Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CALEIDOSCOP
OP
C
Ionel
Ionel Pop
Pop
HONTERUS
CALEIDOSCOP
Ionel Pop
IONEL POP
CALEIDOSCOP
Ionel Pop
Ediție îngrijită de Alexandru Bârsan
Cu un studiu biobibliografic de Gabriel Cheroiu
Sibiu 2018
Călduroase multumiri doamnei Dana Pop pentru acordarea drepturilor de
publicare a manuscriselor și pentru încrederea deplină.
821.135.1
Cuprins
Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
La Stâna Stănciuleștilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92
Făcut .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 144
Cabane .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
9
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Ionel Pop,
superlativul absolut
în literatura cinegetică română
11
CALEIDOSCOP Ionel Pop
ce ani când, orfan, soarta m-a îndepărtat pentru totdeauna de acea regiune,
de acei oameni. Şi, totuşi, toată lunga mea viaţă m-am socotit, m-am simţit,
aievea, năsăudean, din adâncul sufletului meu. (...) Poate din grănicerii năsău-
deni am adus în mine o dârzenie în dragostea de neam şi, fără îndoială, marea
mea dragoste pentru munţi şi codri, pentru pământul nostru românesc şi vi-
etăţile din el. Şi poate că de la vechii vânători de zimbri şi de urşi de pe Heniu
mi se trage şi înclinarea spre aventurile vânătoarei... (...) Hotărât lucru, a fost o
vrajă a locului, Genius Loci, care m-a cuprins şi m-a făcut să mă socotesc, până
în ziua de azi, năsăudean“1.
Pe linie maternă, Ionel Pop era de viţă sălăjeană. Mama scriitorului,
Elena, născută Maniu, îşi avea obârşia la Bădăcin: „În Sălaj, lângă Şimleul de
sub Măgură, la câţiva puţini kilometri, se găseşte un sătuc românesc – Bădă-
cinul. (...) Acolo era sâmburele moşioarei ţărăneşti pe care o aveau strămoşii
mei bădăcineni după spiţa
mamei – Manieştii. Hrisoa-
ve medievale înre gistrează
numele satului şi al familiei
Man. Din spiţa noastră direc-
tă recunoaştem pe un Lau-
renţiu Man, care fiind ţăran
şi rămânând ţăran cu opinci
şi şerpar, pentru oarecari fap-
te ostăşeşti a primit diplomă
de nobil de la împăratul Le-
opold II, în 1699. Aşezarea
de la dealul Ţarinei, cu casa
încăpătoare care pe rând şi-a
înmulţit încăperile, cu via ei,
cu pometul, cu nenumărate-
„Mama Elena Pop, Bunica Clara Maniu, Mătușica le dovezi ale mâinilor şi sufle-
Sora Cecilia (Cornelia Maniu), jos - Margareta
tului celor care au trăit acolo,
(cu un ied de căprioară în brațe) și Ionel Pop”
la Dealul Țarinei a fost simbolul unei puterni-
1 Ionel Pop, „ Valiza cu fotografii“, interviu de Sânziana Pop, Almanahul „Luceafărul“, 1985, pp. 128-129
12
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Iuliu Maniu
și Ionel Pop
2 Ionel Pop, „Unirea Transilvaniei a fost floarea sufletului, căldura inimii şi munca braţelor a milioane şi
milioane de români“, interviu de Sânziana Pop, „România literară“ nr. 49 din 1982, p. 4
13
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3 Dumitru Susan, „Ionel Pop sau recuperarea timpului trecut“, Deva, 1997, p. 17
4 Ionel Pop, „Unirea Transilvaniei a fost floarea sufletului, căldura inimii şi munca braţelor a milioane şi
milioane de români“, interviu de Sânziana Pop, „România literară“ nr. 49 din 1982, p. 4
5 Dan Munteanu, „Amintiri pe malul Târnavei“, Almanahul „Vânătorul şi Pescarul Român“, 2003, pp.
27-28
14
CALEIDOSCOP Ionel Pop
15
CALEIDOSCOP Ionel Pop
6 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss, Bucureşti, 17 iulie 1981
7 Ionel Pop, „Unirea Transilvaniei a fost floarea sufletului, căldura inimii şi munca braţelor a milioane şi
milioane de români“, interviu de Sânziana Pop, „România literară“ nr. 49 din 1982, p. 4
16
CALEIDOSCOP Ionel Pop
8 Vasile Netea, „O zi din istoria Transilvaniei”, Ed. Ţara Noastră, Bucureşti, 1990, p. 102
17
CALEIDOSCOP Ionel Pop
9 Ionel Pop, „Din toamna lui 1918”, Almanahul „Vânătorul şi Pescarul Român”, 1993, pp. 6-7
10 Vasile Netea, „O zi din istoria Transilvaniei”, Ed. Ţara Noastră, Bucureşti, 1990, p. 163
18
CALEIDOSCOP Ionel Pop
(deputat) la acea adunare care a votat Unirea, dar am fost învrednicit să fiu
unul dintre secretarii Adunării. Vai! Din câţi eram pe podium ca birou al ace-
lei Adunări, nu mai trăiesc decât eu! toţi câţi au ajuns să trăiască până la «vre-
mile noi» au gustat temniţele româneşti, iar conducătorii ce n-au avut norocul
să moară mai înainte în patul lor, au murit în temniţe, unii stigmatizaţi de o
justiţie românească a fi «trădători de neam»! Mi se încălzeşte inima când mă
gândesc că i-am cunoscut pe toţi, le-am fost învăţăcel în materie de politică pe
vremea ungurească, – şi îmi îngheaţă inima când, în această sfântă zi, aş vrea
să zic o rugăciune cu gândul la mormintele lor şi nu le găsesc, fiind îngropaţi
de temniceri undeva în gunoaiele oraşului, unde se îngroapă criminalii (...)”11.
„Perioada clujeană” a reprezentat treimea fastă a vieţii lui Ionel Pop,
aceea a maturităţii, a manifestării ca avocat de succes, ca om politic şi ca edi-
tor al revistei „Carpaţii”. Pe plan cinegetic, în acest răstimp s-au adunat şi sedi-
mentat trăirile şi impresiile care vor deveni piscuri greu de cucerit în literatu-
ra română de inspiraţie vânătorească.
Sub aspect profesional, cei treizeci de ani petrecuţi la Cluj au consti-
tuit pentru avocatul Ionel Pop o continuă consolidare a reputaţiei de „maes-
tru al barei“. Cabinetul lui din strada Iuliu Maniu nr. 1 era bine cunoscut atât
numeroşilor clienţi, cât şi aspiranţilor la consacrarea în jurisprudenţă, dor-
nici să-şi efectueze în preajmă-i stagiatura. În acelaşi cabinet erau scrise şi arti-
colele politice, şi cele de vânătoare. Tot aici a fost făurită, multă vreme, revista
„Carpaţii“: „(...) eu am făcut o delimitare severă între viaţa mea de avocat şi scri-
itor, şi aceea de familist. Totodeauna am avut biroul de avocat altunde decât
locuinţa. În momentul când încuiam seara biroul, nu mai eram avocat. Nici-
odată n-am primit acasă clienţi, niciodată n-am dus acasă dosare – nu m-am
ocupat acasă cu trebile profesionale. Iar «redacţia» Carpaţilor era masa mea
de scris din birou. Acasă n-am lucrat nici pentru «Carpaţii»12.
Şi pe tărâm politic, Ionel Pop a desfăşurat o activitate fructuoasă, ca
fruntaş al Partidului Naţional Român şi – după fuziunea acestei formaţiuni
politice cu Partidul Ţărănesc, în anul 1926 – al Partidului Naţional Ţărănesc:
„a exercitat ani de zile funcţia de secretar general al Partidului Naţional Ţă-
11 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 1 Decembrie 1981
12 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 22 august 1981
19
CALEIDOSCOP Ionel Pop
13 Ioan Lup, „Viitorul a început ieri“, interviu de E. Ilie şi G. Cheroiu, „Vânătorul şi Pescarul Român“, nr.
12/1994, p. 5
14 Ionel Pop, „Noi n-am avut niciodată în gând să mergem acolo ca răzbunători“ – şedinţa Guvernului
României, 13 noiembrie 1944 –, „Expres magazin“, nr. 36/1991, p. 13
15 Dr. Alesandru Duţu, Florica Dobre, „Drama generalilor români (1944-1964)“, Ed. Enciclopedică, Bucu-
reşti, 1997, p. 31
20
CALEIDOSCOP Ionel Pop
16 Dumitru Susan, „Ionel Pop sau recuperarea timpului trecut“, Deva, 1997, p. 43
17 ucaz - ordin, ordonanță, decret
18 Ionel Pop, „ Valiza cu fotografii“, interviu de Sânziana Pop, Almanahul „Luceafărul“, 1985, p. 128
19 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss.,Bucureşti, 24 iunie 1982
20 Ioan Lup, „Viitorul a început ieri“, interviu de E. Ilie şi G.Cheroiu, „Vânătorul şi Pescarul Român“, nr.
12/1994, p. 5
21
CALEIDOSCOP Ionel Pop
ţă. Singura soluţie a fost să mă trag la Bucureşti, unde locuia şi unde locuieşte
fiul meu, împreună cu familia lui“21.
În capitală, şi-a avut întâi domiciliul în str. Căderea Bastiliei 19, iar mai
apoi, din anul 1979, în str. Prof. David Emanuel 7. Chiriaş în propria-i casă, şi-a
găsit cu timpul echilibrul necesar supravieţuirii demne, în familia fiului său,
Pitu, şi a fiicei acestuia, Dana. Dincolo de olimpiana detaşare a intelectualului
de rasă, mocneau însă grijile traiului modest: „Noi, eu, Pitu, nepoata mea
Dana cu soţul ei, ne-am asigurat masa de amiazi la cantina Uniunii Scriitorilor.
E foarte monotonă, rareori «delicioasă», însă înseamnă o grijă mai puţin. Dimi-
neaţa şi seara o mai minţim noi, cum putem. Grija mare e cea... financiară“22;
„De ziua întâia de Paşte, am mâncat ca într-o excursie la munte: conserve de
legume. Nici măcar vreo brânză nu am aflat. Un biet cozonac din făină dubi-
oasă a fost piesa de frunte“23.
Nostalgia după vremurile bune de odinioară avea să se accentueze o
dată cu trecerea timpului. Puţinele confidenţe din epistole, rarele întâlniri cu
şi mai puţinii supravieţuitori dintre fruntaşii naţional-ţărănişti – Corneliu Co-
posu, Ioan Lup... –, „monitorizate“ cu concursul unor informatori ai poliţiei
politice comuniste, trădează drama exilatului pe meleaguri şi în vremuri străi-
ne: „(...) am un dor nebun să văd muntele, să văd un molid, să stau la un foc de
sub cetina lui. «Dor neîmplinit...». Încearcă să mă mângâie un plop piramidal
dintr-o curte apropiată, singurul copac pe care îl văd între aste ziduri răci. Îmi
vine în minte un mitropolit al Blajului, marele Inochenţie Micu, de pe la înce-
putul veacului trecut, care a fost surghiunit de stăpânirea ungurească şi şi-a
petrecut amărât zilele de pe urmă în străinătate. Se spune că, an de an, planta
într-un ciubăraş din camera lui câteva fire de porumb, aducându-i necontenit
în minte Ardealul lui cu «mălaiul» tradiţional“24.
Oază de linişte şi de bunăstare, asociată cu armonia traiului într-o
familie mare, respectată, Bădăcinul avea să revină tot mai des în memoria
scriitorului: „(...) pe lângă numele meu obişnuit, Ionel, m-au botezat şi Du-
21 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 24 octombrie 1971
22 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 24 iunie 1982
23 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 1 mai 1981
24 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 7 octombrie 1980
22
CALEIDOSCOP Ionel Pop
23
CALEIDOSCOP Ionel Pop
şi coşniţe din cele primitive din care ieşeau roiurile. Era o plăcere, un fel de
vânătoare, să vezi roiul ... roind, apoi agăţat de vreo creangă, – apoi meşteşugul
să îl prinzi în coşniţa pe care ai pregătit-o din vreme, parfumată cu izmă-crea-
ţă“27; „(...) pe vremuri, şi noi aveam vii destul de întinse, la Bădăcin, şi culesul
dura vreo săptămână. Eu făceam ce făceam şi lăsam acasă toate şi împreună
cu Margareta şi Pitu, fiul meu, mergeam la «cules». Erau ca zile de sărbătoare,
şi nu numai pentru noi, ci şi pentru săteni, – cu mâncare, beutură, cântece“28;
„(...) îmi aduc aminte de livezile pe care familia mea le avea din moşi-strămoşi
la Bădăcin, unde rodeau fel de fel de pomi fructiferi. Din ei ne înfruptam toţi
din familie şi nu aveam nevoie, vară-iarnă, să căutăm fructe în piaţă. De acolo
veneau pentru toţi, rând pe rând, după sezon, pachetele, lăzile pline de bună-
tăţi. În familia noastră era un desăvârşit comunism. Nu exista noţiunea de al
meu şi al tău. De acolo ne veneau şi damigenele cu vin vestit şi altele cu vinars
distilat din prune alese cu mare grijă. Dar... s-au dus toate“29. Inevitabila re-
semnare impusă de austeritatea traiului cotidian ia forma retragerii scriitoru-
lui în lumea amintirilor: „Mă gândesc cu duioşie la serile de Crăciun, când şi
la noi veneau colindătorii şi «Craii» şi nu trebuia să pândim la radiouri străine,
doar-doar vom auzi un colind“30; „Tăierea porcului era o zi însemnată în calen-
darul vechi. Şi la noi, în Ardeal, nu era casă ca lumea, care nu tăia de Crăciun
măcar un porc. Aşa era şi la părinţii mei, în copilăria mea, şi am ţinut datina şi
la Cluj, până în 1948, când am fost scos din rosturile mele. În copilăria mea, în
ziua când se tăia porcul copiii nu mergeau la şcoală – era o îngăduinţă tacită,
obişnuită din vechime. Începând de la ceasul de zori, când guiţa porcul cu
cuţitul în gât până ce se aranjau cârnaţii şi celelalte bunătăţi în cămară, noi
eram de faţă numai ochi şi numai dornici de specialele bunătăţi, începând de
la codiţa şi urechea pârjolită până la jumările de porc, rumene, gustoase. La
amiazi nu lipsea ciorba de moare de curechi cu creiere şi un fel de mâncare
din bucăţele de carne de porc. Seara, «pomana porcului», totdeauna cu câţi-
va oaspeţi, rudenii, prieteni. Atunci, primii cârnaţi, caltaboşi, «sângerete». Şi
«voia bună» lichidă care se cuvenea să însoţească asemenea bunătăţi. Cum
24
CALEIDOSCOP Ionel Pop
spun, până în 1948 am respectat acest ceremonial, acest program... Acum, fiul
meu s-a canonit câteva zile până a găsit un cot de cârnat şi un caltaboş, să avem
şi acum... pomana porcului“31.
Dacă ani de libertate, fiinţe şi locuri dragi, avere, drept de a profesa
şi de a vâna au putut să i se răpească, condeiul, în schimb, nu i l-a putut con-
fisca nimeni. De personalitatea lui Ionel Pop, istoria, fie ea şi schimonosită de
oglinzile strâmbe ale „vremurilor noi“, nu a avut putinţa să facă abstracţie. Îşi
clădise deja un nume, prin activitatea politică şi publicistică premergătoare
Unirii de la 1918 şi prin cea interbelică: „(...) nu regret nimic din ceea ce am
făcut, nici chiar greşelile, acestea fiind nelipsite din nici o viaţă omenească.
Regret că n-am îndeplinit unele lucrări, unele fapte pe care le gândeam şi le
plănuiam sau care intrau oarecum în îndatoririle mele. Acum e prea târziu
să umplu aceste lacune. Primele mele încercări de scriitor au apărut într-o
revistă litografiată pe care o scotea în 1905-1907 cercul literar al elevilor din
clasele VII-VIII ale liceului din Blaj. Eram preşedinte al acestui cerc, iar re-
vista apărea în câteva exemplare. Începând din anul 1907, când m-am înscris
la universitate, am scris nenumărate articole, studii, reportaje, în cotidienele
Partidului Naţional: Lupta din Budapesta şi Românul din Arad. După Unire,
am publicat în săptămânalul Unirea din Blaj, am colaborat intens cu articole
politice în ziarul Patria din Cluj şi în ziarul cu pronunţată activitate anticarlis-
tă România nouă din Cluj – Sibiu, al cărui articol de fond, din primul număr,
l-am scris. În 1933, am întemeiat la Cluj-Napoca revista Carpaţii – Vânătoare,
pescuit, chinologie – şi am condus-o până în ianuarie 1948. Carpaţii, apărând
cu regularitate în fiecare lună, timp de 15 ani, şi-a dobândit un real prestigiu
şi un larg cerc de cititori. (...) Realizarea revistei Carpaţii se înscrie între satis-
facţiile mele pe teren publicistic în fruntea tuturor. (...) Toată activitatea mea
gazetărească, până în 1949, a fost fără a primi eu vreun onorar. La Carpaţii,
la început, apoi la România nouă, am băgat şi în buzunar mâna, destul de
adânc şi bucuros. În 1948 a trebuit să mă reciclez ca scriitor profesionist, deci
scriitor şi pentru onorarii. Astfel, am colaborat la mai multe reviste din Bucu-
reşti, Cluj şi Sibiu“32.
25
CALEIDOSCOP Ionel Pop
26
CALEIDOSCOP Ionel Pop
27
CALEIDOSCOP Ionel Pop
28
CALEIDOSCOP Ionel Pop
presionantul dicţionar al lui George D. Vasiliu: Ionel Pop „este înainte de toate
un etolog. Marele merit al lui P. constă în pasiunea lui nu atât pentru vână-
toare, ci pentru studierea comportamentului animalelor de interes cinegetic.
(...) Originalitatea stilului, simţul ager al observaţiei, îmbinarea descrierii unor
momente de viaţă animală cu adevărul ştiinţific, l-au situat pe P. în rândul ma-
rilor prozatori ai literaturii noastre dedicate lumii animale terestre. Orice car-
te scrisă de P. te îndeamnă să iubeşti natura şi s-o respecţi“40.
Martor la distrugerea sistematică a naturii, în numele unui pragmatism
ignorant şi agresiv, Ionel Pop se destăinuia adesea, revoltat: „Mult mă doare şi
pe mine când văd cum se nimicesc frumuseţile şi splendorile naturii noastre
sub pasul brutal al «civilizaţiei». Eu socot a fi criminali inginerii agronomi şi
silvici, care se reped cu inovaţii, fără să se gândească la ceea ce distrug şi nu
pot reface ceea ce e mai de preţ decât câteva sute de kg sau tone de grâu. «Civi-
40 George D. Vasiliu, „Biologi din România“, Ed. Ion Borcea, Bacău, 2001, pp. 513-514
29
CALEIDOSCOP Ionel Pop
30
CALEIDOSCOP Ionel Pop
noastră“, Ed. Ştiinţifică –, epuizată în scurt timp din librării. La fel de bine pri-
mite de către cititori aveau să fie şi următoarele lucrări: „Întâlniri cu anima-
le“, Ed. Ştiinţifică, 1960, două ediţii, tradusă în limba franceză de Yves Augier
(timp de 27 de ani, profesor la Universitatea din Cluj), sub titlul „Recontres
avec les bêtes“, Ed. Delachaux et Nestlé, Neuchatel, Elveţia, 1973; „Hoinăreli
prin natură“, în colaborare cu Demostene Botez, Ed. Tineretului, 1961, trei
ediţii, tradusă în germană şi rusă; „Instantanee din viaţa animalelor“, Ed. Şti-
inţifică, 1963, două ediţii; „Paşi prin lumea păsărilor“, Ed. Tineretului, 1965,
două ediţii; „Vânătorul şi natura“, Ed. Ştiinţifică, 1969; „Întâlniri neaşteptate“,
Ed. Ion Creangă, 1970, tradusă în limba germană; „Mamifere din România“,
două volume, în colaborare cu Vasile Homei, Ed. Ştiinţifică, 1971; „De la urs
la pănţăruş“, Ed. Ion Creangă, 1972, tradusă în limbile rusă (1973) şi germa-
nă (1976); „Îmi aduc aminte“, Ed. Dacia, 1972; „Vânători, oameni şi câini“, Ed.
Eminescu, 1972; „Poieniţa ielelor“, Ed. Albatros, 1974; „O palmă de râu“, Ed.
Eminescu, 1978; „Un ochi râde, altul plânge“, Ed. Sport-Turism, 1981; „Priviri
în atelierul naturii“, Ed. Ion Creangă, 1982; „Văpaia“, Ed. Eminescu, 1984. Pos-
31
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Coperțile cărții “Hoinăreli prin natură”, în toate cele trei ediții: 1961, 1965, 1972
44 în „Publicistul şi scriitorul Ionel Pop“, Almanahul „Vânătorul şi Pescarul Sportiv“ 1986, p. 192
45 George D. Vasiliu, „Biologi din România“, Ed. Ion Borcea, Bacău, 2001, p. 514
32
CALEIDOSCOP Ionel Pop
33
CALEIDOSCOP Ionel Pop
34
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3
Dacă pentru M. Sadoveanu descoperirea Văii Frumoasei a fost rodul
neaşteptat şi fericit al unei inadvertenţe literar-cinegetice, pentru Ioan Al.
Brătescu-Voineşti – prilejul de a-şi încerca, în două rânduri, ca oaspete, ageri-
35
CALEIDOSCOP Ionel Pop
51 „Pavel-baci” sau „Pali-baci”, în evocările lui M. Sadoveanu ale Văii Frumoasei n.n.
36
CALEIDOSCOP Ionel Pop
37
CALEIDOSCOP Ionel Pop
55 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii“, interviu de Sânziana Pop, Almanahul Estival „Luceafărul“, 1985, p. 179
56 Paul Janosi, „Pescuitul pe râul Sebeş”, în „Carpaţii” nr. 3/1939, p. 71
38
CALEIDOSCOP Ionel Pop
În centrul grupului: I Al. Bratescu-Voinești, Pavel Ianoși, Ieronim Stoichiția, Ionel Pop.
57 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii“, interviu de Sânziana Pop, Almanahul Estival „Luceafărul“, 1985, p. 180
39
CALEIDOSCOP Ionel Pop
amândoi la Băile Sovata, foarte des mă însoţea în excursiile mele prin terenul
de vânătoare”58. Acolo era un alt rai al sălbăticiunilor, pe care l-au întemeiat
câţiva camarazi, printre care şi Ionel Pop, arendând dreptul de vânătoare în
„munţii comunelor Joseni, din Ciuc, Praid din Mureş, munţi întinşi, învecinaţi
cu ai Sovatei. Aici era principalul nostru teren de cerbi, de urşi, cu vânat mult
şi ales. Dinspre Praid, sub muntele Bogdan, îl aveam paznic pe Lazăr Gagyi,
la Joseni, la casa de pe culmea muntelui Bucin, lângă şosea, pe Ion Ducu, ve-
nit la noi din Novacii Gorjului, şi pe Constantin Dumitraş, venit de pe Valea
Drăganului”59. Din anul 1920, cei cinci (apoi opt) asociaţi nu şi-au îngăduit să
tragă aici, timp de un deceniu, nici un foc de puşcă. Roadele uriaşelor cheltu-
ieli aveau să se vadă mai târziu, în bogăţia faunistică a pădurilor şi apelor din
zona protejată. Pe aceste meleaguri şi-a împuşcat M. Sadoveanu primul său
cerb, la invitaţia lui „Ionel Nemo”. Călăuză le-a fost „Ghergheli-baci”, meşter
în prinderea păstrăvilor cu mâna şi în coacerea lor în spuză, înfăşaţi în foi de
brustur. Expediţia va deveni literatură în povestirea „Vechime” din volumul
omonim: „De la căsuţa unde ne făcusem sălaş, auzeam tumultul acesta al iu-
birii periodice, pe care Dumnezeu a pus-o în toată zidirea sa, umplând depăr-
tări, apropiindu-se ca un tunet melodios”60.
Un alt teren de vânătoare, dar numai „la mărunţiş”, frecventat de Io-
nel Pop şi de câţiva camarazi din Cluj, se afla la hotarul Cojocnei, cu păduricile
Leghia, Poperdea, Tufa lui Bereţki, Iuiul de Câmpie. Din grupul vânătorilor
făceau parte academicianul Silviu Dragomir, Yves Augier, profesor de litera-
tură franceză la Universitatea din Cluj şi care, după peste un sfert de secol,
„ca limbă şi suflet a devenit mai român ca neaoşii români”61, savantul elveţian
Alfred Pierre Chapuis, „mâna dreaptă a lui Emil Racoviţă, subdirector al Insti-
tutului de speologie din Cluj”62, alte notabilităţi ale urbei.
La capre negre, Ionel Pop urca în căldarea Sâmbetei de Sus, în munţii
Făgăraşului, unde îl avea ca paznic de vânătoare pe Oanea Boantă din Vişti-
şoara, cu cabana sub coama Drăguşului.
