea
să se destrame...
În acele zile dramatice petrecute la cabana paznicului său de vânătoa-
re Ion Făţan din Căzile, fugarul Ionel Pop nu ştia că păşeşte pentru ultima oară
pe potecile Văii Frumoasei şi nici că, peste un sfert de veac, tăvălugul civilizaţi-
ei va nimici Braniştea Domnului, cu toate reperele ei, salvate doar în memoria
literaturii. Până la distrugere, va fi trebuit însă ca făloasele sălaşuri ale „dom-
nilor” să cunoască mai întâi calvarul umilinţei: „Cabanele nu mai erau «Casa
Bătrână», «Casa de la Izvorul-de-Argint», «Casa de la Bradul-Strâmb, «Casa cu
Soare», ci de acum erau inventariate prozaic: «Casa numărul 1», «Casa numă-
rul 2», «numărul 3», «numărul 4». Sfânta pace şi linişte au fugit, alungate de
66 Alexandru Craiovan, „Oameni, animale şi locuri pe Valea Sebeşului”, Ed. Altip, Alba Iulia, 2005, p. 306
42
Meandrele Frumoasei, la Oașa, în prim-plan Sălanele
holca petrecerilor. Căprioarele nu mai coborau în padină, înţelegând că şi

pentru ele s-a frânt vraja. Toamna, vânători nesătui cărau în curtea «Casei Nr.
1» grămadă de hoituri de cerbi, tauri, ciute, viţei, de-a valma, sărbătorindu-şi
biruinţele”67.
Prăpădul a început în anul 1971, când s-a întemeiat colonia şantierului
hidroenergetic Fetiţa. Doi ani mai târziu, au năvălit aici buldozerele, camioa-
nele grele şi basculantele, iar artificierii au pornit să arunce în aer temeliile şi
tihna munţilor. După terminarea lucrărilor, în 1979, barajul de la Oaşa avea
să adune Frumoasa, Valea Mare, Sălanele, Prigoana, Cibanul şi toate celelal-
te fire de apă curgătoare în imensul lui creuzet. Pe Valea Sebeşului, i se vor
adăuga acumulările de la Tău, Săsciori şi Petreşti. Un dram de grijă pentru
„victimele colaterale” s-a ivit, totuşi, probabil din respect faţă de „Casa de la
Bradu Strâmb” şi faţă de reproşul mut al Bisericuţei: „Casa «mea» – dărâmată
la pământ (zice că o mută în altă parte), după ce întreg aranjamentul frumos,
scump, complet, de la tablouri şi mobilă până la ultima linguriţă a fost trecut
în vila lui... Iar bisericuţa, care era îmbrăţoşată de molizi înalţi, acum e într-o
67 Ionel Pop, „Văpaia”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1984, p. 194
43
pustie, ca desbrăcată, ca ruşinată, ridicând spre cer turnul, în rugăciune sau

în blăstem. «Unde merg cu drum de fier/Toate cântecele pier...»68. E soarta
noastră, a bătrânilor, să vedem şi să lăcrămăm”69.
Construcţiile de la Braniştea Domnului au fost, aşadar, dezmembrate
şi apoi reasamblate „în afara perimetrului lacului, cu păstrarea celor mai im-
portante caracteristici ale fiecăreia din ele. Astfel cele două cabane ale fraţilor
Stoichiţă au fost mutate undeva mai sus, sub streaşina pădurii de molid, tot
pe malul stâng, între estuarul Sălanelor şi Valea Mare, iar Casa de la Izvorul de
Argint, modificată în parte, îşi oglindeşte eleganta-i siluetă în argintul undelor
din Luncile Prigoanei, cochetând cu cei doi giganţi ai munţilor Şureanului –
Vârful lui Pătru şi cel al Şureanului (...). Cea de a patra şi cea mai celebră, Casa
de la Bradul Strâmb şi-a părăsit pentru totdeauna vecina de până acum, scli-
pitoarele Sălane, a uitat de brăduţul cel încovoiat de cine ştie care vijelie de
mult trecută şi s-a mutat pe acelaşi mal stâng, dincolo de vărsarea Văii Mari,
acolo unde muntele Fetiţa trimite o culme mai domoală spre noua oglindă a
lacului”70. Casa de la Bradu-Strâmb nu-şi va mai răsfrânge niciodată silueta în
oglinda fugară a Sălanelor: „Căsuţa noastră de la Bradu-Strâmb,/Abia urzită
în brădet, pe dâmb,/Stă-ntre zăpezi şi sub troiane,/Cu pod de piatră scumpă
pe Sălane:/Ca-n somn şi vis ne-aşteaptă”71. Din umbra acelor momente ferici-
te, pândeau însă zilele „nesigure”, acele „zile tragice de care mă tem”72, şi tot
atunci, încolţea presimţirea despărţirii de lume a scriitorului, într-un Brumă-
rel (1961): „Din toate câte au fost,/ O, cîntece-a Tomniţelor,/ Rămâneţi numai
voi./ Şi veţi suna şi altora/ Când noi nu vom mai fi,/ Într-o înserare de octom-
brie”73.
În acest topos ezoteric al iluminării şi al profeţiilor mistice, energii-
le subtile se manifestă surprinzător. Un fluid misterios circulă prin structura
intimă a tuturor reperelor, însufleţite sau nu, ale „Raiului”, întreţinându-le so-
lidaritatea. Lipsite de spiritele tutelare ale întemeietorilor, casele şi cabane-
68 după M. Eminescu, «Doina», n.n., G. C.

70 Alexandru Craiovan, „Oameni, animale şi locuri pe Valea Sebeşului”, Ed. Altip, Alba Iulia, 2005, p. 18
71 M. Sadoveanu, „Bradu-Strâmb”, în „Daim”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980, p. 169
72 ibidem
73 M. Sadoveanu, „Prietinul nostru Cezar”, în „Carpaţii” nr. 1/1943, p. 31
44
le de vânătoare au devenit simple clădiri, iar

Bradu-Strâmb, ajuns arbore fără identitate,
„şi-a slăbit ancorele rădăcinilor, o clipă s-a cu-
tremurat, apoi, încet-încet, s-a aplecat în susu-
rul din urmă al cetinilor şi s-a culcat în braţele
Sălanelor. Apa s-a tulburat ca în durere şi a cu-
prins creştetul de cetină”74.
Dacă Bradu-Strâmb s-a retras demn
din calea fierăstraielor din preajmă-i, nu ace-
laşi lucru i-a fost cu putinţă Bisericuţei din
gruiul de lângă izvor. Ctitorie a soţilor Marga-
reta şi Ionel Pop, paraclisul fusese înălţat de
Bradul Strâmb, viu
către meşterii care clădiseră „Casa de la Izvo-
rul de Argint” şi „Casa de la Bradu-Strâmb”. Planurile sfântului locaş au fost
întocmite de un arhitect-artist „după modelul bisericilor de lemn vechi din
Maramureş. Cu cerdac, cu boltă, cu turn în săgeată, cu toată lemnăria cioplită
în înflorituri. (...) Cei ce odihnesc pe acolo, sau trec pe la colonia de la Braniş-
te şi se abat şi pe la paraclisul din gruiul izvorului se vor întreba cine au fost
meşterii care au încheiat şi au împodobit cu atâtea cioplituri bisericuţa îmbră-
ţişată de brazi. Nu le va găsi acolo însemnate numele, după cum nici cele ale
ctitorilor. Ale meşterilor le vor putea găsi în scrierile lui Sadoveanu: Sicoe, Be-
rindei, Furdui meşteri, Avră-
muţ ucenic, ţărani-moţi din
Sohodol”75.
Până să se ridice Bi-
sericuţa, prietenii de la Bra-
nişte – veniţi aici la rotitul
gotcanilor, la deschiderea
sezonului de vânătoare la că-
prior sau a celui de pescuit
la păstrăvi – sărbătoreau În-
Bradul Strâmb, mort, căzut pe apa râulețului Sălane
74 Ionel Pop, „Rămas bun, Unchieşul meu drag!”, în „Văpaia”, p. 196

75 Ionel Pop, „Îmi aduc aminte, pp. 270-271
45
Ionel Pop și Mihail Sadoveanu în timpul unei partide de pescuit la păstrăvi (1939)
(Colaj fotografic cu titlul “Visul unei zile de vară”, realizat de C. Rosetti-Bălănescu)
46
vierea Domnului înconjurând, împreu-

nă cu oaspeţii lor, cu paznicii şi familiile
acestora, una dintre cele patru case de
la Oaşa Mică. Ei descopereau atunci,
sub cupola cerului înalt, spuzit de stele,
vegheaţi de culmile împădurite ale Vâr-
fului-lui-Pătru şi ale Şurianului, fiorul
Sacralităţii simple, naturale, din vremea
primilor creştini. Memorabilă rămâne
noaptea de Înviere când „brăniştenii”,
în mâini cu făclii de brad, au asistat la
ceremonialul aproape sacerdotal ofici-
at de M. Sadoveanu, care, „cu mâinile
spre cer, a rostit o preamărire” adresa-
tă Divinităţii. „Regret nespus că n-am
fixat textul acestei cuvântări-odă, de o
frumuseţă şi de un elan şi profunzime Bisericuța de la Oașa Mică,
carte poștală (1959), cu mențiunea
de mare credinţă”76. Momentul a fost
olografă a lui Ionel Pop: “Ridicată de
evocat şi de M. Sadoveanu, în volumul Margareta și de mine în 1941-42”
„Valea Frumoasei”.
După ridicarea Bisericuţei, cu hramul Sfânta Maria Mare, urca „la
mica aşezare de la Branişte şi părintele Perianu din Şugag, acel Octavian Lazu
din «Ceasul păstrăvilor» al lui Mihail Sadoveanu, şi oficia slujba”77. Aici s-a cu-
nunat şi fata unuia dintre fraţii Stoichiţia, slujba religioasă fiind urmată de un
pitoresc ospăţ pastoral.
După trei decenii, paradisul avea să fie dezrădăcinat, odată cu celelal-
te clădiri de la Branişte, şi strămutat: „Locul pe care am ridicat bisericuţa de la
Oaşa a fost proprietatea mea, înscrisă în cărţile funciare de la Orăştie. Acum
cred că a trecut în proprietatea statului. Eu bisericuţa am dat-o Mitropoliei
din Sibiu, care cred că se va îngriji ca constructorii barajului să o mute şi să o
refacă la loc potrivit. Eu aş dori să fie la Crucea Fetiţei, lângă şoseaua care cred
76 Ionel Pop, Scrisoare către Dumitru Susan, Bucureşti, Bobotează 1981 – D. Susan, op. cit. p. 67
77 Al. Craiovan, op. cit., p. 21
47
că se face acolo. Te rog ca acestea să

le comunici părintelui Grădinaru,
de asemenea părerea mea de rău că
a fost despuiată biserica de podoa-
bele ei, icoanele vechi pe sticlă pe
care le-am cumpărat cu mulţi bani
şi care ar trebui să fie restituite la
locul lor”78. E de prisos să adăugăm
că toate aceste icoane de preţ au ră-
mas cu desăvârşire înstrăinate...
Cel din urmă reper al „Raiu-
lui” a părăsit şi el Valea Frumoasei,
de data aceasta ca unică şi ultimă
amintire concretă pentru cel care
investise aici, primus inter pares,
suflet şi avere. Acest însemn sacru,
cunoscut drept „Crucea de la Po-
Crucea de la “Podul Bolovanului”
dul-Bolovanului”, i se datora tot lui
Ionel Pop, fiind ridicat „ca mulţumită pentru multele zile bune pe care ni le-a
dat Dumnezeu să le petrecem acolo. Ideea a fost a neuitatei mele soţii Mar-
gareta. Apoi am plănuit şi înfăptuit împreună. Iată ce era: Mai jos cu ceva de
casa noastră de acolo, drumul trecea Râul peste un pod, «Podul Bolovanului».
Îi spuneau aşa fiindcă lângă marginea din sus a podului, pornind de jos din
apa învolburată, se înălţa ca o coloană de stâncă, parcă cioplită. Înaltă de vreo
zece metri, socotiţi de la faţa apei. În Cluj lucra un artist sculptor, Servatius,
de mare talent, căruia i-am cumpărat eu mai înainte câteva mici statuete. Am
comandat la acesta un crucifix. L-a executat, în bronz, de mărimea 110 x 90
cm, foarte artistic. Paznicii mei, conduşi de Pittini, care era meşter de fiare,
s-au coborât pe funii deasupra apei şi au fixat crucea pe faţa columnei, a «Bo-
lovanului», sus, deasupra apei, aşa că nu se putea ajunge la ea nici de jos, nici
de sus. Cu faţa către pod, era la vederea tuturor celor care treceau pe acolo.
Curând a devenit cunoscută «Crucea Bolovanului», şi trecătorii se opreau şi se
78 Ionel Pop, scrisoare către Dănilă Constantin, 29 august 1975, apud Al. Craiovan, op. cit., pp. 21-22
48
închinau. Apoi, a venit prăpădul: Lacul de acumulare urma să înece, împreu-

nă cu casa care a fost a mea (şi luată cu «hapșa»), şi Bolovanul. Paznicii, adică
cel ce a mai rămas acolo, Rudi Cernota, s-a căznit slobozindu-se cu funii, a des-
prins de pe piatră crucea. M-a întrebat, în scris, unde să o pună. Atunci mi-a
venit ideea: Eu, pentru mine, Margareta şi Pitu, am asigurat loc de mormânt
la Blaj, lângă o bisericuţă foarte veche de acolo. Am plănuit să facem o cruce
de piatră, iar pe ea să se fixeze crucea de bronz de la Frumoasa. Rudi mi-a şi
trimis-o şi acum e aici, urmând să se execute planul”79...
Prin recuperarea semnificativă a ultimului simbol al legăturii sale
materiale cu Valea Frumoasei, Ionel Pop avea să se identifice tot mai mult cu
Bartimeu Tomuţa, misteriosul personaj din ultima lui carte antumă, „Văpaia”.
Printre multele similitudini dintre braniştea sihastrului de la Gorganul şi cea
la care autorul povestirii a fost silit să renunţe se numără şi Podul-cu-cruce din
coasta Râului, reflex al crucifixului de la Podul-Bolovanului...
3
Cu excepţia povestirilor publicate în „Carpaţii”, întreaga operă litera-
ră a lui Ionel Pop stă sub semnul aducerii-aminte. Dacă M. Sadoveanu îşi lua
succinte notiţe, îndeosebi cu caracter toponimic sau onomastic, pentru a se
lăsa mai apoi în voia proverbialei sale memorii vizuale şi a imaginaţiei, Ionel
Pop a înmagazinat – pe toată perioada vânătorii la munte – trăiri şi păţanii pe
care avea să le reconstituie mai târziu, cu o remarcabilă minuţie, în volumele
lui. Deşi scriitor fecund, a manifestat o consecventă parcimonie în selectarea
subiectelor: „Eu am un sertar întreg de lucrări slabe. Sadoveanu îmi spunea
că măcar putea face nescrise cam jumătate din lucrările sale”80.
Cât priveşte critica literară, cele mai pertinente judecăţi de valoare
asupra cărţilor lui Ionel Pop îi aparţin lui Şerban Cioculescu: „L-aş fi reco-
mandat poetul Ionel Pop, dacă acest cuvânt n-ar fi prea strâns legat de meş-
teşugul versului. Ionel Pop este poet în sensul absolut al cuvântului, ca orice

80 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 7 iulie 1981
49
artist care dispune de o paletă bogată în

impresii şi sentimente, de un simţ intens
al naturii şi de fiorul ireversibilităţii tim-
pului. (...) Ionel Pop nu este tributar nici
unui înaintaş, nu este discipolul literar al
nimănui, nu este umbrit de nici o veci-
nătate, oricât ar fi ea de ilustră. (...) Ionel
Pop este un povestitor născut (...): «Pă-
durea asculta mută glasul tainic al nop-
ţii. Boarea de seară şi-a aninat în cetini
harfele şi aştepta să se aştearnă acolo,
departe în poale, patul de ceaţă, ca să se
culce pe el obosită. Caprimulgul încă nu
sosise din ţările fără de iarnă, ca să întin-
dă tortul tremurat al versului lui mono-
Coperta cărții “De la urs la pănțăruș”, ton. Buhele alunecau pe marea întuneri-
1972 cului pe aripi neauzite. Adâncul tăcerii
părea îngropat în profunzimi şi mai mari de murmurul neîncetat şi întins fără
schimbare al râului din depărtare. Şopotul şuvoaielor, mugetul cascadelor,
clipocitul vălurelelor care bat în ţărmuri, până aici s-au topit ca într-un suspin
prelung». Nu-i aşa că în Ionel Pop şi-a găsit literatura noastră cinegetică poetul
muzical?”81. Chiar şi în volumele de început – „După focul de armă” (1956),
„Capra neagră” (1957) şi „Vulpea” (1957) –, construite tehnic, ultimele două cu
caracter monografic, poezia şi filosofia naturii convieţuiesc, fără a păcătui
prin stridenţă, cu noţiuni şi termeni de specialitate cinegetică. Arta literară a
lui Ionel Pop completează fericit în „Mamiferele din România” (1971) prezentă-
rile ştiinţifice datorate profesorului Vasile Homei, doctor în biologie şi prieten
clujean al scriitorului. De altfel, încă din „Vânătorul şi natura” (1969), Ionel Pop
îşi consacrase deja un mod propriu de transmitere a emoţiei artistice, prin tra-
ducere în plan literar a unor informaţii privitoare nu numai la vânătoare, ci şi
la legătura complexă a omului cu natura, de la entomologie... la astronomie.
Antologic definită, „plăcerea vânătorească se împleteşte din multe fire: descă-
81 Şerban Cioculescu, prefaţă la Ionel Pop, „Vânători - oameni şi câini”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972, pp.
5-8
50
tuşarea din convenţiile obiş-

nuite ale vieţii, înviorarea pe
care o aduce mişcarea în aer
liber, privelişti care mângâie
ochiul şi odihnesc gândul,
îndepărtarea de la preocu-
pările şi grijile vieţii de toate
zilele, punerea în lucrare a
unor însuşiri şi îndemânări
care altfel lâncezesc, duelul,
adeseori şi fin, şi aprig, din- Coperta cărții “Vânătorul și natura”, 1969
tre simţurile şi isteţimile sălbăticiunilor şi între cele din arsenalul omului, to-
vărăşia caldă şi senină dintre ortacii de vânătoare, tresăririle unor întâmplări
şi situaţii neprevăzute, cărora într-o clipă trebuie să li se facă faţă, satisfacerea
dorului de aventură care zace în firea multor oameni. Şi poate că, înainte de
toate, din ceea ce ne dăm mai puţin seama: ascultarea glasului tainic al stră-
moşilor din vechimile cele adânci, care ne cheamă, cel puţin pentru un scurt
timp, să revenim la obârşia noastră, în mijlocul mângâierilor şi al asprimilor
naturii, să vedem faţă în faţă frumuseţile şi adevăratele minuni ale naturii, să-i
auzim glasul, să ne adâncim în ea, aşa după cum era strâns legată de natura
înconjurătoare toată viaţa acelor bunici ai noştri. Din tainiţele instinctului
porneşte această chemare a naturii, uneori atât de slăbită de surdina miilor
de generaţii şi a milioanelor de ani, încât abia ne dăm seama de ea, cu toate că
există. E o întoarcere trecătoare la vatra bătrână, în jurul căreia s-au încălzit
generaţii de părinţi ai noştri, la căsuţa sub grinzile afumate ale căreia mai cân-
tă dulce amintirile vagi ale leagănului nostru”82. Ilustraţia cărţii – desene în tuş
şi şapte acuarele zoomorfe remarcabile – este semnată de Al. I. Brătescu-Voi-
neşti, fiul scriitorului alături de care am păşit cu emoţie „În lumea dreptăţii”.
Pasionat, ca şi tatăl lui, de sportul cu undiţa, Al. I. Brătescu-Voineşti este auto-
rul unui „Tratat de pescuit” (Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol
II”, Bucureşti, 1938), instructivă panoramă a principalelor specii de peşti au-
tohtoni şi a stilurilor de pescuit, „cu 89 de ilustraţii după desenele originale şi
fotografiile autorului”.
82 Ionel Pop, „Vânătorul şi natura”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp. 13-14
51
Vorbind despre ma-

gia pescuitului cu musca
artificială, la păstrăvi, Ionel
Pop închina încă un imn
Văii Frumoasei şi îndeletni-
cirilor de vacanţă, reduse
la simplitatea esenţială a
integrării în ritmurile vieţii
sălbatice: „E o legănare a spi-
ritului care îl ridică pe om
într-un fel miraculos deasu-
Coperta cărții “Mamifere din România”, 1973
pra celor văzute, cu toate că
acestea dau hrană aproape în fiecare clipă gândurilor înfrăţite, urmând totuşi
două cărări. E o adevărată beţie, care nu trece de poarta inconştientului, dar
slăbeşte legăturile cu ceea ce numim realitate, logică şi disciplină. Un fuior al
gândului urmăreşte cu atenţie, dar fără durerea încordării, uşoarele combi-
naţii ale meşteşugului de pescar, le punctează pe unele cu emoţii, le rezolvă
pe altele instinctiv; celălalt îşi piaptănă alăturea firele de aur, le atinge de via-
ţă, fără frâu, fără înlănţuire voită, trezindu-se din privirea unei flori, din ame-
ninţarea unui nor sau răsărind deodată, fără nici o explicaţie, din adâncimea
amintirilor”83. Acest flux salvator al amintirii constituie o trăsătură definitorie
a întregii creaţii literare a lui Ionel Pop: „Aflat în crugul unei foarte înalte vâr-
ste, întreaga lui fiinţă respiră o bunătate şi o seninătate care nu e resemnare,
ci o înţelepciune profundă, culeasă în şirul lungilor ani de rătăciri prin munţi,
păduri şi margini de ape şi în şirul, poate mai lung, al anilor în care amintirea,
această binecuvântare a sufletelor curate, a recreat, cu un scris mărunt şi clar,
imaginea naturii româneşti în care se înscrie o viaţă de om cu căutările şi cu
răspunsurile ei”84.
Acest etolog autodidact – după propriile-i spuse, un simplu „naturalist
amator” – a ajuns să găsească, „după potolirea volburilor tinereţelor (...), mai
multă încântare în pacea senină a muntelui, în pândele neprihănite în care
83 Ionel Pop, „O palmă de râu”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978, p. 17

84 Titus Popovici, „Cuvânt înainte” la Ionel Pop, „O palmă de râu”, p. 7
52
încearcă să lămurească puţin măcar din multele taine pe care le închide încă
viaţa sălbăticiunilor”85. Şi pentru că „foamea puştii”, specifică tuturor începu-
turilor în ale vânătorii, nu l-a ocolit, multe dintre regrete, topite pentru o vre-
me „ca într-un abis al uitării”, s-au amplificat în anii senectuţii: „Îmi aplec capul
şi trec printre degetele care îmi tremură mărgelele negre ale mătăniilor unui
Ionel Pop, la pescuit pe Valea Frumoasei, 1935
mare păcătos”86. Ca şi „falsa vânătoare şi falsul pescuit” ale lui M. Sadoveanu,

cinegetica lui Ionel Pop – fabuloasă ca inventar –, din scop, a devenit pretext
pentru hălăduieli în natură şi, mai apoi, pentru transfigurare artistică, în plan
literar: „Hoinărelile mele, multe şi pline de încântări, aveau ca scop vânătoa-
rea. Aş zice că mai curând aveau în vânătoarea propriu-zisă doar un pretext.
Da, am vânat mult, şi în tabloul meu vânătoresc sunt înscrise toate sălbăticiu-
nile de seamă ale pământului nostru. Dar, rând pe rând, a luat putere partea
sufletească a excursiilor vânătoreşti: contactul cu natura, revenirea trecătoare
la îndeletniciri de viaţă vechi, simple, plăcerea aventurilor. Fără vânătoare nu
aş fi cunoscut atâtea peisaje de o frumuseţe neîntrecută a ţării noastre, atâţia
85 Ionel Pop, „Îmi aduc aminte”, p. 149

86 Ionel Pop, „Un ochi râde, altul plânge”, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981, cop. IV
53
Coperta cărții “Îmi aduc aminte”, 1972 Coperta cărții “Poienița ielelor”, 1974
oameni ai pământului cu străvechi însuşiri de nobleţe şi vioiciune a minţii. Nu

aş fi fost, poate, îndemnat să cunosc cât mai bine minunata faună care dă viaţă
caleidoscopului de peisaj, de la stâncăriile munţilor care bat în bolta cerului,
până la tainicele ascunzişuri ale Deltei noastre”87.
După „sminteala” celor doisprezece gotcani doborâţi într-o singură
dimineaţă de „instinctele primitive” ale celor doi vânători în bătaia din Cioaca
Bistrei, Ionel Pop avea să se rezume la vânarea câte unui singur cocoş-de-mun-
te pe primăvară, pentru ca, mai apoi, să urce în locurile de rotit doar pentru
farmecul spectacolului. Din tablourile cu „cavaleri negri” căzuţi din amvoa-
nele lor de cetină, va rămâne doar amintirea, valorificată exemplar de fineţea
descriptivă a scriitorului: „capul păsării lunecă moale şi scrise cu picătura din
cioc un punct care se prelinse în jur, şi cu căldura ce se stingea topi o rană mică
şi roşie în spuma zăpezii”88.
Două sunt evenimentele ciclice ale muntelui, la care Ionel Pop a fost
nelipsit spectator până în anul 1947: la echinocţiul de primăvară – rotitul got-
canilor, iar la cel de toamnă – boncănitul cerbilor. Adesea, scriitorul venea
însoţit de fiul lui, Pitu, şi el vânător pasionat, „cu maşina lor Peerless, cu care
au călcat mulţi ani de-a rândul drumurile grele ale diferitelor terenuri din
munţii noştri”89. Timp de vreo cincisprezece ani, maşina a fost cârmuită de
Huszar Sandor, evocat de M. Sadoveanu în „Dramă în marginea pădurii”, din
volumul „Valea Frumoasei”. La urcare, automobilul era întotdeauna supraîn-
89 Ieronim Stoichiţia, „Cu învăţăceii...”, „Carpaţii” nr. 3/1941, p. 67
54
Ionel Pop, “în pauză de pescuit”, lângă automobilul său Peerless
cărcat, pentru că „Ionel are obiceiul ca să facă cumpărături pentru vânătoare

în cantităţi neverosimile. E cu mare grijă să fie din toate şi cât se poate de mult.
Eu îl numesc «angrosistul» şi nu-i o mirare că proprietarul unui magazin cu
alimente şi delicatese din Cluj şi azi se tânguie că şi-a pierdut în el cel mai va-
loros client”90.
Dintre sălbăticiunile prezente în cărţile lui Ionel Pop, cerbul şi co-
coşul-de-munte ocupă un spaţiu privilegiat. De fapt, nu există volum în care
scriitorul să nu fi zăbovit, fie măcar şi în câteva fraze, asupra acestor vietăţi
misterioase. Portretul taurului de cerb în febra rutului devine, adesea, antolo-
gic: „Cerceta din ochi, pâlniile largi ale urechilor pipăiau tăcerea, botul aştepta
veştile de miros. Dar adormiseră toate zvonurile muntelui, cât vedeau ochii vi-
etate nu se arăta, aerul leneş nu aducea mireasmă dulce de ciută goniţă. Gâtul
gros s-a întins încurbat, lăstarele coarnelor au coborât până la şolduri, şi din
buciumul gurii, deodată cu nouraş de abur, a izbucnit mugetul. S-a rostogolit
90 ibidem
55
deasupra muntelui ca un talaz scăpat

din încuietori, pereţii de pădure l-au
răsfrânt, prelungindu-l şi apoi risipin-
du-l în tăcere”91. Dintre păsări, cores-
pondentul întru maiestuozitate nupţia-
lă al cerbului este gotcanul. Spectacolul
vernal al rotitului cocoşilor-de-munte
are magnetismul lui şi cere, pentru a fi
redat în formă artistică, har şi ochi de
etolog: „Apoi a început întrecerea. Par-
că şi-a ales o cărare. Păşeşte de-a lungul
ei vreo cincisprezece paşi, înfoiat, ro-
tind, arând cu vârfurile aripilor zăpada;
la capătul promenadei sare deodată în
sus, mai bine de un metru uneori, se
răsuceşte în aer, face parada întoarsă.
Coperta cărții “Vânători - oameni si câini”, Rar se opreşte, ca să asculte. Îl văd mai
1972 bine decât oricând. În tot timpul strofei
îşi ţine ciocul deschis, mai deschis în tocilat; atunci i se cutremură mai văzut
trupul, ca într-un fior de extaz, pleoapele din jos se ridică, acoperind până la
jumătate ochii, luna roşie pare că se umflă. Coada răsfirată e legănată încet,
în dreapta, în stânga, penele bărbiei tremură ca în spasm, burzuluite una de
una”92.
Estomparea pornirii de a face puşca să detune a lăsat loc, cu timpul,
plăcerii de a contempla muntele, „trupurile muşchiate ale molizilor bătrâni”,
sălbăticiunile, stihiile şi spectacolele naturii. Viaţa nerăpită de pasiunea vână-
torească a început să capete un alt preţ, de regăsit îndeosebi printre categori-
ile esteticului : „Parcă la nici o altă vânătoare, ca la cea de cocoşi de munte, nu
este atât de deplină această rupere de prezent şi cufundare într-o altă atmo-
sferă. O singură dată să încerci să păşeşti noaptea prin locurile neumblate ale
muntelui, singur, şi apoi pierdut să asculţi glasul tainic al singurătăţii. Acelaşi,
91 Ionel Pop, „Întâlniri cu animale”, ediţia a doua, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 259
92 ibidem, p. 124
56
tot atât de misterios ca cel pe

care îl ascultau, cu urechile,
cu mintea, cu inimile lor stră-
moşii noştri. Însă să te adân-
ceşti într-adevăr în singură-
tăţi, acolo unde rotesc cocoşii,
şi până unde nu pătrunde nici
un zvon din lumea de jos”93. În
sihăstrii se decantează nu nu-
mai starea de graţie a întâlnirii
cu sine şi cu misterul iniţierii
Coperta cărții “O palmă de râu”, 1978
continue; acolo, făpturile vol-
nice ale pământului şi văzdu-
hului îşi dezvăluie crâmpeie
din viaţa lor tainică. Răbdarea,
spiritul de observaţie, ştiinţa
de a tălmăci gesturi, semne,
urme şi glasuri ale sălbăticiu-
nilor i-au permis scriitorului
să exceleze în prezentarea şi
interpretarea, niciodată pân-
dite de antropomorfism, ale
unor inedite „instantanee din Coperta cărții “Priviri în atelierul naturii”, 1982
viaţa animalelor” (titlu de car-
te de succes, apărută în două ediţii – 1963, 1968). La fel de atractive se dove-
desc şi volumele cu pregnant caracter etologic „Din fauna noastră” (1959), „În-
tâlniri cu animale” (1960), „Paşi prin lumea păsărilor” (1965). Despre cel din
urmă, scriitorul şi vânătorul Demostene Botez, vechi colaborator al „Carpaţi-
lor” – unde scrisese odinioară că „Dl. Ionel Pop e un artist şi deci «apractic»”94
–, consemna: „Cartea aceasta cu păsări e vie. Le vezi şi le trăieşti viaţa ca într-o
uriaşă volieră, ca într-o revelaţie cu orizont şi cer deschis. Ea nu e o descriere
superficială, ci istorisirea vieţii lor, cu calităţi şi defecte, cu bucurii şi certuri, cu
93 Ionel Pop, „Poieniţa ielelor”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1974, p. 127

94 Revista „Carpaţii” nr. 2/1943
57
obiceiuri şi practici, cu violen-

ţe şi samavolnicii, ca într-un
fel de prezentare camuflată,
simbolică, a aspectelor de via-
ţă omenească. Cartea aceasta
e în toată accepţia cuvântu-
lui un roman al păsărilor. Un
roman realist, romantic to-
tuşi parcă, prin dragostea de
care e însufleţit autorul, şi cu
care şi-a dotat eroii, ca şi prin
Coperta cărții “Un ochi râde, altul plânge”, 1981
frumuseţea fără margini a ca-
drului naturii în care se desfăşoară” . Autorul „Poveştii omului” şi al „Înălţă-
95
rii la cer” – graţie poziţiei sale privilegiate în perioada postbelică, rod al unei
„cuminţenii” recompensate pe plan social şi politic – i-a păstrat lui Ionel Pop
o simpatie statornică. Reciclatul scriitor elegiac Demostene Botez a devenit
membru corespondent al Academiei R.P.R. (1963), deputat în Marea Adunare
Naţională, preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1964-1965). A avut, aşadar, pu-
tinţa, dar şi – spre deosebire de M. Sadoveanu – voinţa de a-l ajuta pe urgisitul
Ionel Pop să-şi recâştige demnitatea furată, susţinând demersurile pe deplin
justificate ale acestuia de a fi primit în breasla scriitorilor români, exclusiv pe
criterii literare. Mai mult, cei doi au scris împreună o carte (Ionel Pop, Demos-
tene Botez, „Hoinăreli prin natură”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1961, în trei
ediţii), tradusă în limbile germană şi rusă. După Demostene Botez, cărţile lui
Ionel Pop se citesc „dintr-o răsuflare, ca un roman bun care te ţine şi prin bo-
găţia faptelor, şi prin caracterul eroilor, şi prin neaşteptatul situaţiilor, şi prin
inedit, adică prin dezvăluirea unei lumi asupra căreia nu ne-am oprit privirea,
şi n-o cunoaştem”96.
Multe dintre povestirile lui Ionel Pop sunt monumentale. Remarca-
tă şi de Şerban Cioculescu, „Nu s-a întâmplat nimic...”, din volumul „Un ochi
râde, altul plânge”, este o amplă succesiune de tablouri dramatice din viaţa
95 D. Botez, prefaţă la Ionel Pop, „Paşi prin lumea păsărilor”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965, p. 5
96 ibidem, p. 6
58
unui jder, de la sămânţa de molid de unde avea

să se ridice arborele, acum bătrân şi găunos,
până la omul care va aşeza în scorbură nada şi
capcana fatală sagacei97 mustelide: „Ceasuri au
trecut în zbaterile lui, alte ceasuri s-au scurs
peste trupul întins pe zăpada răscolită. Aurul
petelor de soare s-a călit în roşu de aramă, apoi
s-a ridicat încet de pe pământ şi s-a înălţat pe
brazi în sus până în vârfuri şi a trecut în nouraşii
din creştetul cerului. Umbre viorii l-au urmărit,
altele s-au strecurat pe sub cetini. Întunericul a
înghiţit pe rând brazii şi Gemenii din zenit se
Coperta cărții
mirau clipind din ochi de ceea ce zăresc la rădă-
“Povestiri vânătorești”, 1986
cina molidului ciung”98. Naraţiunea devine un
misterios aliaj de realism tragic, generator de compasiune, de artă descripti-
vă bine condusă sub raport etologic, de tensiune conţinută, fără dorinţa de
a epata, şi de solidaritate cu vietatea decăzută din armonia angrenării sale în
firescul mecanism al viului, până la condiţia de victimă a amestecului omului
în legile naturii. Efectul artistic este remarcabil şi dovedeşte că doar putinţa
autorului de a doza nuanţele şi de a nu friza pateticul conferă povestirii acel
echilibru necesar transfigurării artistice a dramatismului existenţial.
Într-o lume stăpânită de om, avatarurile jderului şchiop, mistuit, mul-
tă vreme, de foame, se vor sfârşi tot în umbra prădătorului suprem: „În clipa
în care a scăpat căluşul99 teascului, n-a mai avut vreme să sară. Falca de sus a
cleştelui a căzut grea sub povara de bolovani şi de zăpadă, l-a prins peste piept
şi l-a strivit. Gândul s-a tulburat, fără să mai ştie de durerea oaselor frânte şi a
inimii oprite deodată”100...
Considerând că vânătoarea reprezintă o atitudine faţă de natură, Io-
nel Pop pledează, pretutindeni în cărţile sale, pentru întoarcerea acasă, la „va-
tra bătrână”, a omului desprins din rădăcinile lui ancestrale. Vânătoarea este
97 sagace - care pricepe ușor și repede; cu mintea ageră
98 Ionel Pop, „Un ochi râde, altul plânge”, pp. 98-99
99 căluș - bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn
100 ibidem, p. 125
59
descompusă până la particulele inefabile ale

spiritualizării a ceea ce Xenofon înţelegea
prin kinegheticon (arta de a conduce câinii
la răpunerea sălbăticiunilor): „Mi se pare că
mulţumirea pe care o are vânătorul în orele
lui de acasă, pe care şi le umple bucuros cu
mărunte preocupări apropiate vânătorii, cu
cărţile lui preferate, în lumea amintirilor şi a
iluziilor, este încă o dovadă că vraja adevărată
a vânătorii nu zace în împuşcătura care ucide
o vietate, nu este dorul de a dobândi carne şi
blănuri. Stropul de fericire care e darul în via-
ţa vânătorului e de ordin spiritual, temelia lui
e revenirea, şi numai trecătoare, a copilului
Coperta cărții “Inima pădurii”, înstrăinat la sânul unei mame bune, la sânul
1986
naturii”101.
Motivul căii către desăvârşire prin vânătoare şi prin aprofundarea
relaţiilor cu lumea spiritualizată a muntelui se regăseşte în două dintre ulti-
mele cărţi ale lui Ionel Pop: „Văpaia” (1984) şi „Inima pădurii” (1986), apărută
postum. Universul iniţiatic este identificat cu acelaşi spaţiu paradisiac al Văii
Frumoasei – voalat, dar inconfundabil în „Văpaia” – şi al munţilor Ciucului, în
„Inima pădurii”. Aceasta din urmă, o nuvelă de mare întindere, transcrie, de-a
lungul celor o sută şaizeci de pagini, itinerarul biografic real al şugăgeanului
Ion Căta (în carte, Ion Gota), om cu fire neastâmpărată şi cu „viaţa numai vâr-
tejuri”102, ajuns paznic la cabana de vânătoare de la Creanga-Albă, din munţii
Ciucului. Dislocat în urma diktatului din anul 1940, el s-a retras, după opt-
sprezece ani, acasă, în Jidoştina Şugagului.
În şirul peregrinărilor sale, slujba de gornic103 în ţinutul Gheorgheni-
lor şi al Praidului a fost pentru Ion Gota singura oază de tihnă, de împăcare
cu sine şi de iniţiere: „Lumea aceasta a muntelui, după ce l-a încuiat în ea şi a
101 Ionel Pop, „Vânătorul şi natura”, p. 144

103 gornic - pădurar
60
început să-l primească, i-a descoperit neîncetat lucruri, pe care mai înainte nu
le luase în seamă”104. Pe atunci îi slujea pe „nehodinitul” domn Jero, „vânătorul
cel fără splină” (Ieronim Stoichiţia) şi pe domnul Nelo, „cu puşca leneşă” (Ionel
Pop), care – în acelaşi fatidic an al bejeniilor – avea să fie „alungat din Clujul lui,
cu doamna şi cu copilul”105.
Nuvela impresionează nu atât prin dinamism, cât printr-un anume
spirit contemplativ, analitic, în ton cu gravitatea traseului iniţiatic al lui Ion
Gota, dincolo de rătăciri şi regăsiri, de nelinişte şi de zăbavă deopotrivă. În
templul muntelui, chiar şi o simplă cină la foc capătă semnificaţii sacerdota-
le106: „Pe lespedea fierbinte a cuptorului sfârâia, în untul ei, brânza din cupele
ciupercilor fragede. Paznicul picura în fiecare un grăunte de sare şi le mişca
pe rând, dezlipindu-le de piatră cu coarnele furculiţei de lemn. Pe cea care şi-a
încreţit buzele şi le-a adunat ca petalele bulbucului-de-munte, o ferea la foc
mai stâmpărat, ca să-şi potolească clocotul. Vânătorului îi plăcea să întoarcă
deasupra jarului frigarea împodobită ca o sorcovă. Feliile de slănină se rume-
neau şi treceau încet grăsimea fierbinte în discurile de ceapă care îşi scorojeau
marginile şi îşi frăgezeau mijloacele străpunse de suliţă. Bucăţele de carne sor-
beau până în inima lor agerimea topită a piperului şi aroma domolită a cepei
din vecini. Se făcea degrabă deasupra cămaşă de crustă, ca să nu se piardă
nimic din sucurile cele dulci. Câte o picătură de grăsime se aduna greu, nu
se mai putea ţine, cădea în jar şi izbucnea cu pocnet scurt în flacăra albăstru-
ie”107.
Pentru vânătorul Nelo, şederea în munte echivala cu ieşirea din rit-
murile artificiale, străine firii, ale civilizaţiei. Fiorul anteic108 se declanşa oda-
tă cu gestul ritual al lepădării „zdrenţelor de oraş” şi al îmbrăcării „hainelor
vechi şi ponosite” care îl aşteptau la cabană, în cuierul de după uşă. Acestea
„aveau petece la coate şi buzunarele ca nişte saci; ploile şi soarele le-au sorbit
culoarea şi din verde ce era, acum bătea în pământiu”109.
104 Ionel Pop, „Inima pădurii”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1986, p. 76

105 ibidem, p. 151
106 sacerdotal - sacru, solemn
107 ibidem, p. 109
108 Anteu - gigant mitologic, fiul lui Neptun și al Terrei, care prindea puteri atingând pământul n.n.
109 ibidem, p. 80
61
Ionel Pop, în pridvorul “Casei de la Izvorul de Argint”,

scrutând întinderea Văii Frumoasei, 1947 (Foto: C.R.B.)
O spiritualizare similară a raporturilor dintre om şi un misterios ge-

nius loci dobândeşte valenţe magice în „Văpaia”, nuvelă din aceeaşi familie de
simboluri şi motive cu „Secretul doctorului Honigberger” a lui Mircea Eliade.
Enigmaticul nimb ce aureolează chipul fotografiat al arhitectului Bartimeu
Tomuţa devine cheia unei metafore, sub vălul căreia autorul şi-a camuflat pro-
priile-i nostalgii după anii fericiţi petrecuţi pe Valea Frumoasei. Cabana clă-
dită „deasupra prăpastiei, unde râul bate în stâncă şi cântă”110 nu e alta decât
„Casa de la Izvorul-de-Argint”, iar Bartimeu Tomuţa este Ionel Pop, silit să-şi
părăsească edenul pământesc, pentru a fi azvârlit în temniţă, nu de autorităţi-
le austro-ungare, ca eroul nuvelei, în anii premergători prăbuşirii imperiului
habsburgic, ci de cele comuniste, la mijlocul veacului trecut. Fotografia – re-
alizată, după cum se menţionează pe verso, în anul 1947, de către Constantin
Rosetti-Bălănescu, la Oaşa – îl surprinde pe Ionel Pop îmbrăţişând cu privi-
rea, ca în semn de rămas bun, perspectiva grandiosului amfiteatru al Văii Fru-
moasei, deschisă din cerdacul „Casei de la Izvorul-de-Argint”.
110 Ionel Pop, „Văpaia”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1984, p. 252
62
Iată şi descrierea imaginii în „Văpaia”: „E o vale la înălţime de munte...

Din şesul ei larg se ridică munţi dulci, îmbrăcaţi în brădet... În zidul munţi-
lor din fund se deschide poartă, pe care intră ondulat şarpele unui râu... Face
cot după cot, parcă ar vrea să zăbovească sau şi-ar căuta drumul printre bra-
zii rari, presăraţi pe luncă... (...) Dincolo de poartă, în zare, perdelele diafane
ale munţilor; tot mai palide, până se pierd în transparenţa unui cer fără nori...
Pare să fie o înserare...Înserare de vară... Ai impresia că îţi vorbeşte peisajul
vorbe blânde... E ceva liniştitor în el (...), e bunătatea pământului care vorbeş-
te (...) ... Fotografia e făcută de undeva de sus... dintr-un cerdac... I se văd stâlpii
şi balustrada... Perspectiva râului e deosebit de bună, cum se iveşte abia zărit
acolo în îmbucătura dintre dealuri, ca să albească aici în apropiere lat, adânc,
la poalele stâncii pe care va fi fost clădită casa... Vârfuri de brazi care se ridică
din prăpastia din faţa casei, – trebuie să fie acolo o prăpastie! – alcătuiesc un
al doilea plan, care accentuează încă depărtările de dincolo... (...). Omul? Poa-
te ar fi tabloul mai unitar fără de inutila lui prezenţă... Înalt, uscat, cu capul
gol... abia i se vede ceva din faţă, cum stă rezemat de balustradă şi priveşte
peisajul... Bocanci în picioare..., haine
cam neglijate... Aş spune că doarme
în picioare... sau e cufundat într-un
gând”111. Această spiritualizare intensă
generează energie, materializată în vă-
paia din care se va împleti firul miste-
rios al povestirii.
Arendând dreptul de vână-
toare la Gorganul, sihăstrie silvestră în
Carpaţii sudici, la hotar cu România,
avutului arhitect Bartimeu Tomuţa,
retras din viaţa publică vieneză, i se re-
velează, ca într-o iluminare francisca-
nă, misterele solidarităţii a tot ce e viu
şi ale armoniei naturale. Prin contem-
plare, meditaţie şi cădere în transe ca- Ionel Pop, în pridvorul “Casei de la Izvorul
de Argint”, 1947
111 Ionel Pop, „Văpaia”, pp. 241-242
63
taleptice, descoperă putinţa de

a-şi elibera sufletul şi de a-şi diso-
cia aura de suportul ei material,
abandonat în moarte aparentă.
Bănuit de spionaj în favoarea ro-
mânilor, este arestat de autorită-
ţile habsburgice, în anul 1915, de
Sfânta Maria Mare. Cabanele de
la Gorganul sunt sechestrate, iar
paznicul Achim şi soţia acestuia,
Ana, sunt izgoniţi grabnic, fără
a-şi putea respecta promisiunea
Coperta cărții “Văpaia” (1984)
făcută stăpânului, aceea de a da
foc clădirilor înainte de a porni în bejenie.
Noul arendaş, contele Szirley Kalman, descoperă aici un adevărat pa-
radis vânătoresc, de care profită din plin. Pe fondul carnagiilor cinegetice, în
zonă este tot mai des semnalată manifestarea unui fenomen luminos straniu
– văpaia: „Li s-a părut oamenilor că para are pâlpâieli, nu cele repezite ale
focului, ci se părea că îşi lărgeşte şi îşi adună ocolul, ca într-o răsuflare înceată”
(ibidem, p. 296), „roată de lumină, ca aceea pe care o deschide în ceaţă zarea
unui fanar112, – firavă însă, diafană, albastră-violetă, uşoară ca răsuflarea de cu-
loare a unui pastel”113. În acest timp – potrivit însemnărilor doctorilor Vasile
Cotuţ şi A. Puchta, medicul închisorii –, întemniţatul Bartimeu Tomuţa se afla
într-o stare de somn greu, era imobil şi părea că nu mai respiră. În noaptea de
21-22 decembrie 1915, pădurarul Martin Tunyogi, urcând cu felinarul pentru
a închide oblonul bătut de vânt al unei ferestre, vede văpaia, scapă lămpaşul
cu gaz, iar casele de la Gorganul sunt mistuite de flăcări. Tot atunci, în temniţă
este constatată moartea deţinutului Bartimeu Tomuţa...
Similitudinile dintre destinul „Braniştii-Domnului” şi soarta Gorga-
nului, devenit eldorado al puşcaşilor, sunt evidente. Omul din fotografie este,
fără nici un dubiu, Ionel Pop. Tot al lui va fi şi purgatoriul detenţiei.
112 fanar - felinar

113 Ionel Pop, „Văpaia”, p. 300
64
M. Sadoveanu și Ionel Pop, la masa de șah, asistați de Demostene Botez, 1959
Referitor la acest tragic capitol din biografia scriitorului, nu putem

să nu ne raliem opiniilor unui cronicar avizat al lumii de pe Valea Sebeşului,
nedumerit de faptul că M. Sadoveanu – la vremea aceea, cu o poziţie politică
şi socială privilegiată – nu a întreprins nimic pentru a-şi scuti de nemeritatele
umilinţe camaradul, acel „uriaş blând, cu grai moale şi cu ochi bulbucaţi mari,
umbriţi de gene castanii”114, care, printre altele, „s-a ocupat prin intermediul
nepotului său din Alba Iulia, avocatul Ionel Sava, de aducerea şi înmormânta-
rea fiului mai mic al lui Sadoveanu, Mihu, căzut eroic în luptele de la Turda,
după ce atât el cât şi cumnatul maestrului, Constantin Mitru, au locuit în ulti-
mii doi ani în casa familiei Pop din Sibiu. Şi mă întreb, oare în anii de restrişte
ai lui Ionel Pop, când se chinuia, deznădăjduit şi umilit, să supravieţuiască în
grajdul părăsit de lângă Cluj şi mai târziu în beciurile puşcăriei, Sadoveanu,
ajuns în vârful ierarhiei politice a timpului, fiind vicepreşedinte al Marii Adu-
nări Naţionale115, îi va fi trimis oare vreun pachet cu mâncare, lui sau soţiei
acestuia, Margareta, în timp ce, bolnavă şi deznădăjduită, îşi trăia ultimii ani
114 M. Sadoveanu, „Ochi de urs”, p. 125

115 1948 - 1961, n.n., G. C.
65
Ionel Pop și Mihail Sadoveanu la casa de vacanță de la

Schitul Vovidenia - Vânători Neamț, 1959
refugiată în casa ei părintească? A încercat oare, din înălţimea, din prestanţa

funcţiei sale să pună o vorbă bună, să-l ajute, să încerce măcar să-i uşureze
soarta nefericitului lui prieten, care n-avea altă vină decât faptul că era nepo-
tul marelui Iuliu Maniu? (...) Oare şi după 1948, Sadoveanu cel copleşit de ono-
ruri, de funcţii politice (...) şi-a adus aminte de intoleranţa anterioară şi i-a dat
necăjitului de Ionel Pop vreo firimitură din marele lui tort?”116.
Cert este că Ionel Pop a petrecut, după eliberarea din temniţele co-
muniste, trei veri la Vovidenie (în casa de vacanţă a lui M. Sadoveanu din apro-
pierea Mânăstirii Neamţ), în tovărăşia celui pe care l-a admirat o viaţă, fără re-
zerve şi fără resentimente. Până la urmă, „Ionel Pop a fost cel care a dat dovadă
de o adevărată nobleţe sufletească, iertând totul, fiind în stare să treacă peste
perioada de eclipsă a caracterului marelui său prieten”117 pe care l-a evocat în
cărţile lui, cu emoţie şi devoţiune.
116 Alexandru Craiovan, „Oameni, animale şi locuri pe Valea Sebeşului”, Ed. Altip, Alba Iulia, 2005, pp.
312-313
117 ibidem, p. 313
66
Prieten adevărat avea să-i ră-

mână însă, până la sfârşitul vieţii, Con-
stantin Rosetti-Bălănescu, statornicul
colaborator al „Carpaţilor”, nelipsit din
grupul camarazilor de vânătoare şi pes-
cuit de pe Valea Frumoasei, în perioada
„Braniştii-Domnului”. După stabilirea
lui Ionel Pop în Bucureşti, Generalul
şi-a făcut un obicei din a se deplasa pe
jos, înainte de prânz, aproape zilnic, de
la casa lui din strada Dionisie Lupu 56,
până în strada Prof. David Emanuel 7,
unde locuia vechiul său prieten. Aceste
vizite, devenite tabiet, îşi aveau farme-
cul lor, prin aducerile-aminte şi dispu-
tele amicale, îndeosebi pe teme cinege- Coperta cărții “Norme de etică
tice, ale celor doi scriitori. vânătorească”, 1995
Lui M. Sadoveanu, în perioada când Ionel Pop îşi îndura, fără proces,
nedreapta detenţie, „generalul C. Rosetti-Bălănescu, unul din companionii de
vânătoare şi pescuit de la «Braniştea Domnului», cum îi zicea Maestrul aşeză-
rii de la Oaşa, i-a strigat: «Maestre! Moare Ionel în puşcărie!»”118, reproşându-i
astfel apatia morală.
În cărţile, în interviurile şi în vasta lui corespondenţă, Ionel Pop îi va
evoca mai târziu cu egală căldură pe toţi cei care i-au fost aproape în vremuri
limpezi. Detaşării aristocratice de mizeriile ce i-au maculat existenţa i se va
adăuga satisfacţia de a-şi vedea tipărite în tiraj de masă cărţile, avid căutate de
cititori: „La cartea mea cu «ochii»119, în librăriile de aici s-a făcut coadă, ca la
unt şi celelalte. În zadar caut să cumpăr câteva exemplare. Câte le-au pus pe
piaţă, s-au vândut în două zile. Faţă de cererile pe care le primesc, ţin în dinţi
un exemplar pentru biblioteca mea. Au dat un tiraj relativ mare: 30.000”120.
118 Titus Popovici, „Disciplina dezordinii”, Ed. Maşina de scris, Bucureşti, 1998, p. 265
119 „Un ochi râde, altul plânge”, n.n., G.C.
67
Lucid, cu spiritul încă tânăr, singură

senectutea, cu tot cortegiul ei de neputin-
ţe, îi va umbri „imaginea aproape uriaşă
a unui chip alcătuit din răbdare şi bună-
tate”121. Spondiloza şi „o durere ticăloasă”
în umărul drept, care la fiecare literă de la
maşină „trezeşte câte o junghiere”, devin
mai puţin agasante pentru nonagenarul
vânător decât podagra122: „Ce mă supără
sunt picioarele care, după ce m-au pur-
tat odinioară prin toţi munţii, azi îmi pun
probleme când mă ridic de pe scaun şi
reclamă bastonul, chiar mişcându-mă
prin cameră. Mă dor genunchii şi nu am
Ionel Pop, pe terasa locuinței din
siguranţă în ei”123... Cinci ani mai târziu
str. David Emanuel nr. 7, București, (15 ianuarie 1983), îi va mărturisi aceluiaşi
1 iunie 1979 corespondent, cu amărăciune: „Mă chi-
nuie grozav scrisul”, după ce, nu cu mult timp în urmă, aşternuse tremurat
pe hârtie câteva rânduri tulburătoare: „Nu mă mai potrivesc în atmosfera şi
moravurile vremii de azi. Am trăit prea mult, aducând cu mine năravuri din
alte vremi”124.
Din cauza unei pneumonii severe, scriitorul a fost nevoit să petreacă
în spital începutul lunii decembrie 1984. Apoi, au survenit complicaţii care
i-au deteriorat iremediabil sănătatea, pentru ca, în ziua de 27 ianuarie 1985,
sufletul lui Ionel Pop să-şi găsească liniştea veşnică.
Zăpezi mari acoperiseră ţara, majoritatea şoselelor fiind impracticabi-
le. Drumul până la Blaj a fost aspru, dar voinţa testamentară a celui ce semna-
se adesea I. Venator s-a arătat mai tare decât stihiile: „1 februarie 1985, o zi rece
şi tristă; o slujbă religioasă ţinută în fosta şi actuala catedrală greco-catolică,
ctitorie din 1738 a lui Inocenţiu Micu Clain (devenită ortodoxă după 1947);
121 Dona Roşu, „Cineva ne priveşte”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982, p. 7
122 podagră - Gută localizată la membrele inferioare
124 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 23 iulie 1981
68
nu mai mult de 25 de persoane,

mai ales blăjeni, dar şi un preot din
Bădăcin, satul de baştină al familiei
Maniu; de asemenea, un reprezen-
tant al Uniunii Scriitorilor şi altul
al Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu;
dintre rude, nepoata decedatului,
Dana, împreună cu soţul ei; şi eu,
venit din Cluj, sub imboldul unei
datorii lăuntrice. (...) Preotul care
a slujit a expus pe larg biografia
defunctului, principalele momen-
te ale existenţei sale şi activitatea
pe care a avut-o în Blaj, dar cu mai
puţine date referitoare la perioada
următoare. Cuvintele cele mai cal-
de le-au avut scriitorii, de aceea aş
reda câteva dintre însemnările pe
care le-am făcut atunci: «a fost un Crucifixul de la “Podul Bolovanului” și locul
de veci al familiei Pop, Blaj
luptător pentru integrarea armo-
nioasă a omului în natura patriei, în frăţie cu codrul, cu muntele, cu florile,
cu jivinele; (...) a fost stăpânul şi robul cuvântului; a readus prin paginile sale
cuvinte pierdute de sute de ani; a fost o făclie care a mers înainte, dar care
acum îşi găseşte hodina; aşa cum se vorbeşte de gorunul lui Horea, de teiul lui
Eminescu, se poate vorbi de munţii lui Ionel Pop, de pădurile lui Ionel Pop, de
acea „palmă de râu” a lui Ionel Pop»” (Dan Munteanu, op.cit., p. 27).
Asemenea lui Bartimeu Tomuţa – acel alter ego literar al scriitorului
–, Ionel Pop va dăinui, prin văpaia operei sale, în Gorganul paginilor închi-
nate naturii, vânătorii şi pescuitului, ca pe o pierdută, dar nepieritoare Vale a
Frumoasei.
Text preluat din lucrarea “O istorie a literaturii cinegetice române

- Cărțile Văii Frumoasei”, Ed. Scripta, București, 2007, de Gabriel Cheroiu
69
Standul revistei „Carpații” la Expoziția

națională de vânătoare, București,
Palatul “Arta”, 1940
70
BIOGRAFIA REVISTEI ”CARPAȚII”
Câțiva prieteni, câțiva cititori ai revistei ”Carpații” care a apărut în

Cluj din 15.I.1933 până în 1.I.1948, mi-au cerut de mai multe ori să arăt cum s-a
născut, cum a dăinuit această revistă ”atât de apreciată” și editată într-un fel
neobișnuit. Poate să fie de interes să dau de urmare acestei sugestii, chiar dacă
cele ce le voi scrie vor rămâne în dosar.
Cum a luat ființă ”Carpații”?

