Serie nouă

Anul III, nr. 1 / martie 2014

zări
alb
Anul şcolar 2013 –

astre
2014

Revista Colegiului Naţional „Mircea cel Bătrân”

Constanţa
 Gratis, ponturi şi poante
Cuprins Călin Ştefanopol – Studiu de caz: De la
pagina cutare… / 43
Eda Ibram – Fără ieşire / 44
Ioana Capotă – Comic corner / 45
Editorial
Imam Mologani – Atlas mirciologic / 47
Ioana Capotă – Despre frumuseţea de
nedescris a zăpezilor şcolare / 4
Suflet de gazetă, viaţă de gazelă
Taner Musta fa – Ce este Balul
Pepiniera de genii Bobocilor? / 48
Călin Ştefanopol – Am fost şi eu la bal / 50
Ioana Capotă – Marina Cozma, cel mai mic
Oana-Maria Mocanu – Să vorbim / scrim
viitor mare pilot / 5
corect despre Bal / 51
Oamenii lui Einstein
Vecinul de la blog
Costin Dobrin – Starea de olimpic / 8 Amalia Caraş – Viaţa mea, blogul meu / 52
Cristina Danovski – Sângele artificial, o
invenţie revoluţionară, marcă românească / 9 Revista revistelor din C.N.M.B.
Marina Tona şi Cristina Cucoaniş –
Cei din Liga Întâi (Liga Elevilor, desigur) MISH-MASH – limba germană în doze
comprimate / 53
Evelyn Paris – Predarea ştafetei / 10
Stefania Sterie – Să păstrez, să schimb sau Pata de culoare
să îmbunătăţesc? / 11 Handmade mircist / 25-28
Foşti elevi, stimaţi profesori
Andrei Lia – Departe de tărâmul orwellian / 12
Revista de martie
C.I.A. (chestionare, interviuri, anch ete)
Ilinca Bogaciov, Iulia Iacoblev – Românca Începuturi în martie
Lara / 14
Larisa Stegărescu – Prima repatriere / 17 1 martie 1867 - Apare primul număr al
Ciocîrdel Alexandra – Jocul credinţelor şi „Convorbirilor literare", revista societăţii
jocul ideilor / 18 „Junimea"
„Decât” nişte cultură 10 martie 1876 - Alexander Graham
Meryem ECE – Noaptea de Henna / 20 Bell a realizat primul apel telefonic, spunând
„Domnule Watson, vino aici; am nevoie de tine".
Cică nişte cronicari… Arte, carte, parte
18 martie 1906 - Traian
Ioana Oprea – Cărţi de citire / 21 Vuia realizează, la Paris, primul zbor din
Cristina Cucoaniş – Repetenţia lui Tudor Europa cu un aparat mai greu decât aerul,
Chirilă / 23 condus exclusiv prin mijloace proprii de bord.
Călin Ştefanopol – Ceva vorbărie despre
RAP / 24 19 martie 1958 - Este
creat Parlamentul European, for consultativ
Cronicile realului al Uniunii Europene.
Cristina Danovski – Ne plac ambalajele 20 martie 1916 - Albert
senzaţionale! / 25 Einstein publică teoria relativităţii.
Ilinca Bogaciov – Ce să cauţi în Albania? / 30
Cristina Cucoaniş – Greşeli gramaticale & 22 martie 1963 - „The
umane / 31 Beatles” lansează, în Marea Britanie, primul lor
Mihai Drosi Câju – Ce caut eu aici? / 32 album: Please, Please Me .
Hârbu Delia– Miruna – Cele 7 schimbări pe
care le-aş face în învăţământ / 33 26 martie 1881 - Carol I este
proclamat primul rege al României.
Pixeli şi tinere pixuri
28.03 1923 - Este promulgată
Andreea Durea – Despre Constanţa ş i alte Constituţia României Mari, una dintre cele mai
lirisme / 35 avansate şi democratice constituţii din Europa
Georgiana Ingrid Stoleru – Poeme / 36 acelui timp.
Vlad Andrei Catrina – Lumină orbitoare / 38

3
 Editorial
Ioana Capotă
XI B

Despre frumuseţea de nedescris

a zăpezilor şcolare

ucuria te cuprinde în diferite

B momente ale vieţii: de

Sărbători, când mănânci
dulciuri până…, când eş ti aproape de
familie (de bunicii care-ţi dau bani să-
ţi iei şi tu ceva b un acolo). Poate
când câştigi la pariuri ori când îţi face
El sau Ea cu ochiu’ pe holul ş colii,
când încalci regulile impuse de mami
şi nu se lasă cu scandal, când scapi
ca prin urechile acului de ascultatul la
bio sau când… când… toarce o
pisică în braţele tale sau te „pupă” un
căţeluş pe-obraz şi-apoi dă vesel din
codiţă. În principiu, fel de fel de
întâmplări mici sau măreţe, care fac
traiul nostru să fie bine ca să nu fie
rău, te pot bucura.
Însă nimic, dar absolut
NIMIC nu se compară cu frumuseţea
de nedescris a zăpezilor! A zăpezilor
de început de decembrie sau de
mijloc/ sfârşit de ianuarie (se pun şi
cele de februarie, dar numai după
vacanţă!). Mă refer la zăpezile mari,
multe, troienite, de cumplită iarnă
când tot e alb , pe câmp, pe dealuri,
împregiur, în depărtare, la zăpezile
alea de s -aştern într-o noapte şi
devin cea mai importantă ştire trei
zile la rând, fac să beculească roşu- TANIA BATURI – Oul dogmatic
portocaliu codurile şi le fac vedete pe
fetele de la meteo. Sunt
miraculoasele zăpezi şcolare. Cea mai mare bucurie: acel rar moment când deschizi televizorul
dimineaţa şi citeş ti cel mai duios mesaj: ŞCOLI ÎNCHISE! În mai multe judeţe, s-a decis suspendarea
cursu...
De-aici încolo nimic nu mai contează. Ce a fost important de spus, s -a spus. Timpul, spaţiul,
lumea s-aşază într-o altă ordine, îţi sunt prieteni, te răsfaţă, îţi fac daruri... Eşti emoţionat, ochii se
umezesc, mâinile se aruncă singure în aer şi picioarele te duc, în paşi de dans, spre fereastră. Le vezi –
zăpezile – iar ele îţi fac, înfoindu-se pentru a-şi etala aparenta inocenţă, cu ochiul. Sunt, de fapt,
complicele tău, materia albă care te salvează din bătălia cu materiile de la clasă. Li te-nchini, în semn
de mulţumire. Te reculegi, le venerezi: „Vă adorăm, zăpezilor!”. Apoi, într-o deplină armonie cu natura şi
cu fenomenele ei, te-ntorci cu paşi triumfali în pătuţ şi adormi prunceşte.
Ei bine, având în vedere raritatea adevăratelor zăpezi şcolare (Vă amintiţi iarna apocaliptică de
acum doi ani? Şi cum ni se dădea drumul doar de la ultima oră?), putem să ne considerăm

4
binecuvântaţi că am avut parte de ele. Acum, că a fost sfârş itul lumii d.p.d.v. meteorologic, că a-ngropat
zăpada tot ce era de-ngropat, că a luat vijelia pe sus căţei, purcei şi băbuţei, că a rămas mama cu
maşina împotmolită în stradă, nu prea mai contează. Nu pot să nu mă bucur până în pânzele albe de
comuniunea cu natura! Nu pot să nu-i admir măreţia care îţi administrează terapeutic o doză bună ş i,
mai ales, prelungită de lib ertate!
Ce voi spune în continuare nu-mi face nicio plăcere, dar o spun numai pentru a sublinia
diferenţa: Ne-am întors de mult timp „la datorie”. Zăpezile noastre făcătoare de vacanţă s-au prefăcut
mai întâi în mormane jegoşite, trântite hidos în intersecţii şi staţii de autobuz. Apoi, în fiecare dimineaţă,
venind spre şcoală, am deplâns agonia lor şi dispariţia lor. Apoi am văzut o tanti plimbându-se cu
ghiocei în mână, păsărele băgându-se şi ele în seamă, cip cirip ici, cip cirip colo, şi, evident, lansarea
pe piaţă a mărţiş oarelor. Le-am zis atunci, dar fără entuziasm: Succes , bărbaţilor, domnilor, tinerilor şi
băieţandrilor/ puştanilor, în trecerea cu bine a sărbătorilor de primăvară, care vă solicită portofelul şi
imaginaţia! Succes tuturor elevilor în noua primăvară, succes olimpicilor, succes mie, succes ţie, succes
cocorilor ce stau să vie, succes, succese! Şi, desigur, succesuri! Dar, credeţi-mă: nimic, dar absolut
nimic – ghiocei, mărţişoare, optmarteuri, rândunele, cocori etc. – nu se compară cu frumuseţea de
nedescris a zăpezilor şcolare!

Pepiniera de genii
Ioana Capotă
XI B

Marina Cozma, cel mai mic viitor mare pilot

N e aşezăm pe locurile indicate pe bilete. Ne rugăm de cel de-alături

să ne lase la geam, să vedem priveliştea. Ne plictisim la
instructajul stewardeselor. Ne stă inima în loc la turbulenţe. Dar ne gândim vreodată, pe durata unui
zbor, la domnul sau doamna pilot? Noi ne-am gândit. Şi nu la oricine! Ne-am gândit chiar la colega sau
prietena voastră din clasa a X-a, Marina Cozma, o mircistă mai… aeriană. Marina ştie să piloteze
avioane, aşa că am tot întrebat-o cum?, de ce?, când? etc.
Ioana Capotă : Evident, prima întrebare care ne vine în minte este: Cum ai ajuns tu la şcoala
de zbor?
MarinaCozma: Emisiunea „Air CrashInvestigations” mi-a trezit pasiunea pentru aviaţie, în
clasa a V-a. Părinţii mei au zâmbit când le-am spus despre noua mea preocupare, dar, cu timpul, şi-au
dat seama că este ceva serios. Am început să mă documentez foarte mult, să îmi petrec fiecare zi
uitându-mă curioasă la avioanele care trec pe deasupra noastră şi apoi am aflat de şcoala de pilotaj de
la Tuzla. M-am înscris la cursuri în clasa a IX-a, imediat după ce am împlinit 15 ani. Nimeni din familia
mea nu lucrează în domeniul aviaţiei şi, de aceea, apropiaţii nu-mi înţeleg pe deplin pasiunea.
I: Explică-ne ce însuşiri trebuie să aibă un aspirant şi care este drumul pe care trebuie să îl
urmeze un pilot în devenire.
M: Aviaţia este un domeniu complex, care necesită multă pasiune, perseverenţă, disciplină,
dar şi competenţe pluridisciplinare. Un pilot trebuie să se pregătească continuu. La şcoala de pilotaj, la
cursul PPL (Private Pilot Licence) sunt numeroase informaţii de asimilat din nouă materii complexe:
cunoştinţe generale despre aeronave, cunoaşterea avionului pe care facem cursurile, radiotelefonie,
principiile zborului/ aerodinamică, navigaţie aeriană, factori umani, planificarea zborului şi proceduri
operaţionale, reglementări aeronautice, meteorologie, foarte multe dintre acestea având tange nţe cu
ştiinţele exacte: fizică, matematică, biologie şi chimie. Licenţa PPL este primul pas în cariera unui pilot,
permiţându-i pilotarea unui avion de mici dimensiuni. O voi obţine în luna octombrie, anul viitor, după ce
voi susţine examenele de la Autoritatea Aeronautică Civilă Română. Vârsta minimă pentru obţinerea
licenţei PPL este de 17 ani. Următorul pas este licenţa ATPL (Airline Transport Pilot Licence/ Licenţa de
pilot comercial), un curs mai complex, iar în paralel aş dori să fac şi şcoala de acrobaţie.

5
 Un pilot trebuie, bineînţeles,
să aibă calităţi fizice şi psihice
deosebite. Important este să aibă
vite ză de reacţie, distributivitate,
percepţie şi memorie foarte bune şi,
nu în ultimul rând, o stare de sănătate
perfectă, un regim de viaţă cu mult
sport. Piloţii trebuie să observe
instrumentele de bord, să simtă
avionul când are diverse simptome
motrice, să poată analiza rapid şi la
rece orice situaţie. Chiar în momentul
în care există o tendinţă de panică,
trebuie să avem capacitatea să ne-o
înfrânăm şi să mergem pe calea pe
care am fost instruiţi. Mai presus de
toate acestea, ca să devii pilot
pasiunea pentru aviaţie este
esenţială.
I: Am aflat că în toamna trecută ai efectuat primul tău zbor în
simplă comandă; ce ai simţit în momentul ridicării de la sol? A existat vreun
moment de teamă/panică sau, din contră, te-ai simţit în al nouălea cer?
M: Nu cred că pot exprima în cuvinte ce am simţit la primul zbor în
simplă comandă. Am fost copleşită de o fericire de nedescris, învăluită de
emoţii şi de teama de neprevăzut, cea pe care cred că o au toţi piloţii aflaţi la prima „simplă” (primul
zbor fără instructor). În final, m -am simţit în al nouălea cer: visul meu a devenit realitate.
Mi-am dorit foarte mult să zbor singură pentru prima dată de ziua mea, când am împlinit 16
ani, vârsta minimă pentru primul zbor în simplă comandă. Briefingul l -am început cu jumătate de ora
înainte de zbor, am semnat documentele, m -am uitat la prognoza meteo, la restricţii, am făcut inspecţia
externă şi am urcat în avion. Înainte de a zbura singură, am susţinut o serie de examene şi examenul
de control pentru primul zbor în simplă comandă. Eram nerăbdătoare şi, în acelaşi timp, entuziasmată.
Am fost încurajată şi susţinută de toată echipa aerodromului Tuzla. Pentru câteva momente, am uitat de
emoţii, dar, după ce am pornit motorul şi am început rulajul,
ele au revenit. A fost uimitor, visul meu devenise realitate,
ALEXANDRA MIŞCĂ zburam singură! Avionul îl simţeam altfel, era mult mai uşor
Ridică-mă la cer şi m-am desprins foarte repede de sol. Zborul a fost
nemaipomenit, de nedescris. Colegii şi instructorii mă
aşteptau lângă pistă, cu „patul de mărăcini” unde fiecare
aviator îşi primeşte botezul aviatic după primul zbor în
simplă comandă. Când am coborât din avion, toată lumea
mă felicita, iar eu eram copleşită de emoţii. După aterizare,
am primit „Certificatul pentru cel mai tânăr pilot al şcolii de
pilotaj”. A fost o zi cu totul specială, ziua în care visul meu
a devenit realitate.
I: Dacă botezul bebeluşilor se face într-un cazan
cu apică, botezul vostru, al aviatorilor, are cu totul altă
poveste. Să auzim în ce constă şi cum l-ai suportat tu.
M: După ce a aterizat cu bine după primul zbor în
simplă comandă, elevul cu pricina este luat pe sus de
colegi, i se dă tricoul sau bluza jos şi este
tăvălit prin mărăcini. Se spune că fiecare pilot
trebuie să simtă duritatea solului, astfel încât
să execute fiecare aterizare şi decolare cu
maximă fineţe. Foarte dureros nu este şi,
oricum, bucuria primului zbor singur, când eşti
doar tu şi aeronava, este mai puternică.
I: Cum îţi închipui viitorul tău de
aviator? Este pilotajul profesia pe care ţi-o
doreşti sau este doar un lucru pe care vrei să-l

6
păstrezi pentru timpul liber?
M: Pilotajul este profesia pe care mi-o doresc, însă voi urma şi o facultate de automatică şi
calculatoare sau de inginerie aerospaţială de prestigiu, dacă rezultatele de la liceu îmi vor permite.
I: Ce părere ai despre acrobaţia aeriană? Îţi place doar să priveşti spectacolul sau ţi-ai dori să
faci parte din el?
M: Iubesc să admir evoluţiile acrobatice de la spectacolele aviatice, imaginându -mi că într-o zi
nu voi mai fi în ipostaza unui simplu privitor. Acrobaţia aeriană este cel mai mare vis al meu. Este o
activitate foarte complexă. Necesită multă pasiune, disciplină, mii de ore de pregătire, re zistenţă fizică,
dar şi psihică. Presupune o tehnică de pilotaj mult mai complexă decât cea abordată, spre exemplu,
într-un zbor cu un avion Diamond DA-20 Katana, utilizat la şcoala de pilotaj „Regional Air Services ”
pentru obţinerea licenţei PPL. Este dificil şi interesant, de aceea mă fascinează.
I: Spune-ne, din punctul tău de vedere, care sunt avantajele şi care sunt dezavantajele acestei
profesii.
M: Multă muncă, viaţă socială pe sărite, viaţă de familie fragmentată, presiuni, încercări, provocări,
nervi, stres, lupta cu timpul sunt unele dintre dezavantajele profesiei de pilot. Timpul de lucru este extins la
maximum de către operatori, pentru a folosi cât mai eficient resursa umană, şi sunt frecvente situaţiile în care
petreci la muncă 10-11 ore din 13 posibile (în situaţii excepţionale, 15 ore!). Cum spunea şi domnul Cătălin
Prunariu, pilot la TAROM, pasiunea este secretul piloţilor, aceasta este motivaţia lor. Astăzi, aviaţia este una
dintre puţinele profesii în care PASIUNEA te ajută să răzbeşti, să treci peste toate sacrificiile sau frustrările şi
să continui să te trezeşti la ore nefireşti pentru cei din jur şi să priveşti cu optimism următoarele 12 ore de
muncă, fie că vei fi răsplătit cu un răsărit sau apus superb, fie că vei lupta cu o furtună de vară sau vei fi
cuprins de ceaţă până când roţile avionului vor lua contact cu betonul. Iar mult mai târziu, în cele 15 minute
de linişte în care îţi odihneşti ochii şi-ţi relaxezi muşchii, un zâmbet discret îţi va lumina faţa când îţi vei vedea
pasagerii bucuroşi că au ajuns cu bine la destinaţie sau spectatorii uimiţi în faţa acrobaţiilor aeriene. Şi
mulţumirea celor din jur îţi va da combustibilul numit PASIUNE.
I: Ai cumva un idol în domeniu, o persoană pe care o admiri, un pilot cunoscut pe care să -l
consideri un exemplu?
M: Idolii mei sunt, în primul rând toţi instructorii de la şcoala de pilotaj, în special Ioan Necşoiu,
Ioan Postolache, Marius Rădulescu, Constantin Alexandru, Ioan Ghiţiu. De la fiecare am avut de învăţat
foarte multe lucruri. Sunt nişte piloţi excepţionali, foşti piloţi comandanţi militari sau piloţi acrobaţi, cu
tehnici de pilotaj diferite. Ei reprezintă un exemplu pentru mine, mă încurajează şi mă motivează foarte
mult. De asemenea, alte trei exemple de piloţi extraordinari sunt: Yakării Acrobaţi, Svetlana Kapanina şi
Jurgis Kayris, pe care îi consider cei mai buni piloţi acrobaţi din lume, ce pot executa manevre unice.
I: Dar în ca zul aparatelor de zbor? Care te atrage mai mult: avioanele de pasageri, cele mici,
cele de luptă (zic şi eu!), elicopterele etc.?
M: Iubesc toate aparatele zburătoare, însă avioanele de acrobaţie mă atrag cel mai mult.
Consider că acestea necesită o tehnică de pilotaj mult mai avansată decât alte aeronave şi o precizie
deosebită, iar senzaţiile resimţite în timpul manevrelor acrobatice sunt extraordinare.
I: Se pare că pilotajul nu este singura ta ocupaţie specială (şi singurul talent, de asemenea).
Am înţeles că eş ti pasionată şi de fizică, dovadă NASA, Centrul de Cercetări din liceu, apariţia la
emisiunea „Preţuieşte Viaţa” (TVR1), saloanele de inventică şi aşa mai departe... Să auzim câteva
cuvinte despre fiecare în parte!
M: Pilotajul şi fizica sunt două pasiuni care se află într-o foarte strânsă legătură. Au e voluat
împreună. Cunoştinţele pe care le dobândesc la orele de fizică ale domnului profesor Ion Băraru şi la
Centrul de Cercetări al Elevilor le aplic la şcoala de pilotaj, iar cunoştinţele de la şcoala de pilotaj îmi
sunt uneori utile la fizică. Toate realizările mele de la şcoală se datorează în primul rând domnului
profesor de fizică Ion Băraru, căruia îi mulţumesc în mod deosebit. Dumnealui mă motivează şi mă
încurajează să aprofundez cunoştinţele ştiinţifice. Prin intermediul concursurilor NASA am căpătat
experienţă, mi-am îmbogăţit personalitatea, am aflat o varietate de lucruri interesante şi, astfel, am
descoperit o nouă pasiune – explorarea spaţiului cosmic. Fiecare activitate e xtracurriculară de la
Centrul de Cercetări reprezintă un plus de cunoaştere, este locul unde Universul nu mai are secrete.
Acestea nu reprezintă singurele mele pasiuni. Sunt pasionată de arta fotografică, în special de
fotografia de aviaţie, astronomie, astrofizică, ştiinţă şi tehnică.
I: Ce mesaj le transm iţi cititorilor revistei noastre?
M: Orice realizare importantă presupune mult efort şi sacrificii, iar orice moment trebuie
valorificat pentru un scop bine determinat. Cât despre cei care îşi doresc să devină piloţi, trebuie să fie
pasionaţi, deoarece, adaptând un aforism al lui Leonardo da Vinci, aş spune că „Odată ce ai încercat
zborul, vei păşi totdeauna pe pământ cu ochii ridicaţi spre cer, acolo unde ai fost şi vei dori mereu să te
întorci.”. Vă mulţumesc!

7
 Oamenii lui Einstein
Costin Dobrin
XF

Starea de olimpic

Calitatea unui b un competitor este capacitatea sa de a reveni.

Marii campioni au revenit toţi după înfrângeri.
(Sam Snead)

ulie 2013, Zalău. S-au afişat rezultatele. Sunt

I primul. După trei ani de zile, am reuşit!

Olimpiada Naţională de Ştiinţe pentru Juniori îi
adună în fiecare an pe tinerii pasionaţi de ştiinţe, capabili de
performanţe interdisciplinare, cele două probe, teoretică şi
practică, implicând subiecte de fizică, chimie şi biologie.
Particip la această olimpiadă din clasa a şaptea şi la a treia
participare am obţinut premiul I. Când afli că eşti primul, că
ai reuşit să fii cel mai bun, în orice domeniu, sentimentul
este unic. Acest sentiment, agonia de dinaintea afişării
rezultatelor şi extazul de după, mă determină să dau totul la
fiecare competiţie.
Septembrie 2013, Bucureşti. În urma rezultatului
obţinut la faza naţională, m-am calificat în Lotul Lărgit al
României pentru Olimpiada Internaţională. A urmat, însă,
un moment mai puţin fericit. Un punct mi-a lipsit pentru
calificarea la internaţională! Gustul amar îl simt şi acum.
Însă adevăraţii campioni reuşesc să găsească motivaţia şi
puterea de a merge mai departe după orice înfrângere.
Acum, privind în urmă, încerc să refac traseul care m -a adus până aici. În ciclul primar am
cochetat cu muzica, participând la Festivalul de Muzică de la San Remo. Mi -am dat seama că îmi place
să cânt, să ascult muzică, dar că nu îmi pot petrece toată vi aţa pe scenă. Apoi, doamna învăţătoare m-
a călăuzit spre matematică, iar eu, lăsând deocamdată „cariera” artistică în plan secundar, am câştigat
taberele naţionale şi internaţionale „Smart” şi „Cangurul Matematic”. Totuşi, în clasa a IV-a am participat
la Olimpiada Naţională de Educaţie Civică. Mai presus de aceste succese, mi-am dat seama destul de
curând că adevărata mea pasiune era pentru domeniile ştiinţifice. De mic am citit foarte multe
enciclopedii, lucru care îmi satisfăcea curiozitatea, simţindu-mă atras involuntar, ca de un magnet, de
universul ştiinţelor şi al cunoaşterii. De un real ajutor în orientarea mea tot mai clară către ştiinţe a fost
şi participarea la cursurile Centrului pentru Tineri Capabili de Performa nţă.
Aşa că, începând din clasa a VII-a, am participat în fiecare an la Olimpiada Naţională de
Chimie, iar pentru rezultatele obţinute am fost invitat în fiecare vară în Tabăra Naţională de Chimie. În
acest moment, pentru clasa a X-a, obiectivul meu este calificarea în lotul României pentru Olimpiada
Internaţională de Ştiinţe ale Pământului.
Sunt membru al Centrului de Cercetări al Elevilor şi particip de 3 ani la Space Settlement
Design Contest, organizat de NASA, unde cunoştinţele dobândite anterior îmi sunt de mare folos. În
august 2013, am participat în Houston la concursul de design spaţial organizat de Johnson Space
Center. (Fiind pe tărâm american, nu am putut rata ocazia de a participa la antrenamentele echipei de
fotbal american din oraş!)
Dar, în opinia mea, concursurile şi olimpiadele nu sunt numai o confruntare unde contează să
câştigi. Toţi spun că e important să participi şi au dreptate. Esenţa olimpiadelor este că ai ocazia unică
de a cunoaşte tineri pasionaţi şi de a lega prietenii pe termen lung.