58 ibidem
59 ibidem, p. 178
60 M. Sadoveanu, „Vechime”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1940, p. 7
61 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii“, interviu de Sânziana Pop, Almanahul Estival „Luceafărul“, 1985, p. 178
62 ibidem
40
CALEIDOSCOP Ionel Pop
41
CALEIDOSCOP Ionel Pop
42
CALEIDOSCOP Ionel Pop
43
CALEIDOSCOP Ionel Pop
44
CALEIDOSCOP Ionel Pop
45
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Ionel Pop și Mihail Sadoveanu în timpul unei partide de pescuit la păstrăvi (1939)
(Colaj fotografic cu titlul “Visul unei zile de vară”, realizat de C. Rosetti-Bălănescu)
46
CALEIDOSCOP Ionel Pop
76 Ionel Pop, Scrisoare către Dumitru Susan, Bucureşti, Bobotează 1981 – D. Susan, op. cit. p. 67
77 Al. Craiovan, op. cit., p. 21
47
CALEIDOSCOP Ionel Pop
78 Ionel Pop, scrisoare către Dănilă Constantin, 29 august 1975, apud Al. Craiovan, op. cit., pp. 21-22
48
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3
Cu excepţia povestirilor publicate în „Carpaţii”, întreaga operă litera-
ră a lui Ionel Pop stă sub semnul aducerii-aminte. Dacă M. Sadoveanu îşi lua
succinte notiţe, îndeosebi cu caracter toponimic sau onomastic, pentru a se
lăsa mai apoi în voia proverbialei sale memorii vizuale şi a imaginaţiei, Ionel
Pop a înmagazinat – pe toată perioada vânătorii la munte – trăiri şi păţanii pe
care avea să le reconstituie mai târziu, cu o remarcabilă minuţie, în volumele
lui. Deşi scriitor fecund, a manifestat o consecventă parcimonie în selectarea
subiectelor: „Eu am un sertar întreg de lucrări slabe. Sadoveanu îmi spunea
că măcar putea face nescrise cam jumătate din lucrările sale”80.
Cât priveşte critica literară, cele mai pertinente judecăţi de valoare
asupra cărţilor lui Ionel Pop îi aparţin lui Şerban Cioculescu: „L-aş fi reco-
mandat poetul Ionel Pop, dacă acest cuvânt n-ar fi prea strâns legat de meş-
teşugul versului. Ionel Pop este poet în sensul absolut al cuvântului, ca orice
49
CALEIDOSCOP Ionel Pop
81 Şerban Cioculescu, prefaţă la Ionel Pop, „Vânători - oameni şi câini”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972, pp.
5-8
50
CALEIDOSCOP Ionel Pop
tre simţurile şi isteţimile sălbăticiunilor şi între cele din arsenalul omului, to-
vărăşia caldă şi senină dintre ortacii de vânătoare, tresăririle unor întâmplări
şi situaţii neprevăzute, cărora într-o clipă trebuie să li se facă faţă, satisfacerea
dorului de aventură care zace în firea multor oameni. Şi poate că, înainte de
toate, din ceea ce ne dăm mai puţin seama: ascultarea glasului tainic al stră-
moşilor din vechimile cele adânci, care ne cheamă, cel puţin pentru un scurt
timp, să revenim la obârşia noastră, în mijlocul mângâierilor şi al asprimilor
naturii, să vedem faţă în faţă frumuseţile şi adevăratele minuni ale naturii, să-i
auzim glasul, să ne adâncim în ea, aşa după cum era strâns legată de natura
înconjurătoare toată viaţa acelor bunici ai noştri. Din tainiţele instinctului
porneşte această chemare a naturii, uneori atât de slăbită de surdina miilor
de generaţii şi a milioanelor de ani, încât abia ne dăm seama de ea, cu toate că
există. E o întoarcere trecătoare la vatra bătrână, în jurul căreia s-au încălzit
generaţii de părinţi ai noştri, la căsuţa sub grinzile afumate ale căreia mai cân-
tă dulce amintirile vagi ale leagănului nostru”82. Ilustraţia cărţii – desene în tuş
şi şapte acuarele zoomorfe remarcabile – este semnată de Al. I. Brătescu-Voi-
neşti, fiul scriitorului alături de care am păşit cu emoţie „În lumea dreptăţii”.
Pasionat, ca şi tatăl lui, de sportul cu undiţa, Al. I. Brătescu-Voineşti este auto-
rul unui „Tratat de pescuit” (Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol
II”, Bucureşti, 1938), instructivă panoramă a principalelor specii de peşti au-
tohtoni şi a stilurilor de pescuit, „cu 89 de ilustraţii după desenele originale şi
fotografiile autorului”.
82 Ionel Pop, „Vânătorul şi natura”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp. 13-14
51
CALEIDOSCOP Ionel Pop
52
CALEIDOSCOP Ionel Pop
încearcă să lămurească puţin măcar din multele taine pe care le închide încă
viaţa sălbăticiunilor”85. Şi pentru că „foamea puştii”, specifică tuturor începu-
turilor în ale vânătorii, nu l-a ocolit, multe dintre regrete, topite pentru o vre-
me „ca într-un abis al uitării”, s-au amplificat în anii senectuţii: „Îmi aplec capul
şi trec printre degetele care îmi tremură mărgelele negre ale mătăniilor unui
53
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Coperta cărții “Îmi aduc aminte”, 1972 Coperta cărții “Poienița ielelor”, 1974
87 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii“, interviu de Sânziana Pop, Almanahul Estival „Luceafărul“, 1985, p. 177
88 Ionel Pop, „Îmi aduc aminte”, p. 128
89 Ieronim Stoichiţia, „Cu învăţăceii...”, „Carpaţii” nr. 3/1941, p. 67
54
CALEIDOSCOP Ionel Pop
90 ibidem
55
CALEIDOSCOP Ionel Pop
91 Ionel Pop, „Întâlniri cu animale”, ediţia a doua, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 259
92 ibidem, p. 124
56
CALEIDOSCOP Ionel Pop
57
CALEIDOSCOP Ionel Pop
rii la cer” – graţie poziţiei sale privilegiate în perioada postbelică, rod al unei
„cuminţenii” recompensate pe plan social şi politic – i-a păstrat lui Ionel Pop
o simpatie statornică. Reciclatul scriitor elegiac Demostene Botez a devenit
membru corespondent al Academiei R.P.R. (1963), deputat în Marea Adunare
Naţională, preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1964-1965). A avut, aşadar, pu-
tinţa, dar şi – spre deosebire de M. Sadoveanu – voinţa de a-l ajuta pe urgisitul
Ionel Pop să-şi recâştige demnitatea furată, susţinând demersurile pe deplin
justificate ale acestuia de a fi primit în breasla scriitorilor români, exclusiv pe
criterii literare. Mai mult, cei doi au scris împreună o carte (Ionel Pop, Demos-
tene Botez, „Hoinăreli prin natură”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1961, în trei
ediţii), tradusă în limbile germană şi rusă. După Demostene Botez, cărţile lui
Ionel Pop se citesc „dintr-o răsuflare, ca un roman bun care te ţine şi prin bo-
găţia faptelor, şi prin caracterul eroilor, şi prin neaşteptatul situaţiilor, şi prin
inedit, adică prin dezvăluirea unei lumi asupra căreia nu ne-am oprit privirea,
şi n-o cunoaştem”96.
Multe dintre povestirile lui Ionel Pop sunt monumentale. Remarca-
tă şi de Şerban Cioculescu, „Nu s-a întâmplat nimic...”, din volumul „Un ochi
râde, altul plânge”, este o amplă succesiune de tablouri dramatice din viaţa
95 D. Botez, prefaţă la Ionel Pop, „Paşi prin lumea păsărilor”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965, p. 5
96 ibidem, p. 6
58
CALEIDOSCOP Ionel Pop
59
CALEIDOSCOP Ionel Pop
60
CALEIDOSCOP Ionel Pop
început să-l primească, i-a descoperit neîncetat lucruri, pe care mai înainte nu
le luase în seamă”104. Pe atunci îi slujea pe „nehodinitul” domn Jero, „vânătorul
cel fără splină” (Ieronim Stoichiţia) şi pe domnul Nelo, „cu puşca leneşă” (Ionel
Pop), care – în acelaşi fatidic an al bejeniilor – avea să fie „alungat din Clujul lui,
cu doamna şi cu copilul”105.
Nuvela impresionează nu atât prin dinamism, cât printr-un anume
spirit contemplativ, analitic, în ton cu gravitatea traseului iniţiatic al lui Ion
Gota, dincolo de rătăciri şi regăsiri, de nelinişte şi de zăbavă deopotrivă. În
templul muntelui, chiar şi o simplă cină la foc capătă semnificaţii sacerdota-
le106: „Pe lespedea fierbinte a cuptorului sfârâia, în untul ei, brânza din cupele
ciupercilor fragede. Paznicul picura în fiecare un grăunte de sare şi le mişca
pe rând, dezlipindu-le de piatră cu coarnele furculiţei de lemn. Pe cea care şi-a
încreţit buzele şi le-a adunat ca petalele bulbucului-de-munte, o ferea la foc
mai stâmpărat, ca să-şi potolească clocotul. Vânătorului îi plăcea să întoarcă
deasupra jarului frigarea împodobită ca o sorcovă. Feliile de slănină se rume-
neau şi treceau încet grăsimea fierbinte în discurile de ceapă care îşi scorojeau
marginile şi îşi frăgezeau mijloacele străpunse de suliţă. Bucăţele de carne sor-
beau până în inima lor agerimea topită a piperului şi aroma domolită a cepei
din vecini. Se făcea degrabă deasupra cămaşă de crustă, ca să nu se piardă
nimic din sucurile cele dulci. Câte o picătură de grăsime se aduna greu, nu
se mai putea ţine, cădea în jar şi izbucnea cu pocnet scurt în flacăra albăstru-
ie”107.
Pentru vânătorul Nelo, şederea în munte echivala cu ieşirea din rit-
murile artificiale, străine firii, ale civilizaţiei. Fiorul anteic108 se declanşa oda-
tă cu gestul ritual al lepădării „zdrenţelor de oraş” şi al îmbrăcării „hainelor
vechi şi ponosite” care îl aşteptau la cabană, în cuierul de după uşă. Acestea
„aveau petece la coate şi buzunarele ca nişte saci; ploile şi soarele le-au sorbit
culoarea şi din verde ce era, acum bătea în pământiu”109.
61
CALEIDOSCOP Ionel Pop
62
CALEIDOSCOP Ionel Pop
63
CALEIDOSCOP Ionel Pop
64
CALEIDOSCOP Ionel Pop
65
CALEIDOSCOP Ionel Pop
116 Alexandru Craiovan, „Oameni, animale şi locuri pe Valea Sebeşului”, Ed. Altip, Alba Iulia, 2005, pp.
312-313
117 ibidem, p. 313
66
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Lui M. Sadoveanu, în perioada când Ionel Pop îşi îndura, fără proces,
nedreapta detenţie, „generalul C. Rosetti-Bălănescu, unul din companionii de
vânătoare şi pescuit de la «Braniştea Domnului», cum îi zicea Maestrul aşeză-
rii de la Oaşa, i-a strigat: «Maestre! Moare Ionel în puşcărie!»”118, reproşându-i
astfel apatia morală.
În cărţile, în interviurile şi în vasta lui corespondenţă, Ionel Pop îi va
evoca mai târziu cu egală căldură pe toţi cei care i-au fost aproape în vremuri
limpezi. Detaşării aristocratice de mizeriile ce i-au maculat existenţa i se va
adăuga satisfacţia de a-şi vedea tipărite în tiraj de masă cărţile, avid căutate de
cititori: „La cartea mea cu «ochii»119, în librăriile de aici s-a făcut coadă, ca la
unt şi celelalte. În zadar caut să cumpăr câteva exemplare. Câte le-au pus pe
piaţă, s-au vândut în două zile. Faţă de cererile pe care le primesc, ţin în dinţi
un exemplar pentru biblioteca mea. Au dat un tiraj relativ mare: 30.000”120.
118 Titus Popovici, „Disciplina dezordinii”, Ed. Maşina de scris, Bucureşti, 1998, p. 265
119 „Un ochi râde, altul plânge”, n.n., G.C.
120 Ionel Pop, scrisoare către D. Aniţei, în mss., Bucureşti, 13 ianuarie 1982
67
CALEIDOSCOP Ionel Pop
68
CALEIDOSCOP Ionel Pop
69
CALEIDOSCOP Ionel Pop
71
CALEIDOSCOP Ionel Pop
72
CALEIDOSCOP Ionel Pop
nătorea: articole de interes. Poate va mai trebui să cioplesc stilul, - dar nu are a
face. Beletristice? Oare Sadoveanu va răspunde așa cum doresc? S-a înfiripat
între noi un fel de prietenie. Nu mă va refuza. Cine ar mai fi?... Nu-mi vine în
minte, dar se vor afla colaboratori… Voi ruga, voi îndemna, voi încuraja. Va
merge partea vânătorească!
Pescuitul sportiv… Aici e hopul cel mare! Sunt eu pescar, mai ales la
păstrăvi și la lipani, aș putea și eu încondeia cîte o imagine, însă ceva serios,
tehnic, instructiv nu m-aș putea avânta să scriu. Cine ar fi? Cine ar fi?… Ion Al.
Brătărescu Voinești scriitorul, academicianul, maestru al undiței. Eu deputat,
el secretar al Camerei deputaților, de atâtea ori am petrecut îndelung, vor-
bind despre patima noastră. A și fost în două rânduri oaspetele meu la Valea
Frumoasei… Îl voi ruga. Nu mă va refuza. Altul? Nu mai știu pe nimenea. Oare,
cu vremea, se va mai găsi cineva?... Se va găsi!
Al treilea compartiment nu-mi face gânduri. Am omul potrivit întru
toate. Este căpitanul în justiția militară Eugen Călugăreanu din Cluj. Mare
specialist în chinologie, pană bună, și mai ales, vioi. Harnic și pasionat ca un…
foxterier. Cum ajung acasă îl chem la mine. Voi pune pe umerii lui și o parte a
organizării, tipografie (mai știu eu ce?). Administrație, tipografie… cheltuieli…
se vor aranja toate oarecum.
În tren în câteva ceasuri s-au conturat aceste cadre mari. În locul neli-
niștii dinainte, în locul reproșului pe care mi-l făceam grăbindu-mă cu angaja-
rea mea, am simțit o liniștire, apoi hotărâre de a face un lucru frumos. A venit
mângâierea unei nădejdi, farmecul cu iluzii. Am adormit liniștit, un somn în-
tins, până m-a trezit, la Cojocna, însoțitorul vagonului cu paturi.
73
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Prima încurajare mi-a dat-o scumpa mea Margareta, căreia i-am po-
vestit pățania, pe când, în grabă, îmi schimbam hainele și sorbeam cafeaua cu
lapte. ”Abia aștept să văd primul număr! Sunt sigură că va fi o revistă frumoa-
să. Dar cum vei răzbi, pe lângă birou, parlament și... vânătoare?” – ”Vei răzbi,
- desigur!”.
Fuga la birou (”Toate în bună regulă? Da? Bine!…”), iau dosarele, alerg
de la biroul pe care îl aveam în strada Iuliu Maniu la Curtea de Apel, fac dez-
baterile, mai am ceva treabă și pe la tribunal, – și la ora 12 sunt iarăși la birou,
cu telefonul în mână, căutându-l pe Călugăru. Dau de el. – ”Poți să vii aici la
birou, după-masă pe la orele șase?” – ”E vreun bai?” – ”Nu-i niciun bai. Știi că
eu nu pledez la voi la Curtea Marțială decât pentru comuniști… Acum nu am
în agendă. Este vorba despre cu totul altceva, străin de meseria ta și de aceea a
mea”. – ”Vin, precis la ora șase!”.
Iată-l! Mărunțel, cu ochii vii în fața cam palidă, cu părul blond cam
vâlvoi, subțirel în uniforma închis-albastră a magistraților militari. Stagiarul
meu, secretara-dactilografă au plecat, suntem singuri. Îi strâng mîna. – ”Stai
aici pe scaunul acesta de lângă masa mea de scris, ca să nu cazi la pământ de
cele ce le vei auzi”. Iată cum și ce, i-am lămurit lucrurile. – ”Vii cu mine?” N-a
mai avut răbdare să rămână pe scaun, a sărit în picioare, mi-a scuturat mâna, și
așa s-a pecetluit tovărășia noastră în editarea revistei ”Carpații” – ”Vânătoare,
pescuit, chinologie”.
În acea epocă de punere a jaloanelor, bătaie de cap îmi dădea proble-
ma administrației. Eu nu aveam nici timp, și mai ales nu aveam chef și price-
pere să mă migălesc cu registre și cu evidențe, cu trebile legate de socotelile
bănești ale unei reviste. Oare pe cine aș putea angaja pentru asemenea slujbă?
Mai era și problema unui buget necunoscut. Buzunarul meu va purta povara,
dar oare până la ce limită i se va cere?
Și iară, norocul mi-a ieșit în cale. A doua zi după sosirea mea de la Bu-
curești aveam ședință a Consiliului de administrație al ”Băncii Centrale pen-
tru Industrie și Comerț”. Acolo l-am întâlnit pe Victor Pop (”Victoraș” cum îi
spuneam noi, prietenii), subdirector al băncii. Acest Victoraș nu era nici vâ-
nător și nici pescar, ci un mare iubitor al lucrurilor naturii, peisagii, animale,
74
CALEIDOSCOP Ionel Pop
75
CALEIDOSCOP Ionel Pop
76
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Redacția
Pe pagina primă a revistei era indicată adresa Cluj, strada Regina
Maria, atât pentru redacție cât și pentru administrație. De fapt acolo era se-
diul Băncii Centrale și locuința de burlac a lui Victoraș. Biroul meu de avocat
era în strada Iuliu Maniu, unde
primeam multă corespondență
profesională. M-am gîndit să nu
încurc cu aceasta corespondența
”Carpaților”, și de aceea întreaga
corespondență am îndreptat-o
spre Victoraș, care mi-o aducea
sau mi-o trimitea zilnic, distanța
dintre noi fiind mică. De fapt ”Re-
dacția” era în biroul meu de avo-
cat. Ce era această redacție?
Mărturisesc, că deși aces-
te șire nu am de gând să le public
(oare cine le-ar accepta spre pu-
blicare?), mă simt stingherit să
arăt cu adevărat această parte a
vieții ”Carpaților”. Las însă mo-
destia, de dragul adevărului…
Redacția acestei reviste Coperta primului număr al revistei
era masa de scris mare, cu rulou, „Carpații”, 15 Ianuarie 1933
77
CALEIDOSCOP Ionel Pop
78
CALEIDOSCOP Ionel Pop
cu numele meu întreg, fie cu: ”I. P.” – ”I” – ”Nemo” – ”Corax” – ”Transilvanis”
– ”Carpații” – ”C”. În afară de cele câteva scrise de Călugăru la început, referi-
toare la revistele canine, eu am scris toate recenziile din ”Cărți și reviste”. Am
redactat toate ”Știri mărunte”, și am făcut toate traducerile apărute în rubrica
”Din literatura străină”. Corespondența, din ce în ce mai bogată, cu colabora-
torii, ieșea din mașina de scris mică, așezată la îndemână pe o măsuță lângă
masa de scris cea mare.
Acum mă mir cum am putut răzbi, pe lângă cerințele biroului meu
de avocat (unul dintre cele mai însemnate și mai aglomerate din Cluj, pe lângă
îndatoririle de deputat, pe lângă intensa mea colaborare cu ziarele ”Patria” și
”România nouă”, pe lângă escapadele mele vânătorești, adeseori prelungite,
luna vacanței de vară de la munte… Și iată, am răzbit 15 ani încheiați. O revistă
lunară, cu un singur redactor – neredactor, neziarist de profesie.
Marele merit a fost al colaboratorilor. Ei s-au înmulțit de la număr la
număr. Cunoscuți, necunoscuți, oameni de știință, amatori în discipline știin-
țifice, scriitori, mulțime de cititori care au fost încurajați să ia pana și să comu-
nice gânduri și observări și întâmplări… Sunt convins că un merit al revistei și
una din temeliile succesului ei a fost scoaterea din necunoscut a atâtor idei,
experiențe și fapte ale vânătorilor, unii cu faimă, alții modești.
Îmi îndeplinesc o datorie de recunoștință să înșir aici numele colabo-
ratorilor pe care i-aș putea numi ”stabili”. Celor ocazionali, celor mulți rămași
anonimi, un gând bun.
Iată înșiruirea, după o aproximativă ordine alfabetică: Ion Agârbi-
ceanu, Cluj; Dumitru Aniței, învățător, în Lăpușna, acum îmi mai scrie din
Mircești – Vaslui; ing. Victor Anghelescu, piscicultor; G. D. Albon, Iași; Dr. Vic-
tor Ancușa, avocat, Sibiu; Dumitru V. Apostol; Prof. univ. Alexandru Borza,
marele botanist; I. Al. Brătescu-Voinești, membru al Academiei Române; Al. I.
Brătescu-Voinești, artist pictor; Col. r. H. v. Bömches, Brașov; Demostene Bo-
tez, scriitor; Prof. univ. Ștefan Bezdechi, Cluj; Dr. Tudor Blagi, Timișoara; Al-
bert Braedt, Bistrița; Nichet Boeru, paznic de vânătoare, Banat; Ștefan Baer,
directorul soc. asig. Cluj; Dr. Zeno Bejan, Timișoara; Dr. Petru Boțianu, prim-
pretor Bistrița; Margareta Barceanu, București; Dr. Ion Boloboca, Caraș-Seve-
79
CALEIDOSCOP Ionel Pop
rin; A. Bardan; ing. Maria Băncilă, Cugir; Mihail Băjenaru, Săveni; Prof. univ.
Ion Breazu, Cluj; Elena Bran; Dr. Octavian Beu, Sibiu; Henry A. Balif; Prof. R.
Brassey; ing. Aurel M. Comșia, insp. gen. al vânătoarei; Al. Cazaban, scriitor;
ing. Marin Ciortea, Mediaș; ing. C. Ceaușu; Dr. Victor Capesius, Miercurea
Sibiului; Pierre Alfred Chappuis, subdirector al Institutului de speologie al
Univ. Cluj; Emil Coliu, scriitor (mort tânăr și elogiat de Sadoveanu în ”Car-
pații”); ing. Roman Coc, Budești-Prahova; ing. Cornel Comănescu; Dr. Mihai
Csaky, Gheorghieni; Maior C. Costăchescu, Bălți; Prof. Ion Cătuneanu, orni-
tolog; Col. F. Ciordacici; Dr. Ion Cosma (Blue-upricht, Sibiu); Dr. Ion Comșa,
Strassbourg; Romulus Cizmaș, Arad; ing. Ovidiu Cionca; Alex. Cristescu, pis-
cicultor; Prof. univ. G. K. Constantinescu, Inst. Național Zoologic, București;
D. Dinulescu, piscicultor; Ștefan Augustin Doinaș, poet, Cluj; Anton Fekete,
farmacist, Jibou-Sălaj; ing. Iuliu Fröhlich, Reghin; Dr. Bujor Florescu; ing.
Pavel Goanță, Caransebeș; Prof. univ. G. Giuglea, Cluj; C. Gheorghiu, Cra-
iova; ing. Nicolae Goția; Prof. univ. Petre Grimm, Cluj; Ion I. Grozăcescu; A.
Hirschfeld, Cluj; Max Hinsche, paznic de vânătoare, Sebeș; ing. D. Hociotă,
insp. vânătoare, București; Dodi Harac, Cluj; Col. i. r. Hönig, Sibiu; Jan Hay,
Bialovioza, Polonia; ing. Pavel Janosi, Sebeș; ing. Richard Iacobi, Brașov; Prof.
Oscar Iacobi, Bistrița; Cpt. Al. Isăcescu, Roman; V. Jerenia; I. Iacob, șef paznic
în Gurghiu; ing. C. Ioanovici, consilier silvic; Cpt. Hans Knall, Alba Iulia; Prof.
univ. Mihai Kernbach, Cluj; Conte Carol Kornis, Dej, ornitolog; Iacob Krem-
bs, Medic vet. patolog; Dr Ioan Kemeny, Brâncovenești; Werner Klemm, orni-
tolog; Prof. Alexandru Lupeanu-Melin, Blaj; Dr. G. Leoneanu, Piatra Neamț;
G. C. Lecca, scriitor, Iași; Prof. Dionisie Linția, ornitolog, Timișoara; ing. V.
Linția, Timișoara; Ion Lupu, Nepos, Bistrița Năsăud; Ion Lup, avocat Bucu-
rești; Col. Lang (”Bătrânul undițar”), Dej; Ludovic Miess, Brașov; Mihai Mo-
șandrei, chinolog, Câmpulung Muscel; Dr. G. Moldovanu, Inst. Naț. Zoologic;
Grigore Moldovan, Gherla; Preot N. Mănescu, Câmpulung Muscel, ornito-
log-amator; Robert Murat, Iași; C. Malinovschi Sadagur; Col. V. Mancaș, Sibiu;
Prof. Dragoș Navrea, Brașov; Gheorghe Nedici, consilier Casație, autor cine-
getic; Dr. Valer Negrilă, Brașov; Alexandru Nicolescu, Mitropolit gr. cat. Blaj;
M. Niculescu-Duvăz, biolog-piscicultură; E. Nadra, ornitolog, Timișoara; I.
Negoițescu, scriitor, Cluj; Gavril Olteanu, Reghin; Antin Oprescu, București,
”arhiva vânătoarei”; Prof. univ. Sabin Opreanu, Cluj; Ötvös Balázs, scriitor cin-
80
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Scrisoare adresată de Ionel Pop lui Eugen Călugăru, cu ocazia împlinirii unui an
de apariție a revistei „Carpații”, datată 24 XII 1933
81
CALEIDOSCOP Ionel Pop
82
CALEIDOSCOP Ionel Pop
egetic; Teodor Onișor; Leon Proca, Sibiu; C. A. V. Popescu, Făget, autor cine-
getic; Dr. Ion Philipovici, Cernăuți - Sibiu; Dr. Ion Bibi-Popescu, Reghin; Prof.
univ. Dr. I. Popescu Voitești, Cluj; Prof. univ. chirurg Dr. Alex Pop; ing. Sergiu
Pașcovschi, ornitolog; Petru A. Popovici, Brașov; Henry Place ”Un moldovan”,
Roman; Valerian Petrescu, literat, Constanța; Prof. univ. Sextil Pușcariu; ing.