A fost un accident. Nu mă gândeam nici pe departe să scot o asemenea
revistă. Timpul și puterea mea de lucru erau foarte angajate de biroul meu de
avocat, mai aveam și preocupări politice, mai eram și deputat, mai scriam des-
tul de des și în ziarele ”Patria” și ”România nouă”, și în altele. Și apoi răstimpu-
rile de hoinăreli vânătorești… Dar pacostea vine pe capul omului năpraznic,
pe neașteptate. Și omul își face pozna într-un moment de uitare de sine. Iată
acest moment:
Eram de mai mulți ani membru în ”Consiliul Superior al Vânătoarei”,
de pe lângă Ministerul Agriculturii. (Directorul vânătoarei, Nicolae Săulescu,
om distins din toate punctele de vedere). La 2-3 luni țineam ședințe, în Bucu-
rești. Un permanent obiect de discuție era situația proastă a revistei ”Vânăto-
rul”. De fapt era foarte anemică, foarte slab alcătuită și fără conținut. Eterna
motivare: ”Nu avem colaboratori specialiști”. ”Vânătorii nu scriu, nu citesc” și
altele de acest fel.
La începutul lunii noiembrie 1932 s-a ținut o asemenea ședință. Evi-
dent, situația revistei, la ordinea zilei. Comentariile, scuzele cele vechi. Con-
cluzia: ”Nu se poate face nimic!”.
Atunci, oarecum enervat de această eternă și sterilă discuție, ca la o
inspirație de moment, m-am ridicat: ”Domnilor, se poate face o bună revistă
de vânătoare! Colaboratorii pot să fie găsiți, vânătorii pot fi încurajați să scrie,
și, desigur, că o bună revistă de vânătoare ar fi și citită, sunt convins de aceas-
ta… Iată: eu mă angajez să scot, la Cluj, o revistă de vânătoare bună, cu colabo-
ratori buni și cu cititori!”.
71
În clipa următoare m-am speriat de cele ce am grăit. Era un angaja-

ment. Nu-l mai puteam retracta, mai ales văzând zâmbetele de neîncredere
ale colegilor mei, toți vânători vechi, oameni cu situații înalte.
Am plecat la Cluj, împovărat cu o îndatorire de onoare. ”Ce voi ști face,
oare?” De scris nu-mi era teamă. Încă de pe când eram student am început să
scriu, și gazetărește, și vânătorește, și literar. Însă nu aveam nicio experiență
în ce privește munca de redacție într-o publicație periodică, și mai puțin în
problemele de administrație. Eram conștient, că va trebui să scot din buzunar
sume însemnate, dar în situația mea de atunci puteam să fac față, - profesiu-
nea de avocat îmi dădea satisfacție.
În tren, spre casă, am început să mă gândesc la organizarea revistei.
Titlul mi-a sărit deodată în ochi: ”Carpații”. Da, va fi o revistă de vânătoare, însă
la noi mijește pescuitul sportiv, deci ar fi bine să-i dăm loc și ajutor prin noua
revistă… Vânătoare-câini. Chinologia la noi e în fașă. Nu se poate să inițiem o
revistă cinegetică fără să fim pionieri în tratarea sistematică, serioasă, a pro-
blemelor legate de câinii de vânătoare. Deci ar fi titlul ”Carpații” iar în subtitlu
”Vânătoare, pescuit, chinologie”. Este oare bine așa? Este bine și rămâne deci
fixat titlul revistei.
Este un titlu bun, cuprinzător, - dar oare paginile revistei vor putea
răspunde la acest cuprins pretențios? De unde articole, informații, lectură
plăcută? De unde colaboratori?... Ia să vedem!
Întâi vânătoarea. Aici sunt eu în prim rând.
O pagină sau două într-o lună (revista va apărea lunar) pot să scriu cu
ușurință. Teme de interes am destule în tolbă. Apoi voi cere colaborarea lui
Dinu Rosetti Bălănescu. Îl cunosc din scrieri din ”Almanahul” scos de el trei
ani, foarte interesant. Am avut cu el și câteva schimburi de scrisori, - în ochi
încă nu ne-am văzut, dar cred că nu mă va refuza. Știe multe, exact, și are pană
bună. Iată-l pe profesorul de universitate, zoolog, Eugen Botezat, specialist în
cerbi și în lighioane mari și însuși mare vânător… Îl cunosc din parlament, e
un bucovinean amabil, prietenos, savant. Sunt sigur și de el. Dr. Simion Vulcu
(”Soni”) din Sebeș, Ieronim Stocihiția din Sibiu, inginerul Pavel Ianoși, vărul
meu Leonida Pop din Năsăud, prieteni, pot să scoată vasta lor experiență vâ-
72
Frontispiciul revistei “Carpații”, desenat de Romiți Boilă
nătorea: articole de interes. Poate va mai trebui să cioplesc stilul, - dar nu are a
face. Beletristice? Oare Sadoveanu va răspunde așa cum doresc? S-a înfiripat
între noi un fel de prietenie. Nu mă va refuza. Cine ar mai fi?... Nu-mi vine în
minte, dar se vor afla colaboratori… Voi ruga, voi îndemna, voi încuraja. Va
merge partea vânătorească!
Pescuitul sportiv… Aici e hopul cel mare! Sunt eu pescar, mai ales la
păstrăvi și la lipani, aș putea și eu încondeia cîte o imagine, însă ceva serios,
tehnic, instructiv nu m-aș putea avânta să scriu. Cine ar fi? Cine ar fi?… Ion Al.
Brătărescu Voinești scriitorul, academicianul, maestru al undiței. Eu deputat,
el secretar al Camerei deputaților, de atâtea ori am petrecut îndelung, vor-
bind despre patima noastră. A și fost în două rânduri oaspetele meu la Valea
Frumoasei… Îl voi ruga. Nu mă va refuza. Altul? Nu mai știu pe nimenea. Oare,
cu vremea, se va mai găsi cineva?... Se va găsi!
Al treilea compartiment nu-mi face gânduri. Am omul potrivit întru
toate. Este căpitanul în justiția militară Eugen Călugăreanu din Cluj. Mare
specialist în chinologie, pană bună, și mai ales, vioi. Harnic și pasionat ca un…
foxterier. Cum ajung acasă îl chem la mine. Voi pune pe umerii lui și o parte a
organizării, tipografie (mai știu eu ce?). Administrație, tipografie… cheltuieli…
se vor aranja toate oarecum.
În tren în câteva ceasuri s-au conturat aceste cadre mari. În locul neli-
niștii dinainte, în locul reproșului pe care mi-l făceam grăbindu-mă cu angaja-
rea mea, am simțit o liniștire, apoi hotărâre de a face un lucru frumos. A venit
mângâierea unei nădejdi, farmecul cu iluzii. Am adormit liniștit, un somn în-
tins, până m-a trezit, la Cojocna, însoțitorul vagonului cu paturi.
73
Prima încurajare mi-a dat-o scumpa mea Margareta, căreia i-am po-
vestit pățania, pe când, în grabă, îmi schimbam hainele și sorbeam cafeaua cu
lapte. ”Abia aștept să văd primul număr! Sunt sigură că va fi o revistă frumoa-
să. Dar cum vei răzbi, pe lângă birou, parlament și... vânătoare?” – ”Vei răzbi,
- desigur!”.
Fuga la birou (”Toate în bună regulă? Da? Bine!…”), iau dosarele, alerg
de la biroul pe care îl aveam în strada Iuliu Maniu la Curtea de Apel, fac dez-
baterile, mai am ceva treabă și pe la tribunal, – și la ora 12 sunt iarăși la birou,
cu telefonul în mână, căutându-l pe Călugăru. Dau de el. – ”Poți să vii aici la
birou, după-masă pe la orele șase?” – ”E vreun bai?” – ”Nu-i niciun bai. Știi că
eu nu pledez la voi la Curtea Marțială decât pentru comuniști… Acum nu am
în agendă. Este vorba despre cu totul altceva, străin de meseria ta și de aceea a
mea”. – ”Vin, precis la ora șase!”.
Iată-l! Mărunțel, cu ochii vii în fața cam palidă, cu părul blond cam
vâlvoi, subțirel în uniforma închis-albastră a magistraților militari. Stagiarul
meu, secretara-dactilografă au plecat, suntem singuri. Îi strâng mîna. – ”Stai
aici pe scaunul acesta de lângă masa mea de scris, ca să nu cazi la pământ de
cele ce le vei auzi”. Iată cum și ce, i-am lămurit lucrurile. – ”Vii cu mine?” N-a
mai avut răbdare să rămână pe scaun, a sărit în picioare, mi-a scuturat mâna, și
așa s-a pecetluit tovărășia noastră în editarea revistei ”Carpații” – ”Vânătoare,
pescuit, chinologie”.
În acea epocă de punere a jaloanelor, bătaie de cap îmi dădea proble-
ma administrației. Eu nu aveam nici timp, și mai ales nu aveam chef și price-
pere să mă migălesc cu registre și cu evidențe, cu trebile legate de socotelile
bănești ale unei reviste. Oare pe cine aș putea angaja pentru asemenea slujbă?
Mai era și problema unui buget necunoscut. Buzunarul meu va purta povara,
dar oare până la ce limită i se va cere?
Și iară, norocul mi-a ieșit în cale. A doua zi după sosirea mea de la Bu-
curești aveam ședință a Consiliului de administrație al ”Băncii Centrale pen-
tru Industrie și Comerț”. Acolo l-am întâlnit pe Victor Pop (”Victoraș” cum îi
spuneam noi, prietenii), subdirector al băncii. Acest Victoraș nu era nici vâ-
nător și nici pescar, ci un mare iubitor al lucrurilor naturii, peisagii, animale,
74
plante. Adeseori venea cu noi în excursiile noastre, să ne chibițeze125, pe la Va-

lea Ierii la păstrăvi, pe la Cojocna la iepuri și vulpi. Un om de o mare energie și
putere de muncă, ascunse sub o înfățișare blajină.
– ”Uite Victoraș, ce belea mi-am luat pe cap, și i-am povestit. Nu cumva
știi tu pe cineva, pe care l-aș putea angaja pentru lucrările de administrare ale
revistei?”
Nici o clipă n-a întârziat cu răspunsul:
– ”Știu!”
– ”Pe cine?” îl întreb vesel.
– ”Mă știu pe mine. Dacă vrei, voi face eu administrarea. Însă am o
condiție. Nici să nu-mi pomenești de vreo retribuție bănească! Am să o fac cu
mare plăcere, și cred că și bine. Primești condiția mea?”.
Și astfel ”Carpații” au avut și administrator, cum nu putea să fie altul.
Și astfel Victor Pop, Victoraș, cincisprezece ani a făcut chivernisirea financia-
ră și administrativă a revistei ”Carpații”, cu evidența abonaților, cu registre, cu
socoteli, cu expediția si altele, – cu totul gratuit. Dar despre această latură a
vieții revistei noastre am de gând să scriu în cele ce urmează.
Deci avem ”redacție”, avem ”administrație”. Ce ne facem de rândul ti-
pografiei? Călugăru a avut imediat soluția: – ”Tu ești tare și mare la ”Tipografia
Națională”. E aici aproape…”. Era adevărat. Fiind încredințat de Partidul Națio-
nal Țărănesc, aveam un ochi de grijă asupra casei și tipografiei partidului, din
strada Regina Maria de pe atunci. (Evident, cu titlu onorific) Nu voiam să aibă
nici măcar aspectul, că eu am folosit influența mea la acea tipografie, pentru
oarecare înlesniri. Deci nu la ”Tipografia Națională”. În Cluj mai era o tipogra-
fie românească, veche, ”Bariț” care însă nu era utilată pentru lucrări mai mari.
Mai era tipografia ”Cartea românească”, proprietatea alor trei asociați, Huber,
Scridon și… (i-am uitat numele celui de al treilea). Pe Huber și Scridon îi cu-
noșteam. Huber era și vânător, neamț românizat, originar din Vechiul Regat.
Deci m-am adresat acestuia și ne-am înțeles imediat. Și despre aceasta mai la
vale.
Deci: redacție, administrație, tipografie… La lucru!
125 chibița - a asista, cu rol pasiv, pe cineva, într-o afacere, într-o acțiune
75
Era pe la sfârșitul lui octombrie 1932. Mă gândeam, să apară revista la 1

ianuarie 1933. Pentru a înjgheba un număr care să recomande, atâta răgaz era
foarte scurt… Pe masa redacției niciun petec de manuscris, nici vreo nădejde
de la vreun colaborator… Dincolo, la ”administrație” un registru, fără nici un
nume de abonat, o ”carte de casă” fără nici o cifră, un buget întocmit cu cel mai
mare semn de întrebare.
M-am angajat – trebuie să realizez! Aveam totuși ceva: un prim plan al
revistei: 1) Articole mari. 2) O rubrică stabilă ”Din munți și din câmpii” cu ob-
servări din natură, scurte prezentări. 3) Chinologie. 4) ”Cărți-reviste” recenzii.
5) Știri mărunte, legi, decizii de interes cinegetic. 6) Diverse. Și aveam mobili-
erul redacției: o cutie mare de carton, în ea cu cinci dosare (goale), care aveau
să primească materialele, după categoriile caligrafiate frumos pe fețele lor.
Am dat sfoară în țară, am publicat în două-trei gazete un anunț ară-
tând apariția apropiată, am scris scrisori vânătorilor și pescarilor pe care îi
cunoșteam personal sau din scrierile lor, cerându-le să colaboreze. Și am
așteptat. În dosarul nr. 1 a apărut primul articol, ”Pornind la drum”, în care
făceam o scurtă schițare a gândurilor și a programului nostru. În dosarul nr.
3 a apărut prima contribuție redacțională a lui Călugăru, ”Sportul canin”,
semnată ”Eugen Târnăveanu”. Și rând pe rând, dosarele flămânde au primit
hrană. Mare bucurie: articolul-studiu al marelui scriitor Ion Al. Brătescu-Vo-
inești ”Cu undița”, articolul maiorului Constantin Rosetti-Bălănescu. A venit
contribuția inspectorului de vânătoare Dr. Ion Victor Vancea, a colonelului
H. v. Bömches… Un început și în celelalte căsuțe… Bună înțelegere cu Huber,
tipograful, – un ”prim fond” trecut din buzunarul meu. În grija lui Victoraș
Pop… multe scrisori de încurajare, primii abonați. Nepotul meu, mare arhi-
tect-artist, Romiți Boilă, a desenat titlul de frontispiciu, pe care revista l-a păs-
trat până la sfârșit.
Și, nu la 1 ianuarie, ci la 15 ianuarie 1933, a apărut în biroul meu de
avocat un Călugăru radios, fluturând primul număr al ”Carpaților”.
Bucuria a grăbit o clipă bătăile inimii, – o strângere de mâini a celor
doi, – mulțumire întristată cu îndoială: oare e totuși un număr prezentabil?
Telefon lui Victoraș, telefon de felicitare tehnicienilor Huber și Scridon. Las
biroul în seama stagiarului, și fuga la berăria ”Ursus”, ca să închinăm pentru
76
viață lungă și cinstită a revistei ”Carpații”.

Așa s-a născut ”Carpații – vânătoare, pescuit, chinologie”, a trăit fără
întrerupere cincisprezece ani, trecând și prin bejenie și alte peripeții. Dosare-
le redacției rând pe rând s-au îngroșat, altele s-au alăturat… registrele lui Vic-
toraș s-au umplut de cifre și de nume…
După această istorisire cam lungă a muncilor facerii, e bine să ne
amintim, pe capitole, unele aspecte ale vieții acestei reviste.
Redacția
Pe pagina primă a revistei era indicată adresa Cluj, strada Regina
Maria, atât pentru redacție cât și pentru administrație. De fapt acolo era se-
diul Băncii Centrale și locuința de burlac a lui Victoraș. Biroul meu de avocat
era în strada Iuliu Maniu, unde
primeam multă corespondență
profesională. M-am gîndit să nu
încurc cu aceasta corespondența
”Carpaților”, și de aceea întreaga
corespondență am îndreptat-o
spre Victoraș, care mi-o aducea
sau mi-o trimitea zilnic, distanța
dintre noi fiind mică. De fapt ”Re-
dacția” era în biroul meu de avo-
cat. Ce era această redacție?
Mărturisesc, că deși aces-
te șire nu am de gând să le public
(oare cine le-ar accepta spre pu-
blicare?), mă simt stingherit să
arăt cu adevărat această parte a
vieții ”Carpaților”. Las însă mo-
destia, de dragul adevărului…
Redacția acestei reviste Coperta primului număr al revistei
era masa de scris mare, cu rulou, „Carpații”, 15 Ianuarie 1933
77
din ”camera dinlăuntru” a biroului meu de avocat. (Totdeauna am avut biro-

ul profesional departe de locuința mea. Aici eram avocat – acolo particular,
unde nu primeam clienți). Arhiva cu manuscrisele, două sertare încăpătoare
ale acelei mese. Iar ”redactorul”, singurul redactor, cel ce scrie aici. Eugen Că-
lugăru făcea un lucru și greu și însemnat: scria un articol din specialitatea lui,
și apoi avea grija tehnicii: corectură, paginație, discuții cu Huber (totdeauna
prietenești) etc. Era bine așa, însă a venit nenorocirea. În aprilie 1934 moare
subit bietul Călugăru. Am rămas singur, cu toată povara redactării, inclusiv
grija pentru înfățișarea revistei.
Pe apucate, între lucrările de avocat, în ore când personalul plecase,
înjghebam câte un număr al revistei. Din dosarul cu ”articole mari” alegeam,
după sezon, primul articol, din celelalte manuscrise potrivite, cumpănind
materialul ca să fie îndestulător pentru numărul de pagini plănuite pentru
viitorul număr. În alte răstimpuri furate profesiunii, revedeam manuscrisele
primite de la colaboratori, categorisindu-le, făcând trebuitoarele îndreptări
de stil, de ortografie. Fac o mărturisire: N-am avut obișnuitul foarfec de redac-
ție, – nicicând nu am scurtat vreun manuscris fără să cer permisiunea autoru-
lui… Nici adăugiri nu am făcut. Corespondența vie pe care o aveam cu autorii
lămurea lucrurile care trebuiau lămurite. Găsirea și alegerea ilustrațiilor era o
altă problemă și grea și însemnată. Dar despre ilustrații va fi vorba mai jos.
Teancul de manuscrise alese mergea la Huber. Odată prea multe oda-
tă prea puține. Deci o altă alegere, triere. Cine să facă apoi corectura a doua?
Tot ”redactorul”. Ajungea la paginație. Venea băiatul de la tipografie, mă gă-
sea. Ca să se completeze pagina cutare trebuie numaidecât o ”umplutură” de
atâtea șire, pentru alte pagini, alte completări, ca să iasă paginile frumoase.
Caută îndată în dosarul cu ”mărunțișuri”, caută o ilustrație potrivită. Băiatul
așteaptă, paginatorul de acolo așteaptă. Toate făcute pe apucate, toate făcute
cu plăcere. Ca apoi răsplata să fie mulțumirea când venea Huber zâmbitor cu
primele exemplare, încă mirosind a cerneală de tipar.
În alte ore furate odihnei sau profesiunii, îmi aduceam aportul meu
de redactor-scriitor. Acum, revăzând în grabă colecția ”Carpaților” singur mă
mir, când și cum am putut să scriu atât? (Iarăși las la o parte modestia). Au ieșit
din pana mea toate articolele și articolașele nesemnate. Apoi cele semnate fie
78
cu numele meu întreg, fie cu: ”I. P.” – ”I” – ”Nemo” – ”Corax” – ”Transilvanis”
– ”Carpații” – ”C”. În afară de cele câteva scrise de Călugăru la început, referi-
toare la revistele canine, eu am scris toate recenziile din ”Cărți și reviste”. Am
redactat toate ”Știri mărunte”, și am făcut toate traducerile apărute în rubrica
”Din literatura străină”. Corespondența, din ce în ce mai bogată, cu colabora-
torii, ieșea din mașina de scris mică, așezată la îndemână pe o măsuță lângă
masa de scris cea mare.
Acum mă mir cum am putut răzbi, pe lângă cerințele biroului meu
de avocat (unul dintre cele mai însemnate și mai aglomerate din Cluj, pe lângă
îndatoririle de deputat, pe lângă intensa mea colaborare cu ziarele ”Patria” și
”România nouă”, pe lângă escapadele mele vânătorești, adeseori prelungite,
luna vacanței de vară de la munte… Și iată, am răzbit 15 ani încheiați. O revistă
lunară, cu un singur redactor – neredactor, neziarist de profesie.
Marele merit a fost al colaboratorilor. Ei s-au înmulțit de la număr la
număr. Cunoscuți, necunoscuți, oameni de știință, amatori în discipline știin-
țifice, scriitori, mulțime de cititori care au fost încurajați să ia pana și să comu-
nice gânduri și observări și întâmplări… Sunt convins că un merit al revistei și
una din temeliile succesului ei a fost scoaterea din necunoscut a atâtor idei,
experiențe și fapte ale vânătorilor, unii cu faimă, alții modești.
Îmi îndeplinesc o datorie de recunoștință să înșir aici numele colabo-
ratorilor pe care i-aș putea numi ”stabili”. Celor ocazionali, celor mulți rămași
anonimi, un gând bun.
Iată înșiruirea, după o aproximativă ordine alfabetică: Ion Agârbi-
ceanu, Cluj; Dumitru Aniței, învățător, în Lăpușna, acum îmi mai scrie din
Mircești – Vaslui; ing. Victor Anghelescu, piscicultor; G. D. Albon, Iași; Dr. Vic-
tor Ancușa, avocat, Sibiu; Dumitru V. Apostol; Prof. univ. Alexandru Borza,
marele botanist; I. Al. Brătescu-Voinești, membru al Academiei Române; Al. I.
Brătescu-Voinești, artist pictor; Col. r. H. v. Bömches, Brașov; Demostene Bo-
tez, scriitor; Prof. univ. Ștefan Bezdechi, Cluj; Dr. Tudor Blagi, Timișoara; Al-
bert Braedt, Bistrița; Nichet Boeru, paznic de vânătoare, Banat; Ștefan Baer,
directorul soc. asig. Cluj; Dr. Zeno Bejan, Timișoara; Dr. Petru Boțianu, prim-
pretor Bistrița; Margareta Barceanu, București; Dr. Ion Boloboca, Caraș-Seve-
79
rin; A. Bardan; ing. Maria Băncilă, Cugir; Mihail Băjenaru, Săveni; Prof. univ.
Ion Breazu, Cluj; Elena Bran; Dr. Octavian Beu, Sibiu; Henry A. Balif; Prof. R.
Brassey; ing. Aurel M. Comșia, insp. gen. al vânătoarei; Al. Cazaban, scriitor;
ing. Marin Ciortea, Mediaș; ing. C. Ceaușu; Dr. Victor Capesius, Miercurea
Sibiului; Pierre Alfred Chappuis, subdirector al Institutului de speologie al
Univ. Cluj; Emil Coliu, scriitor (mort tânăr și elogiat de Sadoveanu în ”Car-
pații”); ing. Roman Coc, Budești-Prahova; ing. Cornel Comănescu; Dr. Mihai
Csaky, Gheorghieni; Maior C. Costăchescu, Bălți; Prof. Ion Cătuneanu, orni-
tolog; Col. F. Ciordacici; Dr. Ion Cosma (Blue-upricht, Sibiu); Dr. Ion Comșa,
Strassbourg; Romulus Cizmaș, Arad; ing. Ovidiu Cionca; Alex. Cristescu, pis-
cicultor; Prof. univ. G. K. Constantinescu, Inst. Național Zoologic, București;
D. Dinulescu, piscicultor; Ștefan Augustin Doinaș, poet, Cluj; Anton Fekete,
farmacist, Jibou-Sălaj; ing. Iuliu Fröhlich, Reghin; Dr. Bujor Florescu; ing.
Pavel Goanță, Caransebeș; Prof. univ. G. Giuglea, Cluj; C. Gheorghiu, Cra-
iova; ing. Nicolae Goția; Prof. univ. Petre Grimm, Cluj; Ion I. Grozăcescu; A.
Hirschfeld, Cluj; Max Hinsche, paznic de vânătoare, Sebeș; ing. D. Hociotă,
insp. vânătoare, București; Dodi Harac, Cluj; Col. i. r. Hönig, Sibiu; Jan Hay,
Bialovioza, Polonia; ing. Pavel Janosi, Sebeș; ing. Richard Iacobi, Brașov; Prof.
Oscar Iacobi, Bistrița; Cpt. Al. Isăcescu, Roman; V. Jerenia; I. Iacob, șef paznic
în Gurghiu; ing. C. Ioanovici, consilier silvic; Cpt. Hans Knall, Alba Iulia; Prof.
univ. Mihai Kernbach, Cluj; Conte Carol Kornis, Dej, ornitolog; Iacob Krem-
bs, Medic vet. patolog; Dr Ioan Kemeny, Brâncovenești; Werner Klemm, orni-
tolog; Prof. Alexandru Lupeanu-Melin, Blaj; Dr. G. Leoneanu, Piatra Neamț;
G. C. Lecca, scriitor, Iași; Prof. Dionisie Linția, ornitolog, Timișoara; ing. V.
Linția, Timișoara; Ion Lupu, Nepos, Bistrița Năsăud; Ion Lup, avocat Bucu-
rești; Col. Lang (”Bătrânul undițar”), Dej; Ludovic Miess, Brașov; Mihai Mo-
șandrei, chinolog, Câmpulung Muscel; Dr. G. Moldovanu, Inst. Naț. Zoologic;
Grigore Moldovan, Gherla; Preot N. Mănescu, Câmpulung Muscel, ornito-
log-amator; Robert Murat, Iași; C. Malinovschi Sadagur; Col. V. Mancaș, Sibiu;
Prof. Dragoș Navrea, Brașov; Gheorghe Nedici, consilier Casație, autor cine-
getic; Dr. Valer Negrilă, Brașov; Alexandru Nicolescu, Mitropolit gr. cat. Blaj;
M. Niculescu-Duvăz, biolog-piscicultură; E. Nadra, ornitolog, Timișoara; I.
Negoițescu, scriitor, Cluj; Gavril Olteanu, Reghin; Antin Oprescu, București,
”arhiva vânătoarei”; Prof. univ. Sabin Opreanu, Cluj; Ötvös Balázs, scriitor cin-
80
Scrisoare adresată de Ionel Pop lui Eugen Călugăru, cu ocazia împlinirii unui an
de apariție a revistei „Carpații”, datată 24 XII 1933
81
Scrisoare adresată de Ionel Pop lui Eugen Călugăru, cu ocazia împlinirii

unui an de apariție a revistei „Carpații”, datată 24 XII 1933 (verso)
82
egetic; Teodor Onișor; Leon Proca, Sibiu; C. A. V. Popescu, Făget, autor cine-
getic; Dr. Ion Philipovici, Cernăuți - Sibiu; Dr. Ion Bibi-Popescu, Reghin; Prof.
univ. Dr. I. Popescu Voitești, Cluj; Prof. univ. chirurg Dr. Alex Pop; ing. Sergiu
Pașcovschi, ornitolog; Petru A. Popovici, Brașov; Henry Place ”Un moldovan”,
Roman; Valerian Petrescu, literat, Constanța; Prof. univ. Sextil Pușcariu; ing.
Victor Pașcovschi; I. Th. Pantea, țăran, Agriș-Sălaj; Paul Petreanu, piscicultor;
Prof. univ. A. Popovici Bâznoșanu, București; G. G. Petrescu, Ștefești-Prahova;
Prof. Valer Pușcariu, București; Prof. univ. Emil Pop, Cluj; Prof. univ. Alexan-
dru Borza; Nicu Polizu; H. Plattner, Sibiu; ing. Sabin Pelle, Oradea; Răducanu
Popescu, Muscel; Valer Pascu, Cluj; Maria Panaitescu, Inst. zootehnic, Bucu-
rești; Constantin Rosetti-Bălănescu, București; Hans Ramplet, Mediaș; Ghe-
orghe Raț, Arpaș-Făgăraș; ing. H. Rezori, Cernăuți; I. D. Rabvencu, Soroca,
învățător; Gavrilă Razman, paznic de vânătoare; Dumitru Russe; Dr. Ieronim
Stoichiția, Sibiu; Dr. Iosif Stoichiția, Sibiu; Alex. Suțu, magistrat, Cluj; Maior
Roland Sneider-Snyder, specialist în arme; Silvia Spiess, ornitolog, Sibiu; Col.
August v. Spiess, autor cinegetic, directorul vânătorilor regale, Sibiu; Mihail
Sadoveanu; Profira Sadoveanu; Ion Socec, agronom; Prof. univ. Victor Stan-
ciu, Cluj; Coloman Szabo, Beiuș; Ion Suceava, primpretor Toplița; Colonel
Schnell, insp. vân. Tulcea; Eudioxie Slubciacovschi, Bucovina; Dr. Adalbert B.
Szalay, paleontolog, Sibiu; Prof. Nicolae Șoneriu, Dej; Nicolae Săulescu, Dir.
gen. vân. București; Radu Sutzu; Radu Stanca, preot, Sibiu; Paul Ștefănescu,
Iași; Erwin Schnell, Titu; A. Scuky Logotheti; Victor Tătaru, Tg. Mureș; Max.
Teban, Tg. Mureș; Dr. univ. V. Todea, magistrat, Orăștie; M. Terentiev, Pur-
cari-Cetatea Albă; Prof. Petru P. Toma, Cernăuți; Dumitru Urzică; Gh. Urdea,
Făgăraș; Dr. Ion Victor Vancea, Alba Iulia; Dr. Simion Vulcu, Sebeș; Prof. dr.
George D. Vasiliu, biolog, București; Raul Virgil Verdeanu; Dr. Alex. Vasvary,
Arad-Cluj; Vasile Vasiliu, Bacău; Izider Vlad, preot, Gheorghieni; Prof. univ.
Remulus Vuia, Cluj; ing. Emil Witting, Sibiu; ing. Otto Witting, Brașov; Conte
Adalbert Wass, Sucutard-Someș; ing. Eugen Zehan.
Iată galeria colaboratorilor. Nu pot înșira, chiar dacă i-aș mai ști acum,
pe zecile și sutele de cititori, care mi-au trimis ajutorul lor prin notițele scurte,
alimentând mai cu seamă rubrica ”Din munți și din cîmpii” și ”Știri mărunte”.
Îi cuprind și pe ei în lumina amintirii și în căldura recunoștinței mele.
83
Deci gamă întinsă de colaboratori. De la un Mitropolit, naturalist ama-

tor, de la academicieni, oameni de știință și literați consacrați, unii clasici, de
la funcționari cu grade înalte în organizația vânătorească, până la modești în-
vățători de sat, la paznici de vânătoare, la țărani a căror mână cârmuia cu greu
condeiul, atât de diferențiați ca situație socială și de posibilități de a așterne pe
hârtie gânduri și simțăminte, uniți însă în prietenie pentru ”revista lor”.

Să aruncăm câteva priviri mai apropiate asupra bucătăriei revistei.
Teme speciale
Am căutat ca revista să fie echilibrată în privința conținutului ei. Și
studii, și literatură distractivă, și aspecte din viața animalelor, și informații, în
proporție bună. Totuși, în cursul celor 15 ani, pe rând am stăruit asupra câte
unei teme, colectând în serie contribuțiile celor pe care îi știam mai compe-
tenți, și apoi primind și alte multe colaborări. Iată temele speciale care și-au
aflat în ”Carpații” o tratare bogată, și, cred, de folos.
O serie de articole-studii au atacat problema cerbilor de la noi, din
toate punctele de vedere. Numărul 12 din 1937, cu pagini înmulțite, este o ade-
vărată (la noi prima) monografie a bourului și a zimbrului. Un șir de articole
atacă problema lupilor încadrați în mediul de viață de la noi. O acțiune foarte
susținută a dat alarma asupra primejdiei în care se aflau caprele negre de la
noi, în prag de dispariție. Acțiunea a avut rezultat: s-a sesizat Direcția Vânătoa-
rei, luând măsuri energice, s-a înființat ”Asociația vânătorilor și ocrotitorilor
caprelor negre”, a început o epocă de refacere a efectivului.
O serie de articole răspund la întrebarea ”Care e lovitura cea mai di-
ficilă?”. Tema eticii vânătorești era ca un fir roșu de-a lungul celor 15 ani de
apariție. Ornitologia a avut în revista ”Carpații” un lăcaș stabil, apoi, după înfi-
ințarea ”Centrului ornitologic” și o rubrică permanentă.
Poate e locul aici să amintesc, că în ”Carpații” au apărut, în măiastra
traducere a Prof. univ. Stefan Bezdechi, pentru prima dată (și numai acolo,
până azi) Tratatul de vânătoare al lui Xenophon, și cel al lui Arian, traduse din
originalul grecesc.
84
Articole științifice
Colecția ”Carpaților” cuprinde foarte multe studii, cu caracter strict
științific, scrise de oameni de știință consacrați. Aportul revistei la științele
naturale e dovedit și prin mulțimea referințelor care s-au făcut și se fac încă
la studiile apărute în ”Carpații”. Chiar și oameni de știință din străinătate folo-
sesc datele cuprinse în aceste contribuții științifice românești. (De exemplu în
monumentala monografie a lui M. Couturier ”Le Chamois” apărută la Greno-
ble, se fac nenumărate referiri la ”Carpații”) Au putut apărea aceste studii im-
portante în urma prestigiului pe care l-a dobândit cu vremea revista noastră,
dar și prin împrejurarea că nu am fost zgârciți cu paginile, acceptând în între-
gime articole care ocupau multe pagini. În fața unor studii cuprinzătoare, din
dilemă nu ieșeam tăind un text, ci înmulțind paginile numărului respectiv.
”Din munți și din câmpii”

Începută modest, această parte a revistei a devenit și o preocupare de
frunte a ”redacției” și foarte apreciată de cititori. Cuprindea în șire puține de
obicei observări din viața animalelor, în general din viață, din natură. Nu era
ușor să colectezi în fiecare lună vreo două pagini cu asemenea materie. Mai
ales că nu admiteam să apară lucruri ireale, roduri ale fanteziei sau ale unor
observări superficiale. Pe cât îmi era cu putință, controlam și aruncam la coș
”minciunile vânătorești” sau greșelile cu bună-credință. Cred că am reușit să
păstrez pentru cele din această rubrică o strictă realitate și corectitudine… La
început am fost nevoit să alimentez aproape numai din amintirile mele. Cu
timpul au venit de la cititori materiale bune, ei înțelegînd și apreciind însem-
nătatea fixării observărilor asupra întâmplărilor din natură, și încurajându-se
la colaborare. Așa, scurt scrise, disparate, cred că aceste instantanee au o mo-
destă însemnătate și în ce privește științele biologice.
”Cărți, reviste”
Am socotit a fi de interes ca cititorii să ia cunoștință și de cele ce gîn-
desc și scriu alții în materiile din dosarul revistei noastre. Și nu m-am înșelat.
Rubrica a fost apreciată, cele din ea citite. Cuprindea recenzii ale cărților, zia-
85
relor, revistelor românești, care aveau teme în legătură cu vânătoarea, pescu-

itul sportiv, chinologia, care înfățișau observări din natură. Încetul cu încetul
am făcut legătură cu mai multe edituri și reviste din străinătate, și am ajuns să
facem schimburi interesante.
Câteva edituri trimiteau ”Carpaților” cărțile apărute, o serie de revis-
te soseau regulat în schimbul revistei noastre. Iată o înșiruire a celor care ne
veneau cu regularitate și erau recenzate: ”Wild und Hund”, ”Der Deutsche
Jäger”, ”Deutsche Jägerzeitung”, din Germania. ”Venatoria” din Italia. ”Le cha-
seur francais”, ”L`Eleveur”, ”Vie a la campagne”, ”Sport canin”, ”Le Saint Hu-
bert” din Franța. ”Magyar Vadászújság” din Ungaria, ”Loviețca” din Bulgaria,
”Loviec polski” din Polonia, ”Rassehund Sportblatt” din Cehoslovacia, ”The
Field” din Anglia, ”Wild Life” din U.S.A.
Până a trăit Călugăru, în anul prim și trei luni din al doilea el făcea
recenziile materialelor privind câinii. Pentru cele din limbile bulgară și polo-
neză, ceream ajutor… Toată povara a rămas asupra ”redacției”, adică asupra
mea. Nu era lucru ușor să mă țin în curent cu cele ce apăreau în țară, și apoi să
citesc și să recenzez cărțile și revistele care veneau din străinătate.
Cititorii aveau o privire destul de largă asupra mișcării cinegetice din
lume și asupra multor lucrări cu tema viața în natură. De mare folos era revis-
ta din S.U.A ”Wild Life” – ce cuprindea scurte recenzii din zeci de publicații
apărute în toată lumea, așa că puteam și noi da informații din cele cinci conti-
nente.
”Știri mărunte”
Rubrica era alimentată de corespondența primită de la cititori apoi
din cele ce aflam în publicațiile din țară și din străinătate, cele pe care le aflam
din alte surse.
Unele treceau la tipografie în redactarea originală, - altora trebuia să
le dau o formă stilistică mai bunișoară. Aici intrau și dispozițiile legale, care
reglementau la noi vânătoarea, comunicările de la Direcția Vânătoarei, - mo-
mente din viața vânătorească de la noi și altele. Noile legi, regulamente, decizii
erau publicate în întregime, sacrificând pagini în plus.
86
”Discuții”
S-au înmulțit colaboratorii. Tot mai mulți dintre cititori s-au îndem-
nat să-și expună păreri, propuneri în coloanele revistei. S-au ivit controverse,
câte o temă provoca mai multe păreri. Astfel am socotit potrivit să introducem
în scheletul revistei o nouă rubrică permanentă - ”Discuții” - începând cu nu-
mărul din aprilie 1947. De la început am socotit ca revista să fie tribună liberă
la îndemâna cititorilor ei, eliminând însă înfruntările cu caracter personal.
Acum am deschis o scenă specială pentru monologuri și pentru încrucișări
de arme intelectuale… Inovația a avut succes, rubrica ”Discuții” a fost bogată
în conținut și a contribuit la lămurirea multor probleme din domeniul cinege-
ticii.
”De la Centrala ornitologică”

Înființându-se ”Centrala ornitologică” care nu avea un mijloc propriu
de publicitate, i-am pus la dispoziție paginile ”Carpaților”. Astfel a luat ființă o
nouă rubrică permanentă, alimentată prin contribuții ale ornitologilor profe-
sioniști, și alții amatori.
”Din literatura străină”

Programul inițial al revistei cuprindea, firește, și materiale distractive,
beletristică. Și nu au lipsit din nici un număr asemenea pagini… Scriitori de
mare faimă și mare talent, isteți mânuitori ai condeiului din rândurile vână-
torilor și pescarilor sportivi au în ”Carpații” lucrări de valoare. Multe dintre
acestea au fost apoi preluate în volumele publicate de scriitori și au intrat în
tezaurul literaturii noastre.
În biblioteca mea aveam o serie de cărți în limba germană, franceză,
engleză, semnate de unii buni, chiar celebri scriitori, cuprinzând literatură
beletristică, și din cadrul preocupărilor revistei noastre. Am avut multă plăce-
re citindu-le în orele mele de răgaz. Ar fi păcat, mi-am zis, să nu se învioreze și
cititorii ”Carpaților” cu câte o spicuire din aceasta. Și s-a născut șirul de pagini
”Din literatura străină”. A rămas în sarcina mea să fac traducerile. Le-am făcut
cu plăcere, - singur eu.
87
Ilustrațiile
O asemenea revistă fără ilustrații este lipsită de culoare, de viață. Fo-

tografi animalieri profesioniști nu aveam, - artiști pictori animalieri?, doar pe
Nicolae Mantu din Galați. Cititorii, colaboratorii ne vor trimite ocazional câte
o fotografie de amator, dar acestea nu vor putea umple golul. Mai întâi i-am
scris lui Mantu. M-am împrietenit cu el pe când eu eram student la universi-
tatea din München, iar el avea acolo atelier și lucra la academia de belearte de
acolo. Îndată mi-a răspuns, iar colecția ”Carpaților” dovedește câte minunate
desene și picturi mi-a trimis Mantu, ilustrând coperte, articole, după cerințele
revistei. Și a refuzat să primească vreun onorar! Îi păstrez o amintire plină de
recunoștință. Totuși această prețioasă colaborare nu putea răspunde progra-
mului pe care și l-am propus: fiecare pagină cu ilustrație.
Atunci am făcut o încercare îndrăzneață. Am scris proprietarului re-
vistei ”Der Deutsche Jäger” F. C. Mayer din München, care avea o însemnată
casă de editură. I-am făcut o propunere: Editura să ne împrumute la alegerea
noastră, clișee tipografice ale ilustrațiilor apărute în ”Der Deutsche Jäger”.
După ce le vom utiliza, le vom restitui. În schimb, Dl. F. C. Mayer, sau altcineva
desemnat de el, va fi oaspetele ”Carpaților” în fiecare toamnă, pentru a vâna
un cerb carpatin, într-un teren de vînătoare de prima calitate. Toate cheltu-
ielile – în afară de cele de voiaj de teren, vor fi suportate de ”Carpații”, revista
noastră punând la dispoziție și conducător experimentat.
Răspunsul de acceptare mi-a venit imediat. Și îndată am și primit vreo
5 volume cuprinzînd colecții ale revistei germane pe câțiva ani, ca să alegem
clișeele. Această înțelegere pe care aș numi-o camaraderească a funcționat ad-
mirabil în tot timpul existenței ”Carpaților”. Din arhiva de manuscrise pe care
le aveam, îmi făceam un plan pentru 3-4 luni. Din colecțiile revistei germane
bogat ilustrată, alegeam clișeele de care aveam nevoie (inclusiv cele pentru
copertă, după sezon), comunicam lista, ne sosea pachetul cu zeci și zeci de
clișee, gata a le încadra și a le trece tipografiei. Astfel puteam ilustra revista
noastră cu fotografii animaliere bune, și mai ales cu reproduceri după tablo-
uri ieșite din arta unor pictori specializați în teme cinegetice.

88
Astfel, revista noastră a putut avea bogăția de ilustrații bune, pe care o

dovedește colecția ei. Ani în șir a venit fiul proprietarului editurii și al revistei
din München, a fost primit cu plăcere și cu toată atenția și și-a împușcat cerbul
carpatin în terenul de vînătoare din Munții Sovatei unde eu aveam drept. În-
tr-un an a vânat și la capre negre în Retezat, într-un teren pus la dispoziție de
prietenul Dr. Simion Vulcu. Oaspete totdeauna s-a întors în Germania foarte
mulțumit (Notez: atât el, cât și tatăl său, erau niște antihitleriști înverșunați).
Daruri
Numai cei cîțiva scriitori profesioniști primeau onorarii pentru co-
laborarea lor. Ceilalți, mulți, inclusiv oamenii de știință își arătau interesul
și plăcerea de a publica în ”Carpații”. Ca să le arătăm gratitudinea noastră
colaboratorilor cu aport mai susținut, cu prilejul sărbătorilor de Crăciun le
făceam unele daruri ”vânătorești”. Astfel: cuțit de vânătoare special confecțio-
nat, excelent, - o mică securice din oțel special, de purtat la curea, - scăunel de
vânătoare etc. Într-o toamnă am adus acasă toate picioarele (tăiate cam la 20
cm deasupra copitelor) ale cerbilor împușcați de noi și de oaspeții noștri de la
Sovata – Joseni – Praid. Marele meșter armurier din Cluj, Carol Ráthony (care
a confecționat și celelalte daruri) a făcut din picioarele de cerb niște decoruri
pentru masa de scris: pe placa de marmură, piciorul de cerb și copita lustrui-
tă. (La casa memorială Mihail Sadoveanu de la Vovidenia de lângă Mănăstirea
Neamțului se păstrează piciorul de cerb oferit Maestrului).
M-am străduit să fac și cititorilor câte o surpriză-dar. Așa, în repetate
rânduri am atașat la revistă un ”supliment”, tablouri, unele în culori, cu su-
biect vânătoresc. Știu, că unii – cred că mulți vânători le-au încadrat și au fost
podoabă a casei. În mai mulți ani am atașat calendare de perete cu caracter vâ-
nătoresc (desen de Romiți Boilă). Apoi, de câteva ori am aranjat loterii. Luau
parte, gratuit, toți abonații revistei. De fiecare dată erau mai multe câștiguri:
dreptul de a vâna căpriori în terenuri excelente, - cocoși de munte, zile de
pescuit la păstrăvi și la lipani. Câștigătorii erau oaspeții ”Carpaților”, revista
suporta toate cheltuielile. Un mare succes au avut aceste loterii. La nr. 12 din
1933 am atașat un supliment: o colindă vânătorească veche, pusă pe note de
marele compozitor bănățean Sabin Drăgoi.
89
Administrația
Am amintit, că ”administrația” Carpaților nu era altceva decât persoa-
na măruntă, zâmbitoare a lui Victor Pop, subdirector al Băncii Centrale pen-
tru Industrie și Comerț din Cluj. Acest administrator a slujit revista cincispre-
zece ani cu muncă multă și migăloasă, cu devotament și fără un folos bănesc
măcar de un leu. Era mândru de ascensiunea revistei, și pe drept cuvânt i se
cuvenea un mare merit pentru existența și succesul ei.
Cheltuielile administrației – în afară de tipografie cu toate ale ei, porto
poștal – erau minime. În fiecare lună doi oameni de serviciu ai băncii primeau
de la Victoraș teancul de reviste sosite de la tipografie, plicurile, mărcile poș-
tale, adresele tipărite. Oamenii, învățați, făceau într-o noapte munca, a doua
zi încărcau și duceau la poștă. Pentru munca lor primeau o sumă de bani care
le prindea foarte bine. Și o lună de zile rămânea Victoraș cu registrele lui, cu
banii, cu corespondența, jertfindu-și ore de odihnă și de recreație. O tulbura-
re a acestei colaborări a adus blestematul dictat de la Viena. În august 1940
eu m-am refugiat din Cluj la Sibiu, Banca Centrală, cu personalul ei, deci și cu
Victor Pop s-a mutat la Turda. Deci ”redacția” la Sibiu, ”administrația” la Tur-
da. Și mai cu greu a fost învinsă și această situație. Toate registrele, evidențele,
erau purtare la Turda. La Sibiu a trebuit să dirijez corespondența și să admi-
nistrez banii. Apoi trimiteam la Turda documentele, pentru înregistrare și evi-
dență. La Sibiu s-a refugiat și un modest slujitor al tagmei gazetărești, modest
însă foarte însuflețit și foarte corect Petre Borteș, pe care eu îl mai ajutasem
la Cluj. L-am angajat să facă expediția revistei. Patru ani și mai bine a făcut-o
corect, cu grijă, primind o remunerație potrivită. Neplăcut pentru mine era să
administrez fondurile bănești. În seiful meu din biroul din Sibiu, unde mi-am
continuat activitatea de avocat, era o cutie de metal, în care păstram, separat,
banii ”Carpaților”. Întorși la Cluj, în 1945, vechea orânduire a fost reînființată.
Nu încetez să am pentru Victoraș Pop o duioasă amintire și o mare
recunoștință. Nu știu cum aș caracteriza mai bine și corectitatea omului și ra-
portul dintre ”redacție” și ”administrație”, decât arătând că în cei 15 ani nicio-
dată nu am făcut împreună vreo verificare, și tot contractul ”oficial” dintre noi
se rezuma, stereotip, în următoarele schimburi de cuvinte:
90
- Victoraș dragă, oare falimentăm?

- Nu avea grijă, nu falimentăm! mă asigura.
Sau:
- Victoraș dragă, putem scoate un număr cu pagini mai multe, cu su-
plimentele?
- Putem! mă îndemna.
Sau:
- Victoraș dragă, avem hârtie?
- Avem destulă, să nu ai nicio grijă.
Bietul Victoraș, după ce banca lui a fost radiată, s-a retras la baștina
lui, a neamului său, la Hațeg, unde a murit, burlac bătrân, părăsit, trist. Într-o
scrisoare îmi spunea că a dus cu el registrul abonaților, ca să fie de folos, când
vor reapărea ”Carpații”.
Bietul Victoraș!
Tipografia, – Peregrinări
S-a văzut de ce am tipărit revista la ”Cartea Românească” din Cluj. Cu
mare plăcere îmi amintesc relațiile cu proprietarii acesteia, mai ales Huber
și Scridon. Huber era și o leacă de vânător, și în prim rând el a pus toată mă-
iestria lui și mai ales multă ambiție și mult suflet, ca revista noastră să iasă în
condițiile tehnice cele mai bune posibile. I-am fost și îi sunt și acum adânc
recunoscător. Multă gratitudine datorez și lui Stanciu, care făcea paginația cu
mare grijă și simț estetic – lucru nu ușor având în vedere problema încadrării
ilustrațiilor, multe. Gând bun tuturor muncitorilor din tipografia aceea, mai
ales culegătorilor și linotipiștilor, care trebuiau să descifreze manuscrisele
mele, cu o caligrafie… indescifrabilă. Cu vremea s-au ales unii specialiști… în
descifrarea scrisului meu.
Nu pot uita nici pe compactorul Mărgineanu, care broșa revista, și
care a făcut compactarea colecțiilor, la sfârșitul fiecărui an. Nu știu, dintre
acești prețioși colaboratori, care se mai bucură de lumina soarelui.
A căzut trăznetul dictatului de la Viena. Am plecat la Sibiu. ”Carpații”
trebuiau să apară în continuare. Am mers la vestita, vechea tipografie săsească
91
”Krafft Drottlef”. M-au primit cu neâncredere. ”Refugiat…ziarist…rău plătitor”.

