Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc

pentru a XXIII-a Zi Mondială a Bolnavului 2015

Sapientia cordis.
„Eram ochi pentru cel orb și picioare pentru cel șchiop” (Iob 29,15)
Iubiți frați și surori,

Cu ocazia celei de-a XXIII-a Zile Mondiale a Bolnavului, instituită de sfântul

Ioan Paul al II-lea, mă adresez vouă tuturor care purtați povara bolii și sunteți
în diferite moduri uniți cu trupul lui Cristos suferind; precum și vouă,
profesioniști și voluntari din domeniul sanitar.

Tema din acest an ne invită să medităm o expresie din Cartea lui Iob: „Eu eram
ochi pentru cel orb și picioare pentru cel șchiop” (29,15). Aș vrea să fac asta în
perspectiva lui „sapientia cordis”, înțelepciunea inimii.
1. Această înțelepciune nu este o cunoaștere teoretică, abstractă, rod al
raționamentelor. Ea mai degrabă, așa cum o descrie sfântul Iacob în scrisoarea
sa, este „curată, apoi pașnică, blândă, docilă, plină de milă și de roade bune,
fără discriminare și fără ipocrizie” (3,17). Este așadar o atitudine infuzată de
Duhul Sfânt în mintea și în inima celui care știe să se deschidă la suferința
fraților și recunoaște în ei imaginea lui Dumnezeu. De aceea, să ne însușim
invocația Psalmului: „Învață-ne să numărăm zilele noastre / și vom dobândi o
inimă înțeleaptă” (Ps 90,12). În această sapientia cordis, care este dar al lui
Dumnezeu, putem rezuma roadele Zilei Mondiale a Bolnavului.
2. Înțelepciunea inimii înseamnă a-l sluji pe fratele. În discursul lui Iob, care
conține cuvintele „eu eram ochi pentru cel orb și picioare pentru cel șchiop”,
se evidențiază dimensiunea de slujire a celor nevoiași din partea acestui om
drept, care se bucură de o anumită autoritate și are un loc de seamă printre
bătrânii cetății. Statura sa morală se manifestă în slujirea săracului care cere
ajutor, precum și în îngrijirea orfanului și a văduvei (v. 12-13).
Câți creștini mărturisesc și astăzi, nu cu cuvintele, ci cu viața lor înrădăcinată
într-o credință genuină, că sunt „ochi pentru cel orb” și „picioare pentru cel
șchiop”! Persoane care stau aproape de cei bolnavi care au nevoie de o
asistență continuă, de un ajutor pentru a se spăla, pentru a se îmbrăca, pentru
a se hrăni. Această slujire, în special când se prelungește în timp, poate să
devină obositoare și apăsătoare. Este relativ ușor a sluji timp de câteva zile,
dar este greu a îngriji o persoană timp de luni sau chiar timp de ani, chiar și
atunci când ea nu mai este în stare să mulțumească. Și totuși, ce mare drum de
sfințire este acesta! În acele momente se poate conta în mod deosebit pe
apropierea Domnului, și sunt și de sprijin special pentru misiunea Bisericii.

3. Înțelepciunea inimii înseamnă a sta cu fratele. Timpul petrecut alături de cel

bolnav este un timp sfânt. Este laudă adusă lui Dumnezeu, care ne
conformează imaginii Fiului său, care „nu a venit ca să fie slujit, ci ca să
slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru cei mulți” (Mt 20,28). Isus
însuși a spus: „Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujește” (Lc 22,27).
Să cerem cu credință vie Duhului Sfânt ca să ne dăruiască harul de a înțelege
valoarea însoțirii, de atâtea ori tăcute, care ne face să dedicăm timp acestor
surori și acestor frați, care, grație apropierii noastre și a afectului nostru, se
simt mai iubiți și întăriți. În schimb ce mare minciună se ascunde în spatele
anumitor expresii care insistă mult asupra „calității vieții”, pentru a induce să
se creadă că viețile grav afectate de boală n-ar fi demne să fie trăite!