Victor Pașcovschi; I. Th. Pantea, țăran, Agriș-Sălaj; Paul Petreanu, piscicultor;
Prof. univ. A. Popovici Bâznoșanu, București; G. G. Petrescu, Ștefești-Prahova;
Prof. Valer Pușcariu, București; Prof. univ. Emil Pop, Cluj; Prof. univ. Alexan-
dru Borza; Nicu Polizu; H. Plattner, Sibiu; ing. Sabin Pelle, Oradea; Răducanu
Popescu, Muscel; Valer Pascu, Cluj; Maria Panaitescu, Inst. zootehnic, Bucu-
rești; Constantin Rosetti-Bălănescu, București; Hans Ramplet, Mediaș; Ghe-
orghe Raț, Arpaș-Făgăraș; ing. H. Rezori, Cernăuți; I. D. Rabvencu, Soroca,
învățător; Gavrilă Razman, paznic de vânătoare; Dumitru Russe; Dr. Ieronim
Stoichiția, Sibiu; Dr. Iosif Stoichiția, Sibiu; Alex. Suțu, magistrat, Cluj; Maior
Roland Sneider-Snyder, specialist în arme; Silvia Spiess, ornitolog, Sibiu; Col.
August v. Spiess, autor cinegetic, directorul vânătorilor regale, Sibiu; Mihail
Sadoveanu; Profira Sadoveanu; Ion Socec, agronom; Prof. univ. Victor Stan-
ciu, Cluj; Coloman Szabo, Beiuș; Ion Suceava, primpretor Toplița; Colonel
Schnell, insp. vân. Tulcea; Eudioxie Slubciacovschi, Bucovina; Dr. Adalbert B.
Szalay, paleontolog, Sibiu; Prof. Nicolae Șoneriu, Dej; Nicolae Săulescu, Dir.
gen. vân. București; Radu Sutzu; Radu Stanca, preot, Sibiu; Paul Ștefănescu,
Iași; Erwin Schnell, Titu; A. Scuky Logotheti; Victor Tătaru, Tg. Mureș; Max.
Teban, Tg. Mureș; Dr. univ. V. Todea, magistrat, Orăștie; M. Terentiev, Pur-
cari-Cetatea Albă; Prof. Petru P. Toma, Cernăuți; Dumitru Urzică; Gh. Urdea,
Făgăraș; Dr. Ion Victor Vancea, Alba Iulia; Dr. Simion Vulcu, Sebeș; Prof. dr.
George D. Vasiliu, biolog, București; Raul Virgil Verdeanu; Dr. Alex. Vasvary,
Arad-Cluj; Vasile Vasiliu, Bacău; Izider Vlad, preot, Gheorghieni; Prof. univ.
Remulus Vuia, Cluj; ing. Emil Witting, Sibiu; ing. Otto Witting, Brașov; Conte
Adalbert Wass, Sucutard-Someș; ing. Eugen Zehan.
Iată galeria colaboratorilor. Nu pot înșira, chiar dacă i-aș mai ști acum,
pe zecile și sutele de cititori, care mi-au trimis ajutorul lor prin notițele scurte,
alimentând mai cu seamă rubrica ”Din munți și din cîmpii” și ”Știri mărunte”.
Îi cuprind și pe ei în lumina amintirii și în căldura recunoștinței mele.
83
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Teme speciale
Am căutat ca revista să fie echilibrată în privința conținutului ei. Și
studii, și literatură distractivă, și aspecte din viața animalelor, și informații, în
proporție bună. Totuși, în cursul celor 15 ani, pe rând am stăruit asupra câte
unei teme, colectând în serie contribuțiile celor pe care îi știam mai compe-
tenți, și apoi primind și alte multe colaborări. Iată temele speciale care și-au
aflat în ”Carpații” o tratare bogată, și, cred, de folos.
O serie de articole-studii au atacat problema cerbilor de la noi, din
toate punctele de vedere. Numărul 12 din 1937, cu pagini înmulțite, este o ade-
vărată (la noi prima) monografie a bourului și a zimbrului. Un șir de articole
atacă problema lupilor încadrați în mediul de viață de la noi. O acțiune foarte
susținută a dat alarma asupra primejdiei în care se aflau caprele negre de la
noi, în prag de dispariție. Acțiunea a avut rezultat: s-a sesizat Direcția Vânătoa-
rei, luând măsuri energice, s-a înființat ”Asociația vânătorilor și ocrotitorilor
caprelor negre”, a început o epocă de refacere a efectivului.
O serie de articole răspund la întrebarea ”Care e lovitura cea mai di-
ficilă?”. Tema eticii vânătorești era ca un fir roșu de-a lungul celor 15 ani de
apariție. Ornitologia a avut în revista ”Carpații” un lăcaș stabil, apoi, după înfi-
ințarea ”Centrului ornitologic” și o rubrică permanentă.
Poate e locul aici să amintesc, că în ”Carpații” au apărut, în măiastra
traducere a Prof. univ. Stefan Bezdechi, pentru prima dată (și numai acolo,
până azi) Tratatul de vânătoare al lui Xenophon, și cel al lui Arian, traduse din
originalul grecesc.
84
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Articole științifice
Colecția ”Carpaților” cuprinde foarte multe studii, cu caracter strict
științific, scrise de oameni de știință consacrați. Aportul revistei la științele
naturale e dovedit și prin mulțimea referințelor care s-au făcut și se fac încă
la studiile apărute în ”Carpații”. Chiar și oameni de știință din străinătate folo-
sesc datele cuprinse în aceste contribuții științifice românești. (De exemplu în
monumentala monografie a lui M. Couturier ”Le Chamois” apărută la Greno-
ble, se fac nenumărate referiri la ”Carpații”) Au putut apărea aceste studii im-
portante în urma prestigiului pe care l-a dobândit cu vremea revista noastră,
dar și prin împrejurarea că nu am fost zgârciți cu paginile, acceptând în între-
gime articole care ocupau multe pagini. În fața unor studii cuprinzătoare, din
dilemă nu ieșeam tăind un text, ci înmulțind paginile numărului respectiv.
”Cărți, reviste”
Am socotit a fi de interes ca cititorii să ia cunoștință și de cele ce gîn-
desc și scriu alții în materiile din dosarul revistei noastre. Și nu m-am înșelat.
Rubrica a fost apreciată, cele din ea citite. Cuprindea recenzii ale cărților, zia-
85
CALEIDOSCOP Ionel Pop
”Știri mărunte”
Rubrica era alimentată de corespondența primită de la cititori apoi
din cele ce aflam în publicațiile din țară și din străinătate, cele pe care le aflam
din alte surse.
Unele treceau la tipografie în redactarea originală, - altora trebuia să
le dau o formă stilistică mai bunișoară. Aici intrau și dispozițiile legale, care
reglementau la noi vânătoarea, comunicările de la Direcția Vânătoarei, - mo-
mente din viața vânătorească de la noi și altele. Noile legi, regulamente, decizii
erau publicate în întregime, sacrificând pagini în plus.
86
CALEIDOSCOP Ionel Pop
”Discuții”
S-au înmulțit colaboratorii. Tot mai mulți dintre cititori s-au îndem-
nat să-și expună păreri, propuneri în coloanele revistei. S-au ivit controverse,
câte o temă provoca mai multe păreri. Astfel am socotit potrivit să introducem
în scheletul revistei o nouă rubrică permanentă - ”Discuții” - începând cu nu-
mărul din aprilie 1947. De la început am socotit ca revista să fie tribună liberă
la îndemâna cititorilor ei, eliminând însă înfruntările cu caracter personal.
Acum am deschis o scenă specială pentru monologuri și pentru încrucișări
de arme intelectuale… Inovația a avut succes, rubrica ”Discuții” a fost bogată
în conținut și a contribuit la lămurirea multor probleme din domeniul cinege-
ticii.
87
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Ilustrațiile
88
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Daruri
Numai cei cîțiva scriitori profesioniști primeau onorarii pentru co-
laborarea lor. Ceilalți, mulți, inclusiv oamenii de știință își arătau interesul
și plăcerea de a publica în ”Carpații”. Ca să le arătăm gratitudinea noastră
colaboratorilor cu aport mai susținut, cu prilejul sărbătorilor de Crăciun le
făceam unele daruri ”vânătorești”. Astfel: cuțit de vânătoare special confecțio-
nat, excelent, - o mică securice din oțel special, de purtat la curea, - scăunel de
vânătoare etc. Într-o toamnă am adus acasă toate picioarele (tăiate cam la 20
cm deasupra copitelor) ale cerbilor împușcați de noi și de oaspeții noștri de la
Sovata – Joseni – Praid. Marele meșter armurier din Cluj, Carol Ráthony (care
a confecționat și celelalte daruri) a făcut din picioarele de cerb niște decoruri
pentru masa de scris: pe placa de marmură, piciorul de cerb și copita lustrui-
tă. (La casa memorială Mihail Sadoveanu de la Vovidenia de lângă Mănăstirea
Neamțului se păstrează piciorul de cerb oferit Maestrului).
M-am străduit să fac și cititorilor câte o surpriză-dar. Așa, în repetate
rânduri am atașat la revistă un ”supliment”, tablouri, unele în culori, cu su-
biect vânătoresc. Știu, că unii – cred că mulți vânători le-au încadrat și au fost
podoabă a casei. În mai mulți ani am atașat calendare de perete cu caracter vâ-
nătoresc (desen de Romiți Boilă). Apoi, de câteva ori am aranjat loterii. Luau
parte, gratuit, toți abonații revistei. De fiecare dată erau mai multe câștiguri:
dreptul de a vâna căpriori în terenuri excelente, - cocoși de munte, zile de
pescuit la păstrăvi și la lipani. Câștigătorii erau oaspeții ”Carpaților”, revista
suporta toate cheltuielile. Un mare succes au avut aceste loterii. La nr. 12 din
1933 am atașat un supliment: o colindă vânătorească veche, pusă pe note de
marele compozitor bănățean Sabin Drăgoi.
89
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Administrația
Am amintit, că ”administrația” Carpaților nu era altceva decât persoa-
na măruntă, zâmbitoare a lui Victor Pop, subdirector al Băncii Centrale pen-
tru Industrie și Comerț din Cluj. Acest administrator a slujit revista cincispre-
zece ani cu muncă multă și migăloasă, cu devotament și fără un folos bănesc
măcar de un leu. Era mândru de ascensiunea revistei, și pe drept cuvânt i se
cuvenea un mare merit pentru existența și succesul ei.
Cheltuielile administrației – în afară de tipografie cu toate ale ei, porto
poștal – erau minime. În fiecare lună doi oameni de serviciu ai băncii primeau
de la Victoraș teancul de reviste sosite de la tipografie, plicurile, mărcile poș-
tale, adresele tipărite. Oamenii, învățați, făceau într-o noapte munca, a doua
zi încărcau și duceau la poștă. Pentru munca lor primeau o sumă de bani care
le prindea foarte bine. Și o lună de zile rămânea Victoraș cu registrele lui, cu
banii, cu corespondența, jertfindu-și ore de odihnă și de recreație. O tulbura-
re a acestei colaborări a adus blestematul dictat de la Viena. În august 1940
eu m-am refugiat din Cluj la Sibiu, Banca Centrală, cu personalul ei, deci și cu
Victor Pop s-a mutat la Turda. Deci ”redacția” la Sibiu, ”administrația” la Tur-
da. Și mai cu greu a fost învinsă și această situație. Toate registrele, evidențele,
erau purtare la Turda. La Sibiu a trebuit să dirijez corespondența și să admi-
nistrez banii. Apoi trimiteam la Turda documentele, pentru înregistrare și evi-
dență. La Sibiu s-a refugiat și un modest slujitor al tagmei gazetărești, modest
însă foarte însuflețit și foarte corect Petre Borteș, pe care eu îl mai ajutasem
la Cluj. L-am angajat să facă expediția revistei. Patru ani și mai bine a făcut-o
corect, cu grijă, primind o remunerație potrivită. Neplăcut pentru mine era să
administrez fondurile bănești. În seiful meu din biroul din Sibiu, unde mi-am
continuat activitatea de avocat, era o cutie de metal, în care păstram, separat,
banii ”Carpaților”. Întorși la Cluj, în 1945, vechea orânduire a fost reînființată.
Nu încetez să am pentru Victoraș Pop o duioasă amintire și o mare
recunoștință. Nu știu cum aș caracteriza mai bine și corectitatea omului și ra-
portul dintre ”redacție” și ”administrație”, decât arătând că în cei 15 ani nicio-
dată nu am făcut împreună vreo verificare, și tot contractul ”oficial” dintre noi
se rezuma, stereotip, în următoarele schimburi de cuvinte:
90
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Tipografia, – Peregrinări
S-a văzut de ce am tipărit revista la ”Cartea Românească” din Cluj. Cu
mare plăcere îmi amintesc relațiile cu proprietarii acesteia, mai ales Huber
și Scridon. Huber era și o leacă de vânător, și în prim rând el a pus toată mă-
iestria lui și mai ales multă ambiție și mult suflet, ca revista noastră să iasă în
condițiile tehnice cele mai bune posibile. I-am fost și îi sunt și acum adânc
recunoscător. Multă gratitudine datorez și lui Stanciu, care făcea paginația cu
mare grijă și simț estetic – lucru nu ușor având în vedere problema încadrării
ilustrațiilor, multe. Gând bun tuturor muncitorilor din tipografia aceea, mai
ales culegătorilor și linotipiștilor, care trebuiau să descifreze manuscrisele
mele, cu o caligrafie… indescifrabilă. Cu vremea s-au ales unii specialiști… în
descifrarea scrisului meu.
Nu pot uita nici pe compactorul Mărgineanu, care broșa revista, și
care a făcut compactarea colecțiilor, la sfârșitul fiecărui an. Nu știu, dintre
acești prețioși colaboratori, care se mai bucură de lumina soarelui.
A căzut trăznetul dictatului de la Viena. Am plecat la Sibiu. ”Carpații”
trebuiau să apară în continuare. Am mers la vestita, vechea tipografie săsească
91
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Relații cu cititorii
Rând pe rând s-au tors fire între revistă și cititorii ei. Astfel s-a putut
înjgheba și apoi întări un fel de ”familie” a ”Carpaților”. Numărul abonaților la
început a fost modest, vreo 600-700, înmulțindu-se apoi în ritm viu. S-a ajuns
la 8.000 abonați plătitori. Se tipăreau atunci cam 10.000 exemplare, plusul
pentru vânzările cu numărul, pentru multele gratuități – colaboratori, licee
– pentru schimburi etc. De fapt, cititorii ”Carpaților” erau cel puțin în număr
împătrit față de numărul abonaților. Nenumăratele corespondențe, știri, ne
asigurau că fiecare număr al revistei făcea ocol mare între membrii familiei,
între vecini, între cunoscuți, vânători și foarte mulți nevânători… (Ne veneau
adeseori cereri, să trimitem un nou exemplar al cutărui număr, fiindcă cel ori-
ginal, trecând prin atâtea mâini, e ferfeliță și nu mai poate avea loc în colecție).
92
CALEIDOSCOP Ionel Pop
O dovadă a interesu-
lui cu care era așteptată re-
vista ne-o dădeau și reclama-
țiile venite chiar la 18-19 ale
lunii, dacă revista nu sosise
în ziua obișnuită, 15, evident
din vreo defecțiune a poștei.
Într-un dulap din
biroul meu s-a îngrămădit
”arhiva” revistei, cu mii de
scrisori de la abonați, citi-
tori, colaboratori. Puvoaiele
soartei le-au măturat în vre-
un gunoi, ca și tezaurul de
manuscrise, ce urmau să fie
publicate. Adresa de suprimare a revistei “Carpații”, trimisă
de Ministerul Informațiilor - Serviciul regional Cluj,
datată 11 Februarie 1948
Sfârșitul
Numărul 1 din 1948 a fost alcătuit, tipărit în pagini și dus la cenzură.
Prin 10 ianuarie 1948 am primit o bucată de hârtie de la oficiul de cenzură.
Eram încunoștiințat că revista ”Carpații” a fost suprimată. Mărturisesc că am
avut o strângere de inimă. Apoi m-am liniștit. E mai bine așa! N-a murit de ina-
niție, nici de vreo boală urâtă. A murit în picioare.
Ionel Pop
București, 26 aprilie 1977
93
CALEIDOSCOP Ionel Pop
La stâna Stănciuleștilor
94
CALEIDOSCOP Ionel Pop
fidelă – numele de oameni și de locuri, așa cum sunt cuprinse acolo. Așa, cei
ce se vor întâmpla să citească scrisoarea pe care o redau, vor trebui să ierte că
vor găsi nume de oameni și toponimie inventate de mine și străine de cunoș-
tințele și hărțile lor; sau dacă vor găsi ceva asemănător, vor trebui să știe că
asemănarea e din întâmplare neintenționată de mine, fără să oglindească vreo
realitate. Vor mai trebui ei să știe, că prietenul meu a fost un om cumpătat, a
avut toate simțurile la locul lor, așa că, dacă vor încerca să găsească ei un tâlc al
faptelor, trebuie să se ferească să alunece a se gândi la o minte dezechilibrată,
sau chiar la urmarea unui abuz de alcool, păcat în care cad uneori vânătorii
când se găsesc în sălașurile lor din munți. Nici artificii de măiestrie literară să
nu aștepte; bietul meu prieten nu râvnea la asemenea distincție a scrisului și
cu toată cultura vastă pe care și-o adunase, el mânuia cu oarecare neîndemâ-
nare pana de scris.
Introducerea mea e prea lungă; dar poate a fost trebuitoare, nu pen-
tru tălmăcirea faptelor, ci așezarea lor în cadrul potrivit.
3
Textul scrisorii primită de la Amos Viișoreanu la 3 decembrie 1910:
95
CALEIDOSCOP Ionel Pop
96
CALEIDOSCOP Ionel Pop
svonuri că acest Dumitru Boancăș ar fi un ”om șod126”, fără să găsesc nimic pre-
cizat. Desigur invidia altora, care râvneau la acel loc de paznic. Boancăș era
paznic vechi, cunoștea fiecare bolovan din teren, știa meșteșugul vânătoarei la
capre negre, nu era bețiv, nici hoț. Că ar avea și el o țicneală a lui, nu mă oprea
să mă bucur de el. Doar toți bunii paznici de la munte au felul lor deosebit,
au cîte o doagă, dacă nu spartă, dar oarecum mișcată de la locul ei. Întreba-
rea e: care doagă? Și cele care mă interesau pe mine le avea Boancăș tefere.
L-am chemat la mine și a venit; cu sumanul lui negru până sub genunchi, cu
pălărioara de pe Olt, cu traista de piele de viezure. E un om, care își poartă
voinic cei peste sasezeci de ani, fără urmă de gârboveală; față suptă și tăbăcită
de intemperiile vieții în aerul tare, era luminată de o frunte deschisă. În ochi
se oglindea deșteptăciune, cu o abureală de visare. Mi-a plăcut înfățișarea lui
și mi-au plăcut și cele ce mi le spunea, și cum le spunea. Mi-a fost simpatic, și
mi-a făgăduit să-mi fie credincios. Nu pot să spun, că și-a frânt făgăduiala.
Nu te-ar interesa, și pentru miezul scrisorii mele sunt fără de nici o
însemnătate, pregătirile pe care le-am făcut în preajma urcării mele la munte,
la Zăpodia – cea dintâi, și mi se pare că și cea de pe urmă. N-am să-ți zugrăvesc
nici iluziile și emoțiile, pe care le gustăm noi vânătorii, mai ales când avem să
intrăm în locuri de munte, necunoscute. Zeița noastră ne pregătește de mai
înainte pentru plăcerile de acolo și ne trimite fumuri de îmbătare prin care
– asemenea preoților zeiței-vânătoarese Bendis127, sau a celei cu trup de urs,
Brauro128 – vedem lumi de vise și de încântări. Aroma acelor arderi ne petrece
apoi în expedițiile noastre și tocmai de aceea multe lucruri care altora li se par
banale, vânătorii le găsesc deosebit de frumoase, sau iau în ochii lor proporții
de evenimente rare.
Dascălul din satul Crâștia, tocmai la poalele muntelui, a binevoit să
mă găzduiască peste noapte, fiindcă trenul sosea târzior și căruța făcea două
ceasuri de la halta cea mai apropriată. Casă primitoare, bucuroasă de fețe noi,
care aduc în singurătățile de acolo vești din lume și variație. Dascălul nu era
97
CALEIDOSCOP Ionel Pop
vânător, mai ales din pricina unui picior beteag, dar ca toți muntenii cunoaște
multe din ale vânătoarei,- și nu a fost zgârcit nici cu poveștile și nici cu vinul.
A stat cu noi și Dumitru Boancăș, până i-am ”dat poruncile”, și a golit și el un
pahar, sorbindu-l parcă fără plăcere. Când Boancăș dădea să plece, dascălul
i-a spus, credeam că fără nici un rost:
- Moș-Dumitru, apoi să bagi de seamă, să nu se întâmple vreo poznă!
La Stâna Stănciuleștilor mergeți?... Hm!
Acum îmi amintesc vorbele acestea, cărora nu le-am dat nici o atențiu-
ne atunci și parcă îmi aduc aminte și de o privire a dascălului, ca o amenințare,
dată unui copil rău. Dar fără îndoială nu era decât o vorbă aruncată, așa cum
se spun lucruri convenționale, fără gând la spatele lor, când n-au oamenii cu
ce alte vorbe să se despărțească. Totuși paznicul părea să nu fie mulțumit de
această dăscăleală.
- Ce poznă să se mai întâmple?
De cu noapte am ajuns la gura Văii Tomoroacei, am cumpenit pe tar-
nița asinului desagii și cojoacele și am pornit pe poteca de pe care de mult se
129
129 tarniță - șa țărănească de lemn sau (rar) de piele, folosită la călărit sau la transportul unei poveri
98
CALEIDOSCOP Ionel Pop
130 gujbă - bucată de lemn fixată în pământ de care se leagă (sau se atârnă, cu un lanț) ceaunul deasupra
focului
131 tărhat - sarcină, povară, bagaj
132 doniță - vas din doage, puțin mai larg la bază decât la gură, cu toarte (și capac), în care se ține apă sau
lapte
133 fâșcâi - a șuiera printre dinți
99
CALEIDOSCOP Ionel Pop
100
CALEIDOSCOP Ionel Pop
101
CALEIDOSCOP Ionel Pop
altele o mie. Cu toate că mă cam molipsisem de groaza care l-a cuprins deoda-
tă pe acest muntean liniștit,- parcă mă bucuram că am prilej să văd un țap alb,
lucru atât de rar întâlnit.
Dumitru își întinse mâna - îi tremura - și îmi lămuri locul, după șurlae,
țancuri și mese de jepi. Am pus binoclu la ochi, am căutat îndelungat, călăuzit
și îndemnat de vorbe grăbite, fără răbdare.
- Nu-l văd… Nu văd nimic… Totuși, văd ceva… E o cruce… Da, e o cruce
ridicată în postată de bujori… Cruce e asta?
Dumitru nu-mi răspunse la întrebare, ca și când nici nu ar fi auzit-o.
- Colo sub cruce, la doi pași de ea, acolo-i țapul… Cum de nu-l vedeți?
Uite, acum i se vede bine brâul alb…
- Eu nu-l văd. Sub cruce sunt doi bolovani…
- Între ei e țapul… Uite-l, caută din ochi ceva… Nu-l vedeți nici acum?...
Se uită drept la noi… Ne-a găsit.
Se smânci de pe lespedea pe care odihnirăm.
- Să plecăm, domnule. La Piatra Caprii vom ajunge mâine. Acum să ne
grăbim la adăpost.
Glasul îi era schimbat, șoptit în puterea unei adânci tulburări. A ob-
servat împotrivirea mea tăcută.
- Eu îmi am semnele mele, domnule! Muntele cuprinde taine și pri-
mejdii și umbra lor se coboară înainte… Nu o pot vedea toți oamenii… Eu o
văd… Să plecăm, domnule!
Era atâta hotărâre în îndemnul lui, încât nu mă mai împotrivii, cu toa-
te că o clipă am bănuit un șiretlic, după care bătrânul își ascundea oboseala.
- Cum zici dumneata, Moș-Dumitru. Plecăm. Te întrebai cine a pus
crucea aceea în locul ăsta neumblat?
- Crucea?... Aceia-i a Domnului Rudolf… Acolo s-a prăbușit, de lângă
mine… Era om tare la fire,- a râs când i-am spus că văd țapul cel bălțat… N-am
avut ce-i face, m-am supus… Nu mai zăbovim, plecăm, pe ici pe deasupra…
O neînțeleasă neliniște mă cuprinse deodată. Nu mi-ar fi rușine să-i
spun frică,- sentiment pe care nu l-am avut de multe ori,- dacă s-ar fi conden-
102
CALEIDOSCOP Ionel Pop
sat asupra unei primejdii reale, știute. Așa, parcă se aduna din toate părțile,
cobora din cer, se ridica din stânci, era de lângă mine, venea din zările în care
mijea estompat de depărtare șesul Făgărașului. Toate erau așa cum au fost mai
înainte și totuși grăiau alt glas. Nu, nu mai erau ca înainte. Privind în adânci-
mea de sub noi, ea acum era enormă și dușmănoasă. Și părea că mă cheamă.
Aveam senzația ciudată, de neînțeles și totuși puternică, stăruitoare, că raza
dintre ochii mei și abisurile de jos se materializează și aceste trag, trag, trag,-
irezistibil. Pe umăr mi s-a așezat o mână abia simțită, care mă împingea totuși
cu tărie spre genunile de piatră care se căscau la picioarele noastre. Cu o miș-
care bruscă, - mi s-a părut un efort mare, - m-am aruncat pe spate pe lespedea
pe care ședeam, m-am învârtit, m-am tras în brânci înapoi, apoi m-am ridicat
în picioare. Aveam impresia, că m-am ridicat deodată la o mare înălțime, de
unde prăpăstiile de jos păreau mult mai adânci și că picioarele mele ca de câlți
nu mai pot susține un trup crescut deodată și un cap ca de plumb. Cu greu am
învins această slăbiciune.
- Îl văd și eu! strigai deodată.
Așa, fără binoclu, sărea între bolovanii de sub cruce ceva. Da, acum îl
vedeam bine… îi deslușeam și brazda albă și lată, care îl tăia în două.
- Îl văd! Nu mișcă… E oare țapul? De ce nu mișcă, dacă e vietate?