După discuții și plata anticipată au acceptat tipărirea. Cu Huber discutam
problemele ca doi prieteni. Cu sașii de la tipografia sibiană pe baza rigidă co-
mercială, împiedincându-ne într-una la paginație, litere, cerneală, corecturi…
Nu a fost ușor. Astfel au apărut numerele din septembrie 1940 până în martie
1941 la acea tipografie dominată de sași. În martie 1941 mare surpriză și bucu-
rie. Huber a reușit să-și aducă tipografia la Sibiu! De acum s-a sudat vechea
legătură, ”Carpații” apăreau la ”Cartea Românească” din Sibiu. La începutul
lui 1945 această tipografie a revenit la Cluj, și începând de la numărul 4 din
1945, ”Carpații” apar acasă, la Clujul redobândit.
Aici e bine să amintesc o împrejurare, care trebuie pusă la activul ”Car-
paților”, și care a contribuit la succesul pe care l-a avut. Începând din 15.I.1933
revista a apărut regulat la ziua de 15 a fiecărei luni. Două excepții. Alungați din
Cluj, la Sibiu, a trebuit să scoatem un număr dublu, septembrie-octombrie
1940. Apoi mutarea la Cluj a deranjat ”redacția” și ”administrația” și mai ales
tipografia. Așa că s-a produs un gol între iulie și octombrie 1945.
Conform unei obligațiuni legale, începând cu numărul de ianuarie
1937 a trebuit să apară ”Ionel Pop” ca proprietar, director și editor al revistei.
Apoi de pe frontispiciul numărului de noiembrie 1947 a dispărut numele
meu, l-a șters cenzura, ca cel al unei ”persoane non grata”…
Relații cu cititorii
Rând pe rând s-au tors fire între revistă și cititorii ei. Astfel s-a putut
înjgheba și apoi întări un fel de ”familie” a ”Carpaților”. Numărul abonaților la
început a fost modest, vreo 600-700, înmulțindu-se apoi în ritm viu. S-a ajuns
la 8.000 abonați plătitori. Se tipăreau atunci cam 10.000 exemplare, plusul
pentru vânzările cu numărul, pentru multele gratuități – colaboratori, licee
– pentru schimburi etc. De fapt, cititorii ”Carpaților” erau cel puțin în număr
împătrit față de numărul abonaților. Nenumăratele corespondențe, știri, ne
asigurau că fiecare număr al revistei făcea ocol mare între membrii familiei,
între vecini, între cunoscuți, vânători și foarte mulți nevânători… (Ne veneau
adeseori cereri, să trimitem un nou exemplar al cutărui număr, fiindcă cel ori-
ginal, trecând prin atâtea mâini, e ferfeliță și nu mai poate avea loc în colecție).
92
O dovadă a interesu-
lui cu care era așteptată re-
vista ne-o dădeau și reclama-
țiile venite chiar la 18-19 ale
lunii, dacă revista nu sosise
în ziua obișnuită, 15, evident
din vreo defecțiune a poștei.
Într-un dulap din
biroul meu s-a îngrămădit
”arhiva” revistei, cu mii de
scrisori de la abonați, citi-
tori, colaboratori. Puvoaiele
soartei le-au măturat în vre-
un gunoi, ca și tezaurul de
manuscrise, ce urmau să fie
publicate. Adresa de suprimare a revistei “Carpații”, trimisă
de Ministerul Informațiilor - Serviciul regional Cluj,
datată 11 Februarie 1948
Sfârșitul
Numărul 1 din 1948 a fost alcătuit, tipărit în pagini și dus la cenzură.
Prin 10 ianuarie 1948 am primit o bucată de hârtie de la oficiul de cenzură.
Eram încunoștiințat că revista ”Carpații” a fost suprimată. Mărturisesc că am
avut o strângere de inimă. Apoi m-am liniștit. E mai bine așa! N-a murit de ina-
niție, nici de vreo boală urâtă. A murit în picioare.
Ionel Pop
București, 26 aprilie 1977
93
La stâna Stănciuleștilor
Cea dintâi săptămână a vacanței din vara aceasta mi-am hotărât-o

unei lucrări urâcioase, pe care am amânat-o din an în an. Sertarele mesei de
scris și rafturile unui dulap nu mai puteau cuprinde hârtiile, care s-au adunat
acolo vreme de zeci de ani. Am un fel de teamă, care mă oprește să distrug hîr-
tia scrisă: ”poate voi avea vreodată trebuință de ea”, îmi zic. Astfel se grămădiră
maldărele de scrisori, aproape toate fără de folos, pe care acum a trebuit să le
trec prin fața ochilor și să le aleg. Între cele mai vechi am găsit un mănunchi
de foi, prinse cu grijă într-un colț, cu belciug de mătase roșie. Hârtia e suflată
cu palizeala vechimii, cerneala și-a pierdut fața. Am citit cu oarecare greutate
textul prins în scris mărunt și încâlcit, cu toate că se vedea, că cel ce a scris s-a
străduit să aștearnă slovele cu băgare de seamă. Am așezat manunscrisul între
cele ce trebuiau păstrate și apoi, când am terminat corvoada, l-am transcris.
Mă tulburară acele file petrecute înainte de aceasta cu un pătrar de
veac, atunci când le-am primit. Nu au rămas fără răspunsul, care mi se cerea, și
îmi aduc aminte că el se mărginea la presupuneri vagi, la lucruri comune,- nu
era ceea ce se aștepta. Nici azi nu aș putea da un răspuns mai mulțumitor. În-
tâmplările ce mi se povesteau erau atât de extraordinare și în fața lor puterea
mea de înțelegere atât de slabă, încât frământările, în care nu am lipsit să mă
aflu și eu o vreme, au rămas cu totul sterpe. Apoi, ca toate cele ce ne tulbură
sau ne înveselesc, au trecut și acele întâmplări în racla aducerilor aminte și au
fost copleșite de altele mai noi, întocmai ca și hârtia care le cuprindea. Nici
nu aș mai avea azi cui să trimit un răspuns mai lămuritor. Prietenul, care îmi
trimisese acea scrisoare, de mult se găsește în locuri luminate de alte puteri
și cunoștințe, și dacă în acea lume mai dăinuiesc aducerile aminte și se mai
caută dezlegările celor pământești, el nu mai așteaptă lămuriri de la cei ce di-
buiesc încă între ziduri înguste și întunecate.
Dacă nu ar fi vorba despre oameni, care au trăit în generația noastră,
a celor mai bătrâni, sau dacă întâmplările uimitoare pe care mi le înfățișa pri-
etenul meu ar fi născocirile fanteziei, aș da în transcrierea textului – de altfel
94
fidelă – numele de oameni și de locuri, așa cum sunt cuprinse acolo. Așa, cei
ce se vor întâmpla să citească scrisoarea pe care o redau, vor trebui să ierte că
vor găsi nume de oameni și toponimie inventate de mine și străine de cunoș-
tințele și hărțile lor; sau dacă vor găsi ceva asemănător, vor trebui să știe că
asemănarea e din întâmplare neintenționată de mine, fără să oglindească vreo
realitate. Vor mai trebui ei să știe, că prietenul meu a fost un om cumpătat, a
avut toate simțurile la locul lor, așa că, dacă vor încerca să găsească ei un tâlc al
faptelor, trebuie să se ferească să alunece a se gândi la o minte dezechilibrată,
sau chiar la urmarea unui abuz de alcool, păcat în care cad uneori vânătorii
când se găsesc în sălașurile lor din munți. Nici artificii de măiestrie literară să
nu aștepte; bietul meu prieten nu râvnea la asemenea distincție a scrisului și
cu toată cultura vastă pe care și-o adunase, el mânuia cu oarecare neîndemâ-
nare pana de scris.
Introducerea mea e prea lungă; dar poate a fost trebuitoare, nu pen-
tru tălmăcirea faptelor, ci așezarea lor în cadrul potrivit.
3
Textul scrisorii primită de la Amos Viișoreanu la 3 decembrie 1910:
Stimate și prea-iubite prietene!

Te vei mira de scrisoarea mea și mai ales de lungimea ei, pe care o pre-
văd. Nu cuprinde nici urările de sărbători și de anul nou, care înnădeau din
vreme în vreme prietenia noastră, și nici probleme profesionale asupra cărora
am încercat să ne lămurim uneori. Trebuie să-ți împărtășesc o întâmplare – un
lanț de întâmplări –, al cărei martor am fost. Zic ”martor”, cu toate că rolul
meu, deși pasiv, a fost în mijlocul acelor întîmplări unul foarte îndepărtat de
cel al unui spectator liniștit, în fața căruia se desfășură fapte la care nu ia parte,
ci le înregistrează calm. Vei înțelege în urmă tulburarea în care mă găsesc și
dacă îți voi spune, că mă feresc să povestesc altora cele ce le-am trăit, de teamă
să nu fiu socotit fie mincinos, fie unul care mi-am pierdut busola, - vei pune în
seama vechei noastre prietenii și confidența, pe care ți-o fac și rugămintea de
a-mi spune ce gândești tu despre acele întâmplări. Le găsești oare o explicare,
95
care poate fi primită, în afară de o stare de halucinație în care m-aș fi aflat, pe

care te rog să o excluzi de la început.
Om rămas fără grijile unei familii și cu plăcere pentru citit, am răsfo-
it și eu unele cărți care se ocupau cu ceea ce se numește ”supranormal”. Am
citit relatări de fapte miraculoase, pe care le-am crezut – și nu le-am crezut.
Am urmărit teorii și ipoteze spiritualiste, materialiste, fiziologice, psihologi-
ce, - le-am înțeles în o măsură oarecare, le-am găsit logice până la un punct,
dar nesatisfăcătoare până în cele din urmă. Mi-au trecut și mie prin mâini, ca
altor mulți oameni, lucrările lui W. Crookes, Bozzano, Flammarion, Kardek,
Podmore, W.Stainton, Young și ale altora. Nu m-am oprit cu deosebită atenți-
une asupra lor, cu toate că nu pot tăgădui, că uneori am fost impresionat de
ele. Dar această lectură desigur nu poate avea nici un fel de legătură cu strania
mea experiență, care de altfel ar putea să ieie loc de frunte în galeria faptelor
relatate în acele cărți. Dar iată faptele! (Sunt ele oare ”fapte” sau numai frân-
turi de fapte, părți dintr-un complex întins, ascuns în cea mai mare parte din
fața simțurilor noastre? La toată întâmplarea am să-ți arăt numai ceea ce am
văzut, am auzit, am pipăit eu.)
Tu îmi știi patima mea: vânătoarea. I-am jertfit oarecare parte din ago-
niseala mea. Mi le-a răsplătit pe toate, cu generozitate. În primăvara anului
acestuia am luat cu arendă vânatul dintr-un teren cu capre negre, din Munții
Făgărașului, ”Zăpodia”. Râvneam de mult la un asemenea teren și la vânătoa-
rea aceea, despre care auzisem multe, dar pe care - singura din țara noastră a
Ardealului – nu o făcusem. Nu e ușor să ajungi la un asemenea teren de vână-
toare. Se îmbulzesc îndată oamenii politici și grofii, - o știi. S-a întâmplat însă,
ca Zăpodia să fie arendată de un industriaș sas din Brașov, vânător și sportiv
cunoscut, și ca acel industriaș să-și găsească o năpraznică moarte anul trecut,
pornind cu el o avalanșă, pe când vâna acolo. O întâmplare nenorocită, despre
care au scris ziarele brașovene cu destule amănunte. Am căzut de acord atât
cu familia cât și cu comuna proprietară, să fie trecut asupra mea contractul,
care mai avea să ființeze câțiva ani. Nu vreau să ascund, că preluarea contrac-
tului mi-a fost ușurată de tragedia vechiului arendaș; oamenii sunt superstiți-
oși, și mai ales vânătorii se cam feresc să calce în ”urme rele”. Am preluat și pe
paznicul de mai înainte, pe Dumitru Boancăș. Mi-au venit la ureche oarecare
96
svonuri că acest Dumitru Boancăș ar fi un ”om șod126”, fără să găsesc nimic pre-
cizat. Desigur invidia altora, care râvneau la acel loc de paznic. Boancăș era
paznic vechi, cunoștea fiecare bolovan din teren, știa meșteșugul vânătoarei la
capre negre, nu era bețiv, nici hoț. Că ar avea și el o țicneală a lui, nu mă oprea
să mă bucur de el. Doar toți bunii paznici de la munte au felul lor deosebit,
au cîte o doagă, dacă nu spartă, dar oarecum mișcată de la locul ei. Întreba-
rea e: care doagă? Și cele care mă interesau pe mine le avea Boancăș tefere.
L-am chemat la mine și a venit; cu sumanul lui negru până sub genunchi, cu
pălărioara de pe Olt, cu traista de piele de viezure. E un om, care își poartă
voinic cei peste sasezeci de ani, fără urmă de gârboveală; față suptă și tăbăcită
de intemperiile vieții în aerul tare, era luminată de o frunte deschisă. În ochi
se oglindea deșteptăciune, cu o abureală de visare. Mi-a plăcut înfățișarea lui
și mi-au plăcut și cele ce mi le spunea, și cum le spunea. Mi-a fost simpatic, și
mi-a făgăduit să-mi fie credincios. Nu pot să spun, că și-a frânt făgăduiala.
Nu te-ar interesa, și pentru miezul scrisorii mele sunt fără de nici o
însemnătate, pregătirile pe care le-am făcut în preajma urcării mele la munte,
la Zăpodia – cea dintâi, și mi se pare că și cea de pe urmă. N-am să-ți zugrăvesc
nici iluziile și emoțiile, pe care le gustăm noi vânătorii, mai ales când avem să
intrăm în locuri de munte, necunoscute. Zeița noastră ne pregătește de mai
înainte pentru plăcerile de acolo și ne trimite fumuri de îmbătare prin care
– asemenea preoților zeiței-vânătoarese Bendis127, sau a celei cu trup de urs,
Brauro128 – vedem lumi de vise și de încântări. Aroma acelor arderi ne petrece
apoi în expedițiile noastre și tocmai de aceea multe lucruri care altora li se par
banale, vânătorii le găsesc deosebit de frumoase, sau iau în ochii lor proporții
de evenimente rare.
Dascălul din satul Crâștia, tocmai la poalele muntelui, a binevoit să
mă găzduiască peste noapte, fiindcă trenul sosea târzior și căruța făcea două
ceasuri de la halta cea mai apropriată. Casă primitoare, bucuroasă de fețe noi,
care aduc în singurătățile de acolo vești din lume și variație. Dascălul nu era
126 șod - curios, ciudat, bizar

127 Bendis - zeiță tracică, identificată de greci cu Artemis, adorată și de daci probabil ca zeiță a Lunii, a
pădurilor și a farmecelor
128 Poate fi vorba despre cultul Artemis Brauronia - cult practicat în special de femei, care în timpul dan-
surilor ritualice se prefăceau și imitau ursul, n.n.,
97
vânător, mai ales din pricina unui picior beteag, dar ca toți muntenii cunoaște
multe din ale vânătoarei,- și nu a fost zgârcit nici cu poveștile și nici cu vinul.
A stat cu noi și Dumitru Boancăș, până i-am ”dat poruncile”, și a golit și el un
pahar, sorbindu-l parcă fără plăcere. Când Boancăș dădea să plece, dascălul
i-a spus, credeam că fără nici un rost:
- Moș-Dumitru, apoi să bagi de seamă, să nu se întâmple vreo poznă!
La Stâna Stănciuleștilor mergeți?... Hm!
Acum îmi amintesc vorbele acestea, cărora nu le-am dat nici o atențiu-
ne atunci și parcă îmi aduc aminte și de o privire a dascălului, ca o amenințare,
dată unui copil rău. Dar fără îndoială nu era decât o vorbă aruncată, așa cum
se spun lucruri convenționale, fără gând la spatele lor, când n-au oamenii cu
ce alte vorbe să se despărțească. Totuși paznicul părea să nu fie mulțumit de
această dăscăleală.
- Ce poznă să se mai întâmple?
De cu noapte am ajuns la gura Văii Tomoroacei, am cumpenit pe tar-
nița asinului desagii și cojoacele și am pornit pe poteca de pe care de mult se
129
șterseră urmele turmelor de oi coborâte la șesuri. Cărarea avea să ne scoată pe

locuri dibuite de vechi strămoși, la Stâna Stănciuleștilor. În teren nu este casă
de vânătoare. Vânătorii de dinaintea mea încă se adăposteau acolo; stâna era
goală în vremea târzie a alergatului țapilor și zăcea la îndemână. Avea și izvor
de apă în apropiere și lemnele pentru foc încă nu trebuiau cărate de departe.
Pe când răsărea soarele am fost la stână. Era tupilată sub umărul pă-
durii de brad, care de aici la deal murea în brazi chirciți, roși de vite și de oi,
semănați tot mai rar printre jepii a căror împărăție începea. Înspre miază-zi
se ridica în pantă ușoară căldarea largă și deodată piatra se avânta spre cer în
pereți și turnuri zimțate. N-am să încerc o descriere a acestei priveliști și nici
simțămintele, care m-au cuprins, când s-a deschis, fără de veste, în ochii mei,
după ce ne-am ivit de sub covorul pădurii.
Scrisoarea mea văd, că poate să ia proporții neintenționate și fără ase-
menea amănunte inutile. Totuși am să-ți spun, că stâna era o alcătuire foarte
veche, apăsată de vreme la pământ, ca o babă în cârje. Părea că e îmbrâncit
129 tarniță - șa țărănească de lemn sau (rar) de piele, folosită la călărit sau la transportul unei poveri
98
cu spinarea coperișului frântă la mijloc, cu năframa streșinii trasă adânc pes-

te ochii mici și orbi ai ferestrelor cusute cu scânduri. Bârnele pereților erau
înnegrite de anii mulți și roase de cari, iar la încheieturile din cornuri se răsfi-
raseră, ca coastele unui hoit mâncat pe jumătate. Făcea o tristă impresie de
părăsire și îmi aducea aminte de o moară pustie, pe care, pe când eram copil
în sat, o înconjuram pe dedeparte, ca pe o primejdie, mai ales seara, când mă
întorceam de la peștii din iazul ei. Era o mare tăcere aici: nici o vietate nu o
tulbura. Am tresărit când a țâșnit de sub streașină o pasăre și a trecut pe dea-
supra noastră în zbor agitat și fără zgomot, ca să se așeze cu trupul drept, ca o
păpușă, în creanga unui ciung.
- Un ciuf, lămuri Dumitru. Îi e dragă, pe semne stâna asta și vrea să
ierneze aici. Dumitru suci clanța de lemn și împinse ușa; se deschise șchioapă,
scârțâind în balamalele ruginite. Am trecut pragul mâncat, îndoindu-ne din
șale.
În stână se vedea urma mîinilor și a grijii lui Dumitru. Pământul pe jos
era măturat, în gujba130 care atârna de grindă în mijlocul încăperii, era prins
ceaunul; chiar lemnele erau așezate sub el, numai să le dai foc. Într-un colț,
unde se zărea mai puțin din lumina de afară printre bârnele rărite, era așter-
nut un pat de cetină gros. Am înțeles, că pentru mine era. În alt colț, dincolo
de vatră, alt pat de cetină, mai subțirel. Paznicul mă încunoștiințase în drum,
că a fost alaltăieri la stână, ca să o pună o leacă în rând. Atunci a adus și ceau-
nul și securea pe care o cobora acum de după grindă și tot atunci a tăiat și
șirurile de lemne de foc, clădite lângă perete.
Îndată a adus tărhatul131, a dat drumul asinului să-și caute hrana. Din
cămăruța de alături (acolo zice că țin ciobanii cașii și burdufele de brânză), a
scos o doniță132 și a alergat după apă. Apoi a trezit în iască sâmbure de jar, la
fâșcăit133 într-un șomoiag de iarbă uscată și a vârât flacăra firavă în grămăjoara
de lemne de sub ceaunul plin.
130 gujbă - bucată de lemn fixată în pământ de care se leagă (sau se atârnă, cu un lanț) ceaunul deasupra
focului
131 tărhat - sarcină, povară, bagaj
132 doniță - vas din doage, puțin mai larg la bază decât la gură, cu toarte (și capac), în care se ține apă sau
lapte
133 fâșcâi - a șuiera printre dinți
99
În asemenea împrejurări, îți dai seama ce mare binefacere pentru

omenire e focul. Nu numai pentru folosul lui material. Încălzește nu numai
trupul, ci și sufletul. E un prieten, care alungă și umbrele gândului, umple ca-
verna ca și palatul cu ceea ce numesc nemții ”heimlich” (pentru care noțiune
mi se pare că nu avem un cuvânt românesc potrivit), și care e cea mai de seamă
mobilă a unui adăpost omenesc. Afară strălucea soare și se strecura destulă lu-
mină pe ușă, printre șindrile, prin crăpăturile pereților, - și totuși m-a înviorat
flacăra când a prins putere, a mîngâiat pântecele negru al ceaunului și a înce-
put să izvorească fum, care își găsea ieșire ușoară prin spărtura de deasupra.
S-a bucurat de foc și Assan, câinele meu limier, - cam bătrân, dar bun pe urmă
roșie, - pe care îl duc cu mine la toate vânătorile mele de fiare mari. După ce a
făcut înconjorul încăperii, Assan a mirosit pereții stăruind lung în câte un loc,
unde nasul lui fin îi descoperea cine știe ce miros neobișnuit, apoi a venit și s-a
culcat cu botul spre foc.
Împreună cu Dumitru am deșertat desagii, am întins păturile, am
prins în piroanele de lemn haine, acareturi, am atârnat la fereală de șoareci
merinzile. Până a fiert mămăliga, a clocotit și ceainicul alăturat jarului, s-au
pârgălit și bucățile de slănină înfipte în frigare.
- Îmbucăm repede, și mă gândesc să ne luăm o leacă de merinde, ca să
nu mai facem drum la amiazi. Am oblicit134 un țap bun alaltăieri, la Curtea-de-
oțel. Are acolo capre. Tare mi-ar plăcea să-l împușcați cel dintâi.
Nerăbdarea vânătorii m-a cuprins cu totul. Am sorbit ceaiul, am în-
ghițit câțiva bruji de mămăligă cu miez de brânză care se topea în cămașa
fierbinte. Merinde, armă, cartușe, binoclu. Dumitru mi-a dat și un toiag bun…
Haidem!
Afară era un cer curat. Nici un nouraș pe imensitatea boltei. Pospaiul
de zăpadă care a mai rămas prin șurlae era atât de alb în strălucirea luminii, în-
cât nu-l puteai privi îndelungat. Îndată am descoperit în pereții înalți puncte
mici, ca puricii: erau capre negre.
Peripețiile vânătorești, care s-au desfășurat, până ce am pus mâna pe
coarnele voinice ale primului meu țap negru, nu au loc aici. Ajunge să-ți spun,
134 oblici - a dibui, a descoperi, a găsi
100
că am trecut prin emoții și încercări trupești puternice. Desigur, nu aveam nici

un rezultat, dacă nu mă călăuzea și nu mă învăța ce să fac iscusitul Dumitru.
Ager și precaut ca un râs, cu simțurile și mintea gata să recunoască într-o clipă
situația și să ieie o hotărâre în aceeași clipă, cu delicată înțelegere și iertare
pentru neîndemânările și lipsa mea de experiență, cu desăvârșită cunoștință
a locurilor ca și a năravurilor sălbătăciunilor,- Dumitru mi s-a dezvăluit ca cel
mai bun muntean-vânător pe care l-am întâlnit. Ce să mai spun despre teme-
rara lui coborâre până în fundul prăpastiei în care s-a prăbușit țapul meu, sau
despre vigoarea lui trupească pusă la încercare suind același perete, în spate
cu vânatul greu?
Acele peripeții au cerut și timp și amiaza ne-a apucat la Pietrile Vârto-
pelului. Ne-am așezat pe o lespede dezmorțită de căldura slabă a soarelui de
noembrie și ne-am întins merindea. Dumitru își făcuse planul unui ocol, care
ne ducea prin niște padini, unde va fi ușor să mai apropiem vânat. De acolo
coborâm apoi la stână într-un ceas. Locul nu-i rău, în coastă e tăiată poteca
veche. Hotărârăm deci așa.
Deodată văd, că privirea paznicului se oprește asupra unui loc, colo
jos, departe sub noi. Stăruie, pune palma streșină, se încruntă.
- Vreun țap bun?... Cum îi vezi dumneata, Moș-Dumitru!
Dumitru scoase un fel de geamăt surd. Îl privii mirat. Pe față avea scrisă groa-
za.
- Ce-i Moș-Dumitru?
- Ce-i, nu-i bine, domnule, - și începu să adune merindea. Ăsta nu-i
semn bun!
- Care? Mă speriai și eu puțin.
- Țapul bălțat… Unu-i pe toți munții ăștia și unde se arată calcă primej-
dia… Nu l-am mai văzut de anul trecut de pe vremea asta, tot acolo. Credeam
că l-o fi prăpădit Dumnezeu, - si iată-l în calea noastră!
- Unde-i? Să-l văd și eu.
Îmi veni în minte superstiția vânătorească, atât de răspândită în toate
țările cu capre negre, că țapul alb e prevestitor de nenorocire. Superstiție, ca
101
altele o mie. Cu toate că mă cam molipsisem de groaza care l-a cuprins deoda-
tă pe acest muntean liniștit,- parcă mă bucuram că am prilej să văd un țap alb,
lucru atât de rar întâlnit.
Dumitru își întinse mâna - îi tremura - și îmi lămuri locul, după șurlae,
țancuri și mese de jepi. Am pus binoclu la ochi, am căutat îndelungat, călăuzit
și îndemnat de vorbe grăbite, fără răbdare.
- Nu-l văd… Nu văd nimic… Totuși, văd ceva… E o cruce… Da, e o cruce
ridicată în postată de bujori… Cruce e asta?
Dumitru nu-mi răspunse la întrebare, ca și când nici nu ar fi auzit-o.
- Colo sub cruce, la doi pași de ea, acolo-i țapul… Cum de nu-l vedeți?
Uite, acum i se vede bine brâul alb…
- Eu nu-l văd. Sub cruce sunt doi bolovani…
- Între ei e țapul… Uite-l, caută din ochi ceva… Nu-l vedeți nici acum?...
Se uită drept la noi… Ne-a găsit.
Se smânci de pe lespedea pe care odihnirăm.
- Să plecăm, domnule. La Piatra Caprii vom ajunge mâine. Acum să ne
grăbim la adăpost.
Glasul îi era schimbat, șoptit în puterea unei adânci tulburări. A ob-
servat împotrivirea mea tăcută.
- Eu îmi am semnele mele, domnule! Muntele cuprinde taine și pri-
mejdii și umbra lor se coboară înainte… Nu o pot vedea toți oamenii… Eu o
văd… Să plecăm, domnule!
Era atâta hotărâre în îndemnul lui, încât nu mă mai împotrivii, cu toa-
te că o clipă am bănuit un șiretlic, după care bătrânul își ascundea oboseala.
- Cum zici dumneata, Moș-Dumitru. Plecăm. Te întrebai cine a pus
crucea aceea în locul ăsta neumblat?
- Crucea?... Aceia-i a Domnului Rudolf… Acolo s-a prăbușit, de lângă
mine… Era om tare la fire,- a râs când i-am spus că văd țapul cel bălțat… N-am
avut ce-i face, m-am supus… Nu mai zăbovim, plecăm, pe ici pe deasupra…
O neînțeleasă neliniște mă cuprinse deodată. Nu mi-ar fi rușine să-i
spun frică,- sentiment pe care nu l-am avut de multe ori,- dacă s-ar fi conden-
102
sat asupra unei primejdii reale, știute. Așa, parcă se aduna din toate părțile,
cobora din cer, se ridica din stânci, era de lângă mine, venea din zările în care
mijea estompat de depărtare șesul Făgărașului. Toate erau așa cum au fost mai
înainte și totuși grăiau alt glas. Nu, nu mai erau ca înainte. Privind în adânci-
mea de sub noi, ea acum era enormă și dușmănoasă. Și părea că mă cheamă.
Aveam senzația ciudată, de neînțeles și totuși puternică, stăruitoare, că raza
dintre ochii mei și abisurile de jos se materializează și aceste trag, trag, trag,-
irezistibil. Pe umăr mi s-a așezat o mână abia simțită, care mă împingea totuși
cu tărie spre genunile de piatră care se căscau la picioarele noastre. Cu o miș-
care bruscă, - mi s-a părut un efort mare, - m-am aruncat pe spate pe lespedea
pe care ședeam, m-am învârtit, m-am tras în brânci înapoi, apoi m-am ridicat
în picioare. Aveam impresia, că m-am ridicat deodată la o mare înălțime, de
unde prăpăstiile de jos păreau mult mai adânci și că picioarele mele ca de câlți
nu mai pot susține un trup crescut deodată și un cap ca de plumb. Cu greu am
învins această slăbiciune.
- Îl văd și eu! strigai deodată.
Așa, fără binoclu, sărea între bolovanii de sub cruce ceva. Da, acum îl
vedeam bine… îi deslușeam și brazda albă și lată, care îl tăia în două.
- Îl văd! Nu mișcă… E oare țapul? De ce nu mișcă, dacă e vietate?
- Se uită țintă la noi!
- Da! Se uită țintă la noi!... Oare e țapul?
Assan, câinele, cu simțurile lui ascuțite, prinse atmosfera de neliniște
care ne cuprinsese. Se frământa încet în picioare, privea lung în adânc, scânci
și se lipi de piciorul meu.
Mi-am trecut arma peste umăr. Dumitru golise țapul încă în fundul
prăpastiei unde-l găsise, - acum cu o icnitură îl luă în spate, ținându-l de picioa-
rele dinainte trecute peste umeri, și porni cu grabă.
Țapul încremenise: capul înțepenit îi sta drept în sus, acoperind ceafa
omului. Cel ce pășea în fața mea mi se părea uneori un monstru, cu păr negru
pe spinare, în cap cu coarne încârligate. Coama brumată îi tremura la fiecare
pas. Era oare Dumitru, sau… altceva?... Ce gând idiot! Cine să fie? Dumitru, în
spate cu țapul împușcat de mine.
103
Am cârmit135 pe după pisc. Cu o mare ușurare am pierdut din ochi

căldarea și înaintam acum pe după culmea laterală, care cobora spre nevăzuta
așezare a pădurii. De drumul acesta nu-mi aduc aminte, decât ca de o zbatere
chinuită printre bolovani, labirint de jepărie, șurlae cu piatră sfărâmată, care
fuge de sub picioare, lunecușuri de zăpadă. Drumul cel scurt ducea pe dinco-
lo, pe lângă cruce. Dar acolo primejduia țapul. Nu știu cât de mare era ocolul
nostru și nici câtă vreme a trecut de când alergam. Da, alergam: picioarele,
plămânii, inima, munceau să se frângă, - și înaintarea noastră părea totuși de
melc.
Lângă o postată de jepi, Dumitru se opri și lepădă din spate povara.
Privi în jur cerul, apoi căută stâncăriile din valea deasupra căreia ne găseam,
și gemu iar.
- Trebuie să ne grăbim, să nu ne apuce pe aici…
- Ce?
- Boholtul136.
- Ce vorbești, Moș-Dumitre? Doar nu e pe cer nici urmă de nor!
- Vin ei, vin!... Și nu din cei curați… Dumneavoastră nu vedeți cum tre-
mură aerul… Și vedeți colo, caprele negre cum se trag fuga la vale, la pădure.
Mai avem de mers… Voi veni mâine după carne și după piele, acum îi luăm
numai capul, să fim mai ușori…
Scoase cuțitul și din câteva tăieturi desprinse capul țapului. Îngreu-
nă repede hoitul cu câțiva bolovani și prinse între ei năfrămuța ”ca să nu se
apropie hultanii”. Când s-a ridicat din această treabă, a arătat cu mâna în urma
noastră, spre crenelele spinării celei lungi.
De după Vârful Steghiilor se ivise un creștet de nor. Alb-gălbui, ca chi-
ca nespălată a unui moșneag. Se înălța încet. Părea că acel moșneag mânios și
rău stătea tupilat după zidul de stânci și se ridica încet-încet, ca să nu-l simtă
nimeni. Până va ajunge cu ochii la linia zării, să poată spiona ce se întâmplă
dincoace. Apoi să se năpustească deodată.
135 cârmi - a se abate din cale, a apuca alt drum

136 boholt - furtună mare, puhoi de apă
104
Atunci observai că soarele scăpătase mult. De când veneam?

Dumitru cârni în stânga și încet, costiș ajunserăm pe muchea care co-
bora spre pădure. De-a dreapta și de-a stânga adâncimile prăpăstioase. Creas-
ta era destul de lată și iarba subțire de pe ea făcea pașul ușor. Coboram aproa-
pe alergând. De acum am scăpat. Cum își pierde omul capul! De mine nu mă
mir, că nu-s învățat cu lumea asta a golurilor de munte. Dar Dumitru! De ce e
atât de schimbat, atât de speriat?
Fără de veste ne buhni137 în spate o izbitură de vânt, ca o lovitură de
berbec. Atât de puternică, încât mă împinse în câțiva pași repezi, involuntari.
Mă proptii în picioare și privii înapoi. Norul se ridicase mult. Creștetul alb,
care se vălurea în unduiri încete, trecea în purpuriu; aceasta se mohora până
ce trupul norului se tăia de linia stâncilor bătute de soare, negru ca păcura, și
larg acum. Se întindea mai ales alea în stânga, spre soare. Voia să-l mănânce:
dușman.
Ne-a venit în spate altă lovitură de vânt, apoi alta. În curând izbeau în
pumni deși de ciocan greu; apoi s-au topit în suflarea întinsă a unui foi enorm,
cu rare și scurte intervale. Mă ridica de la pământ; îmi simțeam ușoare picioa-
rele, fără povară asupra lor. Mergeam ca suspendat de o funie, atingând abia
un pământ moale, nesigur sub tălpi. O senzație de nenatural, de strivitoare
nesiguranță. Iar aproape, la stânga și la dreapta prăpăstiile… Dacă se întorcea
vântul și mă lovea în coastă o singură dată…
- Mai avem mult, Moș-Dumitru?
- Mult n-ar fi… pe vreme de pace… Să ne vedem trecuți de Custură138.
N-am îndrăznit să întreb ce e aceea ”Custură”. Va fi vreun loc rău. Dar
poate e numai un semn în apropierea adăpostului. Dumitru își luase din cap
pălăria; vântul îi zburlise părul în un coif bizar, cu coamă fluturătoare. În
mână, ținut de un corn, ducea capul de țap, cu rana retezăturii roșie, de sânge.
- Hai, domnule, hai! Nu rămâneți în urmă!
- Vrei să mă lași să te prind de mână? întrebai rușinat. Căutam un spi-
jin în locul picioarelor neputincioase. L-am luat pe sub braț, și m-am simțit
îndată mai sigur.
13 buhni - a izbi
138 custură - creastă de munte stâncoasă, zimțată, specifică epocii glaciare
105
De dinapoia noastră țâșni o pală de ceață. Ne-a ajuns, ne-a cuprins

dintr-odată, ne-a întrecut, ne-a închis drumul. Trase perdea și în fața soarelui,
care palizi, se făcu suriu, în urmă se dizolvă într-o lumină difuză, iridescen-
tă139. Dispăru cu totul. În jurul nostru o mare lăptoasă, care își alerga valurile
spre vale, clocotea în prăpăstii.
- Nu ne rătăcim, cunosc eu calea… tot pe culme, tot pe culme, - îmi
ghici Dumitru teama. Numai să ne vedem trecuți de Custură!
Iar Custura! Primejdiile trebuie să fie aici! Picioarele fugeau sub fieca-
re pas care ne apropia de acea Custură. ”Să ne vedem trecuți de Custură! Să ne
vedem trecuți de Custură”…, repetam ca un automat, apoi ca un vers recurent
dintr-o litanie140 interminabilă, în care se împletește deznădejdea cu neputin-
ța și cu rugăciunea. ”Să ne vedem trecuți de Custură!” Era în această mecanică
repetare și ceva îmbătător, ceva ce mă ridica din realitate, așa cum se întâmplă
– am citit – cu primitivii cuprinși de extaz în monotonele tamburinări ale tam-
tamului, în vârtejul uniform al dansului sau sub vraja unor cuvinte, aceleași,
cântate cadențat și în salbă nesfârșită. La început gândul se concentrase în
sensul strâns al acestor cuvinte, pe urmă a pierdut și înțelesul lor: erau numai
o cadență, niște scări pe care urcau în neștire picioarele.
Muchea de deal se îngustase; se umplu cu tot mai mulți bolovani, pieri
și iarba,- numai piatră ascuțită. Nu puteam merge alăturea… Dumitru se opri.
În fața noastră spinarea se subția în un fierăstrău de vertebre tăioa-
se. Custura! Custură de cuțit. Acum înțelegeam și înțelegerea era mai plină
de spaime decât bănuiala de mai înainte. Cele două abisuri se întâlneau aici
într-o lamă îngustă, zimțuită în colți ageri. Cât era de lungă? Putea fi de zece
pași, putea fi de o sută de metri. Se pierdea: negura înghițea ieșirea de dincolo.
E peste putință! Aici nu se poate trece!
- Dincolo apoi e bine. Padină largă. Și nu e lung răul; două-trei sărituri
și suntem dincolo… Nu se poate?... Am trecut-o de o mie de ori, ca și alții. Dom-
nul Rudolf o trecea cu ochii închiși… Cum, n-ai unde pune piciorul? Ți se pare
numai că n-ai. Dați-mi mâna, și pășiți unde pășesc eu…
139 iridescent - care schimbă culorile (precum curcubeul)

140 litanie - rugăciune dialogată, constând în scurte invocații
106
Din negură țâșni o șuierătură scurtă. Încă una. O cunoșteam, am mai

auzit-o azi. Un țap – undeva aici, aproape. ”Pfiiiu! Pfiiiu!” reperă iar.
- Țapul bălțat!
De unde știe Dumitru că e cel bălțat? Dacă e el, însemnează că ne urmărește…
Pe noi… De ce?
- ”Pfiiiu!” – și mai de aproape.
Paznicul m-a apucat de mână, am ajuns la primii colți ai fierăstrăului, -
și m-am smâcit înapoi. Prăpăstiile înecate în negură păreau să fie și mai înspăi-
mântătoare în necunoscutul în care s-au adâncit; vântul mă împingea cu o mie
de mâini. E peste putință!... Poate să mă reazim în toiag… Unde mi-e toiagul?
Unde l-am pierdut? Cine mi l-a luat?...
- Facem altfel, hotărî Dumitru. Trec întâi eu; să vedeți ce ușor e, și vă
aștept dincolo…, e aproape, veți vedea… Pe urmă, dacă vă este teamă în picioa-
re, luați-o călărește, ca copiii pe punte… Doamne ajută!
Se desprinse de mine și porni. O clipă parcă s-a învârtit lumea din ju-
rul meu, apoi l-am văzut pășind repede, ca o arătare. Nu, nu pășea. Aluneca,
se topea în pâclă… Figura i se șterse tot mai mult, se spălăci într-o pată surie,
dispăru.
- Aici sunt. Mă auziți, că nu-s departe… Câțiva pași. Veniți… Veniți! po-
runci a doua oară.
Am încălecat custura și am rămas încremenit, ca piatra de sub mine.
Nu am putut mișca o palmă de loc.
- Veniți?... Ne apucă noaptea și prăpădul aici… Nu puteți?... Domnule!
Strigă deodată cu mînie. Domnule! Ori veniți îndată, ori vă las aici! Țapul băl-
țat e în spatele nostru.
Groaza de a rămâne singur, părăsit, se ridică înspăimântătoare, cople-
și deodată toată teama de mai înainte. Nu-mi aduc aminte mișcările – desigur
ridicole, grotești, de animal tîrâitor – pe care le-am făcut. Am ajuns la distanță
de patru-cinci metri. Dincolo se închega din negură figura lui Dumitru, opacă,
fără detalii, fantomatică. Era oare Dumitru?... De ce își flutură poalele hainei,
ca două aripi, - de ce flutură din mâini? Nu le mișcă ca oamenii, le flutură… E
oare Dumitru?... Unde mă duce podul acesta? Poate în pierzare…
107
Un fuiag de vânt îmi smulse din cap pălăria. O zării, ca pe o pasăre

aripată, țâșnind, învârtindu-se, apoi coborând repede și frântă în apa fără de
fund a negurii. S-a șters, s-a cufundat… Mi-am încleștat mâinile în piatra ascu-
țită. Mă trăgea adâncimea, cum suge vâltoarea o așchie de lemn. O vâltoare era
în jurul meu, care se cercuia tot mai repede, tot mai repede… nu mai vedeam
decât ca fuga unor fuioare de cânepă sură, eu mă învârteam alăturea de ele, în
mijloc, tot mai repede, tot mai repede. Mă adâncea într-o pâlnie netedă, cu vi-
teză de prâsnel141, cu sursur de prâsnel… Nu mai vedeam decât pereții pâlniei,
nu mai auzeam decât sfârâitul lung al prâsnelului…
- Samuil! Samuil! mi se păru că aud, ca dintr-o depărtare mare. Sa-
muil! Samuil!
Era glasul, era urletul lui Dumitru. Atât de straniu, atât de izbitor,
încât deodată începu să se oprească nebunia vâltorii, mâinile simțiră iarăși
piatra, o pipăiră, se încleștară, traseră trupul după ele. O smâcitură, încă una,
încă zece, grăbite, dezordonate, animalice, - și mă găseam la picioarele lui Du-
mitru. Mă prinse de subsuoară și mă ridică.
- Acum am scăpat de ce a fost rău… Să nu ne apuce noaptea!
Nu-mi dau seama câtă vreme am stat în cumpănă pe puntea între via-
ță și moarte. Se întuneca; o întunecime încă sură, mohorâtă. Se lăsa asupra
noastră ca un suman mițos și greu. Vântul șuiera și se răsucea ca un nebun
scăpat din otgoane. De aici însă, coama de deal se lărgea, sub pași simțeam
iarăși iarbă măruntă, panta cobora dulce. Nu mai căscau prăpăstii apropiate.
S-a deslușit din ceață silueta frământată și sfârticată a unui brad năcă-
jit, și am salutat-o cu bucurie.
- Moș Dumitre! învinsei eu glasul vântului, Moș-Dumitre, dumneata ai
strigat la Custură?
- Eu.
- Ce ai strigat?
- Un nume.
- Ce nume? Pe cine ai strigat?
141 prâsnel - jucărie mică făcută din lemn, din os, din metal, cu un vârf ascuțit și care se rotește pe o supra-
față plană; titirez
108
- Un nume de primejdie…
Să fi auzit eu bine? ”Samuil! Samuil!”? Ce fel de Samuil? Nu era nime-
nea în jurul nostru. De ce nu m-a strigat pe mine, dacă voia să mă îmbărbăte-
ze? Samuil! … Poate a chemat câinele? Dar câinele trecuse înaintea noastră și
paznicul îi cunoștea numele!
-Cine-i Samuil? izbucnii, oprindu-l de umăr.
-Hai, domnule doctor, să pășim. Nu e vreme de povești… Scăpat-ați?
Aici sunteți? Celelalte îs altă treabă!
Avea dreptate. Sunt încredințat că, fără acel răcnet lung sinistru, orice
nume ar fi rostit în hăulitul lui, nu s-ar fi oprit vâltoarea, care mă trăgea spre
abisuri. Totuși ”Samuil” a strigat. De ce Samuil? Cine e Samuil, ”nume de pri-
mejdie”?
Ca împroșcată deodată din sute de mitraliere, veni grindina. Grindină
în noiembrie! Poate oare intra în mersul normal al lucrurilor? Abia a pipăit o
clipă, cu boabe rare, apoi a slobozit asupra noastră ropotul gloanțelor aspre
și mari. Le avânta vântul în linii oblice ca pe niște săgeți. Mi-am pus mâinile
deasupra capului și am plecat în fugă după Dumitru. Ca pe un dușman rău au-
zeam cum mă urmărește de la spate, mă ajung izbiturile pietrelor de gheață.
Se îmbulzeau și în aer, se frecau deolaltă, trezeau în văzduh vuiet, altul decât
cel al vântului: uniform, rece, perfid. Ca și când duhurile și-ar ascuți cuțitele
și coasele. Da, așa era! Se împletau în șuieratul vântului, strigau. Ce strigau
oare?... Sssaaaamuiiil! Sssaaaamuiiil! Sssssaaamuiiiiil!
Mi-am lăsat creștetul în bătaia gheții, mi-am strâns palmele pe urechi,
am gonit la vale, lunecând des pe covorul de mărgele albe, pe care le fugărea
vântul în vălurele.
Îndată am ajuns la stână, și fără să ne oprim la ușă din bătaia pietrii, am
grăbit în adăpostul peretelui de dincolo. Sub streașină, lipit de bârne stătea
asinul. Cu urechile lui lungi, înălțate ca două coarne, asculta atent. Întoarse
capul spre noi, ne privi cu ochi în care mi se părea că văd spaimă, apoi ascultă
iar, nemișcat. Oare ce asculta? Auzea și altceva decât ceea ce prindeau urechi-
le noastre? Animalele au simțuri nebănuite de noi. Assan, câinele, tremura la
picioarele asinului.
109
Aici nu ne atingea grindina; trecea năpraznică pe deasupra noastră,

bătea cu mii de pumni în acoperiș, mânioasă, că nu ne poate ajunge. Încer-
cai să-mi pun echilibrul în bătăile inimei și în gând. Ațe reci mi se coborau pe
frunte, răzbeau prin gardul sprâncenelor, se furișau în colțurile ochilor, pe
față, pe gât. Erau oare din ghiața topită, erau oare sudori de moarte? Am trăit
oare aievea spaimele și primejdiile de azi după-masă?
Dumitru a plecat de lângă mine și am auzit trântindu-se ușa în urma
lui. Am auzit prin bârne și brațul de lemne aruncat în vatră, în curând a scă-
pat prin crăpăturile peretelui și miros de fum. Ce bombănește Dumitru? Sau
focul crepitează142? Am apropiat urechea; e Dumitru; prind și vorbe: ”… Ai vă-
zut tu cămările grindinei, pe care o dezleg în vreme de strâmtoare?... Din al
cui sân iasă ghiața și cine naște promoroaca cerului, ca apele să se îngroașe
ca o piatră și fața adâncului să se întărească?... Va face oare Leviatanul�143
legământ cu tine, ca să-ți fie rob?...” Atât am putut prinde din șopotul din
stână. Era Dumitru? Vorbea cu cineva? Era o părere?
- Ce faci, Moș-Dumitre? strigai printre bârne.
- Am ațâțat focul și clătesc o leacă ceaunul ăsta… Dumniavoastră nu
intrați? M-am tras pe sub streașină și am trecut pragul. Afară se înnoptase și
mă răsbătuse frigul. Am intrat rotind repede ochii, să văd, dacă mai este cine-
va în stână. Cine să fie? Dumitru, dezbrăcat de suman, derăteca harnic.
-Așa, domnule? Cât o fi de slab adăpostul, tot te scutește. De ploaie, de
vânt – cel puțin. De celelalte… Domnul!
Își întoarse fața spre mine și zâmbi:
- Aș vrea să vă spun ceva.
- Ce? – mă temeam, ca de altă înștiințare rea.
- Să mă iertați. Când am văzut că nu îndrăzniți să treceți Custura, v-am
amenințat, că plec și vă las acolo. N-o făceam. Dar știam că asta va îmboldi, și
veți trece.
- Și dacă nu veneam? îmi amintii aceea clipă de groază.
- Hm. Era rău… Mă întorceam eu.
142 crepitație - trosnet al focului
143 Leviatan - monstru biblic distructiv (în Cartea lui Iov); căpcăun
110
I-am prins mâna și i-am strâns-o.