8
 Pentru mine, să fii olimpic nu înseamnă să stai zi de zi la birou cu cine ştie ce culegere în faţă.
Trebuie să-ţi trăieşti viaţa din plin. Încerc să am cât mai multe pasiuni ş i cât mai diverse. În afară de
ştiinţe, îmi plac şi limbile străine. Particip din clasa a V-a la concursul de discurs public în limba engleză
şi sunt membru al colectivului de redacţie al revistei MischMasch. Am conştientizat cât de important
este să ne implicăm în problematica societăţii şi, de aceea, particip la cât mai multe activităţi de
voluntariat, fiind, de asemenea, membru as pirant al „Interact Pontus Euxinus”.
Îmi plac sportul în general şi fotbalul american în particular. Am avut şansa unică să-mi
urmăresc echipa preferată într-un meci desfăşurat la Londra. Ascult cu plăcere muzică, trupa mea
preferată fiind „U2”. În anul 2009 am fost la Katowice, în Polonia, la concertul trupei. Am doi labradori cu
care încerc să petrec cât mai mult timp. Pentru mine, performanţa a fost întotdeauna o prioritate, dar pe
primul loc a stat familia, care a fost şi este lângă mine la bine şi la greu.
Îmi place ceea ce fac. Îmi place să cred că acest drum l-am ales ori m -a ales el pe mine, dar
că, în orice caz, nu este întâmplător. Tind să cred că fiecare se naşte cu un talent, dar depinde de
fiecare dintre noi să-şi găsească pasiunea şi să o urmeze.
De-a lungul scurtei mele cariere, Colegiul „Mircea” mi-a oferit cele mai bune condiţii. Profesorii
au fost cei care m -au remarcat încă de la început şi m-au încurajat să nu renunţ niciodată şi să urmez
drumul anevoios al performanţei. Le mulţumesc pentru dăruirea de care dau dovadă în pregătirea mea.
Nu ştiu ce voi face în viitor. Am ales să aprofundez o paletă largă de domenii pentru a-mi
deschide mai multe oportunităţi în viaţă. Sper să fac alegerea corectă.

Cristina Danovski
IXF

Sângele artificial - o invenţie revoluţionară,

marcă românească

ână acum câţiva ani părea desprins din poveştile

P SF. Astăzi e realitate: sângele artificial a fost

inventat de o echipă de cercetători de la
Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca. Este o
realizare demnă de Premiul Nobel! Ideea, veche în lumea
savanţilor de câteva decenii, a devenit obiectivul mai multor
proiecte internaţionale, niciunul încununat cu succes.
Formulele rezultate din aceste experimente (pe bază de
sânge animal) arătau că unele componente ale sângelui
uman – de ex. H 2O2 – reacţionează cu elemente din
sângele străin, rezultând o otravă care se eliberează în
corp. Românii noştri, însă, şi-au demonstrat inteligenţa încă
o dată, găsind o soluţie pe cât de originală, pe atât de
neaşteptată.
Sângele artificial nu este roşu, aşa cum probabil
ne imaginăm, ci incolor. Acesta constă dintr-o soluţie
compusă din apă, săruri, glucoză, albumină şi ingredientul -
cheie: hemeritrina, o proteină din... viermi marini. Substanţa
magică este, la fel ca hemoglobina, capabilă să transporte
O2 şi pe bază de fier, fiind însă mult mai rezistentă la factorii
chimici de stres din sânge decât aceasta, fapt care asigură
succesul alternativei propuse şi atestă unicitatea
descoperirii.
ALEXANDRA MIŞCĂ Produsul nu este un înlocuitor permanent al
Circuitul sângelui în natură sângelui şi este de preferat să nu rămână în corp mai m ult
de două zile, fiind folosit pentru „supravieţuirea într-un

9
context de şoc, de operaţie. Soluţia îi permite pentru o zi, pentru câte va ore, organismului să
funcţioneze, până când îşi regenerează propriul sânge cu toate cel elalte funcţii“, a explicat liderul
echipei, conf. dr. Radu Silaghi-Dumitrescu. Sângele artificial este steril şi poate fi fabricat în cantitate
nelimitată, fiind o substanţă de laborator. Ţinta următoare a echipei priveşte costurile de fabricare a
produsului, obţinerea unui preţ mult mai mic faţă de cel al procesării sângelui uman pentru transfuzie:
1000 £/L.
Din păcate, ca de obicei, nu este sigură finalizarea proiectului în România, descoperirile în
acest domeniu neputând merge mai departe dacă finan ţarea nu este asigurată de statul român. Din
2007 şi până în prezent, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a creat un program special de finanţare,
echipa primind aproximativ 1 milion de lei. Ca proiectul să fie dus până la capăt mai este nevoie de încă
1 milion de lei, durata estimată fiind de 3-5 ani. Cercetătorii sunt deocamdată la faza testelor pe animale
(care au adus şi primele rezultate poziti ve), etapă care se va încheia în 1-2 ani. Următoarea fază, de 2-
3 ani, este cea a testelor pe oameni, iar ultima – construirea unei fabrici de sânge artificial capabile să-l
producă în cantităţi industriale. Ministerul a promis continuarea proiectului şi finanţarea sa, însă în
România eficienţa administrativă şi predictibilitatea lipsesc cu desăvârşire. Din această cauză,
decernarea mult râvnitului şi meritatului Premiu Nobel echipei de români este periclitată, în condiţiile în
care „cercetătorii care vor rezolva această problemă, în sensul de a pune pe picioare o unitate de
producţie şi de a utiliza un lot semnificativ de substanţă care poate fi folosită în spita le, vor lua Premiul
Nobel. Acest lucru nu se va întâmpla în România şi spun asta având experienţa anilor trecuţi”, declara
cu regret conf. dr. Radu Silaghi-Dumitrescu.
Acum, putem doar să-i urăm echipei clujene mult succes şi să sperăm că nu va avea aceeaş i
soartă cu a altui geniu român, Gheorghe Benga, cel care a descoperit în 1985 proteinele-canal pentru
apă, dar care nu şi-a putut duce demersurile ştiinţifice până la capăt din cauza slabei finanţări.
Americanii au primit premiul Nobel pentru descoperirea sa.

Cei din Liga Întâi (Liga Elevilor, desigur)

Evelyn Paris
XII B Predarea ştafetei
esponsabilitate, seriozitate, reprezentativitate – acestea sunt doar câteva dintre valorile

R Consiliului Şcolar al Elevilor pe care le invoc ori de câte ori am ocazia să vorbesc despre
această structură. Fiind implicată în organizarea alegerilor din acest an şcolar, am avut ocazia
să reflectez asupra activităţii CŞE de până acum, iar acest articol reprezintă atât un testimonial, cât şi
un raport de activitate, un bilanţ.
În ultimii doi ani, Consiliul – aşa cum adesea îl numim pe scurt – a reprezentat o parte foarte
importantă din viaţa mea, o parte căreia m -am dedicat cu ardoare, căreia i-am consacrat timp şi trudă, o
parte din mine. Încheindu-mi mandatul de preşedinte al CŞE, aştern aceste rânduri cu nostalgie, însă
cu ferma convingere că s uccesorul meu va continua drumul către excelenţă.
În aceşti ani, Consiliul Şcolar al Elevilor a organizat proiecte menite să răspundă nevoilor
comunităţii în care trăim, dar mai ales cerinţelor şi intereselor colectivului de elevi al Colegiului Naţional
„Mircea cel Bătrân”. Activităţi, precum proiectul „Zâmbeşte dulce”, în cadrul căruia s -a realizat testarea
glicemiei a peste 200 de elevi, Balul Bobocilor, Campionatul de fotbal, „Let’s do it again, CNMB!”,
proiecte caritabile, strângeri de fonduri, precum şi strânsele colaborări cu diverse ONG-uri şi cluburi au
reprezentat acţiuni care ne-au definit şi prin intermediul cărora am încercat să implementăm valorile
emblematice ale CŞE, pe care le aminteam încă din primele rânduri.
Consiliul Şcolar al Elevilor a fost întotdeauna şi trebuie să răm ână în slujba elevilor. Accentuez
importanţa reprezentativităţii când afirm că sunt mândră că am avut ocazia să fiu un ambasador al
colegilor mei. Le sunt recunoscătoare tuturor celor care au dat dovadă de interes şi au ales să se
implice activ în această structură, întrucât au adus scopul suprem al CŞE cu un pas mai aproape de
realizare. Am crezut şi cred în continuare că prin implicarea în CŞE putem aduce o schimbare oricât de

10
mică, atât la nivel instituţional şi local, cât şi la nivel judeţean sau chiar naţional, prin intermediul
structurilor cărora ne subordonăm – Consiliul Judeţean al Elevilor şi Consiliul Naţional al Elevilor.
Pentru mine, activitatea în cadrul CŞE a reprezentat o oportunitate de dezvoltare personală.
Aici m-am confuntat cu situaţii unice şi am colaborat cu oameni cu un potenţial deosebit. Am
întâmpinat, de asemenea, numeroase probleme şi dificultăţi, iar drumul a fost unul anevoios, însă,
alături de colegii mei, am reuş it să trec peste obstacole şi să ducem mai departe tradiţiile şi renumele
liceului nostru.
În primul semestru al anului şcolar 2013-2014, CŞE CNMB s-a ocupat de procesul electoral pe
care l-am dorit a fi un veritabil exerciţiu democratic, menit să-i responsabilizeze pe elevi, făcându-le
cunoscută importanţa exprimării votului şi contribuind astfel la dezvoltarea lor ca cetăţeni responsabili şi
informaţi. Am predat ştafeta unei noi generaţii şi, ca şi voi, sunt nerăbdătoare să aflu ce va urma.

Stefania Sterie
XI G

Să păstrez, să schimb sau să îmbunătăţesc?

Vă spun, prieteni, că, în ciuda dificultăţilor

de azi şi de mâine, am un vis. Este un vis ale cărui
rădăcini sunt adânc ancorate atât în idei noi, cât şi în
îmbunătăţirea lucrurilor pe care le avem deja. Am un
vis, şi anume că într-o bună zi acestă naţiune se va
ridica şi va trăi în adevăratul sens al credinţelor sale.
Acest adevăr este de la sine înţeles pentru toată
lumea: toţi suntem egali, toţi avem ceva de spus.
Acum este timpul să demonstrăm că avem ceva de
spus, că avem o voce şi putere de decizie.”
Este începutul discursului meu de la alegeri,
un discurs insipirat de princiipile lui Martin Luter King
şi de societatea noastră.
Mă numesc Stefania Sterie şi mă bucur
nespus că m -aţi ales pe mine să vă reprezint atât pe
voi, cât şi interesele voastre. Poate mă repet, dar
sunt sigură că sunt capabilă să reprezint impecabil
acest colectiv. Vă mulţumesc.
Cum toată lumea m-a întrebat şi încă mă
întreabă de ce am ales să candidez, de ce vreau să-
mi complic viaţa cu şi mai multe responsabilităţi, voi
răspunde aparent simplu: îmi place ce fac. Aşa sunt
eu, vreau să mă implic şi, mai presus de orice, fiindcă
TANIA BATURI – Gânduri îmi doresc o cariera în politică, vreau să mă implic în
a-i face pe oameni să creadă în liderii lor. Fară
încredere nu putem construi un climat favorabil
dezvoltării, iar un adevărat lider face parte din echipă, nu stă în afara ei. Comunicarea, seriozitatea,
transparenţa şi inovaţia sunt cheile unui proiect de suces. Îmi doresc să facem din CŞE o echipă, un
mediu dinamic de iniţiative şi de învăţare.
Îi mulţumesc fostului preşedinte, Evelyn Paris, pentru susţinerea acordată şi sfaturile uitile ce
mă vor ajuta să-mi îndeplinesc obiectivele în acest Consiliu. În calitate de membru oficial al CŞE
CNMB, Evel yn mi-a arătat cum trebuie să fie un adevărat lider, care, la rândul lui trebuie să formeze alţi
lideri. Tot ea mi-a dat încredere să candidez, spunând „If you want something bad enough, you will get
it.” Intenţionez să continui vechile proiecte, motto-uri, principii şi, pe lângă ele, să venim cu altele noi
care să le îmbunătăţească. Pe sigla colegiului nostru scrie TRADIŢIE, PERFORMANŢĂ, EXCELENŢĂ,
iar aceasta este una dintre devizele pe care eu le voi urma.

11
 Sunt conştientă că încă mai am multe de învăţat, mizez pe sprijinul echipei şi sunt determinată
să fac tot ce îmi stă în putinţă pentru a ne împlini obiectivele comune, pentru a crea o legătură cât mai
puternică între noi, pentru a duce acest CŞE spre excelenţă.
Să schimb, să îmbunătăţesc, să păstez? Răspunsul îl vom afla pe parcurs.
Niciodată să nu credem că cerul este limita, de vreme ce am trimis sonde spaţiale pe Marte.

Foşti elevi, stimaţi profesori

Andrei Lia
Absolvent CNMB, promoţia 2010
Student la University of Manchester

Alexandra Mi şcă –
Nu deschide!
Departe de tărâmul orwellian

m pornit cu gândul de a scrie un fel de cronică despre viaţa unui s tudent oarecare la

A o facultate din străinătate, dar cred că produsul final va fi complet diferit de intenţie.
Povestea mea nu este foarte complicată. A început cândva prin liceu, când aşteptam
să mi se pară o materie suficient de interesantă încât să stau treaz la nouă dimineaţa fără să fi băut
juma’ de litru de cafea înainte. Zic „nouă”, deoarece, deşi începeam orele mai devreme (7:30), deşi
eram fizic în clasă, era improbabil să am activitate cerebrală superioară mai devreme de ora nou ă.
Din păcate, foarte târziu am descoperit biologia, şi asta în mare parte datorită strânsei legături
cu chimia organică, cu care eram mai familiarizat. Din punctul meu de vedere, marea problemă în
asimilarea unor materii precum biologia provine din simpl ificarea exagerată a materiei; mă refer la
excluderea unor detalii care stau la baza unui sistem coerent. Eu nu am fost capabil să învăţ logic
materia, deoarece... nu vedeam o logică, ci doar un şir de informaţii.
Din fericire, datorită chimiei organice, într-a XII-a am devenit interesat de bazele geneticii,
domeniu care părea să fie foarte aproape de o epocă de aur. Am făcut un lucru rar: din proprie iniţiativă,
am deschis o carte sau două în engleză şi am aprofundat aspecte din biochimie, genetică şi biolo gie
celulară. Aşa că, înainte de bacalaureat, aveam o ofertă condiţionată pentru a studia genetica la
University of Manchester.
Acum, ieşit din sistemul românesc de învăţământ, îmi dau mai bine seama ce nu merge bine
în ţară; văd cum funcţionează lucrurile în UK şi am ca termen de comparaţie poveştile colegilor ş i
prietenilor care au rămas în România.
În România, toată lumea se plânge că se pierd o mulţime de ore cu opţionale care nu te vor
ajuta în niciun fel în viitor. Din păcate, sunt opţionale obligatorii, cu prezenţă. Trebuie să mănânce o
pâine şi profesorul de filosofie sau cel de sport din cadrul unei facultăţi de arhitectură, nu? În ceea ce
mă priveşte, în facultate nu cred că am avut vreodată mai mult de 20 de ore de predare pe săptămână,
inclusiv orele de laborator. Desigur, pentru fiecare oră, dacă vrei să înţelegi în profunzime o problemă,
îţi mai trebuie încă trei ore de lectură a bibliografiei recomandate.

12
 Pe de altă parte, materia cursurilor din facultăţile româneşti are o densitate de faţadă,
cantitativă, nu calitativă. Studentul român nu este încurajat să urmeze un traseu academic către
dobândirea unor cunoştinţe superioare. Studentul ş tie doar că trebuie să tocească de aici până aici şi
asta în sesiune.
Şi, fiindcă veni vorba de sesiune, mulţi colegi din România se plâng că primesc înştiinţări
legate de orarul examenelor uneori cu nici o săptămână înainte de data stabilită. Din câte înţeleg, tot ce
ţine de organizarea examenului este stabilit de către profesor. În principiu, nu este un lucru negativ
atâta timp cât condiţiile examenului sunt comunicate clar. O alternativă cu care m -am obişnuit în Anglia
este, însă, aceea de a avea o comisie care se ocupă de organizarea orarelor de examene, care se
asigură că nu se vor intersecta două probe în aceeaşi zi. Mai mult, absolut orice informaţie de care aş
avea nevoie poate fi găsită pe portalul universităţii. Desigur că pentru aceasta este nevoie atât de o
investiţie financiară considerabilă, cât şi de bunăvoinţă din partea conducerii universităţilor.
O altă problemă importantă, cred eu, ţine de corectitudinea examenelor şi onestitatea celor
implicaţi în sistemul de învăţământ. Pentru că tot a fost mare scandal politic şi moral în ultimii ani, odată
cu descoperirea plagiatului comis de un num ăr alarmant de miniştri şi de alţi împuterniciţi, mă voi opri
mai întâi la acest aspect. Desigur, ţin să menţionez din motive legale că pentru anumiţi acuzaţi
instanţele competente au conchis că aceştia nu au plagiat. Dar plagiatura şi malpraxisul academic par
să fie o stare de normalitate în România. Nu există şi nu cred că se doreşte să existe măsuri antiplagiat
care sunt o banalitate cotidiană în lumea academică occidentală. Aici, spre exemplu, în multe centre
universitare orice eseu este trecut printr-un filtru numit „Turnitin”. Acest filtru compară eseul cu o bază
de date şi avertizează dacă în lucrarea verificată se regăsesc fragmente identice sau similare cu cele
din baza de date. Orice eseu care depăşeste o anumită limită este marcat pentru a fi anal izat de o
comisie disciplinară din facultate. Un rector, decan sau director dintr-o universitate sau şcoală
româneasca ar argumenta: „Este o investiţie mult prea mare, ar însemna să restructurăm n catedre
pentru a crea fonduri în vederea cumpărării licenţei, apoi trebuie să investim într-un staff mai mare de IT
etc.”. Desigur, vrea să zică: „Vrei să-mi iei pâinea de la gură? E o afacere bună să tolerez plagiatul, să
se vândă lucrări gata redactate sau subiectele de la admi tere unor tolomaci care probabil nici nu vor
ţine minte grila”.
Nu zic că studenţii sunt nevinovaţi, dar consider că schimbarea trebuie să vină din partea
sistemului şi a liderilor lui, care trebuie să zică: „Uite, nu-i ok, poţi încerca să triş ezi, dar vor fi
consecinţe”.
Eu cred că un pas spre normalitatea învăţământului românesc a fost instaurarea supravegherii
mai stricte la bacalaureat. Lumea spune că decizia a făcut ţara de ruşine. Eu, cel puţin, nu am auzit ştiri
în presa străină legate de rata promovabilităţii la bacalaureatul românesc. Nu trebuie să ne fie ruşine,
ci, mai degrabă, greaţă provocată de dezvăluirea, cu această oglindă, a realităţii româneşti: un cancer
nu departe de metastază, numit corupţie.
Altundeva în lume nu-i nicio tragedie dacă nu ai luat bacalaureatul sau nu eşti absolvent de
facultate şi dacă-ţi câştigi existenţa prin munca fizică. În România vedem în fiecare an aceleaşi
melodrame la afişarea rezultatelor, cu părinţii plângând soarta plozilor. Dar, din interviuri, am observat
că plozii petrec înainte de bac şi plâng după.
Nu am vrut să vă plictisesc cu o poveste de tabloid a unui localnic plecat la studii în
străinătate. În niciun caz nu sunt un model de urmat, nici nu vreau să sugerez că studenţii rămaşi în
ţară nu primesc o instrucţie competentă. Fiecare coleg care studiază în România are poveşti despre
profesori care fac tot efortul să construiască o arcă destul de rezistentă care să răzbată pe mările
mediocrităţii.

Alexandra Mi şcă –
De pe la noi

13
 C.I.A. (Chestionare, interviuri, anchete)

Ilinca Bogaciov şi Iulia Iacoblev

XII B

Românca LARA

ând colindaţi cu maşina sau cu trenul această încă ţară, daţi

C peste locuri (munţi, viaducte, ziduri, tuneluri şi altele) pe care

scrie Basarabia e România (uneori, şi Armânu nu chiari, dar
asta e altă poveste!). Până în octombrie-noiembrie 2013 am
ajuns la desluşirea sensului cultural, istoric şi politic al acestui graffiti
care a trecut Prutul, Dunărea, Carpaţii şi toate râurile interioare. Ei bine,
în toamna anului trecut am înţeles pe viu sensul lui uman. Am cunoscut-
o, adică, pe basarabeanca Larisa
Stegărescu, elevă în clasa a XII-a la
Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu”
din Chişinău.
Lara a fost invitată de colegiul
nostru, în cadrul parteneriatului
educaţional pe care îl avem cu liceul
chişinăuan, să petreacă două
săptămâni în România. I-am fost gazde
(mulţumiri părinţilor!) şi ghizi, sfetnici şi
auditoriu în toată această perioadă,
dar mai ales prieteni. Mulţi dintre voi
au cunoscut-o sau ascultat-o vorbind
cu multă înflăcărare despre istoria
Basarabiei, despre realitatea actuală
din Republica Moldova, despre
idealurile generaţiei sale şi despre
marea ei iubire pentru România. Lara
a participat la cursuri, la Centrul de
Cercetări, la Clubul de lectură şi a ţinut ea însăşi prelegeri în „Coriolan”, a dat interviuri şi a luat parte la
emisiuni radiofonice. A fost profund impresionată de Bucureşti şi de Histria, ca şi de o mulţime de alte
lucruri pe care noi am uitat să le mai preţuim. Întâlnirea cu ea ne-a pus în situaţia de a constata că, în
vreme ce tinerii de la noi abia aşteaptă să părăsească România, nemaiştiind aproape nimic despre
trecutul şi cultura propriei ţări, ba chiar dispreţuindu-le, există oameni care fac din visul de a deveni
cetăţean român centrul existenţei lor. Am constatat subit că nu mai ştim ce-i acela patriotism. Mesajele
Larei au trezit în noi multe întrebări, ne-au tulburat conştiinţa adormită şi, câteodată, ne-au făcut să ne
ruşinăm un pic de mentalităţile generaţiei noastre.
Profitând de şederea ei în mijlocul mirciştilor, i-am luat Larei un interviu şi am rugat-o să
redacteze, pentru revista colegiului, un articol în care să ne împărtăşească impresiile din această primă
vi zită în România.

Ilinca: Dragă Lara, am dori să le prezinţi cititorilor revistei ceea ce crezi că este semnificativ
despre tine, să ne vorbeşti despre familia ta, despre mediul în care ai copilărit, despre prietenii tăi...
Larisa Stegărescu: Pornind de la ideea că fiecare dintre noi constituie o individualitate care
se manifestă în mii de moduri, îmi mângâi sufletul cu speranţa că forma pe care o îmbracă acum şi o va
îmbrăca personalitatea m ea în timp este una frumoasă, demnă, unică in felul ei... Pentru că îmi cereţi
să reflectez la propria fire, mă voi rezuma la câteva idei care ar putea sugera într-o oarecare măsură
cine sunt şi încotro îmi îndrept corabia vieţii prin oceanul destinului.