- Se uită țintă la noi!
- Da! Se uită țintă la noi!... Oare e țapul?
Assan, câinele, cu simțurile lui ascuțite, prinse atmosfera de neliniște
care ne cuprinsese. Se frământa încet în picioare, privea lung în adânc, scânci
și se lipi de piciorul meu.
Mi-am trecut arma peste umăr. Dumitru golise țapul încă în fundul
prăpastiei unde-l găsise, - acum cu o icnitură îl luă în spate, ținându-l de picioa-
rele dinainte trecute peste umeri, și porni cu grabă.
Țapul încremenise: capul înțepenit îi sta drept în sus, acoperind ceafa
omului. Cel ce pășea în fața mea mi se părea uneori un monstru, cu păr negru
pe spinare, în cap cu coarne încârligate. Coama brumată îi tremura la fiecare
pas. Era oare Dumitru, sau… altceva?... Ce gând idiot! Cine să fie? Dumitru, în
spate cu țapul împușcat de mine.
103
CALEIDOSCOP Ionel Pop
104
CALEIDOSCOP Ionel Pop
13 buhni - a izbi
138 custură - creastă de munte stâncoasă, zimțată, specifică epocii glaciare
105
CALEIDOSCOP Ionel Pop
106
CALEIDOSCOP Ionel Pop
107
CALEIDOSCOP Ionel Pop
141 prâsnel - jucărie mică făcută din lemn, din os, din metal, cu un vârf ascuțit și care se rotește pe o supra-
față plană; titirez
108
CALEIDOSCOP Ionel Pop
- Un nume de primejdie…
Să fi auzit eu bine? ”Samuil! Samuil!”? Ce fel de Samuil? Nu era nime-
nea în jurul nostru. De ce nu m-a strigat pe mine, dacă voia să mă îmbărbăte-
ze? Samuil! … Poate a chemat câinele? Dar câinele trecuse înaintea noastră și
paznicul îi cunoștea numele!
-Cine-i Samuil? izbucnii, oprindu-l de umăr.
-Hai, domnule doctor, să pășim. Nu e vreme de povești… Scăpat-ați?
Aici sunteți? Celelalte îs altă treabă!
Avea dreptate. Sunt încredințat că, fără acel răcnet lung sinistru, orice
nume ar fi rostit în hăulitul lui, nu s-ar fi oprit vâltoarea, care mă trăgea spre
abisuri. Totuși ”Samuil” a strigat. De ce Samuil? Cine e Samuil, ”nume de pri-
mejdie”?
Ca împroșcată deodată din sute de mitraliere, veni grindina. Grindină
în noiembrie! Poate oare intra în mersul normal al lucrurilor? Abia a pipăit o
clipă, cu boabe rare, apoi a slobozit asupra noastră ropotul gloanțelor aspre
și mari. Le avânta vântul în linii oblice ca pe niște săgeți. Mi-am pus mâinile
deasupra capului și am plecat în fugă după Dumitru. Ca pe un dușman rău au-
zeam cum mă urmărește de la spate, mă ajung izbiturile pietrelor de gheață.
Se îmbulzeau și în aer, se frecau deolaltă, trezeau în văzduh vuiet, altul decât
cel al vântului: uniform, rece, perfid. Ca și când duhurile și-ar ascuți cuțitele
și coasele. Da, așa era! Se împletau în șuieratul vântului, strigau. Ce strigau
oare?... Sssaaaamuiiil! Sssaaaamuiiil! Sssssaaamuiiiiil!
Mi-am lăsat creștetul în bătaia gheții, mi-am strâns palmele pe urechi,
am gonit la vale, lunecând des pe covorul de mărgele albe, pe care le fugărea
vântul în vălurele.
Îndată am ajuns la stână, și fără să ne oprim la ușă din bătaia pietrii, am
grăbit în adăpostul peretelui de dincolo. Sub streașină, lipit de bârne stătea
asinul. Cu urechile lui lungi, înălțate ca două coarne, asculta atent. Întoarse
capul spre noi, ne privi cu ochi în care mi se părea că văd spaimă, apoi ascultă
iar, nemișcat. Oare ce asculta? Auzea și altceva decât ceea ce prindeau urechi-
le noastre? Animalele au simțuri nebănuite de noi. Assan, câinele, tremura la
picioarele asinului.
109
CALEIDOSCOP Ionel Pop
110
CALEIDOSCOP Ionel Pop
144 șiță - bucată subțire de lemn asemănătoare cu șindrila, dar mai scurtă decât aceasta, folosită pentru
căptușirea și acoperirea caselor țărănești, a cabanelor etc.
111
CALEIDOSCOP Ionel Pop
aduna flăcările și pornea și mai multe scântei spre acoperișul negru. Da sus
atârnau, lungi și prăfoase, fire de păianjen. Clătinau leneșe, ca adormite, apoi
deodată se trezeau în pendulări smâcite și agitate.
Câinele zgâria la ușe. Dumitru îi deschise și îl mângâie.
- Nici tu n-ai mai văzut d’astea! Aici e de Bălan și de Zmeu… Hai lângă
foc, că ești degerat… Măi! Nu-ți place mămăliga? Măi, măi!
Clădi lemne noi pe jar, umplu ceaunul din doniță și-l atârnă în gujbă.
- Mă reped să aduc apă proaspătă.
Luă lămpașul de gaz și-l aprinse.
- Pe viforul ăsta? încercai să-l rețin.
Poate că îmi era și milă de el; dar mi se furișă în suflet teama, să ră-
mân singur. Cu tot focul, care prinse iar putere și pârâia vesel în crăpăturile de
brad, stâna era plină de umbre. În colțuri se adunau negre, acoperișul frânt le
adăpostea în o mulțime de ascunzișuri, - se grămădiră oarbe în cămăruța de
alături. Zarea jucăușe a focului nu le alunga, ci parcă le dădea viață, se lupta cu
ele, ca și când ar fi ființe, care se prind încăpățânate de ungherele lor.
Dumitru agățase capul de țap de o grindă, lângă peretele din fund.
Din umbră i se desprindeau abia coarnele încârligate și dungile albe de pe
obraji. Ba se mai vedea ceva: buza de jos îi căzuse și dinții rânjeau în un râs
hâd. Mai bine îl lăsa netăiat, ca să-l aducă cu țapul întreg! Cum se oglindea
jocul focului în globul ochilor întredeschiși! Ți se părea că ochii sunt cei ce se
mișcă.
Nu-mi era îndemână să rămân singur în această stână părăsită, în pus-
tietatea muntelui, - chiar nici pentru timpul scurt cât lipsește Dumitru, după
apă. Putea să vină asupra mea vreun om rău, dezertor, braconier, vreun haidu-
cit. Asta nu mă neliniștea. Ar căuta doar scut de prăpădul de afară. Și aveam
armă și mi se pare că nici om fricos nu sunt. Dar oare numai oamenii sălășlu-
iesc în munții aceștia, și fiare, pe care le cunoșteam? Din întâmplările pe care
le trăisem în ceasurile din urmă, ca și din învolburarea de afară se închegase
o atmosferă de mister, de neliniște, fără o explicare potrivită. Voi fi fost și obo-
sit, și oboseala trupului slăbește frânele, care cârmuiesc cuminte gândurile și
toată starea sufletească. Nu știu. Dar m-a cuprins o mare neliniște la gândul că
rămân singur.
112
CALEIDOSCOP Ionel Pop
113
CALEIDOSCOP Ionel Pop
114
CALEIDOSCOP Ionel Pop
câinele lângă mine, am pus mâna pe el (tremura) și că am avut cel dintâi val
slab de liniștire, când am simțit sub mâna mea o ființă vie. Pipăind pe lângă
perete, m-am tras până unde îmi știam atârnat paltonul, am căutat în buzunar
lampa electrică. Să o aprind? – m-am întrebat fără rost. Ce voi vedea? Gujba,
rămasă fără ceaun, scârțâia în încheieturile ei din grindă. Se mișca. O mișca o
mână? O clipă m-am gândit și la această imposibilitate, apoi mi-am zis, că nu
putea fi decât vântul, care țâșnea pe sub ușă și cobora în răbufneli și de sus.
Am împins comutatorul. Cercul de lumină s-a plimbat repede și tremurător
de-a lungul pereților, pe jos, pe sub acoperiș. Evident, nu era nimeni. Gujba se
balansa, ca un șarpe, prins în coadă de o creangă de copac.
Ce să fac? Ce să fac? Mă întrebam, fără să pot lua vreo hotărâre. Dar ce
hotărâre puteam să iau? Să refac focul? Îmi era silă să caut lemne noi, să clă-
desc vatră pe pământul înmuiat. Se va aprinde oare? Iar dacă mi-l împrăștie
(cine?) iarăși, groaza va fi și mai mare. M-am îndemnat să ies din stână. În furia
vântului, în noapte, în misterele de acolo?
M-am așezat pe păcelul de cetină, cu câinele lângă mine. Lanterna
pusă pe pământ își fixase zarea în un cerc pe peretele din față. Un con de lu-
mină în păcura lumii din jur… De ce nu vine Dumitru? Spunea că nu-i departe
izvorul. Nu-mi dădeam seama câtă vreme a trecut de când a plecat… Oare de
ce nu vine? Oare mai vine?... Mi-am ațintit toată puterea auzului, să prind pa-
șii, care se apropie. Pădurea se frământa și se jeluia în gemete și în vaiete ascu-
țite. Auzeam cum vine dinspre piscuri câte un fuiag pe deasupra învălmășelii;
glasul de șuier creștea, se ridica în game tot mai înalte, țiuia pe deasupra stânii
și scădea cum se prăbușea peste pădure, în locurile de jos… Oare mai vine Du-
mitru?
Deodată câinele zbughi de lângă mine. Se repezi la ușe, cu atâta furie,
cum nu l-am mai auzit niciodată. Lătrat întărâtat, spasmodic, horcăind, fleș-
căind din dinți. Am apucat lanterna și am îndreptat-o într-acolo. Assan ataca
cu gura lângă prag, se retrăgea cu sărituri zmâncite, se repezea iarăși. Părul pe
spinare îi era perie. ”Va fi Dumitru”, - mi-am zis, dar nu am apucat să strig, să
liniștesc câinele, când acesta, ca și când ar fi primit o lovitură, se văietă ascuțit
și a alergat să se ascundă după spatele meu. Se tupilă strâns lângă mine, încât
îl simțeam cum tremură.
115
CALEIDOSCOP Ionel Pop
145 ușcior - fiecare dintre cei doi stâlpi laterali ai tocului ușii sau ferestrei
116
CALEIDOSCOP Ionel Pop
acum am înțeles: ”Iacă viiin!”. Printre copacii de din jos de stână a licurit lumi-
na fanarului. S-a pierdut, mi-a zâmbit iar. Se apropia. Apoi am auzit pași și l-am
simțit lângă mine. Am întins mâna, am prins pănura aspră a sumanului să mă
încredințez.
- Ce-i, domnule doctor? Ce-i? S-a stins focul?
- L-a stins…
- Cine l-a stins?
I-am povestit în grabă cele ce s-au întâmplat. Șopteam, ca și când ală-
turea ar fi pândit cineva.
- Nu te înspăimânta nici de groapa din timpul nopții, nici de săgeata,
care zboară ziua…
- Ce vorbe’s astea, Moș-Dumitre?
- Niște vorbe vechi. Să facem focul!
Bătrânul clădi lemne uscate și puse flacără în așchiile de sub ele. A
ridicat ceaunul la locul lui și l-a umplut cu apă nouă. Am îndrăznit să-l întreb,
pe el, care cunoștea tainele muntelui, ce a putut să fie spaima de adineaori. Și
mai ales, cum se poate că a sărit ceaunul din cârligul gujbei și și-a vărsat apa
peste vatra împrăștiată. A întors vorba în altă parte. Îl ghiceam neliniștit, cu
gândurile aiurea, cu toate că încerca să lege vorbă despre vânătoare, despre
caprele negre; își făcea de lucru, pregătind ce să îmbucăm. Uneori mi se părea
că umblă ca în somn. Se oprea câteodată și asculta prăpădul de afară. Uneori
se oprea și privea atent în câte un colț al stânei. Odată a mers la cămăruța întu-
necoasă de alături, și-a băgat capul în ea, a ascultat și a oftat.
Am lăsat să pună pe foc lemne multe, să-l încarce iar, îndată ce își va
aduna para. Umbrele s-au zgulit prin unghere și pe lângă cornii acoperișului;
dogoarea era bună. Cele întâmplate au început să-și piardă din înfricoșare; ex-
plicații cuminți și naturale începeau să-mi liniștească gândul. Am întins lângă
foc merindele, am lăudat – pe bună dreptate – și mămăliga pe care o meste-
case bătrânul. Încetul cu încetul stâna prindea ceva din atmosfera bună a ca-
banelor în care poposesc pe noapte vânătorii. Dumitru s-a ferit să vorbească
despre lucrurile pe care le-am trăit în ziua aceea, le ocolea, le lepăda. A poves-
tit câteva întâmplări de vânătoare vechi, de pe când era tânăr, pe când câinii
goneau caprele negre și le ”încuiau”.
117
CALEIDOSCOP Ionel Pop
146 Pandemoniu - (în mistica creștină) loc de reuniune a demonilor; adunarea, sfatul demonilor
118
CALEIDOSCOP Ionel Pop
119
CALEIDOSCOP Ionel Pop
120
CALEIDOSCOP Ionel Pop
auzeam din când în când frânturi de vorbe, care îi scăpau dintre buzele ne-
mișcate sub mustățile coborâte, albe. Această incongruență între semnele de
viață și rigor mortis din ochi, accentua și mai mult aspectul straniu.
Am tras pelerina până sub barbă, am pus capul pe raniță. Vântul nu
mă va mai face să tresar; pacea muntelui – pe când vânam cerbi și cocoși - de
atâtea ori mi-a cântat cel mai luluitor cântec de leagăn… Să dorm!
Mi se întâmplă uneori, mai ales când mi-e tulburat gândul, că îmi fuge
somnul. Adică somnul adânc, despărțit de realitate. Zac într-un fel de semi-
somn. Conștiința e pe dungă ascuțită de cumpănă și cumpăna balansează
ușor. Știu că nu dorm, îmi dau seama de cele ce se petrec în jurul meu, gândul
e cel al omului treaz – și totuși alunecă uneori spre lumea visurilor. Nu e o in-
termitență, ci un curios paralelism. Așa am zăcut în acea seară, multă vreme.
Ceea ce mă neliniștea – ce lucru de neînțeles! – era tocmai tăcerea.
Își are și tăcerea amenințările ei. Tocmai fiindcă din apa ei uniformă distingi
fiecare firișor de sunet, care se ridică uneori. Un zgomot obișnuit, continuu
sau intermitent, te face de la o vreme să nu-l mai bagi în seamă – știi povestea
cu morarul. Cel care rupe tăcerea te avertizează, îi cauți chiar involuntar o ex-
plicație. Nu te vei mira că, după straniile întâmplări ale zilei aceleia, nervii mei
prindeau sunetele în tâlcuri neobișnuite. Aceste tâlcuri au putut fi greșite, in-
fluențate de mediu, de starea de nervi, de orice vrei să pui în sarcina mea. Nici
nu le arăt, decât doar lunecând asupra lor fără voie, în graba scrisului. Rămân
însă faptele – și numai acestea interesează.
Bucățile de brad din foc și-au terminat rășina pocnitoare și acum ar-
deau liniștite. Rând pe rând își domoleau limbile, tot mai albăstrui, tot mai
transparente.
Sunt șoareci aici? Într-o bârnă scărmăna ceva. Se oprea… începea iar.
O ghiară sau un dinte trăgea dungi. Ciudat! Avea un tact, pe care l-am reținut
de la o vreme. De trei ori… de două ori… de trei ori. Apoi tăcere. Scrrr, scrrr,
scrrrr… scrrr, scrrr… scrrr, scrrr, scrrr… De trei ori… de două ori... de trei ori.
Se oprea. Credeam că nu mai începe… Scrrr, scrrr, scrrr…. Scrrr, scrrr… scrrr,
scrrr, scrrr. E un… semn? E o întrebare? Un fel de Morse. Așteaptă răspuns?
De la mine? Ce răspuns și cum?
121
CALEIDOSCOP Ionel Pop
122
CALEIDOSCOP Ionel Pop
ream să înceteze, - acum mă înspăimântă încetarea lor! Iată, s-a făcut liniște.
Aprind o țigară, apoi încerc să dorm. Uite, ceasul e unsprezece. Sunt rupt de
oboseală. Ce crezi? Urcușul din vale până aici, apoi o zi de dibuit prin cățânii147
ăștia… Și ce zi! Nu mai sunt nici eu de treizeci de ani! – așa mi-am zis. Am pus
iarăși lemne pe focul aproape stins. Dumitru dormea înainte. M-am hotărât
să nu mai aud nimic. Dacă voi despica fiecare sunet din stâna deșălată și îi voi
căuta pricina ajung să îmi pierd și mințile până dimineața. N-am văzut nimic,
nu am auzit nimic. Sunt la vânătoare de capre negre; am la îndemână o pușcă
bună; iată, o și despiedic, o reazim lângă cap. Fiară sau om pământean n-are ce
să-mi facă… Și cine mai crede în stafii, și duhuri, și strigoi!
Ca să nu mă mai tulbure cine știe ce sunete, am scos din trusa cu dof-
torii vată și mi-am astupat urechile.
Încet, încet am alunecat iarăși în acea stare dintre vis și realitate. Nu
era mulțumitoare, dar îmi porunceam și mă încurajam, că completa destinde-
re trupească are să mă odihnească, chiar dacă nu aș adormi aievea. Se poate că
am și adormit.
Deodată am avut o senzație curioasă. Mi se prelingea ceva pe frunte
în jos. Ceva vâscos. A ajuns la colțul ochiului, am simțit ca și când mi s-ar olei
pleoapele. Am șters cu mâna peste frunte, peste ochi. Privesc: mâna plină de
sânge. Șterg și cu cealaltă mână: s-a însângerat, roșu-negriu.
Cineva m-a rănit la cap! Dintr-o icnitură am fost în picioare și am pus
mâna pe carabină. În stână nu era nimenimeni afară de Dumitru. Dar ăsta-i
sânge, - din fruntea mea. Din fruntea mea? Atunci mi-am dat seama, că ceea ce
am simțit coborându-se în ochi era rece ca o lipitoare. Dacă ar fi sînge din rană,
ar fi cald, mai fluid, - aș simți durere. Îmi pipăi fruntea, capul - nu simt nicio
durere; nu-s rănit. Dar de unde sângele?
Mă șterg repede cu mâneca hainei, ridic ochii să caut.
Tocmai deasupra locului unde îmi stătuse fruntea, era atârnat de o
grinduță capul retezat al țapului negru. Rânjea la mine și din ochi și din dinții
albi. Din rana gâtului atârnau ciucuri de sânge închegat. Urât aspect, satanică
123
CALEIDOSCOP Ionel Pop
124
CALEIDOSCOP Ionel Pop
125
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Domnul, așa cum a dat ființă reală și ”văzutelor”, - există deci! Că nu le putem
prinde în simțurile noastre trupești acele creațiuni, nu înseamnă că ele nu ar
exista aievea. Poate le vedem manifestările, faptele, chiar fără să le vedem pe
ele înșile… Nu vedem electricitatea, în sine, nu vedem undele eterice… Am
încercat să mai trec pragul acelui cuvânt tulburător, și nu l-am putut trece.
Am revenit la ”Tatăl nostru”, la ”Născătoare”. M-am pomenit că am rupt firul
și repet într-una ”… și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău”.
Rugăciunea a devenit automată, s-a fixat asupra acestor cuvinte, sufletul le-a
îmbrățișat, le-a dat căldură, le-a simțit binefacerea și nădejdea, - apoi ele și-au
pierdut conturile. Au fost ca un cântec care leagănă și adoarme. Coatele s-au
rezemat pe genunchi, capul a coborât în palme.
Am adormit? Poate.
Am simțit un frig tăios. Dacă voi fi adormit, aceste m-a trezit. Pătrun-
dea prin manta, prin cojocel, îmi crispa obrajii. S-a pornit crivăț? Nu se aude
vânt. Parcă aș fi intrat din căldura lui iulie într-o pivniță de ghiață. M-am scutu-
rat, am ridicat capul.
Lângă foc, pe un ciot de buștean, ședea un om.
Poate vei aștepta, iubite prietene, să găsești aici ce am gândit și ce am
simțit în acel moment. Vei găsi mai târziu tulburarea mea. Fiindcă în clipa în
care am văzut acel străin nu am avut nici un gând sau sentiment de frică. Doar
de mirare.
Ședea liniștit, lângă foc. Nu stafie, în costumul clasic, cu lințoliu, cu
mâini cadaverice, cu fața transparentă. Un om ca toți oamenii, un vânător. Îmi
amintesc precis, fiindcă a durat cel puțin câteva minute bune, cât l-am pri-
vit liniștit. Era roșcovan la față, cu părul rărit în creștet; avea pantaloni scurți
de piele și o haină cu reverurile și gulerul din o stofă verde-închis; pe haină,
nasturi mari, din corn de cerb. Prin deschizătura cămășii neîmbumbate i se
vedea pieptul păros. Nimic nu era neobișnuit în acel om.
Ținea în mâini un cap de țap negru. Îl privea, îl întorcea, îi măsura cu
palma lungimea coarnelor, le cuprindea ca să le simtă grosimea. În fața și în
toată ținuta lui era o mare mulțumire. Un vânător, care se încântă de un trofeu
frumos, stând lângă foc. Și pe când mângâia cu mâinile și cu privirea coarnele
frumoase, fredona.
126
CALEIDOSCOP Ionel Pop
149 Cercetînd, am găsit că acest cântec vânătoresc e compus de Carl Michael Bellman (1740-1795). Pe ro-
mânește, fără versificație: ”De aceea vreau să ramân vînător / ”Și să-ți închin ție inima mea, O Diana!
/”Până ce Parcele mă vor goni și pe mine în groapă, /”N-am să mă las de dibuit și de vânătoare.”, n.a. I. P.
150 policar - degetul gros de la mână
127
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3
Aici se termină scrisoarea prietenului meu Amos Viișoreanu, mai cu-
prinzând doar câteva șire, în care îmi cere iertare pentru lungimea ei.
Puțin mai am să spun și eu, lăsând apoi binevoitorului cititor să facă
ce va vrea: să regrete timpul pe care l-a pierdut, să caute explicații, să râdă, să
alunge de grabă sentimentul de neliniște pe care poate îl are și el în fața lucru-
128
CALEIDOSCOP Ionel Pop
rilor neînțelese. L-aș ruga însă să nu facă una: să nu pună la îndoială buna-cre-
dință a prietenului meu. Ar stinge nedrept amintirea unui om, care a fost prea
cinstit, decât să fi spus neadevăruri.
Ceea ce vreau să adaug e că, după ce am dezgropat din mormântul
sertarului manuscrisul, am fost curios să aflu ce s-a ales de oamenii și locurile
despre care se vorbește în scrisoare. Amfitrionul din satul Cârștia, dascălul,
mi-a dat informațiile cerute. Nu le transcriu aici, cuprinzând mai ales super-
stiții locale, presupuneri fantastice, legate de paznicul de vânătoare Dumitru
Boancăș și de stâna bătrână a Stănciuleștilor; apoi văietându-se de neputințe-
le bătrânețelor și de micimea pensiei. Ajunge să arăt că Dumitru Boancăș de
mulți ani nu mai calcă brânele151 de piatră ale muntelui și i se macină oasele în
progradia152 din Cârștia. Oamenii au dărâmat stâna bătrână și au ridicat alta,
departe de urmele celei vechi. În sat e popă nou, tânăr, căruia nu-i vine greu să
urce muntele, să ieie pe rând stânele și să le facă, după vechi obicei, sfeștanie.
Crucea ”domnului Rudolf” s-a mâncat, nu a mai rămas din ea decât un ciot,
fiind de brad.
Aș mai adăuga eu: Vara ciobanii cântă din fluier; în pragul iernii urcă
vânători la capre negre. Prin iulie bujorii aprind coastele în florile lor roșii; iar-
na piscurile strălucesc de zăpadă. Câteodată se trezesc vifornițe sălbatice, - și
trec.
Amintirea oamenilor plutește ușoară și scurtă peste acele locuri, ase-
menea părerii de ceață, care se lasă pe văi când e veacul frumos.
Muntele rămâne același, cu cele văzute și cu cele nevăzute ale lui.
129
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Apa neagră
- Povestea a fost frumoasă, bade Macedoane153, și ne-a plăcut și cum
ne-ai spus-o. Dar… cine poate crede în asemenea minuni?
Acestea le grăi camaradul nostru Ionaș, profesorul de fizică, neputân-
du-și reține un scurt gest de dispreț. Macedon, paznicul, nu răspunse decât
ridicând din umărul drept, apoi din cel stâng, ca și când s-ar fi scuturat de o
sarcină din spate, a ales din grămăjoară două-trei despicături, a scormonit în
vatră și le-a culcat pe jarul trezit. S-a întins la copăneața154 de pe poliță, a luat
între degete boabe de jneapăn și le-a presărat în foc. Îndată s-a răspândit în
fumul pipelor mireasmă răcoroasă.