- Dar Samuil? De ce ai strigat Samuil?
- Sunt vorbe, care trebuie spuse numai când le vine vremea. Altele le
spui numai în gând…
Ce răspuns e ăsta? De ce l-am mai întrebat, ca să mă tulbure după liniș-
tirea strângerii de mână? Grindina ropotea pe acoperiș. Câte o bobiță răzbea
printre șindrile, cădea pe pământul bătut și sărea ca o ființă vie, apoi murea.
- Are muntele ăsta al nostru și fețe bune și fețe negre. Are și tainele
lui. Bieții de noi ne bucurăm când ne râde și uităm atunci pe cele rele. Apoi
în strâmtoare căutăm cheile. Tainele-s multe, cheile sunt puține și slabe… Fac
o mămăligă? La stână s-ar cuveni balmoș. Veți fi înghețat. Ia să trag mai lângă
foc scaunul nostru, - și aduse un capăt de trunchi retezat -, poftiți aici… Acum,
dacă n-aș fi lepădat țapul, pârgăleam ficat.
Vorbea acum vioi, învârtindu-se prin stână, așezând lucrurile. Parcă
voia să învioreze umbrele pe care nu le putea învinge para focului și să șteargă
amintirea peripețiilor noastre.
Mi-au căzut ochii pe două crestături proaspete în o bârnă de sus. O
cruce rudimentară, tăiată în secure.
- E sfânta cruce, m-a lămurit Dumitru. Am făcut-o alaltăieri, când am
pus rânduială aici… Astă-vară popa nost’ n-a fost să facă sfeștanie. Îi bătrân, se
poartă greu…
Grindina se opri deodată. Parcă ar fi adunat-o cineva cu o ștergere de
mână. Poate că, după ce ne-a urmărit furioasă și a văzut că am scăpat, și-a în-
cuiat înciudată ”cămările”. Vântul însă își continua turbata mânie și glasurile
lui se lămureau acum mai bine și mai impresionant, scăpate de întrecerea pie-
trii. Izbucnea în bufnituri scurte, se văieta prelung și sfâșietor, șuiera printre
șițele144 acoperișului. Pădurea de brad de lângă stână vuia frământată. Și toate
erau cuprinse într-un clocot surd, neîncetat, ca și când undeva sus, în văzdu-
huri, s-ar rostogoli fără încetare pietroaie și stânci. Câte un fuior rece cobora
prin urdinișul fumului sau țâșnea dintre bârnele descheiate. Atunci focul își
144 șiță - bucată subțire de lemn asemănătoare cu șindrila, dar mai scurtă decât aceasta, folosită pentru
căptușirea și acoperirea caselor țărănești, a cabanelor etc.
111
aduna flăcările și pornea și mai multe scântei spre acoperișul negru. Da sus
atârnau, lungi și prăfoase, fire de păianjen. Clătinau leneșe, ca adormite, apoi
deodată se trezeau în pendulări smâcite și agitate.
Câinele zgâria la ușe. Dumitru îi deschise și îl mângâie.
- Nici tu n-ai mai văzut d’astea! Aici e de Bălan și de Zmeu… Hai lângă
foc, că ești degerat… Măi! Nu-ți place mămăliga? Măi, măi!
Clădi lemne noi pe jar, umplu ceaunul din doniță și-l atârnă în gujbă.
- Mă reped să aduc apă proaspătă.
Luă lămpașul de gaz și-l aprinse.
- Pe viforul ăsta? încercai să-l rețin.
Poate că îmi era și milă de el; dar mi se furișă în suflet teama, să ră-
mân singur. Cu tot focul, care prinse iar putere și pârâia vesel în crăpăturile de
brad, stâna era plină de umbre. În colțuri se adunau negre, acoperișul frânt le
adăpostea în o mulțime de ascunzișuri, - se grămădiră oarbe în cămăruța de
alături. Zarea jucăușe a focului nu le alunga, ci parcă le dădea viață, se lupta cu
ele, ca și când ar fi ființe, care se prind încăpățânate de ungherele lor.
Dumitru agățase capul de țap de o grindă, lângă peretele din fund.
Din umbră i se desprindeau abia coarnele încârligate și dungile albe de pe
obraji. Ba se mai vedea ceva: buza de jos îi căzuse și dinții rânjeau în un râs
hâd. Mai bine îl lăsa netăiat, ca să-l aducă cu țapul întreg! Cum se oglindea
jocul focului în globul ochilor întredeschiși! Ți se părea că ochii sunt cei ce se
mișcă.
Nu-mi era îndemână să rămân singur în această stână părăsită, în pus-
tietatea muntelui, - chiar nici pentru timpul scurt cât lipsește Dumitru, după
apă. Putea să vină asupra mea vreun om rău, dezertor, braconier, vreun haidu-
cit. Asta nu mă neliniștea. Ar căuta doar scut de prăpădul de afară. Și aveam
armă și mi se pare că nici om fricos nu sunt. Dar oare numai oamenii sălășlu-
iesc în munții aceștia, și fiare, pe care le cunoșteam? Din întâmplările pe care
le trăisem în ceasurile din urmă, ca și din învolburarea de afară se închegase
o atmosferă de mister, de neliniște, fără o explicare potrivită. Voi fi fost și obo-
sit, și oboseala trupului slăbește frânele, care cârmuiesc cuminte gândurile și
toată starea sufletească. Nu știu. Dar m-a cuprins o mare neliniște la gândul că
rămân singur.
112
Scumpe prietene, după cum vezi, caut – în dauna timpului și a răbdă-

rii tale – să-ți povestesc lucrurile cu unele amănunte, prea multe poate. Dar
și cu desăvîrșită sinceritate. Eu îți cer o părere, un fel de diagnoză, pe care o
aștept avid. M-aș înșela pe mine, dacă nu ți-aș da toate elementele pe care le so-
cot utile, și mai ales dacă aș face și un singur pas în afara adevărului. Ai văzut,
de asemenea, că nu mi-am ascuns nici tulburările sufletești și îndoielile, pe
care le-am putut avea, tocmai ca să poți mai ușor afla hotarul între impresii și
realitate. Dar faptele, pe care ți le arăt, rămân. Ele sunt fapte, oricât de stranii
ar părea unele dintre ele, și depășind obișnuitele noastre experințe. Deci asu-
pra veracității acestora să nu te îndoiești. Dacă revăd cele ce ți le-am povestit
până aici și judec, acum, după o săptămână, lucrurile, - am oarecare îndoială
asupra unei singure împrejurări, prinsă cu simțurile mele. Nu ți-o tăinuiesc
nici pe aceasta. Câteodată sunt pe deplin încredințat că am văzut aievea, lângă
cruce, între cei doi bolovani, țapul bălțat; aș fi gata să jur că i-am distins bine
forma, l-am văzut chiar mișcând. De altădată mă îndoiesc și cred că ar fi putut
să fie și numai o înșelare a ochilor. Noi vânătorii știm că se întâmplă destul de
des să socotim o buturugă că e mistreț, sau niște crengi uscate dintr-un copac
căzut, coarne de cerb. Ni se pare că observăm și mișcare. Se poate că o ase-
menea eroare m-a făcut să ”văd” acel țap prevestitor de rele. Păcat că în acele
clipe de agitație și de grabă nu mi-am luat răgaz să-l privesc și prin binoclu;
acum nu mai aveam această îndoială. Dumitru l-a văzut, după cum îl văzuse și
de altădată; ochi ageri avea și nu-mi pot imagina să-mi fi spus un lucru de care
nu era convins cu desăvârșire. Apoi, adevărata groază de care a fost cuprins nu
se putea întemeia nici pe o greșeală și cu atât mai puțin pe o intenție de a mă
impresiona sau pe un alt gând, fără sinceritate. Oricum, fac această rezervă.
La Custură am auzit – hotărât! – repetat șuierat de țap, așa cum ți-am
arătat. Dumitru spunea că era tot cel bălțat, care ne urmărea. Nu l-am văzut.
Poate va fi fost altul; poate avea dreptate Dumitru, care știa mai multe decît
pot eu bănui.
Ultimele întâmplări, care au urmat (le-aș zice poate mai propriu ”fe-
nomene”, dacă nu aș vrea să mă feresc de un termen care m-ar apropia de spi-
ritualiști), - nu pot fi însă atinse de asemenea îndoieli și rezerve. Le-am perce-
put clar, precis și sigur, cu simțurile mele sănătoase. Te asigur că nici alcool,
113
nici stupefiante, nici halucinații nu au înrâurit aceste simțuri. Iată lucrurile

care mi s-au întâmplat în acea noapte, - pe care caut să le scriu (nu știu în ce
măsură voi reuși) cât mai sec și cât mai scurt.
Dumitru și-a îmbrăcat sumanul, și-a tras gulerul peste urechi, a luat
donița și a plecat. L-am mai auzit afară spunând ceva, când a pus umărul împo-
triva vântului. Ca să-mi fac de lucru, am luat o cutie de conserve și mi-a părut
bine că mi-am uitat acasă cheia, așa că am avut treabă să o deschid anevoios,
cu briceagul. Ședeam lângă foc, strângând între genunchi cutia de tinichea
ca să o fixez și să o pot tăia. Sub ceaunul din gujbă jarul bun se adunase într-o
moviliță din care pâlpâiau ultimele limbi albăstrui.
Nu aș putea înfățișa, cred, mai apropiat cele ce s-au întâmplat într-o
clipă, fără așteptare, decât făcând o asemănare. Ca și când doi oameni zdrave-
ni ar fi izbit deodată cu niște bâte groase în vatra de jar. Am auzit două bufni-
turi, tocmai la picioarele mele, tot jarul s-a împrăștiat, a sărit ca de explozie în
toate părțile. Au ajuns până la Assan, câinele, mi-au umplut și mie poala. Am
sărit amândoi speriați. Dacă vei da vreodată pe la mine am să-ți arăt găurile
arse de tăciuni în hainele mele de vânătoare, iar dacă ai veni curând, ai vedea
și părul câinelui pârlit. În prima clipă am crezut că au ajuns sub foc ceva cartu-
șe. Cum au putut ajunge acolo? Iar focul ardea de mult; dacă erau cartușe, ele
făceau explozie mai înainte. Și nici bufniturile nu erau ”explozie”, ci așa cum le
asemănam, ca niște lovituri de măciucă.
Descrierea acestui fapt cuprinde oarecare timp,- dar el aievea s-a în-
tâmplat într-o frântură de clipă. Iar cealaltă frântură de clipă, care a urmat, - ca
două lucruri apropiate, dar vădit consecutive -, ceaunul cu apă de deasupra
vetrei s-a răsturnat la pământ, apa răspândită a înghițit jăratecul împrăștiat,
cu șâșâituri de reptile. Ceaunul s-a rostogolit zdrăngănindu-și toarta și s-a
oprit în un perete. Stâna s-a cufundat în întuneric. Bucățile de jar, care au sărit
mai departe și nu au fost ajunse de apă, luceau în negreață; ochi care clipeau,
se acopereau, se stingeau pe rând.
N-ar avea nici un rost să-ți spun ce gânduri mi s-au învolburat prin
minte, ce am simțit în acele clipe, și apoi în minutele care au urmat. Știu că
m-am pomenit cu spatele lipit de perete, că l-am strigat pe Assan, că a venit
114
câinele lângă mine, am pus mâna pe el (tremura) și că am avut cel dintâi val
slab de liniștire, când am simțit sub mâna mea o ființă vie. Pipăind pe lângă
perete, m-am tras până unde îmi știam atârnat paltonul, am căutat în buzunar
lampa electrică. Să o aprind? – m-am întrebat fără rost. Ce voi vedea? Gujba,
rămasă fără ceaun, scârțâia în încheieturile ei din grindă. Se mișca. O mișca o
mână? O clipă m-am gândit și la această imposibilitate, apoi mi-am zis, că nu
putea fi decât vântul, care țâșnea pe sub ușă și cobora în răbufneli și de sus.
Am împins comutatorul. Cercul de lumină s-a plimbat repede și tremurător
de-a lungul pereților, pe jos, pe sub acoperiș. Evident, nu era nimeni. Gujba se
balansa, ca un șarpe, prins în coadă de o creangă de copac.
Ce să fac? Ce să fac? Mă întrebam, fără să pot lua vreo hotărâre. Dar ce
hotărâre puteam să iau? Să refac focul? Îmi era silă să caut lemne noi, să clă-
desc vatră pe pământul înmuiat. Se va aprinde oare? Iar dacă mi-l împrăștie
(cine?) iarăși, groaza va fi și mai mare. M-am îndemnat să ies din stână. În furia
vântului, în noapte, în misterele de acolo?
M-am așezat pe păcelul de cetină, cu câinele lângă mine. Lanterna
pusă pe pământ își fixase zarea în un cerc pe peretele din față. Un con de lu-
mină în păcura lumii din jur… De ce nu vine Dumitru? Spunea că nu-i departe
izvorul. Nu-mi dădeam seama câtă vreme a trecut de când a plecat… Oare de
ce nu vine? Oare mai vine?... Mi-am ațintit toată puterea auzului, să prind pa-
șii, care se apropie. Pădurea se frământa și se jeluia în gemete și în vaiete ascu-
țite. Auzeam cum vine dinspre piscuri câte un fuiag pe deasupra învălmășelii;
glasul de șuier creștea, se ridica în game tot mai înalte, țiuia pe deasupra stânii
și scădea cum se prăbușea peste pădure, în locurile de jos… Oare mai vine Du-
mitru?
Deodată câinele zbughi de lângă mine. Se repezi la ușe, cu atâta furie,
cum nu l-am mai auzit niciodată. Lătrat întărâtat, spasmodic, horcăind, fleș-
căind din dinți. Am apucat lanterna și am îndreptat-o într-acolo. Assan ataca
cu gura lângă prag, se retrăgea cu sărituri zmâncite, se repezea iarăși. Părul pe
spinare îi era perie. ”Va fi Dumitru”, - mi-am zis, dar nu am apucat să strig, să
liniștesc câinele, când acesta, ca și când ar fi primit o lovitură, se văietă ascuțit
și a alergat să se ascundă după spatele meu. Se tupilă strâns lângă mine, încât
îl simțeam cum tremură.
115
- Dumneata ești, Moș-Dumitre?

Am așteptat răspunsul, cu inima în gât. Nimic. Am ascultat pași, vorbă
de om, ceva. Nimic. Numai vântul zgâlțâia și pocnea încheieturile bârnelor…
Ba da!... Cineva mișca pe la clanța ușii…
Ușa se deschise și se trânti de perete. O năvală de vânt umplu stâna, ca
rostogolirea unei ape de după un zăgaz înfrânt.
- Dumneata ești, Moș-Dumitre?
Nici un răspuns. Mână a deschis clanța și a trântit ușa! Mână de om
trebuie să fie; ce să fie altceva? – mă încurajai. Ca să nu fiu țintă bună pentru
vreun dușman cu armă, am stins lanterna. Am sărit unde îmi știam carabina,
am ridicat arma la umăr.
- Cine ești? Trag!
A hohotit cineva? Așa mi s-a părut. Dar câte glasuri are vântul! A fost
ca un hohot înnăbușit, din gât, rău. De om? De vânt? De…?
Nu-mi dau seama cum și de ce am luat deodată o hotărâre. Am dibu-
it încet pe lângă perete, am dat cu mâna de uștiorul145 ușii și am sărit afară.
Vântul m-a lovit ca un măturoi enorm, purtat de sus de o mână uriașă. M-am
alipit de bârne, cu arma gata. Am ascultat. Poate nu ți-a fost dat niciodată să
te bizui, într-o împrejurare de primejdie, numai pe neputincioasele și dege-
neratele urechi omenești. Ai voi să le polarizezi puterea asupra unui anumit
sunet, ai vrea să le intensifici puterea, - ele nu răspund. Mașină moartă, care
înregistrează automat. Creierul se zbate să aleagă din caierul de vibrațiuni pe
cele care îl preocupă, să nu rețină pleava, să intensifice ceea ce vrea să judece,
- și nu poate. E un sentiment de neputință, penibil. Prin vacarmul vântului tre-
buia să aud pași, cât de furișați, sau măcar suflul unei respirații, fâșâitul unei
mâini, care pipăie… ceva. Ascult… Ascult... Închid ochii, ca să mă concentrez...
Ascult... Nimic…
- Moș-Dumitre! Moș-Dumitre! am strigat din toate puterile.
De undeva din vale, cotropit de vânt și de pădure, a venit răspunsul.
N-am înțeles vorbele; s-au sfârticat în două chiuituri scurte. Dar era
un răspuns, era omul meu. Am strigat iar, - răspunsul a venit de-aproape;
145 ușcior - fiecare dintre cei doi stâlpi laterali ai tocului ușii sau ferestrei
116
acum am înțeles: ”Iacă viiin!”. Printre copacii de din jos de stână a licurit lumi-
na fanarului. S-a pierdut, mi-a zâmbit iar. Se apropia. Apoi am auzit pași și l-am
simțit lângă mine. Am întins mâna, am prins pănura aspră a sumanului să mă
încredințez.
- Ce-i, domnule doctor? Ce-i? S-a stins focul?
- L-a stins…
- Cine l-a stins?
I-am povestit în grabă cele ce s-au întâmplat. Șopteam, ca și când ală-
turea ar fi pândit cineva.
- Nu te înspăimânta nici de groapa din timpul nopții, nici de săgeata,
care zboară ziua…
- Ce vorbe’s astea, Moș-Dumitre?
- Niște vorbe vechi. Să facem focul!
Bătrânul clădi lemne uscate și puse flacără în așchiile de sub ele. A
ridicat ceaunul la locul lui și l-a umplut cu apă nouă. Am îndrăznit să-l întreb,
pe el, care cunoștea tainele muntelui, ce a putut să fie spaima de adineaori. Și
mai ales, cum se poate că a sărit ceaunul din cârligul gujbei și și-a vărsat apa
peste vatra împrăștiată. A întors vorba în altă parte. Îl ghiceam neliniștit, cu
gândurile aiurea, cu toate că încerca să lege vorbă despre vânătoare, despre
caprele negre; își făcea de lucru, pregătind ce să îmbucăm. Uneori mi se părea
că umblă ca în somn. Se oprea câteodată și asculta prăpădul de afară. Uneori
se oprea și privea atent în câte un colț al stânei. Odată a mers la cămăruța întu-
necoasă de alături, și-a băgat capul în ea, a ascultat și a oftat.
Am lăsat să pună pe foc lemne multe, să-l încarce iar, îndată ce își va
aduna para. Umbrele s-au zgulit prin unghere și pe lângă cornii acoperișului;
dogoarea era bună. Cele întâmplate au început să-și piardă din înfricoșare; ex-
plicații cuminți și naturale începeau să-mi liniștească gândul. Am întins lângă
foc merindele, am lăudat – pe bună dreptate – și mămăliga pe care o meste-
case bătrânul. Încetul cu încetul stâna prindea ceva din atmosfera bună a ca-
banelor în care poposesc pe noapte vânătorii. Dumitru s-a ferit să vorbească
despre lucrurile pe care le-am trăit în ziua aceea, le ocolea, le lepăda. A poves-
tit câteva întâmplări de vânătoare vechi, de pe când era tânăr, pe când câinii
goneau caprele negre și le ”încuiau”.
117
- Dumneata vorbești despre vremile cele bătrâne. Mi-ar place să-mi

spui, cum era și mai încoace… Cum ați vânat cu fostul arendaș, cu Rudolf?
Spune, cum a fost anul trecut? Aici ați stat?
- Cu domnul Rudolf? Hm! – și suci vorba în altă parte.
M-ar fi făcut să uit, sau cel puțin să-mi iau gândul de la spaimele de mai
înainte, dacă nu avea acea stranie ținută de lunatic, și dacă nu ocolea încăpă-
țânat să-mi răspundă la anume întrebări. Câteodată mi se părea că vorbește în
neștire, cu gândul aiurea.
Se opri iar, și ascultă lung.
- Acum vine haita!
- Haita? Ce fel de haită?
Nu-mi răspunse, dar am înțeles îndată. Peste viforul de afară, a încă-
lecat un al doilea vifor. Dinspre piscurile de la sud, venea o învălmășeală de
glasuri și de sunete; noi. La început ca o apă mare, zbătându-se între maluri.
Apoi am lămurit cum se apropia și pe urmă trecea pe deasupra noastră. Am
”lămurit”! Ce puteam oare lămuri din pandemoniul146 acela?
Am auzit odată rostogolirea unei avalanșe; am auzit și valuri ale mării
asaltând pereții de stâncă; murmurul surd care merge înaintea cutremurului
de pământ, încă l-am auzit. Din toate acestea era ceva în frământarea din văz-
duh. Dar aici se frământa, pare-se, ceva viu. Era pufnit de mistreț și clănțănit
de colți; era hâșâit de pădure deasă prin care se îndeasă alungate fiare mari;
erau crengi rupte sub copitele speriate; era muget de cerb și țipătul horcă-
it al căpriorului pe care îl apucă gonitorii câini; șuier lung de capră neagră,
urletul prelungit și sinistru al lupilor; era mârâit mânios de urs; chefneau și
lătrau sute de câini cu glasuri gâfâite; chiuiau vânătorii călări, bubuind copi-
tele cailor în nori, ca în niște poduri de scânduri. Și veneau fiarele, și veneau
câini, și călăreții cete-cete, în fuiag îngust, tocmai pe deasupra noastră. Parcă
a scăpătat un cal și a atins cu copita acoperișul stânei, apoi a luat iar înălțime.
În pădure s-au frânt brazii, cu trosnete de armă. Iar în aer fluturau, ca nebu-
ne, niște păsări speriate; le auzeam și bătătile încâlcite ale aripilor și țipetele
jalnice. Stâna noastră se cutremura, pârâia în încheieturile ei bătrâne; câteva
146 Pandemoniu - (în mistica creștină) loc de reuniune a demonilor; adunarea, sfatul demonilor
118
șindrile de pe acoperiș se desprinseră și zburară zbârnâind ascuțit, ușa se scu-

tura în balamalele ei slabe. Am simțit un val, - pe unde va fi intrat atît de plin?
– care a umflat toată încăperea, încercând parcă să o năruiască. Se părea că o
vietate se zbate din perete în perete, caută o ieșire, ca să se înșiruiască iar în
hordele văzduhului.
Cât a durat această nebunie? Ți-o scriu, nu că aș apropia-o de legenda,
evident rod al fanteziei, cu ”vânătoarea sălbatecă”, pe care o găsim în folclorul
multor neamuri. Din asemenea naturale fenomene se va fi născut acea cre-
dință deșartă. Totuși trebuie să știi că nu a trecut fără să mă impresioneze,
ca o răscolire adâncă a puterii naturii. Dumitru nu părea prea scăpat de su-
perstiție; stătea cu fața ridicată spre cer, asculta într-o atitudine de încordată
atențiune, mormăia cuvinte neînțelese. Se însenină deodată:
- Au trecut! De acum se va potoli și boholtul, - și își făcu cruce.
Huruitul năvalei s-a prăbușit peste pădure; a tras după el ca pe o coa-
dă de bălaur fuiorul vântului, tot mai subțire. Vântul obosit se târa pe pământ;
de sus se cobora liniștire. Cum a venit de năpraznic când ne-a izbit din sus de
Custură, așa fără de veste și-a adunat acum oștile. Și s-a făcut tăcere în lărgi-
mea muntelui. Urechile chinuite deodată au simțit ca un gol imens. Focul din
mijlocul stânii înălța flăcări lungi, fumul se ridica coloană spre urdinișul de
sus, scânteile jucau ușor, în voia lor, se stingeau în zbor, se atârnau o clipă de
lemnul acoperișului, clipeau înainte de a-și adormi steluțele.
Mă cuprinse moleșeala somnului. Liniștea muntelui a trecut peste
fruntea mea ca o mână moale și prietenoasă și a acoperit cu ceață impresii-
le tari și întâmplările, care m-au răscolit. Va veni și somnul, va veni și ziua de
mâine, vor presăra cenușe și uitare… Vai! Nu mi-a fost dat să fie așa. Oricât ar fi
fost de stranii experiențele mele, pe care cred că ai avut răbdarea să le citești
până aici, dacă nu ar fi urmat ceea ce a urmat, nu mă vedeam îndreptățit să ți
le înfățișez, și să-ți cer judecată.
M-am trântit pe patul de cetină, am pus ranița sub cap, mantaua mea
largă m-a acoperit. Câinele s-a tras lângă mine. Cetina era moale, pătura de sub
mine groasă, țigara răspândea în trup otrava ei subțire și dulce. Simțeam cum
se destind în hodină plăcută mușchii, tendoanele; gândul se legăna în poarta
119
somnului. Am mai schimbat cu Dumitru câteva cuvinte, până a aruncat un

alt braț de despicături în grămăjoara de jar. Apoi s-a așezat și el pe păcelul lui,
lângă peretele din fața mea. Omul acesta avea ceva misterios în toată ființa lui!
Era un minunat cunoscător al muntelui; și după faimă, dar și din cât
l-am putut eu judeca în această singură zi de vânătoare, era un meșter în vâna-
rea caprelor negre. De vreo patruzeci de ani înfrunta greutățile pe care le ridi-
că muntele înalt în fața celor ce trăiesc și vânează în el; se adaptase acelei vieți
legată de natură și de realitate. Și totuși, uneori părea că trăiește într-o visare.
L-am surprins dus pe gânduri, altădată vorbind singur, spunând adeseori lu-
cruri sentențioase, cu adierea textelor biblice. Găsești și aici câteva din acele
vorbe misterioase ale lui Dumitru Boancăș, cele pe care le-am putut desluși
mai bine, și care mi-au rămas în memorie. În aceeași vreme își făcea slujba în
jurul meu cu toată băgarea de seamă și chiar cu un atașament, pe care nu-l
justifica timpul scurt de când am intrat în legătură cu el.
Iată și acum, după ce s-a așezat pe păcelul lui – într-o poziție curioasă,
cu picioarele trase sub el, cu spatele la perete – și după ce mi-a zis ”noapte
bună”, l-am auzit suspinând. S-a înțepenit privind nemișcat în para focului.
Era ceva straniu, nenatural în această rigiditate și în privirea lui ațintită. Mi se
părea că nu-și mișcă nici pleoapele, le ține închise pe jumătate, încremenite.
Așa, cum îl priveam din așternutul meu, lua câteodată înfățișarea sinistră a
străvechilor mumii peruviene: adunate ghem, cu ochi artificiali, lucind de sub
pleoapele îngustate.
Din întreg trupul omenesc mi se pare că două organe înfățișează mai
impresionant hotarul dintre viață și moarte: inima și ochiul. Inima, oprită în
mișcările pe care le-a început încă înainte de nașterea noului om, e pecetea
morții. Viața se oglindește în ochi; și ei în neîncetată mișcare. Încremeniți îți
spun că s-a stins ceea ce le dădea strălucire și expresie. În trup nu se mai gă-
sește tainicul grăunte, s-a îndepărtat ceva esențial în alcătuirea de om. Poate
spiritul – dacă crezi în existența lui în oarecare formă – e cel ce a plecat și ochii
nu mai sunt fereastra lui luminoasă.
Rigiditatea ochilor lui Dumitru, fixați în jarul vetrei, îmi dădea fiorul
pe care îl simțim, - chiar și cei obișnuiți cu aspectul cadavrelor -, când vedem,
privind în gol, fără pricepere, sticloși, ochii de mort. Dar îl auzeam respirând,
120
auzeam din când în când frânturi de vorbe, care îi scăpau dintre buzele ne-
mișcate sub mustățile coborâte, albe. Această incongruență între semnele de
viață și rigor mortis din ochi, accentua și mai mult aspectul straniu.
Am tras pelerina până sub barbă, am pus capul pe raniță. Vântul nu
mă va mai face să tresar; pacea muntelui – pe când vânam cerbi și cocoși - de
atâtea ori mi-a cântat cel mai luluitor cântec de leagăn… Să dorm!
Mi se întâmplă uneori, mai ales când mi-e tulburat gândul, că îmi fuge
somnul. Adică somnul adânc, despărțit de realitate. Zac într-un fel de semi-
somn. Conștiința e pe dungă ascuțită de cumpănă și cumpăna balansează
ușor. Știu că nu dorm, îmi dau seama de cele ce se petrec în jurul meu, gândul
e cel al omului treaz – și totuși alunecă uneori spre lumea visurilor. Nu e o in-
termitență, ci un curios paralelism. Așa am zăcut în acea seară, multă vreme.
Ceea ce mă neliniștea – ce lucru de neînțeles! – era tocmai tăcerea.
Își are și tăcerea amenințările ei. Tocmai fiindcă din apa ei uniformă distingi
fiecare firișor de sunet, care se ridică uneori. Un zgomot obișnuit, continuu
sau intermitent, te face de la o vreme să nu-l mai bagi în seamă – știi povestea
cu morarul. Cel care rupe tăcerea te avertizează, îi cauți chiar involuntar o ex-
plicație. Nu te vei mira că, după straniile întâmplări ale zilei aceleia, nervii mei
prindeau sunetele în tâlcuri neobișnuite. Aceste tâlcuri au putut fi greșite, in-
fluențate de mediu, de starea de nervi, de orice vrei să pui în sarcina mea. Nici
nu le arăt, decât doar lunecând asupra lor fără voie, în graba scrisului. Rămân
însă faptele – și numai acestea interesează.
Bucățile de brad din foc și-au terminat rășina pocnitoare și acum ar-
deau liniștite. Rând pe rând își domoleau limbile, tot mai albăstrui, tot mai
transparente.
Sunt șoareci aici? Într-o bârnă scărmăna ceva. Se oprea… începea iar.
O ghiară sau un dinte trăgea dungi. Ciudat! Avea un tact, pe care l-am reținut
de la o vreme. De trei ori… de două ori… de trei ori. Apoi tăcere. Scrrr, scrrr,
scrrrr… scrrr, scrrr… scrrr, scrrr, scrrr… De trei ori… de două ori... de trei ori.
Se oprea. Credeam că nu mai începe… Scrrr, scrrr, scrrr…. Scrrr, scrrr… scrrr,
scrrr, scrrr. E un… semn? E o întrebare? Un fel de Morse. Așteaptă răspuns?
De la mine? Ce răspuns și cum?
121
M-am ridicat într-un cot și am ascultat încordat. De trei ori… de două

ori… de trei ori. Acum s-a mutat în peretele din stânga. De trei ori… de două
ori… de trei ori… Precisa regularitate a acestor sunete a devenit un chin. Inter-
valul scurt dintre două strofe era umplut de o tot mai înspăimântată așteptare.
Tace de acum? Reîncepe?... Poate ai citit în tinerețea ta cărți cu aventuroase
călătorii prin regiunile nescrutate ale Amazonului și îți aduci aminte de unul
din felurile cum se spune că chinuiesc indigenii de acolo pe prizonierii lor.
Așază deasupra capului omului legat o oală cu apă, din care picură la intervale
egale câte un strop. Cad stropii exact pe același locșor din creștetul victimei.
O picătură de apă ce-i? Și totuși, în curând nenorocitul se zbate neputincios,
urlă, înnebunește sub grozăvia regularității acelei infime lovituri și mai ales
sub aceea a așteptării proximului strop de apă. Cam așa să-ți imaginezi și chi-
nul meu. Ce este? Cât mai durează? Mai continuă? Se oprește în fine?! Vai! în-
cepe iar.
Am întins mâna după ceva, - am dat de un bocanc. Am izbit cu călcâ-
iul țintuit în bârna de la capul meu. Dacă-i șoarece, se va speria, va tace… După
intervalul obișnuit: de trei ori, de două ori, de trei ori. Dar de data această toc-
mai în locul unde am lovit eu. M-am ridicat speriat. Să-l trezesc pe Dumitru!
Bătrânul stătea tot ghemuit, cu ochii întredeschiși. Nu-l trezise nici izbitura
din perete. Să-l trezesc? Mă fac de râs. Roade un șoarece, sau își fac carii dru-
mul lor prin bârnele vechi și eu să mă alarmez în felul acesta!... De trei ori, de
două ori, de trei ori… Numai o ființă cu judecată și având un anume scop poate
să facă semnele astea. Semne? Ce ar putea fi altceva?
A pocnit în grindă a acoperișului, scurt, sec, aspru, de parcă era un foc
de carabină. A pocnit iar, dincolo, în întunericul de sus și mai puternic… Ce
copilărie e să te sperii de asemenea pocnete! Sunt obișnuite în mobilele vechi,
care se descheie de bătrânețe. Aici vântul de adineaori va fi mișcat încheietu-
rile, și ele se așează acum la loc. Vor mai urma altele?... Nimic. Da, e lămurit
și foarte natural; vântul, încheieturile… Atunci am observat că ”șoarecele” a
tăcut. Am pândit acum zgârieturile. Au încetat. De ce au încetat? Ce s-a întâm-
plat de le-a rupt firul? Pocniturile din grinzi? De ce? E o legătură între ele?
Se îngrămădeau întrebările – răspuns nu găseam. Cu un efort de vo-
ință m-am smuls din melița lor. E de râs: înainte mă speriau zgârieturile și do-
122
ream să înceteze, - acum mă înspăimântă încetarea lor! Iată, s-a făcut liniște.
Aprind o țigară, apoi încerc să dorm. Uite, ceasul e unsprezece. Sunt rupt de
oboseală. Ce crezi? Urcușul din vale până aici, apoi o zi de dibuit prin cățânii147
ăștia… Și ce zi! Nu mai sunt nici eu de treizeci de ani! – așa mi-am zis. Am pus
iarăși lemne pe focul aproape stins. Dumitru dormea înainte. M-am hotărât
să nu mai aud nimic. Dacă voi despica fiecare sunet din stâna deșălată și îi voi
căuta pricina ajung să îmi pierd și mințile până dimineața. N-am văzut nimic,
nu am auzit nimic. Sunt la vânătoare de capre negre; am la îndemână o pușcă
bună; iată, o și despiedic, o reazim lângă cap. Fiară sau om pământean n-are ce
să-mi facă… Și cine mai crede în stafii, și duhuri, și strigoi!
Ca să nu mă mai tulbure cine știe ce sunete, am scos din trusa cu dof-
torii vată și mi-am astupat urechile.
Încet, încet am alunecat iarăși în acea stare dintre vis și realitate. Nu
era mulțumitoare, dar îmi porunceam și mă încurajam, că completa destinde-
re trupească are să mă odihnească, chiar dacă nu aș adormi aievea. Se poate că
am și adormit.
Deodată am avut o senzație curioasă. Mi se prelingea ceva pe frunte
în jos. Ceva vâscos. A ajuns la colțul ochiului, am simțit ca și când mi s-ar olei
pleoapele. Am șters cu mâna peste frunte, peste ochi. Privesc: mâna plină de
sânge. Șterg și cu cealaltă mână: s-a însângerat, roșu-negriu.
Cineva m-a rănit la cap! Dintr-o icnitură am fost în picioare și am pus
mâna pe carabină. În stână nu era nimenimeni afară de Dumitru. Dar ăsta-i
sânge, - din fruntea mea. Din fruntea mea? Atunci mi-am dat seama, că ceea ce
am simțit coborându-se în ochi era rece ca o lipitoare. Dacă ar fi sînge din rană,
ar fi cald, mai fluid, - aș simți durere. Îmi pipăi fruntea, capul - nu simt nicio
durere; nu-s rănit. Dar de unde sângele?
Mă șterg repede cu mâneca hainei, ridic ochii să caut.
Tocmai deasupra locului unde îmi stătuse fruntea, era atârnat de o
grinduță capul retezat al țapului negru. Rânjea la mine și din ochi și din dinții
albi. Din rana gâtului atârnau ciucuri de sânge închegat. Urât aspect, satanică
147 cățân - jep, jneapăn, pin pitic
123
expresie! M-am înfiorat. Apoi a venit ca o liniștire gândul că nu s-a întîmplat

nimic deosebit. A picurat un chiag de sânge din gâtul țapului, și s-a potrivit să
fie atârnat deasupra patului meu… Deasupra patului meu! Cum a ajuns aici?
Doar Dumitru îl atârnase tocmai de grinda peretelui din față! Eu nu l-am mu-
tat aici; Dumitru încă nu l-a mutat. L-aș fi văzut mutându-l, doar nu am ieșit
din stână. Da, din peretele din față mi-a rânjit, o știu precis… Sperând o impo-
sibilă desmințire, am mers acolo unde știam că atârnase înainte capul tăiat.
Pe bârnă – urme de sânge. Era lămurit. Cineva a luat capul și l-a adus încoace.
Eu nu; Dumitru nu. Cine? Când și cum, de nu am observat? Dumitru nu era
nebun să-mi atârne tocmai deasupra patului meu capul sângeros. Nu l-a mu-
tat el. Cine? Și ce gând blăstămat a avut să-l potrivească așa, încât să-mi curgă
sângele tocmai pe frunte? L-a adus, l-a potrivit, evident, după ce m-am culcat,
și a… văzut unde mi-e fruntea…
Mi se părea cert: o putere oarecare a ridicat din locul lui capul de țap
și l-a adus dincoace, deasupra mea. Neauzit, nevăzut. O putere, care avea ceva
cu mine, avea un gând dușmănos îndreptat împotriva mea. Legătura cu țapul
bălțat și toate ce s-au întâmplat s-a făcut îndată. Era un șir de fapte adunate
nu la întâmplare, ci în urmărirea unei ținte. Eu am, în desfășurarea lor, un rol,
deși pasiv. Cineva, ceva, care are gândire, voință, putere fizică și mijloace, care
trec dincolo de cuprinderea minții noastre, se manifestă acum de douăspre-
zece ceasuri în șir, sub felurite feluri, toate stranii, supranormale. La crucea
vânătorului zdrobit de avalanșă, la Custură, aici în stâna asta sinistră: tot în
jurul meu.
Am apucat capul de țap și l-am azvârlit în ungherul de dincolo. S-a
rostogolit săltând și s-a așezat în umbră, drept, cu coarnele în sus. Un ochi i s-a
deschis larg, celălalt i-a rămas o dungă. Buza de jos a descoperit complet măr-
gelele albe ale dinților. Se strâmba la mine într-un râs diavolesc… Și-a mișcat o
ureche!... Nu știu, așa mi s-a părut… A mișcat din buze? Grăiește? Mi-am smuls
din urechi bucățile de vată. Nu se auzea nimic. A fost o părere… Mă privea
numai țintă; drept la mine privea, cu ochiul mare, cu cel abia lucind dintre
pleoape. M-am mutat lângă ușă; tot la mine privea. Am sărit lângă celălalt pe-
rete, - ochii erau asupra mea. Râdeau sinistru, satanic.
- Dumitre! am strigat din gâtlej încleștat. Dumitre!
124
A dus încet o mână la frunte, abia a atins și i-a căzut ca moartă. Ca un

murmur de pârâu mic într-un cotlon dintre stânci, am auzit glasul lui. Mono-
ton, stins, fără ridicări, fără accent. Ce spunea? Mi-am apropiat urechea, am
prins crâmpeie:
- … Mă împrejmuiseră morții și mă înfiorară apele pieirii; mă în-
veșmântaseră legăturile mormântului și mă prinseseră lațurile morții…
Din locașul Lui, el mi-a auzit glasul… atunci s-a zguduit pământul și s-a
cutremurat… temeliile munților s-au mișcat și s-au clătinat, pentru că El se
mâniase… Atunci s-a văzut albia râurilor și s-au descoperit temeliile lumii…
- Dumitre! am șoptit, fără să îndrăznesc să-l ating.
- … căci iată trimit între voi șerpi și basilici148, împotriva cărora nu
este nici un descântec… zice Domnul…
Vorbea în somn. Dar oare dormea? Dormea… ca oamenii? Pare că ci-
tește dintr-o carte… Cuvintele pe care le-am pândit îmi aminteau vag texte de
mult citite, uitate, cu miros de tămâie.
M-am retras. Am luat o haină și am aruncat-o peste capul de țap. Să
nu-i văd rânjetul. Am dus lângă păcelul meu un buștean.
Mai putea fi vorba de somn? M-am hotărât să aștept ziua – când va
veni? – așa, treaz. Mi-am luat în spate mantaua, m-am așezat pe buștean. N-am
să adorm. Am să alung gândurile rele. Am să zic rugăciuni. Cuvintele lor îți
prind atențiunea, cadența lor repetată te învăluie într-o somnolență a simțu-
rilor…”Tatăl nostru…” Am scos din arhivele memoriei toate ocinașele, pe care
le ziceam odinioară, le-am spus, le-am repetat… Oare mai știu ”Credeul”?…
”Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotținătorul, făcătorul cerului și al pămân-
tului, văzutelor tuturor și nevăzutelor…” Nevăzutelor? Făcătorul nevăzutelor?
Ce sunt ”nevăzutele”, pe care le-a făcut Dumnezeu? Și eu cred în ele. Cred?
N-am să analizez eu acum textul și temeliile mărturisirii de credință,
așezate de Sfinții Părinți! Spun așa cum este, fără să-l despic…”Cred într-unul
Dumnezeu, Tatăl atotținătorul, făcătorul cerului și al pământului, văzutelor
tuturor și nevăzutelor…” M-am oprit iar. Mi se așeza o barieră în fața gându-
lui, a voinței, a memoriei. ” Nevăzutele” pe care le-a zidit, cărora le-a dat ființă
148 basili(s)c - reptilă mitică, căreia i se atribuie capacitatea de a omorî cu privirea
125
Domnul, așa cum a dat ființă reală și ”văzutelor”, - există deci! Că nu le putem
prinde în simțurile noastre trupești acele creațiuni, nu înseamnă că ele nu ar
exista aievea. Poate le vedem manifestările, faptele, chiar fără să le vedem pe
ele înșile… Nu vedem electricitatea, în sine, nu vedem undele eterice… Am
încercat să mai trec pragul acelui cuvânt tulburător, și nu l-am putut trece.
Am revenit la ”Tatăl nostru”, la ”Născătoare”. M-am pomenit că am rupt firul
și repet într-una ”… și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău”.
Rugăciunea a devenit automată, s-a fixat asupra acestor cuvinte, sufletul le-a
îmbrățișat, le-a dat căldură, le-a simțit binefacerea și nădejdea, - apoi ele și-au
pierdut conturile. Au fost ca un cântec care leagănă și adoarme. Coatele s-au
rezemat pe genunchi, capul a coborât în palme.
Am adormit? Poate.
Am simțit un frig tăios. Dacă voi fi adormit, aceste m-a trezit. Pătrun-
dea prin manta, prin cojocel, îmi crispa obrajii. S-a pornit crivăț? Nu se aude
vânt. Parcă aș fi intrat din căldura lui iulie într-o pivniță de ghiață. M-am scutu-
rat, am ridicat capul.
Lângă foc, pe un ciot de buștean, ședea un om.
Poate vei aștepta, iubite prietene, să găsești aici ce am gândit și ce am
simțit în acel moment. Vei găsi mai târziu tulburarea mea. Fiindcă în clipa în
care am văzut acel străin nu am avut nici un gând sau sentiment de frică. Doar
de mirare.
Ședea liniștit, lângă foc. Nu stafie, în costumul clasic, cu lințoliu, cu
mâini cadaverice, cu fața transparentă. Un om ca toți oamenii, un vânător. Îmi
amintesc precis, fiindcă a durat cel puțin câteva minute bune, cât l-am pri-
vit liniștit. Era roșcovan la față, cu părul rărit în creștet; avea pantaloni scurți
de piele și o haină cu reverurile și gulerul din o stofă verde-închis; pe haină,
nasturi mari, din corn de cerb. Prin deschizătura cămășii neîmbumbate i se
vedea pieptul păros. Nimic nu era neobișnuit în acel om.
Ținea în mâini un cap de țap negru. Îl privea, îl întorcea, îi măsura cu
palma lungimea coarnelor, le cuprindea ca să le simtă grosimea. În fața și în
toată ținuta lui era o mare mulțumire. Un vânător, care se încântă de un trofeu
frumos, stând lângă foc. Și pe când mângâia cu mâinile și cu privirea coarnele
frumoase, fredona.
126
Mă mir și acum, că am ținut în minte unele din vorbe. (Le redau cu

posibile greșeli de amănunt, datorită refacerei lor din memorie):
… ”Nun will ich dann also ein Jäger verbleiben,
”Und dir, O Diana! mein Herze verschreiben;
”Bis das mich die Parzen selbst jagen ins Grab,
”Eh, lasse ich vom Pürschen und Jagen nicht ab…”� 149
Melodia era una cunoscută, am auzit-o și eu, la mesele vânătorești ale
societăților de sași.
Deodată mi-am dat seama că vorbele și cântecul veneau de aiurea.
Veneau din colțul unde zăcea Dumitru. Am întors repede ochii într-acolo. Bă-
trînul era în aceeași înfiorător de neschimbată atitudine. Da, îi vedeam buzele
mișcând încet – el fredona!
În clipa aceea s-a coborât, nu! s-a prăbușit asupra mea groaza.
- Cine ești dumneata? am strigat, sau am șoptit – nu știu.
Vânătorul nu m-a auzit; a ridicat încet capul de țap și a încercat cu
unghia inelele de rășină de la rădăcina coarnelor.
- Cine ești?... Ce cauți aici? Spune, grăiește, cine ești?
Și-a întins mâna stângă spre foc, ca să și-o încălzească. Atunci am vă-
zut că îi lipsește policarul150.
- Cine ești?
Și în aceeași clipă am făcut lucrul cel mai stupid, pe care l-aș fi putut
face. Am apucat carabina, am îndreptat-o spre arătare. Peste șina armei, figura
de om mi se părea ștearsă, se topea. Totuși am tras… Am privit: lângă foc, pe
buștean nu mai ședea nimenea… Pe jos se târa ca o părere de fum; luneca spre
păcelul lui Dumitru. Era fumul armei?
Am sărit lângă Dumitru. L-am prins de umeri, l-am scuturat, l-am stri-
gat. Și-a deschis ochii aiuriți, apoi încet a prins viață. M-a recunoscut.
- Ce-i, domnule doctor?... Am adurmit greu… Ce-i?
149 Cercetînd, am găsit că acest cântec vânătoresc e compus de Carl Michael Bellman (1740-1795). Pe ro-
mânește, fără versificație: ”De aceea vreau să ramân vînător / ”Și să-ți închin ție inima mea, O Diana!
/”Până ce Parcele mă vor goni și pe mine în groapă, /”N-am să mă las de dibuit și de vânătoare.”, n.a. I. P.
150 policar - degetul gros de la mână
127
Se ridică, luptându-se cu toropeala în care a zăcut. Nu auzise nici su-

netul armei, - altfel se trezea atunci, și-ar aminti, m-ar întreba de el.
- Moș-Dumitre, năvălii cu vorba grăbită, Moș-Dumitre! Unde ai învățat
dumneata nemțește?
- Nemțește?... Neam de neamul meu n-a știut nemțește… Da’ de ce mă
întrebați?
- Moș-Dumitre! Cum era domnul Rudolf?
- Domnul Rudolf! se miră bătrânul. Să-l lăsăm să se hodinească!
- Cum era? Spune-mi! poruncii aspru de astă dată.
- Om vrednic, vânător bun… prea cu capu-a-mână. Nu asculta, nu cre-
dea…
- Nu asta! Cum era la față, ce haine avea?
- Apoi… era bălan ca toți sașii, roșu la față… Haine? Și acu-i anul, când a
fost aici, avea tot pe cele vechi. Purta la vânătoare o haină nemțească, cu guler
verde…
- Și mâna stângă?...
- Îl veți fi cunoscut, de aceea știți… O pușcă crăpată i-a dus un deget. În
tinerețe… Îi era drag locul ăsta; stătea sara de vorbă, uite aici, lângă foc… Să-l
lăsăm să se hodinească…
Ieși în ușa stânii și mă vesti, că ninge. În zarea de lumină, care alungase
întunericul doi pași dincolo de prag, am văzut și eu coborând liniștiți și curați
fulgii de zăpadă. Parcă erau fluturi albi, care se lasă lin pe un pat de flori.
A doua zi de dimineață am coborât la poala muntelui și o căruță m-a
adus la gară…
3
Aici se termină scrisoarea prietenului meu Amos Viișoreanu, mai cu-
prinzând doar câteva șire, în care îmi cere iertare pentru lungimea ei.
Puțin mai am să spun și eu, lăsând apoi binevoitorului cititor să facă
ce va vrea: să regrete timpul pe care l-a pierdut, să caute explicații, să râdă, să
alunge de grabă sentimentul de neliniște pe care poate îl are și el în fața lucru-
128
rilor neînțelese. L-aș ruga însă să nu facă una: să nu pună la îndoială buna-cre-
dință a prietenului meu. Ar stinge nedrept amintirea unui om, care a fost prea
cinstit, decât să fi spus neadevăruri.
Ceea ce vreau să adaug e că, după ce am dezgropat din mormântul
sertarului manuscrisul, am fost curios să aflu ce s-a ales de oamenii și locurile
despre care se vorbește în scrisoare. Amfitrionul din satul Cârștia, dascălul,
mi-a dat informațiile cerute. Nu le transcriu aici, cuprinzând mai ales super-
stiții locale, presupuneri fantastice, legate de paznicul de vânătoare Dumitru
Boancăș și de stâna bătrână a Stănciuleștilor; apoi văietându-se de neputințe-
le bătrânețelor și de micimea pensiei. Ajunge să arăt că Dumitru Boancăș de
mulți ani nu mai calcă brânele151 de piatră ale muntelui și i se macină oasele în
progradia152 din Cârștia. Oamenii au dărâmat stâna bătrână și au ridicat alta,
departe de urmele celei vechi. În sat e popă nou, tânăr, căruia nu-i vine greu să
urce muntele, să ieie pe rând stânele și să le facă, după vechi obicei, sfeștanie.
Crucea ”domnului Rudolf” s-a mâncat, nu a mai rămas din ea decât un ciot,
fiind de brad.
Aș mai adăuga eu: Vara ciobanii cântă din fluier; în pragul iernii urcă
vânători la capre negre. Prin iulie bujorii aprind coastele în florile lor roșii; iar-
na piscurile strălucesc de zăpadă. Câteodată se trezesc vifornițe sălbatice, - și
trec.
Amintirea oamenilor plutește ușoară și scurtă peste acele locuri, ase-
menea părerii de ceață, care se lasă pe văi când e veacul frumos.
Muntele rămâne același, cu cele văzute și cu cele nevăzute ale lui.
Povestire preluată din manuscrisul “La hotarul umbrelor...”

151 brână - cărare îngustă de-a lungul unui perete de stâncă, pe care se poate trece cu piciorul
152 progadie - curte a unei biserici folosită ca cimitir
129
Apa neagră
- Povestea a fost frumoasă, bade Macedoane153, și ne-a plăcut și cum
ne-ai spus-o. Dar… cine poate crede în asemenea minuni?
Acestea le grăi camaradul nostru Ionaș, profesorul de fizică, neputân-
du-și reține un scurt gest de dispreț. Macedon, paznicul, nu răspunse decât
ridicând din umărul drept, apoi din cel stâng, ca și când s-ar fi scuturat de o
sarcină din spate, a ales din grămăjoară două-trei despicături, a scormonit în
vatră și le-a culcat pe jarul trezit. S-a întins la copăneața154 de pe poliță, a luat
între degete boabe de jneapăn și le-a presărat în foc. Îndată s-a răspândit în
fumul pipelor mireasmă răcoroasă.
Viscolul vuia deasupra muntelui și se trudea să prăpăstuiască și ca-
bana noastră. Cei ce au durat-o în vechime cunoșteau însă răutățile și au pi-
tulat-o sub umărul Pârlitei. Mâniosul de la miază-noapte își lua avânt din cine
știe ce despărtări și năvălea suflând pe nări geruială. Dar se izbea în pieptul
de stâncă și își frângea puterea. Numai câte o coadă de pală ajungea până la
cotlonul nostru și lovea. Gemeau atunci bârnele și le pocneau încheieturile
bătrâne, țipa ascuțit câte o șindrilă desprinsă din cui, obloanele se băteau în
țâțâni, iar cei cinci oameni se opreau în mijlocul vorbei. Parcă așteptau să se
întâmple ceva. Nu se întâpla nimic, numai acoperișul mai scrâșnea o dată din
legături sub puhoiul de nămeți, care se prăbușea din sacul uriașului înghețat,
sfâșiat de țancul Pârlitei. Boholtul cel mare trecea sus pe deasupra noastră și
ne pândea să ieșim la lumină. Pe asemenea vreme ciutele s-au tras în funduri
de văi, și-au scormonit culcușuri, au însemnat cruce cu copitele și s-au culcat,
coastă lângă coastă cu gâturile întinse pe zăpadă, cu nările spre vânt; cerbii și-
au amuțit buciumele. Noi ne-am cuibărit în căldura dintre cei patru pereți ai
cabanei cât o găoace de nucă; seara ne-a prins în jurul vetrei de lespezi. Cinci
păcele clădite gros din cetină subțire au primit pe vânătorii fără somn.
În careva ungher neștiut al cabanelor de vânătoare se găsesc ascunse
caere155 fermecate. O vorbă căzută din întâmplare prinde capăt de fir și încet
153 Vechi paznic în teritoriul regal Lăpușna n.n.

154 copeneață - cutie
155 caier - mănunchi de lână, de in sau de cânepă, care se pune în furcă pentru a fi tors manual
130
începe să se răsucească tortul povestirilor. Nicăieri nu susură mai melodios

fusul amintirilor ca în aceste sihăstrii pierdute în părăsirea muntelui și nicio-
dată, ca în asemenea nopți frământate de viforniță și priveghiate de zarea pâl-
pâitoare a vetrei nu palizește mai mult hotarul dintre ceea ce se semețește156
omul să spună că știe și ceea ce nu îndrăznește să creadă.
De-a lungul acestui hotar aproape șters se cumpeneau istorisirile din
acea seară de toamnă.
Vorbele scepticului profesor, mai Tomă decât biblicul, față de tot pe
ce nu putea să pună degetul sau nu-i descopereau alambicurile și lentilele,
n-au găsit mare plăcere nici la noi ceilalți trei orășeni trecuți prin oarecare șco-
li. Cel mai bătrân dintre noi și la ani și în tagma vânătorească, doctorul Trofin
se răscoli în păcelul lui și se propti într-un cot.
- Adică - se răsti către cel ce sfâșiase vraja -, de ce n-ar fi existat acel
cerb, despre care ne-a vorbit dumnealui, Macedon?
- Cerb năzdrăvan? râse profesorul.
- De ce năzdrăvan? Fiindcă nu găsești în cărțile și în știința dumitale
o explicație? Mie mi se par faptele și limpezi și cu putință: Un cerb bătrân pe
care nu-l pot răpune vânătorii, fiindcă el presimte primejdia mai înainte de a
o vedea cu ochii, a o auzi cu urechile sau a o prinde în finețea nărilor. A scăpat
o dată, a scăpat de două ori, de zece ori, de x ori - cum ziceți voi cei cu științele
exacte - și totdeauna făcând manevre salvatoare, fără o alarmă dată de careva
din simțurile trupului.
- O zână bună îi șoptea ceva în ureche… batjocori Ionaș.
- Da, o zână bună, dacă vrei să-i zici zână și să îi dai chip de femeie și să
o îmbraci în haine diafane. Poate îi pui și aripi de libelulă… Neputința de a cu-
noaște esența și felul de a lucra a multor puteri din natură, îndeamnă pe bietul
om să le materializeze, să le prindă în forme accesibile pentru înțelegerea lui
îngustă. Învățații mari, cum te găsești a fi și dumneata, profesore Ionaș, se ri-
dică apoi mândri în înălțimea catedrei și propovăduiesc că nu există zâne. În
trei cuvinte lichidează credințe vechi de milenii al căror germen mai trăiește
ascuns în fiecare dintre noi și în care își îmbracă dorul de cunoaștere aproape
toate popoarele…
156 semeți - a se făli, a se mândri
131
- … primitive, inculte - intercală înțepător profesorul.