14
 Sunt o româncă. Sunt o luptătoare pentru
Tania Baturi – Rugăciune ( I) adevăr şi dreptate. Sunt un produs al fericirii şi
suferinţei deopotrivă. Mă identific cu ceea ce gândesc,
spun, realizez, atâta timp cât nu îmi este îngrădită
libertatea de a fi şi de a mă manifesta în conformitate
cu eul meu. Dacă mi s-ar lua libertatea, aş lupta
pentru redobândirea ei, căci ce nu mă distruge, mă
face mai puternică. E un citat din Nietzsche, care a
devenit un principiu după care mă ghidez în viaţă.
Alt citat devenit principiu: Familia mea –
cetatea mea. Aşa spunea tata adesea şi îi dau
dreptate, căci rar ne mai deschidem ş i noi, oamenii,
porţile sufletului, ş i atunci o facem pentru familia
noastră, cea care ne oferă temeiul de a fi iubiţi
necondiţionat şi de a răspândi iubire! Mă mândresc
cu familia mea, din multe puncte de vedere. Mai
întâi, pentru faptul că părinţii mei reprezintă modele
umane demne de urmat, ale căror virtuţi mă inspiră
permanent în formarea propriei identităţi: demnitatea,
curajul, adevărul, perseverenţa, integritatea...Le sunt
recunoscătoare pentru că au crezut şi cred în noi şi
ne încurajează să păşim ferm mai departe, cu
fruntea semeaţă şi cu inima deschisă!
Existenţa mea a fost mereu strâns legată de
viaţa de la sat şi, probabil, acest fapt mi-a insuflat
dragosta faţă de istorie, tradiţie, Patrie, pentru că satul a
constituit un mediul spiritual propice pentru afirmarea şi conservarea specificului naţional românesc. Satul mi-
a oferit libertate, linişte, echilibru... Aici m-am descoperit pentru prima oară şi tot aici mi-am ascultat ecourile
sufletului şi cugetului meu!
Prieteni am puţini, probabil şi din motivul că sunt mai intransigentă de felul meu, însă pe cei pe
care îi am îi preţuiesc şi îi iubesc cu sinceritate.
Iulia: În toate împrejurările ne-ai uimit cu marea pasiune pentru istorie şi cu bogatele tale
cunoştinţe în domeniu. Eşti pasionată de istorie, deci o înţelegi la un nivel superior. În opinia ta, cine
sau ce determină cursul istoriei?
Larisa Stegărescu: Pasiunea mea pentru istorie îşi are izvorul în dorinţa de a identifica
adevărul, de a înţelege ce a zguduit de-a lungul timpului omenirea, fiind ghidată, în acelaşi timp, de
dorinţa de a deveni conştientă de procesul istoric şi de a contribui, în limita posibilului, la aducerea
acestuia pe „calea cea dreaptă”.
Cursul istoriei este, a fost şi va fi determinat, cred eu, de voinţa şi forţa popoarelor, a naţiunilor,
ele fiind cele care au dreptul colectiv de a-şi decide soarta. Marile revoluţii ale omenirii au fost susţinute
de popor şi înfăptuite prin el. Revoluţia Franceză din 1789 sau revoluţiile anilor 1848-1849, cunoscute
drept „Primavara popoarelor”, demonstrează la nivel internaţional puterea şi importanţa poporului în
schimbarea istoriei. Pe plan naţional, evenimentele unioniste (1600, 1859, 1918 , ani de importanţă
colosală pentru noi, românii) au fost, incontestabil, generate şi apărate de popor.
Nu neg importanţa politicienilor, ei fiind cei care ar trebui să reprezinte interesele poporului şi
să realizeze demersuri orientate spre binele general şi particula r al naţiunii ai cărei delegaţi sunt. Dintre
foştii politicieni români de seamă, cel mai mult îl apreciez pe Nicolae Titulescu, a cărui activitate
diplomatică m-a impresionat enorm! Pe de altă parte, este ştiut faptul că istoria are proprietatea de a se
repeta... De aceea cred în revenirea Basarabiei la Patria-Mamă, România, iar asta va demonstra cu
prisosinţă că evenimentele sunt consacrate reluării.
Ilinca: Lara, cum ţi-ai descoperit tu, cetăţean al Republicii Moldova, identitatea naţională şi ce
înseamnă ea pentru tine?
Larisa Stegărescu: Identitatea naţională nu am descoperit-o, ci am conştientizat-o, fiind un adevăr
axiomatic, care nu a fost nicicând supus incertitudinilor. Eu şi sora mea am fost crescute de mici în spirit
naţionalist, vorbind o limbă lipsită de „împrumuturi” ruseşti sau de alte influenţe negative... Orele de istorie mi-
au adâncit şi mai mult convingerile, de astă dată prin intermediul dovezilor concrete. Căci, după cum afirma şi
Nicolae Iorga: „Nu există iubire de Ţară, fără iubire de istorie”. Studiind istoria, mi-am iubit şi mai mult Ţara!
Identitatea naţională o suprapun identităţii mele personale, umane. E ceea ce îmi încălzeşte
sufletul, îmi face inima să tresară şi mă face să mă simt mândră, demnă, puternică. E bunul cel mai de

15
preţ ascuns în tainiţele fiinţei mele şi care nu va fi nicicând răpit sau devalorizat de duşmani sau de
critici înveninate. E ceea ce sunt şi simt. E o credinţă a sufletului meu!
Iulia: Că tot vorbeai despre trăiri şi simţiri...Ce simţi când spui „Moldova” şi ce simţi când spui
„România”?
Larisa Stegărescu: Abia dacă fac vreo distincţie între sentimentele nutrite faţă de Moldova ş i
cele faţă de România; mi le apropii pe ambele de inimă, aşa cum o mamă şi -ar apropia pruncii... Sunt
cuprinsă de duioşie, fericire şi tristeţe în acelaş i timp. Trăiesc stări diverse, în funcţie de context. Astfel,
când îmi pleacă gândul la cultura, realizările, tradiţiile şi datinile strămoşeşti, la limba noastră română,
mă simt copleşită de mândrie şi fericire, pentru a mă întrista altădată de momentele tragice din istoria
neamului românesc, din istoria Basarabiei...
Ilinca: Ce impact ar avea Unirea asupra basarabenilor şi asupra românilor, cum le -ar schimba
viaţa, mentalităţile, cultura?
Larisa Stegărescu: Unirea ar aduce în Basarabia speranţa, liniştea, fericirea de care am fost
privaţi atât de mult timp. Ar avea un impact moral binefăcător asupra noastră. Imaginaţi-vă o situaţie simplă:
plecaţi într-o călătorie, undeva departe de casă şi de familie. Ce sentimente aţi nutri revenind după mult timp
printre cei dragi vouă? Cred că răspunsul îl ştie fiecare... Aceleaşi sentimente de dor şi nelinişte le nutrim şi
noi. E dureros faptul că încă nu s -a hotărât statutul Basarabiei şi la nivel cons tituţional. Acest lucru nu e uşor
de înfăptuit, atâta timp cât forţele comuniste şi Rusia mai au putere în stat şi în rândul populaţiei pe care au
manipulat-o în ultimul hal. Recunoaşterea oficială a Basarabiei ca parte componentă a României şi a limbii
române şi integrarea ei în sistemul cultural, politic, administrativ, economic etc. românesc ar contribui la
însufleţirea acestei palme de pământ şi la progresul ei.
Vom deveni împreună mai puternici, mai destoinici de a purta numele unei naţiuni
învingătoare, măreţe, eliminând diferenţele şi depărtările care ne -au măcinat atâta timp. Unirea nu
poate decât să avantajeze ambele părţi. Precum nu le-a „dăunat” României şi Basarabiei Unirea din
1918, ba mai mult, le-a făcut mai puternice, la fel cred că ar fi ceva îmbucurător realizarea mult
râvnitului deziderat naţional acum.
Iulia: Ai a vut oca zia să vezi pentru prima dată România (sau măcar o parte din ea) şi să
trăieşti printre românii de aici. Spune-ne ce ţi-a plăcut şi ce nu.
Larisa Stegărescu: Experienţa mea în România a fost una foarte frumoasă , fapt datorat,
desigur, tuturor celor cu care am intrat în contact şi cărora le mulţumesc din tot sufletul! Mi-au plăcut foarte
multe!!! Cultura, limba, viziunea... Am adunat în suflet trăiri incomesurabile prin valoarea pe care au
căpătat-o pentru mine... Pentru a vă contura o
idee despre cât de importantă a fost această
experienţă, vă anunţ că am hotărât să-mi fac
studiile universitare în România, unde sper să-mi
fortific personalitatea în s ensul realizării
idealurilor mele.
Voi păstra mereu în gând imaginea
Colegiului Naţional „Mircea cel Bătrân” prin care
m-au purtat paşii cuprinsă fiind de o emoţie vie,
de o bucurie fără margini! E locul în care am
trăit clipe memorabile, alături de voi, scumpii
mei! Îmi voi odihni mereu gândul revenind la
imaginea Constanţei, un oraş frumos, paşnic,
istoric.
Nu cred că aş putea cuprinde acum în
câteva fra ze ceea ce nu am putut cuprinde
niciodată cu propria fiinţă, şi anume dragostea
faţă de tot ce este România! Poate singurul
lucru care m-a întristat a fost faptul că am
întâlnit un popor ruş inat de sine, dezamagit,
frustrat. Un popor care a uitat să se mai
iubească pe sine, să-şi conştientizeze valoarea,
să strălucească, aşa ca altădată...
Să zâmbim din nou, fraţilor! Să fim
mândri, pentru că avem de ce! Suntem români,
să nu uităm asta niciodată! E destinul nostru...
E calea noastră... Tania Baturi – Rugăciune (II)

16
Larisa Stegărescu

Prima repatriere

nchinzînd pleoapele,

Î imaginaţi-vă pentru
un moment, prelungit
atît de mult încât să-i
puteţi simţi intensitatea,
cum ar fi să vă aflaţi
tocmai acolo unde v-au
plimbat adesea gîndurile
şi visurile.
De aproape două
săptămîni, de când mă
Alexandra Mi şcă – Amintire aflu în Patria-Mamă, nu
mai am nevoie să închid ochii şi să recurg la
trucurile imaginaţiei. Mă aflu, în sfîrşit, acolo
unde mi-am dorit de mult să fiu, pe acel tărâm pe care l-am iubit fără a-l vedea şi căruia i-am încredinţat
în nenumărate rînduri visurile devenirii mele! Departe de agitaţia ce caracterizează mai totdeauna un
oraş, Constanţa mi-a strecurat în cuget liniştea şi echilibrul interior pe care le -am căutat, de altfel, de
mult timp. E primul popas în călătoria de cunoaştere a României, un popas pe care l -aş mai face o dată
şi încă o dată, mereu!
România mi s-a înfăţişat ca o icoană: sfântă, semeaţă, dar şi plângătoare în acelaşi timp.
Pulsaţiile izvorâte din întrega-i fiinţă au trimis această emoţie unduitoare şi în sufletul meu. Am simţit,
am trăit, am sperat româneşte, pentru România! În vis mi s-a arătat o Patrie reîntregită, îmbelşugată, în
care toţi ne spunem „frate şi soră”, pe nume, fredonăm imnuri ale gloriei şi săltăm în hore ale Unirii!
România e locul oamenilor buni, primitori, dar trişti... E una dintre impresiile pe care le-am
smuls timpului petrecut în Constanţa.Timp de două săptămâni, m-am convins în fiecare zi de câteva
lucruri. În primul rând, de faptul că fiecare societate îns umează o diversitate de tipuri, de modele umane
mai mult sau mai puţin orientate în direcţia apărării şi promovării valorilor generale, precum respectul,
toleranţa, prietenia, bunătatea.
Am cunoscut aici multe persoane cărora le voi rămâne, pentru tot restul vieţii, profund
recunoscătoare, pentru tot ce au întreprins pentru m ine. Familiilor Iacoblev şi Bogaciov le datorez
fericirea de a mă fi simţit ca acasă, ca un membru al lor. Domnului director al Colegiului Naţional
„Mircea cel Bătrân”, Vasile Nicoară, îi mulţumesc pentru călduroasa primire şi pentru mijlocirea venirii
mele în Patria-Mamă! Doamnei Evelina Cîrligeanu, pentru grija, încrederea şi susţinerea acordată în
fiece clipă a aflării mele aici. Tuturor profesorilor, fără excepţie, din C.N.M.B. care au contribuit
semnificativ la conturarea unor impresii atât de frumoase! Doamnei reporter Sânziana Ionescu, pentru
efoturile depuse în privinţa oportunităţilor de a mă face auzită şi văzută.
În al doilea rând, trebuie să recunosc faptul că am avut şi ocazii mai puţin fericite, în care am
cunoscut şi oameni a căror atitudine m-a întristat sau al căror comportament mi-a fost cu neputinţă să-l
înţeleg. Însă, cum spune o veche zicală românească „Nu-i pădure fără uscăciuni”!
O ultimă convingere întărită ar fi că, indiferent de scopul pe care ni-l propunem la un moment dat,
şansele de a-l realiza sunt peste tot la discreţia noastră. Trebuie doar să fim înarmaţi cu voinţa şi curajul de a
merge înainte, pornind de la biblica învăţătură „Bate ş i ţi se va deschide! Cere şi ţi se va da!”
În final, aş vrea să subliniez faptul că experienţa aflării mele în Constanţa a constituit unul
dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întîmplat pînă acum! Sunt foarte fericită pentru ocazia de a
fi petrecut clipe cu adevărat memorabile, care mi-au demonstrat pentru a nu ştiu câta oară cât de mult
iubesc România şi pe oamenii ei.
Cu mult drag, a voastră soră din Basarabia, Lara.

17
 Jocul credinţelor şi jocul ideilor

Ciocîrdel Alexandra
IX F
ând eram mică, mă ducea mama în fiecare duminică la biserică şi îmi s punea când şi

C unde să mă închin (eu neînţelegând rostul acestui lucru) şi să ascult cu mare atenţie
poveţele sfinte ale preoţilor, chiar dacă nu le pătrundeam mesajul. Ea m -a învăţat să-
mi spun rugăciunea seara sau înainte de un drum lung.
Peste câţiva ani, când am intrat la şcoală, aveam în orar şi ora de religie, la care trebuia: 1. Să
ştim pe de rost Crezul (pe care nu am reuşit niciodată să-l reţin perfect); 2. Să primim note în catalog.
Situaţia e aceeaşi şi azi: mi s-a impus o oră de religie pentru a învăţa despre faptul că
Dumnezeu poate fi adorat numai în două feluri, că Maica Domnului, ajungând la vârsta pubertăţii, a fost
înlăturată din templu, că în creştinism nu există Purgatoriu, deşi în catolicism există etc. Mereu m-am
întrebat cum poate fi trăirea religioasă evaluată prin note şi cât din ceea ce numim „credinţă” este într-
adevăr credinţă pură, venită din iniţiativa fiecăruia? De ce este atât de important să ne facem cruce în
autobuz când trecem pe lângă o biserică, pentru ca după aceea să ne întoarcem la gândurile noastre
denaturate? Există oameni care cu adevărat cred ori totul a devenit doar o rutină, o convenţie socială, o
superstiţie? Chiar există o forţă supranaturală ubicuă? De unde provin aceste convingeri şi
reprezentări? Şi, nu în ultimul rând, chiar este obligatoriu să „credem” şi să „nu cercetăm”?
Fiindcă sunt întrebări prea grele pentru un singur om, am hotărât să ne întrebăm împreună: eu
(o creştină), Miruna Apetroaei (altă creştină), un coleg ce se declară ateu, Robert Roşca , şi o
musulmană, Iman Mologani. Eu am formulat, după luuungi reflecţii, întrebările. Ei au dat, cu multă
convingere, următoarele răspunsuri.
1. Ce credeţi despre geneza Universului?
Miruna: Consider că Universul a fost creat de Dumnezeu, că El este cel care veghează asupra
noastră şi ne trimite sufletul pe Pământ pentru a învăţa sau a ne da o lecţie. După ce misiunea noastră se
încheie, ne alăturăm Lui în cer şi ne este dată o nouă misiune. Cred cu tărie că El este cel care ne
ghidează în viaţă, că noi depindem numai şi numai de El şi că tot ceea ce facem ni se va întoarce înzecit.
Rob ert: Orice persoană normală ar răspunde la întrebarea asta printr-un simplu „Nu ştiu. De
unde aş putea să ştiu aşa ceva?”. Cine pretinde că ştie de unde a apărut Universul are nişte probleme
serioase.
Iman: Cred în teoria Big-Bang-ului pentru
că este greu să-mi închipui că Dumnezeu a spus „Să
se facă lumină!" şi imediat a apărut lumina sau că în
şapte zile a construit, doar din cuvânt, Universul.
2. Cum vă reprezentaţi antropogeneza?
Miruna: Din punctul meu de vedere,
povestea lui Adam şi a Evei este cea reală. Omul a
fost creat de Dumnezeu. Mai întâi a trăit în Rai, apoi a
fost pedepsit şi trimis pe Pământ. De atunci, fiecare
are un scop precis în viaţă, fiecare are o misiune a lui
pentru ca Dumnezeu să ne ierte păcatul.
Rob ert: Cred în evoluţie. Poate greşesc, nu
sunt sigur. Dacă vor apărea idei noi, care explică
antropogeneza mai bine, voi admite că am greşit şi
voi merge mai departe fără resentimente (spre
deosebire de credincioşi!).
Iman: Despre antropogeneză am aceeaşi
părere ca la prima întrebare. Ştiinţa a venit cu zeci
de dovezi despre teoria evoluţionistă. Atâta vreme
cât oamenii de ştiinţă îmi aduc mărturii demonstrate,
iar religia doar vorbe goale, nu pot, ca tânăr al
secolului al XXI-lea, să cred că omul a „coborât” din Alexandra Mi şcă – Trăind în cercul strâmt
Rai pe Pământ.

18
 3. Există o forţă divină?
Miruna: Categoric, există un Dumnezeu care ne îndrumă în viaţă şi care guvernează lumea.
Rob ert: Nu cred şi sper sincer că nu există, dintr-un motiv foarte simplu. Să presupunem că o
fetiţă dintr-o famile religioasă este rapită şi abuzată, apoi aruncată pe undeva. Cum poate permite
Dumnezeu asta? Cum poate lăsa nişte oameni care îl slujesc sincer să treacă prin aşa ceva? La
întrebările de genul ăsta, creştinii răspund cu „Cine eşti tu să interpretezi căile Domnului?”. Deci,
Dumnezeu ori nu există, ori nu este omnipotent, ori nu este raţional şi păzitorul Binelui, având motivele
lui neînţelese de a-i face pe oameni să sufere.
Iman: Cred, într-adevăr, în e xistenţa unei divinităţi. Dar fiecare om are propriul destin şi
responsabilitatea faptelor sale. Fiecare act săvârşit are repercusiuni asupra făptaşului.
4. Respectaţi dogmele bisericeşti ?
Miruna: Da, cred în dogmele bisericeşti. Prin ele ne apropiem de Dumnezeu, aflăm învăţăturile
celor trimişi de el şi, prin ele, dacă le urmăm, ajungem să fim mai buni, mai iertători, mai umani…
Rob ert: Nu, nu mi se pare corect să mi se impună nişte idei care nu au nicio bază sau
trebuinţă în lumea reală, formulate de nişte oameni acum foarte mult timp. Prefer să gândesc singur.
Iman: Parţial. Nu cred în toate metaforele „de umplutură”. Accept ş i cred doar în lucrurile care
nu mi se par absurde.
5. Credeţi că există vreo diferenţă morală între creştinism şi alte religii ?
Miruna: Nu e xistă nicio diferenţă morală între religii. Acestea reprezintă aceeaşi credinţă într-o
fiinţă superioară, atotştiutoare, traduse în diferite limbi, după obiceiurile specifice… Dumnezeu este unul
singur şi acelaşi pentru toţi.
Rob ert: „Nu”, răspicat. Biblia, textul sacru creştin, nu poate sta la baza societăţii moderne. Să
vă dau un citat din A Doua Carte a Împăraţilor, din Vechiul Testament: „2:23. De acolo s -a suit la Betel
(Elisei, un profet, mergea undeva, n.a.). Şi pe când mergea pe drum, nişte băieţaşi au ieşit din cetate şi
şi-au bătut joc de el. Ei îi ziceau: «Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!». 2:24. El s-a întors să-i
privească şi i-a blestemat în Numele Domnului. Atunci au ieşit doi urşi din pădure şi au sfâşiat patruzeci
şi doi din aceşti copii.”. În caz că nu aţi înţeles, Dumnezeu tocmai a ucis 42 de copii pentru că au râs de
lipsa de păr a profetului Lui. Bib lia aprobă sclavia şi le spune oamenilor că dacă s oţia nu e virgină în
noapte nunţii, aceasta trebuie ucisă cu pietre. Dar, se va spune, moralitatea creştină nu provine din
Vechiul Testament, ci de la Iisus (Noul Testament). Ei bine, numeroşi „profesori” anteriori lui Iisus au
propăvăduit aceleaşi lucruri pe care le-a predicat şi el: Zoroaster, Buddha, Confucius, Epictet... Cei care
afirmă că religia creştină este un izvor de moralitate fără precedent nu ştiu nimic despre alte religii.
Iman: Diferenţă morală, nu. Părerea mea este că toate religiile au plecat din acelaşi loc, că au
aceleaşi origini. Cel puţin între creştinism şi islamism sunt câteva similitudini importante. Toate religiile
pornesc de la ideea că trebuie să faci bine, să îţi ajuţi aproapele etc. Problema este că preoţii au
născocit alte dogme în jurul ideilor de bază.
6. Cum s-ar putea justifica abuzurile săvârşite în numele credinţei?
Miruna: Pe vremuri, se acţiona împotriva „vrăjitoarelor” sau a oricărei alte fiinţe care „aduce
ghinion” deoarece oamenii erau needucaţi, iar cunoştinţele lor rudimentare îi făceau să creadă că
distrugând un anumit obiect sau chiar omorând un om, ghinionul (suferinţa, privaţiunile, nenorocirile) va
dispărea.
Rob ert: Făceau exact ce le cerea Bib lia, ăsta este lucrul cu adevărat înfricoşător! Bib lia cere
uciderea ereticilor, a homosexualilor, a celor care practică m agia sau muncesc în ziua de Sabat şi a
altor făptuitori de crime imaginare. Nu au făcut decât să pună în aplicare textele sfinte. Din acest motiv,
cred eu, religia este fundamental greşită.
Iman: În primul rând, trebuie să amintesc faptul că religiile cuprind legile după care a fost
guvernată lumea timp de mii de ani şi, nu de puţine ori, unii au încercat să-şi constrângă semenii prin
intermediul religiei. Liderii spirituali, preoţii, le-au impus oamenilor de rând convingerile lor, iar aceştia,
crezând orbeşte în cele spuse, au pornit războaie, cruciade. Cei care au încercat să le deschidă minţile
celorlalţi, precum Giordano Bruno sau Galileo Galilei, au fost anihilaţi.
7. Tineţi post ?
Miruna: Spre ruşinea mea, nu pot ţine post (devin irascibilă dacă nu mănânc cărniţă). Dar cred
că postul este o metodă bună de a te îmbogăţi sufleteşte şi de a te apropia de Cel de Sus, deoarece nu
mai acorzi atâta atenţie laturii materiale a vieţii şi te supui unui tratament mai dificil, spre a-ţi fi iertate
păcatele.
Rob ert: Nu ţin post. Postul semnifică purificarea. Religia speculează mereu ruşinea şi vina
pentru ca oamenii să se simtă cumva datori lui Dumnezeu. Nu am mai simţit nevoia de a-mi cere scuze
lui Dumnezeu de când am fost ultima dată la biserică, acum câţiva ani, şi nici nu mai am de gând.

19
 Iman: În islamism, postul diferă mult de cel din creştinism. Musulmanii care postesc nu
mănâncă şi nici nu beau nimic de la răsăritul până la apusul soarelui, timp de o lună. Personal, nu am
ţinut şi nici nu cred că voi ţine prea curând post.
Răspunsurile şi comentariile colegilor mei îmi arată cât de diverse sunt convingerile oamenilor.
Mă întreb cum ne influenţează acest lucru drumul în viaţă şi dacă viaţa însăşi nu ne va pune în situaţia
de a ne schimba punctul de vedere. Nu ştiu care sunt părerile voastre despre religie, dar pe mine mă
fascinează importanţa pe care i-o dau oamenii, indiferent de credinţele lor. Asta demonstrează că
religia este şi un fenomen cultural.

„Decât” nişte cultură

Meryem ECE
IX G
Noaptea de Henna

ncă din Antichitate, henna este folosită în scop cosmetic sau medicinal în multe zone ale

Î lumii. În Imperiul Roman sau Egiptul Antic, în Africa de Nord sau în Peninsula Arabica, în
Orientul Apropiat sau în Asia de Sud, vopsirea părului sau a unor părţi din corp cu henna a
reprezentat o preocupare mai ales a femeilor. Cu timpul, folosirea ei a devenit parte a tradiţiilor acestor
popoare, o practică motivată religios, iar în unele cazuri i s-a dedicat o zi specială, cu profunde implicaţii
emoţionale. Unul dintre aceste momente este Noaptea de Henna (Kîna gecesi/ laylat al-hanna) din tradiţia
popoarelor din Orientului Mijlociu, seară care face parte din şirul pregătirilor pentru nuntă. Este greu să
cuprinzi în cuvinte tot farmecul acestei seri deosebite şi toată încărcătura emoţională a evenimentului. Eu
voi încerca să evoc modul în care se desfăşoară Noaptea de Henna în comunitatea turcă.
Un moment din viaţa fiecărei fete este căsătoria, eveniment fericit care, însă, implică şi
despărţirea de mamă, plecarea din casa părintească în casa altora, care până atunci erau nişte străini.
În cultura otomană, mireasa, viitoare noră, trebuie să fie supusă soacrei şi soţului. De aceea, această
ultimă noapte petrecută acasă are o încărcătură puternică atât pentru fată cât şi pentru mamă. Ea se
desfăşoară după tipicul oriental, între prietenele şi rudele de sex feminin cele mai apropiate, cu o seară
sau două înainte de nuntă, în casa părinţilor fetei.
Evenimentul începe cu rugăciuni şi recitări de versete şi continuă cu tradiţii şi obiceiuri
specifice fiecărei zone. Însă ritualul de bază rămâne acelaşi: viitoarea mireasă este îmbrăcată în
veşminte specifice acestei nopţi, viu colorate, de obicei în roşu sau verde, iar pe cap poartă un văl roşu
care-i acoperă şi faţa. Mătuşile fetei pregătesc cu atenţie hen na, timp în care prietenele miresei spun
cântece care exprimă sentimentele mamei şi ale fiicei.
Henna este pusă într-un vas ornat cu flori şi lumânări şi este adusă, în acompaniementul unor
cântece, în camera unde fata şi
musafirii aşteaptă pe întuneric. Ritualul
cuprinde şi o coregrafie care constă în
formarea unui cerc de către prietenele
ei. Acestea se învart în jurul miresei,
ţinând în mână mici lumânări. Dansul
flăcărilor şi mesajul sensibil al versurilor
cântate în întuneric dau naştere unui
moment unic. Punctul culminant îl
reprezintă tatuarea cu henna a fetei,
după ce viitoarea soacră îi oferă, în
semn de bunăstare, un bănuţ de aur şi
îi ridică vălul de pe faţă.
În continuare, musafirilor li se
oferă un cadru în care se pot distra şi
ospăta. La plecare, fiecare primeşte în

20
mod simbolic un pacheţel cu henna.
Elementele care dau culoare şi specificitate aces tei nopţi sunt veşmintele tradiţionale,
dansurile, cântecele, dar în special tatuajul cu henna. Tatuajele cu henna se fac în momente de bucurie
şi sacrificiu, iar căsătoria este înţeleasă ca un prilej de bucurie ş i ca un sacrificiu totodată.
Cântecele scrise pentru acest moment al vieţii surprind trăirile fetei care se marită, un exemplu
relevant fiind melodia Kinayi getir Aney (Adu mamă henna!): Adu, mamă dragă, henna/ Şi pune-ţi mâna
sfântă-n ea!/ Cuprinde-mă în b raţe/ Şi lasă-mă să dorm o ultimă noapte/ La sânu-ţi protector!/ Căci, de
azi înainte,/ Eu musafir îţi voi fi…/ Fata ta este o pasăre/ Ce zboară de la cuib ul său./ Se topeşte de
dorul iub itului./ Cu capul descoperit şi-n goale picioare,/ E călătoare precum o pasăre.