Viscolul vuia deasupra muntelui și se trudea să prăpăstuiască și ca-
bana noastră. Cei ce au durat-o în vechime cunoșteau însă răutățile și au pi-
tulat-o sub umărul Pârlitei. Mâniosul de la miază-noapte își lua avânt din cine
știe ce despărtări și năvălea suflând pe nări geruială. Dar se izbea în pieptul
de stâncă și își frângea puterea. Numai câte o coadă de pală ajungea până la
cotlonul nostru și lovea. Gemeau atunci bârnele și le pocneau încheieturile
bătrâne, țipa ascuțit câte o șindrilă desprinsă din cui, obloanele se băteau în
țâțâni, iar cei cinci oameni se opreau în mijlocul vorbei. Parcă așteptau să se
întâmple ceva. Nu se întâpla nimic, numai acoperișul mai scrâșnea o dată din
legături sub puhoiul de nămeți, care se prăbușea din sacul uriașului înghețat,
sfâșiat de țancul Pârlitei. Boholtul cel mare trecea sus pe deasupra noastră și
ne pândea să ieșim la lumină. Pe asemenea vreme ciutele s-au tras în funduri
de văi, și-au scormonit culcușuri, au însemnat cruce cu copitele și s-au culcat,
coastă lângă coastă cu gâturile întinse pe zăpadă, cu nările spre vânt; cerbii și-
au amuțit buciumele. Noi ne-am cuibărit în căldura dintre cei patru pereți ai
cabanei cât o găoace de nucă; seara ne-a prins în jurul vetrei de lespezi. Cinci
păcele clădite gros din cetină subțire au primit pe vânătorii fără somn.
În careva ungher neștiut al cabanelor de vânătoare se găsesc ascunse
caere155 fermecate. O vorbă căzută din întâmplare prinde capăt de fir și încet
130
CALEIDOSCOP Ionel Pop
131
CALEIDOSCOP Ionel Pop
157 Termen folosit aici cu sensul de piele groasă; pachi - gros, îngroșat; dermă - stratul mijlociu al pielii
vertebratelor, sub epidermă, conținând vase sangvine și limfatice, terminații nervoase, etc, n.n.
132
CALEIDOSCOP Ionel Pop
- Tare îți place dumitale să fluturi aici zânele, profesore Ionaș! Haide!
Ca să-ți fac deplină plăcerea, îi spun și eu ”zână”, fără însă să-i dau trup și aripi.
Domnia-ta cum îi spui? Accident și coincidență… Vei judeca însuți care dintre
noi e mai aproape de adevăr. Mâine dimineața nu ieșim la dibuit, putem să
dormim în voie. Iar dacă Macedon va face bine să mai pună pe foc vreo două
șteapuri158, să mai umple o dată ceainicul și apoi să arunce în clocotul lui niște
frunze…
- … și pe urmă, cu ochii închiși, să toarne licoare din sticla cu rom…
(Acestea le spuse al patrulea dintre noi, Nicolae Popa, avocatul)…
- Dacă face bine Macedon să le îndeplinească toate acestea și va ierta
pe prietenul Ionaș pentru trufia lui, - după cum eu n-am să-l iert, dacă nu va
crede cuvânt de cuvânt întâmplările pe care am să vi le spun…
Afară pădurea gemea încovoiată sub puterea prăpădului. Câte un
brad pocnea înfrânt și se culca șușuind din cetină ca un suspin de moarte.
Cabana noastră parcă s-a pitulat și mai mică în mijlocul războiului pe care îl
bătea muntele cu dușmanul străin. Oamenii așteptau să-și înceapă doctorul
povestirea.
3
Era luna mea de odihnă, august. M-am suit și în anul acela în singură-
tățile Vîjului, unde pe atunci încă abia îmbucase securea din trupul pădurii,
iar vecin mai apropiat îl avea Sîdor paznicul pe pădurarul Gogea. Până la acest
vecin pășeai cale cu popas. Celălalt vecin, ursul, își avea sălașul în încâlciturile
căzăturii de vânt de după a doua culme. Nu era vecin rău nici acesta. Trecea
mai în fiecare noapte pe după căsuța noastră în drumul lui spre stâne, dar
stricăciune nu ne făcea, iar dacă ne întâlneam cu el la smeuriș, făceam îndată
pace. Se ferea el bombănind, sau se ferea omul; așa pe rând: o zi unul, alta
celălalt…
- Urs năzdravan și ăsta! întrerupse ușuratic profesorul.
Toți i-am sărit în cap, iar doctorul se codi să mai spună o vorbă. Abia
după ce Nicolae Popa, avocatul, dăscăli aspru pe cel ce frânsese legea ascultă-
rii poveștilor de cabană, îl puturăm îndupleca pe bătrânul nostru camarad să
înnoade firul.
158 șteap - bucată de lemn, scurtătură
133
CALEIDOSCOP Ionel Pop
- Despre acel urs nu va mai fi vorbire și nici despre Voicu, câinele lui
Sîdor, care era mai înțelept decât unii oameni și știa că n-are să hăituiască
ciutele care veneau seara la stava159 din pajiștea cu casă. Ci am să vă spun că
într-o zi m-am gândit să-mi încerc norocul la un căprior, care se ivise iarăși pe
la Vârtoape, și care avea cornițele și mai mândre decât anul trecut. Grabă la
drum nu aveam; la boreiul din Vârtoape ne stătea în gând să băciuim vreo trei
zile; n-am luat calea scurtă, ci am ocolit printr-o parte a terenului pe care nu o
cunoșteam, fiind pe atunci nou în acele locuri.
Călări, am coborât la râu și am luat o cărare ce urca de-a dreptul, fără
cotituri, până trecea muncelul160 și se îmbuca în plai vechi, călcat pe sub cul-
me de popoarele de oieri care s-au perindat pe acolo din veacuri. Pădurea
era bătrână și neîncepută. Sub cerul limpede, molizii își împreunau cetine-
le și sprijineau bolta în columne uriașe. Sus, pe crengile grele, fuioarele băr-
bii-bradului atârnau nemișcate, ca niște candelabre de argint. În luminișuri
brădui tineri se bucurau cu cetiniță proaspăt-verde de mângâierea luminii și
se grăeau să ieie locul bătrânilor doborâți de vreme. Pâlcușoare de afini își co-
ceau mărgelele ascunse între frunze de pergament luciu. Stăpânea porunca
de tăcere a muntelui din zile, când tăriile sunt blânde. Toate vietățile împă-
răției înțelegeau această poruncă. N-o tulbura nici țipăt de jale al gheonoaiei
negre, nici fluierat subțirel de aușel cu coroană de aur pe cap. Veverița scotea
din coceni semințele fără grija jderului adormit în scorbură; în tăcerea mare
se auzea ploaia fină a solzilor tăiați. Parcă și cocoșul pe care l-am stârnit din-
tr-un afiniș avea grija să nu Vîjâiască prea tare din aripile lui late și repezi.
Treceam printr-o lume de pace, adică prin rai.
Sîdor rămăsese în urmă, ca să cumpănească mai bine tărhatul din de-
sagi. Am trecut dârlogii pe după oblânc, căluțul pășea în voia și după știința
lui, trupul mi s-a potrivit în cadența mersului și se legăna moale cu toți muș-
chii destinși.
Deodată calul și-a coborât botul la pământ, a sforăit speriat și a făcut
o săritură în lături. Surprins, m-aș fi răsturnat, dacă nu mă prindeam de coa-
mă.
”Ce-i murgule? Hai!”
159 stavă - loc îngrădit în care se țin vara caii pentru a paște împreună
160 muncel - munte mic, deal, colină făcând parte dintr-un șir de înălțimi asemănătoare
134
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Căluțul meu s-a proptit în copite, îndărătnic. ”Hai, murgule”, l-am în-
demnat atingându-i coastele cu călcâiele, ”doar până acum nu te știam cu nă-
rav”. Va fi trecut pe aici vreo bală161 de lup, mi-am zis, și am descălecat. Atunci
am luat seama că în fața noastră se prelingea peste plaiul îngust un firicel de
apă. Am grăit calului, ca să-l liniștesc, l-am bătut ușor pe gât și l-am luat de dâr-
logi. ”Haide-hai!” S-a frământat pe loc, a dat să se întoarcă, apoi a săltat într-un
avânt peste acea prelingere de apă, abia putându-l eu opri dincolo. ”Hotărât,
a simțit duhoare de fiară.” L-am legat mai depărtișor de o prăjină de brad și
m-am întors să caut urme în pământul înmuiat.
Apa trebuia să izvorască de aici, de undeva de aproape. Culmea nu
era departe; pârâiașul se ivea de sub bolovănișul îngrămădit de-a lungul unui
șurlău162, care cobora drept în jos. Îi zic pârâiaș, cu toate că se scurgea abia cât
degetul. Deasupra potecii apa se aduna într-o băltuță cât frunza de brustur,
împrejmuită cu pietre parcă așezate de mână de om. De aici se prelingea acel
fir de apă leneșă, trecea peste plai și se pierdea în buișagul de din jos. Scurgere
de izvor, ca altele, pe care le are muntele nostru cu sutele. Urmă n-am găsit. „Va
fi trecut dihania pe alăturea.”
Totuși acea apă era ciudată. Părea un șarpe negriu. Am îngenuncheat
lângă ea și am privit-o de aproape. Era limpede ca sticla; îi dădea culoare nu-
mai pătuțul peste care trecea. Acesta era negru, - aproape negru. Iarăși am gă-
sit o explicație, de laic: conținutul mineral de oarecare fel, care se depozitea-
ză. Aceeași culoare o avea și covata băltuții și temelia bolovanului de sub care
țârâia apa. Am desprins de la tolbă căușul de lemn și am luat o lingură de apă.
Rece ca gheața: gust stăin n-am simțit.
Pe șurlău cobora șuvoi de aer răcoros. M-am așezat în jețul unui copac
căzut, ca să-l aștept pe Achim. „I se va fi năzărit ceva calului”, - am încheiat
judecata și mi-am umplut pipa. Iată-l și pe Sîdor ivindu-se de după cotitură,
călare pe calul lui. Mi s-a părut că-i observ un gest de neplăcere văzându-mă
poposind acolo, apoi l-am auzit grăind ceva calului. S-au apropiat, și spre uimi-
rea mea calul paznicului s-a îndărătnicit și el să treacă acea ață de apă. Sforăia,
tropotea pe loc și el, apoi, îndemnat, a sărit ca peste o prăpastie, a trecut pe
lângă mine în goană speriată și nu s-a oprit decât lângă murgul meu. Sîdor, în
135
CALEIDOSCOP Ionel Pop
frământarea calului, mi-a aruncat o vorbă pe care n-am înțeles-o. Apoi, oprit,
l-am surprins făcându-și ca-n ascuns cruce.
I-am strigat să descalece și să vină să căutăm împreună urme, doar nu-
mai miros de lup sau de urs au putut simți caii. Apoi vom îmbuca ceva, lângă
astă apă.
- Mai bine ar fi să poposim colo mai la deal. Acolo-i apă curată.
- Curată-i și asta, și-i rece ca din gheață.
- Ai băut din ea, domnule doctor? întrebă ca speriat.
- Băut. De ce să nu beau?
M-am apropiat de Sîdor, intrigat de stânjeneala pe care o vădea toată
ținuta lui. L-am auzit cum a oftat.
- Ce nu ți se împare, Sîdore?... Mi-ar plăcea să găsim urma fiarei, ca să
știu…
- Fiară fără urmă… Să purcedem, domnule doctor…
M-am obișnuit să nu iscodesc pe oamenii muntelui și să mă supun,
chiar dacă nu înțeleg rostul îndemnurilor lor. Au ei învățătură, care îi povă-
țuiește. Va fi experiență, va fi instinct, va fi înțelepciune simplă și primitivă,
nestricată de complicații inutile? De atâtea ori în împrejurări grele, am văzut
că bine îi povățuiește. Deci nici de data asta n-am mai întârziat; am încălecat și
ne-am continuat drumul. Căluțul meu a intrat în tactul pașilor lui liniștiți, în
care se împleteau de aproape sunetul pașilor surului lui Sîdor.
Trupul a reintrat iarăși în leagăn, gândul s-a desprins de cele întâm-
plate și a dat a hoinări, fără frâu, ca în vis. În pașii cailor am surpirns bătăi de
iambi și de trahei… Am început să pândesc un hexametru încheiat bătut de
copitele celor două călării. Mi-am adus aminte de câte un vers și am încercat
să-l potrivesc în tropote.
Rar se potrivea să bată căluții noștri metrul lui Virgil, al lui Homer,
dar când se potrivea cât de cât, aveam o bucurie de copil, care a dezlegat o
ghicitoare, și iarăși scandam o frântură rămasă în fund de memorie din anii
liceului, ca să o lepăd, compromisă de pașii nepotriviți și să reiau versul de la
început. Jocul acesta fără rost, repetat într-una ca rugăciunile, aceleași, mono-
tone, înșirate de la o vreme mecanic pe mărgelele mătăniilor, m-au scos cu to-
136
CALEIDOSCOP Ionel Pop
tul din realitatea lucrurilor; s-a șters și ușoara tulburare a gândului, provocată
de incidentul curios, care ne-a întrerupt pentru câteva minute drumul. Călu-
ții băteau tactul pe cărarea moale tap… tap, tap-tap… tap, tap-tap-tap, tap…
Mi s-a stins pipa. Ca în neștire am căutat prin buzunare chibritele…
Cum s-a întâmplat – nu știu; pipa mi-a alunecat dintre degete, a căzut la pă-
mânt și în clipa următoare i-am auzit pârâitul sub copita calului. Poate că mi-a
scăpat o înjurătură; se duse un prieten cu care de-a lungul anilor am stat de
vorbă de atâtea ori în ceasuri de singurătate și de visare.
Am sărit din șa, deodată cu Sîdor, care observase că s-a întâmplat
ceva. Da, Dunhill-ul meu era în bucățele.
- E bine, domnule doctor!
- Cum să fie bine? Mă răstii la paznicul care părea că se bucură de pa-
guba mea.
- Să nu vă pară rău. Ați plătit-o tare ieftin…
- Ce am plătit, - scump sau ieftin?
- Apa-neagră. Să nu vă pară rău.
Izvorul Ivănesii țârâia din stâncă; un scoc din coajă de brad îi prindea
șuvița puțină și o îmbia trecătorilor. Era lângă ciurgoi163 și o lespede pentru
popas. Acolo am zăbovit și am ascultat destăinuirile lui Sîdor.
Întâmplările misterioase pe care mi le-a istorisit atunci paznicul le au-
zise și el de la oameni care nu mai puteau face mărturie fiind trecuți în taina
cea mare; ceea ce văzură ochii lui mi se păreau fapte destul de banale, care
îmbrăcau haine fantastice numai privite prin ceața acelor credințe deșarte
care nu întunecau vederea ochiului meu realist. Nu le-am crezut atunci, și
nici domnia-voastră nu le-ați putea crede. De aceia le las uitate și nu vi le mai
înfățișez. Va fi de-ajuns să cunoașteți că acelei dâre îi ziceau „Apa-neagră” după
fața ei, dar mai cu seamă din cauza unui blestem pe care îl poartă. Cine va fi
blestemat și pentru ce, nimenea nu mai știe. Se ivea din bolovănișul de sus,
trecea poteca și se pierdea în mușchiul și crengăria de pe povârniș fără urmă, -
asemenea unui șarpe negru al celuilalt tărâm. Acolo în adâncimile neștiute își
avea cuibul. Treceau uneori ani de-a rândul fără să se arate. Seca albia subțire,
137
CALEIDOSCOP Ionel Pop
seca băltuța, nici urmă nu mai rămânea din ele, - apoi deodată limba de apă
găsea vechile ieșiri de sub pietroaiele îngrămădite, pipăia marginea cărării și
trăgea de-a curmezișul și panglica neagră. Atunci simțeau viețuitoarele mun-
telui primejdie și se fereau. Gura nu o punea ciuta însetată, lupul ferea de de-
parte, fluturii apelor nu se așezau pe pământul jilăvit, ca să pâlpâie din aripile
albastre. Omul știutor făcea un pas mare peste ea, își făcea cruce și aștepta să-
și stâmpere setea aici la ciurgoiul Ivănesii. Apă neagră, apă afurisită; îl lovește
răul pe cel ce ar pune pe limbă o picătură din ea.
Poveste fantastică, pe care am alăturat-o îndată celorlalte superstiții
ale muntelui, apoi am uitat-o.
După luni de zile, acasă, într-o seară, deodată îmi fulgeră în gândul
adâncit în niște reviste ale meseriei: “Apa-neagră”. De unde răsărise, ce a ri-
dicat-o din uitare fără veste și fără nicio legătură cu preocupările mele? Atât
de lămurit și răspicat încât mi s-a părut că cele două cuvinte au fost rostite de
cineva de lângă mine, nevăzut. ”Joc al complicatei și nelămuritei funcționări
a creierului?” - și am revenit la lectura mea. Dar atenția îmi era de acum des-
picată. ”Apa-neagră”… ”Apa-neagră” se intercala necontenit în cele ce citeam,
rupea șirul înțelegerii, abătea gândul. O obsesie, ca aceea ale cărei imagini se
încheagă, flutură, dispar, revin încăpățânat, se apasă greu pe gândul sclăvit și
tulburat de febră. N-a fost chip să-mi umez cititul. Am ferit revista, am trecut
în fotoliul de lângă căminul în care mureau flăcările. - Ce va fi aievea cu acele
întâmplări ciudate pe care mi le povestise Sîdor lângă izvorul Ivănesei? Cât
adevăr cuprind oare ele, și cum s-a putut închega în jurul lor credința bizară?
Prin fumul țigării vedeam poteca ascunsă, tăiată de firul de apă; oa-
menii vechi și fiarele din povestirile lui Sîdor prindeau trup, întâmplările se
legau în salbă strânsă, lămuririle alunecau încet spre cele ale oamenilor mun-
telui. Părea că s-a trezit în mine, ca un instinct înăbușit, închinarea strămoșilor
vechi de a învălui realitățile în aburul misticismului, de a le trece într-o lume
a închipuirilor. Începeam să cred, că… ”Ce copilării!” Mi-am rupt gândul, nu
fără oarecare efort de voință.
Apoi, în răstimpuri, Apa-neagră mi-a revenit, cântându-mi ca o frântu-
ră de melodie, pe care nu o poți alunga, care se toarce în firele gândului, când
dulce ca un ecou al amintirilor, când apăsătoare în stăruirea ei încăpățânată.
138
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Cu încetul s-a strecurat în mine dorul, apoi hotărârea să revăd clinul de pă-
dure, poteca strecurată pe sub cetinele grele, surpătura de bolovani, șarpele,
care își târa de sub grohotiș trupul negru și fără de sfârșit, se încolăcea în băl-
tuța înconjurată de pietre ca puse de mână de om și se pierdea fără urmă în
povârnișul de jos. ”Stare nervoasă - mi-am zis: ”pietrele morii vieții nu numai
fărâmițează grăunțele măcinate ale nevoilor de fiecare zi, - învârtindu-se ne-
contenit se mănâncă și pe ele. Trebuie oprită moara, ferecate pietrele”, - și nu-
măram lunile, apoi săptămânile, apoi zilele care mă despărțeau de evadarea
în pacea singurătăților. Dar dorul de descătușarea pe care n-o găsești nicăieri
atât de deplină ca în întoarcerea la viața primitivă, era însoțit, copleșit uneori
de misterioasa chemare a acelui colțișor din imensitatea muntelui, de care aie-
vea nu mă lega decât un foarte neânsemnat incident și o poveste de necrezut,
una dintre alte multe, auzite și uitate. Am luat hotărârea să-mi smulg gândul,
să nu mă abat nici prin apropierea acelui loc. Ce să caut acolo? Nici pârâu cu
păstrăviori nu curgea prin apropiere, nici loc de pândă și de dibuit la căpriori
nu era. Ce să caut?...
Și totuși, a doua zi chiar, după ce mă așezasem în cabana din Vîj, am
născocit să trimit pe Sîdor ca să mai întărească un pătul în care spuneam că
am de gând să pândesc, - mi-am luat pușca și merindea și am pornit pe potecă
spre Apa-neagră. De zece ori m-am oprit în drum, ca să mă întorc. ”E o capi-
tulare în fața obscurantismului să te lași dus de o îndemnare atât de lipsită de
vreun rost; e o rușine să n-ai atâta voință încât să te opui unui gând, pe care
ai hotărît să-l gonești!” Așa îmi ziceam. Dar îndată țârâie în urechi alt glas: ”E
o lașitate să te ferești de un loc ca toate altele, numai fiindcă se leagă de el o
superstiție. Vrei să mergi la Apa-neagră? De ce n-ai merge acolo, tot așa cum ai
merge în altă parte?” Și de zece ori am pășit înainte.
Sfoara de apă se strecura, abia mișcându-se, de-a curmezișul cărării.
Acolo unde se ivea de sub bolovanii șurlăului apa, și acum se aduna într-un
ochi cât un talger, oprită de împrejmuirea de pietre. Chiar și numai în drumul
făcut până aici am trecut peste câteva șiroaie de felul acesta. Muntele nostru
e un belșug de apă; ea se strânge în râul de jos din sute de izvoare care se ivesc
pretutindeni. De aceea e atât de verde și de viu muntele nostru… Apă, ca toate
apele… Doar… că are albioara negrie și aceasta îi dă fața, cu toate că ea, uite, e
ca cleștarul… Cine știe ce ingrediente chimice conține, și ele se depozitează în
139
CALEIDOSCOP Ionel Pop
164 ghizd - împrejmuire din piatră, de bârne etc. în jurul unei fântâni
140
CALEIDOSCOP Ionel Pop
am râs de cumpăna copilărească prin care trecusem. Era de acum învinsă; ră-
dăcina de mătrăgună smulsă și lepădată. Ridicol! Să mă impresioneze pe mine
poveștile lui Sîdor și o pipă sfărâmată din întâmplare!
Am pornit spre cabană ușurat, ca pasărea scăpată din robia coliviei.
În jurul meu lumea se desfășura în curățenie și frumusețea ei de altădată. Ce-
tinele brazilor mă salutau prietenoase, clătinându-se în boarea domoală, măr-
gelele de rubin ale smeurei mă chemau să le culeg și erau dulci; un pănțăruș
sfătos mă însoți o bucată de loc din creangă în creangă și îmi vorbea în limba
lui, pe care o înțelegea sufletul; prin ferestrele boltei se furișau în umbra pădu-
rii bețele de aur din soarele scăpătat. În funduri de văi începeau să se adune
apele albastre ale înserării.
- Bade Sîdore, scoate o ulcică din damigeana aceea și hai aici pe pod-
molul vetrii. Vom gusta și vom povesti.
Poveștile s-au întins până spre miezul nopții; despre apa-neagră n-a
fost pomenire.
Vacanța proiectată pentru o lună încheiată mi s-a terminat pe neaș-
teptate și urât. Am tras într-un țap , a căzut, se zbătea. În loc să-i mai dau un
glonț, am voit să-l sfârșesc cu cuțitul. O zmâncitură din cap și vârful cornului
pe care voiam să-l prind mi-a găurit palma până dincolo. Am lecuit-o eu cu ce
aveam în trusă, dar rana a început să zămuiască puroi, brațul s-a umflat. Ba-
gajele și… la spital! Cicatricea pe care o puteți vedea aici, și care face să nu pot
îndoi deplin degetul mijlociu, îmi amintește…
- Un banal accident de vânătoare, pe care îl puteai evita dacă nu făceai
o imprudență, - mormăi profesorul cel cinic. Ce legătură are cu ”Apa” dumita-
le, neagră sau galbenă, curată sau tulbure?
- Firește, nici o legătură de cauzalitate pe care o poți urmări logic.
Poate nici coincidență, fie chiar alăturat faptul celuilalt, tot atât de banal, cu
pipa… Ați adormit? Să mai spun? Fiindcă lucrurile nu s-au oprit aici.
- ”Un tăciune ș-un cărbune,
Taci copile, nu mai spune” – batjocori profesorul, încercând să împin-
gă istorisirea în lumea basmelor.
Ceilalți doi protestarăm și am înduplecat pe povestitor.
141
CALEIDOSCOP Ionel Pop
165 funigel - fir al unui anumit soi de păianjeni mici, care se vede plutind în aer în zilele senine de toamnă
142
CALEIDOSCOP Ionel Pop
166 pecingine - nume popular dat mai multor boli de piele contagioase
167 săcret - (despre locuri, case) pustiu, nelocuit
143
CALEIDOSCOP Ionel Pop
A mai trecut o zi zadarnică. În a treia ochii noștri căutau mai ales zbo-
rul corbilor… Dintr-o creastă mi s-a părut că aud bocet de câine. Am ascul-
tat prelung. Venea de undeva, rar, mâncat de depărtări, cu tăceri lungi, care
stârneau îndoială. Totuși urlet de câine era, început în lătrături repezite, apoi
înalt, jalnic, întins în plângere, care se pierdea în susurul brazilor. Nu m-am
putut lămuri din care anume parte venea. M-am mutat în altă culme, - urletul
era mai limpede. Apoi au venit două împușcături și, după un răstimp scurt, a
treia. Era semnalul la care convenisem. S-au auzit și chemări din țava puștii;
câinele a tăcut: Careva dintre oameni a găsit. Am alergat fără să caut poteci-
le, călăuzit de alte chemări. Deodată m-am oprit cutremurat. Într-acolo era
Apa-neagră! Cum am ajuns nici eu nu-mi mai dau seama. Mi-a ieșit înainte un
câine lățos, cu un lanț la grumaz – câinele lui Bădău. Lângă apa blestemată
l-am găsit pe Sîdor și pe pădurarul Savu. Apoi am zărit, întins pe spate…
Am îmbătrânit, fraților, în meseria mea de medic și eu m-am obișnuit
cu toate aspectele morții, de la crisparea ultimei dureri până la cadavrul ex-
humat după luni și ani. Ceea ce zăcea acolo era mai îngrozitor decât tot ceea
ce văzusem. Să nu-mi cereți să vă înfățișez nici capul înnegrit, cu fața mâncată,
cu roiul de muște și de gângănii care intrau și ieșeau din gură și din orbite-
le goale, nici picioarele roase de jivine sau coastele care ieșeau goale dintre
zdrențele hainelor. Era oribil.