- … dar tac chitic, când ar fi să tâlcuiască faptele reale din care au izvo-
rât acele închipuiri și să pună în locul zânei ”primitivului” dumitale o cauză
compatibilă cu constatările definitive și precise ale științei…
- … fapte accidentale, produse foarte firește de concursuri de împreju-
rări…
- Fapte accidentale, care însă se repetă între împrejurări schimbate.
Da, fapte accidentale care însă se înlățuiesc în forme diferite în jurul aceluiași
sâmbure.
- Coincidențe!
- Iată refugiul vostru: accidente și coincidențe. În loc să…
- … în loc să recunoaștem existența zânelor…
- În loc să spuneți cinstit: ”Este ceva sau cineva, dar nu știm ce sau cine
este”. Scoate domnia-ta din tolba ticsită de adevăruri acea teorie a probabi-
lităților și aplic-o asupra unei înșiruiri de fapte reale, cum ar fi de pildă cele
din istorisirea lui badea Macedon. Din milioane de posibilități, întâmplarea
a ales una. O dată. Ai aruncat singura bilă neagră în același sac bogat și oarba
întâmplare a scos-o și a doua oară și apoi a zecea oară. Iar domnia-ta repeți
încăpățânat: accident, coincidență și pretinzi că ai dat o explicație.
- Mai lucrează și fantezia. Trecute prin ciur, acele ”fapte” se dovedesc
până la urmă a fi ceva banal, odată dezbrăcate de fantasticul și misteriosul
adăugat de închipuire sau de dorul de senzațional.
- Uneori. Da multe ori. Dar nu totdeauna. Iar cele ce rămân pe fundul
ciurilui sunt destule pentru a stabili o realitate și a pune o întrebare.
- Știința va răspunde. Dacă nu azi, mâine: dacă nu mâine, poimâine.
- Va răspunde fără îndoială, întări doctorul. Pe rând și poate că nu la
toate. Dar mi se pare că va răspunde nu numai cercetând cu microscopul și
nici numai bombardând atomii, ci admițând și alte mijloace de investigație și
alte dovezi decât cele certificate de scala scurtă a vibrațiilor prinse de mizera-
bilii noștri ochi și pipăite prin pachiderma157 noastră…
- Iar până atunci rămânem cu Ielele și cu Frumușelele, cu zâna cerbu-
lui și cu zâna izvorului…
157 Termen folosit aici cu sensul de piele groasă; pachi - gros, îngroșat; dermă - stratul mijlociu al pielii
vertebratelor, sub epidermă, conținând vase sangvine și limfatice, terminații nervoase, etc, n.n.
132
- Tare îți place dumitale să fluturi aici zânele, profesore Ionaș! Haide!
Ca să-ți fac deplină plăcerea, îi spun și eu ”zână”, fără însă să-i dau trup și aripi.
Domnia-ta cum îi spui? Accident și coincidență… Vei judeca însuți care dintre
noi e mai aproape de adevăr. Mâine dimineața nu ieșim la dibuit, putem să
dormim în voie. Iar dacă Macedon va face bine să mai pună pe foc vreo două
șteapuri158, să mai umple o dată ceainicul și apoi să arunce în clocotul lui niște
frunze…
- … și pe urmă, cu ochii închiși, să toarne licoare din sticla cu rom…
(Acestea le spuse al patrulea dintre noi, Nicolae Popa, avocatul)…
- Dacă face bine Macedon să le îndeplinească toate acestea și va ierta
pe prietenul Ionaș pentru trufia lui, - după cum eu n-am să-l iert, dacă nu va
crede cuvânt de cuvânt întâmplările pe care am să vi le spun…
Afară pădurea gemea încovoiată sub puterea prăpădului. Câte un
brad pocnea înfrânt și se culca șușuind din cetină ca un suspin de moarte.
Cabana noastră parcă s-a pitulat și mai mică în mijlocul războiului pe care îl
bătea muntele cu dușmanul străin. Oamenii așteptau să-și înceapă doctorul
povestirea.
3
Era luna mea de odihnă, august. M-am suit și în anul acela în singură-
tățile Vîjului, unde pe atunci încă abia îmbucase securea din trupul pădurii,
iar vecin mai apropiat îl avea Sîdor paznicul pe pădurarul Gogea. Până la acest
vecin pășeai cale cu popas. Celălalt vecin, ursul, își avea sălașul în încâlciturile
căzăturii de vânt de după a doua culme. Nu era vecin rău nici acesta. Trecea
mai în fiecare noapte pe după căsuța noastră în drumul lui spre stâne, dar
stricăciune nu ne făcea, iar dacă ne întâlneam cu el la smeuriș, făceam îndată
pace. Se ferea el bombănind, sau se ferea omul; așa pe rând: o zi unul, alta
celălalt…
- Urs năzdravan și ăsta! întrerupse ușuratic profesorul.
Toți i-am sărit în cap, iar doctorul se codi să mai spună o vorbă. Abia
după ce Nicolae Popa, avocatul, dăscăli aspru pe cel ce frânsese legea ascultă-
rii poveștilor de cabană, îl puturăm îndupleca pe bătrânul nostru camarad să
înnoade firul.
158 șteap - bucată de lemn, scurtătură
133
- Despre acel urs nu va mai fi vorbire și nici despre Voicu, câinele lui
Sîdor, care era mai înțelept decât unii oameni și știa că n-are să hăituiască
ciutele care veneau seara la stava159 din pajiștea cu casă. Ci am să vă spun că
într-o zi m-am gândit să-mi încerc norocul la un căprior, care se ivise iarăși pe
la Vârtoape, și care avea cornițele și mai mândre decât anul trecut. Grabă la
drum nu aveam; la boreiul din Vârtoape ne stătea în gând să băciuim vreo trei
zile; n-am luat calea scurtă, ci am ocolit printr-o parte a terenului pe care nu o
cunoșteam, fiind pe atunci nou în acele locuri.
Călări, am coborât la râu și am luat o cărare ce urca de-a dreptul, fără
cotituri, până trecea muncelul160 și se îmbuca în plai vechi, călcat pe sub cul-
me de popoarele de oieri care s-au perindat pe acolo din veacuri. Pădurea
era bătrână și neîncepută. Sub cerul limpede, molizii își împreunau cetine-
le și sprijineau bolta în columne uriașe. Sus, pe crengile grele, fuioarele băr-
bii-bradului atârnau nemișcate, ca niște candelabre de argint. În luminișuri
brădui tineri se bucurau cu cetiniță proaspăt-verde de mângâierea luminii și
se grăeau să ieie locul bătrânilor doborâți de vreme. Pâlcușoare de afini își co-
ceau mărgelele ascunse între frunze de pergament luciu. Stăpânea porunca
de tăcere a muntelui din zile, când tăriile sunt blânde. Toate vietățile împă-
răției înțelegeau această poruncă. N-o tulbura nici țipăt de jale al gheonoaiei
negre, nici fluierat subțirel de aușel cu coroană de aur pe cap. Veverița scotea
din coceni semințele fără grija jderului adormit în scorbură; în tăcerea mare
se auzea ploaia fină a solzilor tăiați. Parcă și cocoșul pe care l-am stârnit din-
tr-un afiniș avea grija să nu Vîjâiască prea tare din aripile lui late și repezi.
Treceam printr-o lume de pace, adică prin rai.
Sîdor rămăsese în urmă, ca să cumpănească mai bine tărhatul din de-
sagi. Am trecut dârlogii pe după oblânc, căluțul pășea în voia și după știința
lui, trupul mi s-a potrivit în cadența mersului și se legăna moale cu toți muș-
chii destinși.
Deodată calul și-a coborât botul la pământ, a sforăit speriat și a făcut
o săritură în lături. Surprins, m-aș fi răsturnat, dacă nu mă prindeam de coa-
mă.
”Ce-i murgule? Hai!”
159 stavă - loc îngrădit în care se țin vara caii pentru a paște împreună
160 muncel - munte mic, deal, colină făcând parte dintr-un șir de înălțimi asemănătoare
134
Căluțul meu s-a proptit în copite, îndărătnic. ”Hai, murgule”, l-am în-
demnat atingându-i coastele cu călcâiele, ”doar până acum nu te știam cu nă-
rav”. Va fi trecut pe aici vreo bală161 de lup, mi-am zis, și am descălecat. Atunci
am luat seama că în fața noastră se prelingea peste plaiul îngust un firicel de
apă. Am grăit calului, ca să-l liniștesc, l-am bătut ușor pe gât și l-am luat de dâr-
logi. ”Haide-hai!” S-a frământat pe loc, a dat să se întoarcă, apoi a săltat într-un
avânt peste acea prelingere de apă, abia putându-l eu opri dincolo. ”Hotărât,
a simțit duhoare de fiară.” L-am legat mai depărtișor de o prăjină de brad și
m-am întors să caut urme în pământul înmuiat.
Apa trebuia să izvorască de aici, de undeva de aproape. Culmea nu
era departe; pârâiașul se ivea de sub bolovănișul îngrămădit de-a lungul unui
șurlău162, care cobora drept în jos. Îi zic pârâiaș, cu toate că se scurgea abia cât
degetul. Deasupra potecii apa se aduna într-o băltuță cât frunza de brustur,
împrejmuită cu pietre parcă așezate de mână de om. De aici se prelingea acel
fir de apă leneșă, trecea peste plai și se pierdea în buișagul de din jos. Scurgere
de izvor, ca altele, pe care le are muntele nostru cu sutele. Urmă n-am găsit. „Va
fi trecut dihania pe alăturea.”
Totuși acea apă era ciudată. Părea un șarpe negriu. Am îngenuncheat
lângă ea și am privit-o de aproape. Era limpede ca sticla; îi dădea culoare nu-
mai pătuțul peste care trecea. Acesta era negru, - aproape negru. Iarăși am gă-
sit o explicație, de laic: conținutul mineral de oarecare fel, care se depozitea-
ză. Aceeași culoare o avea și covata băltuții și temelia bolovanului de sub care
țârâia apa. Am desprins de la tolbă căușul de lemn și am luat o lingură de apă.
Rece ca gheața: gust stăin n-am simțit.
Pe șurlău cobora șuvoi de aer răcoros. M-am așezat în jețul unui copac
căzut, ca să-l aștept pe Achim. „I se va fi năzărit ceva calului”, - am încheiat
judecata și mi-am umplut pipa. Iată-l și pe Sîdor ivindu-se de după cotitură,
călare pe calul lui. Mi s-a părut că-i observ un gest de neplăcere văzându-mă
poposind acolo, apoi l-am auzit grăind ceva calului. S-au apropiat, și spre uimi-
rea mea calul paznicului s-a îndărătnicit și el să treacă acea ață de apă. Sforăia,
tropotea pe loc și el, apoi, îndemnat, a sărit ca peste o prăpastie, a trecut pe
lângă mine în goană speriată și nu s-a oprit decât lângă murgul meu. Sîdor, în
161 bală - fiară groaznică

162 șurlău - pârău adânc și îngust care coboară printre stânci
135
frământarea calului, mi-a aruncat o vorbă pe care n-am înțeles-o. Apoi, oprit,
l-am surprins făcându-și ca-n ascuns cruce.
I-am strigat să descalece și să vină să căutăm împreună urme, doar nu-
mai miros de lup sau de urs au putut simți caii. Apoi vom îmbuca ceva, lângă
astă apă.
- Mai bine ar fi să poposim colo mai la deal. Acolo-i apă curată.
- Curată-i și asta, și-i rece ca din gheață.
- Ai băut din ea, domnule doctor? întrebă ca speriat.
- Băut. De ce să nu beau?
M-am apropiat de Sîdor, intrigat de stânjeneala pe care o vădea toată
ținuta lui. L-am auzit cum a oftat.
- Ce nu ți se împare, Sîdore?... Mi-ar plăcea să găsim urma fiarei, ca să
știu…
- Fiară fără urmă… Să purcedem, domnule doctor…
M-am obișnuit să nu iscodesc pe oamenii muntelui și să mă supun,
chiar dacă nu înțeleg rostul îndemnurilor lor. Au ei învățătură, care îi povă-
țuiește. Va fi experiență, va fi instinct, va fi înțelepciune simplă și primitivă,
nestricată de complicații inutile? De atâtea ori în împrejurări grele, am văzut
că bine îi povățuiește. Deci nici de data asta n-am mai întârziat; am încălecat și
ne-am continuat drumul. Căluțul meu a intrat în tactul pașilor lui liniștiți, în
care se împleteau de aproape sunetul pașilor surului lui Sîdor.
Trupul a reintrat iarăși în leagăn, gândul s-a desprins de cele întâm-
plate și a dat a hoinări, fără frâu, ca în vis. În pașii cailor am surpirns bătăi de
iambi și de trahei… Am început să pândesc un hexametru încheiat bătut de
copitele celor două călării. Mi-am adus aminte de câte un vers și am încercat
să-l potrivesc în tropote.
Rar se potrivea să bată căluții noștri metrul lui Virgil, al lui Homer,
dar când se potrivea cât de cât, aveam o bucurie de copil, care a dezlegat o
ghicitoare, și iarăși scandam o frântură rămasă în fund de memorie din anii
liceului, ca să o lepăd, compromisă de pașii nepotriviți și să reiau versul de la
început. Jocul acesta fără rost, repetat într-una ca rugăciunile, aceleași, mono-
tone, înșirate de la o vreme mecanic pe mărgelele mătăniilor, m-au scos cu to-
136
tul din realitatea lucrurilor; s-a șters și ușoara tulburare a gândului, provocată
de incidentul curios, care ne-a întrerupt pentru câteva minute drumul. Călu-
ții băteau tactul pe cărarea moale tap… tap, tap-tap… tap, tap-tap-tap, tap…
Mi s-a stins pipa. Ca în neștire am căutat prin buzunare chibritele…
Cum s-a întâmplat – nu știu; pipa mi-a alunecat dintre degete, a căzut la pă-
mânt și în clipa următoare i-am auzit pârâitul sub copita calului. Poate că mi-a
scăpat o înjurătură; se duse un prieten cu care de-a lungul anilor am stat de
vorbă de atâtea ori în ceasuri de singurătate și de visare.
Am sărit din șa, deodată cu Sîdor, care observase că s-a întâmplat
ceva. Da, Dunhill-ul meu era în bucățele.
- E bine, domnule doctor!
- Cum să fie bine? Mă răstii la paznicul care părea că se bucură de pa-
guba mea.
- Să nu vă pară rău. Ați plătit-o tare ieftin…
- Ce am plătit, - scump sau ieftin?
- Apa-neagră. Să nu vă pară rău.
Izvorul Ivănesii țârâia din stâncă; un scoc din coajă de brad îi prindea
șuvița puțină și o îmbia trecătorilor. Era lângă ciurgoi163 și o lespede pentru
popas. Acolo am zăbovit și am ascultat destăinuirile lui Sîdor.
Întâmplările misterioase pe care mi le-a istorisit atunci paznicul le au-
zise și el de la oameni care nu mai puteau face mărturie fiind trecuți în taina
cea mare; ceea ce văzură ochii lui mi se păreau fapte destul de banale, care
îmbrăcau haine fantastice numai privite prin ceața acelor credințe deșarte
care nu întunecau vederea ochiului meu realist. Nu le-am crezut atunci, și
nici domnia-voastră nu le-ați putea crede. De aceia le las uitate și nu vi le mai
înfățișez. Va fi de-ajuns să cunoașteți că acelei dâre îi ziceau „Apa-neagră” după
fața ei, dar mai cu seamă din cauza unui blestem pe care îl poartă. Cine va fi
blestemat și pentru ce, nimenea nu mai știe. Se ivea din bolovănișul de sus,
trecea poteca și se pierdea în mușchiul și crengăria de pe povârniș fără urmă, -
asemenea unui șarpe negru al celuilalt tărâm. Acolo în adâncimile neștiute își
avea cuibul. Treceau uneori ani de-a rândul fără să se arate. Seca albia subțire,
163 ciurgău - izvor amenajat pentru a putea bea apă; șuvoi
137
seca băltuța, nici urmă nu mai rămânea din ele, - apoi deodată limba de apă
găsea vechile ieșiri de sub pietroaiele îngrămădite, pipăia marginea cărării și
trăgea de-a curmezișul și panglica neagră. Atunci simțeau viețuitoarele mun-
telui primejdie și se fereau. Gura nu o punea ciuta însetată, lupul ferea de de-
parte, fluturii apelor nu se așezau pe pământul jilăvit, ca să pâlpâie din aripile
albastre. Omul știutor făcea un pas mare peste ea, își făcea cruce și aștepta să-
și stâmpere setea aici la ciurgoiul Ivănesii. Apă neagră, apă afurisită; îl lovește
răul pe cel ce ar pune pe limbă o picătură din ea.
Poveste fantastică, pe care am alăturat-o îndată celorlalte superstiții
ale muntelui, apoi am uitat-o.
După luni de zile, acasă, într-o seară, deodată îmi fulgeră în gândul
adâncit în niște reviste ale meseriei: “Apa-neagră”. De unde răsărise, ce a ri-
dicat-o din uitare fără veste și fără nicio legătură cu preocupările mele? Atât
de lămurit și răspicat încât mi s-a părut că cele două cuvinte au fost rostite de
cineva de lângă mine, nevăzut. ”Joc al complicatei și nelămuritei funcționări
a creierului?” - și am revenit la lectura mea. Dar atenția îmi era de acum des-
picată. ”Apa-neagră”… ”Apa-neagră” se intercala necontenit în cele ce citeam,
rupea șirul înțelegerii, abătea gândul. O obsesie, ca aceea ale cărei imagini se
încheagă, flutură, dispar, revin încăpățânat, se apasă greu pe gândul sclăvit și
tulburat de febră. N-a fost chip să-mi umez cititul. Am ferit revista, am trecut
în fotoliul de lângă căminul în care mureau flăcările. - Ce va fi aievea cu acele
întâmplări ciudate pe care mi le povestise Sîdor lângă izvorul Ivănesei? Cât
adevăr cuprind oare ele, și cum s-a putut închega în jurul lor credința bizară?
Prin fumul țigării vedeam poteca ascunsă, tăiată de firul de apă; oa-
menii vechi și fiarele din povestirile lui Sîdor prindeau trup, întâmplările se
legau în salbă strânsă, lămuririle alunecau încet spre cele ale oamenilor mun-
telui. Părea că s-a trezit în mine, ca un instinct înăbușit, închinarea strămoșilor
vechi de a învălui realitățile în aburul misticismului, de a le trece într-o lume
a închipuirilor. Începeam să cred, că… ”Ce copilării!” Mi-am rupt gândul, nu
fără oarecare efort de voință.
Apoi, în răstimpuri, Apa-neagră mi-a revenit, cântându-mi ca o frântu-
ră de melodie, pe care nu o poți alunga, care se toarce în firele gândului, când
dulce ca un ecou al amintirilor, când apăsătoare în stăruirea ei încăpățânată.
138
Cu încetul s-a strecurat în mine dorul, apoi hotărârea să revăd clinul de pă-
dure, poteca strecurată pe sub cetinele grele, surpătura de bolovani, șarpele,
care își târa de sub grohotiș trupul negru și fără de sfârșit, se încolăcea în băl-
tuța înconjurată de pietre ca puse de mână de om și se pierdea fără urmă în
povârnișul de jos. ”Stare nervoasă - mi-am zis: ”pietrele morii vieții nu numai
fărâmițează grăunțele măcinate ale nevoilor de fiecare zi, - învârtindu-se ne-
contenit se mănâncă și pe ele. Trebuie oprită moara, ferecate pietrele”, - și nu-
măram lunile, apoi săptămânile, apoi zilele care mă despărțeau de evadarea
în pacea singurătăților. Dar dorul de descătușarea pe care n-o găsești nicăieri
atât de deplină ca în întoarcerea la viața primitivă, era însoțit, copleșit uneori
de misterioasa chemare a acelui colțișor din imensitatea muntelui, de care aie-
vea nu mă lega decât un foarte neânsemnat incident și o poveste de necrezut,
una dintre alte multe, auzite și uitate. Am luat hotărârea să-mi smulg gândul,
să nu mă abat nici prin apropierea acelui loc. Ce să caut acolo? Nici pârâu cu
păstrăviori nu curgea prin apropiere, nici loc de pândă și de dibuit la căpriori
nu era. Ce să caut?...
Și totuși, a doua zi chiar, după ce mă așezasem în cabana din Vîj, am
născocit să trimit pe Sîdor ca să mai întărească un pătul în care spuneam că
am de gând să pândesc, - mi-am luat pușca și merindea și am pornit pe potecă
spre Apa-neagră. De zece ori m-am oprit în drum, ca să mă întorc. ”E o capi-
tulare în fața obscurantismului să te lași dus de o îndemnare atât de lipsită de
vreun rost; e o rușine să n-ai atâta voință încât să te opui unui gând, pe care
ai hotărît să-l gonești!” Așa îmi ziceam. Dar îndată țârâie în urechi alt glas: ”E
o lașitate să te ferești de un loc ca toate altele, numai fiindcă se leagă de el o
superstiție. Vrei să mergi la Apa-neagră? De ce n-ai merge acolo, tot așa cum ai
merge în altă parte?” Și de zece ori am pășit înainte.
Sfoara de apă se strecura, abia mișcându-se, de-a curmezișul cărării.
Acolo unde se ivea de sub bolovanii șurlăului apa, și acum se aduna într-un
ochi cât un talger, oprită de împrejmuirea de pietre. Chiar și numai în drumul
făcut până aici am trecut peste câteva șiroaie de felul acesta. Muntele nostru
e un belșug de apă; ea se strânge în râul de jos din sute de izvoare care se ivesc
pretutindeni. De aceea e atât de verde și de viu muntele nostru… Apă, ca toate
apele… Doar… că are albioara negrie și aceasta îi dă fața, cu toate că ea, uite, e
ca cleștarul… Cine știe ce ingrediente chimice conține, și ele se depozitează în
139
strat întunecat… Asta trebuie să fie și neștiința a brodat povești și superstiții pe

un fenomen foarte natural. Acasă am un buchet cu florile și frunzele întărite
în carapacea subțire de calcar pe care a depus-o apa din Valea-Vinului, în care
îl lăsasem să zacă doar două săptămâni. Și acea apă e clară ca cleștarul…
Când plec din munte, am să iau cu mine o ploscă din astă ”apă-neagră”.
Chimiștii vor lămuri în eprubetele și cu reactivii lor…
- … Cine va fi împrejmuit băltuța, parcă anume, ca trecătorul sau gra-
dina pădurii să poată sorbi? Mână de om? De ce mână de om? Câte asemenea
ochiuri de apă nu face așezarea întâmplătoare a unor bolovani? Ce curioase
sunt divagațiile gândului; apucă pe alăturea, în loc să rămână între țărmurile
hotărâte ale realităților!... Întâmplătoare, sau făcută anume de ademenire? –
Această băltuță, de ce să nu o stric? … Poate că fac un bine, oprind botul fiarei
sau ulcica trecătorului neștiutor… Prostie! De ce să feresc o apă ca toate ape-
le?… Dar de ce să nu o stric?... Mi-e frică să o stric?... Altă prostie!
Am dat cu piciorul în bolovani, apa s-a scurs îndată, rămânând și aco-
lo doar pârâul subțire. M-am așezat pe ciotul unui trunchi tăiat care era în ar-
popiere, am scos din raniță merindea… Te mai miri de însemnătatea pe care
o au credințele deșarte în viața celor fără luminile culturii, de frământările pe
care le răscolesc, de ținuta și faptele bieților oameni cârmuiți de ele?... Numai
a celor care bâjbâie în pâcla lipsei de cultură?... Doar stricarea acelei mici adu-
nături de apă, pe care am săvârșit-o, își are aivea rădăcinile în bruma neagră
a superstiției. Altfel de ce nu i-aș fi dat pace, așa cum se găsea? Rău am făcut,
ceea ce am făcut!... Se cuvine să refac… Trebuie să refac… Trebuie numaide-
cât! Așa-mi cere starea mea de om eliberat de rătăcirile neștiinței, om cu pi-
cioarele pe pământ, cu capul între umeri, nu prin norii închipuirilor. Așa… îmi
poruncește… Ce îmi poruncește?... Da, e o poruncă aspră, glăsuită de altceva
decât de gând așezat: ”Ai stricat! Drege! Pune toate așa cum au fost! Ce poate
cuprinde sfătoasa ta rațiune din orânduielile lumii? Pune la loc; acum; îndată,
neîntârziat!”… Și am refăcut ghizdul164 de pietre, și s-a adunat poală de apă și a
îmbiat cel cu gura însetoșată și cu sufletul revoltat împotriva slăbiciunii lui.
M-am întins pe perina de mușchi și am sorbit prelung și nesățios ră-
coarea apei. Cât e muntele, așa apă bună nu mai este! M-am ridicat înviorat și
164 ghizd - împrejmuire din piatră, de bârne etc. în jurul unei fântâni
140
am râs de cumpăna copilărească prin care trecusem. Era de acum învinsă; ră-
dăcina de mătrăgună smulsă și lepădată. Ridicol! Să mă impresioneze pe mine
poveștile lui Sîdor și o pipă sfărâmată din întâmplare!
Am pornit spre cabană ușurat, ca pasărea scăpată din robia coliviei.
În jurul meu lumea se desfășura în curățenie și frumusețea ei de altădată. Ce-
tinele brazilor mă salutau prietenoase, clătinându-se în boarea domoală, măr-
gelele de rubin ale smeurei mă chemau să le culeg și erau dulci; un pănțăruș
sfătos mă însoți o bucată de loc din creangă în creangă și îmi vorbea în limba
lui, pe care o înțelegea sufletul; prin ferestrele boltei se furișau în umbra pădu-
rii bețele de aur din soarele scăpătat. În funduri de văi începeau să se adune
apele albastre ale înserării.
- Bade Sîdore, scoate o ulcică din damigeana aceea și hai aici pe pod-
molul vetrii. Vom gusta și vom povesti.
Poveștile s-au întins până spre miezul nopții; despre apa-neagră n-a
fost pomenire.
Vacanța proiectată pentru o lună încheiată mi s-a terminat pe neaș-
teptate și urât. Am tras într-un țap , a căzut, se zbătea. În loc să-i mai dau un
glonț, am voit să-l sfârșesc cu cuțitul. O zmâncitură din cap și vârful cornului
pe care voiam să-l prind mi-a găurit palma până dincolo. Am lecuit-o eu cu ce
aveam în trusă, dar rana a început să zămuiască puroi, brațul s-a umflat. Ba-
gajele și… la spital! Cicatricea pe care o puteți vedea aici, și care face să nu pot
îndoi deplin degetul mijlociu, îmi amintește…
- Un banal accident de vânătoare, pe care îl puteai evita dacă nu făceai
o imprudență, - mormăi profesorul cel cinic. Ce legătură are cu ”Apa” dumita-
le, neagră sau galbenă, curată sau tulbure?
- Firește, nici o legătură de cauzalitate pe care o poți urmări logic.
Poate nici coincidență, fie chiar alăturat faptul celuilalt, tot atât de banal, cu
pipa… Ați adormit? Să mai spun? Fiindcă lucrurile nu s-au oprit aici.
- ”Un tăciune ș-un cărbune,
Taci copile, nu mai spune” – batjocori profesorul, încercând să împin-
gă istorisirea în lumea basmelor.
Ceilalți doi protestarăm și am înduplecat pe povestitor.
141
- A trecut un an, și doi, și trei cu vacanțele petrecute în raiul muntelui.

Nimic n-a mai tulburat încântările vieții simple împletită în asprele și primiti-
vele legi ale lumii de acolo. De alte întâmplări se aninau funigeii165 amintirilor;
rar mai fluturau cele ce ar fi putut fi legate de Apa-neagră. N-am mai trecut pe
acolo; vorbă despre ea n-a mai căzut între Sîdor și mine.
Într-o primăvară, suindu-mă la cocoși, Sîdor mă primi cu veste rea.
S-a prăpădit Corbu, câinele de urși și de mistreți, pe care i-l lăsasem în grijă.
”Domnule doctor – se tânguia paznicul – jeluiesc câinele ăsta, cum aș fi jeluit
copil, dacă aveam și eu femeie și copii. Vinovat mă cunosc, și iarăși mă întorc
și nu-mi găsesc vină. Judecați-mă dumneavoastră…
Adică – ieșea din vorba omului – își împușcase unul dintre cei doi mis-
treți de Crăciun, pentru care avea de la mine învoire și ieșise să mai aleagă unu.
Corbu și Tambur – câinii paznicului – au găsit și s-au luat după un vier. L-au
dus, până nu li s-au mai auzit lătrăturile. Seara, a venit acasă Tambur, - Corbu
ba. A doua dimineață Sîdor a hăulit și a chemat în toate părțile, apoi a luat
pe zăpadă urma și a dus-o prin cele locuri rele călcate de gadină, pas cu pas.
Iată urmele de porc trecute peste Apa-neagră, iată urma de câine oprită; lângă
băltuță zăpada tropotită. Se va fi adăpat unul dintre câini, înfierbântat de hă-
ituială… S-a lăsat seara de iarnă grăbită, a început fulguială nouă, a nins toată
noaptea, - în altă zi urmele acoperite. Corbu nu s-a mai întors. Îl va fi tăiat vie-
rul, îl vor fi apucat lupii, nimenea nu poate să mai afle. ”Apa-neagră, domnule
doctor”, încheie Sîdor în șoaptă, ca o întâmplare de taină și de spaimă.
Întâmplarea se lega de cele din trecut, oricât de subțire era firul din-
tre ele. Urmele din jurul ochiului de apă erau lămurite, - mă încredința Sîdor.
Unul dintre câini s-a oprit și a băut. Era Corbu? Câinii de urși și de mistreți
rar mor de bătrânețe; odată și odată îi ajunge primejdia care-i înconjoară ne-
contenit. Judecata se cumpănea pe muchie de cuțit. Apăsa de o parte hotă-
rârea credinței paznicului, dar și mai mult prea puțina probabilitate a unei
coincidențe, care ar putea explica trei accidente, care cu toate răstimpurile
dintre ele aveau o desfășurare apropiată. Se împotriveau - recunosc că tot mai
slab, - vechile convingeri ale omului, care și-a tras cunoștințele din cărți și din
laboratoare. Luminile științei cu greu mai puteau sparge pâcla superstiției;
165 funigel - fir al unui anumit soi de păianjeni mici, care se vede plutind în aer în zilele senine de toamnă
142
aceasta se închega, lua forme de realitate, încercuia astrul ”adevărului” în ocol

de curcubeu, trecător, nepipăit, abur străveziu, - existent totuși.
Vechile tulburări au revenit, apoi alți ani s-au scurs și le-au scăzut va-
lurile până aproape de liniștea uitării. A fost dat să le răscolească deodată și să
le ridice, cu abisuri de groază între ele, o întâmplare înfricoșătoare.
Într-o vară părea că s-au îmbolnăvit pădurile de sus. În dogoarea se-
cetei, prindea focul când într-o parte, când în alta; se făcea vatră, pârjolul se
întindea ca o pecingine166 mistuitoare prin stratul de mușchi și frunze usca-
te, aprindea în torțe uriașe brad după brad; pustiirea apuca putere, despuia
coaste și munți întregi. Abia potoleau cu greu oamenii într-un loc, fumul și
flăcăraia se ridicau din altă parte. Pădurarii nu mai aveau odihnă; ziua-noap-
tea străjuiau prin teren, ca să descopere îndată unde s-ar mai ivi miez de pri-
mejdie.
În cantonul vecin cu așezarea noastră venise pădurar nou, unu Ion
Bădău, străin adus din depărtări, de prin Maramureș. Om tânăr, vrednic și
harnic; abia mai dormea la muiere și la copii între patrulările din întinderea
muntelui, nou pentru el. Într-o dimineață iată vine la cabana noastră femeia
lui Bădău, plânsă și despletită. Omul ei plecase în serviciu alaltăieri în zori și
nu s-a mai întors. Două nopți de-a rândul nici când n-a lipsit; nici merinde nu
și-a luat decât pentru o zi. S-o fi rătăcit, i se va fi întâmplat ceva. A mai um-
blat și ea, femeia, pe unde a știut, dar copilul de țâță o ținea legată, și unde
să-l caute prin ăst sicret167 de munte? Barăm dacă i-ar fi spus în care parte are
de gând să patruleze; barăm d-ar fi ascultat-o să se mai ostoiască. Vai și vai! se
tânguia istovită, cu capul în palme. Am îmbărbătat-o cât am putut născocind
pricini în care nici noi nu prea credeam, și am trimis-o la copiii ei. Sfatul nos-
tru a fost scurt. Ce puteam să facem? Pe Pătruț, slugulița care umbla cu vitele
la pășune, l-am repezit până la două cantoane de pădurari mai apropiate, ca
să știricească, să deie zvon și să ceară ajutor. Cu Sîdor am pornit pe un noroc,
unul într-o parte, altul în alta. Seara ne-am întors morți de trudă. Nici urmă de
Bădău. Au venit și cei doi pădurari, care au cutreierat; dimineața s-a arătat ca
o stafie și femeia. I s-a prăpădit omul; de bună seamă i s-a prăpădit. L-a și visat
rău și câinele urlă a moarte și se zmâncește în lanț.
166 pecingine - nume popular dat mai multor boli de piele contagioase
167 săcret - (despre locuri, case) pustiu, nelocuit
143
A mai trecut o zi zadarnică. În a treia ochii noștri căutau mai ales zbo-
rul corbilor… Dintr-o creastă mi s-a părut că aud bocet de câine. Am ascul-
tat prelung. Venea de undeva, rar, mâncat de depărtări, cu tăceri lungi, care
stârneau îndoială. Totuși urlet de câine era, început în lătrături repezite, apoi
înalt, jalnic, întins în plângere, care se pierdea în susurul brazilor. Nu m-am
putut lămuri din care anume parte venea. M-am mutat în altă culme, - urletul
era mai limpede. Apoi au venit două împușcături și, după un răstimp scurt, a
treia. Era semnalul la care convenisem. S-au auzit și chemări din țava puștii;
câinele a tăcut: Careva dintre oameni a găsit. Am alergat fără să caut poteci-
le, călăuzit de alte chemări. Deodată m-am oprit cutremurat. Într-acolo era
Apa-neagră! Cum am ajuns nici eu nu-mi mai dau seama. Mi-a ieșit înainte un
câine lățos, cu un lanț la grumaz – câinele lui Bădău. Lângă apa blestemată
l-am găsit pe Sîdor și pe pădurarul Savu. Apoi am zărit, întins pe spate…
Am îmbătrânit, fraților, în meseria mea de medic și eu m-am obișnuit
cu toate aspectele morții, de la crisparea ultimei dureri până la cadavrul ex-
humat după luni și ani. Ceea ce zăcea acolo era mai îngrozitor decât tot ceea
ce văzusem. Să nu-mi cereți să vă înfățișez nici capul înnegrit, cu fața mâncată,
cu roiul de muște și de gângănii care intrau și ieșeau din gură și din orbite-
le goale, nici picioarele roase de jivine sau coastele care ieșeau goale dintre
zdrențele hainelor. Era oribil.
Am încercat să deslușim cele ce s-au întâmplat și cred că semnele pe
care le-am aflat ne-au descoperit tragedia lui Bădău. În pușca cu cocoașe, trân-
tită alături lângă buturuga pe care și eu șezusem altădată, era un cartuș nea-
tins, altul tras. Cocoșul care răspundea la țeavă cu cartușul gol era apăsat pe
cuiul percutor. În dreptul pieptului, din jos de stern, hainele arse și pline de
sânge. Cum se va fi slobozit focul ucigaș, ca să trimită încărcătura din jos în sus,
sub osul pieptului? Pe tăietura buturugii putrede am găsit puțină urmă de no-
roi; o margine a ei era sfâșiată. Am făcut deducțiunea: Bădău, în patrularea lui,
a făcut aici popas. Ca să-și rotească privirea peste coastele din față, s-a urcat pe
buturugă, ținându-și arma cu țevile în sus, cu patul rezemat pe lemnul de sub
picioare. Din întâmplare, poate în urma unei mișcari, patul armei a alunecat
de pe suportul lui, arma a scăpatat și în cădere un cocoș a lovit marginea lem-
nului, a scăpat din hodină, a lovit percutorul. Țeava îndreptată în sus a trimis
plumbul așa cum s-a găsit rănirea.
144
Ancheta, autopsia au întărit presupunerile noastre. Dar în actele în-

cheiate nu s-a dat nici o însemnătate unui amănunt, care a rămas tăinuit între
mine și Sîdor: lângă băltuța Apei-negre era traista lui Bădău, cu merindarul
scos și alături căușul de lemn, pe fundul căruia mai era un strop de apă…
Înainte de a coborî din munte, l-am trimis pe Sîdor să aducă din
Apa-neagră, pe seama chimiștilor. Sîdor s-a întors cu ploasca goală: izvorul se-
case…
Doctorul Trofin pe semne își terminase istorisirea; sorbi ceaiul de pe
fundul ulcicii și se întinse pe păcel. Apoi se ridică, ca și când i-ar fi venit ceva
în minte, neașteptat:
- Iată ce, prietenilor. Înainte de a mă urca la cerbii din ăști munți, am
primit răvaș de la Moș Sîdor, zice că are nădit la hoit un urs mare, cum nu
s-a mai văzut. Care dintre dumneavoastră ar avea poftă să vină cu mine să-l
înpuște? I-l dau cu o condiție: Mai înainte să guste din Apa-neagră, care, scrie
paznicul, a pornit din nou.
S-a făcut tăcere.
- Profesore Ionaș! A grăit într-un târziu avocatul Popa. Profesore Io-
naș, nici dumneata nu vrei să împuști ursul de la Vîju?
Scepticul n-a răspuns. Dormea. Dar îmi vine să cred că numai se făcea
că doarme.
Blaj, august 1957

În lună de vacanță.
145
Făcut
Înainte cu mulți ani, pe când ne bucuram de odihnă la casa de vână-

toare pe care o mai aveam lângă Frumoasa, a urcat la noi un pescar bătrân.
Voia să rămână trei zile, însă ademenit de acele locuri și poate și de brațele
noastre întinse, a rămas trei săptămâni. Ne-au împrietenit mai ales râul și un-
dința, și aplecarea amândurora spre cele ale naturii, cunoscute și necunoscu-
te. Pipăiam ore întregi, în fiecare zi, unda apei și ne bucuram de încântările
unditului după păstrăvi și lipani. Urcam încă până la luncile Tărtărăului și co-
boram până la Gura Prigoanei; pretutindeni găseam aurul lămurit al plăcerii
de pescar.
Într-un amurg, cum veneam spre casă, bătrânul a observat o cruce de
lemn, care stă ascunsă într-un pâlcușor de brazi de lângă drum, acolo unde
Valea-mare își caută șerpuind ieșirea spre râu. Și o inscripție cu litere cam
șterse de vreme s-ar fi putut descifra, dacă seara nu trăgea peste ea, pe lângă
vălul vechimii și zăbranicul168 ei.
- Este în amintirea unui pădurar, care s-a nenorocit aici - i-am dat lă-
murirea cerută.
A poftit să-i povestesc întâmplarea și ne-am așezat pe un buștean că-
zut lângă cale, aproape de Podul Bolovanului. Slujea o lună curată, din cetini
o adiere de vânt trezea susur. I-am spus întâmplarea, așa cum am auzit-o și eu:
- Acel pădurar, al cărui nume îl vom putea citi când vom mai trece pe
aici ziua, se întorcea pe înserare din calea lui de serviciu de pe la Smida-mare.
Când s-a ivit dinspre pod, a dat cu ochii de un braconier, care pescuia. Braco-
nierul era cu undița în apă, însă cu ochii pe drum, în sus și în jos și l-a văzut. A
întins-o la fugă. Pădurarul, ca să-l sperie, a întins pușca să tragă în aer. Pușca a
țăcănit și n-a dat foc. Omul celălalt a sărit în pădure, și-a aruncat varga de pes-
cuit ca să nu-l mai opăcească prin desime. Unde să se mai ieie pădurarul după
168 zăbranic - văl de doliu; pânză neagră care se pune la casa unui mort sau la ușa bisericii când mortul este
depus acolo
146
el, seara, în munte? A înjurat una zdravănă, a ridicat varga și a dat să-și urmeze
drumul. Atunci i-a venit în minte că dacă are în mână undița, să-și prindă și el
câțiva pești, la repezeală. Îl stânjenea pușca din spate și și-a vârât-o între brazii
de colo, unde e azi crucea. Pe atunci erau brădui, tufe îndesate. Când s-a lăsat
de pescuit, a frânt nuiaua de alun, a aruncat-o în râu, apoi a venit să-și ridice
pușca. Cum a tras-o dintre brădui, prinsă de țevi, cocoșul s-a agățat și a căzut
pe cui – de data aceasta s-a aprins pulberea și a aruncat plumbii în trupul ne-
norocitului. Așa a mărturisit el înainte de a muri, după ce l-au găsit în sânge.
- Tristă întâmplare și curioasă – zise bătrânul, care m-a ascultat cu bă-
gare de seamă. Nu ai observat dumneata, câte împrejurări deosebite au tre-
buit să-și deie pe rând mâna, ca să se ivească o asemenea poznă? Să se închege
năpasta, care părea scrisă dinainte, să se împletească un făcut? Acel pădurar
să meargă tocmai în acea zi la Smida, loc îndepărtat de sălașul lui de la Opust,
așa încât să se apropie de casă numai spre înserat. Să se întoarcă tocmai atunci
când în drumul lui se găsește un braconier; să nu-l poată prinde; arma să nu
ieie foc; braconierul să lepede undița, întreagă; pădurarului să-i trăznească
prin minte să pescuiască și el cu undița lăpădată; să-și vâre pușca între bră-
duii cei deși; să o tragă prinzându-o de la buza țevilor; să se găsească acolo o
crenguță, tocmai bine pusă și destul de tare încât să ridice cocoșul când omul
a tras de armă, apoi să nu-l mai poată ține până ajunge în prinsoarea meca-
nismului, ci să-l scape asupra capsei; de data aceasta cartușul să ieie foc, iar
plumbii să nu treacă alăturea… Un belciug din acest lanț, unul singur, dacă ar
fi lipsit, sau dacă ar fi fost făurit altfel, crucea de colo n-ar fi fost ridicată, omul
trăia, viața copiilor lui poate ar fi fost cu totul alta… Și nu numai nenorocirile
năpraznice au la spatele lor așezate în șir lucruri și împrejurări în aparență ne-
însemnate, care duc pas de pas spre o dezlegare. Mi se pare că dacă am lua din
viața oricăruia dintre noi o culme de mulțime, sau un adânc de durere, și am
porni pe cale întoarsă, ca să vedem aievea cum a ajuns omul la înălțare sau la
prăbușire, am găsi, că parcă a trecut un râu pășind în zig-zag pe niște bolovani.
Nu și-a putut pune piciorul decât numai pe piatra aceasta, apoi pe cealaltă
numai, nici nu s-a putut întoarce înapoi, nici să zăbovească după ce și-a așezat
piciorul pe cea dintâi lespede. Adeseori puntea cea largă era aproape, doar
niște tufe dacă o acopereau, uneori o și vedea – pe el l-a dus ceva dincolo. Se
147
întâmplă să alunece și îl duce apa. Se poate că puntea era putredă și dacă o

alegea, se prăbușea sub el…
- În viața noastră, a continuat bătrânul, ca și în aceea a altor ființe, și
chiar și în curba existenței lucrurilor pe care noi le numim moarte, sunt mo-
mente alese, când Soarta declanșează un resort minuscul. Nici nu i se aude
trezirea ușoară. El pune în mișcare alt resort, acesta desprinde din odihnă pe
al treilea, și pleacă o mașinărie care hotărăște uneori calea unei întregi vieți,
înalță, prăbușește. Așa urmează declanșare de declanșare, așa se îmbucă roti-
țele, încât nu au nici oprire și nici abatere. Libertatea hotărârii noastre apare
ca o parodie. Ținta spre care năzuiesc acele mișcări într-o desăvârșită armonie
de cauze și efecte, pare că elimină ieftina explicație a hazardului. Trebuie să
existe acel ”Nostro primo motore” al lui Lionardo, având milostenia sau cruzi-
mea să ne dea iluzia libertății noastre. Câteodată ni se arată, ca o revelație, prin
fapte de care ai fi uimit, dacă te-ai îndărătnici să nu vrei să le înțelegi rostul…
Odată am să-ți povestesc și eu o întâmplare…
Când încerc să refac șirul vorbelor din seara aceea, văd că s-au pier-
dut multe inele în adâncul memoriei unde au zăcut atâția ani.
I-am spus bătrânului, că dacă și lui îi este drag să mai zăbovească lân-
gă noi, lângă această pădure care vorbește în șoaptă, lângă acest râu care își
cântă simfoniile și în mângâierea acestei luni curate, - să-mi povestească acum.
Omul bătrân de lângă mine nu s-a împotrivit.
3
- Este istoria unei vieți întregi. Poate chiar alor două vieți… Istorisirea
mea va fi scurtă. Voi trece peste ani mulți cu pași mari, poate cu un singur pas,
așa cum a trecut peste ei și viața.
Pe când se va fi terminat țigara aceasta de foi, pe care voi aprinde-o
dacă se va găsi la dumneata un chibrit, va fi ars până la capăt candela poves-
tirii. Așa mi se pare cum, că nici acele întâmplări n-au ars mai prelung și nici
după ele n-a rămas decât un abur de fum în amintire… și o urmă de scrum pe
suflet.
148
E istorisirea din viața mea? Poate că am auzit-o și eu de la cineva.

Dumneata alege cum vrei. Am să ți-o spun ca și când aș fi trăit-o eu. Mi-e mai
ușor așa.
Rând pe rând am ajuns în Zodia de burlac învechit. Nici nu bagi de
seamă când roata își taie o urmă de șențuleț în drumul vieții, cum se adânceș-
te el, și dacă ai trecut de treizeci și cinci de ani, cu greu mai scoți roata din oga-
șul adâncit. Burlăcia mea nu s-a prelungit nici din socoteli, nici de teama unor
răspunderi și a unor poveri, pe care nu le-aș fi putut purta. Sănătatea îmi era
bună, nici patimi nu aveam, în afară de aceasta, nevinovată, a undiței. Calea
mi s-a încrucișat și cu aceea a unor fete care mi-au trezit simpatie, poate chiar
ceva mai mult și cred că aș fi găsit printre ele vreuna care ar fi voit să mă înso-
țească în viață cu credință și cu dragoste. Am și luat o dată o hotărâre, dar ea
a rămas nedestăinuită. Mă oprea ceva, cineva. Îmi punea mâna pe umăr și îmi
șoptea la ureche: „Așteaptă! Tu ai altă soartă. Scrisă!” Anii au trecut și șoapta
de la ureche s-a întărit, repetată, ca o poruncă. Ogașa era încă mai adâncită de
un simțământ vag, că soarta mea era legată de o ființă, care îmi va apare atunci
când „va suna ceasul”. Încrederea într-un destin e liniștitoare, chiar și dacă
ea s-a înfiripat fragilă din ceva ce e aproape de superstiție, - chiar dacă ajungi
până la amara înțelepciune a mântuirii în lipsa de nădejde. Însă eu nu eram
un învins, nu eram nici deznădăjduit. Așteptam, ceea ce tot mai mult știam că
trebuie să vină. Recunosc că aceasta era o stare sufletească ciudată, prelungită
șir de ani, și că privită din afară ar putea părea nenormală, ridicolă chiar. Dar
cine îmi vedea sufletul și îmi cumpănea gândurile? Iar mie mi se părea cu totul
firească această liniștită și resemnată așteptare. Se lipise de ființa mea.
Într-o vacanță de vară am primit cu plăcere invitarea unui prieten,
care avea o căsuță la munte. Știam că acolo curge și un râu cu păstrăvi, - știam
că prietenul mă așteaptă cu inimă bună. Am găsit acea inimă și am găsit și căl-
dura unui cămin armonios, care lega în delicate fire de dragoste și de prețuire
pe cei doi soți și pe copiii lor. Nu eram singurul oaspe. O prietenă a doamnei
casei se găsea acolo de câteva zile. După o căsnicie de câțiva ani, frământată de
neînțelegeri, întreruptă, refăcută la insistența familiilor, - acum era pe sfârșit
procesul de divorț și ea căuta aici uitare și pace.

149
În istorisirea aceasta a mea am să o numesc Maria. Înțelegi că nu ar fi

potrivit să-i spun numele adevărat.
Nu o cunoșteam. Am văzut-o pentru prima dată, când ne-am strâns
în jurul mesei. Acel „coup de foudre”169 pe care îl găsim în povestirile romanți-
oase nu e o invenție. Am tresărit când a apărut în cadrul ușii. O rază de soare
care bătea în geam trezi luciri în gloria de păr arămiu din jurul capului ei. Ai
zâmbi dacă m-ai auzi, moșneag, descriind frumusețea unei femei. Nici nu aș
putea să o fac. Socot că nu avea însemnătate nici privirea blândă a ochilor,
care au strâns în ei tot albastrul-violet al unui câmp de gențiene, nici catifeaua
obrajilor mai delicată decât cea de pe aripile fluturilor. Din tăietura hăiniței
ușoare se desprindea gâtul, ca potirul unei flori de crin. Era frumoasă? Se poa-
te! Altceva decât frumusețea ei, altceva decât gingășia primelor vorbe și a pri-
mei strângeri de mâini mi-a dat acel simțământ de mirare și de bucurie, care
m-a cuprins deodată. Acel „altceva” părea că e o amintire. De unde se închega
acea părere de aducere-aminte, nu știam, și nu o știu nici acum. Ea venea ca de
după șiruri de perdele străvezii, care estompează ceea ce a putut fi vreodată o
realitate. Din lumea pe care o văzură până atunci acești ochi ai mei nu venea.
Poate că venea de mai departe. Același glas, care m-a amăgit atâția ani, îmi șop-
tea ceva din care înțelegeam că am regăsit-o.
Cele câteva zile cât urma să fiu găzduit de prietenul meu a fost o în-
ceată apropiere a sufletelor noastre. N-aș putea să-i spun în alt fel. Dragostea
noastră – fiindcă dragoste era – se înfiripa într-o atmosferă de încântare ce pă-
rea desprinsă de pământ și de vreme. Părea cârmuită de alte legi decât cele ale
lutului. I-aș zice ”stranie”, dacă acest cuvânt pe lângă culoarea de mister nu ar
avea și izul monstruosului. Pornit pe calea mărturisirilor (oare o fac eu sau îți
spun ceea ce mi-a mărturisit altcineva?), e bine să știi pentru a înțelege cele pe
care le vei auzi că Mariei i-am sărutat numai mâna, și numai de două ori în acei
mai bine de treizeci de ani.
În preziua plecării mele, Maria m-a însoțit la pescuit, așa cum o făcea
aproape de fiecare dată. Și de data aceea s-au scurs acele câteva ore până la
înserare în ușoare schimburi de vorbe care învrâstau pescuitul meu. În vor-
be nu era nici o aluzie la simțămintele noastre. Ele păreau că ne însoțesc, ală-
169 dragoste la prima vedere
150
turea, îmbrățișate. Nu sunt nici un îndrăzneț, dar nu sunt nici un timid. La

vârsta pe care o aveam atunci, nu se mai potriveau declarațiile de dragoste cu
ritualul lor de vorbe și atitudini aproape ridicole. Totuși, toate împrejurările,
și ale ei, și cele în care mă găseam eu, și mai ales înclinările noastre, - pe care
amândoi le știam așa nemărturisite cum au rămas ele, - trebuiau să mă facă să
spun un cuvânt, și a-l aștepta pe al ei. Acel cuvânt a rămas nerostit. De ce? Azi
îmi răspund: Kismet170.
Într-o luncșoară, care se întindea în semicerc lângă râu, era căzut un
brad vechi, dintre cei ce o împrejmuiau. Maria s-a așezat pe el și și-a pus alături
brațul de flori pe care îl adunase. A început să fredoneze un cântec. A repe-
tat încet cântecul ale cărui frânturi le-am ales din murmurul apei, ca pe niște
mărgăritare împrăștiate între pietricelele de pe mal:
„In einem Bächlein helle
Da schosse in froher Eil
Die launische Forelle
Vorüber wie ein Pfeil…”171
În glasul ei clar săltau valurile închipuite de Schubert, și se răsfăța în
cleștarul lor păstrăvul cel capricios. Era oare și o licărire de cochetărie? M-am
apropiat și am șezut lângă ea. Fără să vreau i-am atins mâna. Nu și-a ferit-o, - eu
n-am repetat ceea ce făcusem fără voia mea. Am privit mâna fină, de alabas-
tru172. Pe un deget mai era urma unui inel, pe care nu-l mai purta. Acea urmă
de inel m-a făcut să fac un lucru neașteptat. De alăturea am rupt un fir de iarbă
și l-am legat inel în jurul degetului ei. Nu s-a împotrivit. Mi s-a părut că mâna
îi tremura ușor în mâna mea, ca bătăile de inimă ale unei păsări prinse. Sau
poate a mea tremura?... Cântecul nu s-a oprit și urma încet jocul de valuri:
...„So lang dem Wasser Hella
So dacht’ich nicht gebricht,
So fängt er die Forelle
Mit seiner Angel nicht…”
170 destin, fatalitate, soartă

171 Compoziție muzicală de Franz Schubert (1797 - 1828) - „Die Forelle” (rom. „Păstrăvul“), n.n.
172 alabastru - varietate de ghips cu aspect de marmură albă străbătută de vine transparente, întrebuința-
tă la fabricarea unor obiecte ornamentale
151
Și-a ridicat cele două flori de gențiană și m-a privit din adâncul potire-
lor acelora:
- Inel de logodnă?
Mi se părea că e un fir de ușoară ironie în glasul ei.
Toată viața pe care o mai aveam de trăit ar fi luat un alt mers, dacă pro-
nunțam cuvântul care năvălea să fie spus. Am tăcut. De ce am tăcut?... Iarăși
Kismet? Sau doar m-a oprit acea părere de ironie din glasul ei?
Gențianele s-au închis deodată sub genele lungi, ca în pragul unei
nopți. Strofele cântecului s-au legat din nou:
„Doch endlich war dem Diebe
Die Zeit zu lang. Er macht
Das Bächlein tückisch trübe,
Und eh’ ich es gedacht
So zuckte seine Rute
Das Fischlein zappelt dran…
Und ich mit regem Blute
Sah’ die Betrog’ne an...”
Se schimbase oare accentul vocii de argint? Era în el acum tristețe, era
reproș? Mi s-a părut mai curând că era bucuria că de data aceasta pescuțul nu
s-a lăsat prins de hoțul care a tulbrat apa cristalină.
Am desprins de lângă șnurul pălăriei o musculiță, avea aripioarele al-
bastre, trupușorul prins în fir de aur. Am trecut cu băgare de seamă cârligul
pe după inelul de iarbă. (Da! A mea mână tremura!)
- Nu, nu e de logodnă, i-am zis. Vezi că are aluniță din piatră scumpă…
Numai o clipă i-am ținut mâna, până când au ajuns buzele mele să-i atingă de-
getele.
A doua zi, dis-de-dimineața, am plecat. Am intrat iarăși în munca spi-
talului, în aerul închis al laboratorului și al bibliotecii, în tristețea camerelor
mele de burlac. În câteva seri am încercat să-i scriu. Foile de hârtie au rămas
totdeauna albe, doar cu două cuvinte în fruntea lor: ”Draga mea!”.