Cică nişte cronicari… Arte, carte, parte…

Ioana Andreea Oprea
XI A
Cărţi de citire

-a înfiinţat, precum am zis în numărul precedent al

S revistei, un club de lectură în CNMB. Entuziaşti s-au

arătat destui, luând în considerare numărul mare de
participanţi la prima întâlnire. De atunci, deşi tezele, testele, activităţile
extracurriculare i-au răpus pe câţiva viteji, s-a confirmat totuşi un lucru:
în CNMB chiar se citeşte! Iar pentru aceia care nu au m ai putut
participa la întâlniri sau pentru cei care încă stau în cumpănă dacă să-
şi sacrifice o dimineaţă de duminică, ne-am decis să prezentăm, pe
scurt ce e drept, câteva cărţi abordate de membrii clubului.
Să începem, aşadar, cu o carte al cărei număr de pagini i-a
înspăimântat pe unii, Pentru cine bat clopotele de Ernest
Hemingway, din care ne şi grăbim să cităm un fragment semnificativ:
„Niciun om nu este o insulă, nu-şi este sieşi de-ajuns; fiecare om este
o fărâmă de continent, o bucată din ţărm[…] moartea oricărui om pe
mine mă sărăceşte, căci eu sunt parte a omenirii; de aceea vin şi zic:
să nu-ntrebi niciodată pentru cine bat clopotele. Pentru tine iată că
bat.” (Jonh Dune).
Acţiunea romanului este plasată în regiunea muntoasă din
centrul Spaniei, în anul 1937. Folosindu-se de propria experienţă
căpătată în urma participării la Războiul Civil Spaniol, Hemingway îmbină datele istorice cu ficţiunea,
dând autenticitate naraţiunii şi făcând-o mai vie. Subiectul este în întregime povestit din perspectiva
personajului principal, Robert Jordan, un profesor american de limba spaniolă care luptă de partea
combatanţilor republicani împotriva armatelor fasciste conduse de generalul Franco. Fiind un expert în
dinamitarea podurilor şi trenurilor, cu o minte rece şi calculată, Jordan este trimis în spatele liniilor
inamice într-un grup de luptători de gherilă. Alături de noii săi parteneri, el va avea de dus la bun sfârşit
o misiune aproape imposibilă. Lucrurile se complică pe măsură ce Robert se ataşează de oamenii cu
care lucrează.
Hemingway a afirmat (în 1939, înainte de a primi Premiul Nobel pentru Bătrânul şi Marea) că
Pentru cine b at clopotele a fost cel mai important lucru pe care l-a făcut vreodată. Cartea este, într-
adevăr, complexă şi punctează atât atrocităţile unui război, cât şi importanţa legăturilor umane. „Niciun
om nu este o insulă”, veţi găsi în prologul romanului. Ce avem noi în comun cu Robert Jordan? Îi avem
pe ceilalţi. Dacă nu ajungem să ne încredem în ceilalţi oameni, să înţelegem că depindem de ei şi să ne
oferim suportul la rândul nostru, ratăm o parte importantă a vieţii. Prietenie, dragoste, război, romanul
abordează mai multe teme. Ca un reporter, Hemingway nu recurge la podoabe retorice, făcând lectura
accesibilă publicului larg. În plus, o scurtă biografie a autorului consultată înainte de lectură şi o rapidă
documentare despre Războiul Civil din Spania pot uşura cu mult înţelegerea textului.

21
 Să facem tranziţia de la o literatură profund ancorată în realitate
la una din domeniul fantasticului! Portretul lui Dorian Gray este singurul
roman publicat de Oscar Wilde. La data apariţiei (1891), a stârnit critici
acerbe, iar autorul a fost nevoit să adauge noi capitole şi un cuvânt-înainte
explicativ. Prefaţa cărţii este o ars poetica în care fiecare enunţ are
valoare de aforism: despre artă şi m oralitatea/ imoralitatea ei („Nu există
cărţi morale sau imorale. Există cărţi bine sau prost scrise. Asta e tot”),
despre condiţia artistului şi relaţia lui cu opera („Artistul este creator de
lucruri frumoase”, „Scopul artei este de a dezvălui arta şi de a-l ascunde
pe artist.”) etc. Autorul stabileşte astfel sistemul de principii din unghiul
căruia trebuie citit romanul.
Ideile din prolog se regăsesc apoi într-un şir de evenimente al
căror personaj central va fi Dorian Gray, un tânăr aristocrat abia intrat în
societatea mondenă engleză. Romanul debutează cu o convers aţie între
doi vechi prieteni, pictorul Basil Hallward şi Lordul Henry Wotton, pe tema
portretului realizat de Basil, o capodoperă artistică ce îl înfăţişează pe Dorian. Acest moment joacă un
rol decisiv pentru acţiunea romanului. Întâlnindu-l pe atât de persuasivul lord Henry şi însuşindu-şi
filosofia lui cinică de viaţă, Dorian Gray se schimbă radical. Se îndrăgosteşte de o actriţă, dar
deznodământul acestei pasiuni este crud, renunţă la orice reper etic şi adoptă un comportament de
dandy. Narcisismul care-l stăpâneşte complet naşte în el dorinţa de a-şi păstra pentru totdeauna
frumuseţea fizică desăvârşită din anii tinereţii. Iar dorinţa îi este îndeplinită miracu los, portretul pictat de
Basil luând asupra sa urâţenia morală şi degradarea fizică a lui Dorian. Dar, ca în orice pact faustic,
urmările nu sunt deloc dezirabile.
La o primă lectură, putem avea impresia că autorul încearcă să ne transmită un avertisment de
factură morală: frumuseţea şi tinereţea nu sunt veşnice, iar trufia născută de ele se plăteşte la un
moment dat. În fapt, problemele esenţiale din roman privesc arta şi complicatele ei legături cu
realitatea, cu inconştientul personal şi colectiv şi cu umanitatea din noi. Aşa ne instruieşte şi Prefaţa, din
care cităm din nou: „Arta este în acelaşi timp suprafaţă şi simbol. Cei care merg dincolo de suprafaţă
riscă pe propria răspundere. Cei care descifrează simbolul riscă pe propria răspundere.”
Dacă în Portretului lui Dorian Gray scepticii încă mai pot încerca să găsească story-ul realist,
în Spuma zilelor jocul dincolo de realitate, dar în numele ei, este total. Chiar autorul, Boris Vian, afirma:
„...povestea este în întregime adevarată, din moment ce am inventat-o de la un cap la altul” (!) Vă puteţi
face o impresie despre această carte s crisă „în acorduri de jazz şi în fum de ţigară”, ascultând melodia
lui Duke Ellington, „Chloé”.
Romanul prezintă o lume în care imposibilul realităţii noastre devine posibil, o lume
suprarealistă în care tălpile pantofilor cresc singure la loc, hainele sunt „cusute” cu bandă adezivă şi
cuie, iar moartea violentă a oamenilor este întâmpinată cu răceală. În schimb, tot ce ţine de nonuman
este umanizat, de la animale de companie neobişnuite până la materiale plastice, clădiri şi interioare.
Romanul abundă în simboluri, unele dintre ele menite să stârnească râsul prin contextele absurde în
care apar.
Personajele cărţii sunt: Colin, un tânăr de 22 de ani care detestă munca fizică şi vrea musai să
se îndrăgostească, Chloé, o fată deosebit de frumoasă, care are nefericitul destin de a-i creşte un nufăr
în plămâni, Chick, prietenul cel mai bun al lui Colin, obsedat de opera scriitorului Jean-Sol Partre, şi
iubita sa, Alise. În carte sunt proiectate două poveşti de iubire, cu o evoluţie uluitor de rapidă: cea dintre
Chick şi Alise şi cea a lui Colin cu Chloé. În timp ce prima parte a romanului surprinde fericirea
îndrăgostiţilor, cea de-a doua este măcinată de neajunsurile iubirii. Obsesia lui Chick îl determină să-şi
cheltuiască toţi banii pe cărţi şi obiecte ale idolului său, în timp ce Chloé se îmbolnăveşte grav, iar Colin
e nevoit să-şi caute de lucru pentru a-i plăti (de altfel, fără succes) tratamentul.
Deşi presărat cu imagini hilare, Spuma zilelor este „cel mai sfâşietor roman de dragoste din
literatura contemporană”, potrivit lui Raymond Queneau. În fapt, cartea ne prezintă o frescă a lumii
reale, scriitorul folosindu-se de imagini convenţionale ş i de simboluri pentru a o satiriza.
Nota bene! În fiecare dintre cărţile recomandate prefaţa reprezintă o cheie de dezlegare a
textului. Probabil mulţi dintre voi o săriţi la lectură, convinşi că nu poate fi nimic important în ea. Ei bine,
aveţi acum trei exemple care să vă schimbe optica.
În final, o întrebare pentru „dezertorii” clubului de lectură care, citind acest articol, mustăcesc
indignaţi că nu au cu ce să-şi completeze lista de lecturi suplimentare: nu aveţi cumva o carte a
renumitului Jean-Sol Partre?

22
Cristina Cucoaniş
XE

Repetenţia lui Tudor Chirilă

n nume la auzul căruia

U mii de
adolescenţi
inimi

răscolite de emoţia unei iubiri neterminate

de
tresar,

sau neîncepute. Toţi îl ştiu pe Chirilă:

nonconformist, visător, egoist, sincer, Alexandra Mi şcă – Pentru cântări
arogant şi talentat. Unii îl apreciază, alţii îl
critică, dar, în final, toţi ajung să fredoneze
hipnotizaţi „Am doar 18 ani” , „Nu am chef azi [...] nu te vreau azi, nimic mai uşor”. Şi fiecare dintre noi
îşi propune, la începutul fiecărei veri, să se îndrăgostească, alimentându-şi dorinţa cu „Undeva prin
Vamă” şi stingându-şi-o cu „Buze blonde”.
Atâţia ani a stat în faţa noastră, ca un lider: eram noi, Tudor şi res tul oamenilor. El însuşi
spunea: „Sunt în proces cu lumea”. A transformat Vama Veche în „zona sufletelor noastre, fără acces
pentru turişti”. „Scrisoare pentru adolescenţi” ne-a făcut pe atâţia dintre noi să ne izbim de peretele
realităţii şi să dorim să fim altfel decât vor ei să fim, să nu ne lăsam construiţi după modelul
bucureşteanului veşnic nemulţumit şi plictisit de aceeaşi cuşcă de blocuri în care se învârte toată viaţa.
„Trenul accelerat Bucureşti – Mangalia pleacă în 5 minute de la linia 5”, aşa suna începutul
unei veri pline de emoţie şi dramă adolescentină, bucurie inefabilă şi suferinţă, iubire şi trădare. O vară
transfigurată de promisiuni („Vrei soare, soare-ţi dau”), alintări deşarte („pielea ţi-e rudă cu luna”) şi
exta z erotic („Pe stânci dacă vrei te sărut sau în apă mi-e totuna”).
Simbol al verii şi al tinereţii, formaţia (pe atunci numită Vama Veche) îndemna prin versuri la
îndepărtarea de oraş, pentru a urma chemarea mării: „Singura noastră scăpare, să rămânem toţi la
mare!”. Imaginea pe care fiecare melodie o evoca era aceea a copilului din noi care aleargă spre mare.
Chiar şi atunci când devine adult.
Timpul a trecut şi, după o perioadă de absenţă, numele trupei a început să apară din nou pe
buzele noastre, însă aşa de stingher, incomplet, superficial, parcă nereprezentativ: VAMA! Schimbarea
s-a simţit în toate melodiile de pe noul album, mai fade, mai lipsite de ... mare, încă încărcate de o
oarecare emoţie, dar mai ezitantă şi nu la fel de arzătoare, de nebună: „Eu nu pot şi nu vreau să mor
din iubire”. Noile cântece schimbă dragostea necondiţionată şi spontană cu căutarea unui sens în
marile iubiri şi suferinţe: „O altă femeie va scoate cuţitul pe care cândva l-ai înfipt fără milă, şi poate tot
ea-l va înfige înc-o dată. Ce dacă? Iubirea e moartă, dar viaţa trăieşte şi viaţa va naşte o altă iubire, şi-o
altă iubire mă va naşte pe mine...”
„Declar pierdută ţara” continuă mesajul motivaţional (pentru noi, tinerii) din vechile melodii, dar
într-o manieră plină de reproş la adresa celor de dinaintea nostră, care s -au lăsat conduşi de ei: „Tată,
ce-ai facut, tată, cu viaţa ta, cu ţara mea?”
Nu a trecut mult şi a apărut şi hit-ul verii: „Perfect fără tine”. Cântată peste tot, de către oricine,
melodia are ca scop atragerea unui nou public. Un public care nu îl reprezenta cândva pe Tudor. Nu am
ascultat-o în camera mea de multe ori, cum făceam altădată. Nici nu a fost nevoie, oricum răsuna în tot
oraşul la radio şi era promovată peste tot.
Mai ştii, Tudore, când voiai să ajungi la radio? Spuneai că vrei să audă o ţară întreagă cine
eşti tu cu adevărat. Ăsta eşti tu, Tudor? Refrenul sună tare şi vesel, aruncând un mesaj arogant,
îngânat de ironicul apelativ „draga mea". În cântec, versurile „Decât premiant în închisoare,/ mai bine
repetent în drum spre mare” sunt doar o umbră a trecutului, a ceea ce au însemnat cândva Vama
Veche şi Vama Veche.
Mai ştii, Tudore, când îi reproşai lui Făt-Frumos că te-a lăsat să rătăceşti printre faruri de
maşini? Că nu ţi-a explicat ce e Binele? Că tu nu poţi să lupţi singur în onoarea lui? Te -ai simţit
abandonat? Ei bine ....

23
Călin Ştefanopol
IX E
Ceva vorbărie despre RAP

răim într-o epocă a amestecurilor de toate felurile, o epocă a paradoxurilo r

T (exemplu: înfuleci un fast-food ca recompensă pentru că mai devreme ai

lucrat din greu la sală!). În materie de muzică, există o căruţă de genuri, de la
dub step la muzica simfonică, de la heavy metal la manele. Printre cele marginale ar fi, după cum cred cei
mai mulţi, genul hip-hop. Nu e chiar aşa, zic eu!
În primul rând, termenul hip-hop este deseori folosit pentru denumirea genului muzical, ceea
ce nu este corect. Hip-hop este, de fapt, o miş care culturală dezvoltată în comunităţile urbane, în
special în cartierul Bronx din New York, la începutul anilor 1970. Pe atunci, comunităţile de negri ş i cele
latine din Bronx se „băteau în rime”, explicaţie pentru forma brutală a rap-ului de astăzi. Miş carea asta
urbană cuprinde dansul hip-hop (cum este b reakdance-ul), fenomenul graffiti, DJ-ing-ul (artă valorificată
cel mai mult în cultura hip-hop) şi rapping/MC-ing-ul (genul muzical în sine).
Prezent deseori sub forma de RAP (Rythm and Poem ), genul muzical este definit de cei mai
mulţi ca poezie urbană ritmată. Artiştii care îşi cântă propria „poezie urbană” se numesc MC (masters of
ceremonies) sau rapperi. La noi, trupele Paraziţii şi B.U.G. Mafia sunt cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai
rap-ului noncomercial (rap noncomercial = rap în care MC nu sunt descoperiţi şi susţinuţi de o industrie,
rap în care MC scriu ce vor, nu sunt restricţionaţi de cerinţele anumitor case de discuri).
Deşi a apărut ca o formă foarte agresivă a muzicii, rap-ul a ajuns să promoveze niş te mesaje
constructive, care pot ajuta la formarea unui adolescent din acea zonă a societăţii evitată de aproape
toate celelalte genuri muzicale. Puţină lume cunoaşte partea aceasta a rap-ului. Aşadar, rap nu
înseamnă doar instigare la droguri, la violenţă, misoginism sau limbaj licenţios din belşug. Propun să
studiem puţin partea constructivă a rap-ului românesc.
Trebuie să menţionez că fiecare rapper vrea ca ascultătorul să se regăsească în versurile sale
sau să fie trezit la realitatea pe care artistul respectiv o vede. Exemple foarte bune sunt melodiile
„Deschide ochii” (Deliric 1) sau „Derobotizare” (Cedry2k). Bineînţeles, orice MC vrea, de asemenea, să-şi
verse imaginaţia pe foaie, să se dea poet şi să câştige bani, dar rapperii cu mesaj constructiv par mai
responsabili şi sunt mai atenţi la temele abordate. Una dintre acestea este ortodoxia/ Dumnezeu. Cedry2k
este un fost MC faimos pentru melodiile despre Dumnezeu şi pentru promovarea virtuţilor pe care omul ar
trebui să şi le cultive (îmi asum riscul să citez:
„Doamne, ia-mi harul de a face rime/ Şi dă-mi
harul de a face bine/ Oricui n-ar face pentru
mine./ Dă-mi pe masă-o pâine şi-n inimă un
foc/ Care să ardă numa’ pentru tine sau
deloc”). Deşi Cedry2k s-a retras, acest stil
trăieşte prin trupa Haarp Cord. Virtuţi ale
omului sunt promovate şi de alţi rapperi,
precum Doc, în melodia „Mulţumesc” sau
„Ceai” (o melodie care a făcut furori). Alţii emit
„teorii” despre viaţă şi iubire sau avertizează
asupra efectelor nocive ale drogurilor şi
denunţă abuzurile şi demagogia clasei politice
(„Ultimele cuvinte” – Arrsură, respectiv „Noi
vrem o schimbare” – Pacha man).
Deşi mulţi ascultători ai genului nu
conştientizează acest lucru, desigur că
textele de rap nu se compară cu poezia
adevărată ş i rap-ăiala nu presupune atât de
mult talent ca alte genuri muzicale. Totuşi,
cred că o melodie rap ne face să ne punem
mai multe întrebări serioase decât „Shake it
like a bunny” a Andreei Bălan ş i decât multe
altele promovate de industria muzicală
actuală.

24
Cronicile realului
Cri stina Danovski
IX F

Ne plac ambalajele senzaţionale!

e stradă, în curtea şcolii, pe hol, în sălile de clasă, să nu mai spunem de cluburi sau alte

P locaţii extravagante (pe scurt, la tot pasul), întâlnim specimene şi fapte care atrag mulţimi
de oameni. Indivizii se adună în jurul acelui ceva „de senzaţie”; trecătorii, curioşi, încearcă
să afle ce se întâmplă şi pleacă în cele din urmă, nesatisfăcuţi de evenimentul dovedit a fi o banalitate.
Oamenii sunt atraşi de ştiri, de întâmplări sau de alţi oameni ieşiţi din comun (cool!), dar care
nu au absolut niciun impact asupra vieţii lor de zi cu zi. Sen zaţionalismul, cultivat încă de pe timpurile
romanilor în Acta Diurna (anunţurile oficiale prezentate public şi care stârneau entuziasmul în rândul
celor needucaţi), care era folosit în Evul Mediu ca instrument pentru predarea lecţiilor de morală, ne
influenţează vieţile şi astăzi şi poate fi observat peste tot în jurul nostru. De la ştirile „senzaţionale”, de
multe ori exagerate şi pompate cu emoţii pentru a creşte audienţa ori numărul de cumpărători, până la
bârfele de la chioşc, de la cine, ce, cum şi unde este miss/ mister Y şi până la freza amuzantă a lui X-
ulescu, fenomenul ne îneacă efectiv. Ne simţim copleşiţi de un torent de informaţii care nu au absolut
nicio legatură cu interesele noastre şi cu ce este cu adevărat important în viaţă.
Pe mine nu mă ajută cu nimic să ştiu că A s -a despărţit într-un mare fel de B sau că nu ştiu cine
şi-a schimbat poşeta sau şi-a luat cel mai în vogă model de telefon ori o maşină de lux! Şi totuşi ştiu. De
ce? Ce efect direct, semnificativ, de durată are asupra mea? Reacţiile consumatorilor de senzaţional sunt
foarte diverse, de la extaz ori şoc, până la dezgust sau ironii adresate protagoniştilor de pe scena
senzaţionalului. Aceste lucruri menite să facă vâlvă nu ne rămân în atenţie decât o scurtă perioadă de
timp, succedându-se pe bandă rulantă. Dar atunci de ce suntem într-o continuă vânătoare de senzaţional?
Subconşientul? Suntem oare dependenţi de senzaţionalism? Răspunsul îl poate găsi fiecare. Nu e greu.
Unica cerinţă: acuitate vizuală şi auditivă şi capul pe umeri, nu suspendat în atmosferă.
În general, în contexte „senzaţionale”, se pot deosebi patru categorii de participanţi. În primul
rând, cerşetorul de atenţie, cel care declanşează tot spectacolul ce va să vină, apoi viitoarea victimă,
justiţiarii şi, bineînţeles, nelipsitul public. Un exemplu elocvent este o întâmplare la care am fost martoră.
Mă aflam în curtea unei şcoli, alături de prietenele mele şi, deodată, au început să se audă ţipete,
combinate cu râsete şi tot felul de strigături. Era... publicul. Pe asfalt zăcea cu faţa în jos un băiat plin de
sânge, victima. Agitatorul, care îl împinsese pe celălalt copil
peste margine, stătea cocoţat pe balcon, cu un rânjet ce
emana mulţumire. A atras atenţia asupra sa, s -a făcut HANDMADE
remarcat, deci scopul a fost atins. Despre săracul băiat cu Pasiunea de a crea
nasul spart şi mâna ruptă, putem doar spune că a avut noroc
nerupându-şi gâtul, iar despre domnii profesori, justiţiarii, că şi- De multă vreme ne gândim
au făcut treaba, alungându-i pe freneticii de pe margine, care să tragem cu ochiul, să aruncăm o
nici măcar nu s-au obosit să-l ajute pe rănit şi cărora, se pare, privire, să ne băgăm nasul etc. în
le făcea plăcere show-ul la care asistaseră. zona pasiunilor extraşcolare (marea
Iată o împrejurare... senzaţională. Provocatorul, pasiune fiind, desigur, una
desigur, a ajuns bine acum. Este popular. Dacă nu îl bagă intraşcolară, şi anume studiul!). Am
ceilalţi în seamă, iese singur în faţă, nu-i problemă. Din reuşit, adică am găsit oameni şi
păcate, acest exemplar este doar unul dintre nenumăratele hobby-uri care ne demonstrează
ca el sau ca cele aspirante la faimă şi like-uri ori followeri pe „ce pot face două mâini dibace” (nu
reţelele de socializare, doar una dintre „vedetele” stângace!) când nu sunt ocupate
senzaţionalismului bazat pe agresivitate, ipocrizie şi prostie. numai cu tastaturile.
Cei care merită să se facă auziţi într-adevăr, cei Suntem la începutul
care caută esenţa şi nu aparenţele alcătuiesc o comunitate acţiunii noastre de „vânători de
restrânsă şi... plictisitoare, care se micşorează din ce în ce. capete”, aşa că vor urma alte
Din nefericire, tot mai mulţi tineri vor să fie „populari”,
„senzaţionali”, chiar cu preţul scandalului şi al ridicolului. deconspirări.

25
 Larisa Gonţilă (XI B)
Accesorii făcute din foi de revistă.

Ilinca Bogaciov (XII B): Cercei confecţionaţi manual.

25 26
 Alina Ciocan (XI B): Aceste
obiecte mici, dar care necesită
multă atenţie şi răbdare au fost
încercarea mea de a aduce un
plus de culoare şi formă
ţinutelor mele de zi cu zi. Sper
ca accesoriile lucrate de mine
să vă încurajeze să fiţi la rândul
vostru originali şi perseverenţi,
pentru că numai astfel pot lua
naştere lucrurile cu adevărat
frumoase.