Am încercat să deslușim cele ce s-au întâmplat și cred că semnele pe
care le-am aflat ne-au descoperit tragedia lui Bădău. În pușca cu cocoașe, trân-
tită alături lângă buturuga pe care și eu șezusem altădată, era un cartuș nea-
tins, altul tras. Cocoșul care răspundea la țeavă cu cartușul gol era apăsat pe
cuiul percutor. În dreptul pieptului, din jos de stern, hainele arse și pline de
sânge. Cum se va fi slobozit focul ucigaș, ca să trimită încărcătura din jos în sus,
sub osul pieptului? Pe tăietura buturugii putrede am găsit puțină urmă de no-
roi; o margine a ei era sfâșiată. Am făcut deducțiunea: Bădău, în patrularea lui,
a făcut aici popas. Ca să-și rotească privirea peste coastele din față, s-a urcat pe
buturugă, ținându-și arma cu țevile în sus, cu patul rezemat pe lemnul de sub
picioare. Din întâmplare, poate în urma unei mișcari, patul armei a alunecat
de pe suportul lui, arma a scăpatat și în cădere un cocoș a lovit marginea lem-
nului, a scăpat din hodină, a lovit percutorul. Țeava îndreptată în sus a trimis
plumbul așa cum s-a găsit rănirea.
144
CALEIDOSCOP Ionel Pop
145
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Făcut
168 zăbranic - văl de doliu; pânză neagră care se pune la casa unui mort sau la ușa bisericii când mortul este
depus acolo
146
CALEIDOSCOP Ionel Pop
el, seara, în munte? A înjurat una zdravănă, a ridicat varga și a dat să-și urmeze
drumul. Atunci i-a venit în minte că dacă are în mână undița, să-și prindă și el
câțiva pești, la repezeală. Îl stânjenea pușca din spate și și-a vârât-o între brazii
de colo, unde e azi crucea. Pe atunci erau brădui, tufe îndesate. Când s-a lăsat
de pescuit, a frânt nuiaua de alun, a aruncat-o în râu, apoi a venit să-și ridice
pușca. Cum a tras-o dintre brădui, prinsă de țevi, cocoșul s-a agățat și a căzut
pe cui – de data aceasta s-a aprins pulberea și a aruncat plumbii în trupul ne-
norocitului. Așa a mărturisit el înainte de a muri, după ce l-au găsit în sânge.
- Tristă întâmplare și curioasă – zise bătrânul, care m-a ascultat cu bă-
gare de seamă. Nu ai observat dumneata, câte împrejurări deosebite au tre-
buit să-și deie pe rând mâna, ca să se ivească o asemenea poznă? Să se închege
năpasta, care părea scrisă dinainte, să se împletească un făcut? Acel pădurar
să meargă tocmai în acea zi la Smida, loc îndepărtat de sălașul lui de la Opust,
așa încât să se apropie de casă numai spre înserat. Să se întoarcă tocmai atunci
când în drumul lui se găsește un braconier; să nu-l poată prinde; arma să nu
ieie foc; braconierul să lepede undița, întreagă; pădurarului să-i trăznească
prin minte să pescuiască și el cu undița lăpădată; să-și vâre pușca între bră-
duii cei deși; să o tragă prinzându-o de la buza țevilor; să se găsească acolo o
crenguță, tocmai bine pusă și destul de tare încât să ridice cocoșul când omul
a tras de armă, apoi să nu-l mai poată ține până ajunge în prinsoarea meca-
nismului, ci să-l scape asupra capsei; de data aceasta cartușul să ieie foc, iar
plumbii să nu treacă alăturea… Un belciug din acest lanț, unul singur, dacă ar
fi lipsit, sau dacă ar fi fost făurit altfel, crucea de colo n-ar fi fost ridicată, omul
trăia, viața copiilor lui poate ar fi fost cu totul alta… Și nu numai nenorocirile
năpraznice au la spatele lor așezate în șir lucruri și împrejurări în aparență ne-
însemnate, care duc pas de pas spre o dezlegare. Mi se pare că dacă am lua din
viața oricăruia dintre noi o culme de mulțime, sau un adânc de durere, și am
porni pe cale întoarsă, ca să vedem aievea cum a ajuns omul la înălțare sau la
prăbușire, am găsi, că parcă a trecut un râu pășind în zig-zag pe niște bolovani.
Nu și-a putut pune piciorul decât numai pe piatra aceasta, apoi pe cealaltă
numai, nici nu s-a putut întoarce înapoi, nici să zăbovească după ce și-a așezat
piciorul pe cea dintâi lespede. Adeseori puntea cea largă era aproape, doar
niște tufe dacă o acopereau, uneori o și vedea – pe el l-a dus ceva dincolo. Se
147
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3
- Este istoria unei vieți întregi. Poate chiar alor două vieți… Istorisirea
mea va fi scurtă. Voi trece peste ani mulți cu pași mari, poate cu un singur pas,
așa cum a trecut peste ei și viața.
Pe când se va fi terminat țigara aceasta de foi, pe care voi aprinde-o
dacă se va găsi la dumneata un chibrit, va fi ars până la capăt candela poves-
tirii. Așa mi se pare cum, că nici acele întâmplări n-au ars mai prelung și nici
după ele n-a rămas decât un abur de fum în amintire… și o urmă de scrum pe
suflet.
148
CALEIDOSCOP Ionel Pop
149
CALEIDOSCOP Ionel Pop
150
CALEIDOSCOP Ionel Pop
151
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Și-a ridicat cele două flori de gențiană și m-a privit din adâncul potire-
lor acelora:
- Inel de logodnă?
Mi se părea că e un fir de ușoară ironie în glasul ei.
Toată viața pe care o mai aveam de trăit ar fi luat un alt mers, dacă pro-
nunțam cuvântul care năvălea să fie spus. Am tăcut. De ce am tăcut?... Iarăși
Kismet? Sau doar m-a oprit acea părere de ironie din glasul ei?
Gențianele s-au închis deodată sub genele lungi, ca în pragul unei
nopți. Strofele cântecului s-au legat din nou:
„Doch endlich war dem Diebe
Die Zeit zu lang. Er macht
Das Bächlein tückisch trübe,
Und eh’ ich es gedacht
So zuckte seine Rute
Das Fischlein zappelt dran…
Und ich mit regem Blute
Sah’ die Betrog’ne an...”
Se schimbase oare accentul vocii de argint? Era în el acum tristețe, era
reproș? Mi s-a părut mai curând că era bucuria că de data aceasta pescuțul nu
s-a lăsat prins de hoțul care a tulbrat apa cristalină.
Am desprins de lângă șnurul pălăriei o musculiță, avea aripioarele al-
bastre, trupușorul prins în fir de aur. Am trecut cu băgare de seamă cârligul
pe după inelul de iarbă. (Da! A mea mână tremura!)
- Nu, nu e de logodnă, i-am zis. Vezi că are aluniță din piatră scumpă…
Numai o clipă i-am ținut mâna, până când au ajuns buzele mele să-i atingă de-
getele.
A doua zi, dis-de-dimineața, am plecat. Am intrat iarăși în munca spi-
talului, în aerul închis al laboratorului și al bibliotecii, în tristețea camerelor
mele de burlac. În câteva seri am încercat să-i scriu. Foile de hârtie au rămas
totdeauna albe, doar cu două cuvinte în fruntea lor: ”Draga mea!”.
152
CALEIDOSCOP Ionel Pop
153
CALEIDOSCOP Ionel Pop
154
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3
Bătrânul de lângă mine rămase tăcut. N-am îndrăznit să-i tulbur gân-
durile care îl legănau spre alte vieți, sprijinindu-i ușor pașii pe razele blânde
ale lunii. Povestea vieții lui a fost? Povestea vieții altuia? Nu știu.
155
CALEIDOSCOP Ionel Pop
156
CALEIDOSCOP Ionel Pop
CABANE
„Vraja cabanei!” O cunosc numai vânătorii de la munte. Turiștii încă
își au cabanele lor, multe, - și obosiți de drum se bucură când ajung la ele și
găsesc acolo nu numai adăpost și odihnă ci și ceasuri de veselie. Se desfac ra-
nițele cu merinde bună, nu lipsește nici otrava dulce a beuturii, pornește un
cântec, trezește altele. Se găsește și un acordeon cu artistul lui, - dacă nu: în
programul radio la orele de seară de obicei sunt arii vesele, de dans. Tactul
languros al tangoului ademenește inimile tinere, o pereche a uitat oboseala,
alta, a treia... se încinge dansul, cad multe dintre cătusele convențiilor orășe-
nești... tinerețe, camaraderie, veselie. Au și vânătorii de la deal și de la șes caba-
ne, se strâng la ele între două goane, se adăpostesc până trece o ploaie, poate
că petrec și câte o noapte acolo, mai mulți, în societate plăcută, de tagmă.
„Vraja cabanei” se înfiripă și te cuprinde numai în alcătuirile primiti-
ve, pierdute în singurătățile muntelui, pe care și le face casă pentru zile în șir
vânătorul suit în dâra jivinelor alese de acolo. Acolo vânătorul e singur numai
cu paznicul, poate cu încă un camarad, poate cu doi. Holca174 mulțimii a ră-
mas tare departe, uitată, în aglomerările de oameni de jos, și acolo au rămas
și toate grijile și scârbele vieții de toate zilele. Au căzut artificiile și pretențiile
traiului din “lumea civilizată”, omul s-a întors într-o existență simplă, bizuit
numai pe îndemânările lui, cu tactul vieții împletit strâns în pulsul naturii.
Omul s-a întors la obârșia lui, ca într-o casă în care au trăit străbunii lui uitați, și
în care și el și-a trăit copilăria aproape uitată. Grijile s-au redus la cele ale vână-
toarei, la un foc care să încălzească adăpostul, la prepararea unor mâncăruri
simple. Gândurile hoinăresc în voie fără hotar de loc și de vreme, trec chiar și
îngrădirile realităților și rătăcesc adesea în lumea de încântări a tainelor și bas-
melor. O strânsă prietenie leagă pe cei doi-trei oameni pierduți în singurăta-
tea copleșitoare. Înfruntați de aceleași probleme uneori grele pe care le ridică
muntele în fața tuturor vietăților din el, nemijlocit, fără alegere, - încântați de
același zâmbet al muntelui, atunci când el e în voie-bună, - coborâți la aceleași
îndeletniciri primitive; cad la pământ toate îngrădirile sociale, artificiale, din-
174 holcă - gălăgie, hărmălaie, zarvă
157
CALEIDOSCOP Ionel Pop
tre ei - de naștere, de școală, de avere... - sunt numai oameni, pe-o formă. Iar în
această întoarcere spre obârșie se ascunde izvor de mulțumire.
Și apoi e sufletul tainic al muntelui întins, în care se topește sufeltul
omului - fie pacea și veselia seninului, fie spaimele viscolelor. Nicăiri ca în sin-
gurătatea muntelui ferit încă de pătrunderea brutală a ceea ce se numește
“civilizație” nu are omul conștiința micimii și slăbiciunii lui. Între zidurile ora-
șelor ridicate de el, în mijlocul uzinelor și a laboratoarelor, din care sub mâna
lui iasă ceea ce i se par minuni de produse și de descoperiri, omul își ridică
orgolios capul, se vede stăpân și creator. În bibliotecile cu milioane de volume
scrise de el, socotește că a cuprins înțelepciunea lumii. Este încredințat că nu
există probleme, planuri, gânduri mai importante și mai înalte decât cele care
îl agită pe el - el, axa în jurul căreia se învârtesc toate.
Aici, în mijlocul munților deodată se simte mărunțel și neputincios,
coborât în umilință. Ce sunt oare piramidele și zgârie-norii lui față de cetățile
stâncilor care își ridică crestele crenelate până în nori? Ce sunt parcurile și se-
rele lui față de codrul secular și față de pajiștea înflorită a unei poieni? Ce sunt
întortochiatele lui formule chimice și alambicurile lui față de minunea uzinei
care vrăjește din sămânță gingășia și albastrul gențianei sau focul din floarea
smârdarului175? Față de planurile trasate și îndeplinite de natură, de nesfârșit
de milioane și milioane de ani, ale omului nu sunt nici mai cuprinzătoare și
nici mai trainice decât cele ale paianjenului care își țese plasa între două fire
de iarbă. Trecerea lui prin lume e mai scurtă decât cea a vântulețului de seară,
care cântă o clipă în harfa cetinilor - și nu mai este.
Și totuși, printr-o neînțeleasă armonie a contrastelor, din această pră-
bușire tragică a semeției omului, aici în imensitatea și în puterea muntelui, el
se simte deodată înălțat deasupra nimicniciei176 lui, deasupra căii atât de scur-
te a vieții lui. Se simte împletit în dăinuirea de veci a naturii, în puterea ei, fir
de nisip și totuși parte, scânteiere fugară și totuși parte a focului vieții fără de
sfârșit. Zbuciumul adoarme în apele liniștite ale sorții cârmuite de înțelepciu-
nea unui Mare Dispunător. “În munte există ceva ce trezește în noi conștiința
174 smârdar - Arbust din familia Ericacee, înalt până la 50 cm, bogat ramificat cu flori roșii-purpurii, roz,
rar albe; formează tufișuri întinse în partea superioară a etajului subalpin
176 nimicnicie - deșertăciune, zădărnicie
158
CALEIDOSCOP Ionel Pop
măreției Domnului, neasemănat mai viu si mai adânc decât oricare altă parte
a naturii din jurul nostru”...
Din aceste fire se toarce, oare, „vraja cabanei”? Cred, că și din aceste
fire. Dar câte vor mai fi încă, fire, neînțelese, nebănuite de cei ce simțesc aievea
că au ajuns într-o lume a unor încântări, pe care niciunde în altă parte n-au
mai găsit-o.
Farmecul e floare a inimei și nu a creierului.
3
Cabana de la Trăznita
159
CALEIDOSCOP Ionel Pop
cerbi din țară. Noroc că avea vecinătăți bune, unde de asemenea a fost stârpit
braconajul și se făcea o ocrotire intensă: de o parte fostul teren de vânătoare
regal, - apoi, împreună cu Ieronim Stoichiță am arendat Praidul și Josenii, mai
târziu și Ocna-de-Jos, vecinașă, ridicând și aceste terenuri de cerbi la faimă
mare. S-ar cuveni să se noteze istoria vânătorească a complexului Sovata-Jo-
seni-Praid, Ocna-de-Jos, dintre anii 1918-1940, caracteristică pentru rezultatul
unei ocrotiri raționale, și pentru spiritul vânătoresc de care a fost stăpânit de
acea mână de vânători români. În 1940 am fost alungați de acolo de dictatul de
la Viena. După război societatea veche n-a mai înviat – cei patru ani de stăpâni-
re ungurească au însemnat distrugerea aproape completă a minunatului efec-
tiv de cerbi. Nu știu în ce măsură s-a refăcut până azi. Pentru mine și pentru
cei câțiva camarazi de vânătoare care mai trăiesc (Bibi Popescu, Eugen Truța
din Reghin, Iosif Stoichiția din Sibiu, fostul profesor universitar din Cluj Yves
Auger, care trăiește în Franța bătrânețele, după ce douăzecișicinci de ani a
fost fericit în România, Iuliu Oros, Simion Nemeș din Cluj), Sovata e o aminti-
re dintre cele mai frumoase. Au trecut din viață camarazii Ieronim Stoichiția,
Ștefan Boeriu, Aurel Socol, Valentin Poruțiu, Ștefan Pantea. Amintirea noas-
tră cuprinde cu emoție și cu recunoștință și pe cei trei paznici de vânătoare ai
noștri, de frunte: Pamfil Dătășan, Galaction Croitoru și Vasile Maier, apoi pe
șeful lor brigadierul silvic Negruț.
Cabana de la Trăznita era cea mai îndepărtată, și așezată la altitudi-
ne mai mare decât toate celelalte, - tocmai în colțul de miază-noapte-răsărit al
terenului, aproape de terenul Lăpușna. Într-adevăr cabană pierdută în singu-
rătatea muntelui. În preajma epocei de muget a cerbilor, când ne adunam cei
câțiva prieteni și hotăram care de la care cabană și în care parte a terenului are
să vâneze, mie de obicei îmi revenea Trăznita, cedând camarazii preferinței
mele – după cum fiecare își avea preferința lui, care la Pietrele-lespezi, care la
Obârșia Iuhodului, la Creanga-mare, la Trocuța, la Poiana-Bradului. Uneori
doi vânători doreau să meargă la aceeași cabană. La Trăznita de mai multe ori
urcam cu bunul meu prieten, marele vânător Ieronim Stoichiția, apoi cu un
paznic - aproape totdeauna cu Dătășan. (Într-o toamnă l-am dus cu mine și pe
Petrea Corcheș, pe care îl aveam paznic la pescuitul de pe Valea Ierii. Da pe la
ei, din Dobrin, se pustiiseră cerbii, și Petrea tare mai dorea să audă boncăluit
160
CALEIDOSCOP Ionel Pop
de cerbi. De ce nu i-aș fi făcut plăcerea aceasta? Era un tovarăș bun, cu fire cam
sălbatică – viță de moți de la Albac.
Venind de jos de la stațiunea balneară trebuia să pășești zdravăn vreo
patru ceasuri de la Piatra-întreită până la cabana Trăznita. O bucată de loc
tot pe lângă râuleț, apoi dincolo de ”Căpiță” – un alt bolovan enorm în formă
de căpiță de fân - pieptiș la deal. Eu de obicei luam alt drum. În vârful munte-
lui Bucin, lângă șoseaua dintre Praid și Gheorgheni, aveam o așezare vânăto-
rească. Închiriasem împreună cu Ieronim trei camere din casa de cantonier
de acolo. De aici vânam în terenul Joseni și într-o parte a Praidului. La casa
aceasta ajungeam cu mașina. Pornind de aici treceam la cabana de la Trăznita.
Ținea și de aici vreo trei-patru ceasuri bune, dar după ce urcam panta lungă
și aspră până la stânca Frățilesei, poteca ducea mai mult pe culme cu unduiri
ușoare. La această stâncă era popas. Îl sfătuia inima care voia să revină la tactul
ei normal după graba cu care am urcat, dar îl poruncea și priveliștea care se
deschidea de aici minunată peste culmi și peste păduri până departe unde se
zăreau sate pe valea Târnavei-mici. Te mai fura și gândul la acei ciobani din
vechime, care au pecetluit cu numiri românești atâtea locuri de pe aici, unde
se zice că ar fi Săcuime. Numirile s-au păstrat și în graiul săcuilor: Frățileasa,
Găinoasa, Bucin, Seaca, Bogdanu, Bitca, Drăgușa…
Scăpătam ușor în șaua de la Creanga-Mare, înaintam o vreme pe buza
craterului de odinioară, Săcuieul, și trebuia să mă opresc iarăși la Piatra-Cer-
bului, o altă stâncă singuratică, ce își înălța capul din verdele din jur. Trebuia
să mă opresc, fiindcă de aici se ridică la dreapta piscul Secii, cu brâu de jepărie,
cu vârful de piramidă golaș, stăpânind cu înălțimea de 1777 m. toți munții din
jur. Cam până aici se întinde raza de acțiune a celor așezați la Trăznita. Pe sub
Seaca, prin încâlcitura de jepi, e trecere de cerbi în muget. Bătrânii sihaștrii
din adâncimile Săcuieului cam pe aici trec la pâlcurile de ciute de dincoace.
Uneori se suie unul până spre vârf și își bucină de acolo stăpânirea. Îmi sunt în
minte crăpatul atâtor zori și închiderea atâtor amurguri pe care le-am petre-
cut jinduind mai ales după un taur cu glas ca de sub pământ, care toamnă de
toamnă se vestea de aici. Zadarnice au fost acele trude, dimineața se retrăgea
în nepătrunsul Săcuieului încă din noapte, seara venea la ciute târziu, pe când
ochiul nu mai putea potrivi crucea lunetei în umbra ștearsă pe care o distin-
161
CALEIDOSCOP Ionel Pop
162
CALEIDOSCOP Ionel Pop
163
CALEIDOSCOP Ionel Pop
gură de tun și te vei prăbuși suspinând din cetini asupra cabanei noastre și o
vei prăbuși și pe ea. Va fi pe atunci coaptă de vreme și părăsită. Din oamenii
care au ridicat-o și s-au adăpostit în ea, nu va mai fi rămas decât pulbere și
cenușă și doar un fir scurt de amintire rară.”
În fața cabanei e luminiș îngust, ca o ogradă. Prin iarba lui se lămu-
rește abia cărăruia care coboară în pădurea din stânga. Pe când vom pleca
de aici, colo peste vre-o două săptămâni, va fi ea bătătorită de atâta umblare
cu cofele la izvorul spre care duce. O frânghie de molizi rari împrejmuiește
spre miază-noapte ocolașul. Sunt cei din creștetul coastei care coboară până
la un pârâiaș fără nume. Prin ferestrele dintre ei se vede în soarele care apu-
ne tăietura Țiglelor din terenul Lăpușna, unduind peste coame blânde până
în depărtare. Rari pâlcușoare de brădui verzesc în ierbăria pârlită de primele
brume; un val argintiu-albăstrui se trage diafan peste întinderi, strălucind și el
în rămasul bun al soarelui.
Prin molizi trece un popor de pițiguși codați, mici cât nucile, țârâi-
ndu-și vorbele neîncetate. Parcă sunt tot cei din anul trecut, din anii trecuți
– prieteni vechi și ei. Undeva prin pădure își plânge horhoiul177 negru jalea,
adâncind dulcea melancolie a toamnei și a singurătății din munte. Fire lungi
de funigei călătoresc spre soarta argonauților de pe corăbiile lor, fulgi întârzi-
ați de bisacăn178 trec agale duși de boarea înserării spre soarta bobușorului de
sămânță.
Într-o vară au trecut pe aici niște turiști de omenie. Nu știu cine au
fost, s-au adăpostit în cabană și au socotit să lase un semn de mulțumită. Au
ridicat în față cabanei o cruce. Înaltă de vreo doi stângeni179, încheiată primi-
tiv din doi trunchi cojiți. La temelie au îngrămădit mormănaș de bolovani. Și
de data aceasta mă cheamă să îngenunchez lângă ea, descoperit. Rugăciunea
mea nu are cuvinte: se ridică tăcută spre înălțimi din adâncul tainic al sufletu-
lui.
177 horoi - ciocănitoare (în cazul de față, ciocănitoare neagră - Dryocopus martius - n.n.)
178 prisăcan - plantă erbacee cu tulpină înaltă, cu flori roșii-purpurii și cu fructe sub formă de capsulă;
zburătoare
179 stânjen - unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a va-
riat, după epocă și regiune, de la 1,96 m la 2,23 m
164
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Cabana de la Trăznita e cea mai mică dintre cele vreo șase câte erau în
terenul de vânătoare de la Sovata. Pereții în pătrat nu-i erau mai lungi de câte
cinci metri și se ridicau doar în zece-douăsprezece șiruri de bârne necioplite
până sub acoperișul de șindrilă cu streașină lată. Trebuia să te apleci bine ca
să intri pe ușă dacă erai mai mărișor de stat. Cele două ferestre le puteai mă-
sura cu două palme întinse. Prin acestea pătrundea o lumină blândă, potolită
și de perdeaua pădurii, și numai dimineața arunca prin cea dinspre răsărit,
soarele tânăr câte un snop de aur trecător. În nopțile senine se mai furișa prin
ea și câte o rază de lună și se plimba încet pe podeala de blane cioplite din
săcure. Tâțânele180 ferestruicilor au ruginit în nemișcarea lor de ani de zile -
nici nu știu, dacă au scârțâit vreo dată. De ce să deschizi, când cămăruța își
împrospătează aerul printr-un sistem de ventilație minunat: sfara181 din tigăi
165
CALEIDOSCOP Ionel Pop
și fumul din țigări se ridicau spre plafonul jos și își găseau îndată crepături
prin care să scape afară. Pereții nu erau tencuiți. Prin straturile de mușchi în-
desate între bârnele pereților se strecura necontenit aerul de afară, proaspăt
și cu miros de rășină de brad. Și totuși era cald în cabana noastră. Adevărat
că nu adormea focul din vatra clădită din bolovani, nici ziua nici noaptea.
Paznicul se îngrijea de cu bună vreme să fie clădite lemne de foc, afară sub
strașină cât ținea un perete de jos și până sus – unele mărunțite, altele lăsate
butuci care să țină focul. Brazi uscați dădea pădurea la îndemână – nu era de
ce să cruțăm. Tot pădurea ne dăduse și mobilierul palatului nostru. Aproape
de vatră, pe patru pociumbi182, măsuța, în preajma ei jilțurile: bușteni groși,
rătezați potrivit și puși în cap. Și o bancă lungă se proptea în picioare crăcăna-
te de-a lungul peretelui, iar lângă peretele din față patul, adecă prici lung, pe
care puteau odihni chiar și patru trudiți. Se odihneau bine. Nu este somieră
cu arcuri mai elastice și nici saltea mai moale decât stratul de cetină subțire,
așezat gros și acoperit cu pătură de lână. Și nici perină mai bună sub cap decât
lodenul împăturit. Se prea poate că unui orășean trândăvit nu i s-ar fi părut
tocmai atât de minunat acest pat de cetină, dar cei care durmeau în el ca în
sânul lui Avram nu mai erau orășeni, și seara aduceau în oasele lor somniferul
fără pereche al ceasurilor lungi de trudă. Jur-împrejur, aproape de plafon se
înșiruiau polițele, care primeau proviziile de hrană și boclucurile183 mărunte.
În piroanele de lemn bătute în pereți atârnau puștile și binoclurile, hăinăria, o
lampă de petrol prinsă în grindă, ceaun de mămăligă, ibric de ceai, vreo două
tigăi, cofele pentru apă, după ușă măturoi legat din crengi de mesteacăn – și
atâta tot. Era destul, era îmbelșugat chiar. Am uitat ceva: podmolul de piatră
de afară de lângă ușă – și el e de căpetenie. În serile bune acolo întârziam une-
ori până târziu în noapte, ascultând cântecele de dragoste ale cerbilor.