152
Apoi, după câteva luni, prietenul meu care mă sălășluise în munte,

mă vestea în post scriptum-ul unei scrisori, că ”furtuna” a fost și de data aceas-
ta trecătoare, ”Maria – îți aduci aminte: prietena soției mele – este iarăși la casa
lor…”.
… Aici, amice, să facem pasul cel mare, pas de vreo treizeci de ani. Un
scriitor de romane ar putea umple spațiul de timp cu zbuciumările și cu re-
gretele, care n-au lipsit, mai cu seamă la început. Ar putea stâmpăra pe nesim-
țite tulburările sufletești în lupta necontenintă a doctorului cu un potrivnic,
pe care din zi în zi îl vedea mai puțin fioros, și care în cele din urmă, în ochii lui,
și-a scăpat din mână coasa, și ridica în mână milostivă din hârbul de lut ceva
ce e menit pentru altă viață – poate pentru alte vieți. Amintirea celor trecute
ar putea-o prinde într-o asemănare, dacă nu i s-ar părea prea banală: O moară
părăsită, pe sub roțile înțepenite ale căreia se mai scurge un șuvoiaș de apă, tot
mai puțină, cu glas tot mai stins.
Iată, amice, că din țigară nu mi-a mai rămas decât un ciot. Ajunge până
îmi termin povestirea. Ea mai cuprinde numai câteva minute dintr-o seară. O
seară într-un Crăciun.
După mulți ani, prietenul meu vechi îmi scrise din nou. Slovele erau
bătrânești, tremurate. Poate le scrisese cu emoția cu care le-am citit și eu. Mă
ruga, în numele ”doamnei Maria”, să merg numaidecât acolo, în orașul lor. E
bolnavă, vrea să mă consulte. Prietenul m-a prevenit că de altfel diagnosticul
e precis și sigur. A pus între paranteze acel ”cc” care e o sentință de moarte.
Cancer. Ce aș mai putea eu ajuta? Dar puteam refuza să aud un glas din pragul
tăcerii fără sfârșit?
Am sosit a doua zi a Sărbătorii. Spre seară am mers la casa în care trăia
singură ”doamna Maria” – soțul ei se mutase de mult din lumea aceasta.
Am găsit o bătrânică adâncită într-un fotoliu. Părul aproape alb mân-
gâia tâmple străvezii și o frunte ușor brăzdată. Buzele înguste au schițat un
zâmbet trist, iar în calicele173 gențianelor veștede erau două picături de rouă.
Pecetea acelui îngrozitor ”cc” zăcea pe fața suptă, care totuși mai păstra urme-
le pudrei de pe aripile de fluture.
173 calice - cupa în care se unesc petalele florii
153
Mi-a mărturisit că chemarea ei a fost înșelare – și a mai putut să i se

ridice în obrajii palizi o părere de rumeneală. Nu mai avea nevoie de doctor;
trebuia însă să mă mai vadă. Știa că voi veni, - știa că voi veni în zilele de Cră-
ciun, și de aceea a făcut cu mâinile ei, pomișorul de pe comoda de colo, ulti-
mul pomișor.
Am renunțat să insist cu obișnuitele noastre minciuni doftoricești și
– lucru ciudat – am înconjurat amândoi să pomenim ceva despre acele câteva
zile, atât de îndepărtate, care acum își legau lumina de cenușa înserării noas-
tre.
- Știam că vei veni. Vezi, luminițele sunt neatinse. Am așteptat să le
aprindem împreună… Bucurie de copii mici… și de copii bătrâni!
I-am ajutat să se ridice din fotoliu și am aprins amândoi cele câteva
luminițe colorate. Au dat îndată lucire unei stele și cristalelor de pe zăpada de
bumbac.
- Credeam – șopti, după ce își reluă locul, - că vom asculta și un cântec
de Crăciun. De câteva zile mi s-a stricat radioul. A amuțit deodată. În sărbători
nu era cine să-l repare… Păcat!
Am mers la cutia de radio și i-am potrivit șuruburile, le-am răsucit la
întâmplare. Ca un nepriceput, am lovit ușor cu palma în lemnul aparatului.
Atunci s-a întâmplat un lucru, pe care nu-l pot socoti decât ca fiind
pornit de la o mână dusă de înțelepciune și de bunătate, - și fără de care întâm-
plarea nici istorisirea aceasta n-ai fi auzit-o dumneata. Abia m-am așezat pe
taburetul meu, am tresărit amândoi. Din aparatul de radio a început să izvo-
rască susur, s-a deslușit încet cântare, iar după o pauză abia observată, a săltat
clar ca valurile unui pârâu de munte:
„In einem Bächlein helle
Da schoss in froher Eil
Die launische Forelle…”
Am ascultat tăcuți, ca o muzică din altă lume, prin care ne vorbea ace-
eași Putere, care a fost lângă noi și odinioară, pe malul râului – și poate și mai
înainte, cu mult mai înainte…
154
...„Und ich mit regem Blute

Seh die Betrog’ne an…”
repetă bolnava ultimile versuri. Apoi desprinse din lănțișorul de la gât un me-
dalion, îi deschise ușita și mi-l întinse. Sub geamul mic era presat un inel din
iarbă, galben acum ca aurul vechi. În mijlocul inelului o musculiță de undițar,
cu aripi albastre și cu trupșor prins în fir sclipitor.
- L-am purtat tot timpul la inimă.
Scoase pufușorul de pene și mi-l întinse. În medalion a mai rămas nu-
mai inelul de iarbă uscată. A închis cutioara și a pus-o la locul ei, aproape de
inimă.
- Acum e de logodnă…
Zâmbetul angelic (te rog să nu râzi de cuvântul acesta!) i-a fost crispat
de țâșnirea durerii.
- Acum te rog să pleci. Nu vreau să mă vezi suferind. Ducând în amin-
tire o față îndurerată nu m-ai recunoaște… dincolo. Iar acolo am să te aștept
veselă… Te voi aștepta… dragul meu.
Nu știu ce am spus, nu știu dacă am spus ceva. M-am aplecat și am
sărutat a doua oară în viața mea acea mână. Acum era și mai subțire. Palidă și
ușoară ca o petală desprinsă dintr-o floare ofilită.
3
Bătrânul de lângă mine rămase tăcut. N-am îndrăznit să-i tulbur gân-
durile care îl legănau spre alte vieți, sprijinindu-i ușor pașii pe razele blânde
ale lunii. Povestea vieții lui a fost? Povestea vieții altuia? Nu știu.
155
Ionel Pop, la pescuit de păstrăvi pe râul

Lăpușna (Mureș) - Cotul Măsăului, 1934
156
CABANE
„Vraja cabanei!” O cunosc numai vânătorii de la munte. Turiștii încă
își au cabanele lor, multe, - și obosiți de drum se bucură când ajung la ele și
găsesc acolo nu numai adăpost și odihnă ci și ceasuri de veselie. Se desfac ra-
nițele cu merinde bună, nu lipsește nici otrava dulce a beuturii, pornește un
cântec, trezește altele. Se găsește și un acordeon cu artistul lui, - dacă nu: în
programul radio la orele de seară de obicei sunt arii vesele, de dans. Tactul
languros al tangoului ademenește inimile tinere, o pereche a uitat oboseala,
alta, a treia... se încinge dansul, cad multe dintre cătusele convențiilor orășe-
nești... tinerețe, camaraderie, veselie. Au și vânătorii de la deal și de la șes caba-
ne, se strâng la ele între două goane, se adăpostesc până trece o ploaie, poate
că petrec și câte o noapte acolo, mai mulți, în societate plăcută, de tagmă.
„Vraja cabanei” se înfiripă și te cuprinde numai în alcătuirile primiti-
ve, pierdute în singurătățile muntelui, pe care și le face casă pentru zile în șir
vânătorul suit în dâra jivinelor alese de acolo. Acolo vânătorul e singur numai
cu paznicul, poate cu încă un camarad, poate cu doi. Holca174 mulțimii a ră-
mas tare departe, uitată, în aglomerările de oameni de jos, și acolo au rămas
și toate grijile și scârbele vieții de toate zilele. Au căzut artificiile și pretențiile
traiului din “lumea civilizată”, omul s-a întors într-o existență simplă, bizuit
numai pe îndemânările lui, cu tactul vieții împletit strâns în pulsul naturii.
Omul s-a întors la obârșia lui, ca într-o casă în care au trăit străbunii lui uitați, și
în care și el și-a trăit copilăria aproape uitată. Grijile s-au redus la cele ale vână-
toarei, la un foc care să încălzească adăpostul, la prepararea unor mâncăruri
simple. Gândurile hoinăresc în voie fără hotar de loc și de vreme, trec chiar și
îngrădirile realităților și rătăcesc adesea în lumea de încântări a tainelor și bas-
melor. O strânsă prietenie leagă pe cei doi-trei oameni pierduți în singurăta-
tea copleșitoare. Înfruntați de aceleași probleme uneori grele pe care le ridică
muntele în fața tuturor vietăților din el, nemijlocit, fără alegere, - încântați de
același zâmbet al muntelui, atunci când el e în voie-bună, - coborâți la aceleași
îndeletniciri primitive; cad la pământ toate îngrădirile sociale, artificiale, din-
174 holcă - gălăgie, hărmălaie, zarvă
157
tre ei - de naștere, de școală, de avere... - sunt numai oameni, pe-o formă. Iar în
această întoarcere spre obârșie se ascunde izvor de mulțumire.
Și apoi e sufletul tainic al muntelui întins, în care se topește sufeltul
omului - fie pacea și veselia seninului, fie spaimele viscolelor. Nicăiri ca în sin-
gurătatea muntelui ferit încă de pătrunderea brutală a ceea ce se numește
“civilizație” nu are omul conștiința micimii și slăbiciunii lui. Între zidurile ora-
șelor ridicate de el, în mijlocul uzinelor și a laboratoarelor, din care sub mâna
lui iasă ceea ce i se par minuni de produse și de descoperiri, omul își ridică
orgolios capul, se vede stăpân și creator. În bibliotecile cu milioane de volume
scrise de el, socotește că a cuprins înțelepciunea lumii. Este încredințat că nu
există probleme, planuri, gânduri mai importante și mai înalte decât cele care
îl agită pe el - el, axa în jurul căreia se învârtesc toate.
Aici, în mijlocul munților deodată se simte mărunțel și neputincios,
coborât în umilință. Ce sunt oare piramidele și zgârie-norii lui față de cetățile
stâncilor care își ridică crestele crenelate până în nori? Ce sunt parcurile și se-
rele lui față de codrul secular și față de pajiștea înflorită a unei poieni? Ce sunt
întortochiatele lui formule chimice și alambicurile lui față de minunea uzinei
care vrăjește din sămânță gingășia și albastrul gențianei sau focul din floarea
smârdarului175? Față de planurile trasate și îndeplinite de natură, de nesfârșit
de milioane și milioane de ani, ale omului nu sunt nici mai cuprinzătoare și
nici mai trainice decât cele ale paianjenului care își țese plasa între două fire
de iarbă. Trecerea lui prin lume e mai scurtă decât cea a vântulețului de seară,
care cântă o clipă în harfa cetinilor - și nu mai este.
Și totuși, printr-o neînțeleasă armonie a contrastelor, din această pră-
bușire tragică a semeției omului, aici în imensitatea și în puterea muntelui, el
se simte deodată înălțat deasupra nimicniciei176 lui, deasupra căii atât de scur-
te a vieții lui. Se simte împletit în dăinuirea de veci a naturii, în puterea ei, fir
de nisip și totuși parte, scânteiere fugară și totuși parte a focului vieții fără de
sfârșit. Zbuciumul adoarme în apele liniștite ale sorții cârmuite de înțelepciu-
nea unui Mare Dispunător. “În munte există ceva ce trezește în noi conștiința
174 smârdar - Arbust din familia Ericacee, înalt până la 50 cm, bogat ramificat cu flori roșii-purpurii, roz,
rar albe; formează tufișuri întinse în partea superioară a etajului subalpin
176 nimicnicie - deșertăciune, zădărnicie
158
măreției Domnului, neasemănat mai viu si mai adânc decât oricare altă parte
a naturii din jurul nostru”...
Din aceste fire se toarce, oare, „vraja cabanei”? Cred, că și din aceste
fire. Dar câte vor mai fi încă, fire, neînțelese, nebănuite de cei ce simțesc aievea
că au ajuns într-o lume a unor încântări, pe care niciunde în altă parte n-au
mai găsit-o.
Farmecul e floare a inimei și nu a creierului.
3

Cabana de la Trăznita
Proprietatea de munte a composesoratului ”Vechiul scaun de Mureș”

de pe teritoriul Sovatei, începea din jos nu departe de stațiunea balneară,
acolo unde între drumeag și râușorul Sebeș natura a pus un semn de veci,
un bolovan enorm, ”Piatra întreită”, căreia săcuii îi zic ”Hármas kö”. Această
proprietate se ridica, cuprinzând și piscul cel mai înalt, Seaca, - se hotărnicea
spre răsărit cu fostul teren de vânătoare regal de la Lăpușna, iar spre miază-zi
cu Praidul și cu Josenii. În colțul acesta dinspre sud se întâlneau toate patru
terenurile, acolo unde se înalța stânca mare, Frățileasa. Văile Sovata și Sebeș
brăzdează adânc, Juhodul izvorăște mai jos, și trece degrabă la Praid. Spre
poale era pădure de fag, apoi brădet întins, odinioară foarte puțin atins de să-
cure. Coama de munte, cu mici goluri presărate cu jnepeni, poieni cu iarbă de
mătase luminau în verdele sever al pădurii bătrâne. O mână de prieteni am
arendat dreptul de vânătoare din această proprietate de composesorat – vreo
11.000 hectare, după 2-3 ani de la Unire. Războiul, apoi revoluția din 1918/1919
au deslănțuit braconaj fără cruțare. Așa, că pe când am luat în arendă terenul,
el nu mai avea decât doar câțiva cerbi, sămânță rară. Am hotărât că 8-10 ani nu
împușcăm nici un cerb – ani de sacrificiu de mulți bani, de multă trudă – pază
bună, sărării, poteci, cabane, combaterea lupilor. Și începând de prin 1930
terenul nostru de la Sovata a devenit unul dintre cele mai bune terenuri de
159
cerbi din țară. Noroc că avea vecinătăți bune, unde de asemenea a fost stârpit
braconajul și se făcea o ocrotire intensă: de o parte fostul teren de vânătoare
regal, - apoi, împreună cu Ieronim Stoichiță am arendat Praidul și Josenii, mai
târziu și Ocna-de-Jos, vecinașă, ridicând și aceste terenuri de cerbi la faimă
mare. S-ar cuveni să se noteze istoria vânătorească a complexului Sovata-Jo-
seni-Praid, Ocna-de-Jos, dintre anii 1918-1940, caracteristică pentru rezultatul
unei ocrotiri raționale, și pentru spiritul vânătoresc de care a fost stăpânit de
acea mână de vânători români. În 1940 am fost alungați de acolo de dictatul de
la Viena. După război societatea veche n-a mai înviat – cei patru ani de stăpâni-
re ungurească au însemnat distrugerea aproape completă a minunatului efec-
tiv de cerbi. Nu știu în ce măsură s-a refăcut până azi. Pentru mine și pentru
cei câțiva camarazi de vânătoare care mai trăiesc (Bibi Popescu, Eugen Truța
din Reghin, Iosif Stoichiția din Sibiu, fostul profesor universitar din Cluj Yves
Auger, care trăiește în Franța bătrânețele, după ce douăzecișicinci de ani a
fost fericit în România, Iuliu Oros, Simion Nemeș din Cluj), Sovata e o aminti-
re dintre cele mai frumoase. Au trecut din viață camarazii Ieronim Stoichiția,
Ștefan Boeriu, Aurel Socol, Valentin Poruțiu, Ștefan Pantea. Amintirea noas-
tră cuprinde cu emoție și cu recunoștință și pe cei trei paznici de vânătoare ai
noștri, de frunte: Pamfil Dătășan, Galaction Croitoru și Vasile Maier, apoi pe
șeful lor brigadierul silvic Negruț.
Cabana de la Trăznita era cea mai îndepărtată, și așezată la altitudi-
ne mai mare decât toate celelalte, - tocmai în colțul de miază-noapte-răsărit al
terenului, aproape de terenul Lăpușna. Într-adevăr cabană pierdută în singu-
rătatea muntelui. În preajma epocei de muget a cerbilor, când ne adunam cei
câțiva prieteni și hotăram care de la care cabană și în care parte a terenului are
să vâneze, mie de obicei îmi revenea Trăznita, cedând camarazii preferinței
mele – după cum fiecare își avea preferința lui, care la Pietrele-lespezi, care la
Obârșia Iuhodului, la Creanga-mare, la Trocuța, la Poiana-Bradului. Uneori
doi vânători doreau să meargă la aceeași cabană. La Trăznita de mai multe ori
urcam cu bunul meu prieten, marele vânător Ieronim Stoichiția, apoi cu un
paznic - aproape totdeauna cu Dătășan. (Într-o toamnă l-am dus cu mine și pe
Petrea Corcheș, pe care îl aveam paznic la pescuitul de pe Valea Ierii. Da pe la
ei, din Dobrin, se pustiiseră cerbii, și Petrea tare mai dorea să audă boncăluit
160
de cerbi. De ce nu i-aș fi făcut plăcerea aceasta? Era un tovarăș bun, cu fire cam
sălbatică – viță de moți de la Albac.
Venind de jos de la stațiunea balneară trebuia să pășești zdravăn vreo
patru ceasuri de la Piatra-întreită până la cabana Trăznita. O bucată de loc
tot pe lângă râuleț, apoi dincolo de ”Căpiță” – un alt bolovan enorm în formă
de căpiță de fân - pieptiș la deal. Eu de obicei luam alt drum. În vârful munte-
lui Bucin, lângă șoseaua dintre Praid și Gheorgheni, aveam o așezare vânăto-
rească. Închiriasem împreună cu Ieronim trei camere din casa de cantonier
de acolo. De aici vânam în terenul Joseni și într-o parte a Praidului. La casa
aceasta ajungeam cu mașina. Pornind de aici treceam la cabana de la Trăznita.
Ținea și de aici vreo trei-patru ceasuri bune, dar după ce urcam panta lungă
și aspră până la stânca Frățilesei, poteca ducea mai mult pe culme cu unduiri
ușoare. La această stâncă era popas. Îl sfătuia inima care voia să revină la tactul
ei normal după graba cu care am urcat, dar îl poruncea și priveliștea care se
deschidea de aici minunată peste culmi și peste păduri până departe unde se
zăreau sate pe valea Târnavei-mici. Te mai fura și gândul la acei ciobani din
vechime, care au pecetluit cu numiri românești atâtea locuri de pe aici, unde
se zice că ar fi Săcuime. Numirile s-au păstrat și în graiul săcuilor: Frățileasa,
Găinoasa, Bucin, Seaca, Bogdanu, Bitca, Drăgușa…
Scăpătam ușor în șaua de la Creanga-Mare, înaintam o vreme pe buza
craterului de odinioară, Săcuieul, și trebuia să mă opresc iarăși la Piatra-Cer-
bului, o altă stâncă singuratică, ce își înălța capul din verdele din jur. Trebuia
să mă opresc, fiindcă de aici se ridică la dreapta piscul Secii, cu brâu de jepărie,
cu vârful de piramidă golaș, stăpânind cu înălțimea de 1777 m. toți munții din
jur. Cam până aici se întinde raza de acțiune a celor așezați la Trăznita. Pe sub
Seaca, prin încâlcitura de jepi, e trecere de cerbi în muget. Bătrânii sihaștrii
din adâncimile Săcuieului cam pe aici trec la pâlcurile de ciute de dincoace.
Uneori se suie unul până spre vârf și își bucină de acolo stăpânirea. Îmi sunt în
minte crăpatul atâtor zori și închiderea atâtor amurguri pe care le-am petre-
cut jinduind mai ales după un taur cu glas ca de sub pământ, care toamnă de
toamnă se vestea de aici. Zadarnice au fost acele trude, dimineața se retrăgea
în nepătrunsul Săcuieului încă din noapte, seara venea la ciute târziu, pe când
ochiul nu mai putea potrivi crucea lunetei în umbra ștearsă pe care o distin-
161
gem abia, în depărtare. În acest popas de la Piatra-cerbului mă întrebam dacă

oare mai trăiește ”Bătrânul de la Seaca”? Și se țeseau planuri noui, se vrăjeau
iluzii și nădejdi noui, an după an. Când după terminarea vânatului, mă întor-
ceam pe același drum la Bucin, dacă aveam un regret că nu aduceam coroa-
na împărătească a ”Bătrânului”, azi mă gândeam cu mângăiere că n-am frânt
viața celui ce era poate cel mai majestos dintre toți cerbii din munții aceia. De
atunci poate a căzut în focul vre-unui braconier, poate ca slăbit de bătrânețe
l-au biruit lupii înmulțiți după ce nu mai aveam acel teren – poate s-a stins,
moșneag. Mie îmi este viu în aducerea aminte, în care au rămas locuri, oameni
și sălbătăciuni care au încrestat în culori frumoase zile din trecut.
De sub Seaca intram în pădure veche. Rămânea la stânga prăbușirea
de stânci a Chingii, îmbrăcată și ea în molindiș, - rămânea la dreapta, ca un
obelisc ciuntat, Piatra-masă. Urma cărării bătută rar șerpuia pe covor de ace
de brad, ocolea trunchi căzuți și postăți de afiniș, urca-urca în pantă ușoară,
până începeau să mijească printre cetinile copacilor fâșii de cer: mă apropiam
de culme. Ochii caută cu nerăbdare - și iată că deodată zâmbesc în bucurie.
Printre columnele molizilor se lămurește ceva din pereții și din acoperișul ca-
banei… încă o sută de pași, poate nici atât, și sunt la ușa ei.
Așa trebuie că se bucură și rândunica revenită primăvara la cuibul ei.
Așa fac și eu ca și ea, care înainte de a intra în cuib se așază pe streașină și
privește cu încântare împrejurimile. Lepăd raniță și pușcă, și parcă aș lua în
seamă dacă toate-s așa cum le-am lăsat. Așa cum le-am dus cu mine în aminti-
re și le-am revăzut în închipuire în lungile și sarbedele luni ale vieții din oraș.
Așa sunt toate cum le-am lăsat. Cine să le fi mișcat? La spatele cabanei, molizi
uriași străjuiesc de veacuri, sumbri în nemișcarea lor. Regăsesc între ei și pe
moșneagul cu plete albite de fuioarele bărbii bradului, cu trunchiul scobit de
daltele ciocănitoarelor. A rezistat mâniei viscolelor din iarnă, care doar i-au
mai smuls câte o cetină din creștet. Nu s-a dat biruit bătrânul - vârful și-l ridică
încă sus deasupra celorlalți, semeț, - în primăvară și-a mai pus în cetina rară
câteva flori roșii și acum e gata să împrăștie din coceni sămânța altor vieți. ,,Ai
să ne îngropi pe toți, moșule, după cum ai văzut și apoi n-ai mai văzut atâtea
rânduri de oameni care au rătăcit prin împărăția ta! Când îți va veni și ție vre-
mea, în vuietul pădurii frământate în lupta cu crivățul, vei bubui o dată ca din
162
Ieronim Stoichiția (centru) și Ionel Pop (dreapta), la vânătoare de cerbi
163
gură de tun și te vei prăbuși suspinând din cetini asupra cabanei noastre și o
vei prăbuși și pe ea. Va fi pe atunci coaptă de vreme și părăsită. Din oamenii
care au ridicat-o și s-au adăpostit în ea, nu va mai fi rămas decât pulbere și
cenușă și doar un fir scurt de amintire rară.”
În fața cabanei e luminiș îngust, ca o ogradă. Prin iarba lui se lămu-
rește abia cărăruia care coboară în pădurea din stânga. Pe când vom pleca
de aici, colo peste vre-o două săptămâni, va fi ea bătătorită de atâta umblare
cu cofele la izvorul spre care duce. O frânghie de molizi rari împrejmuiește
spre miază-noapte ocolașul. Sunt cei din creștetul coastei care coboară până
la un pârâiaș fără nume. Prin ferestrele dintre ei se vede în soarele care apu-
ne tăietura Țiglelor din terenul Lăpușna, unduind peste coame blânde până
în depărtare. Rari pâlcușoare de brădui verzesc în ierbăria pârlită de primele
brume; un val argintiu-albăstrui se trage diafan peste întinderi, strălucind și el
în rămasul bun al soarelui.
Prin molizi trece un popor de pițiguși codați, mici cât nucile, țârâi-
ndu-și vorbele neîncetate. Parcă sunt tot cei din anul trecut, din anii trecuți
– prieteni vechi și ei. Undeva prin pădure își plânge horhoiul177 negru jalea,
adâncind dulcea melancolie a toamnei și a singurătății din munte. Fire lungi
de funigei călătoresc spre soarta argonauților de pe corăbiile lor, fulgi întârzi-
ați de bisacăn178 trec agale duși de boarea înserării spre soarta bobușorului de
sămânță.
Într-o vară au trecut pe aici niște turiști de omenie. Nu știu cine au
fost, s-au adăpostit în cabană și au socotit să lase un semn de mulțumită. Au
ridicat în față cabanei o cruce. Înaltă de vreo doi stângeni179, încheiată primi-
tiv din doi trunchi cojiți. La temelie au îngrămădit mormănaș de bolovani. Și
de data aceasta mă cheamă să îngenunchez lângă ea, descoperit. Rugăciunea
mea nu are cuvinte: se ridică tăcută spre înălțimi din adâncul tainic al sufletu-
lui.
177 horoi - ciocănitoare (în cazul de față, ciocănitoare neagră - Dryocopus martius - n.n.)
178 prisăcan - plantă erbacee cu tulpină înaltă, cu flori roșii-purpurii și cu fructe sub formă de capsulă;
zburătoare
179 stânjen - unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a va-
riat, după epocă și regiune, de la 1,96 m la 2,23 m
164
Cabana de vânătoare de la ”Trăznita”, Sovata
Cabana de la Trăznita e cea mai mică dintre cele vreo șase câte erau în
terenul de vânătoare de la Sovata. Pereții în pătrat nu-i erau mai lungi de câte
cinci metri și se ridicau doar în zece-douăsprezece șiruri de bârne necioplite
până sub acoperișul de șindrilă cu streașină lată. Trebuia să te apleci bine ca
să intri pe ușă dacă erai mai mărișor de stat. Cele două ferestre le puteai mă-
sura cu două palme întinse. Prin acestea pătrundea o lumină blândă, potolită
și de perdeaua pădurii, și numai dimineața arunca prin cea dinspre răsărit,
soarele tânăr câte un snop de aur trecător. În nopțile senine se mai furișa prin
ea și câte o rază de lună și se plimba încet pe podeala de blane cioplite din
săcure. Tâțânele180 ferestruicilor au ruginit în nemișcarea lor de ani de zile -
nici nu știu, dacă au scârțâit vreo dată. De ce să deschizi, când cămăruța își
împrospătează aerul printr-un sistem de ventilație minunat: sfara181 din tigăi
179 țâțână - balama

181 sfară - miros greu (și fum) rezultat din arderea grăsimilor sau a cărnii, de la lumânări de seu etc.
165
și fumul din țigări se ridicau spre plafonul jos și își găseau îndată crepături
prin care să scape afară. Pereții nu erau tencuiți. Prin straturile de mușchi în-
desate între bârnele pereților se strecura necontenit aerul de afară, proaspăt
și cu miros de rășină de brad. Și totuși era cald în cabana noastră. Adevărat
că nu adormea focul din vatra clădită din bolovani, nici ziua nici noaptea.
Paznicul se îngrijea de cu bună vreme să fie clădite lemne de foc, afară sub
strașină cât ținea un perete de jos și până sus – unele mărunțite, altele lăsate
butuci care să țină focul. Brazi uscați dădea pădurea la îndemână – nu era de
ce să cruțăm. Tot pădurea ne dăduse și mobilierul palatului nostru. Aproape
de vatră, pe patru pociumbi182, măsuța, în preajma ei jilțurile: bușteni groși,
rătezați potrivit și puși în cap. Și o bancă lungă se proptea în picioare crăcăna-
te de-a lungul peretelui, iar lângă peretele din față patul, adecă prici lung, pe
care puteau odihni chiar și patru trudiți. Se odihneau bine. Nu este somieră
cu arcuri mai elastice și nici saltea mai moale decât stratul de cetină subțire,
așezat gros și acoperit cu pătură de lână. Și nici perină mai bună sub cap decât
lodenul împăturit. Se prea poate că unui orășean trândăvit nu i s-ar fi părut
tocmai atât de minunat acest pat de cetină, dar cei care durmeau în el ca în
sânul lui Avram nu mai erau orășeni, și seara aduceau în oasele lor somniferul
fără pereche al ceasurilor lungi de trudă. Jur-împrejur, aproape de plafon se
înșiruiau polițele, care primeau proviziile de hrană și boclucurile183 mărunte.
În piroanele de lemn bătute în pereți atârnau puștile și binoclurile, hăinăria, o
lampă de petrol prinsă în grindă, ceaun de mămăligă, ibric de ceai, vreo două
tigăi, cofele pentru apă, după ușă măturoi legat din crengi de mesteacăn – și
atâta tot. Era destul, era îmbelșugat chiar. Am uitat ceva: podmolul de piatră
de afară de lângă ușă – și el e de căpetenie. În serile bune acolo întârziam une-
ori până târziu în noapte, ascultând cântecele de dragoste ale cerbilor.
Ne așezam strânși alăturea, cu pelerinele pe noi, aprindeam țigările
și rar cădea câte o vorbă. Se poate să fie o floare crescută din tulpina spinoasă
a patimei vânătorești încântarea care ne cuprindea și pe noi, ca și aproape pe
toți vânătorii de cerbi atunci când asistam la acest concert. Am încercat să-l
înfățișez de alte dăți, - pana mea e prea slabă pentru ca slova ei să se aproprie
182 pociumb - par scurt, bătut în pămînt, servind pentru a lega un animal sau pentru a fixa ceva; țăruș
9. boclucuri - bagaje
166
de realitate. Aș zice că e cea mai impresionată simfonie a naturii de la noi, mult

deasupra concertului păsărilor dintr-o dumbravă în luna mai. Cu o condiție:
orchestra să aibă destui instrumentiști. Aici, în jurul cabanei de la Trăznita
erau din belșug, și erau seri când se impletea muget în muget fără încetare.
Dinspre Seaca și Chinga îndepărtate ne venea câte un glas adus pe aripa boa-
rei de seară, și încercam să deslușim printre ele pe cel al ”bătrânului”. Estom-
pate de surdina depărtării, ca un acompaniament de murmur, veneau și mu-
getele dinspre Pietrile-lespezi și cele din adâncul văii Sovata. Dar se înălțau și
se împleteau, multe, sonore, cele ale maeștrilor din Țigle, dinspre Piatra-masă,
cele dinspre izvor. Ca la un semn de baghetă încetau deodată toate, - o clipă,
două - ca vre-un vătaf să deie un alt semn și să se rostogolească din nou deasu-
pra muntelui cascada de patimă. Uneori izbucnea muget de aici de aproape,
doar de sub buza coastei din fața cabanei, atât de aproape încât parcă sim-
țeam și vibrarea aerului tremurat de buciumul puternic. Atunci ne rețineam
și răsuflarea și urmăream încordați calea și gândurile celui ce se frământa în
zbuciumările dragostei. Uneori nu ne puteam opri râsul: toamnă după toam-
nă am auzit în preajma acelei cabane un muget de-a dreptul comic. Era un
cerb care mugea întocmai ca o vacă de casă, când vine cu ciurda și îi este dor
de vițelul ei. Râdeam și ne părea bine, că mai trăiește ”vaca” - cunoștință veche,
care până la urmă s-a dovedit a fi un taur destul de voinic.
De la o vreme ne răzbea frigul, sau ne chema cu prea multă ispită bol-
borositul ceainicului și pocnetele vesele ale despicăturilor de brad din vatră.
Dar după ce ne isprăveam poveștile, și ne întindeam pe saltelele de cetină, ne
legăna în somn același concert, împletindu-se cu frânturi de amintiri, cu mira-
jul iluziilor.
De cu noapte plecam în dâra cerbilor, ca să ne găsească lumina bună
pe la locurile de goniță. După ce se ridica soarele, alaiurile de nuntă lânce-
zeau, taurii bătrâni se retrăgeau de grabă în sihăstriile lor, mugetele încetau.
Pe la ora zece eram iarăși la cabană și cât de dulce era somnul din preajmă
care împlinea ceea ce furam din odihna nopții. Fiindcă oricât de trudiți ne-am
fi întors seara după dibuitul de după masă, parcă nu ne înduram să ne des-
prindem din farmecul ceasurilor de lângă focul din vatră, plutite în neștire pe
undele mulcome ale poveștilor.
167
Gătitul cinei era o ceremonie întreagă, oricât de simple erau felurile,

oricât de puțină arta noastră culinară. Sau poate că tocmai din princina aceas-
ta. Paznicul, Dătășan sau Ducu, sau care va fi fost, avea însărcinarea mămăligii.
Noi, cei de la oraș, oricât am pândit secretul n-am ajuns niciodată să răsturnăm
din ceaun pe scândurică bulgărul auriu, bun cum îl meștereau acești oameni
ai muntelui. Câtă apă, cât mălai, câtă sare - cât să clocotească pe foc, cum să
mestece și cât - erau măiestrii culinare mai greu de săvârșit decât prepararea
unei întortochiate mâncări născocite de marii artiști ai gastronomiei. La ne-
voie fierbeam și noi mămăliga – mâncare nelipsită în rânduiala cabanei. Ieșea
ba nefiartă, ba nesărată, ba prea sărată, ba arsă de fundul ceaunului, afumată
sau cu cocoloși de mălai în ea, prea moale, prea vârtoasă – nicicând așa cum
trebuia să fie.
Ieronim își reclama dreptul să prepare ”frica”. Acesta e o mâncare
adusă poate, și desigur botezată de muncitorii italieni pripășiți pe la noi pe
când a început din greu exploatarea pădurilor din munte. Simplă era și aceas-
ta, dar și ea își avea secretul ei. În tigaie sfârăiau mai întâi pătrățele mărunte de
slănină. Când acestea erau roșite până la un anumit punct, pe care mai bine
îl judeca Ieronim, se adăugea întâi ceapă, apoi brânză de burduf, atât cât tre-
buia – nici prea multă, nici prea puțină, - aceasta de asemenea o știa mai bine
Ieronim, ca și momentul scurt când brânza s-a topit pe jumătate, ca tigaia să
primească și scrobul de ouă (acestea erau aduse de jos înecate în mălaiul din
săculeț, ca să sosească tefere). Repede mestecă cele trei bunătăți, și pândește
alt moment scurt, când jumările sunt rumene și se pierd în brânza topită și în
scrobul nici prea tare, nici prea moale. Greșești numai oleacă fie proporția, fie
cadența, fie pârgălitul de pe urmă – ai compromis iremediabil. Cine n-a mân-
cat ”frica” făcută de Ieronim, o mămăligă mestecată de Ducu (sau de alt artist
ca el), nu cunoaște ambrozia184. (Dar frica e ambrozie numai dacă ea e prepa-
rată pe vatra din cabana din munte și gustată de oameni întorși de la dibuit
după cerbi, rupți de oboseală și lihniți de foame.) Mie, nepriceputului, mi se
încredința doar să frig cârnați și costițe afumate, dacă se potrivea să le avem
în provizii, - să deschid câte o cutie de conserve și să mânuiesc sticla cu vinars
184 ambrozie - (în mitologia greacă) hrană aromată a zeilor, despre care se credea că dă nemurire și tinere-
țe veșnică
168
și damigeana cu vin. Aceste din urmă probabil fiindcă nu puteam fi bănuit

de abuz. Apoi, după cina luculică185, să am grijă de ceai. Duceam noi cutiuță
cu ceai chinezesc, dar el rămânea aproape neatins. Fiindcă nu putea să țină
concurență cu cel pe care ni-l dădea în săculeț Căta, paznicul din Bucin. Acest
ceai minunat era o amestecătură savant dozată din muguri fragezi de zmeură
și de afin, culeși în primăvară, cărora li se adăugau cu zgârcenie boabe de jnea-
păn și câteva frunze de jale186, apoi o pișcătură din rădăcina gențurei. Se putea
ascunde Hornimann187 cu combinațiile lui, pe lângă ceaiul lui Căta!
Din nimic se înfiripa tortul lung al vorbei. Ne purta prin amintiri vâ-
nătorești, prin întâmplări ciudate, ne desvăluia taine pândite din viața sălbă-
ticiunilor. Se învrâstau snoave și chiar povești cu Crai-roșu și cu Crai-verde;
ajungeam și în tărâmul umbrelor; din întâmplări pline de mister, se trezea
licărire de credință în puteri și ființe dincolo de priceperea noastră. Dacă s-ar
fi desfășurat acest caleidoscop în vreun salon, sau chiar și într-o mai modestă
cameră din oraș, ar fi părut naiv, primitiv, nevrednic de atenția cu care erau as-
cultate toate. Aici însă făceau parte din vechimea de vreme și din simplitatea
de preocupări în care ne găseam.
O notă nouă aducea în aceste ceasuri de seară Macedon. Acesta era
paznic în teritorul regal Lăpușna. Era dintre cei vechi în slujbă, bătrân peste
care au trecut câteva rânduri de vânători ce au stăpânit acel rai vânătoresc.
Raionul lui de serviciu era pe la Țigle, pe la Săcuieu, locuri care se hotărni-
ceau cu terenul nostru, și cum cabana Trăznita era așezată în apropierea ho-
tarului, Macedon observa, după fum, după alte semne, că am sosit acolo. Nu
întârzia să se înfățișeze, ca la niște prieteni. Pe lângă o vorbă bună, găsea la noi
și un locșor la masă, găsea și un ”păhar de voie-bună” și nu disprețuia nici țigă-
rile noastre, cu toate că sfășia hârtia și îndesa tăbacul în pipa cu ciutură scurtă.
De cele mai multe ori rămânea până a doua zi, cuibărindu-se în co-
jocul lui lângă vatră, dacă se întâmpla să nu fie loc pe prici, lângă noi, cei ”ai
casei”. Nu ne părea rău când, noaptea îl auzeam răscolindu-se. Punea pe foc,
185 Cu referire la Lucius Licinius Lucullus (117 - 56 î. Hr.), consul și general roman, faimos pentru banche-
tele fastuoase și îmbelșugate n.n.
186 jale - salvie
187 Probabil cu referire la Samuel Hahnemann (1755-1843), medic german, fondator al homeopatiei n.n.
169
dar nu uita nici să tragă o gură din sticla cu rachiu. Acest Macedon, pe când
era flăcău, apucase vânătorile de la Gurghiu ale lui Rudolf de Habsburg188 și
gonea și el fiarele în gura puștilor acelor domni mari care stăpâneau atunci.
Și multe știa să povestească și despre nemaipomenitele chefuri pe care le tră-
geau în castelul de vânătoare. ”Domni mari erau - amintea bătrânul - dar nu
se gândeau să ne lapede și nouă ceva din dulceața mesei lor. Nici o dată nu
vedeam ceva din mâna lor, noi gonașii. Ne socoteau cu poruncă.” A slujit ca
paznic de vânătoare și sub contele Samuilă Teleki189, care arendase Gurghiul
după ce prietenul lui, Rudolf, se sfârșise atât de urât la Mayerling. ”Măria sa Te-
leki - mai spunea Macedon - parcă nici nu era grof. Vorbea cu noi românește,
ne cinstea ca pe niște oameni, semeni ai lui, iar când îi plăcea ceva ce am făcut,
scotea din buzunar galbenul și ni-l întindea. Odată, când ne întorceam spre
sat i-a șchiopat calul. Că, să știți dumneavoastră, că umbla călare cât numai
putea, fiind om mare, burduhos și greoi. A poftit să nopteze la mine acasă, ade-
că în căsuța de serviciu din teren, și a mai poftit să mânânce cu noi, cu toate
că în desagi mai avea mâncăruri de cele alese. Ce să-i pună înainte Măriuța,
muierea, din sărăcia noastră? Pe masa așternută frumos am răsturnat mămă-
liga, lângă ea am pus strachina cu brânză. Până să guste din astea a fost gata si
păpărada, apoi au venit niște plăcinte coape la repezeală. A mâncat groful cât
trei cosași, mă îndemna și pe mine și mă probozea190 dacă mă sfiam. I-a așter-
nut pat curat, - noi ne-am tras în tindă. Cum a pus capul pe pernă a început să
sforăie, măcar că nu băuse decât un canceu de apă. Se zguduia patul sub el,
așa sforăia. Toată noaptea.
A două dimineață, când să plece la vale, a pus pe masă trei galbeni.
«Scumpă mămăligă, măria-ta!» am glumit, că mai îndrăzneam să și glumesc cu
el. «Bună mămăligă, măi Macedoane!» S-a potrivit târg de țară la Reghin pes-
te vre-o două săptămâni, și am cumpărat pe galbenii mămăligii vacă cu vițel,
care a fost mai mândră în tot târgul. Așa era măria-sa Samoilă. Cum zic, parcă
nici nu era grof, ci de-ai noștrii. Așa cum sunteți dumneavoastră.”

188 Rudolf de Habsburg (1858-1889), fiu unic al împăratului Franz Josef; arhiduce și prinț moștenitor al
coroanei Austro-Ungare; se sinucide la 30 ianuarie 1889, la casteul de vânătoare de la Mayerling
189 Contele Sámuel Teleki (1845 - 1916) - nobil maghiar, cunoscut explorator al continentului african
190 probozi - a mustra, a dojeni, a certa pe cineva
170
Macedon și-a trăit

viața în pustietățile munte-
lui. Nu-i mirare că-i cunoștea
toate tainele și știa năravurile
și umblările sălbătăciunilor
mai bine decât toți ceilalți. Și
nu-i mirare, că în fața atâtor
taine a găsit tălmăciri și învă-
țături în credințele pe care
le-a auzit din bătrâni. Credea
aievea în puteri și în ființe
nevăzute care cârmuiesc în-
tâmplările și croiesc sorțile.
Credea în vrăji, credea în du-
huri bune și rele, care sălășlu-
iesc alăturea de noi și uneori
ni se dovedesc lămurit. În-
tâmplările ni le povestea cu
atâta credință și cuprindea Paznicul Macedon la cabana de la ”Trăznita”
în ele atâtea amănunte, încât
alunecam și noi spre acea lume a misterelor, care îmbrăca haină de realitate.
Și nu ne împotriveam. Ne duceau și aceste minunate întâmplări în atmosfera
de vechime primitivă, care era unul dintre firele din care se țesea ”vraja caba-
nei”. Dar Macedon ne mai strecura și câte o păcăleală.
Ne sfătuiam cum am face să putem prinde în fața puștii pe acel cerb
șiret din Seaca. A ascultat Macedon planurile noastre, pe rând, și a dat din
cap:
”Dumneavoastră ați mai încercat așa cum spuneți, și anul trecut și mai
înainte, și n-ați izbutit. Să știți, că acel taur e fermecat, dar își are și el leacul - alt
farmec. Nu-i greu de făcut - iată că-l și spun. Ca să-l împuști trebuie să-l pân-
dești o noapte cu lună, întreagă, în ratinii191 de sub Seaca. Desculț, fără clop în
cap și numai în cămașă și în izmene. Atâta-i tot.”
191 ratini - jepi (Pinus pumilio); formează în regiunea alpină tufișuri întinse și încâlcite
171
Ne-am mirat noi de această vrajă ciudată și am învârtit-o mult prin cap,
mai-mai înclinând să credem în ea. Cum să stai o noapte întreagă despuiat,
în frig și în brumă groasă ca zăpada? A avut vreme Macedon să ardă tabacul
până în fundul pipei și ne-a lăsat să ne frământăm, apoi a râs pe sub mustățile
lui tușinate și ne-a lămurit. Și avea dreptate. Ziua nu-l poți prinde. După ce se
face noapte acel taur mai stăruie prin jepărie, și vine iarăși în ea spre ziuă, tot
noaptea. Acolo și atunci trebuie să-l aștepți.
”Asta-i de înțeles, bade Macedoane. Dar de ce desculț și în cămasă și în
izmene?”
- “Dacă-i sta în cojoc cald te fură somnul și taurul trece nesimțit. Dacă
vei încerca să te apropii cu bocanci în picioare prin ratini, te aude… Așa să
faceți dumneavoastră, cum vă spun, și îl împușcați de bună seamă…”
Am râs și noi de leacul ăsta, însă nici chiar Ieronim n-a încercat să-l
aplice. Măcar că Ieronim era gata să-și pună capul pentru un cerb bun. Poate
din pricina aceasta a rămas de noi în viață ”cerbul din Seaca”.
În apropierea cabanei acesteia era și un loc de bătaie a cocoșilor de
munte. N-am fost niciodată acolo. M-am obișnuit să caut gotcanii fie în terenul
de la Oașa, fie în cel de la Joseni. Alți camarazi din mica noastră asociație în-
fruntau zăpezile mari care stăruiau până târziu spre vară în înălțimile cabanei
de la Trăznita.
Aproape de această cabană mi-am împușcat cel dintâi cerb de la So-
vata, în 1928, și am mai dobândit acolo și alte trofee bune. Îmi aduc cu drag
aminte de peripețiile pândelor și ale dibuirilor din partea aceea a terenului.
Poleiul lor de aur vechi îl dă însă acea căsuță de bârne în care am simțit parcă
mai viu decât în oricare alt loc ”vraja cabanei”.
172
Cabana din Creanga-Mare (Sovata)
Într-o singură toamnă am vânat la cerbii din muget, adăpostit în ca-

bana de la Creanga-mare, și un singur cerb am împușcat în ocolul din jurul ei.
Îmi pare rău că l-am împușcat. Trebuia să-l las să-l aibă Pitu, pe atunci flăcăuaș,
care de altfel își împușcase, la Bucin, un cerb bun. Am însă scuza că era greu
să-l prind în crucea lunetei prin ploicica deasă care țârâia și prin negura care
începea să se lase. Nici lumina nu mai era bună și depărtarea era mare. Și mai
era ceva, voiam să încerc o armă nouă. Această armă, frumoasă ca o vioară de
Cremona, era basculantă, cu un singur foc, închizător Jäger. Avea două țevi
schimbătoare. Una de 6,5x57 cu o razanță extraordinară (viteză inițială de
1050 m.!) cu care vânam la capre negre, căpriori și dropioi; cealaltă țeavă cu
glonț de calibru mare 9,3x74 bun pentru fiare mari. Aceasta a doborât taurul,
pe loc, ca pe un iepure, taur de seamă, cu coarnele lungi și aduse frumos oval
deasupra capului. (E cel din fotografia, în care suntem amândoi cu Pitu, fieca-
re cu cerbul lui din anul acela, în fața casei noastre pe care am avut-o la Cluj,
până la naționalizare)
Ionel Pop și fiul său, Pitu, cu cerbii lor din 1936, Sovata și Joseni�
(Revista Carpații, nr. 12 din 1936, p. 329)
173
Îndată după țancul de stâncă Frățileasa, poteca de pe buza Săcuieului

scapătă într-o șa domoală. La stânga, spre apus, locul face o covată largă, până
se strânge, colo jos în vale, mai îngustă. Aici era o tăietură veche. Cine va fi
stârpit pădurea de odinioară nu a avut grijă să planteze. Vântul a adus semințe
și, pe ici, pe colo, s-au prăsit pâlcușoare mici de brazi tineri. Brăduștei rari în-
cercau să-și ridice capetele spre soare, deasupra ierbăriei înalte care a năpădit
pretutindeni. Cioate putrede sureau, ca o turmă de oi împrăștiată fără cioban
lângă ea. De la acea exploatare demult a rămas cabana – ridicată pe seama
muncitorilor, de bună seama. Noi numai am petecit-o: acoperiș, ferestre, ușă
deasupra celor vreo cinci trepte de scândură. Din vechime a rămas temelia de
piatră a vetrei și țărușii unei mese lungi, lipită de perete.
De o parte a cam îmbrâncit clădirea bătrână, și, văzută din culme, îți
aducea aminte de o fiară deșălată, cu dricul la pamânt, sprijinindu-se doar
pe picioarele din față, țepene. Frigul se încuibase în încăperea largă, și abia
îl alunga focul din vatră, se strecura iarăși printre bârnele obosite. Un săcui
bătrân, care însoțea an de an pe vânătorii de aici, n-avea altă treabă decât să
măture, să păzească capcanele de șoareci, să aducă apă și să străjuiească fo-
cul. Nu mai știu cum îl chema. Curioasă vestală192 lângă focul sacru: cu o chică
sălbatică, cu mustăți îngălbenite de tabac și coborâte până sub barbă, zdren-
țuros și jegos din cale în afară. Și spurcat la vorbă; numai măscării ieșeau din
gura lui. Dar ținea focul, ziua-noaptea, și i se iertau toate, chiar și șterpeliturile
din damijană pe când vânătorii erau plecați, sau noaptea când durmeau. Era
un obiect de inventar al cabanei, fără de care Creanga-mare n-ar mai fi fost
Creanga-mare.
Chiar această vechime a cabanei acesteia adăuga ceva la farmecul ei.
Parcă mai sălășluia în ea ceva din viețile oamenilor care demult au trecut pe
aici, ca și în castelele vechi amintirea castelanilor de odinioară, dând locului
o atmosferă deosebită. Și galerie avea. Nu ca cele din halele castelelor, cu băr-
bați încruntați, îmbrăcați în zale și cu domnițe cu gulere de horbotă193 albă, - ci
însemnări, multe, tăiate în bârnele pereților. Nume care nu mai aveau stăpân,
cruci și stele. Era și o inimă străpunsă de săgeată, sub ea cu două perechi de
192 vestală - (la romani) preoteasă care întreținea focul sacru în templul zeiței Vesta
193 horbotă - dantelă
174
inițiale, semn că și aici și-a adus focul dragostei vreun flăcău de odinioară… Cei
vechi aveau răbdare să zăbovească după truda zilei ca să lase semn trecerei lor
pe aici. Vânătorii și turiștii grăbiți, au scris doar cu cărbune sau cu creion pe
grinzile tavanului, pe buștenii pereților, efemerele lor slove.
La cabana din Creanga-mare băciuiau în zilele boncăluitului cerbilor
aproape totdeauna cei doi camarazi ai noștri, Aurel Socol și Valentin Poruțiu.
Ei doi erau mai în vârsta dintre noi, și mai aveau și oarecare scădere la inimă,
iar împrejurinile de acolo erau mai ușor de vânat decât oricare dintre celelalte
ocoale de la Sovata. În tăietura largă din jurul cabanei era loc de goniță bun.
Nu era greu nici să dibuiești pe cele două versante ale coamei dinspre nord,
și apoi până spre Chinga. (Chinga era o prăbușire rea, și ținea de Trăznita.) La
vale de asemenea era ușor până spre stâncăriile de la izvoarele Juhodului.
Împrejurimile de la aceste izvoare erau însă rezervate lui Iuliu Oros,
cel mai tânăr dintre noi, mai aprig la umblat, fiind loc deosebit de accidentat
și greu de pătruns. Pe acei doi prieteni buni ai mei – săvârșiți de mult – îi înso-
țea totdeauna paznicul (și brigadier silvic) Vasile Maier. Era potrivit cu ei, cam
molatic, dar bun cunoscător al locurilor de acolo și bună călăuză.
Socol, a avut într-o toamnă o întâmplare ciudată. O scriu aici fiindcă
se vede din ea felul de gândire sucit și șiret pe care îl găsim la mulți săcui. Socol
a rănit într-o dimineață un cerb bun. A îmbrâncit cerbul, dar s-a ridicat și a dis-
părut. Câine limier nu aveau la îndemnână, au început să urmărească pe dâra
de sânge. A încetat dâra, au început să caute, cu Maier, pe un bun noroc. În za-
dar. S-a făcut amiază, s-au întors la cabană descurajați cu gândul să reînceapă
căutarea după masă, oricât de puțină nădejde mai aveau. Auzise împușcătura
un săcui, și știa, că ”domnii” nu sunt ahtiați de carne, ei iau coarnele și pielea,
carnea o dau năcăjiților muntelui, muncitori la pădure, cărbunari, care se po-
trivesc să vină după ea. Săcuiul era solie, ca să vadă ce și cum, și apoi să-și adu-
că ortacii ca să ducă bunătatea de hrană. A rămas și el cam dezamăgit când a
auzit întâmplarea, dar s-a legat să caute și el alăturea de ceilalți. L-a îndemnat
și Aurel Socol:
- Dacă găsești cerbul, capeți o mie de lei!
- În fundul pământului îl găsesc! se însufleți Foriș, săcuiul.
175
S-au împrăștiat prin teren, în căutare. Socol a mers cu săcuiul. Aces-