27
26
 Anastasia Goane (XI C): „Sparkles and Love"
este proiectul meu de suflet, născut din dorinţa de
a le arăta oamenilor cât de frumos este să ai un
hobby ce implică creativitate şi dexteritate. Am
început de mică să confecţionez diferite lucruri, iar
pe parcurs prietenele mele, fiind foarte încântate,
m-au încurajat. Activitatea mea a luat amploare,
mulţi îmi admiră munca şi sunt doritori să îmi
cumpere creaţiile, iar pentru asta le sunt
recunoscătoare. Am devenit independentă,
responsabilă, iar munca de acum este o
experienţă bună pentru viitor.

27 28
Ioana Nagîţ (XI B): Coliere handmade.

Raluca Pleşa (XI D): Bentiţe lucrate manual.

2829
Cronicile realului

Ilinca Bogaciov
XII B

Ce să cauţi în Albania?
„Eşti sigură? Adică… ăia fac trafic de persoane pe-acolo.”

recum tot omul modern, capitalist şi alienat care se respectă, plictisit de destinaţii

P sigure, previzibile şi asemănătoare, uniformizate forţat graţie globalizării, am găsit

ocazia perfectă să vizite z şi altceva (fără să părăsesc, totuşi, bătrânul continent),
participând ca jurnalist la o sesiune a Parlamentului European al Tinerilor desfăşurată în Albania.
Decizia a stârnit reacţii controversate printre cunoscuţi şi părinţi, pentru că Albania nu e tocmai cea mai
bine văzută ţară din lume, ca să folosesc un eufemism, fiind reprezentată în mentalul colectiv ca un
paradis al traficanţilor de droguri şi de organe.
Când am ajuns în Tirana, am plâns. Nu mă durea nimic. Şi când am ajuns în New York am
plâns, dar măcar acolo era de înţeles. Bright lights, b ig city, ajunsesem în centrul universului. Dar
Albania? Câteva lacrimi mici pe obraji, cam ca picăturile de ploaie de pe fereastra avionului prin care se
vedeau creste de munţi cu zăpadă pe ele şi numele aeroportului: Maica Tereza. Iniţial nu văd legătura,
dar apoi aflu că Maica este revendicată ca simbol naţional de către Albania, datorită originii sale
aromâne şi albaneze. Deşi religia majoritară în Albania e cea islamică, presupun că să deţii, ca popor,
un simbol al spirituălitaţii creştine cum e Maica Tereza are avantajele sale.
„Sunteţi pentru prima dată în Albania?” – întrebarea tipei de la Control Paşapoarte are darul de a
prelungi în mintea mea inexplicabila paralelă cu America; numai acolo îţi mai pun întrebări când vrei să le
treci pragul. Şi nu din nevoia de a face small-talk. În drum spre hotel văd oraşul de aproape, şi casele cu
pereţi coloraţi, dar scorojiţi, pe lângă care trec îl fac să semene în mintea mea cu un fel de Buenos Aires mai
temperat, în nuanţe mai potolite. De pe terasa hotelului văd oraşul de departe şi culorile nu se mai disting.
Noaptea vine şi îl colorează din nou, acum freamătă de lumini, posibil şi de nerăbdare. Mâine e 28
noiembrie, Ziua Independenţei, şi se implinesc 101 ani de când Albania a scăpat de dominaţia otomană.
„Şi o ţinem tot într-o sărbătoare”, cum ne-a zis, glumind, o localnică ospitalieră cu care am intrat în
vorbă în piaţa de vechituri. Poartă flatforms cu sclipici argintiu, caciulă portocalie şi o fustă plisată de mătase,
în contradicţie cu vremea de afară, şi se referă la faptul că în ziua următoare, pe 29, se celebrează Ziua
Eliberării, când „trupele nemţeşti s -au cărat de pe teritoriul nostru” după al Doilea Razboi Mondial.
„Trebuia să veniţi anul trecut, când s -au implinit 100 de ani. Să vedeţi atunci parade, manifestaţii,
concerte, inaugurări de monumente şi toate cele. Până şi Barack Obama ne -a zis La mulţi ani!”. Ne mai
învârtim puţin prin centru, roşu şi negru peste tot – nu romanul lui Stendhal, ci steagul Albaniei, arborat cu
mândrie pe la uşi, pe la fereşti. Luăm prânzul într-un restaurant mexican (ce mod mai bun de a sărbători
Albania?), apoi continuăm să umblăm fără ţintă prin Tirana. N-am surprins nicio răfuială mafiotă, dar am
văzut, în schimb, mulţi vânzători ambulanţi în spatele unor tarabe cu tot felul de mărunţişuri, lume gătită de
sărbătoare, maşini scumpe, cerşetori, prinţi şi oameni dornici să -ţi lustruiască pantofii la colţ de stradă pe
câţiva „LEK”, moneda naţională din Albania. Atmosferă festivă, oraş optimist, plin de viaţă.
Generalizând, albanezii nu se văicăresc şi nu se victimizează pe motiv că de ce tocmai aici a trebuit
să se nască, aşa cum fac alte popoare cunoscute nouă. Nu-şi explică toate neajunsurile printr-o frază devenită
dicton, pufnind dispreţuitor „Asta-i Albania!”, când nu le convine ceva. Şi ei vor în UE – au aplicat pentru a
deveni stat membru – dar nu par atât de dornici să-şi jertfească identitatea naţională pe altarul aderării.
Albaneza scrisă mi s -a părut că seamănă cu suedeza. Vorbită, că nu seamănă cu nimic. Şi
chiar aşa e – deşi aparţine limbilor indo-europene, nu se înfrăţeşte cu niciuna dintre ele. Ca popor,
albanezii au, însă, legături strânse cu Italia, cu care împart şi o istorie destul de complicată, dar, dacă e
să ne luăm după Nicolae Iorga, care spunea că „albanezii sunt veri de sânge cu românii”, înseamnă că
au legături şi cu ţara noastră.
Oricum ar fi, experienţa din Albania mi-a confirmat ceea ce ştiam deja, şi anume că
stereotipurile nu reflectă nicidecum realitatea, iar o destinaţie nu trebuie să fie neapărat turistică
pentru a merita să fie vi zi tată, contrar con vingerilor împământenite snob eşte în mintea multora.

30
Cristina Cucoaniş
XE
Greşeli gramaticale & umane

răim vremuri de cumpănă, vremuri decisive pentru ce va avea să fie limba română

T peste câţiva ani. Am ajuns să fim din ce în ce mai neglijenţi când vorbim, involuând la
stadiul de a dori doar să ne facem cât de cât înţeleşi. A greşi e omeneşte, dar a te
lăsa în voia procesului de analfabetizare în masă este deja o alegere proprie, care , ca să mă exprim
eufemistic, nu pune în valoare niciun aspect pozitiv al personalităţii noastre.
Cred că fiecare a auzit pe cineva spunând „care” în loc de „pe care”, dar câţi dintre noi au şi
conştientizat greşeala, câţi au avut măcar intenţia să-l corecteze pe vorbitor? Nu prea mulţi, aş zice,
fiindcă nu mulţi consideră că e aşa de important să vorbim bine draga noastră limbă maternă. Mai
nefericite sunt cazurile când o asemenea greşeală ajunge chiar să fie tastată şi expediată de pe smart
phone-urile indispensabile vieţii noastre de ignoranţi: „Autobuzul care l-am văzut nu era 43.”, să zicem.
Atunci, nici articolul „care-l scriu” nu cred că vă interesează, deşi vă priveşte.
O altă greşeală pe cât de auzită pe atât de neplăcută auzului, întâlnită atât în vorbire cât şi în
comunicarea scrisă, este folosirea lui „decât” într-o propoziţie afirmativă: „Mi-am cumpărat decât o
rochie.”. În ca zul acesta, ori se va folosi „decât” într-o propoziţie negativă („Nu mi-am cumpărat decât o
rochie.”), ori se va folosi „doar”/ „numai” într-o propoziţie afirmativă („Mi-am cumpărat doar o rochie.”).
Adesea, cei care obişnuiesc să facă această greşeală, nu se împotrivesc când cineva îi corectează, dar
nici nu se „vindecă” miraculos.
Când eşti obişnuit cu sunetul melodios al lui „voiam”, imediat te cutremuri auzind un neplăcut
„vroiam”. Dar cine suntem noi să ne punem împotriva „vroinţei” lor? „A voi” ni-l dă pe „voiam”, iar „a
vrea” pe „vream”. „Vroiam” este un hibrid incorect şi trist, dar des folosit.
Ce-i drept, nu de puţine ori am tendinţa să-i corectez pe cei din jur, însă doar unul dintre cazuri
mi-a solicitat atenţia în mod deosebit. Dacă încă vă întrebaţi cum e corect, ,„defapt” sau „de fapt”, vă
ajut cu plăcere: de fapt. Amuzant este că am fost corectată de cineva care susţinea cu tărie că varianta
corectă este „defapt” şi, în lipsă de argumente, mi-a spus „Eu am fost la olimpiada de română şi aşa se
scrie!”. Portretul său lingvistico-moral rămâne la libera voastră interpretare.
Se spune că, dacă o greşeală circulă în limbă mult timp şi contaminează un număr mare de
vorbitori, aceasta ajunge în final să fie considerată corectă şi chiar să ia locul formei literare. Să facem
un exerciţiu de imaginaţie: în curând o să fie decât o lume mai fericită că nimeni nu mai face pe
deşteptul corectându-i pe alţii şi că toţi pot folosi cuvintele care vroiau defapt să le folosească.

Ce caut eu aici?
Mihai Drosi Câju
XII A
Prolog

i urăsc pe Hawking şi pe alţii de teapa lui. Îl urăsc, nu pot s ă-l sufăr pe el cu toată

Î aroganţa lui, în special pentru că spune lucruri oribile. Auzi, că nu există liber arbitru sau
că lumea se-nchină raţiunii, aceasta fiind mai presus de toate! Îi urăsc pe toţi! Şi, culmea,
nici nu-şi doreşte să greşească.
Am continuat aş a timp de 10 minute, după care mi-am spus:
– De ce pretinzi că faci altceva decât să te aperi pe tine însuţi, să-ţi menajezi orgoliul? Ai putea
spune că aperi adevărul sau pe Dumnezeu, dar sper că-ţi dai seama că niciunul dintre aceştia nu are
nevoie de apararea ta. Şi de ce îl urăş ti pe om? Dacă greşeşte numai după judecata ta? Poate că şi tu
greşeşti la fel ca el? Şi chiar de a greşit, tu nu-l urăşti pentru că a greşit, ci pentru că ţi-a jignit orgoliul!
Ce te face să crezi că eşti mai bun decît omul ăsta pe care-l urăşti?
*

31
 Acum să-ţi spun o poveste care, oricât de naivă ar părea, este desprinsă din ceea ce ştie omul
mai profund până în momentul de faţă.
În ziua de azi, omul este în vârful ci vilizaţiei sale, iar vârful acestui vârf al omenirii aspiră să
cunoască acea lege după care se mişcă ş i se schimbă lucrurile sau, mai poetic, legea după care se
nasc şi mor lucrurile în efemeritate. Oricât ar încerca să nege unii dintre noi existenţa lui Dumnezeu,
deja s-au împuşcat singuri în bocanc: după toate definiţiile, recunoscând existenţa unei asemenea legi,
ea ar fi demnă să fie numită „Dumnezeu”. Bineînţeles, nu mă refer la Dumnezeul creş tin, ci la acela
scornit de unii dintre savanţii care L-au negat spre a-L reinventa. Oricum, din moment ce am facut
introducerea, să începem povestea.
La început a fost legea, iar de-a lungul existenţei timpului, de la Big-Bang până la sfârşit, toate
s-au născut şi au murit în efemeritate. Dar acum vreo 3,5 miliarde de ani, pe Pământ, posibil şi
altundeva, nu se ştie, a apărut viaţa, scopul ei fiind acela de a sfida efemeritatea prin continuarea
propriei existenţe şi de a fi asemenea legii prin eternitate. De atunci timpul ş i-a continuat drumul, iar
toate vietăţile au trăit şi au murit. Acum o sută - două sute de mii de ani, conform estimărilor legate de
divergenţa haplogrupurilor, a apărut tatăl tuturor oamenilor care urmau să se nască: Adam,
cromozomial-Y. Printre aceste fiinţe care îşi urăsc mortalitatea şi visează la ziua în care ele vor ocupa
tronul şi îşi vor spune „zei”, se numără un handicapat care stă cu mâna la falcă şi se gândeş te că el
există pentru un scop egoist, acela al vieţii de a exista în eternitate sau pentru existenţa de dragul
existenţei, scop ce nu poate fi atins. Există, deci, degeaba şi, din motivul acesta, urăşte tot ce înseamnă
viaţă, bineînţeles în contextul în care crede ceea ce a zis mai devreme. Şi acum, după aceste clarificări,
să-ţi spun povestea.
Este vorba despre un om care nu ducea o viaţă tocmai mulţumitoare din punct de vedere
material, mergea rar la Biserică, la sărbătorile mari, să se împărtăşească, iar omul ăsta avea tot felul de
preocupări ş i nu era chiar genul care să creadă în dogme şi să le ia de bune. C um să spun, el nu
respecta zicala aia... „Crede şi nu cerceta”. Nu. El se îndoia adesea de creştinism ş i era frământat de
incertitudine, deşi voia să creadă. Pe deasupra, îi decedase recent tatăl, care, săracul, stătuse bolnav
la pat în ultima vreme ş i abia mai putea vorbi, nici rudele cele mai apropiate nu şi le mai recunoş tea.
Deci, era un om care nu reuşea să găsească fericire în viaţa lui de zi cu zi ş i pe care începea
să-l scârbească monotonia. În fiecare zi, aceleaşi lucruri, aceleaşi necazuri ş i supărări.
Oricum, într-o zi se întoarce supărat acasă, dintr-un motiv pe care nu mi-l mai aduc bine
aminte. Şi îşi spune: Dacă un om, înainte să se nască, ar şti că în viaţă va avea numai necazuri ş i
veselia îl va ocoli, în momentul respectiv s -ar putea împăca doar cu gândul că toate chinurile lui au să
se termine, la fel cum se scurg ora, anul, viaţa, şi, cu acest gând, ar putea pleca în viaţă, ştiind că orice
chin este tolerabil deoarece nu poate dura la nesfârşit, viaţa nu poate dura la nesfârşit ş i şi-ar trăi
fiecare clipă visând la momentul când va trece în nefiinţă şi îi va râde în faţă sorţii că a scăpat de ea.
Aşa mă simt şi eu acum, mulţumesc că s -a terminat
şi ziua asta. Şi, cum nu avea cine să-l audă, începu
să ţipe, vesel: Alexandra Mi şcă – Momente
– Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc!
– Dar cum să fiu bucuros? Mâine o iau de
la capăt şi deja mi s -a acrit, de ce să nu-mi iau
zilele, că oricum acolo ajung, în Iad?... Orice ar
face, omul nu poate sări peste umbra lui. Dacă ar fi
să ne luăm după ce ne învaţă psihologia, Necuratul
nu există, el este parte a fiinţei umane, toată scârba
şi animalismul sunt părţi ale fiinţei umane, iar ele nu
pot fi eliminate, ci doar adormite, rămânând în
adâncul omului. Totuş i, zic că asta este o ipocrizie.
Cum răul este o parte a ta, este o ipocrizie să-l
negi, nu? Deci, spune-mi, te rog, cum poate un om
să Te găsească, din moment ce nu poate sări peste
propria umbră?
– Dar oare vrea să Te găsească? Toţi
oamenii caută, spun ei, într-un fel sau altul să se
întoarcă la Tine, să se întoarcă în Eden, de unde au
plecat. Ei caută în viaţa lor acea fericire ce se
găseşte numai acolo, deşi mulţi greşesc şi o caută
pe pământ. Stau ş i mă întreb: ei caută Raiul sau
doar fericirea? Din moment ce drumul cel bun este

32
îngust, toţi fug spre a-şi găsi fericirea aici. Neputând să meargă pe calea cea grea, ei au ales calea cea
uşoară şi au renunţat la idealurile lumii vechi: smerenie, modestie, înfrânare, iubire. S-au apucat să
urmeze idealurile orgoliului şi ale desfrâului, cautându -şi fericirea în lucruri materiale ş i, făcând asta, s -
au apropiat mai mult de animal, ba chiar au ajuns să se numească maimuţe şi să smulgă tot ce e sacru
din lume. Au acceptat cu braţele deschise o viaţă mai apropiată de animal decât de Tine! Şi de ce?
Pentru o viaţă trecătoare...
– Hai să ne facem cu toţii griji pentru viitor! Care viitor? Că doar nu ne-om fi gândind la viaţa
veşnică?! Gândeşte-te pe termen lung la carieră şi la pensie! Cum lung? Orice interval finit de timp
trece cât ai pocni din degete. Ipocriţilor, ăsta-i termenul scurt! Dar cum să ne gândim la viaţa de apoi,
când tot ce avem în faţă e viaţa asta?
Puţini sunt cei care se gândesc la veşnicie. Un miel rătăcit de măcelar s -a întors de spaimă la
păstor, iar restul s-au dus la tăiere, hârşti, hârşti! Şi se mai şi cred stăpâni pe propria viaţă! Asta, oricum
ai întoarce-o pe toate părţile, este neadevărat. Cum poţi să fii stăpân peste viitor, când nici măcar nu-l
poţi prezice? Sunt cufundaţi în incertitudine în această privinţă!
– Of, of! Cât despre acest sentiment numit „iubire”, încep să cred din ce în ce mai mult că
singurul lui scop este acela de a asigura supravieţuirea speciei, nu de a aduce omului fericire. Mie,
sincer, nu mi-a adus. Continuitate de dragul continuităţii, după cum s-ar spune, ăsta ne e scopul, nu
fericirea, nu mântuirea. Suntem ca cea mai josnică bacterie sau ca o furnică. Am ajuns la un moment
dat să avem idealuri, pentru ca mai târziu să le negăm în favoarea efemerităţii.
Privirea omului se aţinti asupra unei icoane şi se întoarse plină de regret. El continuă:
– Şi dreptatea asta, dacă nu este proprietatea fundamentală a univesului, în fapt ea nu e xistă.
A, bineînţeles, avem zicala „Nimeni nu e deasupra legii.” Care lege, legea Lui? Pentru noi dreptatea
înseamnă pedeapsă, mai înseamnă şi iertare, iar cum aproape toţi suntem nişte nemernici în faţa lui
Dumnezeu, putem oare să ne judecăm unii pe alţii? Bineînţeles, asta nu ne opreş te...
– Aş vrea şi eu ca mâine să am o zi bună, să fiu fericit, stăpân pe propia viaţă. Uită-mă,
renunţă la mine, eu renunţ la viaţa de apoi şi, în schimb, vreau viaţa asta pe Pământ, toţi vrem asta!
Uită-ne şi fă-ne stăpâni pe propriile vieţi.
– Renunţă la mine şi fă-mă stapân pe propria viaţă!
Când a terminat fraza, din exta zul în care se afla, a alunecat pe covor şi a căzut. Nu a păţit
nimic, doar o sperietură. Dar a început să plângă, zicându-şi că Dumnezeu nu renunţă la nimeni, nici
chiar la vârfurile răutăţii, atât de mult ne iubeş te.

Hârbu Delia – Miruna

IX G

Cele 7 schimbări pe care le-aş face

în învăţământ

ncercarea de a analiza ineficienţa sistemului de învăţământ, ale cărei victime sunt elevii,

Î dar şi profesorii noştri, m -a făcut să văd mai clar nedreptăţile, abuzurile, erorile şi
aberaţiile lui. Dintre multele probleme pe care le-am identificat, mă voi referi aici la trei
categorii: CÂT se predă, CE se predă şi CUM se predă.
CÂT se predă
Sunt convinsă că am avut cu toţii un zâmbet ironic în colţul gurii când am aflat că în alte ţări
împărţirea se învaţă în clasa a VII-a sau radicalul în clasa a IX-a. Întotdeauna ne-am simţit cumva
superiori pentru că la noi se învaţă mai mult, se vehiculează o cantitate mai mare de informaţii. Dar
omitem sau evităm să ne punem întrebarea cu ce rămânem din toate aceste informaţii. În mod firesc,
dacă nu ne mai întâlnim cu o materie predată, după un timp mai „rămânem cu ceva” din ceea ce am
învăţat şi se întâmplă să „ne sune cunoscute” anumite noţiuni. Procentul de informaţie care se uită este

33
direct proporţional cu cantitatea de informaţie primită şi invers proporţional cu calitatea prezentării ei.
Aşadar, el nu are valoare fixă. Concluzia poate părea paradoxală: reţinem mai puţină informaţie când
suntem asaltaţi cu un volum mai mare de informaţii şi cu atât mai puţină în cazul unei prezentări deficitare.
Începând din şcoala primară şi până la ultimul an de facultate, cantitatea de informaţie
prezentată depăşeşte cu mult optimul în ceea ce priveşte randamentul procesului de învăţare pentru o
persoană cu o memorie şi o inteligenţă medie. Aş fi curioasă ce rezultate s -ar obţine dacă personalul
Ministerului Educaţiei ar trebui să dea din nou tezele şi lucrările de control ale tuturor materiilor din
clasa, să zicem, a IX-a. Câţi ar lua, oare, notă de trecere la toate obiectele?
CE se predă
Pe lângă faptul că se predă excesiv de mult, nu se predă întotdeauna ceea ce trebuie. Este
greu să afirmăm despre o materie sau o porţiune de materie că este total inutilă sau irelevantă. Desigur,
orice informaţie se poate dovedi la un moment dat utilă, direct sau indirect. Însă acesta nu est e un
argument pentru a se preda noţiuni cu un grad de utilitate foarte scăzut. Relevanţa şi utilitatea ar trebui
să fie luate în calcul cu o mult mai mare atenţie în alcătuirea programelor şcolare.
Este trist că sistemul se împotriveşte unei reale reformări a informaţiilor predate.
CUM se predă
Modul în care informaţia este transmisă elevilor este poate cea mai importantă componentă a
procesului de învăţare. Din păcate, aceasta este poate şi cea mai deficitară.
În primul rând, cel mai important aspect legat de învăţare este că aceasta are loc într-un mod
mult mai eficient şi natural când constituie o plăcere. Desigur, este imposibil ca unui elev să îi facă
plăcere să înveţe la toate materiile, indiferent cum ar fi construite programele sau cum ar prezenta
profesorii conţinutul acestora, însă se pot face paşi importanţi în această direcţie şi este esenţial să se
întâmple acest lucru, atrăgând elevii spre învăţare prin alte metode.
Învăţământul primar, gimnazial şi liceal totalizează 12 ani. În cazul urmării unei facultăţi, un om
ajunge să petreacă în jur de 17 ani prin unităţi de învăţământ. Este vorba despre aproximativ un sfert din
speranţa medie de viaţă, poate cel mai frumos sfert, în care activitatea principală este învăţatul, adică
pregătirea pentru viaţă. Este enorm, iar faptul că în urma acestei perioade „rămânem” doar „cu ceva”, că
avem o cultură generală îndoielnică, nervii mai tociţi şi, în cel mai bun caz, capacitatea de a îndeplini nişte
sarcini de serviciu, nu ar trebui să ne mulţumească nici pe departe. În acest sfert de viaţă se pot face mult
mai multe, se pot învăţa mai multe lucruri cu mai puţin efort şi păstrând mai mult timp pentru activităţi
recreative. Toate acestea ar fi posibile dacă s-ar ţine cont de eficienţă, dacă sistemul ar fi gândit mai bine,
dacă cei care îl gândesc şi îl operează ar fi mai deschişi, mai puţin egocentrişti şi încrezuţi, dacă ar avea o
conştiinţă mai solidă şi un minimum de respect pentru copilăria şi tinereţea a milioane de o ameni.
În consecinţă, iată cele 7 schimbări pe care le-aş face în învăţământ:
1. Transferul anumitor informaţii către facultate. Fizica optică sau comentariile
literare (învăţate pe de rost), noţiunile avansate de chimie, integrale şi derivate, geografie poli tică etc.,
toate acestea îşi au locul la facultate, la studii aprofundate, nu la liceu.
2. Restructurarea materiei şi introducerea lucrărilor practice. Felul în care sunt
structurate şi prezentate materiile (complex, greoi) ne lasă impresia că scopul ar fi m ai degrabă să
încurce decât să ajute. Descurajarea opiniilor, a cercetării pe cont propriu, lipsa părţii practice şi
insistarea pe munţi de teorie fac multe materii neatractive. Când se gândesc la şcoală, elevii noştri văd
cu ochii minţii table întregi de formule, fără nicio reprezentare „în natură" a teoriilor.
3. Schimbarea sistemului de evaluare. Astăzi sistemul de evaluare este foarte
defectuos. Aici nu mă refer doar la calificative vs. note. Oricum, calificativele (alături pe reîmpărţirea pe
semestre în loc de trimestre) mi se par de departe una dintre cele mai încurcate idei cu care a venit
onoratul Minister al Educaţiei. Evaluările ar trebui făcute mai subtil, mai general, nu „pe lecţie”, ci pe
lucrurile pe care le-ai reţinut dintr-o anumită materie.
4. Modificarea admiterii. Admiterea la liceu este prea grea şi mult prea uşoară la
facultate. Ar trebui interzisă admiterea pe bază de dosar. Propun respingerea din start a celor care nu
ştiu să scrie corect. Mi se pare inadmisibil să fii student şi să nu ştii să scrii şi să te exprimi oral.
Acceptarea tacită a acestui lucru „naşte monştri” şi societăţi monstruoase.
5. Mai mult accent pe orele de dirigenţie care să ne dea posibilitatea întâlnirii cu
personalităţi din diverse domenii (eventual, dar nu neapărat, absolvenţi ai respectivei unităţi de
învăţământ), care să ne vorbească despre cariera lor.
6. Un efort mai mare pentru reabilitarea instituţiilor şcolare , investirea în
infrastructura spaţiilor de învăţământ (clădiri, laboratoare, săli, dotare, personal etc.).
7. Interzicerea amestecului politicii în învăţământ. Ministerul Educaţiei ar trebui să-şi
vadă de propriile probleme sub sloganul „Din pasiune!”.