Ne așezam strânși alăturea, cu pelerinele pe noi, aprindeam țigările
și rar cădea câte o vorbă. Se poate să fie o floare crescută din tulpina spinoasă
a patimei vânătorești încântarea care ne cuprindea și pe noi, ca și aproape pe
toți vânătorii de cerbi atunci când asistam la acest concert. Am încercat să-l
înfățișez de alte dăți, - pana mea e prea slabă pentru ca slova ei să se aproprie
182 pociumb - par scurt, bătut în pămînt, servind pentru a lega un animal sau pentru a fixa ceva; țăruș
9. boclucuri - bagaje
166
CALEIDOSCOP Ionel Pop
167
CALEIDOSCOP Ionel Pop
184 ambrozie - (în mitologia greacă) hrană aromată a zeilor, despre care se credea că dă nemurire și tinere-
țe veșnică
168
CALEIDOSCOP Ionel Pop
185 Cu referire la Lucius Licinius Lucullus (117 - 56 î. Hr.), consul și general roman, faimos pentru banche-
tele fastuoase și îmbelșugate n.n.
186 jale - salvie
187 Probabil cu referire la Samuel Hahnemann (1755-1843), medic german, fondator al homeopatiei n.n.
169
CALEIDOSCOP Ionel Pop
dar nu uita nici să tragă o gură din sticla cu rachiu. Acest Macedon, pe când
era flăcău, apucase vânătorile de la Gurghiu ale lui Rudolf de Habsburg188 și
gonea și el fiarele în gura puștilor acelor domni mari care stăpâneau atunci.
Și multe știa să povestească și despre nemaipomenitele chefuri pe care le tră-
geau în castelul de vânătoare. ”Domni mari erau - amintea bătrânul - dar nu
se gândeau să ne lapede și nouă ceva din dulceața mesei lor. Nici o dată nu
vedeam ceva din mâna lor, noi gonașii. Ne socoteau cu poruncă.” A slujit ca
paznic de vânătoare și sub contele Samuilă Teleki189, care arendase Gurghiul
după ce prietenul lui, Rudolf, se sfârșise atât de urât la Mayerling. ”Măria sa Te-
leki - mai spunea Macedon - parcă nici nu era grof. Vorbea cu noi românește,
ne cinstea ca pe niște oameni, semeni ai lui, iar când îi plăcea ceva ce am făcut,
scotea din buzunar galbenul și ni-l întindea. Odată, când ne întorceam spre
sat i-a șchiopat calul. Că, să știți dumneavoastră, că umbla călare cât numai
putea, fiind om mare, burduhos și greoi. A poftit să nopteze la mine acasă, ade-
că în căsuța de serviciu din teren, și a mai poftit să mânânce cu noi, cu toate
că în desagi mai avea mâncăruri de cele alese. Ce să-i pună înainte Măriuța,
muierea, din sărăcia noastră? Pe masa așternută frumos am răsturnat mămă-
liga, lângă ea am pus strachina cu brânză. Până să guste din astea a fost gata si
păpărada, apoi au venit niște plăcinte coape la repezeală. A mâncat groful cât
trei cosași, mă îndemna și pe mine și mă probozea190 dacă mă sfiam. I-a așter-
nut pat curat, - noi ne-am tras în tindă. Cum a pus capul pe pernă a început să
sforăie, măcar că nu băuse decât un canceu de apă. Se zguduia patul sub el,
așa sforăia. Toată noaptea.
A două dimineață, când să plece la vale, a pus pe masă trei galbeni.
«Scumpă mămăligă, măria-ta!» am glumit, că mai îndrăzneam să și glumesc cu
el. «Bună mămăligă, măi Macedoane!» S-a potrivit târg de țară la Reghin pes-
te vre-o două săptămâni, și am cumpărat pe galbenii mămăligii vacă cu vițel,
care a fost mai mândră în tot târgul. Așa era măria-sa Samoilă. Cum zic, parcă
nici nu era grof, ci de-ai noștrii. Așa cum sunteți dumneavoastră.”
188 Rudolf de Habsburg (1858-1889), fiu unic al împăratului Franz Josef; arhiduce și prinț moștenitor al
coroanei Austro-Ungare; se sinucide la 30 ianuarie 1889, la casteul de vânătoare de la Mayerling
189 Contele Sámuel Teleki (1845 - 1916) - nobil maghiar, cunoscut explorator al continentului african
190 probozi - a mustra, a dojeni, a certa pe cineva
170
CALEIDOSCOP Ionel Pop
191 ratini - jepi (Pinus pumilio); formează în regiunea alpină tufișuri întinse și încâlcite
171
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Ne-am mirat noi de această vrajă ciudată și am învârtit-o mult prin cap,
mai-mai înclinând să credem în ea. Cum să stai o noapte întreagă despuiat,
în frig și în brumă groasă ca zăpada? A avut vreme Macedon să ardă tabacul
până în fundul pipei și ne-a lăsat să ne frământăm, apoi a râs pe sub mustățile
lui tușinate și ne-a lămurit. Și avea dreptate. Ziua nu-l poți prinde. După ce se
face noapte acel taur mai stăruie prin jepărie, și vine iarăși în ea spre ziuă, tot
noaptea. Acolo și atunci trebuie să-l aștepți.
”Asta-i de înțeles, bade Macedoane. Dar de ce desculț și în cămasă și în
izmene?”
- “Dacă-i sta în cojoc cald te fură somnul și taurul trece nesimțit. Dacă
vei încerca să te apropii cu bocanci în picioare prin ratini, te aude… Așa să
faceți dumneavoastră, cum vă spun, și îl împușcați de bună seamă…”
Am râs și noi de leacul ăsta, însă nici chiar Ieronim n-a încercat să-l
aplice. Măcar că Ieronim era gata să-și pună capul pentru un cerb bun. Poate
din pricina aceasta a rămas de noi în viață ”cerbul din Seaca”.
În apropierea cabanei acesteia era și un loc de bătaie a cocoșilor de
munte. N-am fost niciodată acolo. M-am obișnuit să caut gotcanii fie în terenul
de la Oașa, fie în cel de la Joseni. Alți camarazi din mica noastră asociație în-
fruntau zăpezile mari care stăruiau până târziu spre vară în înălțimile cabanei
de la Trăznita.
Aproape de această cabană mi-am împușcat cel dintâi cerb de la So-
vata, în 1928, și am mai dobândit acolo și alte trofee bune. Îmi aduc cu drag
aminte de peripețiile pândelor și ale dibuirilor din partea aceea a terenului.
Poleiul lor de aur vechi îl dă însă acea căsuță de bârne în care am simțit parcă
mai viu decât în oricare alt loc ”vraja cabanei”.
172
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Ionel Pop și fiul său, Pitu, cu cerbii lor din 1936, Sovata și Joseni�
(Revista Carpații, nr. 12 din 1936, p. 329)
173
CALEIDOSCOP Ionel Pop
192 vestală - (la romani) preoteasă care întreținea focul sacru în templul zeiței Vesta
193 horbotă - dantelă
174
CALEIDOSCOP Ionel Pop
inițiale, semn că și aici și-a adus focul dragostei vreun flăcău de odinioară… Cei
vechi aveau răbdare să zăbovească după truda zilei ca să lase semn trecerei lor
pe aici. Vânătorii și turiștii grăbiți, au scris doar cu cărbune sau cu creion pe
grinzile tavanului, pe buștenii pereților, efemerele lor slove.
La cabana din Creanga-mare băciuiau în zilele boncăluitului cerbilor
aproape totdeauna cei doi camarazi ai noștri, Aurel Socol și Valentin Poruțiu.
Ei doi erau mai în vârsta dintre noi, și mai aveau și oarecare scădere la inimă,
iar împrejurinile de acolo erau mai ușor de vânat decât oricare dintre celelalte
ocoale de la Sovata. În tăietura largă din jurul cabanei era loc de goniță bun.
Nu era greu nici să dibuiești pe cele două versante ale coamei dinspre nord,
și apoi până spre Chinga. (Chinga era o prăbușire rea, și ținea de Trăznita.) La
vale de asemenea era ușor până spre stâncăriile de la izvoarele Juhodului.
Împrejurimile de la aceste izvoare erau însă rezervate lui Iuliu Oros,
cel mai tânăr dintre noi, mai aprig la umblat, fiind loc deosebit de accidentat
și greu de pătruns. Pe acei doi prieteni buni ai mei – săvârșiți de mult – îi înso-
țea totdeauna paznicul (și brigadier silvic) Vasile Maier. Era potrivit cu ei, cam
molatic, dar bun cunoscător al locurilor de acolo și bună călăuză.
Socol, a avut într-o toamnă o întâmplare ciudată. O scriu aici fiindcă
se vede din ea felul de gândire sucit și șiret pe care îl găsim la mulți săcui. Socol
a rănit într-o dimineață un cerb bun. A îmbrâncit cerbul, dar s-a ridicat și a dis-
părut. Câine limier nu aveau la îndemnână, au început să urmărească pe dâra
de sânge. A încetat dâra, au început să caute, cu Maier, pe un bun noroc. În za-
dar. S-a făcut amiază, s-au întors la cabană descurajați cu gândul să reînceapă
căutarea după masă, oricât de puțină nădejde mai aveau. Auzise împușcătura
un săcui, și știa, că ”domnii” nu sunt ahtiați de carne, ei iau coarnele și pielea,
carnea o dau năcăjiților muntelui, muncitori la pădure, cărbunari, care se po-
trivesc să vină după ea. Săcuiul era solie, ca să vadă ce și cum, și apoi să-și adu-
că ortacii ca să ducă bunătatea de hrană. A rămas și el cam dezamăgit când a
auzit întâmplarea, dar s-a legat să caute și el alăturea de ceilalți. L-a îndemnat
și Aurel Socol:
- Dacă găsești cerbul, capeți o mie de lei!
- În fundul pământului îl găsesc! se însufleți Foriș, săcuiul.
175
CALEIDOSCOP Ionel Pop
194 huci - pădurice apărută din rădăcinile unei păduri tăiate; desiș de tufișuri
195 rancote - crăci tăiate și aruncate grămadă la un loc; vreascuri
176
CALEIDOSCOP Ionel Pop
mirând pofta noastră de mâncare, și primea laudele. Săcuiul cel ca gura spur-
cată nu mai avea răgaz să spună nici o măscăreală de a lui. Se trăgea lângă vatră
și înfuleca din blide cantități de necrezut, etalând pe mustăți întregul meniu;
trăgea din vinars gemând după fiecare dușcă și scârțâindu-și gâtlejul. Într-un
rând s-a întâmplat un mic accident, iar păcătosul am fost eu. Sosirăm pe la
ora unsprezece, - eu rupt de oboseală și de trudă, fiindcă coborâsem după un
cerb până ia fundul Chingii, și în afară de Izvoarele Iuhodului această parte de
teren era mai greu de umblat. Aurel Socol deja se hărnicea în jurul vetrei, și ne
anunță că mai are treabă vreun ceas și jumătate, până când ”servește masa”.
- Până atunci eu mor de foame! m-am văietat.
- Vezi colo în cămară, găsești ceva ca să ți-o astâmperi – mă îndemnă
Aurel.
”Cămara” era un colț al încăperii, în care erau îngrămădite pe diferite
polițe, toate bunătățile. Am și găsit și am ales o ulcică de smântână dulce, pli-
nă-plinuță. Atât a fost de bună, încât acompaniată cu feliile de pâine albă ca
spuma, până la urmă n-a rămas în ulcică decât de un deget.
La masă, când a venit rândul sarmalelor care abureau miresme olim-
piene, Aurel s-a dus după ulcica lui cu smântână, ca să le îndulcească, așa cum
e scris în pravila sarmalelor… Tablou!
-Tu mi-ai făcut-o asta, folteo196! Acum mâncați-le așa cum sunt, fără
smântână!
Le-am mâncat și au fost minunat de bune și așa, sărăcite de mine. Era
să golim cu totul oala de lut pântecoasă. Văzând aceasta s-a împăcat și bucăta-
rul și m-a iertat. Dar în cealălalt an în zadar am căutat ulcicuța. O pitise Aurel
afară, sub streașină.
La Creanga-mare am mai pățit o rușine. Au mai pățit asemenea rușini
și alții, prin alte locuri, iar de data aceasta nu era numai a mea, ci și a lui Iero-
nim și a paznicului care era cu noi. Nu trebuie să spun, că toți trei cunoșteam
bine locurile și această împrejurare e caractristică pentru încurcătura în care
am ajuns.
În după-masa aceea vremea era mohorâtă, cernuse chiar o burniță
scurtă. Am plecat de la cabană toți trei, mai mult într-o recunoaștere, fiindcă
196 folte - om burtos; om mâncăcios
177
CALEIDOSCOP Ionel Pop
178
CALEIDOSCOP Ionel Pop
179
CALEIDOSCOP Ionel Pop
180
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Coliba de la Creanga-Albă
(Joseni-Ciuc)
181
CALEIDOSCOP Ionel Pop
182
CALEIDOSCOP Ionel Pop
183
CALEIDOSCOP Ionel Pop
184
CALEIDOSCOP Ionel Pop
povești și la vin, s-au bucurat de noi și s-au mirat că am luat în cap muntele,
noaptea. Iapa noastră a rămas sub streașină, nelegată, cu povara în spate.
- Măi oameni buni și frați ai noștri - grăi gazda cabanei, cam vinoasă
- până la Creanga-Albă mai aveți trei ceasuri, de nu mai bine. Cum să mai orbe-
căiți până acolo. Rămâneți și odihniți aici, vă facem loc, trageți un somn bun,
și porniți când se crapă de zi. Doar nu vă gonește nimenea de la spate.
Eu tare înclinam, - Ieronim dacă și-a pus ceva în cap nu-l mai puteai
clăti. Nu și nu! Plecăm!
- Hai Florică, babă!
Plaiul apucase pe o coamă care urca domol, abea simțit de picioarele
obosite. În luminisul acelui plai au căzut trei aventuri, una după alta. Într-un
loc s-a oprit Căta și ne-a înștiințat, că îndată ajungem la un molid bătrân, în
care are nărav să doarmă un cocoș. L-a văzut de câteva ori; cum doarme dus,
te poți apropia până sub el. Chiar dacă se trezește, nu pleacă ci rămâne zgulit
acolo. Am ajuns la molidul de lângă potecă, n-a trebuit să căutăm mult printre
cetinile rare. Spre cerul cu puzderie de stele se desena negreața nemișcată.
- Împușcă-l tu, mă îndeamnă Ieronim.
- Cum să împușc cocoș care nu rotește - în somn? Mai mare rușinea.
- De ce să fie rușine? N-ai să mai împuști cocoș în felul acesta cât vei
trăi.
Arma de alice îmi era în toc, desfăcută, cartușele prin vreo raniță. Ne-
am mișcat, am mai șopotit, au clănțănit oțelele armei până am potrivit-o pe în-
tuneric - speram chiar că va pleca nenorocitul cocoș. De unde? Stătea nemiș-
cat, parcă era un rotocol de vâsc prins în cetină. Am ochit pe nimerite în zarea
slabă a stelelor și s-a prăbușit cocoșul. N-am avut nicio bucurie, dar am făcut-o
și pe aceasta - ce să mă mai căiesc? Mi se pare că era cel mai mare și mai bătrân
gotcan pe care l-am împușcat vreo dată. (L-am trimis profesorului-ornitolog
Dionisie Liniția. Și acum e în muzeul ornitologic din Timișoara, împăiat. Și
nici acolo nu a avut cinstea postumă să fie în poziție de rotit. Mai trimisesem o
acvilă de stâncă. Liniția a făcut grup: acvila sfâșâind cocoșul mort. Cine trece
pe acolo, poate vedea acest grup. Dar nu-și dă seama, că înfățișează două păca-
te ale mele: cocoșul împușcat în somn și o acvilă omorâtă.)
185
CALEIDOSCOP Ionel Pop
A doua aventură ne-a rușinat din cale afară. După vre-o două culmi și
alte două văi, iată că zărim pe o coastă, depărtișor, zare de lumină. ”Braconi-
eri lângă vatra de jar!” Plan strașnic, cum să-i suprindem, cum să-i prindem.
Lăsam pe Florica în potecă, ne despărțim ca să-i înconjurăm pe trei părți, ca
nu cumva să ne scape, ne apropiem tiptil cu puștile gata… și ne întâlnim toți
trei în jurul unei buturugi putrede care răspândea aceea lumină potolită. Căta
s-a rușinat, Ieronim a suduit, eu am izbucnit în râs. Apoi am râs toți trei și am
aprins câte o țigară, dar nu la focul rece al buturugii… Iapa ne-a așteptat, fără
să facă un pas de unde o lăsarăm.
- Hai Floricico, amărâto!
A venit Floricica ce a venit, apoi deodată, fără veste, s-a prăbușit în
mijlocul potecii. A gemut una, și pe gură și prin dos, și și-a culcat capul pe pă-
mânt. Am sărit, am desfăcut chinga, am ferit poverile. Coastele iepei s-au mai
ridicat o dată, de două ori ca niște foale în răsuflare hârcăită, apoi s-au oprit și
ele în încremenire.
- Asta am făcut-o! Gata! Biata Florica!... Cum păcatele ducem noi în
spate atâta amar de povară până la colibă - suspinai eu.
Ieronim de colo:
- Le cărăm noi pe rând, oarecum, că de aici nu-i tare departe. Dar cum
târim hoitul până colo la pătulul din Batca, la urs?
Căta se învârtea în jurul leșului, îl pipăia, îl asculta pe la bot. Apoi a
început a trage de urechi, a trage de coadă, a freca pe unde știa el. Am râs când
l-am auzit:
- Nu vă năcăjiți! Tot Florica ne duce tărhatul și va avea și ursul nadă…
Și iată minunea: iarăși i s-au înfoiat iepei coastele, iarăși a oftat… și și-a
ridicat capul. Și l-a întors în toate părțile, parcă ar fi voit să vadă și să înțeleagă
pe ce lume s-a trezit, ce s-a întâmplat cu ea, pe unde a umblat? A mai frecat-o
Căta, a mai îndemnat-o, a proptit-o și s-a ridicat Florica noastră în picioare.
- Nu v-am spus eu că ne duce povara? se mândri Căta.
Cam puțină povară a dus de aici iapa. Ne-am încărcat noi în spate cât
am putut, și mai-mai și dincolo de ce am putut, și cam împletecindu-ne toți
patru, pe când se zărea la răsărit ne-a învrednicit cerul să sosim la coliba din
Creanga-Albă.
186
CALEIDOSCOP Ionel Pop
187
CALEIDOSCOP Ionel Pop
A cincea zi a sosit flăcăul năimit să aducă cal bun, care să ne ducă po-
verile spre casă, - și am pornit la vale. La casa de la Bucin l-am tras deoparte pe
Căta înainte de a pleca spre lumea de jos.
- Uite, bade Ioane, aici ai bani pentru un sac de ovăz. De cum dă iarba
bună, dumneata să lași astă sicreată de iapă să pască pe unde îi va plăcea ei și
să-i dai până atunci fân, și apoi și câte o mână de ovăz. Tarniță și ham să nu-i
pui în spinare, să vedem ce se va alege din ea până la toamnă când vom veni la
cerbi.
Așa a făcut Căta, după cum i-am poruncit. Toamna, Florica era pa-
rip , grasă ca un pepene, și vioaie ca o șerpoaică. Și ne-a slujit apoi un șir de
202
188
CALEIDOSCOP Ionel Pop
189
CALEIDOSCOP Ionel Pop
190
CALEIDOSCOP Ionel Pop
stânga îți deschidea încăperea vânătorilor. Aceasta era largă și aranjată deose-
bit de îngrijit. Avea două paturi de fier, cu saltele umplute cu fân mărunt, cu
perini și cu țoale de lână. Avea masă sub fereasta pe care vedeai de-a lungul po-
ienii, și scaune. Chiar și două fotolii avea. Adevărat că toate acestea erau ieșite
din bărdițele și cuțitoaiele paznicilor, adevărat, că uneori câte un cui afurisit
te mai prindea de pantaloni, iar dacă te așezai la vorbă mai lungă trebuia să
pui sub tine pelerina împăturată. Dar aceste mobile rudimentare îmbrăcau
camera și o făceau dormitor, sufragerie și salon, la un loc, mai prietenos decât
oricare apartament bogat din oraș. O ușiță mică ducea în cămară. Aici erau
îngrămădite uneltele slujbei, capcanele, vârzobii, apoi cele ale dogăritului, fi-
indcă Fățan era mare meșter de cofe, bote, donițe și ciubere. Mai ales iarna
în seriile lungi meșterea și apoi trăgea folos și de acolo. Nu lipsea din această
cămăruță bărbința205 de brânză, altfel de brânză atârna în burdufele animate
în grindă, alăturea de slănini și osânzi făcute ghem și legate în rețea de sfoară.
Până în vară avea Fățan atârnate șunci de mistreți afumate frumos și ciubăr
îndesat cu sloi de cerb. Dintre toți paznicii, Fățan pare că era cel mai gospo-
dar, cu toate că, după cum poate că voi arăta mai la vale, el se cârmuia singur.
Făcea ce făcea, și primăvara suia în muntele lui doi godaci și căra pe seama lor
cucuruz tocmai din Sebeș - iarna junghia doi dolofani. Toamna își împușca
grăsanul de mistreț, carne de cerb pentru sloi cădea destulă din ce împușcau
vânătorii; băcițele de la stâni lui îi alegeau brânza ceea mai grasă, brânză din-
spre toamnă. În cămară era și lădoiul cu făină de mălai. Aici la răcoare mălaiul
nu se încingea. Poate mai ajuta și mijlocul pe care îl întrebuințau cu succes
muntenii care trebuiau să se aprovizioneze cu mălai pentru o iarnă întreagă:
îngropau în făină fiere vechi, ce erau – fier de plug, piroane, coasă ruptă…
La căzile nu mureai de foame, chiar dacă mergeai cu ranița goală.
Această din urmă cămăruță își avea taina ei. Nu știu care dintre paz-
nicii care s-au perindat aici a născocit un lucru tare cuminte și viclean, învă-
țat, mi se pare de la viezure, marele arhitect. Omul din bârlogul lui pierdut
în singurătățile muntelui are nevoie și de o ieșire de taină. De ce să știe bra-
conierul când pleacă de acasă paznicul, pândindu-l de undeva când iasă pe
ușă sau găsindu-i urma pe bruma potecii? Se poate nimeri și oaspe nepoftit,
205 berbință - vas de lemn (de brad) făcut din doage, pentru păstrarea laptelui și a brânzei
191
CALEIDOSCOP Ionel Pop
192
CALEIDOSCOP Ionel Pop
ieșit vre-o cinci ciute, s-au împrăștiat prin poiană. Păreau vărsate cu pulbere
de argint, cum cădea lumina de lună pe luciul blănilor. Numai din vreme în
vreme își ridica una capul și rămânea câteva clipe privind și ascultând spre
noi, apoi îndată cobora botul.
La căzile am auzit în toamna anului 1946 cel de pe urmă cerb mugind.
De atunci nu mi-a mai fost dat să mă încânt de orga muntelui. Necazuri m-au
împiedecat să urc la cerbi atunci când obișnuiam, adecă prin 20-23 septem-
vrie. Am rezistat cu greu poruncii de ducă - adevărată poruncă înrădăcinată
în ritmul vieții mele, ca aceea a păsărilor călătoare, când le vine vremea plecă-
rii. Apoi nu m-am mai putut împotrivi. Era deja spre mijlocul lui octomvrie,
mugetul va fi trecut. Dar nu doream să împușc cerb, nu doream să vânez; îmi
era dor de muntele în toamnă, cu toate ale lui. Și așa, am urcat la Căzile, și așa
am stat acolo în sihăstrie o săptămână. Era poate și o presimțire - trebuia să-mi
iau rămas bun de la locuri dragi pe care nu aveam să le mai văd. Trebuia să
mai băciuiesc o dată cu Ieronim în singurătăți, înainte de a ne despărți pentru
totdeauna.
Câte un cerb mai cânta leneș și obosit. Diminețile hoinăream până
spre Bistra, până spre Cindrel. Spre înserat eu mergeam singur și rămâneam
până în noapte într-un loc care îmi era mai aproape de inimă decât toate cele-
lalte.
Din dosul casei, înspre nord, pornea o potecă bună, care puțin rămâ-
nea în livadă și se înfunda în urcușul pădurii, pe coasta dinspre răsărit. Abia
aveam de mers o jumătate de ceas până se făcea o căruie, înspre dreapta. Scă-
păta puțin și mă ducea la un țugui de stâncă împrejmuită de brăduștei tineri.
Aici, ca într-o lojă de teatru era alcătuită o bancă bună. În față scăpăta coasta
până în adânc de vale, dincolo se ridica spre altă culme înaltă, îmbrăcată în
molidiș bătrân. Poienițe și luminișuri mici deschideau ochiuri în sumbrul co-
drului. De departe, ca un murmur străbătea până acolo frământarea râului
Sebeșului. Ciocănitoarea neagră punea uneori în tăcere și tristețea țipetului
ei, pâlcușoare de sturzi de iarnă veneau și zăboveau scârțâindu-și glasurile în
molizii cu coceni copți. Stoluri de păsărele, pe care nu le puteam recunoaște,
treceau grăbite spre țări îndepărtate. Muntele întreg parcă îmi zâmbea mie
în melancolia toamnei, și trist îi zâmbeam și eu. Treceau ceasurile legănând
193
CALEIDOSCOP Ionel Pop
206 tărăgănat - (despre o melodie) cu note sau modulații prelungite; (despre voce, vorbire) rar și prelungit;
domol
194
CALEIDOSCOP Ionel Pop
și l-a înzestrat, atât cât îi îngăduia sărăcia și zgripțoroaica lui de muiere, - și asta
nu era prea mult. În năcaz și în vai a crescut Ion Fățan și când a ajuns la vârstă
s-a scârbit de atâta mizerie și și-a găsit femeie, o vădană bogată, care îi putea fi
mamă. Apoi s-a căit rău. Baba ținea cu dinții la averea ei, o palmă de loc n-a voit
să pună pe numele bărbatului. Fățan era în avere străină, nu stăpân. A lăsat
casa de piatră din sat și averea, și a scăpat aici în munte. Aici doar n-are să vină
după el pacostea! A venit, și Fățan a alungat-o. A venit iarăși și a luat bâta la ea.