ta l-a purtat pe vânător prin toate huciurile194, să-i scoată sufletul. Spre seară
ajung la o tăietură, jos, spre Iuhod - tăietură greu de umblat, numai ranco-
te195 împrăștiate, iarbă până la brâul omului, încâlcită. Caută… caută… se mai
opresc ca să răsufle, înjură săcuiul cum știa el mai minunat, oftează Socol și nu
mai poate. Într-un loc se oprește Foriș, se șterge de sudoare, aprinde o țigară,
sucește din cap, se mai gândește, apoi:
- Chiar îmi dați o mie de lei, dacă găsesc cerbul, domnule doctor?
- Ți-am spus că îți dau.
- De sigur îmi dați o mie de lei?
- Ce mai întrebi? Vorba mea-i vorbă!
A mai cumpenit omul câteva clipe, apoi:
- Iacătă-l! (”Ehun van!”), și bufni cu bocancul în cerb.
Vicleanul a dat peste cerbul căzut, acoperit de ierbărie și de crengă-
rie, aproape să calce pe el. N-a scos vorbă, până și-a mai făcut o dată socoteala,
ce ar fi mai bine să facă: să treacă pe alăturea și apoi la noapte să vină cu ortacii
lui să fure cerbul, cu coarne și cu piele cu tot, sau să-și asigure pe lângă carne
și mia de lei. A ales bine.
Când, pornind de la Trăznita, vânam pe la Seaca sau în Chinga și înop-
tam pe acolo, uneori ne adăposteam peste noapte, oaspeți, la Creanga-mare,
care era mai aproape. În afară de aceasta ținea de ritualul vieții, ca în fiecare
toamnă să fim invitați cei de la Trăznita la un ”banchet” oferit de Aurel și de Va-
lentin. Însemna să facem cale de două cesuri bune la mers și alte două la întors,
dar nu lipseam niciodată. Banchetul era gargantuesc. Socol căra la munte o
cămară întreagă cu toate bunătățile și era mare meșter-bucătar. Erau gustări,
erau sarmale aduse de acasă gata pregătite în oală, cu dulciurile de porc cuve-
nite, era tocană din ficat de cerb, și cârnați afumați și prăjituri și cafea neagră
și câte toate altele, mărunțișuri. Eu aduceam sticla cu ”Altvater”, specialitatea
mea, fără de care nu plecam la munte (deși o beau alții), Ieronim nu se lăsa fără
să ducă vin din vița lui de la Roșia, numai ca să bată pe cel din damigeana lui
Valentin. Voia bună stătea să spargă pereții bătrâni. Socol se umfla în pene ad-
194 huci - pădurice apărută din rădăcinile unei păduri tăiate; desiș de tufișuri
195 rancote - crăci tăiate și aruncate grămadă la un loc; vreascuri
176
mirând pofta noastră de mâncare, și primea laudele. Săcuiul cel ca gura spur-
cată nu mai avea răgaz să spună nici o măscăreală de a lui. Se trăgea lângă vatră
și înfuleca din blide cantități de necrezut, etalând pe mustăți întregul meniu;
trăgea din vinars gemând după fiecare dușcă și scârțâindu-și gâtlejul. Într-un
rând s-a întâmplat un mic accident, iar păcătosul am fost eu. Sosirăm pe la
ora unsprezece, - eu rupt de oboseală și de trudă, fiindcă coborâsem după un
cerb până ia fundul Chingii, și în afară de Izvoarele Iuhodului această parte de
teren era mai greu de umblat. Aurel Socol deja se hărnicea în jurul vetrei, și ne
anunță că mai are treabă vreun ceas și jumătate, până când ”servește masa”.
- Până atunci eu mor de foame! m-am văietat.
- Vezi colo în cămară, găsești ceva ca să ți-o astâmperi – mă îndemnă
Aurel.
”Cămara” era un colț al încăperii, în care erau îngrămădite pe diferite
polițe, toate bunătățile. Am și găsit și am ales o ulcică de smântână dulce, pli-
nă-plinuță. Atât a fost de bună, încât acompaniată cu feliile de pâine albă ca
spuma, până la urmă n-a rămas în ulcică decât de un deget.
La masă, când a venit rândul sarmalelor care abureau miresme olim-
piene, Aurel s-a dus după ulcica lui cu smântână, ca să le îndulcească, așa cum
e scris în pravila sarmalelor… Tablou!
-Tu mi-ai făcut-o asta, folteo196! Acum mâncați-le așa cum sunt, fără
smântână!
Le-am mâncat și au fost minunat de bune și așa, sărăcite de mine. Era
să golim cu totul oala de lut pântecoasă. Văzând aceasta s-a împăcat și bucăta-
rul și m-a iertat. Dar în cealălalt an în zadar am căutat ulcicuța. O pitise Aurel
afară, sub streașină.
La Creanga-mare am mai pățit o rușine. Au mai pățit asemenea rușini
și alții, prin alte locuri, iar de data aceasta nu era numai a mea, ci și a lui Iero-
nim și a paznicului care era cu noi. Nu trebuie să spun, că toți trei cunoșteam
bine locurile și această împrejurare e caractristică pentru încurcătura în care
am ajuns.
În după-masa aceea vremea era mohorâtă, cernuse chiar o burniță
scurtă. Am plecat de la cabană toți trei, mai mult într-o recunoaștere, fiindcă
196 folte - om burtos; om mâncăcios
177
Ionel Pop și Ieronim Stoichiția, chemând cerbii în timpul mugetului de toamnă
abia sosirăm în teren. Spre nord de la cabană se întindea o coamă de munte

largă, pornea de sus, din buza Săcuieului, și se pierdea jos, departe în Valea
Sebeșului. Spre culme, pădurea se rărea, făcea un luminiș lung, presărat des
cu rotocoale de jnepeni. Am ascultat spre seară cerbii, Ieronim a și apropiat
unul, dincolo de culme, dar l-a găsit prea tânăr, ca să tragă în el. Am umblat
încoace și încolo, mai despărțindu-ne până departe, mai adunându-ne. S-a în-
serat, și iarăși eram toți trei împreună, când fără veste a căzut asupra muntelui
o negură deasă și lăptoasă. Repede s-a îngroșat, încât nu mai vedeam la zece
pași. Nu mai aveam de ce să zăbovim, am dat să pornim spre cabană. Când să
pornim, fiecare dintre noi trei am pășit în altă direcție. ”Unde mergi? Doar în-
tr-acolo e Săcuieul!” – unul dintre noi. ”Ba tu ai apucat-o spre Chinga!” - ”Ba tu
spre izvorul Sebeșului!” Ne-am împrăștiat, ne-am adunat, am dat spre stânga,
am dat spre dreapta, până departe, n-am mai știut unde suntem, încotro să
o luăm – ne-am rătăcit. S-a făcut seară târzie, a început iarăși să cearnă prin
glodul de negură, era frig. Nici o nădejde să nimerim la cabană. Ce ne facem?
Ce să facem decât să ne adăpostim peste noapte cum vom putea sub un brad
cetinos și să străjuim lângă foc. Repede să adunăm lemne de foc până nu se
închide cu totul noaptea. Ne-am împrăștiat după uscături, lucrau de zor să-
curicile (uneltă care nu ne lipsea de la brâu), adunam, căram sub un molid din
178
culme. Erau pătrunși de umezeală și de frig și nu ne încânta de loc perspectiva

unei nopți în lapovița care începuse să se întețească din burniță, mai ales că nu
aveam cu noi nici măcar pelerinele ușoare. Paznicul se lăsase mai departișor
pe coastă în jos, necăjindu-se să tragă un ciot uscat. Deodată îl auzim hopăin-
du-ne. Mergem să-i ajutăm. Ne primește zâmbind: ”Am auzit trântindu-se ușa
cabanei, aici sub noi!”. Într-un sfert de ceas am ajuns, orbecăind, la cabană.
Era să petrecem noaptea în frig și în lapoviță, vecini cu adăpostul nostru cald.
Așa te poți pierde în munte! (Mi-am adus aminte de o noapte de această chi-
nuită, făcuți prizonieri în stâncăriile din colțul Caprei, din munții Făgărașului,
când ne-a suprins negură și ne-am rătăcit. Măcar că Oanea Boantă cunoștea
muntele cum își cunoștea ograda. Dar atunci nici măcar lemne de foc n-aveam
în mijlocul stâncilor golașe.)
Pornind de la cabană de la Creanga-mare, am coborât o dată - o sin-
gură dată - până în fundul Săcuieului. Nu știu dacă geologii au cercetat și au
studiat vreodată Săcuieul. Sunt sigur, că în vechimile cele adânci a fost crate-
rul unui vulcan. Și pe hărți i se vede dunga de coamă circulară, spartă doar
într-un loc, spre nord, pe unde se scurge râul Lăpușna, care izvorește din fun-
dul Săcuieului. De pe Frățileasa, de pe Seaca apare ca o pâlnie enormă (cred
să aibă un diametru de 1500-2000 metri), care se adâncește și se îngustează
spre centru. Brădet străvechi cuprindea pe atunci pereții până în adâncimea
în care nu cred să ajungă nici palele viscolelor de iarnă. Nu e ușor să cobori și
apoi să urci prin încâlcitura pădurii seculare, prin prăbușirile de stânci acope-
rite de mușchi. Am impresia că și bolovănișul ciclopic197 de pe coasta Chingii
a fost azvârlit din acest crater. Săcuieul ține de fostul teren de vânătoare regal,
Lăpușna, - e tocmai la extremitatea de sus a acestui teren, departe de cabanele
de acolo. Cei ce vânează la acel teren nu se încumetă să cerceteze Săcuieul
sălbatic și atât de greu de umblat, - e și vânătorește, un teren virgin. (Eu l-am
coborât fără nici un gând de vânătoare, doar era teren străin.) Poate că vreun
braconier și-a încercat norocul pe acolo - dar mai ales braconierii la păstrăvii
frumoși și mulți, la izvoarele Lăpușnei.
Cât am umblat eu munții Carpațiilor, parcă nicăieri n-am întâlnit o pă-
dure caracteristic străveche, ca aceea din Săcuieu. Și poate că nici ocol natural
de cerbi și de urși nu mai este altul, ca pâlnia circulară a acestui crater stins.
197 ciclopic - uriaș, gigantic
179
Dacă va fi vreodată să se stârpească de la noi neamul cerbilor, am împresia, că

cel de pe urmă va mugi în Săcuieu. Dar oare pârjolul săcurii și al fierăstraului,
guri nesăturate, n-a ajuns și până acolo? Mai stă în picioare acea pădure de
basme?
În toamna anului 1937, Aurel Socol n-a mai urcat la cabana lui dragă
din Creanga-mare. A coborât în mormânt. Camarazii lui de vânătoare, am ri-
dicat lângă cabană o cruce de stejar, în lemnul căreia era tăiată slovă: ”Aici îi
plăcea lui Aurel Socol să vină, când se bucura și el de viață”.
Dictatul de la Viena ne-a alungat și pe noi din acele locuri pe care le-
am îndrăgit. Intrușii vremelnici n-au putut suferi nici crucea lui Socol și nici
pe aceea de la Trăznita. Le-au dărâmat pe amândouă. Nici unul dintre cei ce
vânam odinioară prin munții Sovatei – pe care, vânătorește, i-am ridicat la un
nivel foarte înalt, - nici unul dintre noi n-a mai fost la cabana din Creanga-ma-
re, și nici la alta de acolo. Unul dintre paznicii noștri de odinioară ne-a dat vești
despre acel teren pustiit de ocupanții trecători. Dacă mai există azi acea caba-
nă bătrână de la Creanga-mare, și dacă se mai ocrotesc în ea vânători adevă-
rați, între vorbele fără glas pe care le vor vorbi tainic pereții cu bârne mâncate
de carii vermii, vor auzi și bătăi de inimă. Va fi sunetul îndepărtat al bucuriilor
noastre.
Ionel Pop, cu un frumos căprior vânat în ținuturile Transilvaniei
180
Coliba de la Creanga-Albă
(Joseni-Ciuc)
La cerbi vânam în munții Sovatei, apoi în minunatul teren, pe care

împreună cu Ieronim Stoichiția l-am rotunjit din hotarele comunelor Joseni,
Ocna de sus și Praid, din jurul muntelui Bucin, dintre valea Târnavei mici și
platoul Gheorghenilor. Cocoși vânam mai ales în raiul de la Oașa, de pe Valea
Frumoasei. Totuși, de vre-o două sau trei ori am urcat și la Bucin, în bătaia
cocoșilor de pe acolo. Era în partea de răsărit a terenului, la Creanga-Albă, o
bătaie veche, vestită între toate. Departe de așezarea noastră de căpetenie din
vârful Bucinului, rar se încumeta careva să străbată până la ea. Nici cabană ca
lumea nu aveam acolo, ci numai o colibă. Nici chiar colibă, ci un fel de umbrar.
Priponită în față pe două furci groase și într-o prăjină transversală, în
dos coboară până la pământ o streașină largă, alcătuită din scânduri, peste ele
cu grămadă de cetină. Numai de două părți închideau alte scânduri laturile,
oprind vântul pieziș. În față alcătuirea era deschisă larg. Focul ardea în gura
colibei ziua-noaptea, streșina oblică prindea și ținea căldura. Doi bușteni erau
scaune, al treilea masă; un strat de cetină pat. Dacă ne bucuram de o viață co-
borâtă la cele mai primitive forme – aici bucuria ne putea fi deplină. Din cele
cinci zile pe care le-am petrecut acolo în acel sfârșit de aprilie (1930), în trei a
strălucit soarele prea zgârcit în căldură, cerul nopților era o minune de stele
și o crânceneală de frig. Apoi într-una s-a pornit lapoviță împroșcată de vânt
aspru, în alta a cernut mărunt. Noroc că vrednica noastră colibă își proptea
spatele în vântul de miază-noapte, și ne ferea de el, strânși sub pături și sub
cojoace. Noroc că aveam pelerinele noastre celebre prin mărimea și prin țesă-
tura lor impermeabilă, așa că nu eram prizonieri nici când afară se burzuluia
coada iernii.
Cu Ieronim Stoichiția, cel mai bun prieten și camarad de vânătoare,
am petrecut acele zile la Creanga-Albă, și cu Ion Căta, vrednic și iubit paznic
de vânătoare, care atunci își avea cantonul în casa de la Bucin. Locurile, cei doi
181
prieteni cu care am petrecut acolo, viața

de troglodiți198 din coliba într-adevăr
pierdută în pustiul muntelui, au făcut ca
acele cinci zile să se înscrie în amintire. Și
au mai fost și întâmplările legate de coli-
ba din Creanga-Albă. Mi-e drag să le pe-
rind în gândul meu, și parcă le pipăi mai
de aproape dacă, acum le și scriu în slabe
cuvinte.
Am hotărât, ca în primăvara aceea
să ne împușcăm cocoșii pe la Joseni,
apoi, mai mult de dragul tradiției, să ne
aruncăm pentru câteva zile și la Oașa, în
celălalt colț al Ardealului. Ne-am întâlnit
în Praid, Ieronim venind din Sibiu cu
Ionel Pop, cu vestita-i pălărie tiroleză, trenul, eu din Cluj cu mașina, vechiul și
Bucin, 1936
vrednicul meu ”Peerless”.
În Praid era un popas obligatoriu, la ”Crâșma cu trei fete”. Crâșma
era o clădire veche, scundă, cu acoperiș de sindrilă. Mică, încât te mirai cum
putea cuprinde pe lângă camera de obște și o cameră ”pentru intelectuali”,
apoi și locuința proprietarelor. Și mai ales cum putea cuprinde pe cele trei
”fete”, stăpânele. Fiindcă acestea într-adevăr erau trei, și fete, bătrâne, ajun-
se la vrâsta prescurăreselor, înalte și groase, cât trei căpițe de fân. În vremea
aceea pururea zâmbitoare, bucuroase de oaspeți. Ar fi socotit ofensă, dacă
trecem prin Praid spre terenul nostru de vânătoare, fără să ne oprim la ele. Ne
opream bucuroși; potriveam ca să fim cam pe vremea prânzului. Cât ai bate
din palme, era așternută masa, și până ce închinam câteva păhărele de ”apă de
brad” - specialitatea casei! - meșterele vrăjeau un meniu minunat, din care nu
lipsea papricașul de pui, apoi clătitele, unele cu brânză, altele cu dulceață de
coacăze de munte. În vreme ce mâncam, cele trei fete se întreceau să ne pună
la curent cu ”noutățile din Praid”, care s-au adunat de când n-am mai trecut
spre munte. Îmi aduc aminte cu plăcere de aceste trei fete bătrâne, care cât
198 troglodit - om preistoric din epoca cuaternară; locuitor al cavernelor
182
erau de mătăhăloane, se învârteau prin casă ca niște prisnele și cât erau de

potcovite cu dinți falși, zâmbeau și ciripeau plăcut. Bietele, - vor fi murit de
mult, fete fecioare.
Am tândălit și de data aceasta vre-o două ceasuri acolo, ne-a mai mân-
cat alt ceas drumul mizerabil, a mai trebuit să ne oprim și la Lazăr Gagyi, paz-
nicul nostru de sub Bogdan cu casă lângă drum. Pe când am sosit în vârful Bu-
cinului și apoi am scăpătat oleacă până la casa noastră de vânătoare se învăluia
ziua cu noaptea.
Aici, descarcă poverile, așază lucrurile, ia raportul și ține sfat cu Ion
Căta, paznicul, - s-a făcut noapte. Raportul era din cale în afară de interesant.
Cocoși știam noi că trebuie să fie în bătăi, și acum pe la 25 aprilie trebuie să
rotească nebuni, vestea mare era însă alta.
La Creanga-Albă - acolo unde Ieronim împușcase ursul lui, care la ex-
poziția de vânătoare din Lipsca199 (1930) a fost clasat record mondial - s-a ivit
un alt urs grozav de mare. Vine la ciolanele vechi, rămase din anul trecut lângă
un pătul. Acolo, la Creanga-Albă, e și bătaie de cocoși cum nu este alta. Dacă
avem oleacă de noroc împușcăm și ursul. El, Căta, a și cumpărat de la niște
țigani o mârțoagă de iapă, bună de hoit. O ducem acolo pe picioare, Căta o
împușcă, și în două-trei zile se nădește ursul la hoitul ei. Hotărârea a fost luată
îndată: mergem la Creanga-Albă.
- Plecăm de dimineață, înainte de a se face ziuă, - propun eu.
Ieronim, totdeauna mai energic și mai neastâmpărat:
- De ce să pierdem o dimineață la cocoși și o zi la urs? Plecăm acum.
- În cap de noapte? mă îndoiesc eu.
- Mare lucru! Îmbucăm ceva, avem și cal pentru poveri, până la Crean-
ga-Albă e plai bunișor, zare de la stele încă avem. În patru ceasuri suntem aco-
lo, mult în cinci. Prindem și bătaia de mâine dimineață.
Căta a votat cu Ieronim, - m-am supus.
A apărut și Florica, mârțoaga, adusă de Căta în fața ușii. Jalnică ară-
tare. Iapă albă, numai piele și oase, capul greu coborât la pământ, cu urechile
pleoștite. Țiganul, înainte de a o vinde, i-a tăiat coada și coama. Semăna mai
199 Numele slavo-român al orașului Leipzig, n.n.
183
mult cu o capră bătrână, decât cu cal.

- Poate oare să meargă până la Creanga-Albă? mă îndoii eu.
- Cum să nu poată? Mai duce și cojoacele și desagii cu mâncare, - mă
liniști Căta.
S-a făcut noapte bună când a pornit caravana noastră ca să suie mun-
tele. În față Căta, care cunoștea poteca și pe întunerec, ducând de funie pe
Florica, aceasta încărcată în spate ca un dromader, după al Ieronim, în coadă
eu, îngreunați și noi cu ranițe, cu puști, cu ochiane.
Hai-hai! la deal, tot la deal, întâi spre Săcuieu, apoi în dreapta spre Gă-
inoasa. De la o vreme eu n-am mai știut pe unde suntem, pășeam mecanic, ca
un automat în urma siluetei de umbră a lui Ieronim, timpul se scurgea fără
să-mi dau seama de mersul lui. Uneori îl auzeam pe Căta: ”Grijiți că-i mărghi-
lă200”, sau că-i buștean căzut peste potecă, sau că-i bolovan mare. Uneori se
oprea Florica și gemea horcăind.
- Hai bătrână, o îndemna paznicul, atâta drum mai ai să faci, că înapoi
nu te vei mai osteni!
Biata Florica într-adevăr își pășea drumul din urmă. Slabă, chinuită și
împovărată cu atâta tărhat, dobitoc supus omului fără milă. Și încă dacă omul
ar avea nevoie să-și scoată viața din patima ei! Dar o duceam ca să o omorâm,
și apoi să omorâm altă viețuitoare. Așa, din plăcerea noastră. Mare ticăloșie!
Îmi rupeam gândul, mi-l scăldam în iluziile vânătoarei care ne așteaptă, îl por-
neam să hoinărească prin dumbrava încântată a amintirilor altor aventuri vâ-
nătorești - el se întorcea încăpățânat și dureros la Florica.
- Iarăși te-ai oprit, năcăjito? Haide, mai răsuflă și tu, până tragem și noi
câte o țigară, - grăia din nou Căta.
Se oprea Florica, își atârna capul, îi auzeam răsuflarea grăbită, la fieca-
re răsuflare câte o părere de gemăt. Apoi se urnea din loc cu greu, târându-și
picioarele descălțate de potcoave.
Va fi fost miezul nopții când am ajuns la Cabana din Dandar a priete-
nului nostru Romi Popescu. Era lumină, - ne-au simțit și s-au îndesat pe ușă
afară vreo patru - paznici și vânători veniți la bătaia de acolo. Am întârziat la
200 mărghilă - loc mlăștinos; mocirlă, baltă
184
povești și la vin, s-au bucurat de noi și s-au mirat că am luat în cap muntele,
noaptea. Iapa noastră a rămas sub streașină, nelegată, cu povara în spate.
- Măi oameni buni și frați ai noștri - grăi gazda cabanei, cam vinoasă
- până la Creanga-Albă mai aveți trei ceasuri, de nu mai bine. Cum să mai orbe-
căiți până acolo. Rămâneți și odihniți aici, vă facem loc, trageți un somn bun,
și porniți când se crapă de zi. Doar nu vă gonește nimenea de la spate.
Eu tare înclinam, - Ieronim dacă și-a pus ceva în cap nu-l mai puteai
clăti. Nu și nu! Plecăm!
- Hai Florică, babă!
Plaiul apucase pe o coamă care urca domol, abea simțit de picioarele
obosite. În luminisul acelui plai au căzut trei aventuri, una după alta. Într-un
loc s-a oprit Căta și ne-a înștiințat, că îndată ajungem la un molid bătrân, în
care are nărav să doarmă un cocoș. L-a văzut de câteva ori; cum doarme dus,
te poți apropia până sub el. Chiar dacă se trezește, nu pleacă ci rămâne zgulit
acolo. Am ajuns la molidul de lângă potecă, n-a trebuit să căutăm mult printre
cetinile rare. Spre cerul cu puzderie de stele se desena negreața nemișcată.
- Împușcă-l tu, mă îndeamnă Ieronim.
- Cum să împușc cocoș care nu rotește - în somn? Mai mare rușinea.
- De ce să fie rușine? N-ai să mai împuști cocoș în felul acesta cât vei
trăi.
Arma de alice îmi era în toc, desfăcută, cartușele prin vreo raniță. Ne-
am mișcat, am mai șopotit, au clănțănit oțelele armei până am potrivit-o pe în-
tuneric - speram chiar că va pleca nenorocitul cocoș. De unde? Stătea nemiș-
cat, parcă era un rotocol de vâsc prins în cetină. Am ochit pe nimerite în zarea
slabă a stelelor și s-a prăbușit cocoșul. N-am avut nicio bucurie, dar am făcut-o
și pe aceasta - ce să mă mai căiesc? Mi se pare că era cel mai mare și mai bătrân
gotcan pe care l-am împușcat vreo dată. (L-am trimis profesorului-ornitolog
Dionisie Liniția. Și acum e în muzeul ornitologic din Timișoara, împăiat. Și
nici acolo nu a avut cinstea postumă să fie în poziție de rotit. Mai trimisesem o
acvilă de stâncă. Liniția a făcut grup: acvila sfâșâind cocoșul mort. Cine trece
pe acolo, poate vedea acest grup. Dar nu-și dă seama, că înfățișează două păca-
te ale mele: cocoșul împușcat în somn și o acvilă omorâtă.)
185
A doua aventură ne-a rușinat din cale afară. După vre-o două culmi și
alte două văi, iată că zărim pe o coastă, depărtișor, zare de lumină. ”Braconi-
eri lângă vatra de jar!” Plan strașnic, cum să-i suprindem, cum să-i prindem.
Lăsam pe Florica în potecă, ne despărțim ca să-i înconjurăm pe trei părți, ca
nu cumva să ne scape, ne apropiem tiptil cu puștile gata… și ne întâlnim toți
trei în jurul unei buturugi putrede care răspândea aceea lumină potolită. Căta
s-a rușinat, Ieronim a suduit, eu am izbucnit în râs. Apoi am râs toți trei și am
aprins câte o țigară, dar nu la focul rece al buturugii… Iapa ne-a așteptat, fără
să facă un pas de unde o lăsarăm.
- Hai Floricico, amărâto!
A venit Floricica ce a venit, apoi deodată, fără veste, s-a prăbușit în
mijlocul potecii. A gemut una, și pe gură și prin dos, și și-a culcat capul pe pă-
mânt. Am sărit, am desfăcut chinga, am ferit poverile. Coastele iepei s-au mai
ridicat o dată, de două ori ca niște foale în răsuflare hârcăită, apoi s-au oprit și
ele în încremenire.
- Asta am făcut-o! Gata! Biata Florica!... Cum păcatele ducem noi în
spate atâta amar de povară până la colibă - suspinai eu.
Ieronim de colo:
- Le cărăm noi pe rând, oarecum, că de aici nu-i tare departe. Dar cum
târim hoitul până colo la pătulul din Batca, la urs?
Căta se învârtea în jurul leșului, îl pipăia, îl asculta pe la bot. Apoi a
început a trage de urechi, a trage de coadă, a freca pe unde știa el. Am râs când
l-am auzit:
- Nu vă năcăjiți! Tot Florica ne duce tărhatul și va avea și ursul nadă…
Și iată minunea: iarăși i s-au înfoiat iepei coastele, iarăși a oftat… și și-a
ridicat capul. Și l-a întors în toate părțile, parcă ar fi voit să vadă și să înțeleagă
pe ce lume s-a trezit, ce s-a întâmplat cu ea, pe unde a umblat? A mai frecat-o
Căta, a mai îndemnat-o, a proptit-o și s-a ridicat Florica noastră în picioare.
- Nu v-am spus eu că ne duce povara? se mândri Căta.
Cam puțină povară a dus de aici iapa. Ne-am încărcat noi în spate cât
am putut, și mai-mai și dincolo de ce am putut, și cam împletecindu-ne toți
patru, pe când se zărea la răsărit ne-a învrednicit cerul să sosim la coliba din
Creanga-Albă.
186
Până să descărcăm, până să așezăm, am scăpat bătaia din dimineața

aceea. S-a încins bobotaie de foc în fața colibei, ceaiul îndoit cu rom a stre-
curat căldura dulce în trupurile degerate și trudite, s-a pârgălit și slănină în
țepele frigărilor improvizate, și ne-am cuibărit în cojoace la dormit. Îndată a
început să sforăie Ieronim (după obiceiul lui), a adormit și Căta - nu-mi venea
somnul. Îmi ridicam capul de pe ranița-pernă, o vedeam pe Florica în același
loc, tristă, nemișcată, cu botul coborât în iarbă fără să se atingă de ea să o rupă.
Părea că-și dă seama de soarta care o așteaptă. De ce să mai mănânce? Mi-a
fugit gândul la anii depărtatei copilării de la Dealul Țarinei, unde era o Lin-
da, iapă albă ca și asta, dar alintată. Nimeni nu o punea la lucru greu. În jug
trăgeau boii, lemne din pădure aduceau și caii ceilalți, ea doar ca de joacă, rar,
câte un cărucean. Și o alintam, și-i dădeam coji de pâine și bucăți de zahăr. Lin-
da de acolo era boieriță… Iar năcăjită de aici? Din mână rea în mână rea, până
la țigani, până la niște oameni fără suflet care au mai și chinuit-o până aici, ca
apoi să o deie ursului.
Frământat, am ațipit și eu.
Când ne-am răscolit din culcușurile noastre, către buna amiază, Flo-
rica, prăpădita, era tot la locul ei, statuie a suferinței. Am tăiat o scrijea201 de
pâine și i-am întins-o. A ridicat botul, a mirosit, a prelungit buzele și a început
să ronțăie. De sub pleoapele coborâte mă priveau ochi triști, plini de durere.
- Ieronime! - m-am întors către prietenul meu bun - cam cu sfială - Iero-
nime, tu ai hotărât din bună inimă, că dacă o fi să vină ursul la hoit, să-l împușc
eu. Îți mulțumesc, dar eu aș avea o altă poftă, mai mare. Dacă va fi să vină ursul
la ciolanele vechi, bine va face, iar noi vom face ceea ce trebuie. Dar să o cru-
țăm pe Florica, să o ducem înapoi la Bucin, dacă se va putea târî până acolo.
A trebuit puțină însistență până s-a înmuiat Ieronim și a semnat și el
actul de grațiere.
Am înpușcat cocoși și am stat câteva seri în zadar în pătulul fără hoit
proaspăt. Florica a mai prins oleacă de curaj și a început să pască în jurul coli-
bii. Cam pe furiș, mai scădem câte puțin din pita noastră și i-o dădeam plocon,
așa cum dijmuiam la Dealul-Țarinei cutia de zahăr a bunichii pe seama Lindei
de acolo.
201 scrijea - felie subțire
187
A cincea zi a sosit flăcăul năimit să aducă cal bun, care să ne ducă po-
verile spre casă, - și am pornit la vale. La casa de la Bucin l-am tras deoparte pe
Căta înainte de a pleca spre lumea de jos.
- Uite, bade Ioane, aici ai bani pentru un sac de ovăz. De cum dă iarba
bună, dumneata să lași astă sicreată de iapă să pască pe unde îi va plăcea ei și
să-i dai până atunci fân, și apoi și câte o mână de ovăz. Tarniță și ham să nu-i
pui în spinare, să vedem ce se va alege din ea până la toamnă când vom veni la
cerbi.
Așa a făcut Căta, după cum i-am poruncit. Toamna, Florica era pa-
rip , grasă ca un pepene, și vioaie ca o șerpoaică. Și ne-a slujit apoi un șir de
202
ani, la căruță, la poveri în spate, cu bună credință. Până în toamna blăstămată

din 1940, când hoardele ne-au alungat de acolo paznicii români, ne-au pârjolit
cabanele și au dus în jaf și pe Florica.
…S-a mutat din lume Ieronim, s-a mutat și Ion Căta. Va fi pierit de si-
gur și Florica, și ursul de la Creanga-Albă, de bătrânețe. Nu va mai fi nici urmă
de coliba de acolo, decât în amintirea mea, a celui de atunci care mai stărui pe
aici.
202 parip - cal tânăr, sprinten și frumos (pentru călărie)
188
Cabana din Căzile

(Munții Sebeșului)
În terenul nostru de vânătoare din munții Sebeșului, teren întins pe
tot bazinul de sus al râului, de vreo 70.000 hectare, întinderea mare era îm-
pestrițată cu o serie de cabane. În cele mai multe își avea locuință paznic. Toc-
mai la intrarea în teren, lângă drumul Șugag-Novaci, ceva mai în deal de Valea
Bistrei, era cabana de la Tău, unde stăpânea paznicul Lois Budin, om strașnic,
portar bun, pe lângă că era vânător fără pereche. Sus, pe Valea Bistrei, la Jold,
păzea în cabană bună Ghibescu, și mai sus în colonia părăsită a Bistrei străjuia
Drașovean, cel lung de un stânjen, poemnit și de Sadoveanu; apoi era Mun-
celul-mic, apoi Gotul unde era locul lui Badea Toma Orășanu, Prigoana, Co-
man, Oașa mică, Tărtărău, Curpăt, Căzile - fără să socot între cabane așezarea
noastră de temelie, casele de vânătoare mari de la Braniștea-Domnului, de la
întâlnirea Frumoasei cu Sălanele. Terenul era mare, cu locuri îndepărtate de
la Braniște, - la cocoși și la cerbi se adunau vânători care trebuiau împrăstiați
fiecare în apropierea vânatului - paznicii trebuiau să locuiască în teren, așa că
aceste cabane nu erau un lux, ci o trebuință. La unele noptam mai rar, fiind
sau apropiate de Braniște, sau ușor accesibile de aici, cele două de lângă râu,
chiar și cu mașina. Celelalte ne-au găzduit deseori, zile și nopți, multe - și am
trăit în ele ”vraja cabanei”. Între cele de frunte, era cabana de la Căzile.
Ajungeam la ea aproape totdeauna venind de la Braniște. De la Podul
Bolovanului până la opustul203 Oașa-mare călcam vre-o trei kilometri. De aici,
prin strâmtori la vale, îndată se împletea în vuietul râului vuietul părăului
care cobora în cascade de pe Hurdubeu. Pierea, mai călcam doi-trei kilometri
și se deschidea padina de la Gura Cibanului, râușor care își adună apele de pe
la muntele Foltea. Cibanul, înainte de a se vărsa în râu, cam la doi kilometri de
la gura lui, e încătușat cu opust vechi, sub care se adâncește o zănoagă204 care
ținea păstrăvii cei mai mari de pe toate apele de pe aici. Când urcam la Căzile,
nu înaintam până la opust. Îndată, acolo unde se încuia valea și pădurea pe
apa Cibanului, deasupra padinei, pornea în stânga plai, de picior și de călărie.
203 opust - stăvilar, baraj, zăgaz (rudimentar)
204 zănoagă - ochi larg și adânc de apă format pe cursul unui râu, mai jos de un stăvilar
189
Coasta e înaltă și prăvălită în pantă aspră, poteca suie cu greu peretele,

frântă în nenumărate coturi iuți. Cuiele bocancilor scrâșnesc în piatră, toiagul
e sprijin de folos, - bună inimă trebuie să aibă cel ce urcă într-un răsuflet, fără
popasuri, vreme de vre-un ceas și jumătate, până se domolește locul iar pa-
sul se întinde mai ușor în urcuș lin. Puțin are să țină acest urcuș ușor. Printre
trunchii molizilor mijește lumină de culme, și apoi - vrei, nu vrei - trebuie să te
oprești, chiar și dacă ai urcat de o sută de ori până aici. Fiindcă din marginea
pădurii ți se deschide deodată o mândrenie de poiană, frumoasă cum abia îți
aduci aminte să fi văzut alta. Ea îți râde, fie că e scăldată în soare, fie că e po-
leită cu argintul brumei, albește în zăpadă sau joacă deasupra ei nuanțele de
albastru și vioriu ale unei pâcle străvezii. Și îi râzi și tu, din tot sufletul, ca unei
ciobănițe, care te primește bucuroasă în ușa stânii. De aici, dinspre Ciban, de
unde te-ai ivit, vezi poiana întinzându-se lungă pe spinarea muntelui, pădurea
care o îmbrățișează pe clinul de dincolo e scăpătată peste cealaltă culme, pes-
te care se zăresc în depărtare spinări de molidiș de cătră Bistra. În dreapta ta
poiana se îngustează, pădurea parcă face poartă deasupra unei cărărui care se
întinde îngustă și abea desenată în lungul poienii, pe iarba subțire. Îți alunecă
privirea pe această cărare, spre miază-noapte, spre stânga ta, și alt zâmbet ți se
furișează pe buze și în ochi: ai văzut cabana și printre șindrilele acoperișului
se strecoară părere de fum. Aceasta înseamnă că Ion Fățan, paznicul, e acasă
și nu va trebui să te întinzi și să pipăiești după cheie sub streașină, deasupra
bârnei a treia din dreapta ușii. Dar Fățan, cu urechile lui de veveriță te-a simțit,
și iată-l că vine fuga, în capul gol, numai în cămașă, ca să-ți spună o vorbă bună
și să-ți ajute la poveri.
Cabana de la Căzile n-am ridicat-o noi. E bătrână, a văzut alte rânduri
de oameni și de vânători, din vechime. Demult era aici canton de pădurar,
apoi cabana a fost părăsită. După ce am arendat dreptul de vânătoare din
munții aceștia am pus acoperiș, uși, ferestre, am mușchiat din nou între bâr-
nele pereților, am adus ceea ce era de trebuință prin casă. Paznicii care s-au
perindat aici au pus mâna pe rând. Așa că, veche, slobozită într-o parte cam
pe o rână, cabana adăpostea bine, iarna ținea căldura, vara parcă se încuiba
în ea răcoare din văile muntelui. Peste pragul înalt intrai într-o cămăruță mai
mică. Asta era a lui Fățan, cu sobă de gătit, cu păcel bun, cu polițe și cu colțare
și dulap, în care Fățan își ținea în mare rânduială boclucurile casei. O ușă în
190
stânga îți deschidea încăperea vânătorilor. Aceasta era largă și aranjată deose-
bit de îngrijit. Avea două paturi de fier, cu saltele umplute cu fân mărunt, cu
perini și cu țoale de lână. Avea masă sub fereasta pe care vedeai de-a lungul po-
ienii, și scaune. Chiar și două fotolii avea. Adevărat că toate acestea erau ieșite
din bărdițele și cuțitoaiele paznicilor, adevărat, că uneori câte un cui afurisit
te mai prindea de pantaloni, iar dacă te așezai la vorbă mai lungă trebuia să
pui sub tine pelerina împăturată. Dar aceste mobile rudimentare îmbrăcau
camera și o făceau dormitor, sufragerie și salon, la un loc, mai prietenos decât
oricare apartament bogat din oraș. O ușiță mică ducea în cămară. Aici erau
îngrămădite uneltele slujbei, capcanele, vârzobii, apoi cele ale dogăritului, fi-
indcă Fățan era mare meșter de cofe, bote, donițe și ciubere. Mai ales iarna
în seriile lungi meșterea și apoi trăgea folos și de acolo. Nu lipsea din această
cămăruță bărbința205 de brânză, altfel de brânză atârna în burdufele animate
în grindă, alăturea de slănini și osânzi făcute ghem și legate în rețea de sfoară.
Până în vară avea Fățan atârnate șunci de mistreți afumate frumos și ciubăr
îndesat cu sloi de cerb. Dintre toți paznicii, Fățan pare că era cel mai gospo-
dar, cu toate că, după cum poate că voi arăta mai la vale, el se cârmuia singur.
Făcea ce făcea, și primăvara suia în muntele lui doi godaci și căra pe seama lor
cucuruz tocmai din Sebeș - iarna junghia doi dolofani. Toamna își împușca
grăsanul de mistreț, carne de cerb pentru sloi cădea destulă din ce împușcau
vânătorii; băcițele de la stâni lui îi alegeau brânza ceea mai grasă, brânză din-
spre toamnă. În cămară era și lădoiul cu făină de mălai. Aici la răcoare mălaiul
nu se încingea. Poate mai ajuta și mijlocul pe care îl întrebuințau cu succes
muntenii care trebuiau să se aprovizioneze cu mălai pentru o iarnă întreagă:
îngropau în făină fiere vechi, ce erau – fier de plug, piroane, coasă ruptă…
La căzile nu mureai de foame, chiar dacă mergeai cu ranița goală.
Această din urmă cămăruță își avea taina ei. Nu știu care dintre paz-
nicii care s-au perindat aici a născocit un lucru tare cuminte și viclean, învă-
țat, mi se pare de la viezure, marele arhitect. Omul din bârlogul lui pierdut
în singurătățile muntelui are nevoie și de o ieșire de taină. De ce să știe bra-
conierul când pleacă de acasă paznicul, pândindu-l de undeva când iasă pe
ușă sau găsindu-i urma pe bruma potecii? Se poate nimeri și oaspe nepoftit,
205 berbință - vas de lemn (de brad) făcut din doage, pentru păstrarea laptelui și a brânzei
191
poate să fie și primejdie de jandarmi în patrulare, care scotocesc și ispitesc și

pe unde nu-i la îndemnă să o facă. Ascunsă sub o masă bătută în pociumbi, era
tăiată în peretele dinspre miază-noapte al cămării o ușiță, numai cât ușa cote-
țului. Te puteai strecura coborându-te în brânci. Afară în fața ei grămadă de
trunchi și de uscături, pe lângă care abia te puteai prelinge alăturea de perete,
iar pădurea neagră era la un pas. Când era pricină puteai ieși și intra pe furiș,
nici pasărea cerului nu te simțea. Minunată întocmire, de care împreună cu
Ieronim, m-am folosit o dată și eu într-o anumită împrejurare. (Dar aceasta-i
altă poveste!).
Spre poiană, sub streașina largă, cabana avea prispă clădită din les-
pezi de piatră. Soarele bătea în ea, și mai ales primăvara la cocoși și toamna
la cerbi, când el era zgârcit cu căldura, stăteam ore întregi în mângâierea lui
ușoară. Câteodată, întârziat de la partida de dimineață, scoteam cojoace și ne
întindeam la somn dulce, cu spatele lipit de bârnele încălzite. Nu mă săturam
nici de priveliștea pe care o aveam de pe prispă. Ochii fugeau peste verdele
poienii lungi, pe care îl făcea și mai fraged și mai deschis sumbrul molizilor
care îl îmbrățișau. Toamna sclipeau o vreme nestematele brumei, călătoreau
peste poiană corăbiile leneșe ale funigeilor. Pâlcușoare de brândușe păreau
pulbere picurată din vioriul cerului. Primăvara se arătau florile albe-verziu
de lușcă, ici-colo câte o păpădie galbenă grăbită. Peste siluetele molizilor de
margine se zăreau, tot mai estompate de pâcla ușoară a depărtărilor, părți de
munte, înspre Cindrel și Foltea.
Mugetul cerbilor ne ținea pe prispă uneori până noaptea târziu. De
aici se auzeau bine și cei de pe Hurdubeu, străbătându-le glasurile peste va-
lea adâncă a Cibanului. Se auzeau și cei dinspre Oașa și Bistra ca în surdină,
- urcau bucinări și dinspre râu, și ne pomeneam cu răget de aici de aproape,
până pe la marginea poienii. Orhestra de aici nu avea atâția artiști ca cele de
la Sovata și de la Joseni - cerbii de aici nu ajunseseră la mulțimea de acolo - în
schimb puteam urmării mai bine mugetele, unul de unul, ghicind ușor pote-
cile și gândurile trubadurilor. Mai ales primăvara, când în poiană dădea mai
întâi colțul ierbii noi și dulci, veneau pâlcuri de ciute cum se însera, parcă ști-
au că le suntem prieteni. Pășteau în văzul nostru, liniștite. Neuitat mi-a rămas
tabloul dintr-o noapte de aprilie, când poiana era scăladă în lună plină. Au
192
ieșit vre-o cinci ciute, s-au împrăștiat prin poiană. Păreau vărsate cu pulbere
de argint, cum cădea lumina de lună pe luciul blănilor. Numai din vreme în
vreme își ridica una capul și rămânea câteva clipe privind și ascultând spre
noi, apoi îndată cobora botul.
La căzile am auzit în toamna anului 1946 cel de pe urmă cerb mugind.
De atunci nu mi-a mai fost dat să mă încânt de orga muntelui. Necazuri m-au
împiedecat să urc la cerbi atunci când obișnuiam, adecă prin 20-23 septem-
vrie. Am rezistat cu greu poruncii de ducă - adevărată poruncă înrădăcinată
în ritmul vieții mele, ca aceea a păsărilor călătoare, când le vine vremea plecă-
rii. Apoi nu m-am mai putut împotrivi. Era deja spre mijlocul lui octomvrie,
mugetul va fi trecut. Dar nu doream să împușc cerb, nu doream să vânez; îmi
era dor de muntele în toamnă, cu toate ale lui. Și așa, am urcat la Căzile, și așa
am stat acolo în sihăstrie o săptămână. Era poate și o presimțire - trebuia să-mi
iau rămas bun de la locuri dragi pe care nu aveam să le mai văd. Trebuia să
mai băciuiesc o dată cu Ieronim în singurătăți, înainte de a ne despărți pentru
totdeauna.
Câte un cerb mai cânta leneș și obosit. Diminețile hoinăream până
spre Bistra, până spre Cindrel. Spre înserat eu mergeam singur și rămâneam
până în noapte într-un loc care îmi era mai aproape de inimă decât toate cele-
lalte.
Din dosul casei, înspre nord, pornea o potecă bună, care puțin rămâ-
nea în livadă și se înfunda în urcușul pădurii, pe coasta dinspre răsărit. Abia
aveam de mers o jumătate de ceas până se făcea o căruie, înspre dreapta. Scă-
păta puțin și mă ducea la un țugui de stâncă împrejmuită de brăduștei tineri.
Aici, ca într-o lojă de teatru era alcătuită o bancă bună. În față scăpăta coasta
până în adânc de vale, dincolo se ridica spre altă culme înaltă, îmbrăcată în
molidiș bătrân. Poienițe și luminișuri mici deschideau ochiuri în sumbrul co-
drului. De departe, ca un murmur străbătea până acolo frământarea râului
Sebeșului. Ciocănitoarea neagră punea uneori în tăcere și tristețea țipetului
ei, pâlcușoare de sturzi de iarnă veneau și zăboveau scârțâindu-și glasurile în
molizii cu coceni copți. Stoluri de păsărele, pe care nu le puteam recunoaște,
treceau grăbite spre țări îndepărtate. Muntele întreg parcă îmi zâmbea mie
în melancolia toamnei, și trist îi zâmbeam și eu. Treceau ceasurile legănând
193
gândurile. Câte un muget de cerb trezea amintiri și în locul iluziilor de altă

dată strecura în suflet picătura amară a renunțării. Se trezeau pe rând stelele,
huhuia buha și încă nu mă înduram să mă despărțesc.
Într-o asemenea seară a cântat duios un cerb pe culmea din față, apoi
a coborât în vale, l-am văzut într-o poieniță, a urcat coasta de sub mine. Ca
și când ar fi făcut-o dinadins, s-a oprit pe un grui din stânga mea, aproape, și
mi-a cântat doină trăgănată 206, de rămas bun. Încet, ca un suspin, s-a pierdut
în tăcere cel de pe urmă acord. I-am mai auzit pașii suind coasta, apoi nu i-am
mai auzit nici pe aceștia.
”Mai suna-vei dulce corn
Pentru mine vreo dată?”
În cele trei zile cât am mai stat la Căzile, nu mi-a mai cântat și nici de
atunci până azi. ”Vreo dată?”… Niciodată!
Imaginea și amintirea Căzilelor e legată de Ion Fățan, paznicul de aco-
lo. Câteva cuvinte despre el.
Într-o vară, sosind la așezarea noastră de la Braniște, Ieronim Stoichi-
ția care mă așteapta acolo, mi-a înfățișat un paznic nou, pe care îl angajase.
- Îl cunoști? mă întrebă.
Am cercetat din ochi prelung omul mărunțel din fața mea și nu mă
puteam lămuri.
- Îl cunosc și nu-l cunosc. Aș zice că e Badea Toma Orășanu, întinerit
prin vreo vrajă a lui cu vreo treizeci de ani...
- N-ai greșit prea mult: e feciorul lui Badea Toma, dar pe el îl cheamă
Ion Fățan.
Aidoma Badea Toma, întinerit. Și la statură și la față, și cum își purta
capul cam dat spre spate, și apoi, când a grăit, am văzut că îi samănă și la vor-
bă. I-am strâns mâna și i-am urat să fie vrednic ca bătrânul. După nume am
bănuit eu că e o pricină cu filiațiunea aceasta. Când am rămas singuri, Ieronim
a lămurit, fiindcă știam că bătrânul avea după lege un singur fecior, un alt Ion,
jogărar. Aceasta însă nu sămăna la făptură cu tatăl-său, așa cum sămăna Fățan,
copil din dragoste fugară de flăcău. Pe acest copil al dragostei Toma l-a ocrotit
206 tărăgănat - (despre o melodie) cu note sau modulații prelungite; (despre voce, vorbire) rar și prelungit;
domol
194
și l-a înzestrat, atât cât îi îngăduia sărăcia și zgripțoroaica lui de muiere, - și asta
nu era prea mult. În năcaz și în vai a crescut Ion Fățan și când a ajuns la vârstă
s-a scârbit de atâta mizerie și și-a găsit femeie, o vădană bogată, care îi putea fi
mamă. Apoi s-a căit rău. Baba ținea cu dinții la averea ei, o palmă de loc n-a voit
să pună pe numele bărbatului. Fățan era în avere străină, nu stăpân. A lăsat
casa de piatră din sat și averea, și a scăpat aici în munte. Aici doar n-are să vină
după el pacostea! A venit, și Fățan a alungat-o. A venit iarăși și a luat bâta la ea.
Când s-a ivit la cabana de la Căzile a treia oară, în alt an, a găsit la Fățan nevastă
tânără și frumoasă, pe Ileana din Loman.
- Domnule doctor - mi se plângea omul de multe ori - nu găsești dum-
neata vreun paragraf prin cartea legii, să mă pot descăța de boala asta de bă-
trână?
Nu găseam, fiindcă ori ce făcea Fățan, ”boala” nu voia să se despartă de
el și pricini legale bărbatul nu putea înfățișa.
A stat Ileana din Loman la Căzile o vară și o iarnă în nădejdea divorțu-
lui și a căsătoriei, apoi i-au venit părinții și au dus-o, dacă au văzut că nu-i chip.
Și așa a rămas Ion Fățan cu două muieri și totuși stingher, sihăstrit în cabana
de la Căzile. Dar de atunci poate va fi murit baba, sau își va fi găsit alt dornic de
avere, și popa din Sugag va fi pus cununi pe capetele lui Ion și a Ilenei. Nu știu.
Și nu știu ce va fi pe la Căzile. În mintea mea stăruie imaginea veche,
cu oamenii vechi.
195
Coliba lui Moș-Toma

Urcând pe drumul alăturat Râului Sebeșului prin strâmtorile din sus
de Șugag, se face ca o prevestire padina unde se varsă Bistra, apoi îndată, par-
că se feresc în lături coamele și îmbrățișează larg o deschidere prin care râul se
domolește în albie largă, peste care aleargă în vălurele dantelate. Aici, la Tău,
e straja dintâi a terenului, paznicul Lois Budin, stranșnicul. Dacă se întâmpla
să fie acasă, auzea mașina, și venea de grabă să ne deie știrile, ce și cum mai e
cu jivinele noastre. Are să urce și el peste câteva zile la așezarea noastră de te-
melie de la Braniște și atunci ne va spune toate ca de-amănuntul, - acum doar
două-trei cuvinte, fiindcă suntem pe cale. Se bucura și el și noi, ca toți paznicii
noștri - însă nici un zâmbet nu-i lumina față încruntată. Nu l-am văzut pe Lois
zâmbind niciodată. Parcă nici nu s-ar fi potrivit zâmbet sub părul crescut săl-
batic, sub sprâncenele și mustățile țepoase, în obrazul peste care trecea dunga
lungă a unei rane vechi, despre a cărei origine nu vorbea nicicând Lois. De
cuțit era asta rană, se cunoștea bine că e de cuțit, - dar până azi nu știu dacă
era dintr-o bătaie din tinerețe pentru vreo fată, sau din crâșmă, sau din vreo
întâlnire cu braconieri. Oricum, sunt sigur, că Lois n-a rămas dator.
- Oare Badea-Toma va fi pe acasă? Il întrebam uneori, atunci când ne
stătea gândul să urcăm la Gotu.
- Mare minune ar fi să-l găsiți acasă. Îl știți că n-are stare, cât e de bă-
trân, umblă prin revir toată ziua. Dar cheia-i sub lespedea pragului, - o găsiți.
Oare să vin, ca să vă ajut la bogaje?
- Nu mai veni, Lois. Le cărăm noi, de câte avem trebuință.
Pe urmă, încărcați cu poveri, ne părea rău că l-am lăsat pe Lois să-și
vadă de trebile lui. Adică de câte un furieș care dă cu prostovolul, de un râs
care a sfâșiat de curând, de dâra vreunui căprior bun, pe care trebuia numai-
decât să-l împuște domnul Ieronim sau domnul Ionel.
Deasupra lărgimii de la Tău se închid deodată porțile muntelui și doar
dacă o portiță o lasă deschisă. Râul izbucnește prin ea mânios de atâtea chingi,
și se bucură domolindu-se oleacă, înainte de a se lupta apoi cu strâmtorile din
196
jos de Tău. De aici, până sus la stăvilarul de la Oașa, vreo 20 kilometri, apa râ-
ului se frământă între maluri înguste. Drumul își pipăie locșor între prăpastie
și piept de munte, sărind peste poduri nenumărate de pe un mal pe celălalt.
Abia înaintăm vre-un sfert de ceas și am ajuns la casa pădurarului de
la Gâlceag. Nu știu cine a ales acest loc de casă. Soarele numai în crucea amie-
zii se poate strecura până la ea. Omul din casă, ori în cătrău ar fi să-și facă run-
da de serviciu, trebuie să urce ca pe scara cerului. Cel care a plănuit-o - tare de
mult, fiindcă e din vechime - va fi fost un om care prețuia mai mult frumuseța
decât partea practică a lucrurilor. Într-adevăr, căsuța de la Gâlceag impresio-
nează pe cel ce are aplecare spre romantism. Tipică de munte, cu bârne ne-
tencuite, cu cerdac înalt subt steașina largă, stă pitită pe malul stâng al râului
învolburat. Tocmai pe la spatele ei se ridică deodată pisc de munte îmbrăcat
în pădure neagră, pisc înalt până în zarea boltei. Din înălțime se prăbușește pe
lângă casă părăul Gâlceagului. Numai cascade, numai spumă ca zăpada, stând
să întreacă în vâjâit clocotul Râului.
Când am urcat pentru prima dată spre acești munți, care mi-au deve-
nit cei mai dragi dintre toți, am poposit de amiaz la Sebeș. Era acolo un restau-
rant vechi, îi spunea ”Unterwalder”. Mi s-a oprit privirea și apoi a stăruit mult
asupra unui tablou atârnat în loc de cinste. Pictură naivă, asemenea litografii-
lor care înfățișează colțuri sălbatice din munții Elveției.
- E casa de la Gâlceag, m-a lămurit mentorul meu, și bunul prieten de
mai târziu, înginerul Pavel Jánosi. Trecem pe acolo…
Abia am așteptat să văd ceea ce nu-mi venea să cred că este aievea.
Apoi am recunoscut, îndată ce căruța care ne ducea a cârmit după al nu știu
câtelea cot. De atunci, de câte ori am suit spre așezarea noastră de la Braniște -
mai târziu în gâfâitul mașinei obosite - m-am oprit impresionat de frumusețea
sălbatică a locului acestuia. După ani, în locul bătrânului ”Unterwalder” am
aflat restaurant nou, modern, rece, despuiat de atmosfera patriarhală adusă
din vremi tare vechi. Pe perete nu mai era nici tabloul Gâlceagului. Noul stă-
pân îl va fi socotit nevrednic să stea între oglinzi și portretele marilor zilei. Am
întrebat ce se va fi ales cu el - voiam să-l cumpăr, să-l duc sus la casa mea de la
Izvorul-de-argint. N-am dat de el - îl vor fi aruncat la gunoi.
197
Acel tablou nu putea să înfățișeze ceva ce ținea de farmecul locului.