34
 Pixeli şi tinere pixuri

Concursul Literatur@ 2013

Andreea Durea
XI B
Despre Constanţa şi alte lirisme

ara trecută am avut plăcerea de a schimba câteva cu vinte cu c îştigătoarea Premiului I al

V concursului de creaţie Literatur@, secţiunea Poezie. Recunosc, nu venisem pregătită pentru o

astfel de întâlnire în sens jurnalistic, iar impresia pe care mi-a lăsat-o Ingrid, acum elevă în
clasa a XI-a, a fost cu atât mai intensă cu cât m-a surprins cu garda jos . Adevărul e că zâmbetul sincer
al fetei cu ochii migdalaţi discret de tuş ar dezarma pe oricine. Nu ştiu dacă erau inflexiunile calde ale
dicţiei ei muzicale sau pur şi simplu entuziasmul cu care a ascultat şi a răspuns întrebărilor mele, dar
ceva din Ingrid mi-a proiectat clar în minte: „Da… Aşa arată o poetesă!”.
În mod firesc, am întrebat-o despre începuturile ei pe calea artei literare. Am aflat că a început
să scrie încurajată de aprobarea profesoarei, încă din clasa a VII-a. Urmând modelul Ilenei Mălăncioiu
şi al Anei Blandiana, repere pe care le consideră indispensabile pentru dezvoltarea ei ca scriitoare,
Ingrid a continuat să compună şi să participe la diferite concursuri. Mi-a mărturisit că o surprinde locul
fruntaş pe care l-a obţinut la Literatur@, pentru că nu mai avusese astfel de rezultate. Cu multă
abilitate, însă, dă imediat discuţiei o turnură optimistă, pare-mi-se atât de potrivită întregii ei prezenţe
radiante: „Trebuie să treci prin momentele grele pentru a aprecia cu adevărat re uşitele. Şi, la urma
urmei, când vine vorba de creaţie, totul e subiectiv!”. Moti vele înscrierii la concursul liceului nostru sunt,
spune ea, credibilitatea lui, perspectivele multilaterale şi, mai ales, calibrul juraţilor.
Când aduc vorba de şederea ei la Constanţa cu ocazia festivităţii de premiere, afişează un
zâmbet larg şi exclamă prompt: „E superb aici!”. Se bucură de vremea frumoasă şi de ospitalitatea
gazdelor care s -au asigurat că nu îi lipseşte nimic şi conchide la fel de zâmbitoare: „Dintotdeauna mi-
am dorit să vizite z Constanţa şi, deşi sunt din partea
opusă a ţării, mi-a reuşit!”.
Mă despart de Ingrid pentru a putea urmări
premierea, în cadrul căreia chiar Ingrid urcă pe scenă şi
ţine o scurtă cuvântare despre ce înseamnă pentru ea
literatura. Cum va, cuvintele pe care le aşază în învelişuri
oratorice nu mă ating. Cu promisiunea încă proaspătă în
minte că la vară trec sigur prin Iaşi, în vizită, mă gândesc
la simplitatea definiţiei pe care a dat-o, cu câteva minute în
urmă, fata zâmbitoare cu părul strâns într-un coc elegant:
Poezia este… acel ceva magic prin care mă diferenţiez de
ceilalţi.

Georgiana Ingrid Stoleru (Premiul I la Poezie), de la Colegiul Naţional Iaşi, scrie curat,
având simţul textului, şi ştie să suprapună virtualul peste real atât de b ine uneori, încât ele se pot
înlocui reciproc, dând senzaţia ciudată a metamorfozelor din nimic şi a contragerii vieţii în nimic –
fără traumă. E abia în clasa a XI-a şi visează să devină magistrat. Nu ştim ce urmează...
Ştefania Mincu

35
Georgiana Ingrid Stoleru

întoarcerea de la piramide
mă întorc în oraş camera are iz de oraş mp3-ul e negru şi
mă întorc la piramide chiar ştiu că
zeul doarme fără respiraţie norocul trece cu o aripă
în cer
cu una în pământ

umbre vechi dezinfectează

răni noi nisipul are deodată 1000 de ochi

acest chip zice ghidul rupe mijlocul

pietrei chipul are şi verde pe pleoape are şi albastru
de ploaie

camera are tv nişte miei se ascund după nişte

oi apoi un drum rece de cometă apoi cum să pictăm oul dogmatic
în altă matematică

mă întorc la piramide starea mea e

de galben-brun vederea ochiului e relativă un francez un japonez
surd soţia lui urlă în ureche
nisipul şi răutatea
strâmbă la nesfârşit piciorul cerşetorului

în cameră se face frig soarele apune

în staţia de metrou fratele meu adoarme cu pijamaua
nepusă

mă întorc în oraş mă conectez la ritmul centralei

sub duş nisipul e umbră e fără umbră

veioza cu faraoni se stinge brusc

despre praf şi despre pulbere

apărea din senin o formă

nouă un ipod sticlos o găselniţă o insectă era chiar
un fum schimonosit un nimic

trecea prin mine grăbit

colora tăcerea se făcea
deodată albastru cireşul mărul portocalul
se rupea antena gsm
ca după o ploaie bezmetică

dacă avea rădăcini dacă

stăpânea cu picioare tari pământul
nu se ştia
cobora deodată pe rotocoale
de fum
se auzea sunetul de cireşe

36
de mere de portocale muşcate cu poftă tramvaiul se făcea
praf şi pulbere

când mă trezeam eram

agitată ca după ploaie şi se făcea în jur un cerc
un pătrat un cerc un pătrat

mic-dejun la cantină

visul ăsta
care se varsă în
februarie
ca într-o noapte cu lună
anii 60’
doarme liniştit
cu capul pe perna mea

se plimbă pe ochi
zgârie fruntea
se obişnuieşte
cu pământul şi respiră
adânc

privatizează durerea
şi poartă pulover
căptuşit cu cireşi
cu locuri bune
pentru iubire

visul ăsta se trezeşte

dimineaţa
şi înfige crenguţe
în felia de pâine o
lasă pe platou

să nu crezi ce-ţi spun acum

socotim în gând
inorogul din visul tău
are dinţi pe margini
te poartă pe degete

îl înmulţim cu
aşteptarea mea
care
dă din coadă

produsul nostru negativ

este cel ce urmează
să doarmă
spânzurat
de comete

apărea din senin o formă

nouă un ipod sticlos o găselniţă o insectă era chiar

37
Vlad Andrei Catrina

Vlad Andrei Catrina, elev în clasa a XII -a la Colegiul

Naţional „Fraţii Buzeşti” din Craiova (Premiul I la Proză), pare să
aib ă tot ce-i treb uie unui viitor prozator aflat in nuce: stil alert,
atenţie la detalii, diverse posib ilităţi de priză la cititor, ochi de văzut
lumea în care trăieşte... Pot fi semne b une că se pregăteşte pentru
proză lungă? Nu ştim. Deocamdată salutăm un debut şi aşteptăm
cu interes evoluţia sa.
Ştefania Mincu

Lumină orbitoare
fragmente
a şcoală, materia de anul acesta nu devenise încă o

L povară, deşi examenele îi aşteptau peste linia orizontului.

Toate la timpul lor! Acum, simţeau încă un straniu confort
când umblau pe trotuarul liceului, flancat pe de-o parte de
plopi, pe cealaltă, de gardul înalt de fier, ocolind intrarea profesorilor („sanctuarul”) şi îndreptându -se
spre cea a elevilor. Incinta şcolii era un microcosmos în sine; de pildă, aci pe trotuar era considerabil
mai frig decât în împrejurimi. Aerul era altfel, atmosfera era parcă mai liniştită decât în restul oraşului.
Oficialii liceului se mândreau că este printre cele mai bune din ţară; exagerau, însă liceul era t otuşi
printre cele mai fandosite. Rezultatul era că elevii de-aci aveau un comportament mai ales, nu întâlneai
bătăuşi, nici găşti (preferau termenul de „clici”).
− Să ştiţi, anunţă dirigintele, că astăzi a sosit în vizită la noi în şcoală un mare savant şi
cercetător, care a absolvit liceul nostru! Buzescu îl cheamă, a învăţat aici la noi şi acum lucrează la un
institut de cercetare din Elveţia. Care vreţi să-l cunoaşteţi sau care mai aveţi vreo tangenţă cu fizica,
puteţi să mergeţi în sala de festivităţi şi să-l ascultaţi. Chiar acum trebuie să înceapă... Haide! Mergeţi,
nu vă pun absenţă.
Pomescu şi Riveanu se gândiră să meargă, mai bine decât să -l asculte iar pe ăsta, să mai
suporte o lecţie infernală explicată de vocea enervantă a dirigintelui, cu exag erări de intonaţie. Sala de
festivităţi nu era tocmai plină; scaune goale pe ici, pe colo... Bu zescu, un ins tinerel, de vreo trei zeci de
ani, începu o disertaţie pe înţelesul tuturor, despre microparticule, quarks, bosonul Higgs... Vorbi despre
experimentele tovarăşilor lui din Elveţia, care aveau ca scop să confirme existenţa bosonului Higgs.
Pomescu se strădui să urmărească expunerea, dar se pierdu pe parcurs; pleoapele lui atârnau greu,
parcă erau de plumb. Şi, pe deasupra, ştia că nu va pricepe esenţa a ce spune Buzescu ăsta, nu
pricepea de ce trebuie să vorbească pe înţelesul prostimii, oricum prostimea nu va putea înţelege cu
adevărat această ramură nouă şi misterioasă a fizicii.
După vreo jumătate de ceas, lumea din sală începu să plece, sub diverse pretexte, ceea ce îl
mâhni pe Buzescu. „Plecăm şi noi?” îl întrebă Pomescu pe Riveanu. „Nu, mai stăm, nu -i frumos, se
supără băiatul ăsta. Lasă, că-i interesant!” Până la urmă rămaseră doar ei doi, nişte profesori şi olimpicii
de seamă ai şcolii - vreo douăzeci de inşi în total.
La un moment dat, când Buzescu vorbea despre dimensiunile microparticulelor, un bătrânel
din primele rânduri, cu părul totalmente alb şi vâlvoi, îl apostrofă familiar:
− Mă, lămureşte-i pe copiii ăştia ce înseamnă de-adevăratelea dimensiunile de care vorbeşti
dumneata... Nu-i destul să spui un metru, un centimetru, un milimetru, nu te-alegi decât cu nişte termeni
abstracţi şi nu vizualize zi concret ce înseamnă ei în viaţa dumitale de zi cu zi. Ca să pricepeţi (şi se
-10
întoarse spre ceilalţi) cât de mică e o sferă cu raza de un angstrom, adică 10 m, gândiţi-vă că pot să o
măresc de zece ori, şi tot nu se vede, iar de zece ori, iar şi iar, şi tot nu e vi zibilă cu ochiul liber! Abia pe
-5 -4 -3
la 10 m devine vizibilă, la 10 ai raza unui fir de păr din capul dumitale, la 10 mă apropii de
dimensiunile unei urechi de ac, şi tot aşa! Trebuie să asociaţi cantităţile astea cu obiecte palpabile din
viaţa dumneavoastră. Buzescule, nu ştii să explici! (Şi chicoti cu un aer superior.)

38
 Pomescu se întreba de ce zâmbeşte plăpând savantul în loc să îl dea afară pe moş, apoi îşi
dădu seama că era, după toate aparenţele, vechiul profesor de fizică al lui Buzescu.
− Da, confirmă Riveanu, a fost profesor aci, îl cheamă Brânzaru. Nu e rudă cu ăla din liceul C.
Brânzaru simţise, pesemne, că discuţia despre bosonul Higgs nu mai avea potenţial şi rosti cu
nostalgie:
− Ehei! mare elev a fost Buzescu ăsta! (Nu se sinchisea că numitul era la doi paşi de el şi
surâdea jenat.) Dac-aţi fi voi măcar jumătate din ce-a fost el, tot ar fi bine. A avut ş i noroc, nu-i vorbă, că
a nimerit un profesor ca mine, eu am ştiut să-l pregătesc ca un antrenor de tenis... La fizică nu trebuie
să lucrezi probleme multe, ci să le alegi pe cele mai relevante, să ştii să judeci şi să -ţi pui rotiţele
imaginaţiei în mişcare. Ţin minte că Buzescu, aici de faţă, s -a luptat cu o problemă câteva săptămâni
până i-a dat de cap, dar numai aşa te alegi cu roadele muncii tale! Iată că Buzescu e acum printre
oamenii de ştiinţă cei mai valoroşi ai Pământului.
Apoi Brânzaru fu copleşit de amintiri duioase.
− Mai ţii minte, măi, i se adresă el fostului elev, despre ce am vorbit noi la întâia noastră oră
împreună?
− Păi, da, cred că am făcut atunci prima lecţie din programă, începeam optica, proprietăţile
razei luminoase? încercă el.
− Prostii! Nimic de felul ăsta. Am făcut o lecţie rutieră! V-am învăţat cum se trece strada!
Spectatorii se amuzară puţin, iar Brânzaru aşteptă să crească suspansul.
− Nu eram dirigintele vostru, slavă Domnului, deşi v-am iubit pe toţi ca un unchiaş. Totuşi am
simţit nevoia să vă fac teorie despre cum se traversează regulamentar strada. Chiar în dimineaţa aceea a
vuit în cancelarie ştirea că s-a produs un accident aci (şi arătă cu mâna spre fereastră) pe uliţă , în faţa
şcolii. Întâmplător, treceam şi eu pe acolo când o fătucă s -a grăbit să alerge peste şosea fără să se
asigure – nu mai spun că era departe de trecerea de pietoni – şi o maşină a intrat fix în ea! Noroc că
mergea încet şi a frânat la timp, astfel că duduia nu s -a ales decât cu o zdravănă sperietură! Iar eu am zis
că-i mai bine să înveţi din greşelile altora, ca-n fizică!, şi v-am repetat şi vouă să vă asiguraţi mereu când
traversaţi strada.
Ascultătorii râseră cu afecţiune pentru bătrânul profesor, care continuă:
− Iertaţi-mă că bat câmpii, dar trebuie să vă mărturisesc că nimic nu se compară cu deliciul de
a vi zita iarăşi şcoala asta magică, cu zidurile ei de piatră – nu degeaba îi zic „Bastilia”! Îl înţeleg bine pe
Buzescu, să nu cumva să credeţi că a venit ca să vorbească despre bosonul Higgs, nu, ăsta a fost un
pretext! Şi pe mine mă interesează subiectul şi îmi doresc din toată inima ca Peter Higgs să se bucure
în ultimii ani ai vieţii de confirmarea ipotezei sale, iar lui Buzescu îi urez numai succes! Dar nu, în niciun
caz nu a fost ăsta scopul... Îşi dorea şi el, ca toţi cei care s -au perindat prin sălile noastre, să revadă
aceste locuri dragi, să retrăiască un pic din amintirile fermecate ale anilor de adolescenţă. Eu, când am
ajuns profesor aci, m -am simţit din nou adolescent! Cum mă simt, de altfel, şi acum. Să vedeţi ce -o să
fie la anul, când o să împlinească liceul nostru o sută de ani de activitate. O să fie cea mai m are
sărbătoare de la sfârşitul celui de-al Doilea Război încoace!
Singurul regret al lui Pomescu fu că nu-l aplaudă nimeni pe Brânzaru, pentru că i se păru
teribil de simpatic şi rămase toată ziua cu gustul plăcut al acelei reuniuni dintre tânărul savant şi
mentorul său.
− Noi de ce n-avem un asemenea profesor carismatic? i se plânse el amicului.
− Nu cred că ţi-ar fi plăcut prea tare, ripostă Riveanu. Îl cunoaşte tata, mi se pare că i -a fost
elev chiar. Cică era foarte dur, foarte exigent...
− Ei, ce contează?...
Şi Pomescu îşi amintea întâia oră la liceu. Dirigintele, pe care elevii îl vedeau drept
întruchiparea plictiselii şi monotoniei, avusese strălucita idee de a comenta fiecare nume din catalog,
căutând etimologii şi sensuri ascunse – idee din care unul mai priceput ar fi putut obţine ceva umor.
− Pomescu Ion Daniel, strigase el cu o dicţie clarisimă. Interesant nume, prima oară citii
„Popescu”... Hă-hă! Oare de unde provine acest nume?
Iar el răspunsese cu un amestec de ironie şi romantism:
− Păi, bunicii mei, ca, de altfel, ai majorităţii românilor, sunt ţărani. Bunicul dinspre tată s -a
născut într-un sătuc de prin sudul Doljului, prin regiunea în care curge Dunărea de la est la vest. Acolo
clima e mai aridă, mai ales de când s -au defrişat pădurile străvechi, prin care zburdau vechii daci.
Strămoşii mei trăiau în bordeiaşe amărâte ca să nu-i vadă turcii de peste Dunăre, să vină să-i prade...
Oricum n-ar fi avut ce prăda. Când s -a modernizat România, străbunii mei s -au mutat din bordeie în
căsuţe. Şi astăzi se poate vedea, în apropierea casei unde a copilărit bunicu -meu, un falnic pom, un
stejar. Îmi imaginez că înaintaşii mei se hrăneau cu ghinde, ca porcii... Şi de -acolo ni se trage numele!
Bine că nu mă cheamă Copăcescu, e un nume mult mai insipid.

39
 În ziua următoare Pomescu ajunse la şcoală moţăind, mai cocoşat şi mai morocănos ca de obicei.
− Auzişi? îl întâmpină Riveanu.
− Ce s-aud?
− S-a împuşcat Roşu! Cum, n-auzişi!?
− N-auzii, n-avusei când s -aud, taică-meu e plecat în delegaţie de serviciu, maică-mea
dormea... Abia reuşii să mă trezesc. Păi, se împuşcă... mortal?
− Nu, nu mortal, acum e la spital. Ştii că s -a pronunţat ieri sentinţa, doi ani de închisoare...
Cică avea termen de douăzeci şi patru de ore să se predea. Dar poliţaii, ce dracu s-or fi gândit?, au
venit la el aseară să-l bage în arest. „Bine, vin, staţi doar să-mi iau câteva cărţi,” a spus Roşu (Pomescu
izbucni în râs), apoi şi-a scos pistolul pe care-l avea ascuns undeva în bibliotecă, şi poliţaiul a bănuit
ceva suspect, a sărit şi l-a oprit, dar Roşu tot a reuşit să tragă un foc; glonţul l -a nimerit cumva în
muşchiul gâtului. Acum cred că îl operează de urgenţă.
− Aoleu, să ve zi ce-o să mai latre ăia... Şi ăştia din presă îşi freacă palmele, au şi ei un subiect
de Doamne-ajută.
Dar surâsul ironic nu stărui pe figura lui Pomescu, nu era stilul lui. Evenimentul acesta, care
nu-l surprinse prea tare, deşteptă în el o ciudată simpatie pentru politicianul Roşu, condamnat la
închisoare pentru un dosar de corupţie. Nu părea românesc gestul lui, amintea mai degrabă de ritualul
japonez seppuku; era mult prea onorabil, chiar nepotrivit, deplasat. „O naibă de om, Roşu ăsta,” cugetă
el. Mai târziu s -au aflat amănuntele stupefiante, kafkiene ale acestei unice întâmplări. Cică poliţa iul era
(normal!) obligat să-l însoţească pe Roşu din acel moment, şi mersese cu el de mână până în
bibliotecă. Acolo Roşu îi şoptise „îmi pare rău că trebuie să asişti la aşa ceva”, apoi a apucat revolverul
(nu tocmai rapid sau poliţaiul a avut un fatal refle x, aşa încât a putut să-l oprească, dar cu greutate, pe
solidul Roşu); s-au tras încă două focuri. Iar apoi, când Roşu zăcea sângerând pe podea, poliţaiul
zbiera din toţi rărunchii „Să-ţi fie ruşine, să-ţi fie ruşine!”
− Nu ştiu mă, spuse Pomescu într-o recreaţie. Nu mi se pare normal că l-a oprit ăla. Nu era
mai bine dacă-şi spăla ruşinea printr-o astfel de moarte?
− În primul rând, era obligat profesional să-l oprească, cum era să-l lase? punctă Riveanu cu o
neobişnuită determinare.
− Lasă că era obligat, eu vorbesc principial... Un om trebuie să aibă dreptul la moarte. Mai ales
că Roşu a greşit, ştii, e orgolios, nu poate suporta umilinţa...
− Asta e treaba lui! N-are dreptul la moarte, cu atât mai puţin acum că era în arest. Cum de a vea el
acces la un pistol, el, un viitor puşcăriaş? Dacă l-ar fi trăsnit ideea de a-l împuşca pe poliţai mai întâi?
− Nu vorbesc de asta... Mi se pare inuman... El îşi pregătise o ieşire din scenă onorabilă, iar
ăla i-a frânt brutal destinul!
− Ce e onorabil în a-ţi împlânta un glonţ în cap? Roşu are o condamnare de înfăptuit, trebuie
să stea la închisoare. N-a fost condamnat la moarte!
− Nu, acum a fost condamnat la viaţă! O viaţă de câine, plouat şi umilit!
− Au zirăţi, bă? Se împuşcă Roşu! îi informă cu blândeţe Cozma, un coleg de-ai lor, pe care-l
considerau, pe bună dreptate, mai slab de înger. Mereu avea bunătatea de a anunţa veşti cunoscute de
toată lumea. Mai obişnuia şi să le adreseze complimente nesocotite fetelor, dar şi băieţilor. Cei doi îl
ignorară şi merseră în tăcere, mai departe.
− Gândeşte-te, zise Pomescu ezitant, că dac-ar fi murit, n-ar mai fi fost nevoie să plătim noi,
poporul, o celulă de lux pentru un om pe care, oricum, îl urăşte multă lume.
− Asta n-are importanţă. Cât anume plăteşte un cetăţean pentru celula lui Roşu? De ordinul
microleilor. Costurile se împart la un numitor foarte mare... Ca vina! adaose Riveanu, intuind prilejul de
a împărtăşi o cugetare recentă a lui. Mereu m -am întrebat de ce lumea îl consideră pe Hitler vinovat că
a ucis milioane de oameni, dar nu-l aminteşte nimeni pe Truman care a poruncit lansarea bombei
atomice. Apoi m -am dumirit că Truman n-avea personal responsabilitatea de a fi ucis sutele de mii de
japonezi de la Hiroşima şi Nagasaki – el era liderul unei democraţii care îşi dorea cu vârf şi îndesat să
se răzbune pe gălbejiţii dracului... Aşa că vina s -a împărţit la milioane de americani, iar rezultatul a
devenit neglijabil! Nimeni nu-i de vină, nu poate fi acu zat! Aşa că nu vreau să -mi închipui ce-ar face
poporul tău dacă ar fi lăsat să-şi reverse ura asupra lui Roşu, dacă ar fi lăsat să-l linşeze...
− Nu ştiu dacă ai spus ceva foarte profund sau foarte tâmpit, încheie sec Pomescu.
Poate că s-ar fi putut îndrăgosti vreo fată de ochii gri ai lui Pomescu sau de felul lui de-a fi
nătâng şi cuminte. Domnişoarele care-ar fi simţit o astfel de pornire se loveau, însă, de o barieră –
misoginia lui Pomescu. Deşi nu propăvăduia în mod oficial vreo inferioritate naturală a sexului slab, le
desconsidera pe toate la nivel individual. Avea o zicere de-ale lui pe care o rostea ori de câte ori o fată
începea o frază cu „nu ştiu” sau „nu pot” – le lămurea el: „fiindcă eşti fată!”, stârnind râsul ascuţit al lui
Riveanu.