Când s-a ivit la cabana de la Căzile a treia oară, în alt an, a găsit la Fățan nevastă
tânără și frumoasă, pe Ileana din Loman.
- Domnule doctor - mi se plângea omul de multe ori - nu găsești dum-
neata vreun paragraf prin cartea legii, să mă pot descăța de boala asta de bă-
trână?
Nu găseam, fiindcă ori ce făcea Fățan, ”boala” nu voia să se despartă de
el și pricini legale bărbatul nu putea înfățișa.
A stat Ileana din Loman la Căzile o vară și o iarnă în nădejdea divorțu-
lui și a căsătoriei, apoi i-au venit părinții și au dus-o, dacă au văzut că nu-i chip.
Și așa a rămas Ion Fățan cu două muieri și totuși stingher, sihăstrit în cabana
de la Căzile. Dar de atunci poate va fi murit baba, sau își va fi găsit alt dornic de
avere, și popa din Sugag va fi pus cununi pe capetele lui Ion și a Ilenei. Nu știu.
Și nu știu ce va fi pe la Căzile. În mintea mea stăruie imaginea veche,
cu oamenii vechi.
195
CALEIDOSCOP Ionel Pop
196
CALEIDOSCOP Ionel Pop
jos de Tău. De aici, până sus la stăvilarul de la Oașa, vreo 20 kilometri, apa râ-
ului se frământă între maluri înguste. Drumul își pipăie locșor între prăpastie
și piept de munte, sărind peste poduri nenumărate de pe un mal pe celălalt.
Abia înaintăm vre-un sfert de ceas și am ajuns la casa pădurarului de
la Gâlceag. Nu știu cine a ales acest loc de casă. Soarele numai în crucea amie-
zii se poate strecura până la ea. Omul din casă, ori în cătrău ar fi să-și facă run-
da de serviciu, trebuie să urce ca pe scara cerului. Cel care a plănuit-o - tare de
mult, fiindcă e din vechime - va fi fost un om care prețuia mai mult frumuseța
decât partea practică a lucrurilor. Într-adevăr, căsuța de la Gâlceag impresio-
nează pe cel ce are aplecare spre romantism. Tipică de munte, cu bârne ne-
tencuite, cu cerdac înalt subt steașina largă, stă pitită pe malul stâng al râului
învolburat. Tocmai pe la spatele ei se ridică deodată pisc de munte îmbrăcat
în pădure neagră, pisc înalt până în zarea boltei. Din înălțime se prăbușește pe
lângă casă părăul Gâlceagului. Numai cascade, numai spumă ca zăpada, stând
să întreacă în vâjâit clocotul Râului.
Când am urcat pentru prima dată spre acești munți, care mi-au deve-
nit cei mai dragi dintre toți, am poposit de amiaz la Sebeș. Era acolo un restau-
rant vechi, îi spunea ”Unterwalder”. Mi s-a oprit privirea și apoi a stăruit mult
asupra unui tablou atârnat în loc de cinste. Pictură naivă, asemenea litografii-
lor care înfățișează colțuri sălbatice din munții Elveției.
- E casa de la Gâlceag, m-a lămurit mentorul meu, și bunul prieten de
mai târziu, înginerul Pavel Jánosi. Trecem pe acolo…
Abia am așteptat să văd ceea ce nu-mi venea să cred că este aievea.
Apoi am recunoscut, îndată ce căruța care ne ducea a cârmit după al nu știu
câtelea cot. De atunci, de câte ori am suit spre așezarea noastră de la Braniște -
mai târziu în gâfâitul mașinei obosite - m-am oprit impresionat de frumusețea
sălbatică a locului acestuia. După ani, în locul bătrânului ”Unterwalder” am
aflat restaurant nou, modern, rece, despuiat de atmosfera patriarhală adusă
din vremi tare vechi. Pe perete nu mai era nici tabloul Gâlceagului. Noul stă-
pân îl va fi socotit nevrednic să stea între oglinzi și portretele marilor zilei. Am
întrebat ce se va fi ales cu el - voiam să-l cumpăr, să-l duc sus la casa mea de la
Izvorul-de-argint. N-am dat de el - îl vor fi aruncat la gunoi.
197
CALEIDOSCOP Ionel Pop
198
CALEIDOSCOP Ionel Pop
vorbe pe scândura blidarului. S-a făcut că se miră că n-am uitat nici de data
aceasta coșulețul cu bomboane pistrițe și care de care cu gust mai bun.
- Vai, ați cheltuit și pentru baba să-și mai îndulcească gura asta știrbă…
Adună ”dumnealui” alune, dar cine le poate roade? Șoarecii și veverițele… Iată
minune: s-au învățat veverițele la sacul cu alune din pod…
Și iarăși tititi și tatata, și prâsnel prin casă și indemn la bucate, și iertă-
ciuni ”că aici numai tocmai ce se găsește la om pădureț, nu ca la oraș” și supăra-
rea cuvenită când am înfulicat ranițele și puștile de pornire spre Gotu. Când
ne-om coborâ, peste patru zile, numaidecât să potrivim pe la amiaza bună.
Are să-l țină acasă și pe ”dumnealui”, dar înainte îl va pune să prindă niște păs-
trăvi. Știe ea, baba, că ne place cum îi prepară, tăvăliți în mălai și copți în tigaie
cu unt praspăt. Și va face și niște scoverzi cu brânză…
În colțul din dreapta al ogrăzii înguste e gura potecii spre Gotu. Are
portiță tainică: dacă n-o știi treci pe lângă ea fără să o vezi nici de la doi pași.
Acolo-i un fag înalt și gros, în fața lui o tufă mare de soc. Poteca începe tocmai
la spatele acestei tufe, care o acoperă de văzul oamenilor, iar mai sus e pier-
dută în pădure mare. Badea Toma a potrivit-o așa, când a dres plaiul vechi
și neumblat. Portița o știu cei ce trebuie să o știe, cei ce au treabă la Cabana
din Gotu - alții nu. Altfel n-ar mai avea pace nici Toma și nici jivinele pe care
le străjuiește. De cum mijește primăvara până la zăpada mare, trec pe drum
la deal și la vale cete de turiști. Cum ar da cu ochii de gura potecii, cum le-ar
trăsni prin cap să urce pe acolo spre Coman, spre Prigoana sau spre Șurian.
Dacă ar merge și s-ar purta omenește, ca cei ai muntelui, n-ar fi nicio pricină.
Pe unde trec ei însă, parcă trece alai de nuntă. Cântă, chiuie cât le ține gâtlejul,
mai slobod și din piștoale. Fac foc unde nu trebuie, și îl lasă cu tăciunii aprinși.
Când văd vreo sălbătăciune le place să o sperie. Oameni de la oraș, care nu
cunosc rânduiala bună a muntelui și îl iau în râs pe Toma când vrea să-i poto-
lească și să-i povățuiască. Nu se potrivesc în sălbătăcia muntelui multe dintre
obiceiurule civilizației orășenești!
La spatele portiții noastre îndată începe urcușul greu pe pieptul mun-
telui. Poteca se frânge în coturi aspre, în dreapta, în stânga, în dreapta, în stân-
ga, - treizeci și șapte. Le număr de câte ori le calc - așa știu cât mai am să fac,
199
CALEIDOSCOP Ionel Pop
până răzbesc deasupra. Mai este un îndreptar: vâjâitul râului. E tot mai încet, e
tot mai sorbit de pădurea de sub noi. Când va fi doar un murmur monoton nu
vom mai avea mult. Și mai este cam pe la mijlocul suișului încă un semn. Acolo
își scoate la iveală capul o stâncă de sub pământ. Tocmai atât cât îți face bancă
de odihnă. Nu ne alungă nimeni de la spate și nici coliba lui Badea-Toma nu se
mișcă de la locul ei: ceasornicul, acest tiran al vieții de la oraș aici și-a pierdut
toată puterea și răutatea. Loc de popas. Umerii se bucură scăpați de curelele
ranițelor, se șterge încet broboada de sudoare de pe frunte, inima își potolește
goana. Iar ochii și sufletul se încântă. Pădurea de fag e încă stăpână la înalți-
mea aceasta. Rari molizi au coborât din împărăția lor de sus ca să-și înfigă ră-
dăcinile dincoace de hotar – ca niște iscoade în țară străină. Fagii străvechi își
înalță colonele văruite până sus, ca să susțină bolta clădită în linii gotice. Nici
într-o altă pădure ca în aceea de fag bătrân, n-ai impresia că te găsești într-un
imens templu al naturii.
Nici o altă pădure, ca aceea de fag bătrân nu-ți poruncește să nu-i tul-
buri pacea și tăcerea, să nu-i răscolești cu pași profani covorul de jos, în care
îi dorm frumusețile altor ani. Materialist, necredincios, cinic de ai fi, ți se stre-
coară în gândul împietrit ca un tremur străin, necunoscut, prinde putere, te
încălzește, te rupe de materie, te înalță încet și nesimțit deasupra boltei verzi
de sus, deasupra celei albastre care mijește printre crengi, - parcă te împrăștie
și te pulverizează făcându-te una cu toate; parte a puterii dinainte de alfa și
dincolo de omega.
Impresia de maiestate rece și sumbră pe care ți-o dă în primele clipe
pădurea de fag, se topește ca în căldura unei îmbrățișări de mamă, care te lea-
gănă pe încetul în pacea credinței. Timpul se oprește din goana lui, parcă auzi
răsuflarea pământului, imnul pe care îl întonează aștri - parcă simți atingân-
du-te și mângâindu-te o mână, care le cuprinde pe toate: mâna Domnului.
Și trupul trudit și sufletul vrăjit se rupe cu greu din odihna jelțului
de piatră de la mijlocul urcușului spre Gotu. Mai sunt încă vreo șaptespreze-
ce cârjoaie de călcat, - apoi numai vreo zece, - fagii s-au rărit, molizii străvechi
au cucerit locul, și de acum își încheie ei deasupra capetelor noastre cetinile
negre. Parcă s-a domolit coasta muntelui; între ultimele cotituri cărarea în-
200
CALEIDOSCOP Ionel Pop
201
CALEIDOSCOP Ionel Pop
La căsuța din Gotu urcam cam de trei ori pe an. Primăvara în bătaia
cocoșilor - dar atunci doar poposeam o oră, două, grăbindu-ne spre Coman,
- vara, când alergau căpriorii îndrăgostiți și voiam să ciupim din cei pe care îi
păzea Badea-Toma - și apoi în zilele toamnei aurii, când cocoșeii de ieruncă
răspundea chemărilor noastre viclene din fluericea făcută din os de iepure.
Mai ales aceste zile de toamnă aveau dulceață aleasă. Din întreg teritoriul nos-
tru de vânătoare, aici, în jurul Gotului, erau mai multe ierunci. Era și brad și
fag și tufărie de alun, așa cum le place lor. Plăcerea noastră cerea puține jertfe.
Vânătoarea la ierunci e un joc ușor, un exercițiu de florete mânuite isteț de
cei doi protagoniști. Rar se învrâstează câte o tușă în salba de atacuri, apărări
cuprinse în melodia simpla și arginție a duetelor dintre vânător și pasăre. Pe-
ripețiile nu sunt zguduitoare, succesele nu-s răsunătoare, vânătorul păcălit de
un cocoșel mai isteț decât el are pe buze zâmbet și nici o picătură de fiere.
Pădurea toamnei cu izbucnirea ei de culori ale rămasului-bun e o încântare
a ochilor. Partidele de vânătoare sunt scurte sau lungi, după cum tocmai te
trage inima, - umblarea e ușoară, fără oboseli mari, cabana e aproape, prietenii
202
CALEIDOSCOP Ionel Pop
203
CALEIDOSCOP Ionel Pop
204
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3
(În ”Carpații”210 a scris maestrul Sadoveanu o bucată trasă dintr-o
excursie a noastră la cabana din Gotu. Sunt acolo și fotografii făcute de
mine. Într-una căsuța, pe prispă cu cei ce ne găseam atunci acolo: în șir
Pavel Jánosi, Sadoveanu, Aurel Socol și, în picioare, eu. A fost în toamna
anului 1936. Întâi s-a dus de pe lume Socol, apoi Pali-baci, apoi Maestrul
Sadoveanu. Dusu-sa pe alt tărâm de vânătoare și Badea Toma, adecă
Toma Orășan. Am auzit că au lăsat în părăsire casa de pădurar de la Gura
Gâlceagului. Oare mai stă casuța de la Gotu?)
205
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Cabana Curpătului
206
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Sunt în urcușul acesta prelungit și două locuri de popas. Într-unul apa se iz-
bește în stâncă potrivnică, nu o poate învinge și se frânge în cot. A încercat să
o sape pe dedesupt și a făcut cotlon adânc și larg. Apa de cleștar se învârtește
acolo încet, - dacă poți să te apropii fără să fii văzut izbucnește din adânc pește
după pește în săgetări aurii. Dar nu totdeauna. Uneori ți se pare că acea genu-
ne e un loc de odihnă sau de sfat al păstrăvilor. Apropiindu-te, îi vezi pe fundul
adânc al albinei stând nemișcați, mulțime mare, ca niște luntrișoare înecate.
Dacă te ivești, într-o clipă nu mai sunt. Au ei ascunzătoare bună în cuptorul de
sub stâncă.
Al doilea loc unde trebuie să te oprești e în pădurea bătrână, depăr-
tișor de apă. Pe trunchiul unui molid uriaș e întărită o icoană. Din zugrăveală
naivă mai desprinzi cruce cu trup răstignit, lângă ea conturele șterse ale Maicii
Domnului și a Sfântului Ioan evanghelistul (mi se pare). Pe lemnul icoanei au
fost și slove, - acum nu mai poți aduna nimic din ceea ce a rămas din ele. Dar
dacă ai băciuit mai mult prin aceste locuri, îți va fi spus cineva, negreșit, că în
acel loc a murit un om cu moarte năpraznică și un creștin a pus semn de po-
menire. Cine va fi fost acel om, care dintre primejdiile muntelui îl va fi copleșit
aici, și când - poate să mai știe vreun bătrân. Eu, cât am întrebat și am știricit
n-am putut afla. Mă opresc întotdeauna - ca și alți trecători, rari - la acel loc al
unei tragedii neștiute, închipuirea încearcă să refacă întâmplări acoperite de
uitarea oamenilor, fac semnul sfânt, zic un Tatăl-nostru, și ”Ori cine vei fi fost,
ori unde ți se macină oasele, odihnește în pace!”. Parcă ușurat de o îndatorire
împlinită. Cobor la apă și, pescuind, nizuiesc spre luncile Curpătului.
Se lărgește albastrul cerului, malurile împădurite se îndepărtează pu-
țin, ca apoi să se strângă îndată în încuietori de stâncă înguste. Proptit între
stânci e opustul vechi și părăsit, rămas de pe când se plutea și pe apa Curpătu-
lui. Acum opustul e ruină. Apa se strecoară prin crăpăturile iezăturii211 înalte
de câțiva metri, cășițele212 de margine au trunchii putreziți și căscați, ierbărie
și sălcii pitice au găsit loc pentru rădăcinile lor în crăpături. Zănoaga de sub
opust nu mai are volburi și clocot, adâncă și străvezie pare un iezăr adormit.
Rar am reușit să scot vre-un păstrăv din taina adâncimii, însă în acele clipe
211 iezătură - baraj mare de pământ și împletituri de nuiele, care blochează întreaga vale a unei ape
212 cășiță - construcție de bârne, umplută cu pietre, pe care se așază construcțiile în apă
207
CALEIDOSCOP Ionel Pop
208
CALEIDOSCOP Ionel Pop
- Ce ne facem?
- Ne facem bine, liniști Ilie. Cu unul dintre dumneavoastră merge
Niculiță.
- Care Niculiță?
- Ia, ăsta de aici. Știe bătăile, cum le știu eu, grăi paznicul. Cel căruia i-a
fost sorocit Niculiță să-l ducă la bătaia cocoșilor s-a codit, văzând princhidelul
de băiat. Până la Urlieș e cale de două ceasuri bune, peste șir de munți și de
văi. Noaptea mai ales se vor pierde pe acolo, vor umbla în zadar, nu vor găsi
bătaia…
- Nu vă fie frică! Îndrăzni copilul. Nimeresc eu cu ochii închiși. M-a
dus tătuca anul trecut, alaltăieri am mers singur… Vin cinci cocoși în bătaie…
Tătuca m-a învățat și cum să-i apropriu…
La condus Niculiță fără greș pe vânător în bătaie, și l-a învățat cum să
se furișeze pe versul cocoșului. Și a avut cinste mare în fața celui ce s-a întors
cu cel dintâi gotcan împușcat de el.
Mare meșter era acest băiat la păstrăvit.
De-a lungul luncii cu pământ moale, cu turbării, Curpătul și-a săpat
albie adâncă, îngustă, încât pe alocurea puteai sări peste ea. Ierbării se aple-
cau deasupra apei, care se frângea în coturi cu bolboane sub ele. Aici în zadar
ai încerca să lansezi din depărtare musculițele artificiale cu care pescuiam noi
pe râu. Am făcut și noi cum l-am văzut pe Niculiță, care scotea pește după
pește: În pleasna sforii scurte am pus cârlig cu cosaș, ne-am furișat și am întins
momeala printre ierburi, săltându-o pe apa pe care nici nu o vedeam de multe
ori, pe pipăite. Îndată simțeam zmâncitura și ridicam păstrăvul. Și erau mulți
și frumoși - ne miram cum pot să fie în apă atât de mică asemenea ”purcei”. Am
pescuit de câteva ori alăturea de Niculiță, - totdeauna a prins mai mulți decât
mine, cu toate că el mai trebuia să alerge după câte un vițel răzlețit, dat în sea-
ma lui. Mic cum era, se putea furișa nevăzut și știa de minune să se furișeze.
Unde să ne putem noi apropia de câte un cot bun așa ca Niculiță – trăgându-se
pe burtă?
Din băiatul de atunci se va fi ales paznic minunat – sau un braconier
strașnic…
Am înțeles, că acum casa de la Curpăt e canton de pădurar.
209
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3
Între hârtiile uitate într-un fund de sertar găsesc câteva file scrise
des, care poartă și titlu: ”Poienița ielelor”. Fiind în legătură cu valea Curpă-
tului, transcriu aici cele ce le cuprind.
Undițând pe Curpăt în sus, până la opustul părăsit, am putut alege
dintre păstrăvii înșelați cu musculițe vre-o zece arătoși: pe ceilalți, mulți, i-am
iertat. Cei din coș erau chiar prea mulți pentru mesele de azi, iar colo după ce
se va apleca soarele spre Vârful-lui-Pătru voi mai pescui bine pe apa îngustă și
adâncă de pe luncile de sus.
Trec gurguiul de stâncă de care se razimă aripa stângă a barajului, și
pășesc spre luncile deschise spre cabana care se vede aici aproape, răzimată
în coastă. Peste Curpățel – părău care se îmbucă aici în apa Curpătului – e o
podișcă din două scânduri; le treci în trei pași mici. Dacă ai voi, ai putea și să
sari peste șuvoiașul care se grăbește cântând spre fratele lui mai mărișor. Și de
data aceasta fulgeră prin lacrima apei puține păstrăv speriat de pașii mei. Sunt
păstrăvi și pe Curpățel – și nici când nu i-am încercat! Nici n-am fost pe el în
sus, nu știu de unde vine, cum este dincolo de perdeaua deasă de sub care se
strecoară în lumina luncilor. Treabă n-am, vreme am, de pescuit m-am săturat
deocamdată, - haide, să văd ce-i pe părăuțul ăsta în sus. Undița nu-mi mai face
trebuință, mă mai și încurcă pe când am să străbat prin desimi,- o razim de un
molid din margine. La o umbră răcoroasă lepăd și coșul cu peștii.
Nu e perdea ci zid verde cel pe sub care se strecură părăuașul. Molizi
bătrâni își coboară cetinile grele până la pământ, perie de pui de molid încâl-
cește puținul loc dintre trunchi. Cărare nu-i. Nimenea nu are treabă să urce
pe Curpățel în sus. Pun spatele ca să pot sparge împotrivirea cetinilor, feresc
cu mâinile, mă aplec răzimat în mâini pe sub crengi groase. Mă zgârie țepele,
mă împung cioturi, ace uscate se scutură și îmi intră pe după gât, picioarele
se împiedecă în praguri de rădăcini, alunecă pe bolovani mușchiați - nu-i chip
să străbat. Parcă-i un adevărat zid de încuiere. Să mă întorc, doar nu are nici
un rost să mă canonesc în felul acesta. Și ce aș putea găsi mai sus, decât același
pârâiaș, pe care îl văd și aici alergând vesel, săltând în cascade mărunte pes-
210
CALEIDOSCOP Ionel Pop
211
CALEIDOSCOP Ionel Pop
în pernă de mușchi mă poftea în jilțul lui. I-am primit prietenia și multă vreme
m-am legănat în reveria în care pe încetul se topesc gândurile în mângâierea
sentimentelor.
Oare să fi coborât din seninul și din liniștea cerului o aripă de boare?
Și numai aici în ocolașul capitonat cu covor de bulbuci-de-munte, - doar vâr-
furile înalte ale molizilor se scriau încremenite pe pânza azurului și nici ceti-
nile n-au început să cânte în miile lor de strune. Un vârtej ușor a clătinat încet
într-o palmă de loc florile galbene, apoi a alunecat pe marginea pădurii, apoi
s-a săltat și a coborât în mijloc, rotind pe loc multă vreme. A desprins câteva
petale și le-a ridicat fluturându-le în cerc, s-a înălțat cu ele în brațe până s-au
pierdut în aurul soarelui - și n-au mai fost. Florile s-au mai legănat câteva clipe,
apoi și-au închis în nemișcare covorul.
Înzadar au încercat atunci învățăturile din școli și din cărți să alunge
mirajul povestilor străvechi care au încântat lumea de gânduri a copilului. Mi-
nunea care s-a desfășurat neașteptat în fața ochilor mei, nu putea să fie decât
Hora Ielelor. S-au ridicat din sălașul lor de taină, s-au înălțat deasupra codru-
lui și au coborât ca să-și joace dansul în locul pe care și l-au ales pentru joc, cel
mai încântător ascunziș din toți munții aceștia - pe malul apei ca lacrima, pe
covorul gingaș al florilor.
Am înțeles de ce a ridicat muntele zid de molidiș și a pus străji în jurul
poieniței acesteia, am găsit rostul care a podit-o cu florile aurii ale bulbuci-
lor-de-munte.
În asemenea tainițe vrăjite ale muntelui o singură dată ți-e îngăduit să
pătrunzi cu trupul tău pământesc. Te întorci apoi adeseaori la ele cu gândul și
iarăși crezi că ai fost o clipă în lumea de basme în care trăiau aievea Ielele214.
214 Iele - Ființe imaginare din mitologia populară românească, înfățișate ca niște fete frumoase, care apar
noaptea, vrăjind, prin cântecul și prin jocul lor bărbații, asupra cărora au puteri nefaste; frumoasele,
mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele, drăgaicele
212
CALEIDOSCOP Ionel Pop
213
CALEIDOSCOP Ionel Pop
214
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Ațâță focul, jos și la uscat hainele, altele în spate. Repede ceaiul, “Un-
de-i sticla cu vinars?”. Cabana descheiată din Muchia Drăgușului a fost raiul
coborât pe pământ.
Omul cu calul are să vină abia peste două zile. Să coborâm cu atâta
bagaj în spate, nu putem. Să ne mai bată viscolul și lapovița până la casele de
sub munte, câteva ceasuri, nu ne ademenea de loc. Și nu e oare bine, aici în
cabană, - în bârlog, ca urșii?
Două zile am mai rămas acolo, și ne-au ținut viscolul și negura încu-
iați. Abia era chip să alergăm, pe rând, până la izvor, să mai tragem din pădure
câte o uscătură pentru foc. Viață de cabană, adevărată. Urla și șuiera vântul,
izbea lapovița în acoperiș, gemeau și pocneau bârnele pereților, câte o pală
își afla loc printre deschizături și răscolea focul din vatră stârnind ploaie de
scântei, fumul se învârteja pe sub șindrile, - și era bine, minunat de bine. “Vraja
cabanei” stăpânea și mângâia, - și transforma în încântare micile mizerii, care
ar fi îngrozit pe omul de la oraș. Era afumată și cam tare tocana din ficat de ca-
pră neagră, - era ațoasă carnea țapilor bătrâni? Cădea spuză în ceaunul de mă-
măligă? De unde! Toate erau minunate. Și buștenii retezați pe care ședeam în
jurul focului erau mai buni decât fotoliile capitonate de acasă, - și grămada de
cetină mai adormitoare decât patul cu somieră și cu saltele. Ceasurile treceau
nesimțite în măruntele îndeletniciri la care era redusă problema existenței, -
fugeau în salba povestirilor.
Întâmplări vechi și nemaipomenite prindeau trup, ca și când s-ar fi
întâmplat ieri, sub ochii noștri; din urgia vântului desprindeam ropotul cai-
lor, lătratul câinilor, chiuitul și goarnele “vânătorului sălbatic” care trecea prin
văzduh. Ne așteptam să credem aievea în țapul alb, care aduce moarte vânăto-
rului, și în zâna fermecătoare care îl ademenește până în vârful piscurilor, ca
apoi să-l prăbușească hohotind de râs. Ziua de azi se pierdea în vechimi fără de
hotar, oamenii de azi se pierdeau într-o lume de mult trecută, aspră și totuși
plină de dulceață, lipsită cu totul de marile cuceriri ale civilizației, însă câr-
muită de legile din veac ale vieții, și liniștită în tâlcurile adânci ale credințelor
numite ”deșarte”.
Două zile și două nopți am stat ca fiarele muntelui și ca strămoșii cu să-
curi de silex în bârlogul nostru. Când s-a luminat de sus și apoi a sosit omul cu
215
CALEIDOSCOP Ionel Pop
216
CALEIDOSCOP
Ionel Pop
ISBN 978-606-008-010-7
EDITURA HONTERUS