Cum cotea mașina și trecea peste podul care hodorogea alarmant din podele
slabe, apărea în pridvor femeia pădurarului. Mărunțică, din an în an tot mai
bătrână și mai mărunțică, dar cu aceeași ochi albaștri zâmbitori și cu aceleași
vorbe bune. Bătea din pălmi ca de mirare mare, striga la câinele care ne dădea
târcoale lătrând, și cobora treptele.
- Bine că v-a adus Dumnezeu domnii mei dragi… De când n-ați mai fost
pe aceste locuri uitate?... Mai de un an….. și încă nici acum nu l-ați nimerit pe
Ion, moșul meu, acasă. Tot în slujbă și în slujbă… Tare rău are să-i pară… Îi tot
cânt să se lase de pădurărit că-i bătrân ca muntele, dar ba și ba, că aici vrea să
moară, unde am trăit… Câți ani sunt de când ne-am mutat aici?.. Stai să văd:
aici l-am născut pe Toderică, îl știți dumneavoastră, treceți pe lângă casa lui
din Mărtinia, casa cu trei ferestre, casă de piatră… Nu-l știți?... Cum se poate?...
și primar a fost - trebuie să-l știți, dar tocmai nu vă vine în minte… Acum el e de
vreo patruzeci de ani și are copii flăcăi și fecioare de măritat… Dar ce tot dau
eu din melița asta?... Iacă fac loc sub șopron pentru mașină iar dumneavoas-
tră veți intra și veți hodini oleacă la noi… Nu se poate să nu intrați, ferească
Dumnezeu!... Numai olecuță, tocmai ca să nu ne duceți somnul… Aveți vreme,
aveți! Într-un ceas bun sunteți la Toma, că știu că la el nizuiți… Țiba Bălan!
Doar ăștia sunt domnii noștri dragi…
Și tititi și tatata din gura de după colțurile broboadei.
De formă, așa după cum se cuvine, ne împotriveam noi să o mai în-
curcăm intrând în casă, însă popasul acesta era nelipsit din programul nostru,
când mergeam la coliba lui Moș-Toma. Cât ai clipi din ochi era pusă fața de
masă și strachina cu brânză și pâinea.
-Să iertați că pita-i cam veche. Să fi știut că veniți… Dar până gustați
sparg niște ouă și vă fac o păpăradă…
Își cerea iertare că nu ne poate omeni și cu un păhar de vinars sau de
vin. Dar mi se pare că în aceasta era și oleacă de șiretenie; lelea Vironica bine
știa, că am scris în tipicul acestei ceremonii să scoatem din raniță două sticle
pântecoase, una cu vinars din Bădăcin, alta cu vin de la Țălna, anume aduse
pe seama celor din căsuța de la Gura Gâlceagului. De astea are să se bucure
”dumnealui pădurarul” ca și de pachetele de tăbac pe care le-am așezat fără
198
vorbe pe scândura blidarului. S-a făcut că se miră că n-am uitat nici de data
aceasta coșulețul cu bomboane pistrițe și care de care cu gust mai bun.
- Vai, ați cheltuit și pentru baba să-și mai îndulcească gura asta știrbă…
Adună ”dumnealui” alune, dar cine le poate roade? Șoarecii și veverițele… Iată
minune: s-au învățat veverițele la sacul cu alune din pod…
Și iarăși tititi și tatata, și prâsnel prin casă și indemn la bucate, și iertă-
ciuni ”că aici numai tocmai ce se găsește la om pădureț, nu ca la oraș” și supăra-
rea cuvenită când am înfulicat ranițele și puștile de pornire spre Gotu. Când
ne-om coborâ, peste patru zile, numaidecât să potrivim pe la amiaza bună.
Are să-l țină acasă și pe ”dumnealui”, dar înainte îl va pune să prindă niște păs-
trăvi. Știe ea, baba, că ne place cum îi prepară, tăvăliți în mălai și copți în tigaie
cu unt praspăt. Și va face și niște scoverzi cu brânză…
În colțul din dreapta al ogrăzii înguste e gura potecii spre Gotu. Are
portiță tainică: dacă n-o știi treci pe lângă ea fără să o vezi nici de la doi pași.
Acolo-i un fag înalt și gros, în fața lui o tufă mare de soc. Poteca începe tocmai
la spatele acestei tufe, care o acoperă de văzul oamenilor, iar mai sus e pier-
dută în pădure mare. Badea Toma a potrivit-o așa, când a dres plaiul vechi
și neumblat. Portița o știu cei ce trebuie să o știe, cei ce au treabă la Cabana
din Gotu - alții nu. Altfel n-ar mai avea pace nici Toma și nici jivinele pe care
le străjuiește. De cum mijește primăvara până la zăpada mare, trec pe drum
la deal și la vale cete de turiști. Cum ar da cu ochii de gura potecii, cum le-ar
trăsni prin cap să urce pe acolo spre Coman, spre Prigoana sau spre Șurian.
Dacă ar merge și s-ar purta omenește, ca cei ai muntelui, n-ar fi nicio pricină.
Pe unde trec ei însă, parcă trece alai de nuntă. Cântă, chiuie cât le ține gâtlejul,
mai slobod și din piștoale. Fac foc unde nu trebuie, și îl lasă cu tăciunii aprinși.
Când văd vreo sălbătăciune le place să o sperie. Oameni de la oraș, care nu
cunosc rânduiala bună a muntelui și îl iau în râs pe Toma când vrea să-i poto-
lească și să-i povățuiască. Nu se potrivesc în sălbătăcia muntelui multe dintre
obiceiurule civilizației orășenești!
La spatele portiții noastre îndată începe urcușul greu pe pieptul mun-
telui. Poteca se frânge în coturi aspre, în dreapta, în stânga, în dreapta, în stân-
ga, - treizeci și șapte. Le număr de câte ori le calc - așa știu cât mai am să fac,
199
până răzbesc deasupra. Mai este un îndreptar: vâjâitul râului. E tot mai încet, e
tot mai sorbit de pădurea de sub noi. Când va fi doar un murmur monoton nu
vom mai avea mult. Și mai este cam pe la mijlocul suișului încă un semn. Acolo
își scoate la iveală capul o stâncă de sub pământ. Tocmai atât cât îți face bancă
de odihnă. Nu ne alungă nimeni de la spate și nici coliba lui Badea-Toma nu se
mișcă de la locul ei: ceasornicul, acest tiran al vieții de la oraș aici și-a pierdut
toată puterea și răutatea. Loc de popas. Umerii se bucură scăpați de curelele
ranițelor, se șterge încet broboada de sudoare de pe frunte, inima își potolește
goana. Iar ochii și sufletul se încântă. Pădurea de fag e încă stăpână la înalți-
mea aceasta. Rari molizi au coborât din împărăția lor de sus ca să-și înfigă ră-
dăcinile dincoace de hotar – ca niște iscoade în țară străină. Fagii străvechi își
înalță colonele văruite până sus, ca să susțină bolta clădită în linii gotice. Nici
într-o altă pădure ca în aceea de fag bătrân, n-ai impresia că te găsești într-un
imens templu al naturii.
Nici o altă pădure, ca aceea de fag bătrân nu-ți poruncește să nu-i tul-
buri pacea și tăcerea, să nu-i răscolești cu pași profani covorul de jos, în care
îi dorm frumusețile altor ani. Materialist, necredincios, cinic de ai fi, ți se stre-
coară în gândul împietrit ca un tremur străin, necunoscut, prinde putere, te
încălzește, te rupe de materie, te înalță încet și nesimțit deasupra boltei verzi
de sus, deasupra celei albastre care mijește printre crengi, - parcă te împrăștie
și te pulverizează făcându-te una cu toate; parte a puterii dinainte de alfa și
dincolo de omega.
Impresia de maiestate rece și sumbră pe care ți-o dă în primele clipe
pădurea de fag, se topește ca în căldura unei îmbrățișări de mamă, care te lea-
gănă pe încetul în pacea credinței. Timpul se oprește din goana lui, parcă auzi
răsuflarea pământului, imnul pe care îl întonează aștri - parcă simți atingân-
du-te și mângâindu-te o mână, care le cuprinde pe toate: mâna Domnului.
Și trupul trudit și sufletul vrăjit se rupe cu greu din odihna jelțului
de piatră de la mijlocul urcușului spre Gotu. Mai sunt încă vreo șaptespreze-
ce cârjoaie de călcat, - apoi numai vreo zece, - fagii s-au rărit, molizii străvechi
au cucerit locul, și de acum își încheie ei deasupra capetelor noastre cetinile
negre. Parcă s-a domolit coasta muntelui; între ultimele cotituri cărarea în-
200
drăznește să o ieie pe alocurea și de-a

dreptul la deal, - frânturi de lumină
împung printre trunchiuri umbra de
sub cetini. Apoi, deodată, râde în soa-
re poienița. Câțiva molizi cu crengile
până la pământ își ridică sulițele pira-
midelor spre slava cerului, împrăștiați
prin iezărul de lumină cuprins între
pereții codrului încheiat. Între doi
uriași cu plete înălbite de fuioarele
bărbii-bradului, stă pitită Coliba lui
Moș-Toma.
Meșterul din bardă care a plă-
nuit-o și a ridicat-o într-un an neștiut,
Paznicul de vânătoare, Toma Orășan
ni se pare că a avut darul să vadă prin
ferestruia vremii, cele ce aveau să vină. Altfel n-ar fi croit-o tocmai după statul
lui Badea-Toma, căruia i-a fost scris să macine în ea atâta salbă de ani.
Dacă nu aș ști, că aici e așezarea paznicului nostru - ivindu-mă deo-
dată, în fața ei, aș fi jurat că am ajuns la casa Babei-Hârca și aș fi căutat să văd
cotețul în care zgripțoroaica a pus la îngrășat pe Hänsel și pe Grettel. În taina
pădurii, mică și zgulită, parcă-i făcută aievea din turtă-dulce. Bârnele-s roș-
cat-cafenii ca turta de miere; ușa și ferestrele sunt din marțipan, acoperișul
e întins din peltea de gutui, presărat nu cu mușchi ci cu pupi de dalauzi207;
prispa e clădită din plăci de halva. Și uneltele parcă-s din asemenea bunătăți:
cociorva208, cleștele, vătraiul și vârzobii, - unelte aninate sub streșină, nefolosi-
toare în timp de vară.
Însă pe ușă nu iasă babă cu nas de fier și cu dinți de oțel, ci ne întâm-
pină Badea-Toma, în cap cu clopul lui verde de vânător, peste mijloc încins cu
șerpar deasupra cămășii albe. Iar în zâmbetul și în vorba lui dulce nu-i viclenie
ci suflet curat.
207 dalauzi - prăjitură cu mac, specifică bucătăriei armenești
208 cociorvă - lopată mică de lemn în formă de triunghi sau de semicerc, cu coadă lungă, pentru scos jarul
sau cenușa din cuptorul țărănesc de copt pâine
201
La căsuța din Gotu urcam cam de trei ori pe an. Primăvara în bătaia
cocoșilor - dar atunci doar poposeam o oră, două, grăbindu-ne spre Coman,
- vara, când alergau căpriorii îndrăgostiți și voiam să ciupim din cei pe care îi
păzea Badea-Toma - și apoi în zilele toamnei aurii, când cocoșeii de ieruncă
răspundea chemărilor noastre viclene din fluericea făcută din os de iepure.
Mai ales aceste zile de toamnă aveau dulceață aleasă. Din întreg teritoriul nos-
tru de vânătoare, aici, în jurul Gotului, erau mai multe ierunci. Era și brad și
fag și tufărie de alun, așa cum le place lor. Plăcerea noastră cerea puține jertfe.
Vânătoarea la ierunci e un joc ușor, un exercițiu de florete mânuite isteț de
cei doi protagoniști. Rar se învrâstează câte o tușă în salba de atacuri, apărări
cuprinse în melodia simpla și arginție a duetelor dintre vânător și pasăre. Pe-
ripețiile nu sunt zguduitoare, succesele nu-s răsunătoare, vânătorul păcălit de
un cocoșel mai isteț decât el are pe buze zâmbet și nici o picătură de fiere.
Pădurea toamnei cu izbucnirea ei de culori ale rămasului-bun e o încântare
a ochilor. Partidele de vânătoare sunt scurte sau lungi, după cum tocmai te
trage inima, - umblarea e ușoară, fără oboseli mari, cabana e aproape, prietenii
Coliba lui Toma Orășanu de la Gotu, 1933
202
se strâng bucuroși și petrec bucuroși la ea. Badea-Toma e gazda casei, care le

rânduiește toate cum e mai bine și încetul cu încetul se obișnuiește să se ames-
tece în poveștile și în glumele noastre, - și aduce încă o notă în viața de oameni
cufundați în adâncime de vremuri și de locuri.
Se încurcă însă gazda când e vorba să deslege problema culcatului.
Odăița cabanei are doar un păcel, croit după măsura măruntă a paznicului.
Dacă mă întind în el, picioarele de la genunchi în jos îmi bălăbănesc în aer.
Dar încă dacă se întâmplă să fi urcat la Gotu doi, trei, sau chiar patru inși! Ră-
sucește din cap Toma, dă să zică ceva, și nu mai îndrăznește să zică. Nicicum
nu poate dezlega nodul încâlcit, așa cum crede el că ar fi cuviincios și bine.
Apoi o aduce pe departe, că podul căsuței e plin de fân proaspăt și moale și
cu miresmele florilor, - că șoareci în pod nu-s și nici purici. El, Toma, va durmi
acolo… Sfârșitul e că Toma potrivește fânul, așterne peste el cergi, și seara târ-
ziu, după ce ne-am mistuit poveștile din ziua aceea, noi, ”domnii”, urcăm cei
câțiva fuștei ai scăriței, ne cuibărim în cotloanele de fân și durmin mai dulce
decât în paturi cu puf. Nu-i vine la socoteală gazdei, ca el să doarmă în casă iar
noi în pod - lucru ce i se pare nepotrivit cu buna-cuviință. Dar nici mintea lui
isteață nu află altă ieșire, mai onorabilă.
- Trebuie să mai fac un pat ori două… hotărî o dată, ca o scuză.
- Și unde le vei pune în găoacea asta de casă?
Toma a răsucit iarăși din cap și s-a schițat sub mustățile rătezate păre-
rea de râs specifică lui. A scăpat din încurcătura cu o glumă:
- Am să le atârn de grindă, ca leagănele copiilor de țâță.
A rămas dormitor bun podul cu fân. Când bătea soarele ne întindeam
pe prispă, sau pe păturile pologite în fața casei și puneam la loc ceea ce ne
furaseră din somnul de noapte poveștile.
Cunoașteam locurile, de ajutorul paznicului nu aveam nevoie la că-
priori și și mai puțin la ierunci. Până hoinăream, Badea-Toma dereteca prin
cabană, făcea focul, așeza la îndemână ceaunul de mămăligă, ibricul de ceai,
aducea apă din izvorul de sub coastă. Și fiindcă aceste toate le isprăvea cât
ai bate în palme, pornea ca să găsim pe când ne întoarcem ceva din darurile
pădurii. Totdeauna ne aștepta cofița cu zmeură bobată, cu afine ca brumate,
primăvara frăguțe. Din altă cofă nu lipseau, când le era vremea, ciupercile.
203
Casuta lui Badea Toma
După sezon, erau mânătărci pântecoase, roșcovi cu cercuri desenate

frumos pe pălărie, erau urechiușe galbene ca aurul, mieloșei cu crengile încâl-
cite ca o tufușoară, galbeni – pistruiați. Uneori găsea pe trunchii de fag căzuți
și putreziți bureții care se așază acolo ca țiglele pe acoperiș - nu știu cum le zice
altfel, decât ”bureți de fag”. Erau de toate felurile și nu ne era teamă că ne vom
otrăvi, nici chiar de cei pe care noi nu-i cunoșteam. Îi cunoștea Toma - și asta
era garanție. Ne liboveam209 în aceste daruri ale muntelui, stăteam să nici nu
mai atingem merindele din ranițe; doar făina de mămăligă , slănina și brânza,
fără de care cabana nu-i cabană. Când coboram spre râu, ranițele din spate ne
erau ușoare. Oricât se împotrivea Toma, i se umplea policioara de cutii de con-
serve, de mușchi afumați, de pungi de zahăr și alte asemenea mâncăruri oră-
șenești, disprețuite de noi aici. Se bucura însă pe față de pachetele de tabac și
de cartușele care se potriveau în pușca lui. Pe aceste două nu le poate înlocui
visteria muntelui și dacă-s lipsă, cine să meargă până în oraș ca să le cumpere
de acolo?
209 libovi - a petrece, a se desfăta
204
Coboram cele treizeci și atâtea serpentine, mai cu greu decât la urca-

re. Erau goale ranițele, coborâșul e coborâș, - dar purtam povara pe inimă.
-Bade Toma, hai să schimbăm! Rămân eu aici la căsuța din Gotu, iar
dumneata să te duci la oraș, în casă mare de piatră, în birou… Nu te plouă, nu
te ninge, vara stai la răcoare, iarna la căldură…
- Vai, domnule doctor, oare ce voi fi greșit de-ți trece prin gând să mă
pedepsești așa rău?
3
(În ”Carpații”210 a scris maestrul Sadoveanu o bucată trasă dintr-o
excursie a noastră la cabana din Gotu. Sunt acolo și fotografii făcute de
mine. Într-una căsuța, pe prispă cu cei ce ne găseam atunci acolo: în șir
Pavel Jánosi, Sadoveanu, Aurel Socol și, în picioare, eu. A fost în toamna
anului 1936. Întâi s-a dus de pe lume Socol, apoi Pali-baci, apoi Maestrul
Sadoveanu. Dusu-sa pe alt tărâm de vânătoare și Badea Toma, adecă
Toma Orășan. Am auzit că au lăsat în părăsire casa de pădurar de la Gura
Gâlceagului. Oare mai stă casuța de la Gotu?)
210 Revista “Carpații”, Nr. 7 din 1937
205
Cabana Curpătului
Numai o singură dată, într-o împrejurare deosebită și tragică, am stat

la cabana de pe Curpăt câteva zile în șir. Cu toatecă în aretul ei erau locuri
bune și de căpriori și de cocoși, apoi mugeau și cerbi buni pe acolo, excursiile
mele pe Curpăt erau pescărești. Pornind dimineața de la Braniște, până seara
ajungeam pe apă în sus până departe dincolo de cabană, și mă și întorceam
”acasă” de obicei cu tolba grea de păstrăvi frumoși. Nu era de ce să înoptez aco-
lo. Mă leagă de cabana aceasta locul frumos în care era așezată și apoi crâmpe-
iele de întâmplări pescărești trăite pe acolo și încă neuitate.
În partea aceea a terenului nostru de vânătoare nu aveam casă pentru
paznic și în lipsa ei paza se făcea cu greu și defectuos. Am clădit deci casă, îm-
preună cu Ieronim Stoichiția. Și aceasta din lemn, însă încăpătoare și tencuită
pe dinăuntru. Avea pentru paznic cameră, bucătărie și cămară, o cameră pen-
tru noi vânătorii, cerdac și verandă. Dinspre miază-noapte o apăra de vântu-
rile rele coamă de munte și pădure, în față, peste lunca largă, primea bogat bi-
necuvântarea soarelui. Izvor încă avea în apropiere. Loc de coasă și de pășune
pe seama vitelor paznicului era destul. Așezare temeinică în care paznicul și
familia lui putea răzbi bine și în iernile cele mai grele, încuiați acolo mai bine
de trei luni în șir. Ajungeam la ea pescuind pe Curpăt în sus. Tocmai la gura
Curpătului, acolo unde aceasta se varsă în Frumoasa se fac câteva băltuțe în-
tre malurile lărgite, apoi coasta din dreapta cursului despuiată de brădet se
aproprie treptat și strânge apa văii spre pieptul pădurii bătrâne de pe malul
stâng. De aici în sus urcușul e greu, pescuitul e greu. Curpătul se zbate în ne-
numărate vojuri, saltă în cascade peste praguri de piatră, în cotloane de stâncă
deschide ochiuri adânci ca să se învolbure din nou între alte chingi de piatră.
Nu poți pescui luând, de-a rândul, de pe mal. Necontenit trebuie să urci în
poteca ce șerpuiește prin pădure. Acolo, unde prin încâlcitura de tufărie și de
bolovani zărești deschizătura în care poți să arunci musculița înșelătoare, te
cobori la apă. Apoi iarăși sus, înconjuri țancuri, ferești desimi - te cobori iarăși.
Truda ți-este răsplătită. Curpătul e (sau era!) plin de păstrăvi, furișându-te pe
după stânci și tufe ajungeai la locuri cu belșug fără să te descopere ochii ageri.
206
Sunt în urcușul acesta prelungit și două locuri de popas. Într-unul apa se iz-
bește în stâncă potrivnică, nu o poate învinge și se frânge în cot. A încercat să
o sape pe dedesupt și a făcut cotlon adânc și larg. Apa de cleștar se învârtește
acolo încet, - dacă poți să te apropii fără să fii văzut izbucnește din adânc pește
după pește în săgetări aurii. Dar nu totdeauna. Uneori ți se pare că acea genu-
ne e un loc de odihnă sau de sfat al păstrăvilor. Apropiindu-te, îi vezi pe fundul
adânc al albinei stând nemișcați, mulțime mare, ca niște luntrișoare înecate.
Dacă te ivești, într-o clipă nu mai sunt. Au ei ascunzătoare bună în cuptorul de
sub stâncă.
Al doilea loc unde trebuie să te oprești e în pădurea bătrână, depăr-
tișor de apă. Pe trunchiul unui molid uriaș e întărită o icoană. Din zugrăveală
naivă mai desprinzi cruce cu trup răstignit, lângă ea conturele șterse ale Maicii
Domnului și a Sfântului Ioan evanghelistul (mi se pare). Pe lemnul icoanei au
fost și slove, - acum nu mai poți aduna nimic din ceea ce a rămas din ele. Dar
dacă ai băciuit mai mult prin aceste locuri, îți va fi spus cineva, negreșit, că în
acel loc a murit un om cu moarte năpraznică și un creștin a pus semn de po-
menire. Cine va fi fost acel om, care dintre primejdiile muntelui îl va fi copleșit
aici, și când - poate să mai știe vreun bătrân. Eu, cât am întrebat și am știricit
n-am putut afla. Mă opresc întotdeauna - ca și alți trecători, rari - la acel loc al
unei tragedii neștiute, închipuirea încearcă să refacă întâmplări acoperite de
uitarea oamenilor, fac semnul sfânt, zic un Tatăl-nostru, și ”Ori cine vei fi fost,
ori unde ți se macină oasele, odihnește în pace!”. Parcă ușurat de o îndatorire
împlinită. Cobor la apă și, pescuind, nizuiesc spre luncile Curpătului.
Se lărgește albastrul cerului, malurile împădurite se îndepărtează pu-
țin, ca apoi să se strângă îndată în încuietori de stâncă înguste. Proptit între
stânci e opustul vechi și părăsit, rămas de pe când se plutea și pe apa Curpătu-
lui. Acum opustul e ruină. Apa se strecoară prin crăpăturile iezăturii211 înalte
de câțiva metri, cășițele212 de margine au trunchii putreziți și căscați, ierbărie
și sălcii pitice au găsit loc pentru rădăcinile lor în crăpături. Zănoaga de sub
opust nu mai are volburi și clocot, adâncă și străvezie pare un iezăr adormit.
Rar am reușit să scot vre-un păstrăv din taina adâncimii, însă în acele clipe
211 iezătură - baraj mare de pământ și împletituri de nuiele, care blochează întreaga vale a unei ape
212 cășiță - construcție de bârne, umplută cu pietre, pe care se așază construcțiile în apă
207
de noroc stătea să mi se frângă varga de greutatea peștelui. Și n-ai de unde să

arunci musculițele decât stând pe cășița înaltă, până la apă nu ajungi cu min-
ciocul, trebuie să manevrezi îndelung și iscusit până reușești să tragi oarecum
victima până pe uscat – dacă reușești.
Deasupra opustului se deschid lungi și largi luncile. Ochiul aleargă
liber până departe, unde se îngusteazăpa padina, face un cot scurt în dreap-
ta, face apoi unul în stânga, acesta cuprins tot mai strâns de pădurea bătrână,
prin care șiroiește, puțină, apa Curpătului. La stânga, aproape de opust, pe o
culmișoară, e casa. Bârnele ei abia au prins un brun deschis, șindrilele acope-
rișului abia și-au trecut albul în suriu. În ferești se oglindește strălucind cerul
de miază-zi. Ar putea sta cu cinste în ulița mare a unui sat de munte. Dar ea e
pierdută în adâncimi de munte și în singurătăți. Noi cei de la Braniște îi sun-
tem vecinii cei mai apropiați - cale de două ceasuri bune. Casele de la Tărtărău
sunt și mai departe, iar peste munte, la răsărit, nu mai e așezare până cine știe
unde, doar câte o stână cu viața ei de vară.
Paznicul Ilie are muiere și doi copii. Pe cel mai mărișor l-a coborât la
școală la Șugag. Îl duce toamna, îl aduce în prag de vară. Acasă a rămas Niculi-
ță, cel mărunțel. Dacă se răzlățește și el, cine să vadă de vaci și te viței și de cele
câteva oițe? Ilie cu slujba lui e tot dus, muierea are trebile casei. Și așa-i rân-
duiala cea bună: unul să roiască în lume, celălalt să rămână la vatră. Mi se pare
că Niculiță nici n-ar fi făcut bună prietenie cu cartea. Nu că n-ar avea minte
isteață, dar această minte s-a îndreptat curând spre iscusințele muntelui, iar
dacă a început o dată să intre pe ușa acestei școli fără buchiseală, cu greu s-ar
mai desprinde de ea.
În cea de pe urmă vreme, pe când am umblat pe acolo, Niculiță avea
doar vreo doisprezece ani. Te mirai, cum a avut răgaz să învețe atâtea din tai-
nele și meșteșugurile muntelui.
Într-o primăvară am avut mulți prieteni oaspeți la vânătoarea de co-
coși. I-am împărțit pe la cabane. La Curpăt au suit doi. Erau pe acolo două
bătăi bune, pe care urmau să le cerceteze, una spre izvoarele Curpătului, alta
înspre părăul Urlieșului. Paznic numai unu: Ilie. Au rămas cam dezamăgiți vâ-
nătorii: unul merge cu Ilie, - dar pe celălalt cine-l conduce la bătaie?
208
- Ce ne facem?
- Ne facem bine, liniști Ilie. Cu unul dintre dumneavoastră merge
Niculiță.
- Care Niculiță?
- Ia, ăsta de aici. Știe bătăile, cum le știu eu, grăi paznicul. Cel căruia i-a
fost sorocit Niculiță să-l ducă la bătaia cocoșilor s-a codit, văzând princhidelul
de băiat. Până la Urlieș e cale de două ceasuri bune, peste șir de munți și de
văi. Noaptea mai ales se vor pierde pe acolo, vor umbla în zadar, nu vor găsi
bătaia…
- Nu vă fie frică! Îndrăzni copilul. Nimeresc eu cu ochii închiși. M-a
dus tătuca anul trecut, alaltăieri am mers singur… Vin cinci cocoși în bătaie…
Tătuca m-a învățat și cum să-i apropriu…
La condus Niculiță fără greș pe vânător în bătaie, și l-a învățat cum să
se furișeze pe versul cocoșului. Și a avut cinste mare în fața celui ce s-a întors
cu cel dintâi gotcan împușcat de el.
Mare meșter era acest băiat la păstrăvit.
De-a lungul luncii cu pământ moale, cu turbării, Curpătul și-a săpat
albie adâncă, îngustă, încât pe alocurea puteai sări peste ea. Ierbării se aple-
cau deasupra apei, care se frângea în coturi cu bolboane sub ele. Aici în zadar
ai încerca să lansezi din depărtare musculițele artificiale cu care pescuiam noi
pe râu. Am făcut și noi cum l-am văzut pe Niculiță, care scotea pește după
pește: În pleasna sforii scurte am pus cârlig cu cosaș, ne-am furișat și am întins
momeala printre ierburi, săltându-o pe apa pe care nici nu o vedeam de multe
ori, pe pipăite. Îndată simțeam zmâncitura și ridicam păstrăvul. Și erau mulți
și frumoși - ne miram cum pot să fie în apă atât de mică asemenea ”purcei”. Am
pescuit de câteva ori alăturea de Niculiță, - totdeauna a prins mai mulți decât
mine, cu toate că el mai trebuia să alerge după câte un vițel răzlețit, dat în sea-
ma lui. Mic cum era, se putea furișa nevăzut și știa de minune să se furișeze.
Unde să ne putem noi apropia de câte un cot bun așa ca Niculiță – trăgându-se
pe burtă?
Din băiatul de atunci se va fi ales paznic minunat – sau un braconier
strașnic…
Am înțeles, că acum casa de la Curpăt e canton de pădurar.
209
3
Între hârtiile uitate într-un fund de sertar găsesc câteva file scrise
des, care poartă și titlu: ”Poienița ielelor”. Fiind în legătură cu valea Curpă-
tului, transcriu aici cele ce le cuprind.
Undițând pe Curpăt în sus, până la opustul părăsit, am putut alege
dintre păstrăvii înșelați cu musculițe vre-o zece arătoși: pe ceilalți, mulți, i-am
iertat. Cei din coș erau chiar prea mulți pentru mesele de azi, iar colo după ce
se va apleca soarele spre Vârful-lui-Pătru voi mai pescui bine pe apa îngustă și
adâncă de pe luncile de sus.
Trec gurguiul de stâncă de care se razimă aripa stângă a barajului, și
pășesc spre luncile deschise spre cabana care se vede aici aproape, răzimată
în coastă. Peste Curpățel – părău care se îmbucă aici în apa Curpătului – e o
podișcă din două scânduri; le treci în trei pași mici. Dacă ai voi, ai putea și să
sari peste șuvoiașul care se grăbește cântând spre fratele lui mai mărișor. Și de
data aceasta fulgeră prin lacrima apei puține păstrăv speriat de pașii mei. Sunt
păstrăvi și pe Curpățel – și nici când nu i-am încercat! Nici n-am fost pe el în
sus, nu știu de unde vine, cum este dincolo de perdeaua deasă de sub care se
strecoară în lumina luncilor. Treabă n-am, vreme am, de pescuit m-am săturat
deocamdată, - haide, să văd ce-i pe părăuțul ăsta în sus. Undița nu-mi mai face
trebuință, mă mai și încurcă pe când am să străbat prin desimi,- o razim de un
molid din margine. La o umbră răcoroasă lepăd și coșul cu peștii.
Nu e perdea ci zid verde cel pe sub care se strecură părăuașul. Molizi
bătrâni își coboară cetinile grele până la pământ, perie de pui de molid încâl-
cește puținul loc dintre trunchi. Cărare nu-i. Nimenea nu are treabă să urce
pe Curpățel în sus. Pun spatele ca să pot sparge împotrivirea cetinilor, feresc
cu mâinile, mă aplec răzimat în mâini pe sub crengi groase. Mă zgârie țepele,
mă împung cioturi, ace uscate se scutură și îmi intră pe după gât, picioarele
se împiedecă în praguri de rădăcini, alunecă pe bolovani mușchiați - nu-i chip
să străbat. Parcă-i un adevărat zid de încuiere. Să mă întorc, doar nu are nici
un rost să mă canonesc în felul acesta. Și ce aș putea găsi mai sus, decât același
pârâiaș, pe care îl văd și aici alergând vesel, săltând în cascade mărunte pes-
210
te pietre, strecurându-se printre perini de mușchi? Totuși mă încăpățânez.

N-am să mă dau bătut, dacă mi-am pus odată în gând! Deasupra e încheiată
bolta joasă. Din soarele verii nu pătrunde prin ea nici un firicel de rază. Umbra
e ca cea a înserării, sură, ștearsă, fără contururi, nemișcată. M-aș pierde dacă
n-aș avea călăuză pârâiașul, n-aș mai ști pe unde să ies din desimea aceasta de
copaci străvechi și de brăduștei care își împletesc crengile. Mă încăpățânez,
scot de la brâu și săcuricea, îmi tai deschizătură care îndată se încuie la spatele
meu. Parcă-s într-o lume de dușmani, care s-au hotărât să mă oprească. Curată
nebunie e ceea ce fac, fără nici o noimă…
Iată, bolta e spartă de o suliță a soarelui, alte împunsături rănesc um-
brele. Brăduii de jos s-au rărit, printre trupurile molizilor bătrâni răzbesc fâșii
de lumină. Ca scăpat din cazemate subterane, alerg spre descătușare și pasul
mi se frânge deodată în uimirea ochilor.
Între cetinile negre ale molidișului râdea în soare o poieniță. Iezer de
aur topit, îmbrățișat de ziduri mohorâte; ochi zâmbitori sub sprâncene mâni-
oase. Petic de rai, străjuit jur-împrejur de uriași sumbri, nemișcați, cu lăncile
până în albastrul cerului. Soarele din amiază parcă și-a adunat în snop razele
cele mai strălucitoare și le vărsa în cupa de chihlimbar. S-a strâns aici aurul de
sus. Din zid de molid în zid de molid, luminișul era numai o floare galbenă. Mii
și mii de bulbuci-de-munte213 își ridicau în vârful tijelor înalte globurile pe-
talelor aurii. Părea că poienița e numai a lor, nici o floare albastră, roșie, albă,
nu mijea între stropii mari, galbeni, care aproape acoperau verdele închis al
frunzelor de jos.
Apa Curpățelului se smerea aici alunecând neauzit în albia îngustă,
deasupra căreia florile împleteau bolta de tunel. Numai pe alocurea i se ivea
cristalul încrețit în vălurele albastre. Aerul parcă tremura între strălucirea de
sus și cea de jos.
N-am îndrăznit să calc cărare strivind sub pași atâta frumusețe. Ce aș
mai putea afla dacă aș mai înainta pe părău în sus, intrând în peretele de mo-
lizi de dincolo? Fără să știu, acest loc al încântării m-a chemat. Cu acest dar
a voit să mă alinte Natura de data aceasta, după ce de atâtea ori m-a călăuzit
prin visteriile ei ascunse. În marginea unde m-am oprit un bolovan îmbrăcat
213 (Trollius europaeus)
211
în pernă de mușchi mă poftea în jilțul lui. I-am primit prietenia și multă vreme
m-am legănat în reveria în care pe încetul se topesc gândurile în mângâierea
sentimentelor.
Oare să fi coborât din seninul și din liniștea cerului o aripă de boare?
Și numai aici în ocolașul capitonat cu covor de bulbuci-de-munte, - doar vâr-
furile înalte ale molizilor se scriau încremenite pe pânza azurului și nici ceti-
nile n-au început să cânte în miile lor de strune. Un vârtej ușor a clătinat încet
într-o palmă de loc florile galbene, apoi a alunecat pe marginea pădurii, apoi
s-a săltat și a coborât în mijloc, rotind pe loc multă vreme. A desprins câteva
petale și le-a ridicat fluturându-le în cerc, s-a înălțat cu ele în brațe până s-au
pierdut în aurul soarelui - și n-au mai fost. Florile s-au mai legănat câteva clipe,
apoi și-au închis în nemișcare covorul.
Înzadar au încercat atunci învățăturile din școli și din cărți să alunge
mirajul povestilor străvechi care au încântat lumea de gânduri a copilului. Mi-
nunea care s-a desfășurat neașteptat în fața ochilor mei, nu putea să fie decât
Hora Ielelor. S-au ridicat din sălașul lor de taină, s-au înălțat deasupra codru-
lui și au coborât ca să-și joace dansul în locul pe care și l-au ales pentru joc, cel
mai încântător ascunziș din toți munții aceștia - pe malul apei ca lacrima, pe
covorul gingaș al florilor.
Am înțeles de ce a ridicat muntele zid de molidiș și a pus străji în jurul
poieniței acesteia, am găsit rostul care a podit-o cu florile aurii ale bulbuci-
lor-de-munte.
În asemenea tainițe vrăjite ale muntelui o singură dată ți-e îngăduit să
pătrunzi cu trupul tău pământesc. Te întorci apoi adeseaori la ele cu gândul și
iarăși crezi că ai fost o clipă în lumea de basme în care trăiau aievea Ielele214.
214 Iele - Ființe imaginare din mitologia populară românească, înfățișate ca niște fete frumoase, care apar
noaptea, vrăjind, prin cântecul și prin jocul lor bărbații, asupra cărora au puteri nefaste; frumoasele,
mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele, drăgaicele
212
Cabana de pe Muchia Drăgușului

Aveam în arendă dreptul de vânătoare din golul de la Sâmbăta-de-Sus,
teren minunat de capre negre. Vecin spre apus era Ieronim cu căldările de la
Viștișoara și de la Viștea-Mare. Între noi se ridica, până în crestele căldărilor
o coamă de munte stâncos, lungă și îngustă: Muchia Drăgușului. De obicei,
mergând la caprele-negre de la Sâmbăta, ne adăposteam în vechea cabană de
turiști, ridicată de “Karpathenverein” 215 în fundul cazanului, unde înceta pă-
durea și începea golul. Odată ne-am hotărât să vânăm de la cabana care era
așezată și ea între pădure și gol, dar tocmai sus, pe Muchia Drăgușului. Am
urcat din șesul Oltului trei vânători: Ieronim Stoichiția, Ion Răchițianu și eu.
Cu noi era paznicul Galaction Boantă din Viștișoara, de sub munte. Bagajele
ni le-a adus un om cu cal. Acesta avea să se întoarcă în sat și să vină după noi
peste patru zile.
Cabana avea o singură cameră, mică, cu vatră în mijloc, deasupra că-
reia atârna gujba. Fumul ieșea de-a dreptul prin acoperiș, se strecura pe lângă
streașină; avea loc destul pe unde să scape, bătându-se cu aerul din afară, care
putea să intre prin zeci de crăpături. Cabană veche, neglijată, folosită doar
pentru popasuri scurte, de cei pe care îi apuca noaptea prin acele locuri grele.
Galaction venise cu câteva zile mai înainte să pună oarecare rânduială. A mai
măturat, a mai potrivit lespezile vetrei, a mai șters din paianjeni, a pus cetină
de dormit pe lângă pereți. A speriat huhurezul care și-a ales sălaș pe o grindă
din cabană. Huhurezul însă nu s-a speriat prea tare și n-a voit să renunțe la
adăpostul lui bun: când am deschis ușa a fluturat deaspura capetelor noastre,
s-a zbârlit mânios și a ieșit pe ușița lui din acoperiș. Cât am stat acolo s-a ținut
prin jurul cabanei și ne cânta jalnic din coama acoperișului. Noroc că nu eram
superstițioși și îl lăudam chiar, că n-a lăsat coadă de șoarece în cabană.
Chiar în prima zi Ieronim s-a întors din Viștișoara cu un țap bun; în
cealaltă zi mi-am ales eu unul, nu mai puțin voinic, de pe coasta dinspre Sâm-
băta. Ne-am luat partea noastră. Trebuia să-și împuște țapul și Răchițan, și ne-
am hotărât să suim până la Răcorele, până spre Fereastra-Mare, unde negreșit
găseam vânat.
215 Siebenbürgischer Karpathenverein (S.K.V.) - Asociația Carpatină Transilvană
213
Am plecat de dimineață, în față cu vântuleț domol, pe vreme închisă,

cu ploicică rară. A stat curând ploaia, însă pe când am ajuns la Răcorele s-a în-
chegat negură. Parcă răsufla din temelia de stâncă a căldării, din toți pereții de
piatră. Venea în rostogoliri de valuri lăptoase și de peste creasta din fund. Ne-a
cuprins, ne-a copleșit. Apoi nu se mai vedea nici la zece pași. Ce era să facem?
Să așteptăm să se lumineze, doar-doar. Am găsit adăpost sub o streașină de
stâncă, am aprins țigările și am așteptat. Am mâncat și merindea de amiază,
și în loc să se spargă negura, ea se îngroșa tot mai smântânoasă, tot mai nepă-
trunsă. Apoi deodată, ca scăpat dintr-un cazan supraîncălzit, ne-a lovit vânt
turbat, mânând puhoi de ploaie cu lapoviță. Curgeau șiroaiele ca milioane de
ațe întinse de vânt aproape alăturea cu pământul, - nu mai era nădejde, nu mai
era de stat, - să ne întoarcem la cabană.
Cum s-ar putea să uit ceasul, care ne-a trebuit să coborâm până la ca-
bană? Calea ne era tot la vale, pe muchie. Din spate ne lovea mânia vântului
groaznic, creasta pe care coboram era îngustă între prăpăstiile dintre Sâmbă-
ta și Viștișoara. Nu vedeam buza abisurilor de lângă noi, nu vedeam cărare.
Dacă greșim doar câțiva pași în dreapta sau în stânga ne rostogolim în adân-
curi nevăzute. Și clocotea negura frământată de vânt în acele abisuri, și urla
viscolul, și izbeau săgețile lapoviței. Picioarele în coborâș frânau disperate în
puterea vântului care ne împingea de la spate, greutatea trupurilor parcă scă-
zuse. Am avut impresia - și nu numai eu - că abia mai atingem pământul, că
acuș-acuș vom fi ridicați și azvârliți în prăpastie. Ne-am prins câte doi, braț la
braț, sprijinindu-ne unul de altul. Am scos din spate pelerina mea largă în care
se prindea vântul ca într-o pânză de corabie, împingând. Apoi ne-am prins,
braț de braț, toți patru, și totuși stătea să ne ducă viscolul ca pe niște frunze
moarte. Nu mai recunoșteam amănuntele locului, știam doar că suntem încă
pe muchie, - am pierdut și rostul timpului. Toată încordarea trupului și a vo-
inței se concentra în pasul pe care tocmai îl puneam, - să rămânem pe muchie,
talpa ferecată a bocancului să prindă piatra de jos, să ne putem împotrivi pu-
terii enorme, care ne împingea de la spate.
Deodată s-au zărit prin pânza negurii contururile șterse ale cabanei.
De acum am scăpat! Ultimii pași i-am făcut alergând - și iată-ne la adăpost, uzi
până în oase, înghețați, cu fețele palide. Apoi, ca o reacție a groazei petrecute,
am izbucnit în râs, ca patru nebuni.
214
Ațâță focul, jos și la uscat hainele, altele în spate. Repede ceaiul, “Un-
de-i sticla cu vinars?”. Cabana descheiată din Muchia Drăgușului a fost raiul
coborât pe pământ.
Omul cu calul are să vină abia peste două zile. Să coborâm cu atâta
bagaj în spate, nu putem. Să ne mai bată viscolul și lapovița până la casele de
sub munte, câteva ceasuri, nu ne ademenea de loc. Și nu e oare bine, aici în
cabană, - în bârlog, ca urșii?
Două zile am mai rămas acolo, și ne-au ținut viscolul și negura încu-
iați. Abia era chip să alergăm, pe rând, până la izvor, să mai tragem din pădure
câte o uscătură pentru foc. Viață de cabană, adevărată. Urla și șuiera vântul,
izbea lapovița în acoperiș, gemeau și pocneau bârnele pereților, câte o pală
își afla loc printre deschizături și răscolea focul din vatră stârnind ploaie de
scântei, fumul se învârteja pe sub șindrile, - și era bine, minunat de bine. “Vraja
cabanei” stăpânea și mângâia, - și transforma în încântare micile mizerii, care
ar fi îngrozit pe omul de la oraș. Era afumată și cam tare tocana din ficat de ca-
pră neagră, - era ațoasă carnea țapilor bătrâni? Cădea spuză în ceaunul de mă-
măligă? De unde! Toate erau minunate. Și buștenii retezați pe care ședeam în
jurul focului erau mai buni decât fotoliile capitonate de acasă, - și grămada de
cetină mai adormitoare decât patul cu somieră și cu saltele. Ceasurile treceau
nesimțite în măruntele îndeletniciri la care era redusă problema existenței, -
fugeau în salba povestirilor.
Întâmplări vechi și nemaipomenite prindeau trup, ca și când s-ar fi
întâmplat ieri, sub ochii noștri; din urgia vântului desprindeam ropotul cai-
lor, lătratul câinilor, chiuitul și goarnele “vânătorului sălbatic” care trecea prin
văzduh. Ne așteptam să credem aievea în țapul alb, care aduce moarte vânăto-
rului, și în zâna fermecătoare care îl ademenește până în vârful piscurilor, ca
apoi să-l prăbușească hohotind de râs. Ziua de azi se pierdea în vechimi fără de
hotar, oamenii de azi se pierdeau într-o lume de mult trecută, aspră și totuși
plină de dulceață, lipsită cu totul de marile cuceriri ale civilizației, însă câr-
muită de legile din veac ale vieții, și liniștită în tâlcurile adânci ale credințelor
numite ”deșarte”.
Două zile și două nopți am stat ca fiarele muntelui și ca strămoșii cu să-
curi de silex în bârlogul nostru. Când s-a luminat de sus și apoi a sosit omul cu
215
calul ca să coborâm în bunătățile de jos, ne-am despărțit cu tristețe de cabana

de pe Muchia Drăgușului, și - cel puțin eu - parcă am invidiat huhurezul, care
și-a luat locul sub acoperișul mâncat de vreme.
... Dar cabana de pe Iuhod și aceea de la Fagul-rotund din munții

Sovatei, și aceea de la Pietrele-lespezi, și de la Trocuța, tot de acolo! ... dar
cabana din Coman, și cealaltă de la Muncelul-mic! Și coliba din bătaia co-
coșilor din Hurdubeu, de dincolo, din raiul de la Frumoasa! ... Dar stânele
părăsite care ne-au adăpostit, și bordeiul de piatră de sub Colțul Bălăceni-
lor și celălalt din Valea lui Mogoș din țara Făgărașului! ... Dar...
Cabane... Cabane... !
Vraja cabanei... Vraja amintirilor!
Capitol preluat din manuscrisul “Genius loci”, datat 1966
216
CALEIDOSCOP
Ionel Pop
„Vraja cabanei” se înfiripă și te cuprinde numai

în alcătuirile primitive, pierdute în singurătățile mun-
telui, pe care și le face casă pentru zile în șir vânătorul
suit în dâra jivinelor alese de acolo. Acolo vânătorul e
singur numai cu paznicul, poate cu încă un camarad,
poate cu doi. Holca mulțimii a rămas tare departe, uita-
tă, în aglomerările de oameni de jos, și acolo au rămas și
toate grijile și scârbele vieții de toate zilele.
Au căzut artificiile și pretențiile traiului din “lu-

mea civilizată”, omul s-a întors într-o existență simplă,
bizuit numai pe îndemânările lui, cu tactul vieții împle-
tit strâns în pulsul naturii. Omul s-a întors la obârșia lui,
ca într-o casă în care au trăit străbunii lui uitați, și în
care și el și-a trăit copilăria aproape uitată...
ISBN 978-606-008-010-7
EDITURA HONTERUS

Caleidoscop Ionel Pop (2018) - Carte Completa

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Caleidoscop Ionel Pop (2018) - Carte Completa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ALEIDOSC

Consultant de specialitate: Ing. Radu V. Mija

Caleidoscop - 1. Dispozitiv optic cilindric, în interiorul căruia se găsesc mai

2018 © Alexandru Bârsan

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Ionel Pop, superlativul absolut în literatura cinegetică română . . . . . 9

Biografia Revistei “Carpații” .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69

Apa neagră . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 128

Cabana de la Trăznita . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157

Cabana din Creanga-Mare (Sovata) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 171

Coliba de la Creanga-Albă (Joseni-Ciuc) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179

Cabana din Căzile (Munții Sebeșului) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187

Coliba lui Moș-Toma. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 194

Cabana Curpătului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 204

Cabana de pe Muchia Drăgușului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 212

Sibiu, septembrie 2018 Alexandru Bârsan

Ionel Pop la masa de lucru, scriind “Întâlniri cu animale”, Bucuresti, 1965

Suprimarea revistei „Carpaţii“ (1933-1947) a coincis cu sfârşi­tul unei

IONEL POP s-a născut la Gherla, în ziua de 24 noiembrie 1889, des-

ce legături şi tradiţii familiale, în care şi cei răzleţiţi veneau să petreacă măcar

tului Naţio­nal, cu ani de temniţă la Seghedin, – Casiu Maniu, avocatul apără-

În anul 1916, Ionel Pop s-a căsă-

greco-catolic (unit, cum sunt şi eu) în România Montană... Figură legendară.

După cum mărturiseşte

guri tricolore. (...) Pe estradă, văd figurile conducătorilor neamului românesc

Ionel Pop și fiul său, Pitu Pop,

rănesc, pentru Transilva-

Valea Frumoasei, probabil tocmai în Casa de la Izvorul de Argint, reşedinţa de

mitru. Acest nume de botez e unul adoptat

25 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 26 octombrie 1981

27 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 22 august 1981

31 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 31 decembrie 1980

Ionel Pop, la pescuit de păstrăvi pe Valea Frumoasei

A publicat articole, eseuri, evocări, interviuri în revistele: Viaţa Ro-

Uniunii Scriitorilor din R.S.R. Şi a apărut al treilea, şi al patrulea şi al... volum.

Pe la sfârşitul anilor 50, a început să participe, ca invitat la şedinţele

36 „Ocrotirea Naturii“ nr. 3, 1958

Conferința Comisiei Monumentelor Naturii, Sinaia, 17 septembrie 1960

lizarea», aşa cum o concep şi o execută ai noştri, e un Moloh41, care înaintează

41 moloh - simbol al cruzimii, al lăcomiei, al rapacității; persoană, colectivitate cu astfel de însușiri

simpatie despre guguştiuci. Şi mie îmi sunt

43 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 14 mai 1981

tum, au apărut: „Inima pădurii“, Ed. Albatros, 1986; „Povestiri vânătoreşti“,

Coperta cărții Coperta cărții

Deşi autor de succes, cu fiecare carte mai cunoscut şi mai apreciat de

bile din punct de vedere politic, ei se îm-

dar care, din locuri neştiute şi de neapro-

47 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 12 ianuarie 1981

Mihail Sadoveanu cu gotcanul vânat M. Sadoveanu și Pavel Janosi,

mea de „muscar” la păstrăvi şi lipani, iar pentru Constantin Rosetti-Bălănescu

până a intrat pe poarta pensio-

52 Ionel Pop, „Îmi aduc aminte”, pp. 257-258

Paznicul de vânătoare Rudi Cernota la Oașa Mică

şi a scris că acolo e «Raiul»55. Braconierii nu îndrăzneau să dijmuiască sălbă-

neîntrecută nici de habotnicii englezi. Poate că nu îl interesa câţi peşti prinde,

Dar, dintre toate locu-

63 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., 14 ianuarie 1980

Ieronim Stoichiția, C. Rosetti-Bălănescu, Paul Janosi, M. Sadoveanu, Pitu Pop,

cu excepţia lui Ieronim Stoichiţia (...) care, într-un moment de slăbiciune, se

Meandrele Frumoasei, la Oașa, în prim-plan Sălanele

holca petrecerilor. Căprioarele nu mai coborau în padină, înţelegând că şi

pustie, ca desbrăcată, ca ruşinată, ridicând spre cer turnul, în rugăciune sau

68 după M. Eminescu, «Doina», n.n., G. C.

le de vânătoare au devenit simple clădiri, iar

Suprimarea revistei „Carpaţii“ (1933-1947) a coincis cu sfârşitul unei

tului Naţional, cu ani de temniţă la Seghedin, – Casiu Maniu, avocatul apără-