40
 Uneori domnişoarele îi spuneau cu reproş lui Riveanu, care se bucura de o popularitate mult
mai mare: „Amicul tău e un misogin!” Iar acesta, iritat oarecum de grosolana remarcă, le răspundea: „N -
ar fi misogin dacă nu v-ar vedea pe toate drept nişte opere de artă ale naturii, dacă nu v-ar idealiza
peste măsură şi n-ar fi apoi dezamăgit de ceea de vede...”. Era felul lui de a spune că amicul său era
un idealist; nu un ţărănoi care dispreţuia acum femeile şi mai târziu urma să le bată sau să le înşele, ci
un filosof tandru pe care deşteptarea la realităţile vi eţii cotidiene îl zăpăcea şi-l silea să fie ursuz şi
răutăcios, îi slăbea organismul, ca trecerea de la căldură la frig.
[...] În apropierea sărbătorilor de iarnă, şcolarii din clasa lor începură să se răsfire, fiecare clică
cu treaba ei; de fapt, nici clicile nu mai erau aşa unite ca altădată, pesemne egoismul şi răutatea
acestor indivizi fuseseră mai tari decât instinctul lor social. Astfel de cugetări s e incubau în mintea lui
Pomescu şi nu se sfia să i le confeseze amicului său; care amic râdea tot piţig ăiat, şi, dacă avea chef, îi
răspundea în sistemul lui unde primau logica şi raţiunea, dacă nu, nu...
În alţi ani, Pomescu ar fi cântat colinde pentru a-l enerva pe Riveanu. Anul ăsta, însă, nu mai
simţea vreo bucurie puerilă nici în frustrarea celuilalt, nici în melodiile de Crăciun în sine. Se lamenta că
marile corporaţii au distrus spiritul Crăciunului şi l-au transformat într-o sărbătoare care slăveşte spiritul
comercial, l-au dezbrăcat de frumuseţea tradiţională, l-au murdărit cu lăcomia lor.
[...] Ri veanu se trezi în dimineaţa aceea vesel, curăţat parcă de către frigul iernii. Strânse
gluga pe cap... Imediat i se învineţeau urechile când se expunea gerului. Dar acum nu era tocmai ger,
era mai cald, mai plăcut, aerul nu-l înţepa aşa brutal, mai degrabă îl mângâia cu gentileţe. Îl cuprinse o
curioasă poftă de viaţă în timp ce auzea cum trosnea zăpada sub ghetele lui. Poate n -or fi aşa rele
clătitele lui Pomescu...
Ajunse la blocul amicului său. Aci nu mirosea a mâncare, doar aerul proaspăt al iernii îi
umplea nările. Sună la interfon.
− Primiţi colindul?
Pomescu nu răspunse, dar îi deschise poarta. Intră. Când ajunse în apartamentul acestuia,
începu să cânte fals, cu vocea lui nazală, în speranţa că -l va molipsi pe celălalt cu veselia sa:
„Sculaţi gazde, nu durmiţi,/ Vremea e să vă treziţi...”
Apartamentul lui Pomescu era cufundat în linişte deplină şi în semiîntuneric; toate storurile
erau trase, televizorul stins, doar o lumină pâlpâia din dormitor... Riveanu trase un semnal de alarmă
când văzu, pe măsuţa din hol, o carte groasă. Se apropie... Era Biblia! Se trase îndărăt, ca un drac ars
de sfinţenia acestei cărţi. Cum, prietenul său citea Biblia? Sigur, ca să aibă o justificare mai solidă
pentru a discredita religia creştină...
Se apropie pâş -pâş de uşa dormitorului, înspăimântat de răceala cu care îl primea Pomescu.
Împinse timid uşa. Aci se confruntă cu o imagine formidabilă: Pomescu stătea pe pat, în capul oaselor,
cu braţele încrucişate la piept, încruntat, ca un copil răsfăţat căruia nu vor părinţi i să-i satisfacă vreun
moft. Lui Riveanu îi scăpă un râset scurt, îngrijorat cum era.
− Ce dracu ai, mă? (şi subit deveni serios) Eşti bolnav, te doare ceva? Nu mă bagi în seamă?
− Scuză-mă, şopti Pomescu. Sunt un pic distrat.
− Distrat? Îţi baţi joc de mine?
Pomescu se dădu jos din pat, acţiune care îi luă aproape un minut întreg, atât de lent îşi
clintea trupul cel lung. Luă câteva foi de hârtie şi un caiet de pe biroul de alături, apoi se aşeză iar pe
pat, sprijinindu-se în cot, şi-şi privi tovarăşul cu o expresie tristă în mod comic, ca a unui beţivan năpădit
de melancolie, deşi Pomescu în mod evident nu băuse nimic, nici măcar apă chioară, şi probabil nici nu
mâncase.
− Mai ţii minte, începu el, când îţi povesteam ce deştept eram eu când eram mic?
− Da, mai ştiu. Erai mai deştept ca acum...
− Ştii la ce vârstă am învăţat să citesc?
− Da! se exasperă Riveanu. Mi-ai povestit că te-a dus bunică-ta la o librărie şi n-ai vrut să pleci
până nu ţi-a cumpărat un abecedar. Aveai trei ani.
− Bun! Eu credeam că am învăţat doar să citesc atunci, dar se pare că am învăţat şi să scriu.
− Cursiv?
− Nu, nu cursiv... Scriam cu litere mari, de tipar.
− Eh, tot e ceva. Eu am învăţat să citesc în clasa întâi, după cum ştii. Eu ieşeam afară să bat
mingea, nu stăteam în casă să citesc...
− Îmi aduc aminte, spuse Pomescu, în timp ce-i mijea un surâs pe buze, că trebuia să citesc
cu voce tare ca să pricep ceva, nu puteam nici în ruptul capului să citesc în gând. Şi mă obosea teribil.
Dar aveam ambiţie. Recent, a găsit maică-mea nişte notiţe de-ale mele.
Şi îi arătă o foaie cu nişte desene groteşti de copil, lângă care scrisese oarece comentarii sau
titluri: „Albină”, „tractor”, „înfloresc pomii”...

41
 − Eram un copil mediocru, totuşi, recunoscu Pomescu, însă mama se mândrea cu mine şi se
lăuda peste tot. „Tu ştii – mă întreabă ea – ce vocabular aveai la vârsta de un an? Mi-a spus Lili –
prietena ei doctoriţă – că un bebeluş trebuie să ştie la un an nu ştiu câte cuvinte, dacă e inteligent de la
natură, şi eu îmi făcusem un jurnal cu toate cuvintele tale. Le poceai teribil, dar se înţelegeau! Mi -e
ciudă că nu mai găsesc caietul ăla, să ţi-l arăt.” Şi acum mai citează din vorbele mele de bebeluş: „ibot”
în loc de „izvor”, „nenanie” în loc de „gânganie”... Şi uite că zilele astea, când a făcut curăţenie, ce să
ve zi? A găsit tocmai jurnalul ăla! Imediat a venit la mine, mi l -a înmânat şi-a spus: „Ţine, mă, şi citeşte,
să vezi ce copil minunat am avut şi ce pierde-vară am acuma!”.
Pomescu luă numitul caiet şi-l răsfoi niţel, până găsi ceea ce căuta. Cutremurat de emoţie, se
uită ostentativ în altă parte, şi i-l dădu lui Riveanu.
− Citeşte!
Riveanu n-avu încotro şi începu să citească încurcat, cu voce tare:
„Astăzi, Daniel mă uimi iarăşi. Vorb eam cu el şi-i spuneam că l-am adus pe lume cu mare
greutate. El îmi răspunse, foarte entuziasmat, că îşi aminteşte ziua în care s -a născut. Îmi povesti
evenimentul, cu gesturi largi şi expresive, cu o b ogăţie mai mare a amănuntelor decât îmi pot aminti eu
însămi, din pricina sedativelor. Îmi descrise ce-a simţit când a fost împins afară din pântece, din apa în
care era atât de confortab il; culorile negru şi roşu pe care le -a văzut, iar apoi, lumina orbitoare care l-a
ob ligat să ţină ochii închişi în prima oră de viaţă. O sunai şi pe Lili, care fu la fel de mirată şi zise că n-a
mai pomenit aşa ceva!...”
− Lumina orbitoare! repetă Riveanu, impresionat. Vasăzică de -asta ai tu ochii întredeschişi
mereu...
Pomescu tăcu o clipă, apoi vorbi cu glas pătimaş:
− Tu-nţelegi ce înseamnă asta? Eram conştient când m -am născut! Eram cu totul treaz, lucid,
şi am memorat cu lux de amănunte miracolul venirii pe lume, când am văzut eu lumina zilei... Uite că
clişeul ăsta nu e tocmai o tâmpenie, „a văzut lumina zilei”... Vedem şi auzim zi de zi despre femei care
nasc, despre bebeluşi care ies din pântecele mamei orăcăind ca nişte animale şi ne-ntrebăm cum de li
se par unora drăguţi aceşti monştri plângăcioşi care seamănă cu nişte maimuţe. Aflu, abia acum mă
lămuresc pe deplin, că şi eu am fost odată aşa, şi nu un animal, ci o fiinţă umană conştientă, sensibilă...
Oi fi orăcăit şi eu atunci, m -oi fi smucit ca mulţi alţii, însă eram totodată fascinat de minunea la care
asistam, minunea vieţii!
− E oare o minune? îl combătu Riveanu. Sute de copii se nasc chiar în momentul ăsta. E ceva
comun!
− ... Şi unii mai au cruzimea de a apăra avortul, de a susţine că mama are dreptul să -şi ucidă
pruncul care e în întregime un om, tot ca ea!
− Nu! strigă celălalt. Nu-mi vine să cred, acum eşti oponentul avortului? Spune, te rog, că ai
glumit... Sper că îţi dai şi tu seama că ăsta nu-i un argument, dacă e bebeluşul conştient după nouă
luni, asta nu înseamnă că e la fel de uman ca şi mama în primele luni, când au loc avorturile...
− Toată viaţa am aşteptat să văd un miracol, să am cu adevărat un motiv să cred în
Dumnezeu. Întotdeauna am fost sceptic, am dispreţuit religia şi pe oamenii credincioşi, spunând că nu
există probe pentru convingerile lor infantile... Şi iată că în tot timpul ăsta mi racolul a fost chiar sub
nasul meu! Acum ştiu, acum pot fi credincios, fiindcă am văzut cu ochii mei acea magică lumină
orbitoare... Să-i ia dracu pe ăia care încearcă să explice religia pe cale raţională, sunt nişte imbecili! Nu
pricep esenţialul.
Riveanu se apropie de fereastră; privi prin stor fulgii care dănţuiau prin vă zduh. Era frumos,
nespus de frumos să vadă oraşul acoperit de nea; era însă un miracol să trăiască şi să se bucure de
sublimul acestei lumi? Îl vă zu pe homeless-ul din scară ceva mai departe, mărşăluind prin nămeţi; ăsta
luă un pumn de zăpadă şi-l mâncă să-şi potolească setea, ca pe frişcă. Nu putu să nu râdă...
− Numai un bolnav terminal se poate bucura cu adevărat de viaţă, în esenţa ei, se trezi
Riveanu spunând. Viaţa nu-i o minune decât dacă eşti sigur că o vei pierde în scurt timp sau dacă ţi-a
sfârâit glonţul pe lângă ureche. Nu poţi iubi ceea ce nu poţi pierde! Normal, poate să te calce maşina de
fiecare dată când traversezi strada şi să te lase strivit de asfalt, dar eşti tu conşti ent de asta? Mai
degrabă va frâna şi te va cruţa, cum s -a întâmplat cu fata aia de care povestea Brânzaru. Poţi să zici că
trăim în fiecare zi o minune, când ne trezim dimineaţa odihniţi şi veseli, sănătoşi... Noi doi suntem
prieteni, iar eu ştiu că-ţi va trece fa za asta... Nu te mai căina şi revino la starea ta obişnuită!
− Crezi că Roşu e fericit acum că-i viu? întrebă Pomescu.
− Poate! Dar tu nu eşti Roşu. Tu eşti mult mai isteţ...
Râseră amândoi. Riveanu trase brusc sfoara jaluzelei, iar razele dimineţii inundară odaia.
Pomescu închise ochii din reflex. Să fi fost asta totuna cu lumina orbitoare din clipa naşterii? Acum nu
mai semăna cu un miracol. Se pripise...

42
 Gratis, ponturi şi poante

Călin Ştefanopol
IX E

Studiu de caz: De la pagina cutare

acă cineva se gândeşte să viziteze o şcoală, ar trebui să ş tie ce va găsi acolo.

D Nu vorbesc de mine, eu sunt obligat s -o tot vizite z. Mă refer la ingineri,

arhitecţi, actori, pictori, programatori sau acrobaţi care au fost cândva la
şcoală, dar au uitat, în timp, detaliile. Dragi eventuali vizitatori, nu s -a schimbat nimic! Nu, chiar deloc! În
schimb, sunt sigur că nu mai ştiţi mare lucru din ce-aţi învăţat, că v-aţi luat cu munca şi în locul vechilor
amintiri s-au instalat facturile la curent. Pot să pariez că aţi uitat de anii ăia în care filele catalogului dansau
într-un ritm mortal, în care profesoara de chimie făcea sângele să îngheţe, iar profesoara de desen,
proaspăt ieşită de pe băncile facultăţii, creş tea la loc temperatura băieţandrilor din ultima bancă.
Pentru voi, dragii mei vizitatori, voi e voca unul dintre cele mai urâte subiecte ale anilor de
şcoală, chiar mai urât decât testul surpriză la mate. Dacă n-aţi ghicit, aţi trăit degeaba! Vorbesc despre
teme. Încă de la bătrânul Aristotel, toţi savanţii, filosofii sau, pur şi simplu, oamenii citiţi au încercat să
conceapă tot felul de categorii pentru a face informaţia să intre mai uş or în capul altora. Nu-s savant,
filosof sau cine ştie ce om cult, dar asta voi face şi eu. Avem, deci:
Temele kilometrice. Sunt acelea care cuprind exerciţii care nu pot fi notate într-un singur
rând. Giganţii de tipul ăsta presupun toate exerciţiile de pe două, trei sau patru pagini, iar data limita
este, deseori, ziua următoare. Când se dictează tema, protestatarii clasei oftează ostentativ, dar, de
regulă, reacţia profesorului este nulă (adică strigăciunea din clasă rămâne la nivel de încercare). Orice
elev cu vechime în domeniu nu va face tema complet şi va sări peste anumite subpuncte ascunse.
Atenţie! A nu se confunda temele kilometrice care presupun multe exerciţii cu temele-vorbăraie care
presupun texte lungi!
Temele-vorbăraie. Sunt cele care presupun compuneri, comentarii, eseuri. Cred că aţi dedus
că vorbim de limba română. Problema cu acest tip de teme este că pe la mijlocul compunerii te apucă o
lene atât de cruntă, încât parcă vrei să faci la mate. Dacă subiectul este greu de abordat, Internetul va fi
principala sursă de inspiraţie. Aş mai putea adăuga
că, în mod norm al, orice profesor vrea să depăşeş ti Alexandra Mi şcă – Memorialul durerilor
limita maximă de rânduri.
şcolare
Temele-doare-capul. Sunt acelea care au
exerciţii extrem de grele, de obicei de nivel avansat.
Deseori date la matematică sau fizică, aceste teme
absolut inabordabile provoacă dureri serioase de cap.
Elevul silitor, principala victimă, stă cel puţin jumătate
de oră privind gânditoriu caietul, dar fără vreun
rezultat (pagina rămâne doar cu data scris ă în partea
dreaptă, sus). Elevii de tip „cauză pierdută” vor
abandona tema, bineînţeles, după maxim um cinci
minute.
Temele-vrăjeală. Sunt acelea care presupun
două sau trei exerciţii care conţin spaţii punctate sau
variante de răspuns (în mare parte). Orice elev care
se respectă va rezol va tema în mai puţin de 15 minute
(cu Google Translate, în cazul limbilor străine).
Evident, dacă rezolvarea durează puţin, nu înseamnă
că este şi corectă. În majoritatea cazurilor, temele
astea sunt planificate pentru acel sfert de oră de
dinaintea plecării la ş coală.
Temele care nu se fac au o proprietate

43
foarte importantă: în ca zul acestei categorii, elevii ş tiu că profesorul nu le va verifica. Există şi cazuri în
care elevii se înşeală, desigur. Pot să vă spun că trăim vremuri grele, rar mai găseş ti profesori care să
nu verifice temele.
Temele-copy&paste sunt ultima categorie cu care vă voi reţine atenţia. După cum sigur v-aţi
dat seama, cuvântul-cheie este Wikipedia. În cazul de faţă, ce trebuie să facă victima este să copieze
nişte informaţii de pe acest site care pare să cuprindă esenţa universului şi, eventual, să descopere în
faţa clasei că nu pricepe absolut nimic de pe foile trase la imprimantă.
Ar mai fi temele copiate (o supracategorie valabilă pentru majoritatea tipurilor explicate
anterior) şi temele-toceală, care presupun doar învăţat, nu şi scris.
Nu vreau să fiu înţeles greşit, n-am intenţia să pornesc vreo revoluţie împotriva temelor. În
schimb, ard de curiozitate să aflu cât de aproape am fost de adevărul crud trăit de fiecare elev.

Eda Ibram
IX C
Fără ieşire

aceb ook-ul e plin de postări plictisitoare, de împăcări, despărţiri, de... „drame”. Dintre

F miile de ştiri, îmi atrage atenţia o poză cu mesaj amuzant, dar dur în acelaşi timp: Fii
mândru de părinţii tăi, ei şi-au făcut temele fără Wikipedia!
Cred că acest îndemn rezumă toate conflictele dintre generaţii, conflicte care încep cu „pe
vremea mea...” şi se termină cu „... oricum, degeaba îmi răcesc gura! Tu tot pe calculator o să s tai toată
ziua, luând pauze doar ca să butonezi telefonul!”.
„Daaaaar, dar nu e adevărat!”, vine replica noastră. Din păcate, oricât am riposta, ei tot nu ne
cred. Chiar dacă încercăm să le explicăm că nu este mereu aşa, o ţin pe -a lor. Iată dialogul standard,
de care am avut parte de nenumărate ori:
Eu: Dar caut informaţii, chestii pentru temă!
Părinţii&Comp.: Aşa deci... Bine că recunoşti! Când eram de vârsta ta, citeam cărţi ca să aflu
anumite lucruri.
Eu: (în gând, desigur: Oh, cine m -a pus să spun asta?! Acum o dăm în cărţi şi ajungem la
lectura mea... inexistentă!)...
P&C: ... Poate nici mie nu îmi plăcea să citesc, dar o vedeam pe fata aia din clasă care ştia de
toate! Mereu când o întrebam de unde ştie toate acele lucruri, ea răspunea : „Citesc!”.
Eu: (îmi dau ochii peste cap)...
P&C: ... Unde ţi-e ambiţia?! Citeşte cât mai mult, ca să ştii cât mai multe!
Eu: (tot în gând: Dacă citesc virtual, e vreo problemă? Nu ar trebui să fie.. Ok, poate citesc
doar rezumatul... esenţialul tot ajunge la mine...)
P&C: ...Confortul caracterizează toată generaţia voastră... De ce să citeşti mii de pagini, dacă
poţi apăsa pe câteva taste şi găseşti pe Internet ceea ce cauţi?
Eu: (gândesc: Exact! Pe asta aţi nimerit-o... Aşa măcar economisesc timpul ca să... să... am
mai mult timp să stau pe Net?! Eh... nu e chiar aşa... Ba da, chiar aşa e...)
P&C: Gata, nu mai zic nimic. Fă ce vrei... Mai târziu îmi vei da dreptate!
Eu: (Încerc să mă justific într-un mod laş, spunându-mi: Nici nu mai era nevoie de continuare... Ştiu
că nu citesc şi că nu fac altceva decât să stau pe Net şi să trimit mesaje. Nu e vina mea, toţi suntem aşa.)
Astfel se desfăşoară controversele (dacă se pot numi aşa, căci eu nu prea apuc să vorbesc)
dintre mine şi părinţi. Permiteţi-mi să spun „eu” şi „mine” în numele tuturor celor de vârsta mea.
Bănuiesc că peste tot este la fel.
Da, şi eu vreau să ştiu multe lucruri, să fiu în pas cu ultimele noutăţi legate de cărţi, expoziţii
de artă, de tot ce ţine de cultură... dar parcă sună prea pompos şi nu se potriveşte cu nimic din ziua de
azi. Azi totul se rezumă la inteligenţa şi popularitatea virtuală. Pe site-urile de socializare (este exemplul
cel mai la îndemână) toţi răspund ironic, cu o urmă de sarcasm, tuturor întrebărilor şi comentar iilor. Se
pot preface. Toată lumea pune întrebări simple, banale, stupide, probabil singura întrebare dificilă fiind
„Care e ultima carte citită?”. Şi iată că ajung la spusele părinţilor: „Adolescenţii din ziua de azi nu mai
citesc”. Ei, şi?

44
45
46
Iman Mologani Atlas mirciologic
IX F
MG. Ai intrat la „Mircea”, eşti mândria familiei şi îţi închipui un

O super liceu cu oameni de treabă. Primul lucru la care te gândeşti

este în ce „bisericuţă” te-ai încadra mai bine. Exact ca în filmele
americane, în fiecare clasă se regăsesc adunate toate tipurile de adolescenţi contemporani, de la
majoreta diabolică, până la rockerul cu plete.
De obicei, în prima bancă stau tocilarii clasei, adică acei elevi cuminţi si studioşi (ştiţi voi, ăia
de li se gravează numele în marmură...), luaţi la mişto de 80% din populaţia şcolii. L -am rugat o dată pe
un asemenea personaj să-mi explice ceva la fizică. Omul a început să vorbească ceva asemănător cu
hindu, l-am pierdut cam după 3 – 4 cuvinte, dar am dat din cap şi am zâmbit drăguţ ca să nu par chiar
atât de proastă. Şi... să fim serioşi! Cine nu se roagă de ei să le dea ciorna la teste? („Serios îţi zic!
Dacă stai cu mine la teză, îţi iau trigon de la Damu tot restul săptămânii! Jur!”). Asta până într -o zi când
îşi ia câmpii şi pleacă de la testul la mate şi dă check-in pe foursquare la Do Brasil.
Mai în spate găsim „gemenele”. Acel tip de prietene care se îmbracă la fel şi care împart
ABSOLUT tot. UGG-uri cu blăniţă mov, vestă de blăniţă verde neon, arată ca Yeti la vopsitor ie. „Fată!
Azi eşti super bombă!” Păi normal că spui că e bombă! Arătaţi exact la fel de kitsch cu lănţicurile şi
ţintele alea înfipte în unghii!
Copiii invizibili (cum îi poreclesc cei hiper-populari), cu o atitudine poate prea reţinută pentru
liceul nostru, sunt, de fapt, acele persoane de treabă cu care poţi vorbi orice. Nu sunt nişte personalităţi
marcante ale şcolii şi nu prea există şanse să îi vezi în Ego la baluri.
Regele caterincii este acel personaj care dă cele mai deocheate sensuri explicaţiilor profilor.
De câte ori nu este el ameninţat cu scăderea notei la purtare? De câte ori nu este întrebat: „Da’ ce eşti
tu, dragă? Bufon? Vrei să faci o exursie până la
dl. Nicoară?”.
Dacă mai aruncăm un ochi printre
bănci, găsim nişte elevi cu căştile în urechi.
Unul are cămaşa roz, cu pieptul la expoziţie,
ceilalţi geci de piele. Unul cântă cât îl ţin
plămânii, ceilalţi cară la chitări până-şi strâmbă
coloana. Da. Aşa e. Manelistul şi Rockerii.
Manelistul vine şi te freacă la cap cu
dedicăţiile lui Salam şi vrea mereu, poate chiar
prea mereu, să cânte „de jale” sau „de
petrecere” fară să ţină cont de faptul ca e 200%
afon.
Rockerii. Ei se împart în două tipuri: 1.
Haterii. „Cum? Nu asculţi rock?! Ce asculţi tu
acolo se cheamă cancerul muzicii! Aia NU e
muzică!”. (Manelist vs. Hater, runda 1) 2.
Rockerii cei adevăraţi. Sunt oameni normali
care nu simt nevoia să-şi etaleze ostentativ
preferinţele muzicale. Într-adevăr, pe sub
cămaşa Tommy Hilfiger mai găseşti tricouri
negre cu trupele favorite, ceas Rolex + brăţară
de piele. Fiecare cu pasiunile lui, nu?
Sportivul. Praf la mate, fi zică, chimie
etc. etc. Mereu mă întreb ce caută aceste
personaje la liceu... Dar dacă nu ar fi ei, aşa
zisele microbiste nu ar avea pe cine să aplaude
în orele de sport, nu?
Fotomodelul. Fata sau băiatul care
arată cel mai bine din tot liceul. Apare mereu pe
locul I în „Top 5 băieţi frumoşi/ fete frumoase)
din CNMB pls pls” pe Ask.fm , iese cu 90% pe
strawpoll ş.a.m.d.

47
 În ultima bancă le găsim mereu pe vrăjitoarele cu Burberry. Cum şi-au făcut ele loc în ultima bancă?
Simplu. Cu ajutorul cuvintelor magice „Mişcă, ratatule! Ăsta e locul meu!”. Deloc amabile! Dar, hei, arată mult
prea bine ca să vorbească cu pleava #lol. Niciodată nu vor recunoaşte că au învăţat să coasă când scoteau
etichetele Guess de la hainele vechi şi le puneau pe cele noi.
În urma lor se formează coada de linguşitoare care aspiră şi ele la titlul de „scorpie oficială”.
Până atunci merg să cumpere de la Damu apă minerală pentru idolii lor.
Există şi linguşitori „teacher edition”. Ce uşor este să iei un 10 dacă nu uiţi să admiri zi de zi
ţinuta profei!
Pentru a supravieţui în această instituţie unde se aplică legea junglei, trebuie să fii sociabil şi să
îţi cunoşti foarte bine interesele. Şi totuşi, aceste tipuri nu stau bătute în cuie. Cine zice că nu poţi găsi pe
hol un sportiv inteligent, manelistul şi rockerul împărţind căştile de la ipod sau o fată Guess de treabă?