4. Înțelepciunea inimii înseamnă a ieși din sine spre fratele. Lumea noastră uită
uneori valoarea specială a timpului petrecut alături de patul bolnavului,
pentru că sunt copleșiți de grabă, de frenezia de a face, de a produce, și se uită
dimensiunea gratuității, a îngrijirii, a lua asupră-și pe celălalt. În fond, în
spatele acestei atitudini există adesea o credință lâncedă, care a uitat acel
cuvânt al Domnului care spune: „Mie mi-ați făcut” (Mt 25,40).
Pentru aceasta, aș vrea să amintesc încă o dată „prioritatea absolută a «ieșirii
din sine spre fratele» ca una dintre cele două porunci principale care stau la
baza oricărei norme morale și ca semnul cel mai clar pentru a face
discernământ cu privire la drumul de creștere spirituală ca răspuns la donația
absolut gratuită a lui Dumnezeu” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 179).
Din însăși natura misionară a Bisericii provin „caritatea efectivă față de
aproapele, compasiunea care înțelege, asistă și promovează” (ibid.).
5. Înțelepciunea inimii înseamnă a fi solidari cu fratele fără a-l judeca. Caritatea are
nevoie de timp. Timp pentru a-i îngriji pe cei bolnavi și timp pentru a-i vizita.
Timp pentru a sta alături de ei așa cum au făcut prietenii lui Iob: „Au șezut cu
el pe pământ șapte zile și șapte nopți și nimeni nu i-a spus niciun cuvânt, căci
vedeau că durerea lui era foarte mare” (Iob 2,13). Însă prietenii lui Iob
ascundeau în spatele lor o judecată negativă despre el: credeau că nenorocirea
sa era pedeapsa lui Dumnezeu pentru un păcat al său. În schimb adevărata
caritate este împărtășire care nu judecă, nu pretinde să-l convertească pe
celălalt; este liberă de acea umilință falsă care dedesubt caută aprobare și se
complace de binele făcut.
Experiența lui Iob are răspunsul său autentic numai în Crucea lui Isus, act
suprem de solidaritate a lui Dumnezeu cu noi, total gratuit, așa de milostiv. Și
acest răspuns de iubire la drama durerii umane, în special a durerii
nevinovate, rămâne pentru totdeauna imprimată în trupul lui Cristos înviat, în
acele răni glorioase ale sale, care sunt scandal pentru credință dar sunt și
verificare a credinței (cf. Omilia pentru canonizarea lui Ioan al XXIII-lea și Ioan
Paul al II-lea, 27 aprilie 2014).
Și atunci când boala, singurătatea, neputința au câștig asupra vieții noastre de
dăruire, experiența durerii poate să devină loc privilegiat al transmiterii
harului și izvor pentru a dobândi și a întări sapientia cordis. De aceea se
înțelege cum Iob, la sfârșitul experienței sale, adresându-se lui Dumnezeu
poate să afirme: „Am auzit despre tine după auzul urechii; dar acum ochiul
meu te-a văzut” (42,5). Și persoanele cufundat în misterul suferinței și al
durerii, primit în credință, pot să devină martori vii ai unei credințe care
permite să locuiască suferința însăși, cu toate că omul cu propria inteligență
nu este capabil s-o înțeleagă până la capăt.
5. Încredințez această Zi Mondială a Bolnavului ocrotirii materne a Mariei,
care a primit în sânul ei și a născut Înțelepciunea întrupată, pe Isus Cristos,
Domnul nostru.

O, Marie, Scaun al Înțelepciunii, mijlocește ca Mamă a noastră pentru toți

bolnavii și pentru cei care se îngrijesc de ei. Fă ca, în slujirea față de aproapele
suferind și prin însăși experiența durerii, să putem primi și să facem să crească
în noi adevărata înțelepciune a inimii.

Însoțesc această implorare pentru voi toți cu Binecuvântarea mea Apostolică.