Suflet de gazetă, viaţă de gazelă (mondenităţi)

UNITATEA Ghidul bobocului

CAPITOLUL Fenomene bizare
SECŢIUNEA Balul Bobocilor

Episodul 1
Taner Mustafa
IX G

Ce este Balul Bobocilor?

venimentul pe care îl aşteaptă entuziaşti şi nerăbdători toţi elevii clasei a IX-a este,

E evident, Balul Bobocilor. Ce este Balul Bobocilor?

După cum spune colegul meu, Cristi, o ocazie de a observa „the bizarre looking
animals with surprising behaviour”. După cum spun eu: o ocazie pentru boboci să se distreze împreună,
să se cunoască mai bine (şi mai repede) într-un alt mediu decât cel al şcolii şi, să nu uităm, să se
îmbete, să „spargă” pachete întregi de ţigări pentru ca, în sfârşit, să încheie dezm ăţul pe la 4-5
dimineaţa, când se furişează la ei în cameră cu grijă, ca să nu o trezească pe mama şi ea să înceapă
specificul interogatoriu: „Ai băut? Ai fumat? Nu minţi, că te simt!”.
Aşaaa... acum că v-am reamintit pentru ce este făcut, să vorbim şi despre Balul Colegiului
„Mircea”. Încă de la cumpărarea biletului şi închirierea mesei, se remarcă importanţa evenimentului prin
preţul piperat al biletului (30 de lei) şi prin cel al mesei, cu mult peste preţul obişnuit. Păi, doar este balul
celui mai bun liceu din Constanţa! Evident că participarea cere „valoare”!
În acest an şcolar, Balul a început, oficial, la ora 19:30. Din acest punct de vedere, se ştie,
elevii care merg la eveniment se împart în patru categorii:
1. Fraierii, care până la ora 20:00 sunt deja prezenţi;
2. Ăia mai normali (adică plictisitorii), care vin pe la 21:00, 21:30, ca să prindă şi ei „Miss şi
Mister-ul”;
3. Şmecherii, care ajung la unşpe noaptea, când profesorii pleacă şi, teoretic (nu şi practic)
abia atunci începe destrăbălarea;
4. Barosanii, ăia care vin în X6 şi „Meleu” pe la 1-2 dimineaţa, când toată lumea e aburită şi
„distracţia” e-n punctul culminant.
Acum, că i-am clasificat pe participanţii la bal, este timpul să vorbim despre cum s -a
desfăşurat acesta. Aşa cum am spus, până pe la ora nouă jumate, când începe concursul „Miss &
Mister”, este mare plictiseală, deoarece sunt numai fraierii şi plictisitorii care se plimbă printre mese, pe
ritmurile muzicii comerciale, zăpăciţi de jocurie de lumini. Odată cu începerea concursului, ca într-o
manipulare în masă, toţi stăm şi ne uităm la vedetele principale de pe podium, nem işcaţi, fiecare

48
încercând să găsească un loc cu o vedere cât mai bună, aclamând sau, mai rar, huiduindu -i pe elevii de
pe scenă.
După câteva probe destul de penibile – precum proba în care concurenţii au primit câte 3
bileţele, fiecare conţinând câte un cuvânt care trebuia folosit, în cazul băieţilor, într-o dedicaţie de
dragoste, iar în cazul fetelor într-o încercare de a convinge atât publicul, cât şi juriul, că ea merită să
câştige Miss-ul – concurenţii sunt lăsaţi în pace şi bobocii încep, în sfâşit, să se distreze, în timp ce
profesorii stabilesc clasamentul pentru cei de la „Miss & Mister”.
Vi se pare ceva în neregulă? Dacă sunteţi profesor, probabil nu aţi sesizat nimic, dar un elev
vede imediat greşeala: de ce profesorii decid cine e Miss , cine e Mister şi cine ia premiul de
popularitate? Duh, asta e ceva de genul: „Băi, clasa a noua, vedeţi că ăsta/ asta de care nu a auzit
nimeni până acum este Mister/ Miss Popularitate, da? Deci să îl/ o consideraţi popular/ populară de
acum încolo, s-a-nţeles?!”. Personal, nu am nimic cu câştigătorii, nici acum nu îi cunosc, dar vreau să
subliniez că nu profesorii ar trebui să-i aleagă, ci noi, elevii, care ştim cel mai bine cine e popular şi cine
nu... Miss-a şi Mister-ul trebuie să fie pe placul nostru, nu pe placul profesorilor!
După anunţarea câştigătorilor, aceştia încep deja să se gândească cum le vor povesti ei
nepoţeilor că au luat titlul de Miss/ Mister la Balul Bobocilor, pe când anumite fete cu foste-mari-
speranţe în obţinerea titlului (foste-speranţe pe care le aveau şi unii dintre elevii neparticipanţi) se retrag
şi dau apă la şoareci, împreună cu cele mai bune prietene ale lor.
Odată cu asta, profesorii pleacă acasă şi intră în scenă şmecherii; băutura şi ţigările sunt
„consumate” acum fără frică de privirea iscoditoare a profilor (am voie să zic „profi”, că au plecat deja),
iar treburile „ca între băjeţi” sunt rezolvate în baie.
În timp ce dansez, păzit cu sfinţenie de pachetele de muşchi care se uită urât la nişte puştani
de 15-16 ani ce abia au 60 de kilograme (şi, de asemenea, de colegul meu din Cogealac, Cristi) văd
cum toată lumea se opreşte din nou, parcă telecomandată, ş i îşi îndreaptă privirile spre podium, unde
apare... „marea” vedetă Lora!
Pe bune? Asta se cheamă a întreţine atmosfera? Asemenea buclucaşului meu coleg, Robert,
„mă jur” că aproape nimeni nu a dansat pe parcursul prestaţiei Lorei. Toţi stăteam şi ne holbam la
dansatoarele de pe podium şi surâdeam forţat la tentativele de glume ale vedetei.
Să ştiţi că barosanii ăia chiar au dreptate: adevărata distra cţie începe abia pe la ora 1, când
pleacă şi Lora şi ascultăm ameţiţi (De alcool? Nuoo!...) aceleaşi melodii de astă-vară... Dar măcar ne
distrăm, frate! Şi nimic nu este mai amuzant decât să-ţi priveşti colegii super-ameţiţi (de atmosferă,
desigur!) cum dansează şi se aruncă pe la mesele străinilor, cerşind o gură de w.s.k.y sau v.d.kă, sau
să fii chiar tu acel coleg petrecăreţ care se distrează fără griji când ceilalţi se comportă de parcă ar fi
noaptea într-un autobuz aglomerat.
După ce ai petrecut o seară de neuitat cu prietenii, îţi vine greu să pleci acasă, exact când
începuseşi şi tu să te simţi mai bine, însă usturimea (ochilor, urechilor, capului) provocată de fumul
dens, de zgomot şi de oboseală te sileşte să ieşi în frigul dimineţii, sperând că acesta îţi va alunga
mirosul de băutură şi de tutun. Afară, urechile te dor de la prea multă linişte şi îl suni pe tata – care nu
se supără dacă ai băut şi tu puţin, că doar o dată este Balul Bobocilor – ca să vină să te ia acasă.
Pe drum îţi ţii gura, ca să nu-şi dea seama părinţii că ai cam exagerat cu „un păhărel”-ul ăla, care
de fapt a fost mai multe sticle,
şi, ajuns acasă, te dezbraci
repede, îţi arunci neglijent
hainele pe scaunul biroului (de
fapt, le arunci unde apuci) şi te
bagi repede în pat şi dormi
până pe la 3 după-masă. Asta,
doar dacă nu-ţi dai seama că ţi-
ai pierdut portofelul, cu buletinul
şi cu banii – cum am făcut eu –
moment în care ochii ţi se
deschid larg în bezna nopţii şi
te gândeşti ce scuză să
inventezi pentru asta. Având în
vedere că alcoolul nu mă
influenţase deloc, mă întreb:
oare atunci când chiar o să mă
turmentez, ce o să mi se mai
întâmple?

49
 Şi de aceea, timp de 5 zile cât mai era valabil
abonamentul de autobuz din portofel, am avut timp,
mergând pe jos până la liceu, să mă gândesc la cât de
interesant a fost Balul Bobocilor!
A fost...?

Alexandra Mi şcă – Miraj cu artifică

Episodul 2

Călin Ştefanopol
IX E
Am fost şi eu la bal
redeai că noi, care stăm să scriem articole, nu mergem la dănţuială? Ba, vrem să vă

C spunem că am fost chiar la mai multe baluri anul acesta, dar nu ne permitem să-l
comentăm decât pe al nostru. Şi încă ceva, era să uităm: acest articol trebuie ferit, în
limita posibilului, de ochii părinţilor. Unele informaţii le pot pica greu. Ei trebuie să ştie atât: balul
mirciştilor s-a desfăşurat în Ego, unde a cântăcit Lora şi a fost fruuumooos!
Aşadar, primul lucru pe care l-am constatat a fost, pe lângă frigul siberian, mărimea clubului.
Într-un balon cât un teren de fotbal urma să-mi petrec vreo şapte ore din viaţă. Mă rog, am intrat, mi-am
lăsat hainele la o (mamă-mamă!) tipă brunetă, apoi m-am închinat la muntele de la intrare care ne
privea de sus. Cu un aer de domn mucos (dar domn!), am scos biletul, i-am aruncat o privire de iepuraş
alpha şi i-am întins lăbuţa ca să-mi pună b răţara (foarte importantă, deoarece demonstra că am trecut
cu brio de prima probă: infiltrarea în teren). Acum e acum!
Cât mi-a luat să salut lumea (colegi, prieteni vechi, prieteni de-ai prietenilor vechi), a început
prima defilare a candidaţilor pentru Miss/ Mister. Cea mai impresionantă parte a momentului (din
unghiul meu de vedere, că am avut un unghi foarte bun) au fost fustele scurte purtate de nişte picioare
lungi, foarte frumoase (din 20 de picioare, 10 erau de la noi din clasă ). La un moment dat, am avut
impresia că una dintre posesoarele lor se uită la mine şi am zâmbit victorios, ca un cuceritor vero.
Defilarea încheindu-se, m-am dus la masa la care am fost programat şi am început să mă bâţâi şi eu pe
clasicele ritmuri de clubăraie (bum-b um-bum-pam-pam-pam-zât!), am depistat nişte profesori şi nişte
feţe feminine vag cunoscute sufocate de machiaj, trupuri în unduiri provocatoare etc. Fiecare îş i făcea
talentul pe cont propriu. Apoi s -au format, naiba ştie cum şi când!, perechi de dansatori (moment în care
am descoperit că eram singurul ţăran care dansa b y himself). Lăsăm asta! Între timp, candidaţii treceau
probă după probă, ca eroul din poveste (înainte mult mai este!), la una dintre ele fiind întrebaţ i ce ar
face dacă ar avea un prieten care se droghează. Replicile unei blonde hotărâte m-au amuţit de
admiraţie:
− Aş merge la Asociaţia Antidrog Constanţa.
− Ştii şi adresa?
− Strada Mimozelor, numărul 4.
Precizia asta m -a cam blocat. Şi-o fi făcut temele de acasă? N-aş prea crede... Mai curând a
fost un miracol. În orice caz, pe mine m -a remontat după ce, aproximativ cu o oră înainte, un tânăr
stimabil a declarat că „extro vertită” înseamnă „sofisticată”.
În fine, balul a continuat. După ora 23:00, colegii de masă au comandat b eutura şi, ca de sub
penelul unui pictor suprarealist, lumea a început să aibă alte forme, culori şi texturi. Cuplurile dansante
dezvoltau legături ceva mai puternice decât la început, buzele lor dădeau mâna din ce în ce mai des şi

50
câte o tipă dezinhibată dansa pe spătarul canapelei. Unii au experimentat nevinovatul schimb de
parteneri. Pentru ei nici nu conta că Lora pogorâse printre muritori, fiecare fiind preocupat să se mişte
cu simţ de răspundere în perimetrul restrâns al cuplului.
Balul a fost o treabă interesantă abia după ce ne -am întors la şcoală. Îi vedeam pe foştii
iubăreţi vorbind prin clasă şi pe holuri ca şi când nimic nu i-ar fi legat şi-mi venea în minte stereotip
următoarea frază: „Căline, acum eşti în lumea reală. Noaptea în club şi ziua la liceu sunt indici spaţio-
temporali care nu respectă aceleaş i reguli, între care se duce o bătălie departe de a se fi terminat”.

Episodul 3
Oana-Maria Mocanu
IX E

Să vorbim/ scrim corect

despre Bal

E
o alta zi de vineri in care stam gen
ca pe ace in bancile noastre
necomfortabile avand in minte
decat ce o sa facem dupa. Ultima ora e aia
de romana (a se citi: romana, cu i din a!), in
care toata lumea e obosita si numai are chef
(sau are nu mai chef?) nici macar sa asculte
mustele care zboara. Azi am vorbit despre
greseli din vorbire/ scriere. Nu am fost prea atenta deoarece privirea mi-a fost luata de fusta culuoarea
varzei pe care o avea colega mea si nici măcar nu o asortase bine: avea o bluza imflorata si niste cizme
turcoaz care aratau fantastic de dezastruos ducanduma ducand-uma cu gandul la o sperietoare de
ciori. Dar ori cum am considerat tema asta cu gresala de vorbire interesanta si utila ca e uni care scrie
mama-mama!
Intr-un final s-a sunat. Ma am grabit sa imi sun pritenele pentru a le spune ca am scapat de la
liceu. Cum bine inteles stiti azi e balul bobocilor s i trebuie sa ne pregatim tinuta, macheajul s i coafiura.
Finca eram foarte concentrata la telefon nu am fost atenta cand am tranversat si am avut o sperietura
groaznica. Noroc ca m-au strigat baietii care se jucau cu mingia pe marginea drumului, niste delictventi
care dau rar pe la scoala, dar nu pot sa spun ca nu erau buni, de aia le-am dat numarul de telefon ca sa
m-a caute pe facebook, ca cu cat ai mai multii prieteni pe facebook, cu atat esti mai populara si mai
respectata. In drum spre casa prietenei mele m-am oprit la un stand unde se dadea dadeau dadea
monstre gratuite de fond de ten si cum o domnisoara nu poate sa iasa din casa fara un strat
considerabil de glet bronzant m a-m oprit sa testez s i eu. Ar fi mai bine daca fondul de ten sar da la
galeata, parerea mea!, asa nu ar trebui sa ne stresam sa gasim supstanta asta magica in fiecare
saptamana. Va zic sincer ca nu am fost foarte incantata de culuoare, aducea cu un biscuite uitat in
gheozdan de cateva saptamani. Apoi mare mi-a fost dezamagirea cand mai am auzit la meteo ca in
seara asta s-ar putea sa averse. Eu imi doream sa port decat o fustita mini si niste tocuri dinalea de pe
care poti sa te omori daca vrei si pe care ti se balanga-ne sticksurile ca si cum ai calca pe drumuri
pietruite cu pietre.
Dupa mai multe minute de asteptat autobuzul acesta a aparut intr-un final. Aveam de mers
decat doua statii. Demult timp numai fusesem prin zona as a ca m-ia fost cam greu sa ajung la casa
unde sta prietena mea. Cum am ajuns ne am pus pe treaba. La acest eveniment prietena mea dorea sa
adopteze un look mai cool, un pic sexy, ca doar mergem in club si trebuie sa fim intr-un fel privite de
baietii. Ne-am facut unghile in culuori complimetare, ne am indreptat parul (adica „parul”, cu a din a!),
ne-am machieat cu mai multe culori ca sa esim putin in evidenta, ba chiar am folosit si rujul roz neon s i

51
bine inteles, ne am imbracat cu nelipsitele rochite scurte, mulate si cat mai decoltate de culuare roz
fosforescent pe care normal trebuia sa le acesorizam cu pantofi de aceiasi culuare, ca niste adevarate
cunoscatoare. Fara chestiile astea sigur nici un baiat nu se da la tine si nu -mi imaginez cum poti sa stai
in club fara un tip cu tricou verde fosforescent cu gulerul ridicat care are portofelul mult mai gros decat
ceafa. De asta in club trebuie sa mergi neinsotita de baietii ca sa vada ceilanti ca esti disponibila si
dornica de noi cunostinte. Dar ori cum acum a era vorba de bal.
Fericite si decoltate am pornit spre fantastic de mult as teptatul eveniment.
Am ajuns la locul cu pricina s i ca niste dive am coborat din luxosul taxiu pentru a putea fi
admirate. Am zabovit putin la intrare, am mai dat cateva ronduri si gata, eram pregatite sa ne facem
aparitia in sala.
Clubul era full de oameni asa ca am gasit usor niste baietii cu care sa stam. Erau dichisiti ca
niste engleji si cu conversatiile noastre inteligente iam ia-m dat gata. Am mai fi dansat putin dar durerea
mortala de picioare ne a facut sa plecam. Fiind foarte obosite, in intunericul bezna deafara din neatentie
sa intamplat un incident neprevazut. Cand sa coboram jos scarile, tocurile ni sau agatat de covor si ne
am latit pe asfalt ca o ventuza primind sarutul vietii noastre. Rozul neon de pe buze sa transformat intr-
un rosu de plangeai cu lacrimi. Calcand cam stramb din stalp in sta lp ne am intors rusinate catre
masina. Ziua noastra speciala sa sfarsit în cel mai rau mod posibil. Amintirea asta va dainui permanent
in mintea noastra si probabil si a celor care ia-m vazut cum radeau de noi. D-aia am si vrut sa scriu si
eu despre bal ca sa arat ca macar daca am avut ghinion dar totusi stiu sa ma esprim corect. Nu ca aia!

Vecinul de la blog

Amalia Caraş
XII B

Viaţa mea, blogul meu

sau Ciiuzzy!
„Dragostea este ceaţa care se formează cu aburii suspinelor.”
(William Shakespeare)

o imagine dislocată/ contrastantă atunci când îl vezi pe Shakespeare pus lângă un

E „neologism” ca Ciiuzzy. Adevărul este că am fost orbită de o anumită ceaţă tot timpul cât
am citit postările de pe site-ul Cristinei Cucoaniş, blogeriţa mircistă din numărul acesta.
Jeremy Bentham, marele filosof utilitar, a spus odată că există două tipuri de oameni în
această lume, aceia care împart lumea în două tipuri şi aceia care nu o fac." … Ei bine, eu o fac. Iar de
data asta, prefer să-i împart în cei care aleg experienţa şi cei care aleg imaginaţia .
În cea din urmă se încadrează şi Ciiuzzy (alter ego-ul Cristinei; sau poate e invers?!) şi ne face
astfel cunoştinţă cu Rupert, Lotte sau Lorette, cu un Eu, El şi Ea ai timpului trecut. Poveşti-matriţă în
totalitate, în care „dragostea ne transformă pe toţi în poeţi”. Ţi s -a întâmplat şi ţie, nu-i aşa? Spre
surprinderea ei, el a zâmbit, cu ochii tot plecaţi pe foi. Zâmbea fiindcă ştia că ea îl privea . E frumos, în
felul său estetic.Te face şi pe tine să zâmbeşti. Cum/ cât te face să şi simţi este o problemă de credinţă:
te încrezi în adevăr sau te laşi pradă imaginaţiei? Un avertisment, însă, cititorule: iubirea fără adevăr e
mai mult ipocrizie.
Nu a zis nimeni că nu poţi face, totodată, parte şi din a doua categorie. Suntem tineri, putem
(ni se permite!) să fim mai multe persoane, până descoperim cine suntem sau cine vrem să fim.
Cristina, de data aceasta, ne aduce în planul familial al liceului nostru mult iubit. Ştim cu toţii cât de
importantă/ pregnantă/ marcantă este perioada liceului în/ pentru viaţa noastră, dar oportunitatea de a
avea soarta rescrisă nu o au decât cei merituoşi (Mirciştii! Voi restul, arătaţi puţin respect!). De zilele de
liceu treci uşor, dar de drama lui, ba! Blogul şi-a schimba năravul. De la povestiri-scurte sentimentale,
ajugem să citim o „biciuire” verbală, căci doar cuvintele, prin eleganţa şi asprimea lor rănesc cel mai

52
tare. Nu mai e loc de imaginaţie când gurile rele nu te lasă să trăieşti. Vorba aia: Dacă nu poţi să-i
învingi, li te alătură! Sau, în cazul nostru, scrie despre ei.
Aici se opreşte existenţa duală, în dubii, a liceanului mircist: să rămână impasibil sau să se
lase cucerit de sentimentalism/e? Eu încă văd în ceaţă. Nu-mi recunosc condiţia.

Revista revistelor din C.N.M.B.

Marina Tona (X C) şi Cristina Cucoaniş (X E)

MISH-MASH
limba germană în doze comprimate

ebutul revistei Misch-Masch a fost

D unul timid, în anul şcolar 2007-

2008 fiind publicat primul număr
(şi, de altfel, singurul din acel an). Cum elevii şi-au
arătat interesul faţă de revista în limba germană,
aceasta a continuat să apară, bianual, până în
prezent. Nu a trecut mult şi meritele revistei s -au
materializat în premii la Concursul Judeţean de
Reviste Şcolare: în anul 2008-2009 a obţinut locul al
doilea, în anul următor locul al treilea, iar în 2011-
2012 a revenit pe locul doi. Publicarea revistei nu s -
ar fi putut face fără ajutorul profesorilor Laurenţiu
Diamandi şi Johann Josef Stolz.
Revista abordează diverse teme, de la
rebusuri şi comics-uri până la interviuri cu elevii. În
fiecare an, noi elevi sunt recrutaţi pentru a face parte
din redacţia revistei alături de profesorii de limba
germană. Revista este rezultatul muncii creative ş i
organizatorice a elevilor liceului, fiecare articol, scris
în germană, fiind original.
Misch-Masch a evoluat pe parcursul anilor,
fiecare redactor punându-şi amprenta asupra stilului
revistei. Design-ul variază de la un număr la altul, iar
articolele tratează o diversitate de subiecte. Imaginile
care însoţesc textele sunt, de cele mai multe ori,
realizate de către elevi.
Redacţia a încercat mereu să-i încânte pe
cititori cu poveşti interesante, întamplări amuzante ş i ştiri din actualitate. De la teste, glume,
horoscoape, benzi desenate şi reţete, la interviuri cu domnul director, povestiri de la faimosul Bal al
Bobocilor, sfaturi pentru un stil de viaţă sănătos şi relatări ale elevilor olimpici, revista Misch-Masch
îmbină divertismentul cu încercarea de a le oferi elevilor informaţii cât mai diversificate.
Ceea ce poate fi considerat unic la Misch-Masch sunt articolele despre vizitele elevilor în
Germania, schimburile de experienţă şi acomodarea cu sistemul educaţional al uneia dintre cele mai
puternice ţări din Europa. Aceste relatări prezintă trăirile fericiţilor participanţi la programe precum YFU
sau PAD, încurajându-i şi pe alţi elevi să descopere ce ţară minunată poate fi Germania.
Misch-Masch, ajunsă în acest an la al 12-lea număr sub îndrumarea atentă a profesorilor
Laurenţiu Diamandi şi Astrid Neemann, a devenit o revistă demnă de cititorii săi, fiind născută din
dragostea pentru limba germană a elevilor şi profesorilor liceului.

53
 Acesta a fost revista de martie
Colectivul redacţional
Finaluri în martie

4 martie 1977 - Se produce cel mai

grav cutremur din România, cu peste 1.500 de Ioana Capotă (XI B) – redactor şef
victime.
5 martie 1953 - Moare Iosif Vissarionovici Stalin, Cătălina Popovici (XI B) –
la 74 de ani, cel mai crunt dictator soviectic. secretar de redacţie
11 martie 2011 - Un cutremur cu magnitudine 9
grade pe scara Richter şi cu epicentrul în Oceanul Alexandra Mişcă (XI B) –
Pacific, a lovit coasta de est a Japoniei. Cutremurul redactor de imagine
a fost urmat de tsunami. Evenimentul a declanşat al
doilea cel mai mare accident nuclear din istorie şi Mihai Ionescu (XI B) –
unul dintre cele două evenimente care au fost procesare computerizată
clasificate ca Nivel 7 pe scara internațională a
evenimentelor nucleare. Coordonatori:
15 martie 44 î.Hr.- Împăratul roman Iulius Cezar Prof. dr. Anca Evelina Cîrligeanu
este asasinat de Marcus Brutus, Decimus Brutus Prof. Mirela Ghinea
şi alţi câţiva senatori romani.
Coperta:
8 martie1314 - Jacques de Molay, al 23-lea şi concept – Ioana Capotă;
ultimul Mare Maestru al Cavalerilor Templieri, este imagini:
ars pe rug.
coperta 1 -http://themetapicture.com/a-
24 martie 1603 – Moare Elisabeta I a Angliei, very-special-wheel/
după o domnie de 44 de ani. coperta 2 - Alexandra Mişcă

54
ISSN 1843-2034
ISSN-L 1843-2034

Editura CRIZON
editura.crizon@yahoo.com

55